duminică, 6 iulie 2014

Pro-Scris 4 (57-58) / 21 decembrie 2008 (text only)

.

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TESTE
Györfi-Deák György - Pre-Parat

PRO-EMINENŢE
Györfi-Deák György - Tolkien exilat în Cyberia
Györfi-Deák György - Michael Crichton (1942-2008)

PRO-FILE
Györfi-Deák György - SF în „Caiete silvane”
Györfi-Deák György - Un Nautilus post-Gaudeamus
Györfi-Deák György - Despre SF in „New Scientist”
Györfi-Deák György - Nautilus 10 / noiembrie 2008

PRO-PUNERI
Dezbatere: Critici şi comentarii / critici şi comentatori
Györfi-Deák György - „Elogiul” comentatorului suprem
Cătălin Ionescu - Cum/cine ar trebui să scrie?
Victor Martin - Criticii şi comentatorii spaţiului virtual
Mircea Opriţă - Exerciţiul critic

PRO-POZIŢII
Victor Martin - Cronicile familiei Adams
Liviu Radu - O epopee deschizătoare de drumuri
Liviu Radu - Primele apariţii dintr-o colecţie nouă
Liviu Radu - Antologiile Dozois 1 - 4
Mircea Opriţă - Sub semnul acoladei

PRO-GRESII
Györfi-Deák György - Un deceniu de convieţuire spaţială pe ISS

PRO-TON
Györfi-Deák György - Funie de nisip, aţă de gheaţă

VA URMA...
Chris de Burgh - Veni un călător
(traducere de Simone Györfi)

PRO-PORŢIE

PRO-VIZOR





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.50web.com
Este funcţional şi mirror-ul http://proscris.atspace.com - dar acest site nu este întodeauna vizibil din reţelele româneşti de internet.
A redevenit funcţional şi vechiul mirror al revistei Pro-Scris, http://proscris.web1000.com - cum însă conducerea reţelei Web1000 a renunţat la politica "zero-adds" (şi există şi alte dificultăţi tehnice ale arhivei on-line) acest site nu este suportat oficial de revista Pro-Scris.

Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.

Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.


Editorul
© 2000 - 2008





PRO-TESTE





PRE-PARAT

Györfi-Deák György


În 7 decembrie 2008, canalul de televiziune TNT a difuzat cel de-al treilea film din seria „Bibliotecarul” (The Librarian): „Blestemul pocalului lui Iuda” (The Curse of the Judas Chalice). Primele două episoade au fost transmise de mai multe ori şi de televiziunile noastre, aşa că figura lui Flynn Carsen (interpretat de Noah Wyle) ne este multora familiară.

La început, în „Misiunea pentru găsirea lăncii” (Quest for the Spear, 2004), multilicenţiatul şi veşnicul student Flynn este angajat la Biblioteca Metropolitană din New York, o instituţie în subsolurile căreia sunt adăpostite şi păzite ca ochii din cap o bună parte dintre obiectele magice cu puteri deosebite din istoria umanităţii. Unele dintre ele, precum suliţa împăratului Constantin, în lama căreia a fost fixat unul dintre cuiele cu care Iisus Hristos a fost pironit pe cruce, au fost secţionate în trei bucăţi, plasate în diferite părţi ale Pământului, cât mai îndepărtate, pentru ca ticăloşii dornici să-şi instaureze dominaţia absolută asupra tuturor popoarelor să nu intre în posesia ei. Atât criticii, cât şi publicul au considerat că filmul reprezintă o parodie a aventurilor de tip Indiana Jones şi au savurat spectacolul ca atare. Firul aventurii a fost reluat după doi ani cu „Întoarcerea la Minele regelui Solomon” (Return to King Solomon's Mines, 2006), o goană de la un capăt la celălalt al Africii după o altă comoară magică, de această dată o carte atotputernică, capabilă să poruncească spiritelor malefice şi să întoarcă roata istoriei.

Ultimul episod ne priveşte direct, deoarece unele scene se desfăşoară chiar în România, de unde provine şi personajul malefic: profesorul de istorie Lazlo de la Universitatea din Bucureşti. Evident, calul de bătaie e singurul nostru produs credibil de export: contele Dracula. Oricât vă veţi distra privind stângăciile unui James Bond „de bibliotecă”, trebuie să ştiţi că intriga porneşte de la o premisă falsă. Scenaristul Marco Schnabel a încercat să ne vândă ideea că pocalul de argint ce asigură nemurirea vampirilor, un fel de revers al Sfântului Graal, ar fi fost făurit din cei treizeci de arginţi primiţi de apostolul care l-a trădat pe Mântuitor (Matei 26:15).

„Noul Testament” însă ne povesteşte altceva. În Vinerea Patimilor, Iuda s-a căit şi a încercat să înapoieze preoţilor banii primiţi ca recompensă pentru trădare (Matei 27:3). Cum aceştia nu i-au primit, i-a aruncat în Templu, apoi s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27:5). În „Faptele Apostolilor” se spune că „a căzut cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele”. (Fapte 1:18). În urmă cu câţiva ani (aprilie 2006), a stârnit mare senzaţie o scriere apocrifă, numită „Evanghelia după Iuda”, după ce canalul National Geographic i-a dedicat un documentar. În ea scrie că Iisus Hristos i-ar fi cerut personal lui Iuda să-l dea pe mâna romanilor. Textul redactat în limba coptă se termină exact cu scena vânzării, fără să precizeze soarta vânzătorului. Lucrarea a fost cunoscută, citată şi condamnată de Biserică încă în Evul Mediu, dar o copie a ei a fost descoperită abia în 1970 şi ignorată vreme de încă trei decenii.

Dar, vorba detectivilor, să ne reîntoarcem şi să urmărim traseul urmat de „preţul sângelui”. De această dată, toate sursele coincid, banii au fost folosiţi pentru achiziţionarea unui teren, nici vorbă să fie topiţi şi transformaţi într-un pocal: „Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi” (Matei 27:6-8). De asemenea, citim în „Faptele Apostolilor”: „Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii [...] şi s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceasta s-a numit în limba lor Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui”. (Fapte 1:18-19). Proorocii Ieremia şi Zaharia profeţiseră anterior în „Vechiul Testament”: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul” (Matei 27:9-10).

O idee şi mai ciudată din filmul regizat de Jonathan Frakes („primul ofiţer” de la bordul lui NGC Enterprise din serialul „Star Trek TNG”) este faptul că foştii kaghebişti caută trupul lui Dracula la Mănăstirea Snagov, apoi îl găsesc undeva în munţii Carpaţi şi îl transportă dincolo de Ocean, în sudul Statelor Unite, ca să-l resuscite acolo cu sângele din potirul blestemat şi să-i încredinţeze conducerea unei armate invincibile de zombi (ca-n „Piraţii din Caraibe”), pentru a reface Uniunea Sovietică. Eforturile lor sunt zădarnicite de Simone Renoir (Stana Katic), ea însăşi vampiriţă, dar una aflată alături de forţele Binelui. Ea este gardiana secretului legat de Iuda şi-l cheamă în ajutor pe Bibiotecar în momentul când vede că răufăcătorii se apropie prea mult de dezlegarea enigmei.

Vă lăsăm să vedeţi filmul şi amintim doar un deliciu pentru iubitorii benzilor desenate: pe situl www.tnt.tv se poate răsfoi şi citi on-line un album de 80 de pagini, destul de asemănător. Există o serie de deosebiri, mai mult sau mai puţin esenţiale. De exemplu, vaza în care a fost ascunsă piatra filosofală e aici statueta de porţelan a unui împărat chinez; Andre, şoferul de taxi din New Orleans, e mult mai tânăr; întrevederea cu Judson n-are loc la frizerie; în cimitir, eroii se întâlnesc cu fan-club-ul romanelor scrise de Ann Rice, iar în final, Bibliotecarul fuge să îndeplinească încă o misiune, salvarea unui ou de balaur descoperit în Papua - Noua Guinee.

În concluzie, iată iarăşi un talmeş-balmeş despre ţara noastră, servit pe micul ecran la nivel global, câtorva milioane de telespectatori. Legenda lui Dracula a fost o găselniţă cât se poate de nimerită în 1989, când Ceauşescu a fost înfăţişat în chip de vampir, deoarece ne ţinuse un deceniu fără lumină, căldură şi mâncare. Fusese cu adevărat, vorba prefectului Tipătescu din „O scrisoare pierdută”: „unul care suge sângele poporului”. Poate că povestea s-ar fi terminat odată cu execuţia de la Târgovişte, dacă n-ar fi fost dispariţia misterioasă a cadavrelor celor împuşcaţi şi succesiunea de mineriade din perioada 1990-1999, fapte ieşite din comun, dovedind că este ceva putred la nord de Dunăre.

Dacă scenaristul ar fi cunoscut mai bine obiceiurile noastre, probabil că ar fi propus ca transmisiunea filmului să fie devansată cu o săptămână, în ziua de Sfântul Andrei. Astfel producătorii ar fi profitat de dubla semnificaţie a momentului, deoarece el a avut şi o încărcătură politică substanţială: tocmai atunci s-a nimerit să se organizeze alegerile pentru noul nostru Parlament. Oricare va fi programul de guvernare al viitorului guvern, el va avea o prioritate pe plan extern, va trebui să convingă lumea că „Dracula” s-a făcut praf şi pulbere, străpuns cu o aşchie din pomul de care s-a spânzurat Iuda, precum ticălosul din ultima parte a seriei „The Librarian”.





PRO-EMINENŢE





TOLKIEN EXILAT ÎN CYBERIA

Györfi-Deák György


Unul dintre cronicile din „Cybercritica” lui Robert Lazu, filosof catolic, titularul rubricii omonime din suplimentul „Adevărul literar şi artistic”, a fost intitulată „Aventuri în Syberia”, referindu-se la un joc creat de artistul BD Benoit Sokal şi produs de Microids. Volumul cuprinde o serie de articole dedicate, precum ne arată şi subtitlul, urmăririi impactului produs asupra consumatorului de orice vârstă de jocurile video, filmele şi desenele animate. Nimeni nu poate nega influenţele lumilor imaginare asupra societăţii şi civilizaţiei  contemporane, reflectate în toate domeniile cotidianului. Uşurinţa cu care programatorii şi artiştii din industria reclamelor reuşesc să creeze pe monitoare şi ecrane imagini dinamice cu totul înşelătoare, lumi virtuale verosimile, poveşti capabile să atragă atenţia şi să-i implice emoţional pe privitori, a dus la apariţia unei culturi de masă cu specific cibernetic, din păcate încă prea puţin studiată la noi.

„Don't be a Vidiot” citează Robert Lazu un titlu expresiv, cules de pe World Wide Web, „pânza de păianjen” care leagă între ele calculatoarele şi utilizatorii lor. Accesarea lumilor virtuale oferite off- sau on-line ne oferă în egală măsură riscuri şi beneficii insesizabile. Omul tinde să se înstrăineze faţă de datul natural şi caută „mai frumosul” artificial oferit din belşug de campaniile publicitare. Posibilitatea de a descărca informaţii cu o viteză uimitoare i-a transformat pe mulţi „şoareci de bibliotecă” în „hârciogi internauţi”, maniaci capabili să stea sute de ore ca să descarce de-a valma programe, fişiere video şi audio, jocuri, cărţi digitale, lucruri pe care, odată stocate pe diferite medii, nu le vor consulta sau parcurge în veci, deoarece cantitatea de informaţie vehiculată la nivel global este mult prea mare şi se reînnoieşte în mod continuu.

Un alt pericol, ne previne analistul, îl reprezintă metamorfozarea gamer-ului într-un „avatar”, un personaj virtual din lumile jocurilor video. Pentru mulţi oameni fără preocupări bine definite, realitatea de zi cu zi pare fadă, fără nimic spectaculos, de-a dreptul plicticoasă. Rolul eroic dintr-o aventură virtuală le oferă adrenalina dorită, însă totodată şi înlănţuirea lângă tastatura sau joystick-ul folosite pentru manevrarea personajului. Sunt tot mai mulţi aşa-numiţii „netizeni”, cetăţeni ai netului, Matrice atotacaparatoare, oameni care se închid benevol în propria cameră, de unde ies doar o dată pe săptămână sau pe lună, pentru aprovizionarea cu alimente, respectiv pentru efectuarea plăţilor la curent şi internet.

Iar dacă veni vorba despre „viaţa fără de viaţă şi de moartea fără de moarte”, Robert Lazu ne aduce aminte de cel mai năstruşnic personal al lui Ion Creangă. În „Secretele lui Ivan Turbincă”, cronicarul remarcă bine-drămuita pendulare între sacru şi profan, parcurgerea unui traseu sinuos menit să eternizeze omenescul şi să secularizeze viaţa de după moarte a tuturor muritorilor zămisliţi de Adam şi Eva. Oare turbulenta cătană împărătească n-ar merita să renască într-un joc propriu şi să îndese în turbincă toate măcelurile satanice destinate celor de cea mai fragedă vârstă?

O serie de articole se ocupă de universul ideatic al literaturii science-fiction: „Un gen în tranziţie”; „Esoterismul fraţilor Strugaţki”; „Prejudecăţi în ţara literelor”. În pragul mileniului III, după popularitatea câştigată în ultimii ani ai dictaturii, genul a cunoscut un recul de popularitate. În anii '80, SF-ul constituia o „nişă ecologică” unde intelectualii demni de această denumire, cei deloc dispuşi să-şi vândă libertatea şi să cânte osanale Partidului, au folosit şansa numită „literatură de anticipaţie” de a-şi exprima mascat opiniile. După Revoluţie, odată cu libertatea de exprimare, interesul faţă de SF a trecut într-un plan secund. Autorii rămaşi au încercat o sterilă aliniere la noile formule occidentale, precum horror-ul preferat de Stephen King sau cyberpunk-ul inventat de William Gibson. Ultima tentaţie, practicată cu din ce în ce mai mult succes, o reprezintă literatura fantasy, modalitate adoptată de cei pe care analitistul timişorean îi numeşte ca formând „Generaţia F”.

Cum Robert Lazu este autorul primei monografii româneşti dedicate lui J. R. R. Tolkien şi a coordonat alcătuirea unicei enciclopedii de profil, ni se pare normal ca o secţiune consistentă a „Cybercriticii” să fie dedicată Pământului de Mijloc. Ea debutează cu „Cosmogonia muzicală”, rezultatul unei posibile influenţe pitagoreice, geneză armonică şi armonioasă a Cosmosului, decelabilă în multe dintre operele create de membrii grupului „Inklings”. Peste Ocean, un exeget ajuns pe listele celor mai bine vândute cărţi este Bradley Birzer, autorul monografiei „J. R. R. Tolkien's Sanctifying Mith: Understanting Middle-Earth”.

Discursul devine dramatic în momentul când exegetul abordează „Orbirea lui Mircea Eliade”, incredibila respingere a „Stăpânului inelelor” de către părintele istoriei religiilor, căruia universul high-fantasy i s-a părut artificial, construit după un model „desuet” (romanele şi legendele medievale). Să nu uităm că Eliade n-a apreciat nici povestirile fantastice scrise de Vasile Voiculescu. Conform propriei arte poetice, literatura fantastică ar trebui să creeze Universuri paralele, să inventeze personaje şi evenimente fără modele. Oare „Hobbitul” ce pasăre măiastră o fi?





MICHAEL CRICHTON (1942-2008)

Györfi-Deák György


John Michael Crichton, 23 octombrie 1942 - 4 noiembrie 2008, scriitor american de science-fiction, autor al unor romane celebre, ulterior ecranizate şi trecute pe lista marilor succese, precum „Germenul Andromeda”(The Andromeda Strain, 1969), „Al 13-lea războinic” (Eaters of the Dead, 1976), „Congo” (1980), „Sfera” (Sphere, 1987), „Jurassic Park” (1990), „Noaptea samurailor” (Rising Sun, 1992), „Linie temporală” (Timeline, 1999).



Numele său este purtat de o specie de dinosaur: Crichtonsaurus bohlini.



A murit în vârstă de 66 de ani, la Los Angeles, de cancer.





PRO-FILE





SF ÎN „CAIETE SILVANE”

Györfi-Deák György


A apărut nr. 47/ decembrie 2008 al revistei „Caiete silvane”, revistă de cultură editată de Centrul Culturii Tradiţionale Sălaj, sub egida Consiliului Judeţean Sălaj, a Consiliului Local şi Primăriei Municipiului Zalău:
http://www.caietesilvane.ro/

Publicaţia apare lunar, în format A4, 48 pagini, ocazional copertă cromo, de obicei alb-negru, 3 lei bucata, adică 36 lei pentru un abonament de un an.

„Caiete silvane” au publicat constant, pe întreg cuprinsul anului 2008, articole, cronici şi proză SF, fie în cadrul rubricii „Estetica imaginarului”, fie separat. O mică bibliografie ne va oferi ocazia să vă indicăm, pentru cei la care n-a ajuns revista, adresele de web unde aceste materiale unde pot fi citite on-line.

Györfi-Deák György, Somnul ielelor, Caiete silvane 36
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=282

Györfi-Deák György, Năravul din fire, Caiete silvane 37
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=298

Györfi-Deák György, Colecţionarul de utopii, Caiete silvane 37
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=307

Victor Martin, George Lazăr: „America One”, Caiete silvane 39
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=39

Cristian Contraş, Victor Martin: „Partidul de export”, Caiete silvane 42-43
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=426

Györfi-Deák György, O trilogie critică SF, Caiete silvane 44
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=466

Györfi-Deák György, Geometrie socială, Caiete silvane 44
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=467

Györfi-Deák György, SF-ul românesc după 2000, Caiete silvane 46
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=515

Victor Martin, Un început, la sfârşit, Caiete silvane 47
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=552

Györfi-Deák György, Virtute şi virtualitate, Caiete silvane 47
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=546





UN NAUTILUS POST-GAUDEAMUS

Györfi-Deák György


 'Nautilus 11/ decembrie 2008 revine cu vitalitatea de odinioară, îmboldit poate şi de cele văzute şi/sau păţite la Târgul de carte „Gaudeamus”. Chiar, nimeni n-a făcut poze pe acolo? Unde a dispărut cea mai colorată parte a revistei? Da, da, ne referim la „Istoria ilustrată a SF-ului românesc”, o rubrică trecută de această dată într-un plan paralel, inaccesibil on-line.


SUMAR:
(http://www.nautilus.nemira.ro/)

EDITORIAL
Horia Nicola Ursu - Vin vremuri interesante
http://www.nautilus.nemira.ro/editoriale/vin-vremuri-interesante/

PROZĂ
Dario Pecarov - O istorie a lucrurilor de la început
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/o-istorie-a-lucrurilor-de-la-inceput/
Ciprian Mitoceanu - Stare de bine
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/stare-de-bine/
Doru Stoica - Internet
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/internet-2/
Balin Feri - Să nu te temi
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/sa-nu-te-temi/

RECENZII
Liviu Radu - Despre călătorii şi hărti
http://www.nautilus.nemira.ro/recenzii/despre-calatorii-si-harti/
Liviu Radu - Ca de obicei, cartea bate filmul
http://www.nautilus.nemira.ro/recenzii/ca-de-obicei-cartea-bate-filmul/
Flaviu Dobrescu - Haruki Murakami - Kafka pe malul mării
http://www.nautilus.nemira.ro/recenzii/haruki-murakami-%e2%80%93-kafka-pe-malul-marii/
Liviu Radu - Un roman fantasy cu nuanţe de horror poliţist
http://www.nautilus.nemira.ro/recenzii/un-roman-fantasy-cu-nuante-de-horror-politist/
Liviu Radu - Un debut demn de interes
http://www.nautilus.nemira.ro/recenzii/un-debut-demn-de-interes/

ENGLISH PAGE
Doru Stoica - Internet
http://www.nautilus.nemira.ro/english-page/internet/

FILM
Aron Biro - Filmul fantastic spaniol
http://www.nautilus.nemira.ro/film/filmul-fantastic-spaniol/

CALENDAR
Michael Haulică - Decembrie
http://www.nautilus.nemira.ro/calendar/decembrie/

PINTENUL FIERBINTE
Catalin Badea Gheracostea - Boris şi Kurt - o conexiune fantastică
http://www.nautilus.nemira.ro/pintenul-fierbinte/boris-si-kurt-%e2%80%93-o-conexiune-fantastica/

DICTIONAR SF
Aurel Cărăşel - Dozois, Gardner (1947 - )
http://www.nautilus.nemira.ro/nautilus-arhiva-editii/dozois-gardner-1947/

BD
Dodo Niţă - Portret de bedefil : Isaac Asimov
http://www.nautilus.nemira.ro/bd/portret-de-bedefil-isaac-asimov/





DESPRE SF IN „NEW SCIENTIST”

Györfi-Deák György


Ce viitor are science-fiction-ul?
a intrebat „New Scientist”
http://www.newscientist.com/article/dn14757-science-fiction-special-the-future-of-a-genre.html?DCMP=NLC-nletter&nsref=dn14757

Oare genul este pe moarte? ne provoacă Marcus Chown
http://www.newscientist.com/article/mg20026821.500-scifi-special-is-science-fiction-dying.html

Şase scriitori importanţi şi-au exprimat părerea:

Margaret Atwood
http://www.newscientist.com/article/mg20026822.100-scifi-special-margaret-atwood.html

Stephen Baxter
http://www.newscientist.com/article/mg20026822.000-scifi-special-stephen-baxter--.html

William Gibson
http://www.newscientist.com/article/mg20026821.600-scifi-special-william-gibson.html

Ursula K Le Guin
http://www.newscientist.com/article/mg20026821.700-scifi-special-ursula-k-le-guin.html

Kim Stanley Robinson
http://www.newscientist.com/article/mg20026821.800-scifi-special-kim-stanley-robinson.html

Nick Sagan
http://www.newscientist.com/article/mg20026821.900-scifi-special-nick-sagan.html





NAUTILUS 10 / NOIEMBRIE 2008

Györfi-Deák György


A apărut numărul 10 al revistei „Nautilus”:
http://www.nautilus.nemira.ro/

Din cuprins:

Editorial
Liviu Radu - Despre pergamente, papirusuri şi tăbliţe de lut

Proza
Dario Pecarov - Vinatorul
Balin Feri - Casa de vacanta
Andrei Gheorghiu - Phaeton

Recenzii
Flaviu Dobrescu - Intre alegorie si SF
Liviu Radu - Despre suflet şi alte chestii
Liviu Radu - Un domn al literelor

Film
Aron Biro - Hellboy si Guillermo Del Toro

Calendar
Michael Haulica - Noiembrie

Pintenul Fierbinte
Catalin Badea Gheracostea - Despre vid

BD
Dodo Nita - Pif la Constanta

Outsider
Horia Nicola Ursu - Strategii editoriale: despre prezentarea grafică (2)

Dictionar SF
Aurel Cărăşel - Horia Arama (1930 - 2007)

Istoria ilustrata a sefeului romanesc
Salonul international al benzii desenate 2008





PRO-PUNERI
Dezbatere: Critici şi comentarii / critici şi comentatori





„ELOGIUL” COMENTATORULUI SUPREM

Györfi-Deák György


Revoluţia a reprezentat o turnură nefastă în domeniul cultural. Rând pe rând, editurile de prestigiu au rămas fără desfacere, fără beneficii, fără bani pentru plata salariilor şi, în cele din urmă, fără oameni. Clădirile unde-şi aveau sediile au fost luate cu japca de către primării (vezi cazul Editurii Dacia din Cluj) sau retrocedate proprietarilor de drept. Librăriile s-au transformat în săli de bingo sau magazine second-hand. Colac peste pupăză, au venit şi minerii, scandând: „Noi muncim, nu gândim!”. Perioada 1996-2000, cât a ţinut preşedinţia lui Emil Constantinescu, a demonstrat că intelectualitatea nu a avut nici tactica, nici resursele necesare pentru a lupta şi a învinge „nomenclatura” fostului partid comunist.

Oamenii de litere au constatat foarte repede că nu-şi află locul în noul climat economic. Unii critici literari au intrat în politică ori s-au oploşit pe lângă suplimentele de duminică ale marilor cotidiene. Tinerii întreprinzători, precum Dan Silviu Boerescu, au ajuns să conducă reviste de un anumit profil, gen „Playboy”, concurat şi parodiat subtil de şi mai-celebrul „Plai cu boi” al lui Mircea Dinescu. Editurile rămase în picioare au început să angajeze tineri fără experienţă, pe salarii minime, făcând rabat de la calitate. Traducerea „Pendulului lui Foucault” de Umberto Eco a fost doar un prim exemplu de desconsiderare a unui minimum de profesionalism. Literaţii pur-sânge au încercat să protesteze în mijloacele mass-media puse la dispoziţie de prieteni, redactorii iubitori ai beletristicii, însă fie discuţiile de la TV au fost difuzate după miezul nopţii, fie ele au fost transmise de un post de radio ascultat doar de amatorii de muzică simfonică, fie lumea a întors pagina de ziar sau de revistă mai departe, în căutarea programului TV, ca să vadă la ce oră începe următorul episod din „Tânăr şi neliniştit”.

Criticii neînregimentaţi politic s-au pensionat sau ne-au părăsit pentru totdeauna, precum Ovid S. Crohmălniceanu. Mulţi dintre independenţii rămaşi fără o sursă sigură de venit s-au întors în învăţământ. Ca să-şi înmulţească venitul, foştii angajaţi ai editurilor au urmat pilda profesorilor de literatură şi au început să dea ore în particular, să pregătească elevii pentru examenele de capacitate ori de bacalaureat. În vreme ce se străduiau să le dezvăluie pruncilor secretele nemuririi literare, au descoperit o nişă ecologică deosebit de rentabilă, un filon intelectual încă prea puţin exploatat: comentariul literar. Astfel, o parte dintre tinerii critici, membri ai unei tagme cândva temute şi respectate, s-au reprofilat şi au devenit comentatori literari.

Ce este comentatorul literar?

În nici un caz nu poate fi adolescentul revoltat şi gură-spartă, altminteri inteligent şi săritor, care bombăne nemulţumit în banca lui că profesorul i-a cerut tocmai lui (de ce tocmai lui?) să simtă şi să gândească, să participe afectiv şi efectiv la oră. La vârsta „teenager”-ilor, indiferent de coeficientul de inteligenţă, el încă nu posedă zestrea de cunoştinţe şi experienţa necesară să abordeze orice text literar la prima vedere şi să sintetizeze într-un număr restrâns de, să zicem, 500 de cuvinte, tot ceea ce trebuie spus obligatoriu despre un scriitor şi opera analizată. El este comentatorul primitiv, nivelul de referinţă în orice demers de clasificare.

Internetul, civilizaţia digitală, a adus publicul mai aproape de articolele publicate în presă. Toate marile cotidiene au acum şi o „oglindă” electronică, adică apar şi în ediţie HTML pe internet, iar textele publicate pot fi „interpelate”, comentate de către cititori. Astfel, editorii pot cîntări interesul stârnit de diferite teme, politicienii „pot lua pulsul” unei situaţii, jurnaliştii beneficiază de feedback-ul dorit, uneori chiar află amănunte inedite, au ocazia să asculte voci din „cealaltă parte”, să citească şi păreri contrare. O parte dintre comentarii provin, ca să zicem aşa, de la nişte oameni necăjiţi, deranjaţi nu neapărat de subiectul reportajului, ci de societate în general. Ei profită de ocazie şi de uşurinţa publicării pe net ca să-şi descarce sufletul, uitând de sfatul din vechime: „supărarea, mânia de seară las-o pe dimineaţă”. Aceste comentarii scrise cu multă patimă constituie un excelent material de studiu pentru psihologi şi sociologi. În numărul trecut al „Pro-Scris”, Victor Martin a publicat povestirea „Comentarii”, unde s-a folosit de aparenţa epistolară a unor astfel de intervenţii ca să strecoare cu dibăcie ideea că „extratereştrii sunt printre noi”, o antipizare a temei „noi printre extratereştri”, dezvoltată anterior în romanul „Partidul de export” (roman existent pe www.librarie.net).

Următorul pe listă este crainicul sportiv. Comentatorul literar nu seamănă nici cu el, deoarece referinţele, judecăţiile emise pe parcursul analizei unui text privesc un produs definitivat şi nicidecum un eveniment în plină desfăşurare. În cazul unei competiţii, reporterul relatează faptele în direct, cu mult aplomb şi o doză oarecare de subiectivism, ca să-şi apropie auditoriul, să vadă prin ochii crainicului, să audă cu urechile lui, să simtă deodată cu el: „Icsulescu este în faţa porţii... se pregăteşte să şuteze... se apropie în goană fundaşul adversar şi-l faultează... arbitrul dictează o lovitură liberă indirectă de la circa 40 de metri...” E o amintire rămasă de la unul dintre meciurile Naţionalei de fotbal, partidă comentată de Ştefan Domozină. E adevărat, un speaker profesionist posedă o cultură sportivă temeinică, ştie biografia jucătorilor de la vârsta când şi-au legat pentru prima oară şiretul la bocanci şi până în clipa transmisiei, ştie să coloreze momentele când jocul trenează cu amănunte despre diferitele can-can-uri, transferuri, evenimente din cantonament, respectă vedetele de odinioară şi îşi permite să facă comparaţii, aprecieri, să semnaleze şi să amendeze necruţător greşelile tehnice ale jucătorilor sau bâlbâielile antrenorilor.

Mult mai apropiat de literatură este domeniul comentariilor teologice, respectiv al explicării textelor sfinte. Atât Biblia, cât şi Coranul, Upanishadele, cele cinci scrieri canonice chinezeşti, evangheliile apocrife sau Zend-Avesta lui Zarathustra conţin fraze încifrate, parabole, versiuni interpretate diferit de traducători sau de îngrijitorii ediţiei, pe care erudiţii le semnalează, le lămuresc, le extind, fac trimiteri, citează alţi comentatori, pentru ca mesajul scrierilor să fie receptat cât mai clar de credincioşi. Uneori, în cazul textelor profetice, explicaţiile sunt la fel de sibilinice ca originalele însele; exemplul cel mai la îndemână este „Lista lui Malachia”, profeţiile făcute de arhiepiscopul Irlandei din secolul al XII-lea despre ordinea succesiunii la Sfântul Scaun, care însumează 112 de persoane. Ele nu sunt nominalizate, ci doar descrise printr-o scurtă deviză latină. Papa Ioan Paul al II-lea a ocupat locul desemnat prin „De labore Solis” (lucrarea Soarelui); Papa Benedict al XVI-lea reprezintă ”De Gloria Oliviae” (gloria măslinului) etc.

Şi iată-ne ajunşi în cele din urmă în vârf, la prima poziţie a topului comentatorilor. De aici, putem privi până departe, dar, după şesul înspinat al elevilor şi al internauţilor radicali, dincolo de codrul verde al probelor sportive, aproape de brazii interpretărilor biblice, urmează un deşert de piatră, plin cu ţancuri tăioase, stânci seci şi reci, culmi sure vizibile de la mare depărtare, pe care cresc doar licheni cenuşii.

La ora actuală, comentariul literar reprezintă culmea succesului facil în atât de desconsideratul domeniu al artei cuvântului scris. Comentatorul de profil s-a instaurat ca prădător suprem pe un teritoriu din care a eliminat sistematic orice concurent, orice opinie critică avizată, a dejucat toate tentativele de a-l face pe elev să gândească singur, şi-a impus judecăţile de valoare prin mijloace propagandistice, pe principiul că „un neadevăr repetat de o mie de ori devine automat un adevăr”. În zadar dorim să-l aclamăm pe Lucian Blaga ca pe un poet de o sensibilitate şi o delicateţe a expresiei nemaiîntâlnite, pentru că vin autorii manualului preparator şi decretează pe un ton absolut că filosoful monopolizează discursul liric şi transferă afectul la nivelul iraţionalului. Când o generaţie de 50.000 de mii de elevi învaţă pe de rost o sentinţă de tipul acesta, în loc să citească poemul, să-i asculte muzica, să-şi lase sufletul pătruns de frumuseţea versului: „şi-n zvonuri dulci/ îmi pare/ că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”, atunci umbra geniului dispărut dintre noi este acoperită de întunericul mult mai profund al retezării elanului creator.

Acesta este cazul nefericit al „efortului minim”, când elevul învaţă pe de rost comentariul. Din păcate, istoria recentă ne arată că se poate şi mai rău de atât. Examenul de bacalaureat din ultimii doi ani a fost precedat de afişarea subiectelor pe internet, iar apoi de apariţia imediată a unor manuale cu comentarii prefabricate, strecurate apoi în sălile de examen, unde subiectele au fost copiate, nu chiar literă cu literă, spre veselia profesorilor corectori, de către absolvenţi. Nu vom cita aici şi acum numeroasele ”perle” culese din lucrările ce tratau tradiţionalismul, temă de nivel universitar, redactată într-un stil cât se poate de academic, care i-a pus pe mulţi elevi în imposibilitatea de a înţelege ceea ce transcriau cu hărnicie pe hârtie, de aici numeroasele „bâlbe” apărute în răspunsuri. Voi remarca doar faptul că toţi cei implicaţi în crearea subiectelor şi a răspunsurilor la ele s-au înavuţit cu câteva luni înainte de organizarea examenelor, lăsând în grija altora îmbogăţirea prin alte mijloace.

Spre deosebire de autorul de comentarii literare, veritabilul critic literar rămâne o persoană onestă, o fire pasionată şi pasională, cu anumite idiosincrazii sau oscilaţii de opinie manifestate faţă de un autor sau altul (vezi cazul G. Călinescu - Mircea Eliade), dar altminteri cât se poate de încredere. Comentatorul literar este un afacerist veros. El a pus pe roate o intreprindere şi este interesat în obţinerea unui profit maxim atât timp cât climatul politic nu va chestiona legalitatea activităţilor sale. Criticul cu har e un idealist incorigibil, un profet ce strigă în pustie, el rămâne donquijotele chemat să apere sacralitatea limbii vorbite şi scrise, eternitatea normelor estetice, frumuseţea expresiei şi puritatea ideilor artistice. Averea adunată de întreprinzător va fi transmisă pruncilor şi, cine ştie, risipită de nepoţii săi. Moştenirea culturală lăsată de un critic incoruptibil este nepieritoare. Cine îşi mai aduce aminte de ministrul educaţiei din vremea lui Eminescu? Foarte puţini, deşi toată lumea scoate un „ah!” de uimire când îşi dă seama că este vorba despre Titu Maiorescu, rămas în istorie ca şi criticul de la cenaclul „Junimea”, cel care i-a descoperit, i-a susţinut şi i-a ajutat să se impună pe clasicii literaturii române. Dacă comentatorii (ups! mi-a scăpat o cacofonie? vă rog, n-o corectaţi, se află în locul potrivit) profită în chip imoral de oportunităţile prezentului, criticii devin nemuritori prin transcenderea spiritului lor în universalitatea unei culturi.





CUM/CINE AR TREBUI SĂ SCRIE?

Cătălin Ionescu


Wikipedia este un concept îndrăzneţ pe internet, prima enciclopedie scrisă de cititorii săi. După succesul versiunii în limba engleză, s-au lansat şi versiuni în alte limbi. Româna a fost una dintre ele. Din păcate, Wikipedia în limba română „nu prea” se ridică la înălţimea rudei sale de limba engleză. Un exemplu simplu: căutaţi termenul „critica literară” şi veţi găsi următorul articol la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Critica_literar%C4%83

 «Critica literară este studiul, discuţia, evaluarea şi interpretarea literaturii. Practicarea criticii literare a devenit o profesie în secolul XX, însă are rădăcini în Grecia şi Roma antică.

În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere: unul fluşturatic, de genul „pe bune, mişto, naşpa, genial, jos pălăria!” şi altul academic, conceptualizat până-n dinţi.

În esenţă, există o pendulare între un impresionism de cartier şi o rigiditate ştiinţifică pompoasă, adesea ininteligibilă.

Prima direcţie este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică şi, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit găşcar.

A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăceşte într-un codru de neologisme pretenţioase.

În felul acesta, criticul este la adăpost atât de duşmanii literari, cât şi de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate.»

Mărturisesc sincer, acest articol m-a uluit. Am căutat, frecându-mă la ochi, şi versiunea în limba engleză, pe care am găsit-o la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Literary_criticism. Este un articol decent care începe cu:

«Literary criticism is the study, discussion, evaluation, and interpretation of literature. Modern literary criticism is often informed by literary theory, which is the philosophical discussion of its methods and goals. Though the two activities are closely related, literary critics are not always, and have not always been, theorists.»

În traducere:

«Critica literară reprezintă studiul, discuţia, evaluarea şi interpretarea literaturii. Critica literară modernă este susţinută adesea de teoria literară, care reprezintă discuţia filozofică a metodelor şi scopurilor sale. Deşi cele 2 acţiuni sunt relativ apropiate, criticii literari nu sunt şi nu au fost, întotdeauna, şi teoreticieni.»

Evident, articolul continuă în acelaşi spirit. Hm, parcă nu mai vorbim de nişte băieţi de cartier care ori scuipă pălăvrăgind despre Shakespeare, sau, mai rar ce-i drept, se contrazic academic în interpretările ultimei manele en vogue în cartier...

Totuşi, redevenind serioşi, articolul din Wikipedia de limbă română este simptomatic, ba chiar de-a dreptul „clasic”, din mai multe puncte de vedere.

La nivel de macrocosmos, ne sugerează o ruptură adâncă şi ireconciliabilă la nivelul cultural românesc, între nişte pături destul de greu de definit, şi totuşi foarte prezente: (pseudo) civilizaţia „de cartier”, adusă aici la nivelul unei (sub) culturi primitive, dar care nu poate fi ignorată şi care are totuşi un cuvânt de spus versus un strat subţire şi ipocrit de „intelectuali” care folosesc limbajul academic doar în scopuri ignobile, în cel mai bun caz exclusiv din frustare sau mândrie. În ciuda simpatiei pentru primul grup, prăpastia dintre cele mulţumi este insurmontabilă - fie şi numai pentru că nu merită vreun interes!

La nivel literar, pare mai degrabă refularea unui scriitor de mâna a doua - poate „scriitor” este un termen prea pretenţios, dar, de dragul jocului, să-l păstrăm deocamdată. Bucuros că prietenii săi îi apreciază scrierile, în timp ce mahării literari se dau ofuscaţi de-o parte, ascuzându-se după cuvinte pompoase.

La nivel şi mai pragmatic, articolul din Wikipedia poate fi privit şi ca un experiment ciudat, care demonstrează dezinteresul criticii adevărate la adresa internetului: uite ca orice tembel poate să scrie orice trăznaie - chiar în site-uri importante - fără ca cineva să protesteze, să corecteze sau să ia pur şi simplu atitudine. Viitorul este al nostru, par să urle, fericiţi în nefericirea lor, toţi reprezentanţii acelui fabulos „no future” al societăţii capitaliste, în încercarea disperată de a prinde un soi de „primă pagină” în inimile găştilor, pe un gard sau pe site.

Şi pe undeva, şmecheraşul pus pe glume are partea lui dreptate: societatea românească nu este capabilă să susţină dialoguri civilizate. Pentru că asta ar implica o anume maturitate, politică, culturală, socială, etc. care nu există. La urma urmei, ne lipseşte un bun simţ elementar. Există, desigur, circumstanţe atenuante, dar, să recunoaştem, ne-am priceput întodeauna la căutat motivaţii...

Dar să nu divagăm. Cum ar trebui scris, deci, articolul despre critica literară din Wikipedia de limbă română?

Sau întrebarea ar trebui să fie, cine ar trebui să-l scrie?

Criticii nu sunt, la modul general, o categorie foarte populară. Scriitorii îi consideră adesea nişte semeni de-ai lor rataţi. Percepţia este extinsă de altfel la toate nivelele celor şapte arte. De exemplu, până şi o cunoscută vedetă a muzicii country, Toby Keith, a inclus o piesă, „The Critic” (Criticul), pe albumul „Shock'n Y'all” (Şocându-vă pe voi toţi) editat de casa de discuri Dreamworks în 2003, în care este vorba de un cântăreţ jalnic care ajunge mare critic muzical la un post de radio. Un caz destul de neobişnuit în muzica country americană, gen considerat, prin definiţie, extrem de conservator.

Părerea cititorilor nu se deosebeşte fundamental de părerea scriitorilor. Îţi trebuie o doză destul de mare de curaj să te apuci să citeşti, de pură plăcere, un tratat de critică literară sau de orice alt soi de critică. Împănat cu termeni academici sau, cum spunea prietenul nostru de pe Wikipedia în limba română, „conceptualizat până-n dinţi”. Sincer, m-aş fi aşteptat la un „până-n prăsele”!

Şi mai este un aspect: cititorii ştiu că tratatele literare se adresează, de obicei, unui cerc închis de iniţiaţi. Tirajele sunt, tot de obicei, minuscule şi preţurile exorbitante. Fără a mai aminti că, din punct de vedere palpabil, beneficiile sunt nule: foarte rar un critic va convinge un cititor să lectureze un anume autor, sau să evite pe altul. Oamenii vor continua să citească după criterii mult mai pragmatice: dacă „le-a picat vreo carte în mână”, dacă le-a recomandat-o vreun prieten, dacă au găsit-o la un preţ bun, dacă le place autorul sau chiar genul literar! Să nu uităm că pe multe meridiane, premiile criticii nu au nici în clin nici în mânecă cu vânzările de carte, sau cu premiile date de fani.

Ori, în aceste condiţii, ce şanse au criticii să-şi spună şi ei punctul de vedere?

Hai să revenim la Wikipedia mamă şi să vedem ce găsim în limba engleză:


«The current state of literary criticism

Today interest in literary theory and Continental philosophy coexists in university literature departments with a more conservative literary criticism of which the New Critics would probably have approved. Acrimonious disagreements over the goals and methods of literary criticism, which characterized both sides taken by critics during the ”rise” of theory, have declined (though they still happen), and many critics feel that they now have a great plurality of methods and approaches from which to choose.

Some critics work largely with theoretical texts, while others read traditional literature; interest in the literary canon is still great, but many critics are also interested in minority and women\'s literatures, while some critics influenced by cultural studies read popular texts like comic books or pulp/genre fiction. Ecocritics have drawn connections between literature and the natural sciences. Many literary critics also work in film criticism or media studies. Some write intellectual history; others bring the results and methods of social history to bear on reading literature.

Ronald Dworkin, the well respected American legal philosopher, has argued that the purpose of literary critique (from the so-called ”aesthetic hypothesis”) is to show which manner of reading reveals a text to be the best possible work of art.»


Sau, într-o traducere aproximativă:


«Starea actuală a criticii literare

În departamentele de profil din universităţi, interesul actual în teoria literară şi filozofia continentală coexistă cu o critică literară mai conservatoare, cu care noii critici ar fi probabil de acord. Confruntările acide în privinţa ţelurilor şi metodelor criticii literare, care caracterizau ambele tabere la care aderau criticii în timpul „ascensiunii” teoriei s-au diminuat (deşi nu au dispărut cu desăvârşire) şi mulţi critici se simt acum mai liberi să preia mai multe metode sau să adopte mai multe căi de exprimare.

Unii critici lucrează foarte mult cu texte teoretice, în timp ce alţii citesc literatură tradiţională; interesul în canonul literar este încă mare, dar mulţi critici sunt interesaţi de literatura minorităţilor sau a femeilor, în timp ce alţii, influenţaţi de studii culturale se ocupă de texte de genul benzilor desenate sau de literatură de consum (pulp fiction). Ecocriticii au făcut conexiuni între literatură şi ştiinţele naturii. Mulţi critici literari se ocupă de critică de film sau de studii de media. Unii scriu istorie intelectuală; alţii folosesc metodele şi rezultatele istoriei sociale pentru o conexiune cu literatura.

Ronald Dworkin, filozoful american din domeniul jurisprudenţei, a arătat că scopul criticii literare (prin aşa-numitele „ipoteze estetice”) este să arate în ce fel cititul poate dezvălui cea mai bună operă de artă dintr-un text. »


Sigur, citatul de mai sus se referă, în special, la literatura americană şi, prin extensie, la cea anglo-saxonă. Totuşi, nişte fenomene asemănătoare se pot observa şi la noi.

Criticii - şi mă refer acum la science fiction - nu se mai tem de acest gen. Mai mult, există şi tendinţa de a migra spre alte căi de exprimare, cum de pildă a procedat Voicu Bugariu apelând la metodele sociologiei în ultima sa carte, publicată integral de Pro-Scris. Mircea Opriţă şi Cornel Robu îşi continuă operele teoretice de mare întindere. Liviu Radu şi Victor Martin sunt mai mult decât nişte cronicari interesaţi de fenomenele literare. Györfi-Deák György a devenit, cu migală, un cărturar modern care nu a uitat tradiţia. Şi nu i-am trecut în revistă decât pe colaboratorii (şi/sau editorii) Pro-Scris. Desigur, exemplele nu se opresc aici. Internetul nu mai este chiar „oaia neagră” a literaturii. Per total, în lumea literară a început să se mai înţeleagă ceva: că genurile nu sunt imuabile, şi că toate prezintă un anume interes estetic.

Mă întrebam, exact în titlul acestui material, cum sau cine ar trebui să scrie articolul din Wikipedia de limbă română. Răspunsul, la urma urmei, este extrem de simplu: dragii mei băieţaşi de cartier (literar, de bună seamă), nu era mai simplu să traduceţi articolul din Wikipedia de limbă engleză, şi nu doar să luaţi prima propoziţie de acolo? Mă rog, ăsta nu e chiar un răspuns, ci o întrebare retorică.

Revenind, să dăm totuşi răspunsul nostru: articolul în cauză era preferabil să fie scris de cineva care iubeşte literatura. Şi credeţi-mă, sunt destui critici literari în România care îndeplinesc condiţia asta.


Post Scriptum

Pentru că am început cu o întrebare, este fair-play să termin cu o altă întrebare, prin care pur şi simplu se poate nega tot ceea ce este scris mai sus.

Întrebarea este: bine, bine, dar dacă tu ai observat această ciudăţenie şi ai croşetat nişte rânduri pe tema ei, nu era mai simplu să fi făcut tu însuţi treaba pe care ne îndemni pe noi să o facem?

Şi întrebarea asta e bună. E chiar foarte bună.

Şi e chiar o întrebare la care nu ştiu ce să răspund.

În afară de un mormăit pe care să nu-l audă mai nimeni, în afara interlocutorului meu virtual: chiar crezi că merită?...





CRITICII ŞI COMENTATORII SPAŢIULUI VIRTUAL

Victor Martin


Tema criticilor şi comentatorilor literaturii, fie ea şi science fiction, este foarte generoasă şi foarte vastă; existenţa site-urilor şi blog-urilor i-a dat o amploare de nedescris.

Refulările s-au transformat în defulări. Toate imaginile, dorinţele, reprezentările, ideile sau tendinţele neplăcute, înăbuşite, ale individului, iniţial trecute din domeniul conştientului în subconştient, au dat pe-afară. Libertatea cuvântului s-a transformat într-un delir al cuvintelor. Fiecare vrea să fie ascultat şi, de preferat, să vorbească numai el; nimeni nu mai vrea să fie contrazis. În spaţiul virtual, nu te contrazice nimeni; dacă o face, îl contrazici şi tu pe acest nimeni. Sau nu.

Numărul site-urilor şi blog-urilor personale este imens, cu mult mai mare decât cel al virtualilor cititori, ceea ce arată că fenomenul, după un timp, la apariţia unui peisaj mai colorat, se va stinge de la sine. Sunt mult prea multe materialele care nu au nici un comentariu, dar, deocamdată, e „trendy” să ai blog, site sau să comentezi pe blog-urile şi site-urile altora. Mulţi sunt chiar „scriitori de site sau blog”, în sensul că lansează o lucrare literară sau o idee şi tot ei vin cu comentarii, sub diverse pseudonime. În felul asta, vor să dea iluzia că spaţiul administrat de ei are mulţi vizitatori şi pot chiar „să agaţe” comentatori care există în realitate.

Paranoia existenţei în spaţiul virtual s-a extins; de la creaţiile mai mult sau mai puţin reuşite ale literaţilor, până la cele mai înalte sfere politice ale conducerii statului. Cum scriitorii vor să se fie cât mai cunoscuţi şi să cunoască gloria literară, oamenii politici vor să fie cunoscuţi de cât mai mulţi electori şi să ajungă, iar şi iar, la conducere, unde se împarte ciolanul.

Televiziunile sau presa scrisă nu mai sunt percepute ca un spaţiu al libertăţii, nici măcar al credibilităţii; din ce în ce mai mult, sunt văzute ca jucării ale celor care au certuri cu legea sau au avut legături cu fosta poliţie politică. Internet-ul oferă perspectiva libertăţii, deşi nu al unei libertăţi concrete, ci virtuale. Aici, întunericul puşcăriei ignoranţei comuniste se întâlneşte cu lumina infinitului hipercunoaşterii spaţiului virtual; ambele alienează.

Atinşi de dialectică, scriitori sau politicieni, deopotrivă, au impresia că, prin acumulare cantitativă, vor face doar salturi calitative. Nimeni nu se gândeşte la vreo cădere calitativă; concurenţa prost făcută îi păcăleşte.

Comentatorii science fiction-ului sunt mai puţini, genul fiind de mai mică amploare decât mainstream-ul, iar aceştia, de obicei, comentează între ei. Pornesc de la un text, chiar şi de o calitate îndoielnică, şi ajung cu comentariile, undeva, departe, într-un punct fără nici o legătură cu textul. Ascunşi în spatele unor pseudonime, în spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, aceştia sunt prea puţin interesaţi dacă frazele lor folosesc la ceva.

Obiceiul de a comenta nu are vârstă, dar, până vor îmbătrâni, tinerii sunt cei care deţin monopolul datului cu părerea pe Internet. Atunci când nu au nici un interes, să-şi anunţe vreo carte sau să se facă remarcaţi, ei sunt, fie frustraţi, fie se plictisesc şi vor să se exprime, ceea ce e cam acelaşi lucru cu frustrarea. De multe ori, nu se referă la textul de la care pornesc comentariile, nu au o opinie, ci se agaţă de comentariul anterior cu care sunt de acord sau nu.

Paradoxal, fie că textul de la care se porneşte e foarte slab, fie că e foarte bun, tot şirul de comentarii, fie pro, fie contra, atinge acelaşi nivel scăzut. În mod normal, când criticul e talentat, emite texte lizibile, indiferent de importanţa sau valoarea povestirii criticate. Comentatorul talentat şi cu o viziune culturală diversă, chiar dacă nu prea vastă, poate scrie un text mai valoros decât comentatorul talentat, dar cantonat într-o anumită formă de cultură, dar, pe Internet, nu vorbim despre niciunul dintre aceştia.

Rari sunt comentatorii care produc un text critic de valoare în spaţiul virtual. Îngerii datului cu părerea, tinerii, care, după un studiu făcut de un cotidian central, nu prea sunt în stare să înţeleagă un text scris, au în vedere mai mult cantitatea de cărţi citite, nu şi aprofundarea conţinutului. Ei sunt foarte uşor păcăliţi de edituri sau librăriile virtuale. Orgoliul tineresc nu poate fi măsurat, neavând scop sau raţionalitate, şi poate fi foarte uşor de gâdilat. Comentatorii de pe site-uri şi blog-uri cad frecvent în automulţumirea indusă de comerciantul insidios; ei afişează liste de titluri de cărţi citite, nume de autori străini de care nu s-a auzit decât în grupul lor restrând de discuţii şi sunt foarte miraţi dacă îi întrebi ceva despre originalitatea cărţii autorului preferat. Cunoaşterea limbii engleze, rădăcina science fiction-ului, nu mai e o calitate în sine, ca atunci când era impusă limba rusă, ci o unealtă de lucru sau obişnuit mijloc de comunicare. Nu e de laudă să citeşti cărţile anglo-saxonilor înainte de a fi traduse. De laudă este să foloseşti ce ai acumulat pentru a produce texte valoroase în limba română, înainte ca traducerile să invadeze piaţa. Asta, dacă se găseşte cineva, neobedient faţă de tot ce vine din afară, să publice texte valoroase şi nu texte prieteneşti.

Din prietenie sau din interes, nu contează, întrebarea este dacă e mai bine sau mai rău să fie reeditaţi autorii consacraţi sau să se rişte editarea fiilor lor?

Până să înţeleagă românul că în literatură, ca în orice alt domeniu, promovarea valorii nu se face pe sentimente, decedează; şi reia altul ideea.

Dacă îi vorbeşti unui comentator despre un autor, el îţi răspunde despre alt autor, până la infinit. Când înaintează în vârstă şi oboseşte, începe să se întrebe ce rost au avut discuţiile lui sterile pe Internet. Beţia cuvintelor e ca orice beţie cu alcool; te îmbată, apoi te îmbolnăveşte. Statul pe Internet are ceva din statul în crâşmă: taclaua.

Internetul n-a format niciodată critici de valoare. Doar sistemul de învăţământ produce oameni în a căror părere poţi avea încredere, dar, cum e de acord toată lumea, nu numai sistemul sanitar e bolnav, ci şi cel de învăţământ; ca şi elevii, profesorii sunt mai mult în vacanţă. Cine să creeze formatori de opinie? Alţi formatori de opinie. Dar pe aceştia?

Când comuniştii au luat puterea, nu au avut formatori de opinie. Ei s-au format singuri, după ureche. Necazul lor a fost că s-au format prin autoîndoctrinare şi au băgat „lecţii politice” şi în generaţiile următoare; era uşor de anticipat că nu vor sta veşnic la putere, iar din romanele produse „la cerere”, inclusiv science fiction, nu va rămâne mare lucru.

La fel e şi acum; se bagă pe gâtul comentatorilor de site sau blog o literatură, mai ales anglo-saxonă, născută din literatura lor fantastică, gotică sau de inspiraţie celtică. Partea science a science fiction-ului e depăşită de realitate.

Piaţa de carte SF e acoperită mai mult de traduceri, mai ales din limba celor care au inventat genul. Dezorganizaţi sau împărţiţi pe căprării, scriitorii români se joacă prin colţuri; fiecare, după reguli proprii. Până la asimilarea totală a genului şi alipirea unei note de originalitate şi inedit româneşti, mai au de aşteptat la porţile succesului.

Deşi piaţa de carte cu etichetă SF e plină, căutarea unei cărţi e, totuşi, o aventură.

Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. Acestea au început să semene cu târgurile de zarzavaturi; adunătura de VIP-uri nu mai impresionează, pentru simplul motiv că acestea, ca şi cărţile lansate cu pompă, a căpătat miros de prefabricate preambalate în salopete Armani.

Distribuitorii, vânzătorii şi chiar scriitorii SF care invadează Internet-ul cu site-urile sau blog-urile lor, sunt nevoiţi să joace şi rol de critici. Făcând recenzii de carte cam după ureche, nu sunt deloc mai prejos decât eşaloanele doi, trei sau patru ale criticii literare postrevoluţionare, care scriu la multitudinea de reviste literare apărute pe hârtie.

Perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor SF e iluzorie, chiar şi numai din cauza faptului că scriitorii pasionaţi de acest gen sunt consideraţi psihopaţi. Sunt consideraţi psihopaţi până la o masă critică la care sunt preluaţi de mainstream, ca şi cum, în literatură, se poate trece, ca la fotbal, în Liga Întâi.

Dacă revistele literare, care pot face oficiul de educaţie a cititorilor, sunt atât de multe, încât îţi trebuie şapte vieţi numai să le răsfoieşti pe toate, pentru a găsi ce îţi trebuie, ce să mai vorbim de imensitatea spaţiului virtual?

Dacă nu ştii ce îţi trebuie, aştepţi o sugestie de la critic. Pe Internet, criticii de circumstanţă sunt mai citiţi, pentru simplul motiv că omul nu mai trebuie să cumpere revista, dar necazul e altul: din cauza imensităţii conţinutului, se ajunge mai greu la ei şi întâmplător. Aici, ei fac joncţiunea cu marea masă a ceea ce numim ”generaţiile viitoare” de comentatori.

Necazul nu constă în migrarea către virtual a criticilor „realizaţi” sau faptul că ei au fost realizaţi de Securitate sau de conducerea de partid şi de stat, ci apariţia unor critici sau comentatori tineri cu reflexe formate pe tiparul psihologic al înaintaşilor lor direcţi. Ca spaţiu socializant, Internet-ul a înlocuit „munca de la om la om” cu o muncă de la o mulţime de oameni la om.

Dacă dintre autointitulaţii critici şi puzderia de comentatori se vor alege cunoscătorii fenomenului SF românesc, aventura s-ar putea sfârşi cu bine. Deocamdată, foarte mulţi nu ştiu nici măcar care sunt diferenţele dintre science-fiction, fantasy, heroic-fantasy, horror, cyberpunk, ucronie, utopie, distopie sau space-opera, ca să nu vorbim despre diferenţa dinte valoare şi nonvaloare.

Mult mai grav e faptul că, indiferent de gen, subgen sau categorie, actualii critici şi comentatori nu se pot pune de acord în desemnarea unei cărţi de reală valoare. Asta, nu pentru că acestea n-ar exista, ci pentru că fiecare are propriile lui idei, mai mult sau mai puţin absurde, despre valoare. În Babilonul Internet-ului, fiecare vorbeşte pe limba lui. Cititorii sunt atât de neiniţiaţi încât nu discern între calitate şi maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate; din lipsa reperelor pe care nici criticii, nici comentatorii nu le au.

Mulţi comentatori acreditează ideea că cititorii sunt strict specializaţi, ei dându-şi seama imediat, după zece pagini citite, de valoarea unei cărţi science fiction. Nimic mai fals. Sunt cărţi care pornesc tare la început, dar majoritatea scriitorilor preferă să accelereze pe la mijloc.

Ca să parcurgi cele zece pagini presupuse, trebuie să cumperi cartea. Cei care cumpără cărţi sunt cu capul în sac înaintea tarabei, fără o idee preconcepută; preconcepută de criticul de întâmpinare, nu de comentatorul acestuia. În loc să-ţi dea o idee, să vezi dacă o carte merită citită, criticul te trimite s-o pui în coş, cu ochii închişi, şi s-o plăteşti cu ramburs.

Convertiţi la critică, patronii de edituri, editorii sau redactorii de carte diletanţi, aflaţi la începutul începutului, cred şi susţin cu tărie că, tot ce le place lor, e sfânt.

Şi, apoi, mai există un impediment în ceea ce-i priveşte pe criticii şi comentatorii secundei; daţi în paranoia comentariului, suferă de mania contrazicerii. Nu generalizează nimic, ci aduc un fapt banal la nivel global. Nu sunt în stare să nuanţeze; fie laudă deşănţat, fie critică furibund, cu sau fără motiv. Nu argumentează; afirmă.

Când apar argumente, acestea pot fi aduse ca replică la alte argumente, deci au iz de minciună. Când nu sunt percepute ca nişte glume.

Aparent, în spaţiul virtual, se pot spune şi mari adevăruri, dar, cu cât sunt mai mari, par doar umflate cu pompa imaginaţiei şi luate ca minciuni. Laudele şi criticile aduse în eter sunt cu greu luate în seamă. Nu poţi şti când criticul sau comentatorul glumeşte şi când vorbeşte serios. El poate să folosească chiar şi o dialectică a criticii; te laudă atât de mult încât, prin acumulare absurdă, dă impresia de parodie a adevărului, de glumă.

Lupta dintre scriitor şi criticul sau comentatorul virtual e doar un joc pe calculator; se poate lua o pauză între două cafele, se poate relua cu mai mare sau mai mic aplomb sau se poate întrerupe brusc şi inexplicabil. Asta dă şi scriitorului un aer de pierdut în spaţiu.

Criticul poate genera scriitorul, dar şi scriitorul poate genera criticul, indiferent de valoarea unuia sau altuia. În vastitatea Internet-ului, se produc puncte de aglutinare a acestora, unde se laudă unii pe alţii.

De foarte multe ori, nu generează nimeni nimic, ci caută să pună în valoare ceea ce are, scriitorul fiind, conjunctural, şi critic, şi comentator, şi redactor de carte. În virtutea atribuţiilor de serviciu, sunt obligaţi să facă şi muncă de promoţie pe site sau blog, fără să aibă nici o vocaţie. Şi mai mulţi, deoarece au fost angajaţi în funcţie de promovare, reclamă şi publicitate, se apucă şi ei să scrie şi, dacă tot sunt la serviciu, îşi promovează şi propriile cărţi. Primii sfârşesc prin a se crede critici, iar ultimii prin a se crede scriitori; şi invers.

Deocamdată, toată lumea se pricepe la scris şi toată lumea se pricepe la munca de critic sau comentator, de-a valma. Fără critic, nici un scriitor nu este profesionist. Fără scriitor, recenzentul e mai mult sau mai puţin critic, dar deloc concludent.

Condiţiile apariţiei criticului virtual sunt aceleaşi ca pentru apariţia oricărei alte meserii: economice, politice, culturale, sportive, filozofice, literare sau de orice alt fel. Cum acestea se găsesc la nivel submediocru, eventualii noştri descoperitori de comori literare vor fi tot submediocri.

Vorbim direct de calitatea textului şi, mai ales, de receptarea lui drept calitate. Lucru de calitate nu există dacă nu este receptat ca atare. Cei ce pozează azi în critici literari sunt în situaţia plugarului care mână vitele cu sceptrul regal; ei nu au cum să înţeleagă ce ţin în mână, o bâtă sau un sceptru nobiliar.

Ca să fii promotor al cărţilor altora trebuie să cunoşti fenomenul literar SF în profunzime, să ai timp pentru asta şi să fii mai deştept decât scriitorul promovat. Nimeni nu are aceste trei calităţi, atâta timp cât fiecare se zbate să părăsească nenorocita asta de stare de sărăcie românească, materială şi morală. Starea de sărăcie poate fi părăsită doar prin părăsirea României, dar, odată ajuns departe, intri în altă maşină de tocat nervi, specifică altor locuri.

Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp. Pleacă alţii şi se întorc cu alte mofturi.

N-a fost nici un paradox faptul că, în comunism, se citea mai mult. Se citea mult pentru că nu prea aveai ce. Se citea din plictiseală, orice, de la cap la coadă, fără nici un discernământ, rare fiind perlele din cisterna de scoici. Azi, situaţia e asemănătoare privind navigarea pe Internet, fără nici o direcţie şi fără nici un sens, în absenţa criticului de direcţionare. Criticii de atunci au creat emuli de aceeaşi valoare îndoielnică, promotori ai aceluiaşi fel de maculatură. Greu se va ajunge la un cerc concentric cu diametru mai mare, atâta timp cât nici traducerile publicate nu sunt mai breze şi, după un timp, ne întoarcem în punctul de unde am plecat. În loc să ne ridicăm la înălţimea unor culturi science-fiction tradiţionale, vindem publicului ceea ce are străinătatea mai prost; nu din răutate, ci din prostie, făcând apariţia criticului sau comentatorului de valoare şi mai improbabilă în peisajul SF românesc.

Şi atunci, dacă nu are cine să discearnă între bine şi rău, cine să-i sugereze săracului cititor român ce carte e vandabilă? Critici literari de circumstanţă se mai găsesc, pe ici, pe colo. Scot capul din cel mai neaşteptat ungher. Din cele mai întunecoase colţuri scot capul şi o mie de comentatori de circumstanţă. Între cele mai heterogene jurii şi un public la fel de heterogen, există un echilibru precar; echilibrul critic-comentator.

Nici măcar în ţările cu tradiţie în acordarea de premii nu se ştie care autori sunt mai breji, cei preferaţi de critică sau cei preferaţi de public? Sau şi unii, şi alţii? Sau nici unii, nici alţii?

Blog-erii şi scriitorii pe site au, totuşi, şi o caracteristică comună, demonstrând un adevăr mai vechi: ceea ce ne desparte, după un timp, ne apropie. Ei sunt atât de diferiţi unul de altul, încât nu pot fi adunaţi într-un sindicat. Într-o uniune de scriitori de blog-uri, nici atât.

Nu pot fi adunaţi decât pe criteriul laudelor reciproce. Cei ce se laudă se adună, spre a hotărî cine trebuie criticat sau ignorat.





EXERCIŢIUL CRITIC

Mircea Opriţă


Dorinţa autorilor de literatură SF de a fi băgaţi în seamă şi trataţi colegial de mainstream-ul cultural este, presupun, tot atât de veche ca însăşi preocuparea lor pentru un asemenea tip de creaţie. Am remarcat-o şi pe vremea începuturilor mele în SF, o mai întâlnesc, ca problemă discutată pe diferite tonuri de participare afectivă, şi astăzi, când situaţia e în bună măsură schimbată, fiindcă timpul, care macină multe, mai erodează şi din prejudecăţi. Îmi amintesc că o revistă care avea să-şi construiască treptat un bun prestigiu cultural, Secolul 20, ne-a făcut surpriza de a da, încă din primul său an de apariţie (mai precis, în septembrie 1961), un număr dedicat integral literaturii ştiinţifico-fantastice. Erau, pe lângă textele SF propriu-zise, şi nişte interviuri, anchete cu subiect adecvat, traduse din reviste sovietice, fiindcă ansamblul prozelor şi comentariilor venea atunci prioritar pe o asemenea filieră. Chiar dacă mai figurau în sumar, pentru coloratura internaţională dorită de redacţie, şi câteva titluri de SF occidental „optimist”; între ele, poetica povestire Dimineaţa verde din ciclul marţian al lui Ray Bradbury şi romanul de anticipaţie tehnologică Insule pe cer de Arthur C. Clarke.

Mi se pare că acolo, într-un material ce evoca, sub pana unui scriitor important pentru establishmentul sovietic al vremii, impresii de la o întâlnire cu autori de „naucinofantastika”, am găsit formulate atât frustrările lor aproape exasperante, cât şi un răspuns memorabil, dat din perspectiva funcţionarului oficial. Nu scrie nimeni despre noi, se lamentau anticipatorii de la Răsărit, cărţile ne apar în tiraje mari, sunt foarte interesante, iar criticii nu ne bagă în seamă, refuzându-ne astfel locul ce ni se cuvine în literatura contemporană. Bine-bine, răspundea oficialul, dar în cazul acesta de ce nu faceţi voi critica respectivă? De ce nu scrieţi voi despre cărţile voastre, doar vă cunoaşteţi între voi mai bine decât vă ştiu tovarăşii critici care vă întorc spatele sau vă expediază producţiile prin câteva cuvinte zeflemitoare! Sugestia mi se pare o găselniţă cât se poate de inspirată pentru un grangure cultural, deoarece reuşea să producă simultan două lucruri importante. Mai întâi, o abluţie pilatiană, cunoscând faptul că şi personajul din Pont (şi din Evanghelii) azvârlise cu succes în curtea altora ceea ce ar fi putut să rezolve el din perspectiva funcţiei exercitate în momentul - nu tocmai agreabil, e drept - când se vedea asediat de jalbe. În al doilea rând, o repliere strategică pe poziţiile confortabile şi inviolabile ale establishmentului de care vorbeam înainte, dându-le totuşi conlocutorilor agitaţi impresia că le-a oferit mai mult decât o simplă mână de ajutor: însăşi ideea care urma să rezolve la modul cel mai eficient problema lor.

Dincolo de orice ironie, constat că soluţia subversivă era tentantă şi chiar a prins. Şi nu doar în spaţiul sovietic, unde un număr oarecare de simpatizanţi ai genului s-au transformat în exegeţi ai domeniului, ci cam peste tot în lume. Chiar şi acolo unde e de presupus că îndemnul de la Moscova n-avea cum să ajungă, nefiind formulat, de pildă, pentru urechile de peste Ocean. Cum, însă, nici criticii literari din America nu păreau dispuşi să-şi lase deoparte subiectele academice (disputele modernism-postmodernism bunăoară) ca să îmbrăţişeze cărţile şi problematica unui gen considerat de ei drept profund paraliterar, revistele SF şi-au format şi acolo critici proprii, dispuşi să înghită pe nerăsuflate producţia năvalnică a fiecărui an, s-o descrie, s-o evalueze şi să-i impună direcţii de urmat. În aceste condiţii, sper că nu săvârşesc un păcat prea mare, mărturisind public ceea ce se ştie de altfel de multă vreme, şi anume: că m-am lăst sedus şi eu de tentaţia exerciţiului critic, chiar cu riscul de a mai pune din când în când stavilă unei inspiraţii de povestitor.

Dacă în general creaţia vizează şi o coordonată utopică (a noastră, ca autori de SF, poate că într-o şi mai pronunţată măsură), nici explorarea de tip critic nu e lipsită de momentele sale de utopie. Eu mi-l recunosc pe al meu într-un proiect din categoria aşa-numitelor cărţi fantomă. La scurtă vreme după debutul meu în Colecţia redactată de Adrian Rogoz, m-am lansat şi într-o aventură de recenzent, publicând în revistele clujene Tribuna şi Steaua însemnări despre volumele de anticipaţie apărute în epocă. Nu erau prea multe la orizontul anilor '68-'73, abia câteva pe an, dar cele editate mai înainte rămâneau încă destul de vii în memoria mea încât să-mi fi dorit să le tratez pe picior de egalitate cu scrierile „la zi”. Proiectul fantomatic era, aşadar, o carte de cronici literare în care ar fi figurat, alături de Ferma oamenilor de piatră a cuplului de autori Anania-Bărbulescu şi alături de Himera lui Gheorghe Săsărman sau Operaţia „Psycho” de Victor Bârlădeanu (cărţi cu cerneala de tipar foarte proaspătă la ora aceea), şi comentarii la volume mai vechi: Paradoxala aventură de Ion Mânzatu, Oameni şi stele de Ion Hobana, Luntrea sublimă de Victor Kernbach, romanele lui Sergiu Fărcăşan O iubire în anul 41.042 şi Atacul cesiumiştilor etc. etc. Lucrări care, fără îndoială, şi-ar fi meritat semnalarea şi comentariul critic la data publicării lor, dar care, incluse post festum într-un proiect de cronici rezervate de regulă actualităţii literare, puteau produce, în caz că volumul-fantomă apărea, un efect întrucâtva tulburător. Până la urmă am renunţat, dar paginile deja conturate au rămas într-o perseverentă rezistenţă tacită în mapele mele, restructurându-se în timp şi „aşezându-se” în albia unui proiect mai potrivit lor, chiar dacă - sub aspectul redactării - unul de cursă lungă: Istoria anticipaţiei româneşti. Cronicarul propriu-zis trebuia să mai aştepte.

Ca să rămân pe terenul nostru, observ cu bucurie că între autorii români de proză SF n-am fost singurul dispus să dea curs îndemnului, poate nu atât exterior cât lăuntric, de a aborda şi critica genului. Am procedat astfel mai mulţi, fie pentru că profesioniştii criticii literare neglijau domeniul, fie dintr-o vag-orgolioasă convingere că am fi putut citi şi înţelege cărţile, ideile şi problemele genului mai bine decât ei. Ion Hobana, Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan au practicat la rândul lor această critică specializată, după ce se lansaseră iniţial în literatura domeniului, iar cu Florin Manolescu şi Ovid S. Crohmălniceanu fenomenul s-a produs în sens invers, de la critică şi teorie spre SF-ul cu caracter literar. S-a ajuns în felul acesta la un exerciţiu critic de tip profesionist, susţinut de anticipatori parţial reprofilaţi, cărora li s-au adăugat pe neobservate exegeţii de provenienţă universitară, precum Cornel Robu, ca să-l numesc doar pe cel mai activ şi mai bine realizat dintre ei, în raport cu anticipaţia. Într-un fel sau altul, fiecare şi-a adus, iar în cazurile fericite îşi aduce în continuare contribuţia la discutarea aproximativ „savantă” (altfel zis: pe baza unor criterii filologice, estetice, istoriografice, sociologice etc.) a textelor SF pe care le au în atenţie.

Nu este însă unicul mod de manifestare a exerciţiului critic în genul SF. După cum se ştie, sfârşitul anului 1969 a adus cu sine apariţia primelor cenacluri specializate în astfel de literatură, iar anii ce au urmat consemnează curând o veritabilă explozie a acestor forme de organizare culturală pe teren românesc. Oricât le-am ataca astăzi, retroactiv, pe criterii politice, cenaclurile au fost în esenţă nişte cercuri de lectură la nivelul cărora se deprindeau regulile de bază ale SF-ului şi se produceau, mai bine sau mai rău, texte de gen. Plecând de la un nivel amatorial, fanul talentat avea deschisă în calea sa opţiunea profesionalizării, aşa cum şi soldatul lui Napoleon purta în raniţă bastonul de mareşal, depinzând de bătăliile sale dacă, şi când anume, tentanta virtualitate avea să se prefacă în realitate. Cenaclurile SF, ca toate cenaclurile literare din lume, au reprezentat şi nişte scene potrivite discuţiilor de specialitate, încât nu e greşit să afirmi că, în paralel cu şcoala creaţiei generice, se năştea şi evolua acolo un exerciţiu critic specializat. Fără îndoială, stângăciile literare atrag în preajmă stângăcii de interpretare critică şi, la acest nivel, o bună parte din comentariile cenacliere riscă să se rezume la judecăţi superficiale, rudimentar-impresioniste (de tipul: îmi place, nu-mi place) fără să-şi facă probleme din eventualele greşeli de percepţie estetică sau de situare a textelor pe o corectă scară de valori. Critica la care mă refer s-a dovedit uneori fundamental partizană, dispusă să campeze în mediocritatea amicală, privându-se cu dezinvoltură de nişte „obositoare” deschideri teoretice. Limitate adesea la oralitate, controversele ei îşi permiteau cu uşurinţă să producă fie negări vehemente, drepte sau nedrepte, fie, dimpotrivă, gesturi de adulare exaltată. Nu de puţine ori roadele sale au scăpat totuşi şi în pagina scrisă, acumulând argumente categorice pentru concluziile de aici. În virtutea unui asemenea exerciţiu critic lejer şi hormonal, discuţia poate aluneca pe lângă criteriile specifice analizei literare, înlocuite cu unele de concepţie administrativă, iar argumentele teoretice se pot construi schematic şi rigid, ca o mai veche fundamentare generică de care îmi amintesc şi care plasa SF-ul pe vârful magnific al unei curbe cu două pante ascendente, literatura şi ştiinţa.

Din fericire, critica născută în cenacluri n-avea să rămână la asemenea naivităţi entuziaste şi lipsite de temeiuri intelectuale. Acolo unde s-a înfăptuit, profesionalizarea fanilor de odinioară vizează nu doar creaţia în proză, ci şi capacitatea lor de interpretare. Chiar păstrându-şi tendinţa ludică şi gustul spectacolului amuzant-ironic, critica aceasta cu reguli învăţate „din mers” are adesea o bună aplicaţie la texte şi lasă nu o dată impresia lucrului făcut cu temeinicie. O lucrare nedusă totuşi până la capăt, din varii motive. Doru Pruteanu, de pildă, nu se mai află printre noi, ca să-i putem citi, fie şi mai rar, judecăţile rezervate îndeosebi generaţiei sale. Sorin Antohi, cu ironia lui ca o redutabilă şi eficientă lamă de bisturiu, îmi pare prea scufundat în proiecte de cercetare istorică şi interdisciplinară ca să mai putem spera că o să-l revedem vreodată revenit la lectura critică a textelor de anticipaţie. În ce-l priveşte pe Lucian Ionică, şi teoria pe care începuse la un moment dat s-o construiască în jurul conceptului de „idee SF” stă de multă vreme deoparte, „vegetează” înainte de a-şi fi epuizat toate resursele. Sigur, explicaţii se găsesc şi în cazul lui. Însă nu pot să nu regret că, odată porniţi în sensul sugestiei - salutare în cele din urmă - de a scrie noi înşine despre cărţile noastre, riscăm să stârnim, prin abandonuri repetate, zâmbetul postum al acelui neo-Pilat din Pont (parcă Leonid Leonov pe numele său adevărat, dar îmi îngădui să-mi mai las memoria plutind în incertitudine) a cărui amintire mi-a stimulat aceste însemnări.

Oricum, în generaţia din care fac parte, Voicu Bugariu, Cornel Robu şi cu mine se pare că vom înfrunta în continuare seducţia de a comenta, fiecare în felul său, SF-ul apărut la orizonturile actualităţii. De la un palier de vârstă ceva mai coborât (dar nu cu mult, din păcate) ni se alătură Liviu Radu - un harnic recenzent de carte şi de probleme SF actuale, poate prea risipit în presa electronică şi, în consecinţă, încă netentat de vreun proiect critic bine definit. Îl văd lângă el pe Michael Haulică - desfăşurat pe mai multe rubrici de profil, în Ziarul de duminică şi în Observatorul cultural, cu comentarii preferenţiale la autori americani (aici intervine şi interesul său de coordonator editorial, care riscă să edulcoreze critica spre a nu diminua reclama comercială a traducerilor vizate), dar şi la sefiştii postmoderni din spaţiul nostru geografic. Vine apoi Cătălin Badea-Gheracostea, trecut la rândul său de la o critică a strictei actualităţi SF la studii mai ample, cu tentă universitară, cum sunt cel dedicat lui Vladimir Colin şi dicţionarul de autori SF ad usum delphini pe care de asemenea ni-l promite. Nu cred că mă înşel dacă mi-l imaginez pe cronicarul perseverent care este Györfi-Deák György ţinând în continuare ritmul condeiului cu lecturile sale „la zi”, încât să putem avea imagini ale aceloraşi cărţi surprinse din mai multe unghiuri, chiar divergente, şi comentate cât mai divers. Cred că şi lucrările de referinţă pentru domeniu, dicţionare, enciclopedii, au bune perspective în anii ce vin. Cu tenacitate şi cu un dram de şansă, poate că reuşim să ne transformăm insula utopică într-un mic „paradis turistic” pentru cine va mai vrea să citească ficţiuni despre un viitor aflat mereu cu un pas înaintea viitorului ce devine în mod tot mai accelerat prezentul nostru copleşitor.

În fine, un lucru extrem de important: poate că vom avea şi norocul să transferăm interesul nostru mai vechi şi actual, pasiunea noastră pentru creaţia SF şi pentru exegeza ei, către generaţia cea mai tânără, unde încă nu distingem lucrurile prea clar, dar avem libertatea să nutrim speranţe. Nu cu noi a început această aventură şi, bineînţeles, nu cu noi se termină.





PRO-POZIŢII





CRONICILE FAMILIEI ADAMS

Victor Martin


Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, maniera sa de abordare subiectului supus criticii a devenit tot mai direct; nu se mai menajează susceptibilităţi.

Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte. Scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă. Fără un trecut apropiat de adevăr, science fiction-ul românesc nu are nici un viitor.

Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul ”Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000”, publicată la editura ”Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.

Despre o carte a domnului Mircea Opriţă, Cornel Robu, Ion Hobana, Florin Manolescu sau Voicu Bugariu nu poţi scrie decât cu seriozitate, ferindu-te, în acelaşi timp, de căderea în păcatul laudelor exagerate. Realizatorul acestor ”cronici” dă senzaţia de siguranţă; înscriindu-se firesc în peisajul science fiction-ului românesc, dă certitudinea că nu este un guru. Nu creează emuli, nu îngroapă pe nimeni; îi ţine pe toţi cu capul afară, să poată respira, mai larg sau mai sacadat, dar în apa rece ca gheaţa a criticii.

Era cazul să vină cineva şi să stabilizeze nisipurile mişcătoare ale Fandom-ului românesc. Era cazul să vină cineva şi să dea dreptate celor care au, fără a-i jigni pe ceilalţi. Programatic, un guru dă tuturor iluzia că au dreptate, chiar dacă n-au, din convingere sau din interes.

Cei care vor o nouă ”unitate de monolit”, ”din pământ din iarbă verde”, o revistă unică, pe ţară, sau o nouă re-”fandom”-izare vor fi dezamăgiţi.

E îmbucurător să constaţi că s-a format un prim eşalon de critici science fiction.

Al doilea eşalon, în care intră, printre alţii, György Györfi-Deák, Laurenţiu Nistorescu, Mircea Naidin, Liviu Radu, este încă necristalizat, cum e şi literatura SF a momentului.

Mă tem că a scrie despre domnul Opriţă duce la o carte nu la un articol; venind din interiorul celor scrise de el, cunoaşte personal majoritatea numelor prezente în carte, fiind, la rândul lui, cunoscut de acestea.

Pentru a scrie ceva despre o carte atât de serioasă, îţi sunt de folos câteva fraze cheie; le ai, înseamnă că articolul e ca şi scris.

O primă cheie este chiar titlul volumului de texte critice, ”Cronici de familie”, titlu care se referă la cei ce, chiar publicaţi înainte de 1999 sau 1989, sunt o familie a unui început de secol XXI, dacă nu de mileniu. Această familie spirituală, cu personaje extrem de contradictorii, chiar dacă nu se afirmă explicit în carte, este simţită de fiecare dintre noi, membrii sau simpatizanţi, ca un fel de familie Adams.

Bine ţinute în lesă de talent şi inteligenţă, să nu ajungă la un prag clinic, lipsa de logică în gândire, ideile fixe, dar originale şi strălucitoare, susceptibilitatea, orgoliul, mania persecuţiei sau halucinaţiile pot produce un spectacol savuros.

Scriitorii, să le zicem ”douămiişti”, în paranoia lor, se cred orice vrei. Chiar dacă deranjează ostentativ, trebuie lăsaţi în pace; nu trebuie deranjaţi. Dacă sunt tineri sau bătrâni, nu contează; principalul e să fie neliniştiţi. Scriitori care să se laude cu sănătatea lor mentală nu există.

Dacă se termină un mileniu cu ei sau începe altul, tot cu ei, nu are importanţă. Nici faptul că sunt mai puţini decât scriitorii mainstream-ului, deci mai vizibili, nu are importanţă. Principalul e că sunt nebuni. Dacă nu sunt nebuni, se prefac foarte bine, îşi joacă foarte bine rolul, intră singuri în el; nu au scenarist.

În science fiction-ul românesc, spre deosebire de cel american, lucrurile nu sunt mai bune fiindcă sunt mai puţine.

Numai dorinţa de a fi ”altfel” nu ajunge, dar trebuie să se pornească de la ceva şi e un lucru bun când criticul n-o încurajează prea mult.

Totuşi, ideea ce se desprinde din carte este că nici un scriitor nu e atât de prost încât să nu poată să se manifeste, cu condiţia ca numărul acestora să nu atingă o masă critică, şi nu are nici un rost de unde vine scriitorul în SF, ci de ce. Nu trebuie să fim optimişti şi atunci când ni se spune că se alege praful, cum e obiceiul pe la noi. Nici nu trebuie să facem astfel încât neînţelegerea să devină de la sine înţeleasă.

Criticul este unul dintre puţinii oameni care, atunci când îţi spune cine eşti, nu aşteaptă mulţumiri.

O altă cheie ce deschide o altă uşă spre text este moartea SF-ului printre gloanţele Revoluţiei din 1989. De fapt, nu e decât o trecere a unora din barca profitorilor science fiction-ului anterevoluţionar în barca profitorilor Revoluţiei, pe Rubicon, la vale; pe nici unul din malurile râului. Nu este nici măcar imposibilitatea acestora de adaptare la nou, ci lipsa lor de voinţă în a crea acest nou mod de a vedea lucrurile, închistarea în barcă.

Regele SF e mort, dar cu scriitorul de gât. Lumea poate începe sau poate să se termine cu scriitorul, lucrul nefiind important; trăim, murim, dar o mai ducem, aşa, o vreme. Asta ne şi sugerează criticul Mircea Opriţă, faptul că fiecare scriere e o lume; de azi, de mâine, de azi pe mâine. Dacă nu ne sugerează acest lucru, înseamnă că ne-am imaginat că face lucrul ăsta, în paranoia noastră de ”adamşi”. Nu ştiu dacă, prin caracterul său virtual, noul ”Fandom” e o piesă horror cu scriitori normali sau dacă personajele sunt astfel într-o piesă de teatru normal.

A pleca de la o carte de critică bine realizată, nu înseamnă neapărat că trebuie să plecăm cu ideile criticului. O carte realizată dă idei. E bine să plecăm de la ideile autorului, dar cu ideile noastre. Şi mai bine este atunci când ideile criticului pleacă de la ideile scriitorilor, hotărât să-i înţeleagă, închizând un cerc. Mircea Opriţă, în postură de critic literar, are răbdarea şi curajul să-i înţeleagă pe toţi şi nu-i lasă să se strecoare printre jaloane poziţionate tot de ei.

Prin ceea ce scrii, nu vii la exeget ca la vrăjitoare, plăteşti, iar el îţi prezice un viitor mai bun. Dacă scapi printre degete, te poţi îneca în tot mai accentuata acumulare a timpului. Au un trecut doar cei care ştiu cum să-l înceapă.

Cei care au înţeles să nu se sinucidă prin scrisul lor, doar pentru a spulbera plăcerea criticului de a-i desfiinţa, au un viitor şi se găsesc în atenţia domnului Mircea Opriţă.

Paradoxal, când sunt cu toţii scriitori buni, nu e bun nici unul. Când începe toată lumea să aibă dreptate, rămâne fiecare cu dreptatea lui paranoică.

În literatură e ca în fotbal, dar şi în fotbal e altfel. Literatura SF nu este pentru toată lumea; nu este o democraţie, care să transforme visul în realitate. Science fiction-ul transformă realitatea în vis. Cei care se aşteaptă ca acesta să fie o literatură ”de masă”, cu vânzări şi profituri colosale, pot aştepta trenul.

Întrebarea firească dacă noile generaţii afirmă un ”prim val” al SF-ului românesc sau dacă acest prim val, prin simpla lui existenţă, a generat ”douămiiştii” analizaţi de critic în ”Cronicile de familie” prezente e şi ea o cheie. Cred că numai prezentul creează trecut. În egocentrismul lor generalizat, mai nou veniţii se mănâncă între ei, fiecare pe fiecare, cu toate că nu se înghit; prin asta, aduc trecutul mai aproape. Cei din primul val măcar ştiau să mimeze faptul că sunt ”strâns uniţi” în jurul a ceva. Azi, fiecare e cu băutura lui; nu consumă nici doi scriitori acelaşi lucru. S-a plecat de la a se consuma acelaşi fel de literatură science fiction în diverse stiluri şi s-a ajuns, azi, în a se consuma diverse feluri în acelaşi stil. S-a plecat de la stil şi s-a ajuns la conţinut.

Nu scrii în speranţa că vei ajunge, după un timp, să găseşti şi lucruri interesante de spus.

”Douămiiştii” aceştia, demni membri ai familiei Adams, se remarcă mai mult prin calitatea cantităţii decât prin cantitatea calităţii. Cu timpul, vor înţelege că nu e esenţial să fie cantitatea o primă calitate, dar va fi prea târziu; va veni un al treilea val care îi va afirma aşa cum sunt în realitate, nu cum vor să apară. Asta, dacă nu cumva criticul Mircea Opriţă a şi început acest demers.

Paradoxal, problemele ”noului val” de scriitori science fiction români sunt mult prea grave ca să merite vreo atenţie. Acum, că am făcut genul SF un vis, e cazul să ne trezim din somn şi să ne apucăm serios de scris.

Nu mai crede nimeni că trăieşte în ţara tuturor posibilităţilor lui. Cel ce are talent poate convinge pe cineva, cu mare greutate, de acest lucru, iar cel care nu are talent convinge foarte uşor că are, neavând altceva mai bun de făcut.

Fin observator, criticul Mircea Opriţă ştie să discearnă între adevărul ascuns şi minciuna vizibilă. Vor rămâne în cărţi doar cei care nu se întreabă, toată ziua, ce fac toţi ceilalţi în timp ce ei scriu; şi nu sunt în stare să facă tot ce fac ceilalţi.





O EPOPEE DESCHIZĂTOARE DE DRUMURI

Liviu Radu


Din motive obscure, rămăsesem cu impresia că Jack of Shadows era anterior ciclului Amber. O cercetare simplă mi-a dovedit că mă înşelasem, Nouă prinţi din Amber a apărut în 1970, iar Jack of Shadows a apărut în 1971. Oricum, data apariţiei nu spune mare lucru, aceasta depinde de motive editoriale şi nu corespunde întotdeauna cu ordinea cronologică a scrierii cărţii. Am amintit despre acest lucru pentru că este evident că la un moment dat - pe la sfârşitul anilor şaizeci - Zelazny concepe o serie de poveşti în care acţiunea îmbină într-un mod foarte interesant lumea oamenilor din zilele noastre cu cea a fanteziei.

Până atunci, romanele fantasy se împărţeau în două categorii distincte: de tip Stăpânul inelelor (adică acţiunea avea loc într-o lume mitică, fără legătură cu omul modern) sau de tip Corabia zeiţei Ishtar (adică personajul principal este un om modern, care nimereşte accidental într-o lume a zeilor şi supranaturalului).

Zelazny ne oferă o a treia posibilitate, cea în care personajul principal aparţine ambelor tărâmuri. Jack, cel care îşi trage puterea din umbră şi întuneric, îşi împarte existenţa între lumea noastră şi cea a supranaturalului, fiind când cercetător într-un institut american, când zeitatea umbrelor şi furişatului. Corwin se trezeşte într-un spital, fără să-şi amintească nici cine e, nici cum a ajuns în spital. Descoperă ulterior că a venit din tărâmul mitic Amber, unde este prinţ şi are dreptul la tronul ţinutului...

Sigur, asemănarea între cele două romane se opreşte aici, dar trebuie reţinut faptul că Zelazny a creat un subgen propriu. Asemănarea cu urban fatasy-ul actual este evidentă, după cum la fel de evident este faptul că autori contemporani, precum Gaiman, îi sunt îndatoraţi. În acelaşi timp, trebuie să nuanţăm afirmaţiile anterioare: personajele lui Zelazny sunt oameni obişnuiţi în lumea noastră, dar în lumea lor sunt făpturi mitice, cu puteri aparte. Această concepţie a fost generată de opera anterioară a autorului, care a folosit în mod original şi creator mituri din diferite culturi ale antichităţii (mitologia greacă, egipteană, hindusă, etc.) Însă influenţa cea mai puternică asupra sa a avut-o mitologia greacă, în care există ideea semizeului, cel care este om în parte şi doar în parte zeu (să ne amintim de Nemuritorul, unul dintre romanele cele mai premiate şi apreciate ale autorului).

Farmecul epopeii imaginate în cele peste o mie de pagini ale primelor cinci volume - şi care sunt dovada măiestriei inegalabile a lui Zelazny - constă într-o poveste dinamică, plină de aventuri captivante, cu răsturnări incontinue de situaţii, cu personaje convingătoare şi cu tot felul de găselniţe menite să creeze o atmosferă stranie, să creeze o lume extrem de asemănătoare lumii noastre, dar fundamental diferită. Primele cinci volume sunt dedicate, în principal, descrierii Amber-ului şi a situaţiei în care se găseşte Corwin (pentru că cercetările ulterioare contrazic ceea ce ştiuse el anterior). Următoarele cinci - despre care vom discuta altă dată - sunt dedicate fiului lui Corwin.

Zelazny îmbină într-un mod armonios elemente ale miturilor clasice (inorogi, vindecări miraculoase, salturi în timp şi spaţiu, etc.) cu elemente inventate de el însuşi, al căror efect este cu atât mai şocant cu cât, aparent, sunt de-o banalitate desăvârşită. Vă dau ca exemplu cărţile de joc care au un rol atât de important în poveste, fiind atât mijloc de comunicaţie la distanţă cât şi mijloc de transport... Iar trecerea dintr-o lume în alta se face simultan cu transformarea celui ce străbate graniţa dintre lumi (un automobil modern se transformă în caretă, etc..)

Povestea prinţilor din Amber şi lupta lor pentru putere a reprezentat un progres important în evoluţia literaturii fantasy, iar cei care au scris asemenea poveşti după Zelazny au fost obligaţi, într-un fel, să ţină seama de ea. Poate că va mai trece ceva timp până când va fi considerată un element indispensabil din cultura formativă a oricărui individ, dar nici Robinson Crusoe sau Cei trei muschetari n-au fost acceptate prea uşor...


R. Zelazny - Ciclul Amber (prima parte):
- Nouă prinţi din Amber
- Armele din Avalon
- Semnul unicornului
- Mîna lui Oberon
- Curţile haosului
Traducere de Eugen Cristea
Editura TRITONIC, 2007





PRIMELE APARIŢII DINTR-O COLECŢIE NOUĂ

Liviu Radu


În primul moment, ambiţia lui Cornel Secu de a înfiinţa o colecţie dedicată autorilor români de SF mi s-a părut exagerată. Primele apariţii lăsau, oarecum, impresia că va fi o colecţie destinată publicării şi popularizării autorilor grupaţi în jurul cenaclului HELION - lucru care nu era rău, în sine, mulţi dintre aceştia fiind nume importante din SF-ul românesc.

Apoi, văzând conţinutul acestor volume, văzând planul editorial şi aflând volumele ce urmau să apară - şi care probabil că au apărut între timp -, m-am convins că editura BASTION chiar face un lucru extraordinar. Iar acest lucru extraordinar înseamnă publicarea consecventă a unor autori români, unii dintre ei cunoscuţi doar din reviste, alţii având deja la activ volume, selecţia lor fiind făcută în principal după criterii calitative şi nu în baza unui partizanat de grup.

Sigur, Lucian-Vasile Szabo, Cristian-Mihail Teodorescu şi Marian Truţă au făcut parte dintre colaboratorii revistei Helion, dar se poate vedea şi din avion că trei dintre primii patru autori publicaţi în noua colecţie sunt bucureşteni (măcar prin faptul că locuiesc în capitală) şi doar unul singur este timişorean. Ca atare, judecarea colecţiei HELION ca o manifestare culturală locală este eronată. Mai mult, o analiză sumară a conţinutului acestor volume ne convinge că avem de-a face cu o acţiune bine gândită, menită nu numai să ofere cititorilor lucrări de valoare, ci şi să repare o nedreptate a sorţii, care făcuse ca autori talentaţi, precum Marian Truţă, să nu aibă încă un volum propriu.

Lucian-Vasile Szabo foloseşte în mod interesant motive şi canoane SF, însă autorul se manifestă, în primul rând, ca un fin observator al realităţii, literatura sa fiind mult mai apropiată de mainstream decât s-ar părea. Participant activ la revoluţia din 1989 din Timişoara, Szabo ne dezvăluie cu talent temerile, spaima, ura celor ce au ieşit atunci în stradă. Povestirile sale reprezintă un tablou viu şi convingător al unei stări de spirit, având însă calităţi literare evidente. Culegerea sa de texte este convingătoare şi şocantă. Mărturisesc că am fost puternic impresionat de talentul autorului.

Volumul lui Cristian-Mihail Teodorescu conţine texte diverse, unele ţinând de maniera clasică a SF-ului, altele fiind de-un sarcasm muşcător. Am fost impresionat de Pedalaţi şi fiţi fericiţi, un text ce mi s-a părut a sesiza foarte bine natura umană.

Volumul lui Marian Truţă mi se pare cel mai reuşit şi cel mai echilibrat dintre cele ce au apărut în colecţia HELION în prima tranşă. Aventurile lui Rudi Kvala, în diferite locuri şi timpuri, inclusiv prin Bucureştiul viitorului nu prea îndepărtat, ne sunt prezentate în texte de-o calitate ieşită din comun. Truţă este unul dintre autorii noştri de valoare, iar apariţia unui volum ce-i este dedicat m-a bucurat nespus.

Dănuţ Ungureanu nu are nevoie de prezentare. Unul dintre reprezentanţii de frunte a generaţiei optzeciste, a publicat în anii nouăzeci Aşteptând în Ghermana şi Marylin Monroe pe o curbă închisă, volume ce s-au bucurat de succes. Volumul apărut la editura Bastion conţine o culegere de povestiri, unele mai noi, altele mai vechi, toate demonstrând însă talentul pe care i-l cunoşteam.

Ca o primă concluzie, putem să spunem că editura BASTION a pornit cu dreptul, că a dovedit că există suficienţi autori români talentaţi şi cu texte ce merită citite, încât să li se dedice o colecţie. Sper ca reacţia cititorilor să fie cea care să permită existenţa cât mai îndelungată a acestei colecţii.


Lucian-Vasile Szabo - Arta de a muri în timp de pace
Cristian-Mihail Teodorescu - SF Unu
Marian Truţă - Vremea renunţării
Dănuţ Ungureanu - Basme geostaţionare
Editura BASTION, colecţia HELION, 2008





ANTOLOGIILE DOZOIS 1-4

Liviu Radu


Antologiile Dozois reprezintă mai mult decât o simplă culegere de texte, reprezintă o imagine foarte completă şi foarte complexă a literaturii SF contemporane. Dacă la ele am adăuga şi o antologie a lucrărilor premiate cu Hugo şi Nebula în anii 2004 şi 2005, ne-am da seama care este situaţia reală a literaturii SF din această perioadă.

Textele prezentate sunt, pentru un autor român, frustrante. Dacă ne gândim că această recoltă parţială a numai doi ani de activitate din literatura de gen din lumea anglo-saxonă reprezintă cam cât întreaga producţie SF din toată istoria SF-ului românesc - fără a mai lua în considerare şi valoarea acestor texte - ne dăm seama că noi, prichindeii, nu avem nici o şansă să fim băgaţi în seamă.

Nuvelele şi povestirile selectate de Dozois se caracterizează în primul rând prin calitate literară. Textele se citesc uşor, sunt captivante, sunt atrăgătoare, au idei interesante. Autorii îşi cunosc bine meseria, comparaţia cu mainstream-ul poate fi făcută doar din punct de vedere al mentalităţii, nu din punct de vedere literar.

Selecţia textelor acoperă toată gama de preocupări ale genului, iar numărul de autori ce trebuie cunoscuţi şi de care trebuie să se ţină seama când se creionează un tablou al SF-ului contemporat este înfiorător de mare.

Pe lângă nuvele şi povestiri, Dozois ne oferă şi două analize anuale - 2004 şi 2005 - care sunt şi mai descurajante.

Pe lângă faptul că revistele importante sunt într-un regres continuu - ceea ce dovedeşte că numărul de oameni interesaţi de reviste scade continuu - aflăm că numărul de volume creşte fără încetare. S-a ajuns la situaţia în care un amator al genului nu mai poate citi toate volumele noi apărute într-un singur an. Ne punem întrebarea pe ce criterii va selecta prezumtivul nostru cititor cărţile pe care le va citi, din moment ce revistele nu mai sunt cele care dictează gusturile publicului. Se pare că publicaţiile electronice şi blogurile au un cuvânt din ce în ce mai important.

Dozois ne oferă o listă a cărţilor importante apărute în cei doi ani - şi, spre marea noastră bucurie, cititorii români chiar au auzit sau chiar au citit o mare parte dintre ele. Ne înşiră romane, antologii, ne prezintă principalele reeditări.

Consecvent în analiza a tot ce reprezintă fenomenul SF, Dozois ne vorbeşte şi despre filme şi seriale de televiziune, ba chiar şi despre filmele de desene animate.

Şi, pentru ca imaginea să fie completă, după ce ne prezintă premiile din cei doi ani, ne vorbeşte şi de cei care au dispărut dintre noi. Am aflat astfel - abia acum, spre ruşinea mea - de dispariţia lui Robert Merle, scriitor francez bine tradus pe vremuri la noi, autor demn de apreciere, un talent viguros şi consistent.

Da, antologiile Dozois merită ţinute la îndemână, nu numai citite. Sunt cărţi de referinţă care ne permit să ne facem o imagine mai apropiată de realitatea literaturii SF, o literatură care se schimbă fără încetare, dar care nu numai că nu piere, dar nici măcar nu dă vreun semn că nu s-ar simţi bine.


Despre:

Antologia Dozois 1, 2, 3, 4
Editura NEMIRA 2008





SUB SEMNUL ACOLADEI

Mircea Opriţă


Aşa s-ar fi intitulat primul volum al lui Cornel Robu, în caz că nişte conjuncturi nefericite nu i-ar fi blocat şansa de a apărea prin 1982-83, când exista deja o variantă pregătită pentru tipar. Ar fi fost debutul său editorial normal: o culegere de studii şi articole despre SF, consacrată scriitorilor şi cărţilor, dar şi unor probleme specifice, descoperite treptat în aria de manifestare a genului, şi cărora o analiză minuţioasă se străduia să le dea rezolvări personale. Dar, vorba autorului de astăzi: „N-a fost să fie!”, încât el a trebuit să aştepte, cu o neîmpăcată resemnare, până după anul 2000 spre a-şi vedea publicat primul volum propriu. Însă ce debut magistral! O cheie pentru science-fiction este o scriere de felul celor cu care de regulă se încheie o carieră: operă concluzivă, menită să sistematizeze teoretic un domeniu şi să devină, prin seriozitatea abordărilor şi prin temeinicia construcţiei sale, carte de referinţă pentru subiectul de care se ocupă. Următorul volum tipărit de Cornel Robu, Paradoxurile timpului în science-fiction, decurge firesc din tratatul „de bază”, căruia i se subsumează şi i se alătură totodată, fără a fi un simplu apendice dilatat, ci găsindu-şi, ca explorare a unei problematici speciale, circumstanţa unui destin independent.Înclin să cred că, după acest efort de sinteză critico-teoretică, autorul îşi considera opera editorială terminată, fiind dispus chiar să-şi abandoneze prin reviste, fanzine şi almanahuri, în dicţionare de scriitori şi de cărţi, ca pe nişte simple rădăcini premergătoare, studiile şi articolele pe seama cărora i se structurase treptat concepţia asupra anticipaţiei şi sistemul de argumentaţie critică folosit. Din virtualitatea sa aparent neglijată, materialul mai vechi a reapărut însă la suprafaţă sub forma unei culegeri retrospective. De data aceasta nu ca „titlu fantomă” de felul celor citate uneori, cu explicaţiile lămuritoare cuvenite, de John Clute şi Peter Nicholls în Enciclopedia lor consacrată SF-ului mondial, ci ca o carte veritabilă, ieşită pe deplin de sub semnul „acoladei” sale eşuate de odinioară.

Volumul intitulat Scriitori români de science-fiction (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008) este chiar această culegere. Cornel Robu ar fi putut simula o formulă de recuperare complet „actualizatoare” a textelor, operaţie menită să dea cititorului sentimentul că ar parcurge opinii de dată recentă. Or, fiind un exeget cu deplina conştiinţă a profesiei sale, el crede de cuviinţă să adauge fiecărui material o notă explicativă privitoare la traseul publicistic al textului respectiv. Ni se reamintesc astfel anul şi locul primei apariţii a cutărui studiu sau articol, precum şi situaţiile mai puţin convenţionale când, integral sau numai părţi din ele au fost incluse în componenţa altor studii publicate, în funcţie de solicitările la care autorul a înţeles să răspundă pe parcursul mai multor decenii. Prin urmare, le putem situa în timp şi în spaţiu, urmărindu-le totodată evoluţia. Vom descoperi astfel două lucruri importante. Mai întâi, faptul că opinii pertinente asupra autorilor de SF au fost rostite de Robu încă de la începutul preocupărilor sale exegetice rezervate domeniului, menţinându-se neschimbate şi în tratatul din 2004, pentru simplul fapt că nu aveau nevoie de un tratament corectiv, ci, cel mult, de o nuanţare cerută de contextul nou unde trebuiau incluse. Precum cercurile din trunchiul unui copac în creştere, autorul lasă impresia unei continue lărgiri a imaginilor iniţiale, nicidecum pe aceea a alunecării jenante de la o concluzie la alta, eventual la opusul primei formulări. Ceea ce dovedeşte o atentă lectură a textelor analizate şi o excelentă priză estetică, urmate de o decantare valorică sigură, în funcţie de criterii critice clare, a autorilor discutaţi şi a scrierilor lor.

În al doilea rând, din repartizarea „spaţială” a materialelor, se poate vedea o lipsă de prejudecăţi şi de reticenţe pe care alţi critici de formaţie universitară o dovedesc mai rar, sau deloc, atunci când acceptă să se pronunţe asupra genului nostru. Cornel Robu şi-a publicat articolele şi în reviste literare „cu ştaif”, precum Tribuna, Steaua, Echinox, Studia Univesitatis „Babeş-Bolyai” seria Filologie, dar şi în diverse numere din Anticipaţia-CPSF, în Almanahul Anticipaţia, în revista timişoreană specializată Helion, în e-revista Pro-Scris. Cu alte cuvinte, pretutindeni unde aprecia că opiniile sale asupra SF-ului erau necesare şi binevenite, fără discriminări în defavoarea publicaţiilor pretins „nedemne” de o colaborare academică. Totuşi, interesul pentru extinderea influenţei genului într-o publicistică de tip cultural aparţinătoare curentului principal al literaturii române îmi este cât se poate de limpede. Nu puţine numere tematice din revista Tribuna au fost gândite şi organizate de Robu, incluzând colaborări personale importante pentru temele respective, şi pe care le regăsim publicate în culegerea de faţă. De asemenea, articole despre scriitorii care s-au ilustrat şi în SF i-au fost solicitate şi se găsesc în volumele Dicţionarului Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, în Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop). Redactate de un veritabil cunoscător al domeniului, materialele acestea dau subiecţilor analizaţi şansa pe care o merită în nişte ample şi valoroase opere de sinteză lexicografică românească, în timp ce, încăpute eventual pe mâna unui critic dezinteresat de anticipaţie, ele ar fi fost probabil simple colportări de prejudecăţi însoţind nişte liste bio-bibliografice. Alte studii, îndeosebi sinteze ale SF-ului nostru în reprezentarea sa actuală sau în evoluţie diacronică, au apărut în străinătate: în revista londoneză Foundation, în Canada, sau pur şi simplu peste tot unde a putut ajunge monumentala The Encyclopedia of Science Fiction, editată şi reeditată din 1993 încoace de John Clute şi Peter Nicholls, şi unde criticul nostru îşi are partea sa de contribuţie privitoare la România. Cornel Robu a răspândit aşadar în jur urmele pregnante ale unui studios preocupat de difuzarea informaţiei despre SF-ul românesc (evaluat critic cu o remarcabilă siguranţă) atât în medii selecte, cât şi în cele de strictă specializare, în spaţiul naţional, ca şi în cel internaţional.

Tipărind astăzi Scriitori români de science-fiction, autorul pare că se răzbună pe nedreptatea suferită de proiectul său din 1982, fiindcă nu uită să semnaleze conştiincios fiecare articol ce făcea parte din el. Până la un punct, am putea crede că actuala culegere este, în fond, chiar volumul Sub semnul acoladei, chemat cu întârziere la viaţă, spre a ne edifica asupra debutului editorial virtual al lui Cornel Robu: cam ce ar fi fost el, imediat după Literatura S. F. (1980) a lui Florin Manolescu, dacă întâmplarea care l-a defavorizat odinioară nu i-ar fi rezervat ulterior şansa spectaculoasă de a debuta cu cea mai amplă şi mai solid articulată dintre lucrările sale. Impresia de revanşă târzie e falsă, totuşi: pe lângă articolele din proiectul amintit, găsim în sumarul volumului şi destule texte ulterioare manuscrisului înregistrat ca titlu fantomă, precum amplul studiu despre Victor Anestin, iniţial publicat ca prefaţă la ediţia din 1986 a romanelor acestui precursor al anticipaţiei româneşti. Mai sunt apoi comentariile rezervate reprezentanţilor „Noului val” din anii '80, apărute fragmentar în masiva antologie Timpul este umbra noastră, pe care Robu o tipărea la Editura Dacia în 1991. Apar, de asemenea, contribuţii mai recente, de după anul 2000, cum sunt deja amintitele colaborări la Enciclopedia Clute-Nicholls. Centrul de greutate al culegerii cade pe prezentarea şi analiza critică a contribuţiei relativ „clasicizate” din SF-ul românesc (Mihu Dragomir, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, Victor Kernbach, Horia Aramă, Ion Hobana, Leonida Neamţu, Miron Scorobete, Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan, Gheorghe Săsărman, Florin Manolescu şi, pentru ca lista să rămână completă, n-am să-l exclud nici pe semnatarul cronicii de acum). Aceste portrete sunt, fără îndoială, cele mai reuşite din seria compusă de autor, punând în evidenţă o meticuloasă cercetare a textelor şi o priză inspirată la specificul lor - ceea ce are drept rezultat situarea precisă a autorilor discutaţi într-un tablou valoric al SF-ului românesc. Meritele fiecărui „scriitor român de SF” apar bine individualizate în contextul momentului ce le-a prilejuit publicarea lucrărilor de referinţă pentru gen. La Mihu Dragomir, bunăoară, anticipator important pentru spargerea tiparelor tehnicist-proletcultiste ale anilor '50, ieşirea dintr-o „etapă când «şocul viitorului» era încă socotit o blândă idilă” este văzută în sensul unui „apel la fibra sa de poet, infuzând lirism genuin, nu la îndemâna oricui, unor situaţii epice prea puţin relevante în absenţa antagonismului şi a necruţării”. Povestirea sa Legenda îngerilor, una dintre primele abordări pe teren românesc ale motivului paleoastronautic, este pe bună dreptate disociată de tentativele similare ale lui Victor Kernbach (cu „finalitate doctrinară” la acesta din urmă) şi tratată în spiritul cel mai autentic al textului, ca produs „fructificat propriu-zis literar, sublimat poetic”. O amplă şi pertinentă analiză a Istoriilor insolite de Ov. S. Crohmălniceanu se contaminează pe traseu de morbul paradoxal întâlnit frecvent în scrierile discutate, redactându-şi concluzia în spiritul unei asocieri surprinzătoare, dar perfect îndreptăţite la urma urmei: „Texte ce se citesc cu o vibraţie de plăcere intelectuală care nu de puţine ori se transmută şi în plăcere estetică, «istoriile insolite» ale lui Ovid S. Crohmălniceanu [...] ar putea fi foarte bine semnate de un altul: nu s-ar da în lături să le semneze nici chiar un Jorge LuĂ­s Borges!” La Gheorghe Săsărman se consemnează, între altele, o calitate scriitoricească importantă pentru literatura autorului, şi anume, priceperea de a trece firesc „de la fabula schematică, univocă şi transparentă” la „parabola echivocă, plurivocă, descret aluzivă şi inaparent alegorică, mai complexă şi mai «translucidă» semantic, mai consistentă deci literar”. Asemenea observaţii de subtilitate profesională apar şi în analizele celorlalţi anticipatori din grupul pe care l-am semnalat. Cu atît mai mult în cazul lui Vladimir Colin, căruia Cornel Robu îi dă un cuvenit loc privilegiat în cadrul seriei respective:


„Vladimir Colin este un scriitor care, în tot ce a scris, face din plin dovada unei înzestrări native pentru a da expresie «senzaţiei de pierdere», acelei «fericiri de a fi trist» (Victor Hugo), acelei «note de tristeţe inseparabil legate de toate manifestările superioare ale adevăratei Frumuseţi» (Edgar Allan Poe), acelui «văl de întristare [ce] pare să umbrească Frumuseţea; dar [care] nu e un văl, ci însuşi chipul Frumuseţii» (Benedetto Croce), acelei consolatoare «bucurii eucatastrofice» ce «nu tăgăduieşte existenţa suferinţei şi a înfrângerii, ci înfrângerea universală finală» (J. R. R. Tolkien). Am citat, în acest sens, din finalul mini-romanului Divertisment pentru vrăjitoare sau din povestiri sf precum Ultimul avatar al lui Tristan şi Despre vulpi şi zăbrele, dar Vladimir Colin rămâne un maestru al «senzaţiei de pierdere» în tot ce a scris, în proza fantastică, în science-fiction şi, mai ales, în fantasy - «gen» pe care-l ilustrează cu preeminenţă în literatura română.”


După cum se vede, criticul foloseşte orice ocazie spre a-şi construi judecăţile concluzive cu terminologia teoretică pusă la punct în tratatul O cheie pentru science-fiction, ceea ce mă face să cred că asemenea pasaje n-au putut face parte din prima variantă a articolului, cea predată Editurii Cartea Românească în 1982, intrând abia într-o redactare mai recentă a textului respectiv. Mai importante, însă, pentru tehnica analizelor lui Cornel Robu mi se par a fi nuanţările critice în spiritul unui adevăr estetic complex şi infinit mai valabil decât simpla (şi meritata, de altfel) apreciere elogiativă. Până şi într-o lucrare de prim-plan, cum e povestirea Giovanna şi Îngerul, autorul portretului critic găseşte situaţii în care „«senzaţia de pierdere» sună artificial, silit şi fals, prin îngroşare şi tezism”. Explicaţia se caută în vicii mai generale ale literaturii postbelice, rezonate în chip specific în SF-ul românesc al momentului:


„Nu-s deloc greu de recunoscut aici sechelele şi cicatricile pe care le-au lăsat, şi în scrisul lui Vladimir Colin, imperativele «cerinţe» ideologice ale epocii, printre care «optimismul cosmic» şi «umanismul socialist», la fel de programatice şi obligatorii amândouă, se aflau la loc de frunte. N-a fost nici el imun la întreaga frazeologie sau demagogie pretins «umanistă» pe teme canonice ca «omul - stăpânul naturii», «omul - un gigant», «supunerea naturii», «îngenunchierea naturii», «cucerirea naturii», «cucerirea cosmosului», «cuceririle ştiinţei şi tehnicii» etc., care, printre altele, au însoţit, indeparazitabil, încă din anii '50, evoluţia literaturii «ştiinţifico-fantastice» din România. Spre meritul lui, şi spre deosebire de alţii, el s-a vindecat parcă mai repede de această scarlatină (boală «roşie», literalmente, cum o spune şi etimologia cuvântului...).”


„Valul” optzecist este tratat mai în fugă, poate şi dintr-o convingere a criticului că majoritatea reprezentanţilor săi au scris prea puţin pentru a ne putea prezenta o operă temeinic constituită în sfera anticipaţiei româneşti. Câţiva autori (Mihail Grămescu, Lucian Ionică, Gheorghe Păun, Alexandru Ungureanu, Leonard Oprea şi Cristian Tudor Popescu) reţin atenţia lui Cornel Robu în calitate de scriitori, alţii (Mihail Ionescu şi Dan Merişca) sunt aduşi în discuţie sub aspectul contribuţiei lor „manageriale” - am zice noi astăzi - la organizarea şi funcţionarea mişcării SF; deci, sub un aspect paraliterar mai curând decât prin ceea ce îngăduie scrisul lor să se vadă ca literatură. Cartea nu se ocupă aproape deloc de autorii mai noi, nedreptăţind astfel scrieri merituoase ce dau faţa cea mai proaspătă a SF-ului românesc, şi care nu în totalitatea lor dezvoltă o „linie greşită” (cum crede criticul), abandonându-se unei trădări a specificului genului în favoarea supranaturalului de tip magic şi „horror”, a violenţei gratuite, a sexului şi pornografiei. În acest sens, impresia criticului e categorică şi excesiv pesimistă:


„... azi nu se mai scrie science-fiction adevărat, în România deloc, iar în lume din ce în ce mai puţin, în schimb, din ce în ce mai mult horror şi fantasy, din ce în ce mai multă magie şi supranatural, feeric şi paranormal, violenţă şi sex, coprolalie şi pornografie, mizerabilism şi putrefacţionism, din ce în ce mai mulţi vampiri şi strigoi, vrăjitoare şi vrăjitori, din ce în ce mai mult Harry Potter ş. a. m. d. - tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF, aducătoare în continuare de prestigiu intelectual şi de profit comercial: din ce în ce mai multă «literatură de ştiinţă» fără ştiinţă, din ce în ce mai mult «pilaf de carne fără carne». Halal SF! Aferim!”


Autorul e sincer în aceste reacţii dezgustate şi lăsate să iasă de pe un traseu al calmului critic ideal spre turbulenţe afective premergătoare unei respingeri totale, dar - mai rău chiar! - în bloc. Şi nici nu s-ar putea spune că nu are dreptate în premisele raţionamentului său, întrucât toate aceste fenomene, pe care el le vede profund vicioase şi incompatibile cu SF-ul, există şi se manifestă puternic în producţia editorială a acestor ani, la noi ca şi pretutindeni în lume. În principiu, accept şi eu că „harrypotterismul” şi toate celelalte viraje semnalate înspre aventura fantastică şi romanul negru tind să scoată SF-ul din albia sa tradiţională. E ca şi cum ţi-ai arunca pruncul peste graniţă, în curţile altora mai pricopsiţi, dintr-o convingere secretă că acolo o va duce mai bine. Ceea ce chiar s-ar putea întâmpla, dar există riscul ca el, contaminat de obiceiurile şi de ideologiile altora, să nici nu-şi mai amintească de unde a pornit şi de cei ce i-au dat viaţă, mulându-se perfect pe domeniul receptor. Chiar pusă sub eticheta SF, o scriere esenţialmente horror trebuie citită ca horror şi expediată acolo unde îi e locul. Dar, tot în principiu, eu admit contaminările venite dinspre fantastic, horror şi alte domenii de graniţă cu SF-ul, după cum admit şi contaminările dinspre literatura generală. Asemenea relaţii nonconformiste schimbă, fără îndoială, conţinutul „clasic” al anticipaţiei, permiţând în schimb o evoluţie tematică, motivică şi stilistică, absolut necesară spre a preîntâmpina sclerozarea SF-ului în tipare deja bine bătătorite. Cred că atitudinea refractară consemnată mai sus este greşită doar în tendinţa sa de a se proiecta asupra întregii producţii actuale de SF. Dincolo de titluri ce merită din plin anatema generică, există totuşi, în SF-ul nostru recent, destule cărţi care încearcă soluţii de fuziune intergenerică acceptabile, în spiritul unei posibile şi chiar obligatorii înnoiri a domeniului. Eu, unul, n-aş condamna de jure asemenea mariaje „insolite”, convins fiind că o judecată critică atentă la rezultatul estetic al fenomenului va putea să confirme efectele pozitive şi să condamne doar excesele şi eşecurile.

Mai trebuie spus un lucru, pentru cei ce s-ar grăbi să contabilizeze „portretele absente” din cartea pe care o discut acum. Cornel Robu nu şi-a propus aici o panoramă a tuturor „scriitorilor români de science-fiction”, rezervându-şi astfel dreptul la o selecţie operată după gusturi proprii şi în funcţie de interesele conjuncturale, apărute pe parcursul anilor, ale publicisticii sale literare. În apreciabila diversitate a subiectelor abordate, volumul permite astfel portretelor literare „exhaustive”, redactate pe formula articolului de dicţionar, să se întâlnească fără consecinţe conflictuale cu comentarii doar asupra anumitor cărţi şi cu studii de problemă, precum numele genului, situaţia traducerilor, reperele fundamentale, dar şi „lipsurile” descoperite în diverse momente când privirea exigentă a autorului revine ciclic asupra domeniului favorit. Promotorul criteriului sublimului în SF face, dacă mai era necesar, dovada că opiniile sale teoretice nu s-au exersat în gol, ci pe seama unei înzestrări de critic autentic.





PRO-GRESII





UN DECENIU DE CONVIEŢUIRE SPAŢIALĂ PE ISS

Györfi-Deák György


Azi, 20 noiembrie 2008, se împlinesc 10 ani de la lansarea primului modul al Staţiei Spaţiale Internaţionale, numit „Zarea”, ridicat în spaţiu, la 300 km înălţime, cu ajutorul unei rachete Proton, decolată de pe cosmodromul din Baikonur.

Din în 2 noiembrie 2000 până în prezent, staţia a fost locuită permanent de echipaje multinaţionale, formate din 2-3 persoane. Primul echipaj, lansat în 31 octombrie 2000, a fost format din William Shepherd (USA), Iuri Guizdenko (Rusia) şi Serghei Krikaliov (Rusia). Lista echipajelor se găseşte la:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_expedi%C5%A3iilor_pe_ISS

În prezent, la proiect participă 16 state: SUA, 11 state din Uniunea Europeană (Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Norvegia, Olanda, Regatul Unit, Spania, Suedia), Canada, Japonia, Brazilia şi Rusia.


sursă:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sta%C5%A3ia_Spa%C5%A3ial%C4%83_Interna%C5%A3ional%C4%83





PRO-TON





FUNIE DE NISIP, AŢĂ DE GHEAŢĂ

Györfi-Deák György


Nu mi-a plăcut niciodată fizica lichidelor. Nepseru, Profu' de specialitate, m-a întrebat: De ce? Pentru că este un domeniu al haosului, lipsit de un model bine pus la punct. Felul cum se comportă gazele a fost lămurit demult de Van der Waals, iar despre structura solidului nu merită să discutăm, deoarece atomii stau atât de disciplinat în nodurile reţelei metalice, încât devin de neclintit, ca o falangă macedoniană care desfide orice inamic. Dar lichidele sunt mult mai parşive. Iar cea mai şmecheră dintre toate este apa. Mult mai şmecheră decât Profu', care nici el nu era picat în cap. Mi-a spus:

- Geniule, ai de ales: pici şi tot repeţi examenul până ţi se face barba albă ori îţi iei lucrare de licenţă la mine, eventual şi doctoratul.

Curat şantaj, dar tata şi mama nu sunt milionari, îi mai au şi pe soră-mea, şi pe frate-meu, acasă abia avem după ce bea apă, aşa că am nevoie de bursă ca de aer. Iar Nepseru o fi al dracului de pretenţios, dar de sub mâna lui au ieşit numai directori de institute şi membri ai Academiei. Nevoia stoarce apă şi din piatră seacă, aşa că m-am predat necondiţionat în mâna inamicului.

Am regretat imediat în momentul când mi-a dictat subiectul.

- Variaţia punctului de îngheţ funcţie de timp? l-am întrebat pe un ton atât de tâmp, de parcă mi-ar fi dezvăluit că mă filmează cu camera ascunsă.

Toată lumea ştie că, în condiţii normale, presiune de 760 mm coloană de mercur, altitudine zero metri, apa îngheaţă la zero grade Celsius, indiferent dacă e luni, marţi, miercuri sau joi.

Însă Nepseru avea propria sa teorie.

- Tinere, toată lumea e convinsă că încălzirea globală provoacă topirea gheţarilor. De fapt, tu vei demonstra că procesul decurge tocmai invers; apa îngheaţă tot mai greu datorită faptului că punctul ei de îngheţ a început să coboare.

Măi, ce chestie! Adică e simplu, dar e genial. Din clipa aceea, l-am privit pe Prof cu mult mai mult respect. Orice opinie, orice punct de vedere împlică un anumit grad de relativitate, dar o răsturnare a perspectivei de o asemenea manieră l-ar fi lăsat şi pe Galileo Galilei cu gura căscată. Cum ar fi rămas şi dacă ar fi auzit replica Marlenei Dietrich la întrebarea reporterului care o pisa la cap cu teoriile lui Einstein: „Spune-mi, drăguţule, la ce oră se opreşte gara din Viena la expresul de Istambul”?

- Nu mai este zero? m-am minunat cu jumătate de glas.

- Ohoho! de vreo jumătate de secol. Dacă nu mă înşel, acum a ajuns undeva pe la -0,007 grade Celsius. Nu-mi dau seama de ce. Datorită extragerii susţinute de apă grea şi sărăcirii în deuteriu şi tritiu? Ca urmare a depolarizanţilor folosiţi la dedurizarea apei? Sub acţiunea autopolimerizării induse de perturbaţiile radio din domeniul microundelor?

- Telefoanele mobile?

- S-ar putea. Haş-doi-o-ul e o moleculă bizară, arată ca un mică antenă de televiziune, cine ştie ce posturi prinde şi ce reacţii are.

- Şi cum voi studia variaţia? Unde găsesc apă de acum o sută, o mie de ani, un milion de ani?

- La vară, vei fora în Groenlanda. Am auzit că danezele sunt nişte fetiţe dezgheţate. Apoi, la iarnă, le vei duce dorul şi vei studia mostrele trimise din Antarctica. Şi nu uita de cristale.

- Ce cristale?

- De ghips, de sulfat de cupru, tot ce a legat de sine nişte molecule de apă când a început să se ordoneze, să crească. Cristalele sunt de fapt un fel de conserve care-şi păstrează sarea... în suc propriu. Încălzeşte-le şi vei afla cum arăta ceea ce se numea apă în Cretacic sau chiar mai devreme, în primele clipe ale orogenezei. Vorba poetului: vei călători până în era de început, când nu era lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

- Voi scrie o istorie a apei? m-am minunat.

- Hai, nu te îmbăta cu apă rece, că până să primeşti Nobelul va curge încă multă apă pe gârlă. Pune-te pe învăţat, că înainte de toate ai de trecut un examen cu mine. Abia atunci vom vedea în ce ape te scalzi.

Am ieşit din cabinet vesel nevoie mare. Mi-am ridicat privirea către cer, unde câţiva nori pufoşi leneveau în slavă. Am scos mobilul şi am sunat-o pe
Iordana.

- Voi fi celebru! mi-am anunţat iubita. Vom deveni bogaţi, am adăugat pentru un plus de efect.

- Valea! râse ea. Minţi de-ngheaţă apele...





VA URMA...





VENI UN CĂLĂTOR

Chris de Burgh


Veni un călător, din aspre depărtări
vreme de ani-lumină, prin cosmos hoinărind
şi îşi opri racheta tocmai sus, în înalt
şi prinse-a străluci, ca o stea, peste sat...

Pe-o rază de lumină încet el coborî
spre locul unde mama şi pruncul adăstau
scântei de-argint din trupu-i prin noapte săgetară
şi toţi credeau că-i înger, şi toţi se minunau...

Grăi atunci străinul ”Teamă să nu vă fie
departe e planeta care mi-e casă mie
sunt doar un mesager ce-aduce bucurie”
şi se-auzi de-odată o dulce melodie...


Şi se-auzi...
Pace şi bucurie coboare peste voi
şi gingaşă iubire pentru pruncul cel sfânt...

Şi se prelinse cântul încet peste pământ
şi mulţi se deşteptară la sunetul său blând
şi drumul şi-l găsiră, spre sat, mulţi călători
căci străluci racheta, pe ceruri, până-n zori...

Când se iviră zorii, străinul iar veni
”E timpul, pentru mine, acum, să plec”, grăi
peste voi, precum clipe, milenii s-or topi
din nou, lângă Cel prunc, cântul veţi auzi...


Şi se-auzi...
Pace şi bucurie coboare peste voi
şi gingaşă iubire pentru pruncul cel sfânt...

Oh, aşteptăm cu toţii cântul acela iar,
cu miile veghind la piatra de hotar
să se pornească iar o stea spre Viflaim
şi lângă Cel Născut, cântul să ni-l unim...


traducere de Simone Györfi


textul original:
Chris De Burgh - A spaceman came travelling
http://www.cdeb.com/cdebnew/lyrics/spaceman.html
http://www.musik-history.de/tabs/Chris_De_Burg-A_Spaceman_Came_Travellin...
http://answers.yahoo.com/question/index?qid=20061201082859AArc6I6
etc.





PRO-PORŢIE










PRO-VIZOR



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu