miercuri, 30 iulie 2014

Pro-Scris 2 / 17 septembrie 2000 (text only)

"Pro-Scris" ("Out-Law")
Romanian web sci-fi critique-zine,
Dedicated to
the Free Spirit of the Net
Unfortunately
English version
is not (yet) available!

Background image copyright by
Jonathon Earl Bowser
http://www.jonathonart.com/

Pro-Scris nr. 2
(Revistă independentă)
(c) Cătălin Ionescu
septembrie-octombrie
2000
http://www.crosswinds.net/~proscris




IF

Rudyard Kipling


If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too:
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don't deal in lies,
Or being hated don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise;

If you can dream- and not make dreams your master;
If you can think- and not make thoughts your aim,
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two impostors just the same:
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build 'em up with worn-out tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings,
And never breathe a word about your loss:
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings- nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much:
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And- which is more- you'll be a Man, my son!





DACĂ

Rudyard Kipling


Dacă te poţi stăpâni, când norodul din jur se frământă
Brav înfruntând insolentul reproş, cu linişte sfântă,
Dacă-ţi păstrezi, în virtute, credinţa şi-ncaleci sfiala,
Când se îndoieşte de tine mulţimea, şi-i ierţi îndoiala...
Dacă aştepţi cu nădejde şi nu te răpune aşteptarea,
Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea;
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură,
Dacă păşeşti peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură...
Dacă te leagănă visul dar stărui stăpân peste vise
Dacă din gânduri măreţe, renunţi să-ţi faci ţeluri precise,
Dacă cuvântul, izvor de ispite şi cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine oprelişti, nici vâsle în drumul spre astru...
Dacă suporţi să auzi, despre spusele tale cinstite,
Gânduri jelene, scornite de răi, pentru gloate smintite,
Dacă din opera ta s-au ales doar ruine şi spaţii,
Singur, cu scule stricate, de poţi s-o refaci, din fundaţii...
Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o şansă, avutul,
Poţi să începi de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând o răbdare, întregul pe lungă durată;
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată...
Dacă superb, prin voinţă forţezi, când îţi vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu îşi astâmpăere jocul
Gol de puterea vieţii, urmându-ţi destinul spre ţinte,
Tare, cu vrerea din tine, ceţi spune mereu înainte!...
Dacă mulţimilor poţi să vorbeşti, cu deprinderi egale,
Dacă constant îţi păstrezi modestia, şi-n cercuri regale
Dacă eşti nevulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toţi îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire...
Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen şi mare
Calm vei putea să-l asemeni, în timp, cu-un minut oarecare,
Tu, peste toţi vei răzbate: om al puterii depline!

Traducere Corneliu Coposu (1967)





PRO-DOMO

PRO-TEZE

PRO-TEST

PRO-GRESII
Cornel Robu - Ucronia şi principiul antropic al timpului
Liviu Radu - Country music şi science fiction: o paralelă între două lumi
Mircea Cărbunaru - Dincolo, în Imaginar
Cătălin Ionescu - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo

PRO-FILE
Cătălin Ionescu - Fantasya; Telegraful; String; În loc de epilog

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice   
Liviu Radu - Despre receptarea literaturii SF  
Leon R. Corbu - Bucharest delendum est!   
Ovidiu Bufnilă - Orgolikon   
Ovidiu Bufnilă - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind
Ovidiu Bufnilă - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind
Ovidiu Bufnilă - Foamea de spaţiu şi Michael Hăulică navigând

PRO-PORŢIE

PRO-NUME





PRO-DOMO


Pro-Teze

„La vremuri noi, tot noi" nu este, cu siguranţă, unul din principiile de bază ale web-zinului de faţă. Editorul vă prezintă aici input-ul principial.


Pro-Test

Pentru cititori, Pro-Test este (acum) Editorial Doi. Nu rimează, dar aşa este, şopteşte disperat semnatarul.


Pro-Gresii

Gresia este un material de pavaj, asta ştie orice copil. Dacă însă sunteţi curios să ştiţi cum se poate pava ceea ce nu există, urmăriţi pro-gresiile următoare.

Cornel Robu - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -
Clasicul roman sefe este „Omul din castelul înalt" al lui Philip K. Dick, care prilejuieşte domnului Cornel Robu o extrem de interesantă dizertaţie pe marginea aspectelor estetice ale categoriei filozofice numită timp şi a manipulării acestora de către literatura sefe. Un eseu de excepţie în exclusivitate pentru cititorii noştri.

Liviu Radu - Country music şi science fiction: o paralelă între două lumi paralele?
Un eseu pe care Liviu Radu l-a promis editorului în urmă cu mai mulţi ani, dar a cărui „naştere" a întârziat până acum. Şi chiar dacă, prin absurd, nu sunteţi fan country music (hei, oameni buni, chiar nu vă mai amintiţi de Dolly Parton?!), nu rataţi acest material. Nu de alta, dar după imediat ce va fi posibil (peste vreo 20, 30 de ani, adică), Pro-Scris va difuza piese country - măcar de-ar avea audienţă...

Mircea Cărbunaru - Dincolo, în Imaginar
„Dincolo" este un cuvânt magic. Mircea Cărbunaru socoteşte impasibil categoriile posibile (imaginaţia, transcendentul sau universul mistic) şi apoi le ia la bani mărunţi. Felul lui meticulos de a pune „gresie"...

Cătălin Ionescu - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo
Întâmplător, Cătălin Ionescu a descoperit (la un şmotru de gresie?!) un material mai vechi, refuzat la un fost „Almanah Anticipaţia". Şi cum se potrivea ca o mănuşă pe ideea de „dincolo", lansată mai sus, l-a HTML-izat. A făcut bine, a făcut rău?...


Pro-File (locale)

Cătălin Ionescu
O parte a lumii suplimentelor (file-lor) sefe din publicaţiile locale faţă în faţă cu un „monstru" al domeniului.
Fantasya
Telegraful
String
În loc de epilog

Pro-Poziţii

Poziţia Pro-Scris faţă de sefeurile din curtea noastră - apropo de titlul unui CD semnat de poetul  şi muzicianul canadian Leonard Cohen, „Various Positions"...

Voicu Bugariu - Fragmente critice   
Domnul Voicu Bugariu s-a lăsat în cele din urmă convins să-şi continue concisele sale „Fragmente critice" în paginile imateriale ale internetului. A rămas însă acelaşi critic profesionist care priveşte cu ochii larg deschişi în jur. Nu i-au scăpat, printre altele, nici volumele lui Ladislau Daradici şi Michael Hăulică.

Liviu Radu - Despre receptarea literaturii SF  
Un punct de vedere mai degrabă pesimist, vizavi de receptarea literaturii sefe, dar totodată, construit cu coerenţa şi minuţiozitatea inconfundabile, specifice eseurilor lui Liviu Radu. Un semnal de alarmă tras cu eleganţă: pentru a fi recepţionat, sefeul trebuie să existe.

Leon R. Corbu - Bucharest delendum est!   
Leon R. Corbu este un pseudonim binecunoscut (dacă, prin absurd, nu ştiţi despre cine este vorba, nu aveţi decât să vă exersaţi talentul în anagrame!). Interesant - în afara materialul în sine - este şi faptul că un critic sub pseudonim vorbeşte de romanul unui coleg de breaslă, tot sub pseudonim, Roberto R Grant. Miza este doar „distrugerea" Bucureştilor...

Ovidiu Bufnilă - Orgolikon   
Despre Trip-Tic-ul lui Liviu Radu am mai vorbit numărul trecut (şi misterioasa Doina Boţea a dispărut în neguri si nu s-a mai întors), dar adevărul adevărat este ca editorul a comis cu aceeaşi ocazie un act de cenzură. Cu entuziasmul său incredibil, Ovidiu Bufnilă îşi ia vina asupra sa. Nu credeţi tot ce spune o inima mare. Simţiţi-i însă entuziasmul, sincer si arzător. Iar în ceea ce priveşte cenzura, editorul este cel răspunzător 100%. Fără a mai socoti că, după bunele obiceiuri, rezultatul a fost departe de aşteptări...

Ovidiu Bufnilă - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind
Apărută anul acesta, cartea lui Costi Gurgu este al doilea titlu al colecţiei „Morfeu" a Editurii ProLogos, colecţie coordonată de binecunoscutul Dan-Silviu Boerescu. Apărută în condiţii tehnice ireproşabile, colecţia are totodată marele merit de a da „un impuls" a ceea ce ar trebui să se numească proză sefe românească. Ar trebui, şi dacă aceste cărţi ar fi - într-un chip sefe - distribuite în ţară. Restul îl spune Ovidiu Bufnilă. Apropo, volumul e prefaţat de Mihai-Dan Pavelescu.

Ovidiu Bufnilă - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind
Al treilea titlu din colecţia „Morfeu" de la ProLogos este „Scriitorul a ieşit la vânătoare", volumul lui Jean-Lorin Sterian. Ovidiu, la rându-i, îl ascultă cu atenţie pe autor şi-l urmează întocmai: iese la vânătoare, cu „maşinuţa de scris cu aburi" pe post de tanc de asalt. Inamicul? Malagambişti, lectori ideali... Vă lămureşte mai bine decât mine, domnul Ovidiu Bufnilă în cronica sa.

Ovidiu Bufnilă - Foamea de spaţiu şi Michael Hăulică navigând
Chiar dacă nu mai este o noutate (cartea a apărut anul trecut), volumul lui Michael Hăulică rămâne în continuare un eveniment remarcabil. Şi, ca orice apariţie editorială, a stârnit diverse reacţii. Alături de părerea lui Voicu Bugariu de mai sus (a se vedea „Fragmentele" sale „critice" ), Ovidiu Bufnilă nu ratează nici el „Madia Mangalena", continuând cu acest eseu seria comentariilor pe marginea cărţilor sefe scrise de români.





PRO-TEZE


Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.
Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.
Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://www.crosswinds.net/~proscris. A fost aleasă reţeaua Crosswinds din două motive: asigură spaţiu de web gratuit şi nelimitat şi nu adaugă nici o reclamă site-ului găzduit - aceasta din urmă condiţie fiind foarte importantă pentru un site independent, de genul Pro-Scris.
A fost operaţional şi shortcut-ul http://www.proscris.web.com, dar acesta avea 2 incoveniente majore: reducea ecranul, aplicând o reclamă a site-ului Web.com în partea de sus a browserului - lucru extrem de deranjant pentru un site independent - şi şi-a încetat funcţionaliatea de la data de 14 septembrie 2000. Prin urmare, deocamdată singura adresă viabilă este cea de mai sus, http://www.crosswinds.net/~proscris.
Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet" (arhiva completă obţinută prin download gratuit), dar cu doua condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@crosswinds.net
Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
(c) 2000
Editorul





PRO-TEST


Din multe privinţe, munca de editare a unei reviste, fie ea şi electronice, are mai multe valenţe decât cele aparente. Atât la nivelul de plusuri, cât şi de minusuri.
Şi, ca de obicei, nu problemele tehnice sunt cele mai grele. Dincolo de textele, de cele mai multe ori impecabile, cu cuvinte şlefuite precum faţetele unui diamant se ascund, vorba reclamei aceleia stupide, a duşmanului nostru comun, oamenii. Care, de cele mai multe ori, sunt imprevizibili.
Am avut ocazia acum să contactez o parte din foştii mei „adversari". Probabil că unii cititori îşi amintesc încă „duelurile" mele cu o bună parte a criticii profesioniste din sefeul românesc. Desigur, era vorba doar de polemici „cordiale", totuşi recunosc că iuţeala şi generozitatea cu care am fost întâmpinat de domnii Voicu Bugariu şi Cornel Robu m-au impresionat mult.
Am avut apoi ocazia să contactez o parte din tânăra (sau, haideţi să spunem, mai tânăra) generaţie. Şi aici, entuziasmul unor nume bine cunoscute (Ovidiu Bufnilă, Liviu Radu, Mircea Cărbunaru sau Horia Nicola Ursu) mi-au întrecut de departe aşteptările.
Am avut însă şi certitudinea, profund neplăcută, că există în continuare tabu-uri. Am simţit crisparea unor prieteni la abordarea, mai degrabă „neconvenţională" a anumitor subiecte, în special a veşnicei dileme ridicate de comportările publice ale lui Alexandru Mironov şi a pretenţiilor acestuia de a se erija în „activistul" numărul unu al sefeului românesc. Dar nu numai atât. Există încă un soi de anxietate legată de „dreptul" neprofesioniştilor de a aborda subiecte critice. La urma urmei, însăşi apariţia şi structura Pro-Scris a provocat o anume stupoare. Totuşi, spre mirarea editorului de astă dată, site-ul a fost accesat (şi, sper, citit) mai mult decât era de aşteptat, având în vedere ceea ce înseamnă (şi costă) Internetul în România. Rămâne de văzut care vor fi reacţiile concrete pe mai departe.
Desigur, Pro-Scris ţine cont de opiniile cititorilor săi. După cum spuneam, o reacţie bine conturată se lasă în continuare aşteptată. Dar totodată, Pro-Scris continuă ceea ce a început. Pro-testând, în felul său, împotriva ofensivei non-valorii şi încercând să ţină sus ştacheta ridicată prin chiar numele său.
A fi proscris într-o societate strâmbă este onoarea de care se bucură cei care cred în tăişul libertăţii cuvântului. Veniţi alături de noi pe Internet şi convingeţi-vă că avem dreptate, sau arătaţi-ne direct ceea ce facem bine şi ceea ce greşim.
Pro-Scris ţine ridicată ştacheta eleganţei şi-şi stimează în egală măsură şi prietenii şi adversarii. Exersaţi-vă alături de noi şi în stilul nostru dreptul la libera exprimare. Este o armă tăioasă şi puternică, în mâinile celor care ştiu să o mânuiască.
Şi de care se tem toţi cei care continuă să creadă că viitorul se măsoară prin cincinale...
 
Cătălin Ionescu
septembrie 2000





PRO-GRESII





UCRONIA ŞI PRINCIPIUL ANTROPIC AL TIMPULUI
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -

Cornel Robu


   Există, în ameţitorul joc de oglinzi paralele care este romanul lui Philip K. Dick Omul din castelul înalt (The Man in the High Castle, 1962, trad. rom. Mircea Ştefancu, Editura Nemira, 1995), un pasaj metaficţional explicit, aproape ostentativ didactic, dialogat „ca la şcoală" unde autorul oferă o definiţie antifrastică, „în negativ", spunându-ne „ce nu este" dar nu şi „ce este" genul pe care atât de magistral cartea sa îl ilustrează, adică „istoria alternativă" („alternate history"), sau aloistoria („allohistory"), sau ucronia („uchronie", ca să adoptăm termenul francez, mai sugestiv şi mai maleabil, pe care exegeza anglofonă se obstinează, suficient, să-l ignore). Vorbind despre Lăcusta abia se târăşte (The Grasshopper Lies Heavy), un „roman în roman", în chiar romanul a cărui dublură metaficţională este, atribuit unui ficţional scriitor, Hawthorne Abendsen, care este un alter ego chiar al lui Philip K. Dick, două personaje conversează după cum urmează:
   „ - Este o carte de ocultism? („A mistery?") [întrebă Robert Childan] întorcând paginile. Iertaţi-mi ignoranţa fără margini.
    - Nu, nici vorbă de ocutism, zise Paul. Dimpotrivă, e o interesantă formă de literatură a posibilului, o specie în cadrul genului science-fiction.
    - A, nu! îl contrazise Betty. Nici urmă de ştiinţă în ea. Nu-i plasată în viitor. În science-fiction e vorba despre viitor, în special de acel viitor în care ştiinţa a luat-o cu mult înaintea prezentului. Nici una din aceste două premise nu se regăseşte aici, în carte.
    - Da, dar e vorba despre un alt prezent, un prezent alternativ. Există în science-fiction multe romane de acest fel, arhicunoscute de toată lumea.."
    Magister dixit, de acord, dar, cu riscul de a-l contrazice, cu toată consideraţia şi veneraţia cuvenite, trebuie să observăm, ca la Radio Erevan, că doar prima premisă nu există, iar cea de-a doua există, dar e de obicei trecută sub tăcere, pusă între paranteze, rămânând la suprafaţa textului doar concluziile, consecinţele, efectele, nu şi cauzele. Iar prima premisă, locarea în viitor, există de fapt şi aceasta, atâta doar că în ucronie viitorul e substituit cu trecutul. Şi nu întâmplător, ci în mod necesar şi funcţional, definitoriu.
    Terminologia anglofonă pune, aici, în evidenţă mai clar această contradicţie definitorie: ucronia este o „istorie alternativă" substanţa ei complexională e furnizată de trecut, nu de viitor, pentru simplul fact că trecutul, fiind „întâmplat", efectiv consumat, este şi cunoscut ca atare, pe când viitorul e doar virtual, imaginabil, încă „neîntâmplat". Şi există adânci raţiuni estetice care cer ca istoria pe care aloistoria o contrazice, prin contrast cu care se constituie în ansamblu şi în detalii, să fie neapărat o istorie „reală", consemnată şi cunoscută ca atare, de preferinţă cît mai cunoscută.
    Aceste profunde raţiuni estetice, şi nu vreo perversă atracţie morbidă, sadică ori masochistă explică, printre altele, extrema abundenţă a cărţilor în care „Hitler învinge" (nu insist, trimit doar la copiosul articol „HITLER WINS" semnat de eruditul exeget John Clute în cunoscuta The Encyclopedia of Science Fiction, 1993, girată împreună cu Peter Nicholls) - sumedenie bibliografică al cărei reper superlativ, ca şi al ucroniei în general, este tocmai romanul, aici în discuţie, al lui Philip K. Dick.  Din raţiuni estetice, inaparente şi subtile, dar ineluctabile, şi nu din niscaiva suspecte raţiuni ideologice ori politice, a ajuns Hitler campionul absolut al cronoplastiilor şi ucroniilor din science-fiction (vice-campion pe măsură fiind Napoleon): simplu spus, pentru că Hitler e cunoscut şi arhicunoscut, „ca un cal breaz"; iar ceva mai pretenţios spus, şi urmând a fi explicat în continuare, pentru că tocmai un astfel de „cal breaz" permite cel mai bine atentatul ficţional la principiul antropic al timpului, şi numai în acest atentat, în această reciprocă devorare a istoriei şi aloistoriei, poate fi găsită, în perimetrul ucroniei, necesara şi nesecata sursă de „sense of wonder": frison mental şi plăcere estetică fără de care „nimic nu e", fără de care ieşim mai câştigaţi intelectual dacă citim altceva, nu science-fiction.
   Şi-acum probele, demonstraţia: Hic Rhodos, hic salta!
   Nu orice cronoplastie se soldează în mod necesar cu o ucronie, după cum nu orice ucronie are neapărat nevoie, pentru a se origina, de o cronoplastie (este unul din motivele pentru care spuneam că a doua premisă considerată absentă în ucronie de Philip K. Dick e de fapt prezentă, dar pusă între paranteze, trecută sub tăcere, neactualizată dar oricând actualizabilă: vom reveni). Dar, lăsată să se desfăşoare pe spaţii mai largi, nu numai cronoplastia, ci orice „călătorie în timp" se transformă inevitabil în roman istoric (sau aloistoric, adică în ucronie). Aceasta pentru că timpul în sine, „timpul vid", nu poate fi perceput prin simţuri, nu poate fi „simţit" intuitiv: pentru a deveni accesibil simţurilor şi intuiţiei el trebuie să fie „umplut" complexional, trebuie „populat" cu evenimente şi corpuri a căror materialitate, a căror complexitate concretă simţurile s-o poată acroşa, intuiţia s-o poată asimila. Alternanţa zi-noapte, succesiunea anotimpurilor, derivate din mişcarea de rotaţie sau de revoluţie a unui corp cosmic, ca şi balansul pendulului, tic-tac-ul ceasului sau periodicitatea atomului de cesium (imperceptibilă direct, aceasta din urmă, simţurilor umane, ci numai aparatelor) - sunt astfel de „evenimente" sau „umpluturi complexionale" graţie cărora timpul să poată fi perceput şi măsurat. Nici „timpul istoric", duratele de ordinul zecilor, sutelor sau miilor de ani nu pot fi percepute decât prin intermediul conglomeratelor complexionale de „evenimente" umane sau istorice care „umplu" aceste decenii, secole sau milenii, iar sintagme uzuale precum „vid istoric", „genunea timpului", „time gaps" ş.a. sunt, şi ele, cât se poate de grăitoare în acest sens. De unde rezultă, fireşte, că, pentru a scrie ucronie, „istorie alternativă" fie ea şi ipotetică, fie şi apocrifă, scriitorul trebuie, în primul rând, să dispună de capacitate de invenţie, de un debit imaginativ în măsură a genera din nimic evenimente, în măsură a fabrica şi furniza ficţiunii sale acele „umpluturi complexionale", materiale şi concrete, din care se hrăneşte percepţia şi iluzia ficţională a unui „alt" timp, a unei „alte" istorii, a unei aloistorii.
    În acest caz, traseul parcurs mental la lectură este dublu, paralel: (a) de la punctul din trecut de unde are loc devierea cursului temporal (de la „macazul" temporal) până în prezentul naraţiunii, girat de iluzia ficţională; şi (b) de la acelaşi punct din trecut până în prezentul lecturii, girat de exerienţa efectivă a realului, de istoria anterior cunoscută ca atare, ca „reală", şi, deci, de principiul antropic al timpului. În cazul literaturii „realiste", inclusiv al „romanului istoric" propriu-zis, „clasic" (de fapt, romantic), cele două „prezenturi" (al lecturii şi al naraţiunii) nu se exclud reciproc, pot chiar coincide, se pot suprapune, potenţându-se şi consolidându-se, oricum, unul pe altul, fiind eventual percepute doar ca disociere între real şi imaginar. Disociere ce rămâne perceptibilă şi în ucronie, în romanul aloistoric, amplificată însă, aici, de incongruenţa şi disjuncţia date prin definiţie între cele două „trecuturi", care trebuie „să semene" dar să nu fie identice, să fie şi să nu fie „la fel", care nu se suprapun ci se juxtapun, pentru a evidenţia tocmai diferenţele, inadvertenţele, anacronismele: între „prezentul lecturii" şi „prezentul naraţiunii" se cască nu numai „goluri de timp", „time gaps", copleşitoare prin însăşi durata lor (ceea ce deja ar fi suficient pentru „sense of wonder") dar şi „anacronisme" flagrante, serii complexionale şi, implicit, parcursuri temporale divergente şi disjunctive, a căror indecidabilă tensiune reciprocă pune în contradicţie cu sine însuşi principiul antropic al timpului (ceea ce este mai mult decât suficient pentru acelaşi „sense of wonder").
   Şi în romanul lui Philip K. Dick, ca mai peste tot în ucronie, în acel „punct critic" sau la acel „macaz al timpului" ce comută cursul temporal şi-l deviază pe altă linie, se află, inextricabil concrescut în timp, un om, un „om-cheie": imprevizibilul şi totuşi coerentul „biliard" contrafactual este declanşat prin lovirea unei „bile" anume. Această bilă de biliard, acest „om-cheie" al istoriei şi aloistoriei nu este, în cazul de faţă, contrar primei impresii, Adolf Hitler (primă impresie în virtutea căreia, cum am văzut, găsim romanul lui Philip K. Dick drept cap de afiş în sub-clasa ucronică a romanelor în care „Hitler Wins"). „Omul-cheie", bila care le loveşte pe celelalte şi declanşează „reacţia în lanţ" şi „mişcarea browniană" a biliardului ucronic este, în Omul din castelul înalt, preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1882 - 1945), considerat în mod curent de istorici drept „cea mai impunătoare şi interesantă figură politică a Americii secolului XX". Iar „lovitura de biliard" este contrafactuala şi cronoplastica asasinare a lui Franklin D. Roosevelt de către un imaginar Ed Zangara, la Miami, înainte de alegerea sa din 3 noiembrie 1936 (în realitate, a fost ales de patru ori: în 1932, 1936, 1940 şi 1944).
Preşedintele „FDR" a mai fost luat în colimatorul unor ipoteze contrafactuale, şi înainte şi după romanul lui Philip K. Dick. Ulterioare sunt toate „ficţiunile" ucronice, propriu-zis literare, fapt desigur explicabil prin atracţia şi prestigiul unui model devenit repede „clasic". În nuvela Drumeţíi („Trips", 1974), Robert Silverberg imaginează o Americă încremenită în neutralitate şi o Eurasie la discreţia Puterilor Axei, în urma deciziei de a se retrage din viaţa publică pe care o ia preşedintele Roosevelt în 1940. Eric Norden, un autor  american mai puţin cunoscut, dezvoltă în romanul Soluţia finală (The Ultimate Solution, 1973), exact ipoteza din 1962 a lui Philip K. Dick: în urma asasinării lui Roosevelt, în 1933, America nu intră la timp în război, naziştii ocupă New York-ul şi reinstaurează sclavia în Statele Unite. Iar Gordon Eklund, în romanul De câte ori e cu putinţă (All Times Possible, 1974) este de părere că, dacă Partidul Democrat i-ar fi retras lui Roosevelt candidatura în 1932, asta ar fi dus, în timp, la scindarea Americii de Nord în două state, ambele totalitare, unul de extrema dreaptă, altul de extrema stângă.
    În schimb, multe speculaţii contrafactuale, non-ficţionale şi non-literare, au precedat în timp romanul lui Philip K. Dick, prima (Harold J. Laski), datând încă din 1946, la numai un an de la moartea ilustrului personaj istoric. Amintesc însă, în treacăt, o altă speculaţie de istorie contrafactuală, pentru surpriza pe care, poate, o aduce: cu nici un an înaintea de apariţia cărţii lui Philip K. Dick (1962), găsim dezvoltată contrafactual ipoteza ucronică din roman (înfrângerea Americii în război şi împărţirea ei între Germania şi Japonia, în 1945) într-un eseu purtând semnătura unui cunoscut istoric, William L. Shirer: „If Hitler Had Won World War II" (în Look, 19 decembrie 1961); ce-i drept, aici premisa dezastrului nu este asasinarea lui Franklin D. Roosevelt, ci faptul că Hitler, nefiind ţinut în şah de rezistenţa iugoslavă, începe atacul asupra Rusiei în mai, nu la 22 iunie 1941, câştigând aproape două luni şi ajungând la Moscova de Crăciun, înainte de căderea iernii ruseşti. În uzualele „mulţumiri" („Acknowledgements") care preced romanul (şi care, din ediţia românească, neprofesională şi estropiată, ca de obicei, lipsesc) Philip K. Dick recunoaşte că „i-a fost de mare folos" o altă carte a lui William L Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich. A Hystory of Nazi Germany (1960). Să-i fi fost, oare, necunoscut, eseul contrafactual din decembrie 1961, mult mai „punctual", precum şi controversa pe care acesta a stârnit-o, în paginile aceleiaşi publicaţii, Look (numărul din 30 ianuarie 1962)? Ori, pur şi simplu, romanul său (apărut pe parcursul aceluiaşi an, 1962), era deja scris la acea dată?
    Dar, evident, nu această simplă curiozitate colaterală, pur factologică, poate conta sub raport literar, în cazul unei cărţi de o asemenea statură, de un asemenea răvăşitor impact emoţional şi estetic. Ceea ce-i conferă complexitatea şi rafinamentul unanim recunoscute este, cum spuneam, re-duplicarea „în oglinzi paralele" a versiunilor temporale, a „trecuturilor" acreditate prin istoriografia „reală" sau prin iluzie ficţională, până la punctul de a deruta complet „simţul realului", care nu le mai poate disocia şi clasifica principial, raţional, nemaiştiind care e real şi care doar posibil, care e istoric şi care aloistoric. Această ambiguitate, această intervertire sau răsturnare repetată de planuri şi de credibilităţi este inculcată insidios pe parcurs, puţin câte puţin, prin anacronisme (mai bine zis, contra-anacronisme) aparent scăpate din vedere, dar de fapt bine calculate. Primul plan de referinţă al lecturii este, fireşte, cel istoric, cel pe care cititorul îl are bine înfipt în minte când deschide cartea: cu toţii ştim în ce lume postbelică trăim, cine a căştigat războiul şi cine l-a pierdut ş.a.m.d. Dar, pe tot parcursul cărţii, scriitorul ştie să acrediteze halucinatoriu iluzia ficţională a unei „alte" lumi postbelice, a unei Americi germanizate (în Est) şi japonizate (în Vest), ca urmare a înfrângerii în cel de-al doilea război mondial: al doilea plan de referinţă este, aşadar, unul aloistoric, ucronic, şi acesta ocupă, în cea mai mare parte, fundalul general al romanului.
   Şi abia aici intervine adevărata „lovitură de maestru" a scriitorului: în oglinda paralelă a unui „roman în roman" (celebra „mise en abîme" a lui André Gide, dezinvolt preluată în SF) apare treptat drept ucronică în raport cu această ucronie, drept aloistorică faţă de această aloistorie, însăşi istoria „reală" a lumii şi a Americii de dinainte şi de după război. „Omul din castelul înalt" este un scriitor, Hawthorne Abendsen, un personaj a cărui intrare directă în scenă e amânată până în final, dar insistent prevestită anterior pe parcurs, prin informaţiile şi impresiile pe care celelalte personaje le schimbă cu privire la o carte a acestuia, The Grasshopper Lies Heavy (Lăcusta abia se târăşte în versiunea românească) - best-seller pe Coasta Pacifică, japonizată, dar drastic interzisă pe Coasta Atlantică, germanizată şi nazificată, întrucât prezintă extrem de veridic o lume în care Germania şi Japonia au pierdut războiul, iar S.U.A. şi Marea Britanie l-au câştigat: aşadar, un al treilea plan de referinţă, o a treia „versiune a timpului".
    „Lovitură de maestru" am spus, pentru că aici scriitorul are subtilitatea şi perversiunea de a face ca această a treia versiune să nu coincidă, pur şi simplu, cu prima, de a deforma şi distorsiona uşor, pe alocuri, contururile, pentru a nu se suprapune perfect peste cele ale „istoriei", ale „lumii reale": procesul nazismului are loc nu la Nürenberg, ci la München; în boxă apar, alături de ceilalţi criminali de război, şi Hitler, şi Goebbels, care, „în realitate", s-au sinucis în ultimele zile ale războiului, după cum bine ştim din „istorie" (iar în versiunea ucronică, în „istoria alternativă" din romanul lui Philip K. Dick, Goebbels accede la puterea supremă, succedându-i lui Martin Bormann în calitate de cancelar al Reich-ului, pe când Hitler vegetează decrepit într-un azil de luetici incurabili). Alte şi alte asemenea contra-anacronisme, asemenea repere nedumeritoare şi vag alarmante apar plantate din loc în loc, pe parcursul lecturii, aparent la întâmplare, cum spuneam, dar de fapt cu un rol subtil şi bine gândit: acela de a eroda şi submina discret atât „prima" iluzie (realistă), cât şi „a doua" iluzie, (ficţională), de a confuziona şi-a „ameţi" simţul realului, pregătindu-l astfel pentru „lovitura de graţie" ce-i va fi dată în final: multi-milenarul oracol chinezesc I Ching („Cartea Schimbărilor") (recent tradus, şi acesta, în româneşte), care-a ajuns să guverneze întreaga viaţă a unei populaţii reduse la abulie şi fatalism, îi revelează scriitorului Abendsen că lumea „americană" imaginată de el cu ajutorul aceluiaşi oracol este „cea adevărată", iar lumea „germano-japoneză" în care el şi celelalte personaje credeau a trăi, este iluzorie, halucinatorie (încă o versiune, magistrală, a unei obsesii omniprezente în opera lui Philip K. Dick): de fapt, nu se poate şti care este adevărată şi care iluzorie, totul rămâne indecis pentru că este indecidabil, iar autorul (Philip K. Dick) şi memorabilul său alter ego ficţional şi metaficţional (Hawthorne Abendsen) se abţin, şi ei, să decidă în vreun fel, să risipească ambiguitatea, să reducă echivocul la univoc.
    Pentru cititor, însă, s-a creat o pantă pe care mintea îi alunecă fără scăpare, o răsturnare de planuri la a cărei simetrie mintea nu se mai poate opune: oare lumea „adevărată" în care trăim şi în care am trăit tot timpul fără să fi ştiut, nu este tocmai aceea din cartea lui Dick, o lume în care America democrată, „prezidenţială" a pierdut războiul, iar Germania nazistă şi Japonia imperială l-au câştigat, o lume în care „adevărat" este întotdeauna şi pentru totdeauna numai „răul" absolut şi iraţional - obsesie a autorului, pe care, paroxistic, o transmite şi personajelor sale? Şi dacă - în conformitate cu principiul antropic al timpului - trecutul există pentru că noi ni-l amintim, pentru că numai noi, „aceştia care suntem", ne putem aminti acest trecut din care am rezultat aşa cum suntem, atunci nu cumva suntem noi, de fapt, „alţii" decât cei ce credeam că suntem, din moment ce ne amintim acest „alt" trecut?
   Ce este, însă, acest aparent abstrus „principiu antropic al timpului" pe care s-ar părea că-l invoc hodoronc-tronc în consecuţia logică a demonstraţiei, pe post de deus ex machina? Nenumărate sunt scrierile de science-fiction (dar aici trebuie să mă limitez la una singură) prin care s-ar putea pune cât se poate de peremptoriu în evidenţă că fiinţa umană este astfel constituită, pentru a putea vieţui şi supravieţui în vălmăşagul „realităţii", încât „simţul realului", alimentat de „experienţa realului", funcţionează într-un regim de normalitate şi de necesitate reglementat nu doar de principiul cauzalităţii, dar de şi aşa-numitul „principiu antropic" (nu entropic, nota bene!, deşi e şi ăsta sigur ca moartea), formulat mai întâi în fizică şi în cosmologie, dar legitim extrapolabil şi la nivelul altor paliere ale existenţei (biologie, istorie, chiar biografie: ne interesează acum, mai ales la nivelul istoric, scara istorică a duratelor, a magnitudinilor temporale, perceptibilă într-un mod analog scării duratelor cosmice: „trecutul există pentru că mi-l amintesc eu", tot aşa cum „universul există pentru că-l văd eu". Această din urmă formulare a „principiului antropic" are ea însăşi aparenţa unui paradox, dacă nu chiar a unui sofism sau a unei butade: aceasta, însă, doar întrucât principiul antropic apare voit formulat „pe dos", „în negativ", ca raţionament a posteriori, pentru a fi mai frapant; ajunge să-l „întoarcem la loc, pe faţă", să-i dăm o formulare afirmativă, pentru ca adevărul lui să se impună cu forţa evidnţei, cu adresare, adică, la acea înrădăcinare intuitivă a minţii umane în „real", în care este ontologic ancorat „simţul realului". În formularea lui Stephen Hawking, principiul antropic vrea doar să spună că „vedem universul aşa cum este deoarece existăm". „La întrebarea «De ce este universul aşa cum îl vedem?», [...] răspunsul este simplu: Dacă universul ar fi fost altfel, noi nu am fi fost aici!" (Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre / A Brief History of Time. From the Big Bang to Black Holes, 1988, trad. rom. Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, Buc., 1994, pp. 153-154)
    Iar din acest principiu antropic „general" al universului, în ocurenţă cu principiul incertitudinii formulat de Werner Heisenberg, poate fi coerent derivat un subsidiar principiu antropic al timpului: din moment ce multitudinea rezultatelor unui experiment în funcţie de experimentator implică ipso facto existenţa unor universuri în număr infinit (Hugh Everett, 1957), din moment ce soluţia la dilema indeterminării poate fi un univers în care toate rezultatele posibile ale unui experiment survin efectiv (Bryce S. DeWitt, 1970), coroborând şi alte teze teoretice, pledate de Martin Gardner (1974) şi John Gribbin (1979) - rezultă, prin inferenţă logică, existenţa unui număr nelimitat de linii temporale diferite, în funcţie de experimentator, dintre care, însă, numai una este „a mea", „a noastră", în virtutea presupoziţiei intuitive că „singurul posibil e realul": aşa cum noi n-am fi fost aici că să putem vedea universul din a cărui evoluţie am rezultat, dacă acest univers ar fi fost altfel, tot aşa noi n-am fi fost aici ca să putem să ne amintim trecutul, consecuţia în timp din care am rezultat, dacă acest trecut ar fi fost altfel. (Iată şi „ştiinţa din ştiinţificţiune", acolo unde Philip K. Dick - cu arbitrariul „creatorului", pe care legitim şi-l poate aroga orice scriitor, orice autor de „ficţiuni" concrete, nu de „teorii" abstracte - edicta că „nici urmă de ştiinţă în ea", în ucronie, adică, „nici una din aceste două premise nu se regăseşte aici" - v. supra.)
    Or, cronoplastia şi ucronia din science-fiction tocmai asta ne pun în faţa ochilor şi ne acreditează cu perversa forţă de convingere a iluziei ficţionale: un curs al timpului care a fost „altfel", un trecut ipotetic şi aloistoric, o „istorie alternativă" şi alocronă, din care rezultă necesarmente şi un „alt" prezent, şi un „alt" viitor. Dar „simţul realului " ne confirmă cu ştrăşnicie cum că „singurul posibil e realul", în timp ce iluzia ficţională ne ademeneşte cu alte realuri posibile, cu realităţi virtuale, cu trecuturi multiple, cu istorii alternative: dacă eu (autor, narator, cititor) îmi „amintesc" atât de convingător (în virtutea iluziei ficţionale) acest „alt" trecut, oare nu sunt eu însumi (în virtutea aceluiaşi principiu antropic al timpului) un „altul" decât cel care ştiam şi credeam că sunt? Această dilemă indecidabilă (întrucât neverificabilă experimental, în realitatea fizică) alimentează ceea ce s-ar putea numi „paradoxul timpului vulnerabil" (incluzând cronoplastia şi ucronia) şi asigură acestor două captivante teme din science-fiction potenţialul estetic de „sense of wonder": „covârşirea" umanului, prin senzaţia de surpare a pilonilor ontologici de la temelia „simţului realului", îşi află aici - în „vulnerarea" timpului, în deturnarea cursului său de la o matcă spontan prezumată şi intuitiv simţită ca irevocabilă, imuabilă - un izvor ce nu va seca niciodată. Şi nu numai această „covârşire" a umanului poate atrage necesarmente după sine acea „plăcere posibilă doar prin intermediul unei neplăceri" (Kant), acea „Lust durch Unlust" (Schiller) care este plăcerea estetică a sublimului, percepută şi gustată legitim şi specific în science-fiction ca senzaţie de uimire, de uluire, de stupefacţie, de siderare, de „vertij intelectual" (Voicu Bugariu) - pe scurt, ca frison de „sense of wonder".





COUNTRY MUSIC ŞI SCIENCE FICTION
- o paralelă între două lumi paralele?

Liviu Radu


   Într-un film ce prezenta biografie lui Howard Stern (mare sculă, cine-a auzit de el?) eroul (care-şi interpreta propriul rol) poveşteşte că a refuzat a fi DJ la un post ce difuza country music explicând, cu obişnuita-i mitocănie infantilă, că el e un om cu educaţie şi că nu şi-a violat bunica, deci nu poate aprecia o asemenea muzică.
   Dacă vă veţi aminti diferite remarci făcute la adresa literaturii SF, veţi descoperi primul lucru comun acestor două genuri care, în principiu, se adresează unor categorii diferite de consumatori: ambele sunt respinse cu argumente jignitoare de indivizi a căror valoare intelectuală nu-i îndreptăţeşte decât, eventual, să-şi afirme dreptul la un gust propriu.
   Ca reacţie la situaţia obiectivă arătată mai sus, cele două genuri de care ne ocupăm au reacţionat identic: au creat un corp de fani care ignoră criticile. Distribuirea creaţiilor genului se face prin reviste (respectiv posturi de radio sau TV) dedicate exclusiv genului, iar promovarea artiştilor se face prin intermediul unor festivaluri (convenţii) consacrate. Un Hugo sau Nebula (respectiv un concert în Nashville) crează un nume, defineşte un succes, pe care fanii nu le ignoră. Succesul se obţine numai pornind de la grupurile de amatori entuziaşti. În nici un caz din exterior.
   Pe de altă parte, fanii nu sunt numai entuziasmaţi, ci şi buni cunoscători, judecata lor este de valoare - conform standardelor grupului şi genului. Astfel, atât literatura SF cât şi country music sunt la limita dintre arta populară şi cea elitistă, adresându-se unor mase largi, de condiţie socială diferită, de vârste diferite, dar care reprezintă elite de cunoscători ai genului, acceptă reguli, restricţii şi standarde autoimpuse.
   Din acest punct de vedere, singura formă artistică asemănătoare se dovedeşte a fi literatura poliţistă (care, din fericire pentru ea, beneficiază în unele părţi ale lumii - Franţa în special, dar şi SUA sau Anglia - de o critică de specialitate respectabilă).
   Ca şi SF-ul, country music este o artă de ariergardă. Ambele preiau motive, modele şi tehnici de avangardă abia după ce acestea au fost acceptate de public, au devenit un loc comun, nu un instrument de şocare (bineînţeles că nu toate metodele avangărzii au valoare artistică, deci nu toate vor intra în patrimoniul general). Pe de altă parte, tehnici şi motive SF sau country sunt preluate de literatura mainstream (sau muzica rock) fără a se recunoaşte originea împrumutului (fiind vorba de ARTĂ, nu de prostii pentru handicapaţi, motivele respective au trecut de la sine în patrimoniul artistic, ni se explică de către critici blazaţi. Sigur, tehnica imperialismului cultural seamănă teribil cu cea a imperialismului istoric, aşa că nu avem de ce să ne ofuscăm). Se ignoră cu desăvârşire rolul de creatori de mituri, de surse de inspiraţie perenă al celor două categorii de care discutăm. Priviţi filmul festivalului de la Woodstock. Urmăriţi cu atenţie melodiile, veţi descoperi că o mare parte sunt de origine country, iar altele sunt preluate ca atare, fără nici o modificare. Câţi dintre fanii lui Janis Joplin au idee că Me and Bobby McGee este o piesă de country tipică, pe care fiecare cântăreţ cât de cât cu pretenţie al genului ţine s-o interpreteze (eu am melodia respectivă în vreo şase interpretări, dar fiţi convinşi că există zeci)?
   Se susţine că atât SF-ul, cât şi country music nu-s forme de artă angajate, că rolul lor este eminamente de divertisment. O afirmaţie valabilă exact în aceeaşi măsură ca şi pentru alte forme de artă.  În ambele genuri veţi găsi poziţii militante, dar şi divertisment, sentimentalism, dar şi simple exerciţii tehnice. Ca pretutindeni.
   Deşi putem să mai atragem atenţia şi asupra altor similitudini de atitudine, ne vom opri aici. Vom menţiona încă un singur aspect, care poate fi interesant: deşi ambele genuri au rădăcini europene cu vechime considerabilă, au căpătat răspândire şi succes abia după primul război mondial, în SUA. După o perioadă militantă, au devenit forme de artă populară prin anii patruzeci, au căpătat trăsături bine definite prin anii cincizeci şi au ajuns la o nouă împlinire (interesant, pentru ambele genuri: umanistă) spre sfârşitul anilor optzeci - începutul anilor nouăzeci. Iar viitorul poate oferi mult acestor forme de artă cu mare capacitate de asimilare şi de adaptare. Sunt, după opinia mea, printre puţinele care nu s-au anchilozat. Sunt forme de artă care pot accepta viitorul - şi pot fi acceptate  de viitor.





„DINCOLO", ÎN IMAGINAR

Mircea Cărbunaru


   „Există poate unul sau mai multe universuri paralele cu al nostru. Cred că n-am fi întreprins această muncă dacă, în cursul vieţii, nu ni s-ar fi întâmplat să ne simţim în mod real, fizic, în contact cu o altă lume", spunea la un moment dat Jack Bergier, ilustru popularizator ştiinţific, scriitor şi analist al fenomenului SF, subliniind eforturile sale şi ale scriitorului Louis Pauwels la conceperea unei ample lucrări de popularizare, „Dimineaţa Magicienilor", scrisă în 1960.
   Aproape simptomatic pentru fiinţa umană, autorii, la rându-le, sunt fascinaţi de ideea de „Dincolo". Dincolo de realitate, dincolo de existenţa cotidiană, dincolo de univers ori dincolo de moarte. Un spectru poate infinit, dar cucerit pas cu pas, barieră după barieră. Cunoaşterea umană este însă finită, chiar dacă se lucrează uneori cu valori de dimensiune cosmică. De altfel ei subliniază strălucit acest aspect: „Puterea inteligenţei umane desfăşurată în întregime se poate probabil întinde la totalitatea Universului. Dar această putere se opreşte acolo unde inteligenţa, ajunsă la capătul misiunii ei, presimte că mai e «ceva» dincolo de Univers. Aici, conştiinţa analogică îşi pierde orice posibilitate de funcţionare. Nu există modele în Univers a ceea ce se află dincolo de Univers". De aici încolo poate lucra imaginaţia, transcendentul sau universul mistic. Să le luăm pe rând.

Imaginaţia
   SF-ul are acces la acest nivel apelând la diferite instrumente speculativ-ficţionale, aplicate nu de puţine ori cu succes în literatură sau în film. Fascinaţia pentru „Dincolo" rămâne aceeaşi, dacă nu chiar este exacerbată cu mijloace scriitoriceşti sau imagistice. Unul dintre rolurile autorului SF devine şi acela de a stârni curiozitatea sau de a pune întrebări. Doar abordarea poate fi diferită, funcţie de gradul de implicare ştiinţifică, de aplecarea (mai mult sau mai puţin accentuată) către fantastic, de gradul de speculaţie ficţională. Scriitorul îşi mai asumă şi rolul de a inventa universuri paralele, lumi situate „dincolo", şi cu cât ele sunt mai originale, cu atât creatorul lor este mai apreciat. Ne gândim, desigur, cu plăcere la „Zeii Înşişi", carte de referinţă a lui Isaac Asimov, în care „Dincolo", înseamnă de fapt contactul, printr-un experiment ştiinţific, cu un univers populat de entităţi gazoase. La rându-i A.C. Clarke, în minunata-i „Odisee Spaţială - 2001", propune tranşant un univers superior celui cunoscut de om, spre care nu se poate accede decât la voinţa unei entităţi supreme. Să fie Dumnezeu? Sau altceva? Jack Bergier numeşte această limită „Ultima Poartă". În faţa ei omul se opreşte. Nu are acces. În schimb, exerciţiul imaginar al scriitorilor SF arată că el are acces mental către o groază de universuri paralele, de lumi virtuale sau fabuloase. La alegere. Pentru fiecare există o poartă de trecere: un experiment ştiinţific, un artefact, în somn, în timpul unui accident, printr-o fântână (de ce, nu?), prin magie, prin Triunghiul Bermudelor, şi lista ar putea continua. De la Edgar Rice Burroughs, până la John Brunner, sau alţi scriitori de marcă, cu toţii n-au rezistat tentaţiei de a iscodi ce este „Dincolo".

Transcendentul
   Reprezintă în primul rând convingerea şi optimismul oamenilor că „Dincolo" au acces numai/măcar iniţiaţii. Este un fel de privire furişată pe gaura cheii. Vizionari sau mistici, numai cei aleşi pot ajunge „Dincolo". „Cunosc acum drumul Shambalei. ·tiu cum se ajunge acolo. Mai pot spune încă ceva: au ajuns de foarte curând acolo trei oameni din continentul nostru. Fiecare a plecat singur, şi a ajuns în Shambala prin mijloace proprii." - scria Mircea Eliade în excelenta sa lucrare literară „Secretul Doctorului Honigberger", încercând să lase întredeschisă o poartă către cunoaşterea absolută. Meditaţia, ruperea definitivă a legăturilor cu realitatea trepidantă şi abandonarea sinelui fizic pentru cel metafizic, desprinderea de material, par singurele căi accesibile omului, iar „Ultima Poartă" ar trebui să se deschidă nu în exterior ci în interiorul fiinţei umane.

Universul mistic
   Este o altă cale care dă speranţa că se poate ajunge „Dincolo". Adică acolo unde există tot în ceea ce credem. Numai că „Dincolo", nu se poate ajunge decât după moarte. Moartea este Marea Trecere. Calea este vizibilă dar poarta este nevăzută. De dincolo de ea nu s-a întors încă nimeni. Însă şi aici ne place să privim pe gaura cheii, pentru că omul a inventat un instrument de spionat: moartea clinică. Un fel de moarte-nemoarte, accesibilă până la o anumită limită. Bernard Werber, unul dintre cei mai spectaculoşi scriitori francezi de science-fiction, mergea până acolo, încât, lumea întunecată a zeului morţii, Thanatos, devenea un fel de „Terra Incognita", un teritoriu care ar putea fi explorat şi cucerit precum America de către Columb. „Thanatonauţii" lui Werber sunt precum pionerii Vestului Sălbatec. Moartea devine o antecameră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar şi o nouă barieră care trebuie trecută. Un nou „Dincolo" apare de fiecare dată când se face un pas înainte. Numai că şi de această dată lucrurile se opresc în faţa „Ultimei Porţi". Sfârşitul drumului. Gata! În fond, chiar vreţi să ştiţi ce este „Dincolo"?





SF-UL, ETERNITATEA ŞI LUMEA DE DINCOLO

Cătălin Ionescu


   Poarta
„Există cunoscutul şi necunoscutul.
 Există Porţi"
(Jim Morrison)[1]
     Potrivit lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant[2], eternitatea reprezintă nesfârşirea timpului independent faţă de orice contingenţă limitativă, adică afirmarea existenţei prin negarea timpului.
     Pe de altă parte, Ioan Petru Culianu demonstrează că timpul poate fi considerat, prin extrapolare, o cale de percepţie a dimensiunilor superioare într-un univers în care noi existăm ca fiinţe tridimensionale[3]. Ceea ce ar însemna că timpul este o poartă spre celelalte lumi, în care, evident, timpul este sau anihilat, sau imobil.
     Fascinaţia călătoriilor în alte lumi spaţio-temporale este veche de când lumea. Din motive pe marginea cărora au curs şi vor curge în continuare tone de comentarii, omenirea a crezut dintotdeauna, într-o formă sau alta, că lumile de dincolo sunt în aşteptarea noastră, fie ca entităţi pur spirituale, fie sub această fizică, ca iniţiaţi sau aleşi într-o aventură eternă.
     Science fiction-ul nu a rămas nici el insensibil la marile vise umane. Dimpotrivă, acest gen literar a reuşit chiar să modifice percepţia lumilor de dincolo. Ioan Petru Culianu spunea:
     „Examinând mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani, constatăm că, de regulă, le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse: după moarte, nu mai există nici pedeapsă, nici recompensă. Pe de altă parte, ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor dimensiuni ale spaţiului. În consecinţă, călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile şi chiar imposibile.
     Să fie oare acesta un semn că a încetat definitiv credinţa în existenţa unui tărâm al fantomelor? Să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului? Nu neapărat. Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale altor lumi este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al altor lumi. Prin science fiction, aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent, fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii."[4]
     Culianu nu ascunde prin aceste cuvinte forţa cu care s-a simţit atras de science fiction, pe care l-a considerat unicul mod de a face metafizică în lumea de astăzi. Iar intenţia noastră este de a reliefa câteva aspecte ale eternităţii şi ale lumii de dincolo, slujindu-ne atât de unele volume apărute în ultima vreme, cât şi de un scurt popas în lumea filmului.

Ubik
„Atunci când voi muri, va trebui ca epitaful meu să fie: «Ea este aceea care şi-a plătit toate poliţele». De altfel, aceasta este şi povestea vieţii mele din afara scenei"
(Gloria Swanson)[5]
     Poate că nu este o exagerare afirmaţia că una dintre cele mai tulburătoare cărţi despre lumea de dincolo este Ubik. Într-un volum apărut la patru ani de la dispariţia sa (de fapt, pentru a fi în temă, de la trecerea sa), Philip K. Dick mărturisea că „realitatea este aceea care, chiar atunci când nu mai crezi în ea, nu dispare". O afirmaţie care pare ostentativă pusă în gura celui care în Ubik jonglează fără nici un efort aparent cu lumile protofazonice regresate din „prezentul" 1992 spre „trecutul" anului 1939.
     Nu este de mirare că în 1969, data aparţiei volumului, Ubik a provocat, în cel mai bun caz, consternare. Pentru că lumea de dincolo a lui Dick nu este eternă, decât în măsura în care planurile se continuă unele din altele, fie translatând lin, fie întorcându-se şi răsucindu-se unele într-altele. Dar eternitatea este una a fricii. Primul stadiu de după moarte este supus şi el unei apropieri inexorabile de o altă moarte: „Oboseala i se accentuase. O simţea apăsându-l, apoi îşi dădu seama, cu groază mută, acaparatoare, că era acelaşi tip de epuizare care-l încercase în holul hotelului, după ce-i arătase lui Pat citaţia de la poliţie. Şi frigul."[6]
     Joe Chip este o fantomă organică, care este slujită de alte fantome. O fantomă care resimte din plin impactul cu care Glen Runciter, patronul lui, se amestecă în lumea lui, cu îndemânarea de a-şi folosi ubicuitatea (tratată aparent doar ca un simplu gadget, poate şi pentru că Dick s-a simţit nedreptăţit de Dumnezeul cel adevărat). Poate pentru cititorul român finalul ambiguu, în care Runciter se vede la rândul său subjugat de puterea Ubik-ului, pare o simplă găselniţă. În ceea ce ne priveşte, acesta reflectă însă teama lui Dick în faţa adevărurilor definitive ale vieţii, în care autorul este şi el un „plătitor de poliţe". Sau, mai bine spus, profunda sa curiozitatea. Pentru că, la urma urmei, Dick însuşi mărturisea: „Instrumentul de bază cu care se poate manipula realitatea este cuvântul. Cel care stăpâneşte înţelesul cuvintelor poate stăpâni şi oamenii care folosesc cuvintele." O afirmaţie care, dincolo de pesimismul aparent, indică atât o profesiune de credinţă, cât şi o posibilă poartă spre o lume de dincolo. O lume eternă nu prin viaţă infinită, ci, paradoxal, printr-o speranţă eternă...
 
Domn al luminii
„Frunzele verzi ale unui copac mort, acesta este epitaful nostru - frunzele verzi, blândule cititor, ale unui copac mort"
(Cyril Connolly)[7]
   Spre deosebire de Ubik, romanul lui Roger Zelazny caută Poarta direct la una din sursele renumite ale acestui domeniu: mitologia orientală, fără „a trăda" deloc „spiritul" science fiction. Pentru că ideea de la care a plecat este, la urma urmei, extrem de SF: dacă oamenii au posibilitatea tehnică de a deveni nemuritori, de a se reîncarna dintr-un corp într-altul, atunci primul pas care va fi făcut va fi construirea unei societăţi de zei, care are nevoie desigur de o masă de supuşi.
   În ce măsură însă „zeii tehnologici" sunt pe măsura „zeilor originari"? Aparent, lucrurile sunt izbitor de asemănătoare, ceea ce duce la concluzia că, în cele din urmă, mitologia nu este decât o istorie avansată a tehnicii. Brahma, sau mai bine spus o variantă feminină de pseudo-Brahma, încearcă să clarifice situaţia:
   „- Încerc să-ţi ghicesc adevărata identitate, Doamne Brahma. Mărturisesc, însă, nu reuşesc.
   - Aşa şi trebuie, zise Brahma, dacă cineva e să fie zeu, dacă a fost, este şi va fi de-a pururi."[8]
   Totuşi Zelazny, pe parcursul volumului, se străduieşte să demonstreze contrariul. Oamenilor promovaţi tehnologic la rang de zei le lipseşte ceva, o anume evoluţie spirituală. De fapt, pentru a nuanţa această afirmaţie, evoluţia obţinută în urma „tehnologiei zeificării" există, dar nu este suficientă pentru a eterniza această lume. Şi iată că am ajuns astfel la un paradox interesant: omul poate fi făcut, printr-un mijloc oarecare, nemuritor, dar aceasta nu-i conferă a priori, dreptul la eternitate. Se poate obiecta că, în cazul acestui roman, nemurirea este fragmentată de reîncarnările succesive. Totuşi substanţa mitologică a volumului este foarte puţin alterată de story-ul acestuia, Zelazny fiind suficient de scrupulos pentru ca ţesătura finală să ascundă cât mai bine intruziunile sale în filonul mitologic originar.
   De fapt, în toată aventura din roman, eternitatea nu este decât o piedică în calea curgerii naturale a timpului, un obstacol în calea unei evoluţii umane fireşti, considerată la modul general. Mai mult, nemurirea devine foarte repede o armă în mâna unor potentaţi cu intenţii foarte străvezii de totalitarism. O armă care, după bunul obicei al sistemelor dictatoriale, îşi dovedeşte slăbiciunea exact în faţa ameninţărilor din interiorul sistemului.
   Se naşte astfel o altă întrebare legitimă: calea tehnologică spre o lume de dincolo duce în mod automat la autoritarism, sau dictatura apare doar în urma restrângerii utilizării acestei tehnologii în mod principial nedemocratic? Răspunsul lui Zelazny este de un optimism ponderat: atâta vreme cât ştiinţa este, la rându-i, un produs uman, este supusă aceloraşi avataruri umane; iar în cele din urmă, calea tehnologică deschisă artificial spre o lume de dincolo de nuanţă predominant spirituală nu este suficientă. Mai devreme sau mai târziu, sufletul oboseşte la rându-i. Şi Sam descoperă în eternitatea perfectă de pe orbita din jurul planetei, dincolo de lupta acerbă dintre nişte principii democratice şi totalitare, amprenta deşertăciunii.
   „Cei care se rugau celor şapte Rishi le mulţumiră acestora pentru bicicletă şi pentrul oportunul avatar al lui Buddha, pe care-l numiră Maitreya - nume care însemna Domnul Luminii - fie pentru că putea provoca fulgere, fie pentru că se abţinea de la a face aşa ceva. Alţii continuară să-l numească Mahasamatman şi ziceau că e zeu. El preferă, totuşi, să renunţe la Maha- şi la -atman, şi-şi spuse în continuare Sam. Nu pretinsese niciodată că ar fi zeu. Date fiind împrejurările, n-ar fi fost de vreun folos nici admiterea uneia, nici a ceilalte."[9]
   La urma urmei, eternitatea privită de muritori, are nuanţa aceleiaşi iluzii care, în mitolgia budistă, este şi viaţa. Iar Zelazny ne murmură uşor la ureche ultimul paradox al operei sale: dând deoparte perdeaua către o altă lume, constatăm cu surprindere că privim, dintr-un alt unghi, lumea din care tocmai am ieşit...

Thanatonauţii
„A muri,
 Este o artă, ca oricare alta.
 Pe care o fac extraordinar de bine.
 Pe care o fac şi o simt al naibii.
 Pe care o fac şi o simt de-adevăratelea.
 Se poate spune că am un talent înnăscut."
 (Sylvia Plath)[10]
     Aşa cum, în lumea modernă, a apărut un punct de discontinuitate, atunci când arta s-a transformat într-o industrie, tot aşa moartea se metamorfozează, plecând de la calitatea sa de mister, mai întâi într-o tehnologie, apoi tot într-o industrie. Acestea sunt coordonatele pe care Bernard Werber fixează, cu mână fermă, acţiunea din Thanatonauţii.
    Desigur, s-ar putea spune că progresul cere sacrificii. Unul dintre cele mai grave este abandonarea romantismului. Thanatonauţii ştiu lucrul acesta foarte bine şi totuşi nu-şi dau seama de toate pericolele.
   Explorarea lumii de dincolo a devenit o procedură simplă: un dispozitiv care injectează la comandă „o soluţie salină pentru dilatarea venelor, tiopental pentru anesteziere şi clorură de potasiu pentru încetinirea mişcărilor cardiace..."[11] Dar industria - sau poate doar meşteşugul? - explorării lumii de dincolo demitizează nu numai tranzitul spre şi dinspre lumea de dincolo, ci întreaga societate umană, în care ierarhia valorilor intră într-o sarabandă nebunească: omenirea devine o cârpă, neinteresată de altceva decât de karma ei. Mai mult, pentru a „cosmetiza" şi mai mult paradoxul, Werber propune ca unică soluţie de moment, dezlănţuirea forţelor răului conduse de cei mai conştienţi dintre cei buni.
   O anumită parte a criticii româneşti a considerat acest volum „o parodie impecabilă". Totuşi romanul are certe valenţe simboliste. Numele eroului principal, Razorbak, poate fi apropiat de termenul de „razorback", al cărui sens principal este acela de „porc spinos", şi asta în ciuda unor păreri greu de confirmat despre nişte filiaţii argotice. Mai mult, porcul spinos reprezintă animalul divinatoriu predilect al eroilor, care este în strânsă legătură cu împărăţiile duhurilor.[12] Combinat cu simbolul universal al porcului, lăcomia, voracitatea, ajungem uşor de la un erou plin de bune intenţii la hăul care înghite totul.[13]
   Apare şi aici o întrebare interesantă: în ce măsură thanatonauţii sunt cei mai potriviţi indivizi pentru a explora lumea de dincolo? Primul răspuns oferit de Werber este acela, relativ facil, al antinomiei livreşti dintre suflet şi trup fizic: primul thanatonaut este un criminal cu o înfăţişare macabră, dar care se dovedeşte în cele din urmă un băiat de treabă. Dar autorul nu se mulţumeşte doar cu tezisme banale:
   „- Nu suntem decât nişte simpli oameni şi ca toţi oamenii comitem greşeli.
    - Nu, a bombănit arhanghelul Mihail. Sunteţi Mari Iniţiaţi. În loc să vă bucuraţi de asta în tăcere, aţi dat la iveală sensul vieţii şi astfel aţi anihilat însuşi motorul existenţei: curiozitatea, dorinţa de a afla, de a înainta pe drumul cunoaşterii."[14]
   Se poate aşadar afirma că explorarea lumii de dincolo este ţelul lumii de aici? Greu de precizat. Mult mai important este însă alt aspect: legăturile subtile ale noastre cu lumea de dincolo se bazează pe misterul care învăluie Poarta şi tot ceea se află înapoia ei. Şi misterul acesta înseamnă, în aceeaşi măsură, şi cunoaştere, şi artă...
   
Neuromantul
 „Păcatul, vinovăţia, nevroza - toate sunt unul şi acelaşi lucru, fructul din pomul cunoaşterii"
(Henry Miller)[15]
   Dacă tot vorbim de paradoxuri, să continuăm cu altul. Am stabilit că ştiinţa şi tehnologia nu pot, prin definiţie, decât să ofere o privire, în cel mai bun caz, incompletă, asupra lumii de dincolo. Ce se întâmplă însă cu, haideţi să-i spunem, supertehnologia, calculatoarele, reţelele neurotice sau, mai simplu, inteligenţa artificială? Este problema pe care o ridică William Gibson în Neuromantul.
   Lumea imaginată în roman pare, la prima vedere, complet dezumanizată. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Din punct de vedere uman, personajele sunt dominate de aceleaşi sentimente ca în prezent. Mai mult, există o ciudată translaţie care, în ciuda curgerii timpului, tinde să păstreze anumite echilibruri. Matricea ciberspaţiului devine nu numai un câmp de confruntări deschise. Pentru că, de vreme ce matricea este în fond imaginea în oglindă a realităţii, ea cuprinde şi psihicul uman, aflat fie în armonie, fie în opoziţie de fază cu pulsaţiile inteligenţei artificiale.
   În plus, se poate spune că Neuromantul este povestea ciudată a unei noi geneze. În orice caz, chiar dacă nu vrem să împingem lucrurile atât de departe, trebuie să recunoaştem că povestea are rădăcini mitologice certe:
   „- Ca să conjuri un demon, trebuie să-i afli numele. Oamenii au visat asta, odată, iar acum a devenit adevărat, deşi în alt fel. Ştiai asta, Case. Meseria ta este de a afla denumirile programelor, numele lungi şi oficiale, numele pe care proprietarii caută să le tăinuiască. Numele adevărate...
   - Codul Turing nu este numele tău.
   - Neuromantul, zise băiatul mijindu-şi ochii cenuşii, prelungi înaintea răsăritului. Drumul spre ţara morţilor. Acolo unde te găseşti tu, prietene. Marie-France, doamna mea, a pregătiti drumul acesta, însă stăpânul ei a ucis-o înainte de-a putea citi cartea zilelor ei. Neuro, de la nervi, potecile argintii... Romant... Necromant... Eu conjur morţii. Dar nu, prietene, şi băiatul schiţă câţiva paşi de dans, întipărindu-şi urmele în nisip, eu sunt morţii şi ţara lor. Izbucni în râs. Un pescăruş ţipă. Rămâi! Dacă femeia ta este un spectru, nu o ştie. Nici tu nu vei şti."[16]
   Poarta deschisă în sau alături de matricea virtuală conţine propria sa lume de dincolo. Privită prin prisma prezentului, matricea reprezintă şi ea necunoscutul: linia dreaptă a electroencefalogramei şi zilele pe o plajă de nisip din spatele celor cinci minute de evadare. Timpul matricei măsoară, după cum spunea Culianu, o dimensiune spaţială superioară, care altminteri ne este complet necunoscută.
   Dar din Neuromantul mai rezultă şi o altă concluzie: indiferent de adâncimile insondabile ale lumii de dincolo, indiferent de feericul pe care-l presupune trecerea, lumea care contează este tot cea de dincoace. Şi nimic de dincolo nu poate îndepărta tristeţea unei vieţi fade şi fără scop. Sau, şi mai răspicat spus, rădăcinile porţii - şi poate chiar sensurile ei - sunt în lumea noastră. Acesta fiind de altfel şi motivul pentru care lumile de dincolo, în funcţie de context, deşi atât de diferite unele faţă de altele, reflectă tăcute aceeaşi lume divizată şi totuşi omogenă...

Nemuritorul
„Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?"
(Biblia; Corinteni, 15, 55)
   Încheiem scurtul nostru periplu de-a lungul eternităţii şi a dimensiunilor pe care le transcende aceasta cu o ultimă ipoteză de lucru: Am tot căutat diferite metode de a pătrunde prin Porţi, dincolo. Dar oare nu există şi un răspuns mai simplu? De ce să căutăm transcendenţa când ar fi foarte posibil ca însăşi lumea aceasta să conţină un colţ mascat de realitate? Dacă eternitatea fizică este, fie chiar şi cu anumite restricţii, la îndemâna oamenilor? Acesta este contextul de la care pleacă intriga unui serial TV extrem de comercial, dar al cărui substrat merită reliefat.
   Nemuritorul (titlul original Highlander) este o coproducţie Franţa - Canada, realizată în anii nouăzeci, bazată pe personajele create de Gregory Widen (un nume care nouă nu ne spune absolut nimic). Dar nu acestea sunt lucrurile care ne interesează acum.
   Premiza filmului este în schimb de-a dreptul fascinantă. Din motive neexplicate, pe pământ există oameni nemuritori, sau aproape nemuritori. Singura modalitate de a-i omorî este tăiatul capetelor. Simbolismul, destul de străveziu de altfel, se leagă de datina războiului. Tăiatul capului dovedea moartea deplină a adversarului. Mai mult, după concepţiile celţilor, moartea nu era sigură decât dacă membranele creierului fuseseră atinse.[17]
   Dar datoria nemuritorilor este să se lupte între ei, pentru străfulgerarea de care are parte învingătorul. Bineînţeles, în cele din urmă va rămâne unul singur. Se profilează însă o serie de alte aspecte. Nemuritorii, bine pregătiţi să facă faţă unul altuia, sunt extrem de vulnerabili în faţa unor muritori care ştiu cu cine au de-a face. Ceea ce ne duce cu gândul la faptul că oamenii au avut grijă, de-a lungul istoriei, să-şi dea singuri jos zeii.
   Apoi nemuritorii nu se pot asocia între ei. O simplă asociere de interese le-ar garanta puterea asupra acestei lumi, sau măcar impresia acestei puteri. Lucrul le este însă interzis prin definiţie. Ceea ce ar însemna că evoluţia spirtuală implică, în continuare, iniţierea prin moarte.
   Un alt aspect este şi polarizarea bine-rău a nemuritorilor. Dar, dincolo de evidentele minusuri ale scenariilor (Macleod, eternul cel bun şi frumos, şi restul lumii, fie urâţi şi răi, fie buni şi neputincioşi) rezultă că per total există un echilibru matematic între bine şi rău. Echilibru care sufocă toate aspiraţiile extremiste, atât într-un sens, cât şi în celălalt. „Crezi în rău, domnule Macleod? În răul pur, neprefăcut?" întreabă, la un moment dat un personaj.[18] Cu regret, răul absolut este eliminat de aritmetica perechilor de nemuritori predispuşi la anihilare reciprocă. După cum, aceeaşi proporţie are tendinţa de a elimina şi binele absolut: în ultimă instanţă, un ultim nemuritor de partea binelui nu poate fi decât cel mai puţin rău dintre ei. Iar problema cine va stăpâni în cele din urmă pământul este şi ea demonetizată de faptul că mereu, câte un muritor se trezeşte peste noapte, fericitul câştigător al unei bucăţi garantate de nemurire. Încurcate sunt căile nemuririi fizice  cu răspundere limitată...
   Pe marginea acestui serial se pot naşte însă şi întrebări mai interesante. De pildă, pe lângă fascinaţia existenţei mai multor indivizi de teapa contelui de St. Germain, frapează faptul că nemuritorii se simt la adăpost doar pe pământ sfânt. Ceea ce înseamnă că dincolo de nemurirea fizică, dincolo chiar de această străfulgerare, care seamănă mai curând cu un curs de bazele electrotehnicii, există cel puţin respectul pentru lumea de dincolo. Mesajul realizatorilor acestui serial este totuşi foarte simplu: chiar dacă lumea de dincolo este printre noi, n-a venit încă timpul pentru a afla acest lucru. Nu s-a împlinit vremea să ştim tot adevărul. Şi asta fie din păcate, fie din fericire...

Dincolo de ultima frontieră
„Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea"
(Biblia; Corinteni, 15, 26)
   Am trecut în revistă câteva aspecte ale dimensiunii timp, corelată cu trecerea spre lumea de dincolo. O lume de dincolo pe care science fiction-ul a încercat să o trateze, de cele mai multe ori, pe cont propriu.
   În ce măsură însă viziunea sau soluţia propusă de SF intră în contradicţie cu substanţa mitică a eternităţii sau a lumii de dincolo? E greu de spus. Aparent, rolul SF-ului este tocmai acela de a demitiza, de a desacraliza. Dar faptul acesta cade la o privire mai atentă. Cele mai bune opere science fiction nu pot face rabat la capitolul artă, astfel încât, printr-un mijloc oarecare specific fiecărui autor, în cele din urmă soluţia tehnologică sau psudoştiinţifică propusă iniţial îşi găseşte propria anihilare.
   Ioan Petru Culianu, deşi mare iubitor de SF preciza însă că reprezentările oferite de science fiction lumilor de dincolo, deşi au ajuns la o expansiune fără precedent, nu sunt corelate cu o viziune fundamentală asupra lumii. Dar, de altfel, nu acesta este rolul artei.
   Se poate însă afirma că science fiction-ul încearcă modificarea imaginii noastre despre univers şi despre locul pe care-l ocupăm? Răspunsul este un da, categoric, pe care îl afirmă şi Culianu:
   „Oricare ar fi convingerea noastră despre univers, un lucru pare sigur: doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui «suflet separabil». Alte modele mentale, mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţa artificială, le înlocuiesc pe cele vechi. Deşi, în multe cazuri, mai confundăm încă spaţiul nostru mental cu spaţiul din afara noastră, suntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decât cel de-al doilea şi că în el pot avea loc tot felul de întâlniri misterioase."[19]
   Întâlniri misterioase, ne simţim noi înclinaţi să adaugăm, cu Porţile prin care pătrundem dincolo. Spre o viaţă eternă, spre o altă viziune asupra noastră, spre o altă deschidere de evoluţie. Dacă, într-adevăr, ultima frontieră care trebuie cucerită este, după spusele apostolului Pavel, moartea, atunci trebuie să fim convinşi că am trecut dincolo exact în momentul în care suntem capabili pe deplin să înţelegem - sau poate să simţim - acea dimensiune suplimentară care stă în spatele eternităţii.
   Cert este însă un singur lucru: o viaţă în care nu visăm la nemurire este o viaţă neîmplinită. Cum facem lucrul acesta, rămâne la latitudinea fiecăruia. Pentru că, spune Ioan Petru Culianu, folosindu-se de astă dată de pretextul science fiction-ului:
   „Lumea este locul de adunare al celor care nu pot să-şi suporte visul. Este patria solitudinii colective a celor asediaţi de coşmare. Este un refugiu al inteligenţelor nefericite, în contrast cu esenţa lor cea mai intimă."[20]
   Sau, îndrăznim noi să încheiem mai brusc, vai de cei care nu visează ce-i aşteaptă dincolo...
 

Note de subsol

[1] Jim Morrison, O rugă americană şi alte scrieri, Editura Quo Vadis? Press, Editura Karmat Press, 1995 (n. a.)
[2] Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, volumul 2 (n. a.)
[3] Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Editura Nemira, 1994, capitolul 1, Trusa istoricului pentru a patra dimensiune (n. a.)
Înapoi la text
[4] Ioan Petru Culianu, op. cit., Concluzii. (n. a.)
[5] Gloria Swanson, actriţă americană (1897-1983) citat preluat din Saturday Evening Post, 22 iulie 1950 (n. a.)
[6] Philip K Dick, Ubik, Editura Nemira, 1994 (n. a.)
[7] Cyril Connolly, critic englez (1903-1974), citat preluat din The Journal of Cyril Connolly 1928-1937; (n. a.)
[8] Roger Zelazny, Domn al luminii, Editura Nemira, 1995 (n. a.)
[9] Roger Zelazny, op. cit. (n. a.)
[10] Sylvia Plath, poetă americană (1932-1963), din Lady Lazarus; (n. a.)
[11] Bernard Werber, Thanatonauţii, Editura Nemira, 1996 (n. a.)
[12] Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, volumul 2, (n. a.)
[13] Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Op. cit. (n. a.)
[14] Bernard Werber, Op. cit. (n. a.)
[15] Henry Miller, scriitor american (1891-1980), citat preluat din volumul The Wisdom of the Heart (1947); (n. a.)
[16] William Gibson, Neuromantul, Editura Cristian Plus (n. a.)
[17] Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, volumul 1, (n. a.)
[18] Highlander, episodul Warmonger, (numărul 39), difuzat la PRO TV în data de 8 februarie 1997 (n. a.)
[19] Ioan Petru Culianu, op. cit., Concluzii. (n. a.)
[20] Ioan Petru Culianu, Hesperus, Editura Univers, Bucureşti, 1992 (n. a.)






PRO-FILE





PRO-FILE

Cătălin Ionescu


   În Anno Domini 2000 s-ar părea că sectorul editorial sefe are dreptul la calificativul „foarte bine". Din nefericire (să fi spus „ca de obicei"?) lucrurile nu stau chiar aşa. Cărţile nou apărute („răsfoiţi" Pro-Scris şi veţi vedea că nu sunt chiar puţine!) sunt difuzate după o schemă atât de misterioasă, că practic ele nu pot fi găsite nici în librării (cele care au mai supravieţuit...), nici pe tarabe. Cât despre tiraje, probabil că intră sub incidenţa legii secretului de stat... Păcat, mai ales pentru că potenţialul estetic al acestor noi apariţii este imens. Păcat, atât pentru drepturile (inexistente!) de autor ale scriitorilor publicaţi, cât şi pentru şansa cititorului de a lua contact cu sefeul românesc de calitate...
    Paradoxal pentru autorul acestor rânduri, care prognoza la începutul anilor 90 dispariţia fanzinelor şi creşterea ponderii publicaţiilor profesioniste (cărţi şi reviste dedicate), mult mai dinamice par la ora actuală a fi „suplimentele" diferitelor publicaţii periodice locale. Trecem în revistă câteva, fără nici o pretenţie de exhaustivitate, din simplul motiv că aria de difuzare este extrem de limitată şi nu putem estima o situaţie la nivel naţional.


FANTASYA

   Unul din cele mai interesante suplimente este Fantasya, suplimentul cotidianului Libertatea, „brăilean 100%". Cele 2 pagini bilunare ale Fantasyiei sunt coordonate cu competenţă de Mircea Cărbunaru. Fantasya a adoptat stilul ediţiilor tematice, prezentând atât proză, cât şi articole de critică sau de sinteză. Având norocul de a fi citit aproape toate ediţiile din ultimele luni, am apreciat atât calitatea tehnică (limitată desigur la tiparul de ziar), cât mai ales valoarea estetică. Amintim din ultimele numere, prozele semnate de Ovidiu Bufnilă, Ana Maria Negrilă, Michael Hăulică, alături de Györfi-Deak György, Cristina Rădulian, Adrian Nedelcuţ (aceştia trei din urmă grupaţi sub genericul „Focul creaţiei" din numărul 34, septembrie 2000). Apropo de Fantasya, aceasta nu a trecut nepăsătoare la apariţia Pro-Scris-ului, fiind de fapt şi de drept extrem de receptivă la ceea ce se întâmplă pe Internet.
    Mircea Cărbunaru poate fi contactat la adresa de mail: djts@braila.net.


TELEGRAFUL

   Cu modestia binecunoscută, Dan Popescu continuă neîntrerupt, din februarie 1997, pagina sefe a săptămânalului din Piatra Neamţ, ajungând la ora scrierii acestor rânduri la numărul 165, în lucru fiind numerele 169-170. Un fapt remarcabil, din aprilie 2000, Dan Popescu are un nou colaborator, mai bine spus o nouă colaboratoare: Alina Florentina Popescu, 19 ani, studentă la Facultatea de Automatică din Bucureşti, fiica de care Dan Popescu are tot dreptul să fie mândru!
   Telegraful este editat de trustul de presă Tele 'M din Piatra Neamţ, şi a apărut din anul 1996. În pagina sefe au semnat Ovidiu Bufnilă, Mircea Cărbunaru, Ladislau Daradici, Robert David, Victor Martin, Viorel Pârligras, Liviu Radu, Jean-Lorin Sterian, Nicolae Tiţa, şi nu numai. A preluat materiale din site-urile „Lumi virtuale" şi „Pro-Scris". De altfel, Dan Popescu a specificat de mai multe ori, foarte clar, că „publică în mod sistematic textelor care îi sunt trimise". Chiar dacă, şi îl cităm iar pe Dan Popescu, activitatea paginii sefe „este la limita de supravieţuire" (dar ce nu este astfel în ziua de azi?!), această publicaţie periodică se încăpăţânează - şi reuşeşte - să ţină sus ştacheta.
   Noua adresă de mail a lui Dan Popescu este: escu_neamt@yahoo.com.


STRING

   Trebuie să vă spun de la bun început că Stringul nu este una din revistele mele preferate. Dintr-un motiv foarte simplu, este publicaţia FNTSF-ului, un organism care, după părerea subsemnatului, repetată cu obstinaţie în nenumărate ocazii, nu a făcut altceva decât să preia „fantoma" UTC-ului şi să se joace de-a reînvierea. Nimic bun pentru sefeul românesc (şi spun asta chiar cu riscul ca fanii Atlantykron să sară în sus!) nu a izvorât de aici. Totuşi, din dorinţa de a respecta spiritul editorialelor din Pro-Scris, atunci când Ovidiu Bufnilă mi-a trimis numărul 17 al mai sus amintei reviste, l-am răsfoit cu curiozitate. Şi, spre marea mea suprindere, am constatat că numărul în cauză este o publicaţie cel puţin decentă. În condiţii tehnice rezonabile pentru ziua de azi, numărul 17 are ca temă apa. Minusul imputabil ar fi amestecarea în continuare a „ştiinţelor de frontieră" cu sefeul - continuarea ideii, stupide la baza sa, că sefeul are rol „formativ" al tinerii generaţii - dar aceasta doar la un nivel pur teoretic, pentru că articolele non-fiction din numărul 17 al Stringului sunt chiar interesante. Plusul remarcabil este construirea numărului tematic până la nivelul prozelor sefe, semnate aici de Liviu Radu, Alexandru-Cristian Miloş, Cristina Grigore, Ana-Maria Negrilă şi Madi Stan.
   E greu de prognozat în ce măsură Stringul va ajunge sau nu la calitatea unei reviste de genul Ficţiunilor editate de Horia Nicola Ursu. La fel de hazardat, în lipsa numerelor în cauză, ar fi afirmaţia că Stringul a reuşit să se debaraseze, într-un efort demn de invidiat, de povara politicului fad. Citim însă cu interes în numărul 17 nemulţumirea unei cititoare, Anca Amuzescu, cum că numărul anterior - şi în special editorialul - a rămas tributar „obsesiei integrării aşa cum o ilustrează Grupul pentru Dialog Social", revista „preluând aerul de integrare cu orice preţ gen revista 22". Dacă aşa stau lucrurile, subsemnatul nu poate decât să-l felicite pe Robert David pentru editorialul în cauză, şi s-o încurajeze pe Anca Amuzescu să-şi caute cu mai multă îndârjire „ştiinţa prospectivă" şi pe coordonatele CSI-ului, unde va găsi cu siguranţă texte pe placul domniei sale...
   Deocamdată Stringul este o prezenţă sefe dinamică şi promiţătoare. Din păcate experienţa ne-a arătat că multe promisiuni ale ultimilor ani s-au transformat în scrum. În consecinţă, subsemnatul rămâne în continuare sceptic.


ÎN LOC DE EPILOG

   Sefeul românesc continuă să existe, chiar dacă, să-l cităm încă o dată pe Dan Popescu, se zbate la limita supravieţuirii.
   Doar că, per total, lucrul acesta este remarcabil în sine. Pentru că ieşirea din criza profundă a societăţii româneşti ţine de cu totul alte considerente decât presa sefe. Iar în momentul când „luminiţa de la capătul tunelului" va înceta să mai aparţină de domeniul sefeului, şi acesta din urmă va simţi „valul" şi va percuta în „boom"-ul mult aşteptat. Cu două condiţii însă: societatea să iasă din criză şi sefeul să fie destul de matur să înţeleagă lucrul acesta. Ori aceasta este, la momentul actual, doar un ipotetic viitor, foarte îndepărtat.





PRO-POZIŢII





FRAGMENTE CRITICE

Voicu Bugariu


SEFISTUL

   Admiţând, pe urmele lui Croce, că sefeul (să nu respingem, cel puţin temporar, acest nume) este mai mult retorică decât poezie, obţinem o promiţătoare ipoteză de lucru.
   După cum se ştie, Croce, vede o deosebire calitativă între poezie (expresivitate) şi literatură (elocinţă). Dacă prima este rodul inspiraţiei producătoare de unicate, ţâşneşte liber din  substratul existenţial, ţintind obţinerea inefabilului, a doua foloseşte procedee codificabile şi ţine deci mai mult de retorică. Desigur, cele două moduri se întâlnesc cu greu în stare pură. Până şi cel mai mare poet foloseşte nişte structuri identificabile. Pe de altă parte, în cele mai prozaice romane sunt statistic probabile formulări curat poetice.
   Câteva deosebiri decurg din această deosebire. Astfel, poezia tinde să devină o entitate autonomă, lipsită de finalităţi practice, sieşi suficientă. Suportă greu clasificările, este elitistă şi dificil de abordat în mod adecvat. Proza, în schimb, este în esenţă un discurs (şi nu o erupţie de sensibilitate pură), fiind folosită de autor şi pentru a obţine altceva decât emoţie. Cititorul ei poate întreprinde lectura fără o iniţiere specială.
   Extrapolând aceste constatări, observăm că unele caracteristici ale prozei se regăsesc într-un mod specific în sefeu. Astfel, textul nu complexează, este în general accesibil pentru cititorul familiarizat cu o serie de structuri şi concepte. Dacă poezia este un text receptat îndeobşte afectiv, sefeul provoacă intelectul, iar lectura lui este adesea o performanţă a inteligenţei. Având un univers nelimitat - cel al cunoaşterii umane -, sefeul reuşeşte să investigheze domenii în aparenţă de neînţeles pentru profani şi, lucru iritant pentru detractorii lui, să creeze un tip original de cititor, necunoscut mai înainte.
   Produsul sefeului este sefistul, un om special, despre care nu s-a scris decât în treacăt, atunci când a fost vorba despre rolul formativ al unor texte capabile să trezească vocaţii ştiinţifico-tehnologice. Nu ştiu în ce măsură sefistul este omul viitorului, dar este sigur că lectura respectivă formează personalităţi adaptate vieţii de azi.
   Detractorii spun că sefeul este un factor de dezumanizare, sabotează afectivitatea, alterează percepţia asupra lumii etc. O analiză obiectivă remarcă, dimpotrivă, existenţa unui mod adecvat de înţelegere a lumii. Spre deosebire radicală de literatura tradiţională,  sefeul exprimă  şi analizează relaţia omului cu o infinitate de proteze (inclusiv intelectuale) produse de ştiinţa şi tehnologia ultimelor decenii. În mod implicit sau explicit, acest fel de texte surprind psihologia originală a omului protezat din lumea modernă.  Realismul sefeului este inaparent, dar puternic
   Sefistul practică un mod de cunoaştere preponderent logic. Poate că gândirea lui nu are „frăgezimea" intuitivă cerută de poezie, dar deţine în schimb o forţă intelectivă deosebită. Nu întâmplător el este o persoană iniţiată în folosirea  tehnicii informatice şi cunoaşte cel puţin o limbă străină. Vocaţia de rebel intelectual şi psihologia de hacker benign îl transformă într-un om gata să întâmpine cum se cuvine provocările vremurilor.


POET AL MORŢII

   În ultimii ani, cărţile sefiştilor români apar în tiraje atât de mici, încât nu le mai poţi citi decât din întâmplare. Au trecut vremurile când autorii îşi trimiteau volumele nou apărute criticilor, spre a fi recenzate. Editurile, interesate cândva de promovarea produselor lor, se dedau astăzi unor tranzacţii meschine (sau sublim de dezinteresate) cu autorii, iar aceştia din urmă fac rost de câteva „bulioane" şi se văd tipăriţi. Sefeul românesc a devenit o afacere de familie, atingând astfel un statut la care pare a fi aspirat, în secret, dintotdeauna. Prietenii îşi schimbă volumele între ei, editează site-uri pe Internet, sunt nişte amatori în toată regula. Ei depăşesc vârsta de patruzeci, au servicii fără legătură cu scrisul, se instalează tot mai temeinic în forma de viaţă a autorilor de duminică.
   Cam aceasta este etapa, sociologic vorbind. Tristă, veselă? Nu contează.
   Estetic, lucrurile stau altfel. Stimulaţi şi de eşecul lor deghizat în succes de vanitate, sefiştii noştri scriu foarte bine. În România umilită de sărăcie a acestor ani, unde umorul jignitor al politicienilor şi veselia isterică a vedetelor de televiziune par venite dintr-o lume paralelă, iar încercarea de a trăi din scris (nu şi din jurnalistică, domeniu unde mulţi autori suficient de elastici s-au retranşat) este ridicolă, sefiştilor le-au rămas propriile trăiri. Textele lor disperate depăşesc adesea nivelul exerciţiilor pe teme date, atât de cunoscut în domeniu.
   Povestirile lui Ladislau Daradici („Întâlnire cu cei care am fost", Omnibooks, Satu Mare, 2000) este un exemplu cu totul remarcabil, dovedind că sefeul şi literatura sunt fraţi gemeni, atunci când sunt.
   Ladislau Daradici este un poet al morţii şi al visului mortuar. Forţa lui expresivă şi capacitatea sa de a crea o atmosferă distinctă sunt ieşite din comun. Marca de scriitor/sefist adevărat este obsesia câtorva teme: moartea, distrugerea, căderea omului în derizoriu, iubirea inexorabil supusă degradării, chinul rostirii.
   Fantasticul conţine un substrat realist, fără de care cartea s-ar fi subsumat onorabil sefeurilor obişnuite. Sila metafizică faţă de o realitate socială trivială, nedreaptă, hidos de agresivă şi de agitată este admirabil exprimată.
   Este păcat că volumul lui Ladislau Daradici a apărut într-un tiraj trist de mic.


FICŢIUNE VS. REALITATE

   Michael Haulică (n. 1955, informatician) s-a distins în fandomul românesc printr-o scriitură  virilă, angulară,  agresivă, iconoclastă, menită să-i şocheze până şi pe sefiştii cei mai blazaţi. Ritmul interior al textelor sale este remarcabil şi adesea de un lirism autentic. O explicaţie ar fi imunitatea la inhibiţiile stilistice, vădite la mulţi autori de formaţie filologică. Volumul său de debut (Madia Mangalena, Institutul European, Iaşi, 1999) este o carte elegantă, fără sigla SF,  destinată deci sefiştilor, dar şi cititorilor obişnuiţi de proză.
   Michael Haulică excelează în imaginarea unor personaje dominate de trăiri induse  în mod artificial. În textele sale se fac auzite vocile neputincios-furioase ale unor rebeli obsedaţi sexual şi exasperaţi de lipsa unei graniţe precise între lumea reală şi cea a ficţiunii. În mod special impresionanţi sunt motocentaurii - oameni fără picioare, „sudaţi" de motociclete - metafore ale sefeului, adică ale textului bazat pe existenţa reală a oamenilor tot mai protezaţi de azi.
   Un loc special în volum îl ocupă aluziile nu tocmai reverenţioase la câteva dintre personajele biblice. Acestea sunt semne ale unei disperate încercări de a atrage atenţia cititorilor.





DESPRE RECEPTAREA LITERATURII SF

Liviu Radu


   O bună prietenă de familie - persoană onorabilă şi de succes în meseria sa, dar pe dinafară în literatură - s-a considerat obligată să-mi răsfoiască volumele pe care i le dăruisem. Mi-a povestit ulterior că-mi citise doar chestia aia cu indivizii ăia care nu existau, care erau simulări pe calculator. Am rămas cu gura căscată, pentru că în Spre Ierusalim! nici vorbă de aşa ceva.
   Incidentul mi s-a părut interesant ca mod de receptare a literaturii SF. Cunoştinţa mea privea - ca mulţi alţii - filme SF la televizor, în timp ce-şi vedea de treburile ei, adică fără să fie foarte atentă la detalii. Pentru că efectele speciale au generat o adevărată inflaţie de filme despre realitatea virtuală, multe dintre ele fără nici un fel de bază tehnică - realitatea virtuală fiind un loc în care se ajunge printr-o vrajă (eventual tehnică), deci un fel de lume paralelă, un loc în care se poate întâmpla orice, fără logică şi fără restricţii. Ca atare, SF-ul în general este receptat ca o chestie cu lumi virtuale, cu lumi create pe calculator, şi nu trebuie să-ţi baţi prea mult capul cu ele, pentru că oricum sunt imaginare.
   În acelaşi context, trebuie să mai menţionez un alt incident: în perioada unei spitalizări, am avut colegi de salon un tânăr om de afaceri şi un şofer de taxi. Cei doi aduseseră în salon un video şi un televizor. Printre filmele urmărite au fost Gattaca şi Matrix. În timp ce Gattaca a avut un succes răsunător - ideea că maşinile pot fi înşelate, ideea şmecheriei în sine producând încântare şi mulţumire de sine într-o societate în care înşelarea altora este o calitate - Matrix a fost respins din start. Filmul era prea greu, prea complicat, şi făcea referire la modele necunoscute. Mi-a fost evident că, pentru o persoană inteligentă, cu bun gust natural, arta SF - cu problematica sa, cu necesitatea cunoaşterii unui minim de reguli, canoane şi simboluri - este ceva străin. Succesul uimitor de public al seriei Star Wars se explică prin asemănarea cu arta fantastică, a feeriei şi a basmelor, în care oricine are cât de cât cunoştinţe, de pe vremea copilăriei.
   Publicul larg se îndepărtează de arta care-l solicită. Preferă visarea în formă simplistă. Evazionismul telenovelelor este mult mai potrivit unei lumi surmenate, obosită de propriile-i probleme şi care nu mai are nevoie şi de altele.
   Acceptarea artei SF nu-i posibilă fără instruire. Aşa cum un copil nu va înţelegea muzica de operă sau simfonică fără un minim de instruire, tot aşa arta SF nu poate fi înţeleasă fără o cultură tehnică şi fără un mod de gândire potrivit. Din nefericire, numărul celor cu o asemenea pregătire este tot mai redus.
   Pare un paradox, dar în acest moment, când tehnica a năpădit industria, viaţa publică şi, mai ales, viaţa casnică, nivelul cunoştinţelor tehnice este mai redus ca oricând. Majoritatea oamenilor nu au idee de principiile de funcţionare ale aparaturii din casă, pentru ei e vorba de nişte cutii negre ce trebuiesc puse în priză şi trăiască telecomanda! Mai mult, puştanii care se joacă în prostie pe calculatoare au doar o idee vagă despre cum funcţionează acestea - chiar dacă (şi mai ales dacă) îţi pot face capul mare despre caracteristicile unor plăci sau programe. Sunt exact în situaţia unor indivizi care-ţi povestesc despre performanţele ultimului tip de automobil, ba pot să-i schimbe şi bujiile, dar habar nu au de principiile de funcţionare ale motorului. S-a ajuns în faza unor automatisme în folosire şi depanare, fără a exista cunoştinţe de fond.
   Incultura tehnică ne limitează interesul şi intelectul.
   Surmenajul ne face să evităm lucruri care ar putea accentua acest surmenaj. E o chestie de supravieţuire.
   Interesul pentru o artă care nu-i de divertisment se reduce cu fiecare zi.
   Este deja limpede că SF-ul va deveni o formă de artă rezervată unei elite de tehnofani sau va deveni o formă de divertisment, care poate destinde şi amuza pe oricine, inclusiv (sau mai ales) pe cei fără preocupări tehnice. Atunci nu vor mai fi probleme de recepţionare. Nu va mai exista un SF care să fie recepţionat.





BUCHAREST DELENDUM EST!

Leon R. Corbu


   Există o tradiţie a „dezastrului" şi „apocalipsului" în SF-ul românesc. Finis Rumaniae (1873), nuvelă a unui obscur autor, Al. N. Dariu, nu-şi onora prin text sugestiile „apocaliptice" din titlu, fiind mai mult un fel de carnavalesc şi dâmboviţean „political thriller", avant la lettre. Dar iată că, după un secol şi mai bine, avem şi un Finis Bucharesti!
    Bineînţeles, apocalipsa „clasică" a SF-ului românesc rămâne „povestea astronomică" O tragedie cerească (1914) a lui Victor Anestin: „Ultimele zile ale pământenilor" - al XV-lea capitol din roman - cu imaginarul peisaj apocaliptic al valurilor Mării Negre ce se sparg, enorme, de versantul sudic al masivului Bucegilor, devenit, odată cu întregul lanţ carpatic, un imens promontoriu asaltat de ape şi care oferă priveliştea acestei imensităţi de ape sub care zac scufundate şi podişul dobrogean, stăvilar prăbuşit sub furia valurilor, şi Bărăganul, şi Bucureştii, capitala „Imperiului Român"; cu „îngrozitoarea revoltă a elementelor", cu uraganele pustiitoare, cu mareele colosale, cu „valurile tot mai înalte, ca dealurile, ca munţii", cu diluviul planetar ce acoperă tot uscatul, în afară de câteva „insule ascuţite şi albe, crestele munţilor cei mai înalţi, cu zăpada cea veşnică" - este tot ce a scris mai bun Victor Anestin.
    Deşi tot mai rar întîlnite de atunci, filonul „apocaliptic" şi atracţia „dezastrului" gustat estetic n-au dispărut cu totul la autorii români de science fiction, din moment ce le regăsim, în cea mai recentă actualitate, într-un roman precum Animalul de beton de Roberto R. Grant, publicat nu demult la Editura Dacia din Cluj. Pentru cititorii Tribunei [a se vedea şi Pro-Scris nr. 1, interviul lui Voicu Bugariu - nota editorului] nu mai este un secret cine se ascunde sub acest pseudonim similiamerican, cu iniţială mediană, cum stă bine (sau „dă bine") la un autor de science fiction care vrea să reziste pe piaţă la concurenţa traducerilor „din americăneşte" preferate cvasiexclusiv de edituri. (Nu şi de Editura Dacia, spre lauda ei!)
    În ipostază de critic literar, dl. Voicu Bugariu (indiscreţia, o dată comisă, nu mai are cum strica a doua oară; ba chiar, bis repetita placent!) „se leapădă" categoric de apartenenţa la science fiction, întrucât, spune el, astăzi, „literatura SF" ar fi „un concept cu o semnificaţie mai degrabă istorică, devenit inoperant şi lipsit de suficientă acoperire în realitatea actuală a literaturii şi a lecturii", preferând să scrie, în consecinţă, ceea ce el numeşte, perifrastic şi nemaniabil, „literatura ce foloseşte modalităţi şi motive SF". Dintre aceste consacrate „motive SF", Roberto R. Grant „foloseşte", în Animalul de beton, clarviziunea, prezicerea viitorului, psihokinezia şi intruziunea unor malefice forţe extraterestre care transformă aceste paranormale aptitudini psihokinetice ale unor bucureşteni izolaţi în manifestări mult mai puternice, de grup, amplificându-le forţa distructivă şi focalizând-o asupra reţelei de tuneluri ale metroului bucureştean, ce se preschimbă astfel într-un înspăimântător monstru subteran, enorm şi viu, într-o „caracatiţă subpământeană" ale cărei „zvârcoliri" convulsionează solul de deasupra şi distrug tot ce e clădit pe acesta:
   „Parcă batalioane de tancuri, sute, trec pe sub pământ. Pavajul se mişcă violent, stâlpii se înclină, casele încep să danseze. Huruituri imense. Scrâşnete apocaliptice. [...] Uruitul subpământean a încetat. Acum domină zgomotele de prăbuşire. Scrâşnete, lovituri de ciocan uriaş, pocnete, plesnituri. Ţipete de femei. Din locul unde se află, iniţiatorii forajului văd, ca într-un film rulat cu încetinitorul, cum cad blocurile de pe Splai. Oamenii apar ţipând pe balcoane. Unii sar de la mare înălţime. Nimeni nu se întreabă ce vor păţi. Asfaltul unduieşte. Cad nişte stâlpi, după ce mai întâi s-au mişcat într-o parte şi-n alta, ca nişte pendule.
   Cei din elicopter filmează la lumina reflectoarelor. Cele mai multe cartiere ale Capitalei sunt afectate. Văd cum Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului, se înalţă în chip misterios şi apoi recade într-un nor imens de praf. Mişcarea se repetă de mai multe ori. De-abia după un timp structura începe să cedeze. Uriaşa clădire se strică precum o jucărie lovită iar şi iar de un copil răutăcios."
   Un copil răutăcios, poate prematur sado-masochist, dispune, din înalt mandat auctorial, ca o „ctitorie" să facă praf o altă „ctitorie" a „Iepocii de Aur"! Iesplicabil, dar cam iestravagant...
    Pentru mai mult efect şi / sau pentru un spor de impact asupra publicului cititor (şi cumpărător!), dezastrul este „programat" fix în ziua iminentei eclipse de Soare, 11 august 1999. (La apariţie, prin aprilie-mai a.c. [1999 - nota editorului], cartea a şi fost prevăzută, în acest scop, cu o banderolă roşie inscripţionată cu negru: „11 august 1999: Distrugerea Bucureştilor".)
    Dar romanul lui Roberto R. Grant nu-şi va pierde din interes nici după această dată, el va rămâne desigur o lectură la fel de captivantă şi pentru cei care nu vor apuca să-l citească înaintea fatidicei zile de 11 august 1999, şi aceasta nu numai pentru tehnica narativă alertă, nu numai pentru acuta observaţie socială şi psihologică, nu numai pentru efectele de stil şi pentru crudităţile de limbaj (direcţii în care scriitorul excelează, uneori chiar în exces, fără totuşi ca de astă dată „s-o facă aşa lată" ca în precedentul său roman, Zeul apatiei, comentat pe larg şi în Tribuna, vezi nr. 9-10 / 1999), ci şi pentru frisonul ambiguu al etalării dezastrului în sine, pentru distrugerea apocaliptică gustată estetic, pentru „imaginaţia dezastrului" ca sursă de „sense of wonder".
    Printre numeroasele calităţi literare ale cărţii (nu le mai înşir aici pe toate, ajunge dacă spun că Animalul de beton aparţine unui profesionist al scrisului, care ştie face din cititori ostatici ai lecturii, neeliberându-i decât la ultima pagină) se află şi structura ei „cinematografică", montajul alert de planuri alternante ale acţiunii, galopul episoadelor, vivacitatea secvenţelor. Ştiu prea bine că nu mai există astăzi, în cinematografia românească, forţa financiară de a face filme după autori români, pe teme româneşti şi de interes mai ales pentru spectatorii români; de a face, de exemplu, un film în care să poată fi contemplată vizual (aici filmul are totuşi alte resurse decât literatura: imaginea impresionează vizual mai agresiv şi mai violent decât cuvântul, chiar dacă în alte privinţe îi rămâne incurabil inferioară) „distrugerea Bucureştilor", Finis Bucharesti, spulberarea „oraşului decăzut" (Olivia Manning), trecerea prin foc şi pară a „Capitalei României care face pe ea, face necontenit pe ea" (Gabriel Liiceanu): un film în care „exhibarea ordurii şi pierderea pudorii sfincteriale", „reacţia de scârbă şi repulsia în faţa excrementului" (idem) să piară îngropate sub lava de terci şi avalanşele de moloz ale unui cataclism în urma căruia „să nu rămână piatră pe piatră": de ce nu s-ar delecta şi spectatorii bucureşteni cu „distrugerea Bucureştilor", aşa cum spectatorii americani s-au putut delecta cu „distrugerea New York-ului" în numeroase variante filmice, de-a lungul anilor?
    Dacă amintesc aici virtuţile „cinematografice" ale romanului Animalul de beton de Roberto R. Grant, o fac numai pentru a pune în evidenţă afinitatea lui cu „estetica distrugerii", a „coliziunii", cu Imaginaţia dezstrului, cum sună titlul unui renumit eseu dedicat de Susan Sontag filmului SF; sagacele-i observaţii din acest eseu datează din 1965, când multe din titlurile care fac azi faima filmului SF nu existau încă, inclusiv magnificul 2001 - O odisee spaţială (1968). Existau însă multe din filmele cu „dezastre" şi cu „sfârşitul lumii", mult gustate în epocă şi, generalizând de pe această bază, Susan Sontag avea toate temeiurile să-şi intituleze eseul despre filmul SF The Imagination of Disaster.
    „Filmul de science fiction are o strânsă legătură cu estetica distrugerii, cu frumuseţile specifice care pot fi gustate atunci când se dă frâu liber devastării şi se face totul ţăndări" - scria, în 1965, Susan Sontag - întrucât „un alt lucru pe care ficţiunea îl poate face este să normalizeze ceea ce psihologic e insuportabil, făcându-ne astfel să ne obişnuim cu el", caz în care ficţiunea nu „înfrumuseţează lumea" ci „o neutralizează" estetic.
    Din Animalul de beton al lui Roberto R. Grant ar putea oricând „ieşi" un astfel de film.


preluare din revista „Tribuna" nr. 29-32, 1-31 august 1999, cu acordul autorului



ORGOLIKON

Ovidiu Bufnilă


   Prin forţa împrejurărilor scriu acest text rescriindu-l, păcătuind în prima variantă faţă de critica tradiţională. Cum injuriile erau impardonabile, vă voi spune doar, ca o palidă amintire, că m-am săturat de critica tradiţională, sufocantă şi arogantă. Eu nu vreau să sistematizez. Am scris cu bucurie şi încântare despre confraţii mei, indiferent de generaţie. Am scris fără umbră de plictis sau invidie, conştient fiind că scrisul e o aventură personală, din aceasta decurgând succesele şi primejdiile personale.
   Iată-mă deci în faţa unui TRIP-TIC semnat de Liviu Radu care ar fi prea puţin dacă ar fi un cetăţean obişnuit. Poate că criticul tradiţional, de oriunde ar fi el, se pregăteşte să-l disece pe Liviu Radu. Eu alerg cu voioşie prin textele sale, hotărât să spun tot felul de năzbâtii. Liviu Radu este copilul propriilor sale ficţiuni. Nu el construieşte, ci ele îl construiesc. Fiinţă fabuloasă, Liviu Radu e pervers în textura lui. Editura Dacia s-a acoperit de glorie publicându-i romanul, dar s-a dovedit ternă, lipsindu-l de un promoţional pe măsură. Dar la ce i-ar folosi? Dacă a scrie este pentru scriitor şi a reciti este iar pentru scriitor, iar a lectura este pentru Lectorul Întâmplător, iar a interpreta este pentru Lectorul Ideal, de ce să ne mai batem capul cu marketingul?!
   Şi ce construieşte Liviu Radu în Trip-Tic? Un monstru, doctorul Salvatore. Parcă îl văd aievea. Îl văd pândindu-mă pe mine, lector întâmplător, gata, gata să-mi ia probe de sânge, gata, gata să-mi ţină un discurs despre Universul Ordonat şi Respectabil. În viziunea lui Salvatore, doctorul, până şi patriotismul ţine de structura cristalină a ordinii. Dar Liviu Radu nici nu vrea să ne ţintuiască într-un lagăr, într-o lume ordonată. Nu, Liviu Radu nu ne vorbeşte în maniera unui scriitor care disciplinează. Liviu Radu nu a luat în custodie vreo tribună, făcând pe formatorul de opinie. De la distanţă el ne aruncă inima la picioare. Gest mişelesc, hamletian sau cumva dalian?! Ce să înţelegi?! Personajul identitatea LAI este marea înfrângere a doctorului Salvatore. Criticul tradiţional va privi înspre moralizatorul Salvatore. Eu vă pun în lumină monstrul. Căci creaţia nu ţine de etică! Liviu Radu ne spune, ne şopteşte, strigă plin de durere, CREAŢIA ESTE SURDĂ! Cum să îndrăznească un scriitor român să spună o asemenea blasfemie într-o ţară obosită de căutarea ei prin deşert?! Nu suntem ai Creaţiei. Părem a fi, mărturiseşte Liviu Radu. Trip-Tic ne violează, ne violentează. Liviu Radu reclamă o astfel de lectură. Se desprinde de liniaritate. Se desparte de augusta referinţă. El nu structurează. El nu zideşte după normativ. Refuză standardul. Nu e scriitor de raft. Salvatore nici nu pare a fi de pus pe raft, atâta vreme cât el minte, încercând asupra solidităţii. E fantasmă. E înşelătoare respiraţie. E matricea orgoliului nemăsurat, un ORGOLIKON perfect. Liviu Radu şlefuieşte orgoliul ăsta, îl face diamant, îl pune pe masă, mişeleşte, surâzând pervers. El nu produce o literatură. El ficţionează ceea ce este altceva.
   Doctorul Salvatore e orgoliul în plinătatea lui, orgoliul pur. O încercare a Liviului Radului asupra întregului, oricum l-ar numi domnia sa înamorată de misterul lumilor.





MAREA PLICTISEALĂ SAU COSTI GURGU VESTIND

Ovidiu Bufnilă


   Să mori de râs întorcând cartea lui Costi Gurgu pe-o parte şi pe alta şi citind prefaţa. Sigur, toată lumea se înghesuie să zică despre el adevăruri monstruoase de genul următor: ar fi, zice un vorbitor, „un foarte interesant şi promiţător tânăr scriitor". Costi Gurgu este însă scriitor şi nu trebuie să ne dăm ochii peste cap să-l ţintuim în asemenea propoziţiuni leşinate şi fără de miez. Gurgu e în plinătatea fiinţării sale şi scrie despre această plinătate cu nerv şi gravitate. Tot ce nu-i ca ieri s-ar zice că e postmodernism. Dar Gurgu nu e postmodern. E pur şi simplu un bun scriitor. El are a spune câteva lucruri esenţiale despre Marea Plictiseală a Fiinţei Umane în Istorie. Căci miracolul este bagatelizat de vulg. Căci minunea sau inexplicabilul cad în derizoriu sub lupa cotidianului ucigător. O lume întreagă palpită căutând să fugă de plictis. E un Gurgu impresionant în CIUMA DE STICLĂ, volum apărut în colecţia Morfeus a editurii ProLogos fix în anul 2000. Când o mulţime de grafomani îşi încearcă puterile scribălind despre proximul sfârşit al lumii, Gurgu încearcă să tempereze elanul escatologic punând degetul pe rană. De ce trebuie însă considerat „promiţător" un bărbat în toată firea pentru care literatura nu este o operaţiune duminicală?! De ce trebuie să-l împingem pe Gurgu cu orice preţ la linia de start a aşa-zişilor debutanţi cărora li se întrevede un viitor glorios?! Am luptat şi voi lupta până la capăt împotriva idioatelor luări de poziţii în chestiunea literară. Gurgu e un bărbat adevărat care are de cuvântat asupra plictisului lumesc şi asupra evadării. El jalonează fiinţarea cu gravitate şi cu oarecare maliţie. Aşa cred eu de cuviinţă să zic, aşa, fără de sistem, fără de aroganţă. Că omul acesta, scriitorul Costi Gurgu, îşi mânuieşte personajul cu har e o problemă a lui de dinamică. În toate problema e a lui Costi Gurgu. Eu cred că el vesteşte Mândra Lume Nouă. În viziunea lui, viitorul nu sună bine. El lasă Lectorul Ideal să se autoconstruiască din textul său nervos, fără de linişte. Gurgu are şi o Metafizică. Îi las pe internauţi s-o descopere sau s-o construiască. În asta va fi mizeria sau superbia lor lecturând un Costi Gurgu surprinzător şi grav.





CREŞTEREA SAU DESCREŞTEREA BIOGRAFIEI ŞI JEAN-LORIN STERIAN DESCRIIND

Ovidiu Bufnilă


   Ar putea fi actul scrierii o golire a biografiei, ne îndeamnă Jean-Lorin Sterian să credem, ne striveşte sub talpă, gata, gata să ucidă criticul tradiţional ieşit la plimbare pe bulevard în căutare de un subiecţel. Ce postmodernisme? Ismele ucid literatul român, îl fac să se masturbeze, el literatul cenaclier crescut în umbra unor aşa-zişi monştrii sacrii de care Internetul nu a auzit vreodată. Dar sunt ai noştri monştri, ha, ha, ha!
    Jean-Lorin Sterian nu are monstru sacru, nu e arondat, nu secondează, nu are suzetă de la Uniunea Scriitorilor din România. Bravo lui, Sterianului!
    Jean-Lorin are însă o problemă cu lumea, cu biografia pe care o gonflează, căreia îi adaugă decibeli. El crede că-l păcăleşte pe Bufnilă când zice că se apără aruncnd nori de cerneală în agresorii ăştia plini de muci şi de bani care mişună prin dulcea noastră patrie! Nu, Jean-Lorin îi ia la refec pe malagambişti. Le spune, soldăţeşte, pupaţi-mă în cur şi bine le face la ticăloşi. Îi goleşte de biografie aşa cum ai goli o stridie. El scrie despre public. Are curajul ăsta nebun să scrie despre marele public înamorat de propriile sale probleme. Un guturai, micile interese. Sterian gonflează mediocritatea. Îi dă dimensiuni. O pipăi. O strângi în braţe. O penetrezi cu duioşie. Dar Sterian construieşte, în culise, eşafodul pentru marele public. O să-i lase fără cap pe malagambişti. Şi bine le face omul ăsta, Sterianul, îl aplaudă pe Bufnilă care nici nu există, părelnic fiind prin ficţiunea lui Jean Lorin. Sigur că-s un pic bulversat dar Sterian mă învaţă să nu fac priteşug cu mediocritatea, dă-te la o parte Lector Ideal, te vei umple de sânge. Crescând şi descrescând biografia, Sterianul duce la importante pierderi de ritm, pierderi de elan, pierderi de sânge. Căci ce oare vânează el înarmat cu ficţiunea lui?! E chiar timpul internauţilor să vă apucaţi vârtos de Sterian, să-l împachetaţi în viaţa-viaţă, vânându-l. Căci el e vânatul o zice cu maliţie. În acelaşi timp capcană pentru malagambistul tembel de care geme patria, de care se dau în vânt patrioţii.
    Jean-Lorin Sterian nu are a face cu absurdul nici un compromis şi nici cu bizareria cum cuvântează nişte critici. Sterianul e al Sterianului, biograf insolent şi turbulent. E ca şi cum ar veni ca scriitor din vârful operei sale încercând să disting care anume pigmeu a îndrăznit să-i frunzărească ficţiunea. Aceasta să fie spusa despre „Scriitorul a ieşit la vânătoare" apărut la editura ProLogos în acest an mirific şi mizerabil cu trei zerouri din care se naşte pe negândite numărul Fiarei.





FOAMEA DE SPAŢIU ŞI MICHAEL HĂULICĂ NAVIGÂND

Ovidiu Bufnilă


   Ai zice că e marină. Apoi ai zice c-a fost Potopul. Aşa e volumul lui Hăulică, Madia Mangalena publicat de Institutul European la Iaşi în 1999 spre fericirea şi invidia noastră maximă. Şi cum apele s-au scurs, a rămas Hăulică el, culegând ici, colo, chipuri, corpuri, întâmplări.
    Pentru Hăulică femeia e corporalitate, nu corp. Şi personajul e tot aparţinător corporalităţii nefiind el corp în sine, în dinamica lui, mergător prin text.
    Cum rezolvă Hăulică această stranie corporalitate e chestiune de har. Căci ficţiunea lui nu e liniară şi nici aflătoare în carte de spaţii albe date cu negru, cu crema de ghete literară. Hăulică are darul nebun de a crea spaţiu curb. El răsuceşte Universul, îl torsionează, zgâlţâindu-ne. Nu e ca şi cum ai citi textele pline de morgă, litaniile nesfârşite ale unor scriitori avortaţi prin unghere cenacliere păstorite de abdulahi şi staşineţi vineţi şi subţirateci sau dimpotrivă, umflaţi de băutură şi de hermeneutică. Hăulică nu e născut de vreun buhăit literat. Hăulică e doar al lui Hăulică dar e şi al Madiei Mangalena în lucrarea lui asupra lumii, asupra mesianicului nenumit. El, Hăulică, nu numeşte. El trage cu bidineaua şi, iată, spaţiul. Te pierzi în acest spaţiu care ţi se mulează în ficţiunile lui după visele tale cu femei. Sunt o grămadă de sunete în ficţiunile lui Hăulică, semn al mişcării. Sau semn al vibraţiei căci corporalitatea ca expresie a femininului nu este decât vibraţie. Corporalitatea fiind poate o relaţie, noi suntem conţinuţi în această stare de a fi conţinut, zice Hăulică, e trăsătura noastră de feminitate. Poate că suntem femei căci ăsta e adevărul pervers conţinut în Madia Mangalena. Nu există bărbaţi, zice Hăulică. Greu de înghiţit impardonabila observaţiune a mirificului scriitor. Dar să fim de acord cu el. Suntem ai femininului în perspectiva lui filozofică. Rămâne internauţilor, dacă tot aţi ajuns până aici, să vedeţi cum puteţi ieşi din capcană.
    Vă salut.





PRO-NUME


Technical Staff, septembrie - octombrie 2000:
Java
Hardware
Designer
E-mail:    proscris@crosswinds.net
(plimbaţi mouse-ul pe deasupra pro-numelor...)





PRO-PORŢIE


Pentru „internauţii" off-line, „revista la pachet"
Download gratuit
Pentru „arhivarii" on-line, numărul anterior
Pro-Scris nr. 1
Pro-Scris nr. 2
(c)septembrie- octombrie 2000









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu