luni, 14 iulie 2014

Pro-Scris 1 (33-34) / 20 aprilie 2005 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Pre-Istorie: Televiziunea Nemira & Radio Ga-Ga
Györfi-Deák György - Pre-Caritate

PRO-EMINENŢE
 * Mircea Opriţă
     Voicu Bugariu - Împlinirea unui scriitor
     Cătălin Ionescu - Despre reeditări
     Györfi-Deák György - Codul Opriţă
 * Alexandru Ungureanu
     * * * - Dicţionarul SF
     Cornel Galben - Alexandru Ungureanu
     Constantin Gherasim - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag"
     Mihail Grămescu - Alexandru Ungureanu
     Györfi-Deák György - Dincolo de clepsidră
     Cătălin Ionescu - Evadarea
     Marina Nicolaev - Alexandru
     Mircea Opriţă - Alexandru Ungureanu
     Constantina Paligora - Epitaf pentru un prieten
     Doina Pienescu - Alexandru Ungureanu
     Cornel Robu - Alexandru Ungureanu
     Gheorghe Secheşan - Asumarea lumii interioare
     Cristian Tamaş - Dincolo de Marele Prag
     Dănuţ Ungureanu - Sandu
 * J.R.R. Tolkien
     Robert Lazu - Elrond şi Elros
     Györfi-Deák György - Tolkien cel veşnic verde 3: Păstorii copacilor (II)
     Robert Lazu - Pledoarie pentru basmul modern
     Györfi-Deák György - (Repet Ent) - Lista greşelilor găsite în ediţiile Tolkien româneşti
     Györfi-Deák György - Trei texte sacre
     J.R.R. Tolkien - Scrisorile de Crăciun ale tatii (2)

PRO-FILE
Simone Györfi - Grigoraş şi cuşca-de-farmece
Constantin Cozmiuc - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie

PRO-PUNERI
Constantin Cozmiuc - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib?

PRO-POZIŢII
Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Paradigme literare ale utopiei
Györfi-Deák György - Dincolo de îndoială
Mircea Opriţă - O antologie în doi timpi
Liviu Radu - Neînţelese sunt căile Domnului

PRO-TON
Sergiu Someşan - Merele Evei
Alexandru Ungureanu - Cei dintr-o lacrimă
Alexandru Ungureanu - Norocosul

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS


Cătălin Ionescu

Györfi-Deák György


2005 se anunţă ca un an darnic în evenimente : 25 de ani de la apariţia cărţii lui Florin Manolescu, Literatura SF (Editura Univers, 1980), 50 de ani de la apariţia primului număr din Colecţia povestiri stiinţifico-fantastice, 100 de ani de la publicarea Teoriei relativităţii restrânse, 100 de ani de la dispariţia lui Jules Verne - tot atâtea prilejuri de a stabili jaloane şi valori în literatura SF. Vom încerca, pe cât posibil, să vorbim despre fiecare subiect şi vă invităm să interveniţi cu articole critice de-a lungul dezbaterilor.

Dar, înainte de a ceda tentaţiilor festiviste, vă oferim un dublu „Pro-Test". Cătălin Ionescu ne povesteşte ceva despre o anume Pre-Istorie în care vom face cunoştinţă cu „Televiziunea Nemira & Radio Ga-Ga“. După ce a descoperit pe internet că vecinii noştri din Ungaria şi-au făcut o Bibliotecă a Parlamentului, după modelul american al Bibliotecii Congresului, Györfi-Deák György constată cu nedisimulată tristeţe starea de „Pre-Caritate" în care se află Biblioteca Naţională a României, subiect tot mai dezbătut în presa centrală românească.

În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti. Întreba dacă e adevărat că a murit Alexandru Ungureanu, autorul celebrelor povestiri „Artele marţiale moderne", a căror publicare a marcat cândva începutul ascensiunii unei generaţii autodefinite ca „Noul Val" (vezi „Dicţionarul SF", Editura Nemira, Bucureşti, 1999). N-am ştiut ce să-i răspundem. Nu ne-a venit să credem. Apoi am început să aflăm ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Constantina Paligora, cu care a convorbit telefonic Cătălin Ionescu. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben în revista „Vitraliu". Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea.

Aflând că intenţionăm să dedicăm o secţiune omagială inimosului prozator bucureştean repartizat la Bacău, Marina Nicolaev ne-a ajutat şi le-a contactat pe editoarele care au îngrijit scrierile lui Alexandru Ungureanu: Constantina Paligora de la Editura Albatros, unde a apărut romanul modular „Marele prag" (1984) şi Doina Pienescu de la Editura “Ştiinţifică şi enciclopedică”, unde au apărut antologiile „Povestiri despre invenţiile mileniului III" (1986) şi „Povestiri ciberobotice" (1986).

Cătălin Ionescu şi-a răscolit arhiva personală, unde a găsit mai multe fotografii din perioada de aur a cenaclului studenţesc „Solaris" din Bucureşti. Ele vin să-i întregească mărturisirea din articolul „Evadarea". În vreme ce ziaristul Dănuţ Ungureanu îl evocă pe veselul chitarist care a compus „Balada calculatorului îndrăgostit", Cristian Tamaş şi-l reaminteşte pe scriitorul trecut „Dincolo de Marele Prag". Györfi-Deák György ne povesteşte despre sârguinciosul animator şi gazda ospitalieră care a fost Alexandru Ungureanu, organizatorul primelor Zile ale cenaclului „Clepsidra" din Bacău (octombrie 1984).

Dar mărturiile fanilor, deşi vii şi emoţionante, pot fi partizane. Proza lui Alexandru Ungureanu a fost apreciată şi recompensată cu premii de mai mulţi critici literari şi scriitori SF. V-am oferit ampla prezentare făcută de profesorul şi criticul Cornel Robu în antologia „Timpul este umbra noastră" (Editura Dacia, Cluj, 1991) şi analiza critică a lui Mircea Opriţă din „Anticipaţia românească" (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003). Le-am alăturat opiniile formulate de Gheorghe Secheşan în fanzinul timişorean „Paradox '82" şi de Mihail Grămescu în „Almanahul Anticipaţia 1984". Am strâns la un loc toate aceste mărturii în prima parte a secţiunii „Pro-Eminenţe".

Tristeţea prilejuită de dispariţia unui autor atât de promiţător poate fi alinată de vestea unui eveniment de seamă. Pentru fanii mai tineri, Mircea Opriţă reprezintă criticul care a scris fundamentala sinteză „Anticipaţia românească", apărută în două ediţii (1994, 2003), prezentată pe larg în Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26). Dar scriitorul clujean este şi prozatorul care a publicat volumele de povestiri „Întâlnire cu Meduza" (1966), „Nopţile memoriei" (1973), „Adevărul despre himere" (1976), „Semnul licornului" (1980), precum şi romanul „Argonautica" (1970, 1980). Prozatorul Viorel Ştirbu, directorul Editurii Viitorul Românesc, a reuşit acum să realizeze şi să tipărească volumul „Figurine de ceară", integrala lucrărilor de proză scurtă scrise de Mircea Opriţă. Criticul Voicu Bugariu consideră că evenimentul constituie „Împlinirea unui scriitor" şi vă oferă trei cronici, apărute de-a lungul timpului în diferite reviste literare. Cătălin Ionescu profită şi el de ocazie şi îşi afirmă un punct de vedere Despre reeditări. Agasat de publicitatea exagerată şi în semn de protest faţă de inepţiile debitate de romanul „Codul Da Vinci" de Dan Brown, Györfi-Deák György îşi propune să demonstreze în „Codul Opriţă" că nişte „grile oculte" potrivit alese permit descifrarea unor semnificaţii ascunse chiar şi în preţul, mărimea, greutatea şi numărul de pagini al unei cărţi.

Mulţi vor remarca absenţa deja obişnuitelor benzi desenate de Sandu Florea din cadrul rubricii „Pro-Eminenţe". Vă reamintim că talentatul grafician român, acum stabilit în Statele Unite ale Americii, şi-a propus să relanseze „Carusel", o revistă dedicată în întregime BD-urilor. Aşteptăm cu interes apariţia primul număr şi-i urăm mult succes.

Secţiunea Tolkien a adunat o sumedenie de scrieri. Robert Lazu, autorul monografiei „Lumea lui Tolkien", ne prezintă articolul despre Elrond şi Elros, menit să apară în prima enciclopedie românească dedicată Pământului de Mijloc: „Lumea lui Tolkien de la A la Z". În articolul „Pledoarie pentru basmul modern", filosoful timişorean ne prezintă o altă apariţie importantă, antologia „Inklings. Litera şi spiritul" (Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004), realizată de Rodica Albu. Györfi-Deák György îşi continuă „Păstorii copacilor", un articol din ciclul „Tolkien cel veşnic verde" şi prezintă „Trei texte sacre", scrise sau traduse de J. R. R. Tolkien în limbile imaginare vorbite de elfi: imnul „A Elbereth Gilthoniel", rugăciunile „Tatăl nostru" şi „Bucură-te Marie". Simone Györfi a tradus încă trei dintre „Scrisorile de Crăciun ale tatii". Din dorinţa de a corecta erorile jenante din traducerile autohtone, „Pro-Scris" va publica începând cu acest număr „Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti". Haiducul însărcinat cu alcătuirea ei este Györfi-Deák György, deghizat în Repet Ent, pe care puteţi să-l contactaţi la adresa: gyuri4675@yahoo.com

Romanul lui Böszörményi Gyula, „Grigoraş şi hoţii de vise" (Gergő és az álomfogók) a apărut anul trecut în Ungaria şi a devenit un bestseller. El are deja o continuare. La rubrica „Profile", în cronica „Grigoraş şi cuşca-de-vise" (Gergő és a bűbájketrec), Simone Györfi ne povesteşte noile aventuri ale ucenicului de şaman, cu speranţa că astfel va îmbia un traducător care să le transpună în româneşte. Tot aici, Constantin Cozmiuc ni-l prezintă pe „Jules Verne între ştiinţă şi fantezie", articol unde prezintă opera marelui scriitor, dispărut în urmă cu un secol şi a întocmit bibliografia critică a lucrărilor „apocrife" care îi sunt atribuite.

Tot Constantin Cozmiuc face nişte noi „Pro-Puneri" ştiinţifice, legate de teoria fizicianului german W. O. Schumann de la Universitatea tehnică din München, în articolul „Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib?"

Rubrica „Pro-Poziţii" cuprinde, ca de obicei, prezentările ultimelor apariţii editoriale din România. Ne bucurăm să vă semnalăm un nume nou în critica literaturii imaginarului. La Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, a apărut în 2004 volumul „Paradigme literare ale utopiei" de Cătălin Constantinescu. O primă prezentare a apărut în revista „Acta Iassyensia Comparationis", nr. 2/2004, realizată de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi.

În ultima vreme, listele de pe Yahoogroups s-au umplut cu mesaje kilometrice (mai stergeţi fraţilor din coadă, când daţi reply-ul!), unde sunt discutate cele trei volume publicate la sfârşitul anului 2004 de Editura Diaspera (fostă Amaltea) şi apariţiile la televizor (talkshow) unde lumea i-a cunoscut pe autorii lor. Dintre acestea, Györfi-Deák György n-a citit decât „Babl" de Liviu Radu, carte care, „Dincolo de îndoială", cuprinde câteva povestiri şi nuvele bine scrise, printre care şi surprinzătoarea „Dulce durere, domoală, discretă".

Tot mai multe semne arată că Mircea Opriţă lucrează în continuare la „Anticipaţia românească" şi doreşte să o completeze cu un capitol dedicat antologiilor româneşti. După ce a prezentat antologia craiovenă „Gama - Alte ţărmuri" în articolul „Craiova la ţărmul alfabetului grecesc" publicat pe situl NetSF.org (webmaster Cătălin Sandu), criticul dedică acum câteva „Pro-Poziţii" unor apariţii ieşene. În articolul „O antologie în doi timpi" sunt analizate volumele „Timpul eroilor" (2001) şi „Alte lumi, alte legende" (2002), ambele publicate de Editura Media-Tech din oraşul cenaclului „Quasar".

Liviu Radu a hotărât să renunţe la modul ceremonios de prezentare a lucrărilor citite şi propune un inedit „Jurnal de cititor" (blog-urile sunt la modă, de ce să nu găzduiască şi „Pro-Poziţii" unul?) intitulat „Neînţelese sunt căile Domnului", unde scriitorul bucureştean prezintă şi discută în paralel o serie de scrieri, apărute de curând sau mai demult, grupate oarecum tematic, pe subiecte.

Rubrica „Pro-Ton" debutează cu două povestiri menite să prezinte poezia şi sensibilitatea prozei scrise de Alexandru Ungureanu. În aşteptarea unei ediţii critice care să adune scrierile publicate în antologii, almanahuri, fanzine şi suplimente literare, vă propunem să citiţi „Cei dintr-o lacrimă" („Almanahul Anticipaţia 1984", prezentare de Mihail Grămescu) şi „Norocosul" („Almanahul Anticipaţia 1983").

În continuare, Simone Györfi ne poartă în cimitirul situat între strada Bisericii Vechi şi strada Românilor din Jibou, unde în fiecare 1 noiembrie se sărbătoreşte „Luminaţia": un „Hallowen, ardeleneşte. "Sergiu Someşan ne-a trimis povestirea „Merele Evei", unde marşează pe o viziune absolut originală asupra antropogenezei, cu trimiteri la unele evenimente adânc fixate în „inconştientul colectiv".

Realizatorii „Pro-Scris" au navigat pe valurile etern mişcătoare ale internetului şi au cartografiat o serie de repere, pe care le-am marcat pe harta unor „Link-uri alese". Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi „Arhiva on-line" pusă la dispoziţia lor în pagina denumită „Pro-Porţie". De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi, a fost alcătuit un „Index de autori".

Componenţa redacţiei vă este dezvăluită la secţiunea „Pro-Nume". Rubrica „Pro-Misiune" adună în fiecare lună semnalele referitoare la diferitele evenimente ştiinţifice, publicistice sau editoriale.

Versurile alese pentru a răspunde la întrebarea „Va urma?", pe care ne-o punem ori de câte ori definitivăm sumarul unui nou număr, au fost inspirate de proverbul: „Apa trece, pietrele rămân." Scriitorul maghiar Wass Albert, originar din Ardeal, a scris poezia „Üzenet haza", tradusă de poeta Simone Györfi cu titlul „Din depărtări". E un mesaj de încurajare adresat tuturor celor care doresc să vegheze asupra moştenirii culturale rămase de la generaţiile precedente, s-o transmită în pofida greutăţilor din prezent, pentru a bucura inimile urmaşilor noştri. Dar oare nu acestea sunt şi obiectivele „Pro-Scris" ?





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


     Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2005





PRO-TEST





PRE-ISTORIE: TELEVIZIUNEA NEMIRA & RADIO GA-GA

Cătălin Ionescu


La modul teoretic, o televiziune particulară se deosebeşte fundamental de o televiziune publică. Pentru prima considerentele comerciale sunt primordiale - în fond instituţia în cauză trebuie să supravieţuiască financiar şi singura resursă este publicitatea. Aceasta, fiind o funcţie a audiţiei, duce la o atentă selecţie a emisiunilor atât pe segment orar, cât şi săptămânal. Publicitatea din timpul celor mai audiate emisiuni este, în consecinţă, cea mai rentabilă, aducând profituri serioase.
Pentru televiziunea publică, considerentele comerciale sunt - sau ar trebui să fie - mai puţin importante, ea fiind subvenţionată direct de stat. În consecinţă, accentul poate fi mutat nu pe o audienţă grosieră, ci pe alte nuanţe, mai rafinate: emisiuni de cultură mai multe şi la ore mai accesibile, aspecte mai bogate ale cinematografiei de artă, etc. Sigur că şi aici publicitatea este benefică, dar nu este atât de critică. Aceleaşi considerente se aplică şi posturilor de radio.

În ce măsură însă abonamentul pe care cetăţenii îl plătesc televiziunii şi radioului de stat îşi atinge scopul? Aparent, televizunea română a reuşit performanţa de a elimina publicitatea din timpul filmelor - şi nu a pierdut ocazia de a se făli cu această măsură. Lucrul este, în sine, lăudabil, dar nu a modificat semnificativ calitatea programelor. Televiziunea română a continuat să fie acea instituţie aservită intereselor politice, incapabilă de o funcţionare independentă, neinteresată de calitatea emisiunilor, sau chiar de propria sa grilă de programe. Toate aceste lucruri se pot vedea, fără nici un efort, pe „sticlă“. Domnul Valentin Nicolau, directorul televiziunii, nu vede în schimb nimic rău. Nu a văzut că înainte de alegeri cultul personalităţii lui Adrian Năstase atinsese cote extrem de alarmante, că ştirile erau pur şi simplu cenzurate, că emisiunile de diveritisment erau „periate“ pentru a nu supăra mai-marii zilei. Nu a observat că, după alegeri, numele Adrian Năstase a dispărut în ceaţă, pentru a face loc noilor potentaţi. Domnul Valentin Nicolau este plin de mirare dacă Televizunea română este bombardată cu critici.

Valentin Nicolau este un nume cunoscut iubitorilor de science fiction. Editura Nemira domină serios peisajul publicistic, nu numai pe tărâm science fiction, cu o prestanţă profesionistă. Sau... Era mai corectă să spun, domina? Sau era mai bine să renunţ la „prestanţă profesionistă“? Chiar, haideţi să ne gândim, la rece, dacă într-adevăr Editura Nemira a fost ceea ce a vrut să pară că este. Daţi deoparte seriile Fundaţiei şi Dune şi câteva romane clasice semnate Ursula K. Le Guin sau Gerard Klein. Ce-a mai rămas? Seria incompletă a lui Orson Scott Card? Nu e rău. Dar să ne uităm mai departe: Roberto Quaglia, cel care nu e tipărit în Italia dar e tipărit la noi? Necunoscutul american Norman Spinrad? Sigur, să nu ne lăsăm duşi de val, în primii ani ai Nemirei au apărut şi William Gibson şi Roger Zelazny şi Philip K. Dick şi alte nume mari, dar pe măsură ce trecea timpul activitatea părea să se dilueze. De pildă, unul din volumele lui Orson Scott Card a apărut fără a doua corectură. Sau, am asistat la lansarea, cu mare tam-tam, a unui volum semnat de Sebastian Corn, fără ca volumul să fi apărut, propriu-zis. Ciudat acest profesionism a lui Valentin Nicolau de care este atât de mândru...

Dacă problemele televiziunii române mai pot fi „drese“ cu un film bun, problemele radioului sunt mult mai „science fiction“. Sub conducerea domnului Dragoş Şeuleanu, Societatea română de radio a cunoscut, cred, una dintre cele mai neagre perioade. Am ascultat de multe ori, forţat de împrejurări, recunosc, Radio Actualităţi. Starea jalnică a programelor este absolut inimaginabilă. Am audiat, de pildă, ore în şir emisiuni „electorale“ pline de cele mai stupide platitudini. Tot aşa cum l-am ascultat pe domnul director Şeuleanu ajuns simplu reporter cu ocazia unei vizite a conducerii de stat şi de PSD la Washington - dar ce nu face omul, fie el şi director, pentru o deplasare la Washington, nu-i aşa? Culmea... science fiction-ului este distrugerea postului România Tineret prin aruncare sa... pe internet! Într-o ţară în care accesul la internet este aşa cum este, cum poate cineva, cât de cât întreg la minte, să transfere un post public de radio pe net?! Mai mult, domnul director are idee cam câte posturi de radio funcţionează pe internet - cine, ajuns acolo, ar mai asculta România Tineret?!

Exista, pe vremuri, o anume mândrie a oamenilor care lucrau în radio, în sensul că radioul nu a ajuns niciodată atât de aservit puterii, comuniste sau pseudo-comuniste, pe cum a făcut-o televiziunea. Dar astea se întâmplau cu mult timp înainte ca domnul Şeuleanu să conducă această instituţie prin indicaţiile sale extrem de preţioase... You had your time you had the power - spun versurile piesei „Radio Ga-Ga“, a formaţiei Queen, un alt fel de a spune, ţi-ai trăi traiul, ţi-ai mâncat mălaiul.

Televiziunea şi radioul au rămas, în continuare, nişte instituţii departe, foarte departe de ceea ce ar trebui să fie într-o societate civilizată: nişte simple instrumente politice, transformate de incompentenţa celor chemaţi să le conducă, într-o „sticlă“ şi un „difuzor“ murdare, pe care se preling interese şi jocuri obscure.
Mai mult, într-o ţară în care nici măcar science fiction-ul nu se preocupă de viitorul cetăţii, Televiziunea Nemira şi Radio Ga-Ga sunt doar măsura pre-istoriei în care continuăm să ne zbatem.





PRE-CARITATE

Györfi-Deák György


În vremuri de criză (sau de tranziţie), rolul politicii e să redistribuie raţional resursele existente, astfel încât să atenueze cât mai mult posibil efectele provocate de lipsuri şi sărăcie. Cetăţeanul român îşi numără banii şi-i adună la ciorap, lună de lună, ca să aibă de unde plăti scumpirile de carburanţi din miez de iarnă, într-o vreme când ţiţeiul din Irak se revarsă nestingherit în uriaşele petroliere adunate la gura Golfului Persic, valutele coboară ca pe pârtie şi leul greu se pregăteşte să înfulece patru zerouri din sumele afişate în galantare. În mod paradoxal, deşi guvernanţii se mândresc cu o creştere economică fără precedent, ne pregătim să plătim, dintr-un viitor salariu de doar câteva sute de lei, o mulţime de accize, plus 20 lei ca să ţinem un telefon în casă, alţi 20-30 lei pentru abonamentul la TV prin cablu, alţi zeci de lei pentru lumină, gaz, apă, încălzire.

Atunci de unde să scoatem resursele pentru cultură, pentru hrana sufletească? Din cele 9 procente plătite ca TVA la fiecare carte cumpărată? Banii aceia sunt necesari pentru altceva: focuri de artificii, afişe electorale, laptopuri aruncate în maşini luxoase cu girofar, kitschuri monumentale ridicate să le facă în ciudă ungurilor ardeleni.

Pentru încă multă vreme, activitatea editorială va rămâne o întreprindere sinucigaşă. Nici măcar afacerile de succes din Occident nu vor avea şanse de izbândă. Volumul VI din „Harry Potter", preconizat să fie lansat în iunie, va costa cel puţin 60-70 de lei. Noua ediţie din „Stăpânul inelelor" va depăşi suta. Iar lumea, în ciuda sărăciei, aţâţată de televiziunile comerciale, care au început să prezinte filmele turnate după aceste cărţi, va strâmba din buze sau va da buzna în biblioteci să le caute. În zadar.

Bibliotecile publice reprezintă nişte instituţii aflate în slujba unei comunităţi. Ele au fost născocite ca să procure, să păstreze şi să ofere împrumut, pe un anumit termen, gratuit, lucrări destinate deconectării, instruirii, informării, educării locuitorilor. Dar, întocmai ca şi învăţământul sau asistenţa medicală, în loc să fie lăsate să-şi vadă de rostul lor firesc, ele sunt tratate de guvernanţi ca nişte nedorite fiice risipitoare, mari devoratoare de fonduri.

Nu-i adevărat că nu sunt bani. Ori de câte ori cumpărăm un covrig, facem plinul la maşină, tragem apa în baie, aprindem lumina ori bem un pahar de vin, contribuim cu nişte procente la visteria statului. Fondurile astfel adunate sunt însă prost (cuvânt ales ca să nu spunem: rău-intenţionat) administrate. În vreme ce hambarele ţăranilor gem de grâne, noi importăm cereale. Fabricile de medicamente, de îngrăşăminte, industria petrochimică pier în umbra comisioanelor. Am ajuns să aducem până şi pământ de flori din străinătate.

În fapt, cinismul autorităţilor prinse cu cioara vopsită şi-a aflat motivaţia: ce sens are să înnoieşti băncile din şcoli, să investeşti în sănătate sau să încurajezi artele şi literele, când cetăţeanul - nerecunoscătorul! - preferă să plece în străinătate, să-i îmbogăţească pe patronii de acolo şi să rămână şi el cu un câştig substanţial?

Doborâţi de greutăţile din ziua de azi, puţini se mai gândesc la cea de mâine. Viitorul? Ce poate urma după o scădere a populaţiei cu 1,5 milioane de oameni în doar 10 ani de zile? Cultura? Ce pretenţii să ai de la o ţară în care analfabetismul începe să cuprindă zonele rurale şi mahalalele marilor oraşe. Credinţa, nădejdea, iubirea? Doamne! Ne iartă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Există totuşi voci nemulţumite, care încearcă să se facă auzite. Marile ziare au început o campanie menită să pună piciorul în uşile pe care autorităţile ar dori să le vadă ferecate cu zece lacăte. De ziua greviştilor ceferişti (15 februarie), „Adevărul literar şi artistic" a publicat o parte din memoriile doamnei Angela Popescu-Brădiceni, directoarea fostei Biblioteci Centrale de Stat, azi Biblioteca Naţională a României.

Spre deosebire de alte naţii, precum americanii ori chiar vecinii noştri unguri, principala bibliotecă din ţară n-are nici în ziua de azi un sediu stabil, dotat cu cele necesare, care să cuprindă la un loc toate colecţiile existente.

Ea a fost găzduită mai întâi (1955) în Palatul de Justiţie, local de unde s-a mutat în 1957 în Palatul Bursei. Între 1955 şi 1989, instituţia a dispus de 59 de locaţii, pe care a trebuit să le abandoneze sau să le schimbe pe măsură ce deveneau insalubre. Mai mult decât de oricare dintre cititori, colecţiile au fost distruse de repetatele mutări ale cărţilor dintr-o parte într-alta a Bucureştilor, din subsolurile Casei Scânteii în forturile dezafectate şi inundate ale armatei, dintr-un cinematograf dezafectat (pentru că nu mai prezenta siguranţă pentru spectatori) în clădirea care adăpostea administraţia Pieţei Crângaşi, din centrul capitalei în grajdurile din Popeşti-Leordeni.

După cutremurul din 4 martie 1977, s-a pus problema construirii unei clădiri adecvate. Amplasată în Centrul Civic construit de Nicolae Ceauşescu, ea a fost înălţată în stil hei-rupist şi ar fi urmat să fie inaugurată în 1 iunie 1990. Revoluţia a împiedicat finalizarea proiectului. De atunci au trecut 15 ani, fără a se realiza vreun progres cât de cât vizibil, deşi între timp la cârma ţării s-au aflat un fost director de editură şi un profesor universitar. De ce vă minunaţi? Ne aflăm în ţara Meşterului Manole, unde, peste noapte, ca urmare a pariului dintre un politician şi un magnat, s-au înălţat 400 săli de sport şi câteva stadioane! Cine şi când va miza un alt automobil Mercedes pentru a aduna sub un acoperiş tot ceea ce literele româneşti şi-ar dori să păstreze pentru viitor?

Există unele speranţe. Nu de mult, în pagina de cultură a „Adevărului", ediţia de sâmbătă, 26 februarie 2005, doamna Mona Muscă anunţa debutul unei „campanii sexy", menite să trezească interesul tinerilor pentru lectură. Cu ajutorul unor bani primiţi de la Banca Mondială, se va încerca informatizarea a 300 de biblioteci din ţară (probabil cele municipale şi orăşeneşti). Însă Biblioteca Naţională va rămâne în continuare o problemă, imposibil de rezolvat în lipsa unor fonduri private. Doamna ministru a declarat că intenţionează să se ducă la fiecare mare bancher şi să îi prezinte avantajele implicării în proiecte culturale, nişte vehicule excepţionale pentru „vizibilitatea, publicitatea şi onorabilitatea oamenilor de afaceri".

„Nu mă simt deloc jenată să cer bani pentru cultură", a declarat doamna Mona Muscă.

Dar caritatea nu se numără printre virtuţile bancherilor.

Nu-mi place să cobesc, dar se pare că bibliotecile, singurele lăcaşuri de civilizaţie şi cultură accesibile pentru pătura tot mai numeroasă a sărăcimii noastre, sunt condamnate să rămână etern într-o stare de Pre-Caritate.





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





ÎMPLINIREA UNUI SCRIITOR

Voicu Bugariu


Jocul întâmplării scoate din trecut trei vechi comentarii semnate de subsemnatul. Sunt recenzii la volume de proză scurtă ale lui Mircea Opriţă. Stângăciile stilistice – lăsate ca atare din corectitudine, dar şi pentru realizarea unui exerciţiu de umilinţă - se află alături de câteva idei corecte. Se pare că am intuit destul de bine un destin literar. Prin recenta reeditare a tuturor povestirilor sale, Mircea Opriţă consolidează o carieră de scriitor important, dându-mi dreptate.

Spre deosebire de alţi autori români de povestiri SF, ajunşi după decenii de activitate la un statut de respectabilitate în interiorul fandomului, dar nu cu mult mai mult decât atât, Mircea Opriţă lasă impresia reconfortantă că a depăşit această postură. Una dintre cauze este, desigur, importanta sa prestaţie de istoric şi teoretician literar. Cu un cuvânt, el este resimţit ca un scriitor român în toată puterea cuvântului şi nu doar ca un „scriitor de SF”. Nu este defel puţin lucru.


Mircea Opriţă: Nopţile memoriei

Noua carte de proză a lui Mircea Opriţă a apărut într-un moment favorabil genului science fiction. O serie de reviste au dedicat numere literaturii ştiinţifico-fantastice, colecţia „Fantastic club” a editurii Albatros se prezintă sub un aspect grafic dintre cele mai atrăgătoare, pe plan internaţional fantascienza românească a înregistrat o seamă de succese. Există, fără îndoială, un moment de sensibilizare a conştiinţei literare de la noi pentru genul anticipaţiei ştiinţifice. Că lucrurile stau într-adevăr aşa depune mărturie faptul că un critic de anvergura lui Ov. S. Crohmălniceanu a „girat” de câteva ori literatura lui Mircea Opriţă, semnând prezentări deosebit de elogioase. Un alt critic remarcabil (Valeriu Cristea) a publicat de curând un articol în care recunoştea de asemenea calităţile povestirilor lui Mircea Opriţă, analizându-le într-un mod care nu lasă nici o îndoială cu privire la gustul comentatorului.

Mircea Opriţă recurge de cele mai multe ori la parabola moralistă, personajele angrenate în conflicte specifice genului science fiction parcurgând întâmplări ce se sfârşesc printr-un tâlc semnificativ. Iată, de pildă, cum se desfăşoară una dintre povestirile cărţii, cea intitulată O falie în timp (în anul trecut ace astă povestire a fost premiată de către Colecţia povestiri ştiinţifico-fantastice): un tată şi un fiu fac o călătorie de plăcere pe deasupra unui ţinut muntos; întâmplările petrecându-se cândva într-un viitor nedeterminat, ei sunt prevăzuţi cu aparate autonome de zbor; la un moment dat fiul este doborât de o forţă necunoscută; tatăl coboară după el, îngrijorat; apar o serie de oameni brutali care îi duc într-o încăpere unde sunt trataţi cu grosolănie şi li se vorbeşte într-o limbă necunoscută, arhaică; în cele din urmă se dovedeşte că cei printre care nimeriseră fac parte din armata Germaniei hitleriste; un paradox temporal a făcut posibil contactul între oameni aparţinând unor epoci istorice diferite; oamenii viitorului se salvează, iar ostaşii animalici sunt pedepsiţi. Sensul moralist este evident.

Una dintre cele mai frumoase povestiri ale volumului este cea intitulată Figurine de ceară, ecou al magnificului roman al lui Lem, Solaris, dar având suficiente calităţi pentru a rezista în sine. De data aceasta, eroul (majoritatea povestirilor volumului sunt scrise la persoana întâi) nimereşte singur pe o planetă îndepărtată. Calitatea neobişnuită a acestei planete este că însufleţeşte şi copiază toate formele vii sau neînsufleţite care sunt atinse de către pl a sma de pe suprafaţa ei. Astfel, nava, figurinele de ceară pe care astronautul le construieşte, chiar cosmonautul însuşi sunt copiate şi însufleţite de către atotputernica planetă. În felul acesta, pe suprafaţa planetei Bactriana apar o sumedenie de fiinţe, ce se mişcă haotic, formându-se în felul acesta un eden de fantezie. Spectacolul pe care îl dau fiinţele plăsmuite de către Bactriana este grandios, de un efect artistic deosebit.

Şi în alte povestiri Mircea Opriţă dovedeşte certe calităţi de prozator. Cum se întâmplă însă în multe dintre scrierile genului science fiction, nici el nu poate scăpa întotdeauna de clişee, ce par a fi un fel de fatalitate ce pluteşte pe deasupra scrierilor ştiinţifico-fantastice. Unii socotesc această fatalitate ceva de bun augur: un element de legătură. Alţii înclină să creadă că ele sunt un fel de dinamită ce poate să distrugă arta acestor scrieri, în cele din urmă naive şi cuceritoare.

(„Astra”, nr. 3, martie 1974)


SCIENCE FICTION

Înţeleapta întâmplare a făcut ca în chiar ziua în care un cunoscut prozator, redactor la o importantă revistă literară, ne-a spus, cu subită trufie, „noi nu publicăm literatură ştiinţifico-fantastică”, să primim volumul de povestiri al lui Mircea Opriţă, intitulat Figurine de ceară (Editura „Dacia”, 1978).

Cele mai multe dintre textele acestui volum sunt, poate sau, mai precis spus, indiferent de motivele science-fiction-ului pe care le ilustrează, pură literatură bună. Această precizare elementară, ce se potriveşte şi altor scrieri aparţinând genului anticipaţiei, ar trebui să ruineze prejudecata despre care aminteam. Explicaţia acestei atitudini se află mai ales în prezenţa de neocolit a unor motive binecunoscute, ce pecetluiesc genul cu un sigiliu manierist. De unde provine atunci neîncrederea distantă cu care science fiction-ul este privit? Credem că principala ei sursă este confuzia dintre scrierile de vârf şi masa amorfă a textelor estetic invalide, la aceasta adaugându-se refuzul sau neputinţa considerării critice a unor texte în individualitatea lor.

Acest scurt preambul teoretic ni se pare oportun în contextul discutării povestirilor lui Mircea Opriţă, texte remarcabile, ce dovedesc că în ipostazele sale superioare science fiction-ul este literatură bună şi nimic altceva. Am menţiona-o în primul rând pe cea intitulată Ucronia de la Tapae, unde este imaginată în mod minuţios o variantă opusă adevărului istoric al luptelor daco-romane. În locul hegemoniei romane apare astfel un imperiu dac, a cărui capitală, Sarmizegetusa, se transformă într-o metropolă tentaculară, adevărat centru al lumii. Modul în care ficţiunea se împleteşte cu istoria reală este fascinant prin capacitatea sa de a genera o poezie vertiginoasă. Remarcabil este în această povestire – cea mai reuşită din volum – felul în care un text de factură acuzat realistă capătă, datorită unei ambiguizări specifice genului, strălucirea lucrului insolit, ce nu există în afara cuvintelor care îl formează. Sofismul clasic al înlocuirii realului cu posibilul îşi pierde răceala de paradox şi capătă căldura poeziei.

O povestire care a repurtat câteva distincţii şi care pare a fi predestinată pentru o îndelungată carieră de text antologic este cea care dă titlul volumului. În ea autorul parăseşte linia de demarcaţie, hipnotic amăgitoare, dintre real şi posibil, imaginând o parabolă a artei, ce uzează din plin de recuzita consacrată a genului. Ajuns într-o lume care are strania calitate de a copia şi a însufleţi formele care îi sunt oferite, personajul principal este cuprins de o beţie demiurgică. Sensului posibil al parabolei (responsabilitatea necesară a creatorulul de artă) i se adaugă astfel o poezie a formelor învălmăşite, ce se nasc brusc şi apoi se rotesc, mânate de o tornadă muzicală.

Ar fi însă incorect dacă nu am arăta că unele dintre povestirile lui Mircea Opriţă acuză câteva dintre scăderile caracteristice ale literaturii ştiinţifico-fantastice. Semnificativă este, în acest sens, Noaptea pragurilor, unde prozatorul reia sub o formă insuficient de convingătoare motivul călătoriei în timp a unor oameni evoluaţi, în scopul accelerării evoluţiei unor fiinţe umanoide din trecutul îndepărtat al pământului. Întâmplările respectă tipicul prozei de aventuri. Poezia este însă absentă, textul nu reuşeşte să depăşească seria. Şi în alte câteva prilejuri autorul pare a renunţa prea uşor la tentativa de înnobilare a unor locuri comune.

Alături de cele două memorabile texte menţionate de noi mai sus există în volum şi alte povestiri reuşite (Premiul Kremer, Lemnul cel viu al Cremon ei, Androidul şi prinţesa). Frapanta lor originalitate impune, o dată mai mult, un prozator.

(„Luceafărul”, nr. 18, 6 mai 1978)


POVESTIRI ŞTIINŢIFICO-FANTASTICE

Spre deosebire de sârguincioşii mediocri, a căror monotonă veselie interioară provine din convingerea că literatura este o chestiune de rutină artizanală, bunii autori de science fiction au o psihologie mai puţin comodă. Deşi nimeni nu-i împiedică să scrie, deşi cărţile lor sunt tipărite, având cititori şi exegeţi fideli, ei se simt oarecum frustraţi, cumva nedreptăţiţi, nu de vreo persoană sau de vreo instituţie anume, ci de o „viclenie a destinului”, care tinde să le împiedice deplina consacrare. Se poate vorbi despre un „complex al injustiţiei”, pe care grupul ce gravitează în jurul literaturii S.F. îl acuză. Semnele lui pot fi întrevăzute în reproşurile constante pe care purtătorii de cuvânt ai acestui grup le adresează criticii literare, precum şi în orgolioasa tendinţă schismatică de stabilire într-un spaţiu mormonic, situat în afara literaturii „normale”. Dacă voi nu prea ne vreţi, atunci nici noi nu vă mai vrem; plecăm undeva departe şi întemeiem o aşezare autonomă – iată sfidarea pe care „fanii” S.F. par a o arunca amatorilor de literatură obişnuită. Această tendinţă apare foarte clar în Literatura S.F., de Florin Manolescu, carte valoroasă, apărută recent, care constituie o adevărată proclamaţie teoretică de independenţă.

Evoluţia autorilor autentici de literatură S.F. conţine deci o contradicţie de tipul atracţie-respingere. Pe de o parte, orgoliul de a fi în afara literaturii „normale” şi, în consecinţă, cel de a nu putea fi receptaţi decât de o critică specializată, situată în afara celei „normale”, pe de alta, nostalgia, niciodată reprimată până la capăt, de a scrie literatură, pur şi simplu. Este o contribuţie cu urmări interesante. Dorinţa de a ilustra ideea unui spaţiu independent se întâlneşte cu cea a obţinerii unor texte omologabile din punct de vedere artistic.

Reflecţiile de mai sus ni le-a provocat Semnul licornului (Ed. Albatros, Buc., 1980), cea mai recentă carte a lui Mircea Opriţă, prozator care se îndreaptă lent, dar implacabil către deplina exploatare a posibilităţilor literaturii ştiinţifico-fantastice. Semnul licornului arată, mai clar decât precedentele cărţi ale autorului, cum contradicţia pe care o descriam mai sus poate într-adevăr să constituie un motor inedit al dezvoltării genului. Autorul, cu o tenacitate ieşită din comun, îşi consolidează un spaţiu tematic propriu, tinzând, în plus, tot mai vizibil, către „minunata precizie” a descrierii posibilului, pe care o recomanda Michel Butor. Spre deosebire de autorii superficiali de S.F., care socotesc că ilustrarea la nivelul minimei rezistenţe a temelor consacrate este suficientă, Mircea Opriţă cultivă amănuntul, cu o obstinaţie de bun augur. Ca urmare, prozele sale au o vizibilă notă de originalitate, provenită din amploarea extrapolării şi din specificitatea amănuntelor, dar şi din efortul constant de complicare psihologică a sil u etelor umane angrenate în clasicele peripeţii stranii ale literaturii S.F. Interesante ni s-au părut în mod special povestirile ale căror personaje trăiesc de mulţi ani pe o staţie cosmică, reacţionând în diferite feluri la presiunea sentimentului de clau s trare şi la rarele evenimente ieşite din comun, pe care cosmosul le stârneşte. Sunt şi cele mai reuşite texte ale volumului. Vedem în ele fragmente ale unui viitor roman S.F., cu personaje a căror autenticitate este construită minuţios, un roman străbătut de poezia straniului, atât de greu de obţinut.

De reţinut sunt şi povestirile în care aflăm o mixtură ingenioasă între ambianţa familiară şi amănuntul insolit, care tinde să întrerupă un echilibru aparent stabil. Menţionăm apoi secvenţe ale unui ipotetic viitor îndepărtat, în imaginarea căruia înclinaţia autorului pentru amănuntul „realist” se arată a fi salutară.

Neajunsurile Semnului licornului, pe care se cuvine să le semnalăm, din respect pentru un autor serios şi talentat, pot fi exprimate printr-o metaforă critică globală, utilizabilă şi în legătură cu alte texte de science fiction. Literatura S.F. nu poate exista în afara anumitor teme. Este un fapt indiscutabil. Să ne imaginăm că aceste teme sunt nişte filamente care pot lumina, dacă prin ele trece un curent electric suficient de puternic. În unele fragmente ale povestirilor sale, Mircea Opriţă nu reuşeşte să menţină la un nivel suficient de ridicat intensitatea ipotezelor şi a viziunilor sale. Ceva se defectează brusc, în locul unei lumini nu mai vedem decât schema desenată de un filament abia înroşit.

(„Viaţa Românească” nr. 11, noiembrie 1980)





DESPRE REEDITĂRI

Cătălin Ionescu


Nu am ascuns niciodată faptul că sunt un mare iubitor de muzică. Desigur, am genurile, artiştii şi trupele preferate. Pasionat fiind, urmăresc, în presa de specialitate de pe net, apariţiile de albume.
Dintr-un anume punct de vedere, un album muzical are unele trăsături în comun cu un volum literar. O apropiere, care am avut senzaţia că este amplificată de apariţia, cu mulţi ani în urmă, a albumelor-concept. Astfel, însăilarea, de multe ori forţată, a unui număr oarecare de melodii, era dată deoparte pentru a face loc unei structuri mult mai omogene din punct de vedere estetic. Era, dacă îmi permiteţi această divagaţie, la fel precum trecerea de la un volum de povestiri, dacă nu la roman, atunci măcar la un volum de povestiri tematice.
Albumele-concept nu au avut însă foarte mare succes. Am înţeles repede de ce: muzica, la fel precum literatura, are o mare putere de penetrare. Nu are nevoie de spaţii largi pentru a-şi dezvolta esteticul. Mai ales într-o lume ce tinde să devină tot mai grăbită. Astfel încât pe piaţa muzicală s-au lansat în continuare albume de tip clasic, cu piese mai mult sau mai puţin străbătute de o nuanţă sau o amprentă unitară. Când şi când mai apar albume Greatest Hits, o reeditare a celor mai populare piese din topuri sau chiar albume vechi, dispărute de mult din magazine. Supralicitând, mai multe case de discuri propun în prezent albume de tip Greatest Hits în care apar şi câteva noutăţi.

Din această prismă am privit, iniţial, apariţia volumului „Figurine de ceară“ cu o anume reţinere. Desigur, ca orice fan care se respectă, l-am comandat prin telefon (aşa cum eram obişnuit de anul trecut, de la apariţia „Anticipaţiei româneşti“, am apreciat amabilitatea personalului editurii Viitorul Românesc, care a expediat foarte repede coletul spre Ploieşti) şi apoi l-am aşteptat cu nerăbdare.
Odată coletul ajuns, l-am desfăcut în grabă. Din exterior, cartea arăta bine. Cu o copertă inspirată, cu o substanţială prefaţă semnată de Cornel Robu, şi o notă a autorului, volumul avea o alură impresionantă. Sigur, cârcotaşul din mine a observat că mai multe foi erau tipărite mai puţin contrastant - boala veche a tipografiilor româneşti - dar cum lucrul acesta nu impieta esenţial asupra lecturii, am trecut uşor peste el.
Am observat imediat şi coperta a patra, cu inscripţia „Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor“ precum şi ISBN-ul modern, sub forma codului de bare. Curios din fire, am accesat site-ul Observatorului cultural şi am căutat lista cărţilor subvenţionate din anul 2004. Volumul „Figurine de ceară“ a fost subvenţionat cu o sumă de 20 de milioane de lei - jumătate din suma alocată în 2003 pentru „Anticipaţia românească“. Corespunzător, preţul este aproape dublu faţă de cel al Anticipaţiei, punând la socoteală şi TVA-ul.
Apoi am început să-l răsfoiesc cu atenţie.

Este însă, într-adevăr, „Figurine de ceară“ un soi de Greatest Hits literar al lui Mircea Opriţă? Răspunsul este neaşteptat de simplu: nu. În primul rând pentru că autorul a reluat, integral, povestirile sale - aşa cum se specifică de altfel şi pe pagina 3. Mai departe, autorul este foarte clar în intenţiile sale:

Povestirile din acest amplu volum retrospectiv aparţin deopotrivă tinereţii mele şi vârstei actuale. Ele sunt rodul unui efort de creaţie cuprins în cinci cărţi publicate între 1966 şi 1980, între care una, ea însăşi o selecţie antologică omonimă celei de acum. Multe din textele incluse în ele au avut un destin tipografic ceva mai complicat decât îl arată aceste simple cifre, în sensul că au mai fost publicate (uneori fragmentar) în diverse reviste, ziare, almanahuri, anterior debutului editorial, dar şi după. Unele s-au reluat, cu ştirea mea sau fără, în diverse antologii tematice şi de „gen“. De fiecare dată când am avut ocazia, le-am dat verisuni îmbunătăţite, care diferă mai mult sau mai puţin - uneori substanţial! - de versiunea iniţială. De-a lungul anilor, în momentele mele de răgaz, am lucrat cu plăcere şi asupra textelor ce n-au mai avut parte de reeditare până azi şi care, prin însemnările regăsite în arhivă, îmi uşurează misiunea unei noi şi „ultime“ lecturi. Am revenit, de asemenea, asupra variantelor variantelor, în cazul povestirilor mai norocoase, cu mai multe reeditări succesive.

Am căutat şi eu în biblioteca personală, vechile ediţii ale cărţilor lui Mircea Opriţă. Spre relativa mea surprindere - am localizat doar 2 titluri, unul singur fiind reeditat în „Figurine de ceară“, şi anume „Semnul licornului“ (cealaltă carte fiind prima ediţie din „Argonautica“). Surprinderea era cu atât mai mare cu cât multe dintre povestirile volumului îmi erau cunoscute. Apoi am realizat că, tocmai această răspândire a povestirilor prin fanzine şi almanahuri era de vină, precum şi perioada diferită de apariţie a lor (în anul 1966, de pildă, nu prea citeam science fiction...). Cât îi priveşte pe tinerii de astăzi, iubitori de literatură sf, lucrurile sunt foarte clare: ei nu ajuns vreodată să vadă volumele originale ale lui Mircea Opriţă.

Ori, în aceste condiţii, simpla reeditare a unor volume apărute cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, se dovedeşte a fi benefică. Dar „Figurine de ceară“ este mai mult decât o simplă retipărire. Este o colecţie completă de povestiri, asupra căreia autorul ei s-a aplecat cu migală pentru a le cizela. Este, dacă îmi permiteţi această butadă, o colecţie de colecţie. Echivalentul unei reeditări muzicale complete, original recordings remastered.
Chiar dacă, pe undeva, noi avem încă tendinţa de a privi circumspecţi apariţia reeditărilor, pe alte meleaguri reeditarea volumelor literare, mai ales a marilor succese, este o practică obişnuită. Într-un alt spaţiu şi timp, un astfel de volum ar fi apărut şi în varianta cartonată (hard-cover). Pentru colţul nostru de Europa aceasta este deja, science fiction. Extrem de departe de acel sentiment de rafinament degajat de povestirile lui Mircea Opriţă.


Mircea Opriţă - Figurine de ceară
Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2004





CODUL OPRIŢĂ

Györfi-Deák György


Săptămânile trecute, o ţară întreagă a vuit după lansarea „Codului lui Da Vinci", o însăilare poliţistă semnată de Dan Brown. Vâlva creată a fost menită să ne distragă atenţia de la apariţia unui veritabil opus ocult, ce încifrează cunoştinţe avansate de fizică nucleară şi astronomie, menit să ne dezvăluie cum putem să deschidem larg porţile Timpului şi să trecem prin ele, în tărâmul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.

Este vorba de „Figurine de ceară", aşa-zisa integrală a povestirilor SF scrise de Mircea Opriţă (două cuvinte formate din câte 6 litere, în total 12). Ea a apărut la editura Viitorul Românesc (două cuvinte formate din câte 8 litere, în total 16), sub îngrijirea prozatorului Viorel Ştirbu (două cuvinte formate din câte 6 litere, în total 12).

În nota introductivă, autorul îşi avertizează subtil cititorii că nu au de-a face cu o carte obişnuită, ci cu un tainic îndrumător de dobândire a nemuririi, perpetuat conspirativ de-a lungul timpului de generaţii succesive de editori, care au vegheat cu grijă să se transmită nealterate în VIITOR o serie de informaţii secrete :

„Nu ascund faptul că sumarul fiecărui volum a fost alcătuit cu o anume grijă pentru construcţia de ansamblu. O creştere gradată, un ritm, chiar şi unele scăderi de tensiune sau reluări calculate de situaţii, de personaje, de motive specifice sau de accent - toate acestea au fost premeditate de autor şi am satisfacţia de a spune că majoritatea editorilor le-au înţeles corect şi le-au apreciat, acceptând structura de volum propusă."

Amplul studiu introductiv este semnat de Cornel Robu, un profesor universitar ce a folosit adesea pseudonimul Leon R. Corbu ca să publice diferite articole dedicate literaturii SF, cu accent pe istoria contrafactuală, adică pe naraţiunile care îşi propun să investigheze „ce s-ar fi întâmplat dacă..." Eruditul critic locuieşte în Cluj, oraşul unde s-a născut Matei Corvin, marele rege pe al cărui blazon figurează pasărea din pseudonim, ţinând un inel în cioc. Corbul e o vietate longevivă şi inteligentă, cu o privire ageră şi o memorie colosală.

Însuşi numele autorului a fost menit să transmită un mesaj. Să-l scriem fără a folosi semnele diacritice: MIRCEA OPRITA. Aceste 12 litere pot fi rearanjate astfel: CAMARI OPRITE. Să punem iar căciuliţele şi virguliţele şi mesajul ne va apare clar: „CĂMĂRI OPRITE", adică „încăperi secrete", „camere tăinuite".

Amatorii de insolit, pasionaţi de numerologie, vor savura cu siguranţă o serie de alte coincidenţe surprinzătoare. Volumul costa 235.473 lei. Ciudat, nu-i aşa, într-o vreme când cea mai mică monedă divizionară este de 500 lei?

Nu este un număr ales la întâmplare, ci unul care dă un TVA de 21.193 lei. Consultând ciurul lui Eratostene, veţi constata imediat că acesta e un număr prim, adică nu se împarte decât cu 1 şi cu el însuşi. Adunând toate cifrele veţi obţine 2 + 1 + 1 + 9 + 3 = 16, adică fix 2 la puterea a patra, adică 2 la a 2-a la a 2-a.

Suma dintre preţ şi taxa pe valoarea adăugată de guvernul Adrian Năstase ne dă un total de 256.666 lei. Semnificaţia ultimelor trei cifre e arhicunoscută, e Fiara pomenită în Apocalipsa apostolului Ioan. Primele trei cifre reprezintă o putere a lui 2, mai precis doi la puterea a opta, care ea însăşi este o putere a lui doi. 256 (= 16 x 16) e un număr aflat la temelia civilizaţiei informaţionale şi reprezintă numărul de coduri care pot fi reprezentate cu un 1 byte = 8 biţi.

De exemplu, este numărul de caractere dintr-un set standard utilizat pe PC-uri, rezoluţia minimă de culoare necesară pentru urmărirea unui film pe calculator, fineţea cu care au operat cele dintâi sintetizatoare de sunet. Primele microprocesoare (Z80, Intel 8080) folosite pentru home-computere au avut o arhitectură bazată pe operaţii cu cifre binare formate din 8 valori de 0 sau 1.

Mesajul transmis de valoarea aleasă pentru preţ e cât se poate de clar: „Calculatorul va răpune Fiara". Sau: „Civilizaţia siliciului va pune capăt epocii de fier". Inteligenţa domină forţa brută. Pe ungureşte: „Többet ésszel mint erővel." (Un dram de minte face mai mult decât o tonă de muşchi.)

Volumul măsoară 144 (12 la pătrat) x 200 mm şi cântăreşte 540 grame (360 + 180 grade, adică o circumferinţă şi jumătate, adică 3 pi radiani). El cuprinde 52 de povestiri, grupate în patru volume (Întâlnire cu Meduza - 1966, Nopţile memoriei - 1973, Adevărul despre himere - 1976 şi Semnul licornului - 1980), câte una pentru fiecare săptămână şi câte unul pentru fiecare anotimp din an. De altfel, numărul paginilor este de 634 (lucru neobişuit, pentru că nu se divide cu 4, cum ar rezulta normal din procesul tipografic). Acest număr se poate obţine prin rearanjarea cifrelor produsului dintre numărul săptămânilor de peste an şi numărul zilelor dintr-o săptămână: 52 x 7 = 364. E suficient să schimbăm între ele primele două cifre.

Altminteri, 634 este dublul unui număr prim, 317, format din trei cifre ale căror sumă ne dă tot un număr prim, 11. Deschideţi „Figurinele de ceară" la pagina 317. Al treilea rând din pagină cuprinde fix 3 cuvinte, însumând exact 17 litere: „învăţătură de minte".

Citit invers, 317 ne dă 713, numărul locaţiei secrete din banca Gringotts, unde vrăjitorul Albus Dumbledore a ascuns piatra filozofală obţinută de alchimistul Nicolas Flamel, comoara râvnită de ticălosul Voldemort în primul volum din seria Harry Potter. Aceste cifre n-au fost alese de Joanne K. Rowling la întâmplare: 7 x 13 = 91, adică tocmai numărul de zile dintr-un anotimp, tocmai un sfert din 364 (= 91 x 4)!

Să adunăm între ele aceste cifre: 3 + 6 + 4 = 13.

A treisprezecea povestire SF din integrala Mircea Opriţă se numeşte „În capcană" şi se găseşte la pagina 173 (o altă permutare a cifrelor 1, 3 şi 7). Acţiunea ei se petrece pe o planetă de lângă Sirius, o stea bine cunoscută încă de pe vremea construirii primelor piramide, despre care autorii specializaţi în investigarea enigmelor paleoastronautice au scris mii de lucrări.

Cea de-a 26-a naraţiune încheie secţiunea reprezentată de al doilea volum („Nopţile memoriei") şi marchează jumătatea unui ciclu solaro-lunar, cea mai lungă zi din an, visul unei nopţi de vară. Povestirea poartă titlul de „Turnul" şi relatează aventurile unui explorator temporal, un adolescent încăpăţânat, chitit să exploreze viitorul. Este împiedicat de mai multe ori să facă acest lucru, iar ultima dată chiar îi este sabotată maşina de călătorit în timp. În turnul lui Cronos, zice Pindar, nu urcă oricine, ci doar aceia care trec prin nişte probe şi rămân cu sufletul nealterat. Textul se încheie cu o frază mai mult decât explicită: „E o alegorie. Şi, de data aceasta, pare să exprime destul de sugestiv realitatea. Mai gândeşte-te..."

A doua jumătate a „Figurinelor de ceară" debutează cu secţiunea intitulată „Adevărul despre himere".

Cea de-a 39-a povestire din volum se numeşte „O şansă pentru fiecare". Pentru a atrage atenţia iniţiaţilor asupra ei, editorul a introdus o modificare semnificativă: a schimbat o cifră. În cuprinsul cărţii, ea este indicată ca situându-se la pagina 557, în loc de 457, cum este în realitate. Mai trebuie oare să amintim că 557 e un număr prim, ale cărui cifre, adunate, ne dă tot un număr prim (5 + 5 + 7 = 17)? Acţiunea are loc în preajma unei catedrale gotice (doriţi o trimitere mai clară la studiile lui Fulcanelli?), unde se întâlnesc doi răzvrătiţi, un android şi o androidă, care şi-au şters marcajul menit să le certifice originea şi se consideră eliberaţi din robia celor care i-au creat.

Ciclul solaro-lunar de 52 povestiri se încheie cu „Trambulina". Legătura cu povestirea ce întregeşte prima jumătate se realizează instantaneu: „coboram neatent scara turnului..." Personajul principal e Roman Cerminski, un pilot nemuritor, transformat la trecerea pe lângă un colapsar într-un fel de conte de Saint-Germain galactic, care încearcă să-şi ascundă neobişnuita vârstă şi să se piardă printre oamenii obişnuiţi:

„Cine aşteaptă destul, cine are de partea lui timpul şi îl foloseşte ca pe un aliat preţios care nu va şti şi nu va putea să trădeze niciodată, e stăpânul lucrurilor pentru simplul motiv că le vede mai clar perspectiva."

Cercul a fost parcurs în întregime, Uroboros şi-a înghiţit coada. Mircea Opriţă ne avertizează că printre noi se află călători în timp, oameni fără vârstă, cei pe care J. R. R. Tolkien îi numea Istari. Citindu-i cu atenţie cartea, vom găsi semnele secrete după care îi putem identifica şi, la nevoie, observa, deşi mă îndoiesc că durata unei simple existenţe umane ar fi suficientă pentru a le înţelege acţiunile şi scopul lor.

Dar dacă există cu adevărat o trambulină care să ne ajute să transcedem curgerea liniară a Timpului? Să fie piatra filozofală o exprimare metaforică a unei stări ciudate a materiei, similare unei mini-găuri negre create în laboratorul alchimistului, „adâncul cel mai adânc", o singularitate gravitaţională reproductibilă local şi cu efecte de durată? După cum mărturiseşte „bătrânul copil", Lao Tzî: „de la un adânc la altul este poarta spre tot ce este minunat".

Mircea Opriţă ştie mai multe despre nemurire decât lasă să se înţeleagă.


Mircea Opriţă - Figurine de ceară
Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2004





PRO-EMINENŢE: ALEXANDRU UNGUREANU





DICŢIONARUL SF


Născut la 7.01.1957, în Bucureşti. Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti. Scriitor, redactor, editor SF. Membru al cenaclurilor Solaris - conducător de cenaclu în 1979-1982 - şi Clepsidra, al cărui fondator şi conducător a fost. Debutul în SF, în 1981, în SLAST, cu povestirea „Alarma în sistemele cibernetice". A publicat în „Convorbiri literare", „Ştiinţă şi tehnică", „Almanahul Anticipaţia", „Ing", „Paradox", „Helion", „SF Magazin" şi în toate antologiile SF dinainte de 1990. Volum de autor: „Marele prag" (Ed. Albatros, 1984). Premii: premiul Convorbiri literare, RomCon, 1981; premiul al II-lea pentru povestire, Zilele Helion, 1982; premiul al II-lea pentru povestire, RomCon, 1982; premiul UTC pentru carte, 1984; premiul pentru autor tânăr, Eurocon, 1991. Dupa 1990, s-a dedicat o vreme activităţii editoriale, fiind redactor şi editor al revistei Dracula (1990-1991), precum şi al unor antologii SF de proze româneşti şi străine.


Mihai-Dan Pavelescu (coordonator) - Dicţionar SF
Editura Nemira, Bucureşti, 1999.





ALEXANDRU UNGUREANU

Cornel Galben


N. 7 ianuarie 1957, în Bucureşti - m. 11 octombrie 2004, la Bacău.
Prozator.

Fiul juristului Vasile Ungureanu şi al Elenei, casnică. Îşi începe studiile în Capitală, unde după absolvirea şcolii generale urmează cursurile secţiei reale a Liceului Teoretic Nr. 24 şi, apoi, pe cele ale secţiei Tehnologia Transporturilor şi Telecomenzi Feroviare a Facultăţii de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

Are preocupări literare încă din liceu, frecventând mai toate cenaclurile bucureştene şi scriind cu frenezie proza umoristică, poezie şi teatru absurd. În anul 1978 îşi face debutul în cenaclul studenţesc „Solaris", al Casei de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa", pe care îl va şi conduce în perioada 1979-1982. în 1979 creează primele proze de anticipaţie, gen care îl va impune rapid mai ales prin inventivitatea, viziunea poetică şi romantică, dar şi ultramodernă cu care îşi construia misterioasele povestiri.

Debutează publicistic peste doi ani, când SLAST îi publică povestirea Alarmă în sistemele cibernetice, în acelaşi an revista Convorbiri literare acordându-i premiul său pentru povestirea Maşinii de visat şerpi. Urmează, firesc, alte şi alte consacrări, între care se număra Premiul Helion pentru povestirea Artele marţiale moderne (I) - 1982, Premiul al III-lea la secţiunea povestire a concursului Consfătuirii Naţionale a Cenaclurilor de Anticipaţie, pentru Cei dintr-o lacrimă - 1982 ş.a., precum şi apariţia în paginile revistelor Ştiinţă şi Tehnică, Ateneu, Convorbiri literare, România literară, Steaua, Vatra, în fanzinele Paradox, Helion, SF Magazin, Ing, Qnasar, în almanahurile Anticipaţia şi Convorbiri literare.

În 1982, la absolvirea facultăţii, e repartizat ca inginer la Staţia Cai Ferate Uzinale a Combinatului de îngrăşăminte Chimice Bacău, din 1984 preluând şi conducerea cenaclului „Clepsidra" al Comitetului Judeţean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creaţie de aici îi prieşte, lucrând concomitent la culegerea de povestiri Artele marţiale moderne şi la romanul realist Povestiri de la marginea lumii.

Editorial debutează în 1984, când Editura Albatros îi publică, în colecţia „Fantastic Club", romanul Marele Prag, ce l-a impus definitiv şi i-a adus Premiul Comitetului Central al U.T.C.

Artele marţiale moderne În 1987 se transferă la Centrul de Radiodifuziune Galbeni (Bacău), iar după 1990 îşi abandonează profesia de bază, dedicându-se aproape în exclusivitate gazetăriei, împreuna cu cenacliştii de la „Clepsidra" pune bazele publicaţiei Pur şi simplu, al cărei redactor-şef e în perioada 1990-1991, apoi devine director al săptămânalului Argus (1992), redactor-şef adjunct al cotidianului Ziua (1993), redactor-şef îa Radio Star B (1993) şi la cotidianele Ultima oră (1995), Monitorul de Bacău (1995-1996) şi săptămânalului Aşa (1998), director al publicaţiei Top Class, la alte publicaţii cu caracter economic etc. Nu neglijează afacerile, având preocupări editoriale, care au condus la apariţia celui de-al doilea volum, Artele marţiale moderne (Editura Celelalte Cuvinte, Bacău, 1990), precum şi a altora, de factură tehnică.

În cele peste două decenii de la debut, a fost inclus în peste 20 de volume colective, între care amintim Avertisment pentru liniştea planetei (Editura Albatros, 1985), Povestiri ciborobotice (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), Povestiri pentru mileniul III (idem, 1986), Timpul este umbra noastră (Editura Dacia, 1991), Young Science-Fiction from Eaast (New York, 1992), Nemira'94 (Editura Nemira, 1994), Twelve (Editura Sedona, 1995) ş.a.

Tradus peste hotare şi inclus în dicţionarele de gen, îndrăgitul prozator ne-a părăsit înainte de vreme, la începutul lui octombrie 2004, lăsând în urma o opera care de abia de acum se impune a fi analizată cu atenţie.


Vitraliu, anul XIII, nr. 3-4 (20) / decembrie 2004, Bacău, p.24





SĂRAC ŞI SINGUR, SCRIITORUL ALEX UNGUREANU A TRECUT "MARELE PRAG"

Constantin Gherasim


Cunoscutul prozator SF Alex Ungureanu va fi înmormântat astăzi, la ora 11.00, în satul Buhoci. "S-a stins din viaţă Alex Ungureanu!" Vestea anunţată de Eugen Sendrea a izbit ca un fulger. Scriitorul şi publicistul băcăuan consacrat ca unul dintre cei mai importanţi ai genului SF a părăsit această lume la doar 47 de ani.

Paşii ne-au fost îndrumaţi de acelaşi prieten al scriitorului spre locuinţa ce poartă numărul 471, din satul Buhoci. Am numărat încet. La un moment dat, pe partea dreaptă a drumului, o casă modestă, cu o prispă simplă susţinută de câţiva stâlpi rustici moldoveneşti, pe care apare sculptată într-o manieră naivă, o coloană către cer. Gardul mic părea că se afundă în pământ sub greutatea pânzei negre atârnate de stâlpul porţii, pe care, în bătaia uşoară a vântului, se zăreau iniţialele A şi U. Doliul pus şi la uşa de intrare nu a mai lăsat nici o îndoială că, aici, un suflet s-a înălţat către cer. După câteva lătrături înecate ale unui câine istovit în lanţuri, ne-a ieşit înainte o femeie firavă şi subţire, îmbrăcată în negru, cu privirea stoarsă de lacrimi. Era Ioana Ungureanu, soţia lui Alex. Ne-a condus în camera în care a fost depus trupul neînsufleţit al scriitorului.

"Veniţi să-l vedeţi! Nu s-a schimbat deloc", ne-a îndrumat ea. Am trecut printr-un hol mic direct în cameră. Un spaţiu relativ mic, încărcat cu afişe şi postere. O lume vie prin imaginile decupate şi lipite pe pereţi. Nu ne-a fost greu să înţelegem că e locul intim al Ioanei Alexandra Ungureanu, singura fiică a condeierului băcăuan. Pe pat, veghind la căpătâiul mortului, am întâlnit un om în vârstă, care îngăima uşor câteva cuvinte. Îmbrăcat în costum, cu o şapcă de modă veche, bătrânul s-a ridicat uşor şi ne-a întins mâna. Era tatăl, un biet pensionar care şi-a pierdut singurul fiu şi singura legatură cu această lume. Părea resemnat.

"Mama lui şi soţia mea, Elena Ungureanu, a murit în aceeaşi zi de luni, în urmă cu 25 de ani, la 8 octombrie. Acum s-a dus şi el. N-a vrut să mă lase pe mine primul", ne-a povestit bătrânul Vasile Ungureanu, sosit ieri dimineaţă de la Bucureşti. "A avut inima mărită. Avea o viroză şi o infecţie la plămâni. Nu putea decât să înghită câteva picături de lichid pe zi, plus medicamentele care i se administrau", ne-a mai spus bătrânul Ungureanu.

Alex a suferit câteva săptămâni la spital până când, luni seara, şi-a dat duhul. "Am vrut să-l transportăm în altă parte şi a murit pe targă", ne-a spus Neculai Rotundu, fiul vitreg al scriitorului. Vestea neaşteptată i-a luat prin surprindere pe toţi cei ai casei. Pentru că Alex Ungureanu este singurul întreţinător al familiei. Acum, din fericire, a venit bătrânul din capitală şi a scos din pensie bani pentru asigurarea cheltuielilor de înmormântare. Cu cât i-a fost în putere a mai ajutat şi Neculai Rotundu, fiul vitreg al lui Alexandru Ungureanu, familist, care locuieşte în Bacău, dar care stă de patru zile la căpătâiul tatălui său vitreg. "A fost un om foarte sufletist, foarte bun cu toată lumea. Îi plăcea viaţa, era prieten cu toţi şi a ajutat foarte mulţi tineri în viaţa publicistică băcăuană. Nu ne-a spus niciodată că este bolnav. A vrut să mă protejeze şi a încercat să nu-mi provoace suferinţă", l-a caracterizat soţia. Fiica, Alexandra Ioana Ungureanu, elevă la Şcoala din Serbăneşti, şi-a amintit că ultimele cuvinte ale tatălui său i-au fost adresate. "Era în comă, la spital. Eu citeam o revistă şi, la un moment dat, am întâlnit un cuvânt necunoscut. Am întrebat-o pe mama, dar n-a ştiut ce răspuns să-mi dea. Atunci, brusc, tata s-a trezit din comă şi mi-a explicat", a povestit fetiţa. De-acum, a rămas singură cu mama. Va trebui să se descurce singură şi să răzbată prin viaţă. Tatăl ei a avut mulţi prieteni, printre care şi Alexandru Mironov. Rămâne de văzut câţi dintre aceştia vor ajuta familia Ungureanu. Înmormântarea scriitorului Alex Ungureanu va avea loc în ziua serbării Sfintei Cuvioase Parascheva, la 14 octombrie, ora 13.00, în cimitirul satului. Dumnezeu să-l ierte!


Ziarul de Bacău, nr. 27 (703) / 2 noiembrie 2004.





ALEXANDRU UNGUREANU

Mihail Grămescu


Încă de la prima apariţie în Cenaclul „Solaris" (în septembrie 1978), Alexandru Ungureanu a stârnit interesul tuturor, impunându-se ca un talent autentic atât prin cele câteva poeme pe care le cânta acompaniindu-se la chitară, cât şi cu prima proză: „Scrisoare din Hipercubul 14", capitol din romanul (modular) „Marele Prag", în curs de apariţie.

Din 1979 şi până în 1982 a îndeplinit funcţia de secretar al Cenaclului „Solaris" (cel mai vechi şi frecventat cenaclu de amatori de gen din ţară). Odată cu anii s-a impus prin lucrările artistice de valoare a căror notă a devenit din ce în ce mai personală, şi prin opinia critică lucidă, combativă şi subtilă. A pledat continuu pentru strângerea legăturilor între mişcarea bucureşteană de anticipaţie şi galaxia cenaclurilor din nordul ţării, grupate în jurul Iaşului.

La Consfătuirea Naţională de la Iaşi din 1981 a luat premiul revistei „Convorbiri Literare" cu textul „Maşina de visat şerpi" (capitol din Marele Prag). În 1982, [ia] premiul Helion, la Timişoara, cu Artele marţiale moderne. La Consfătuirea Naţională de la Sibiu, 1982, premiul al III-lea la secţiunea „Povestire", cu „Cei dintr-o lacrimă".

Colaborator la Supliment literar artistic, „Scânteia Tineretului". „Convorbiri Literare", „Ştiinţă şi tehnică" şi „Almanah Anticipaţia", precum şi al fanzinelor Ing, Paradox, Helion, S.F. Magazin.

Pasiunea pentru electronică, radioamatorism şi psihotronică i-au adus informaţii valoroase, ca şi pregătirea serioasă în specialitatea facultăţii urmate (Transporturi), Acest fapt se reflectă şi în lucrările lui literare, care au la bază ipoteze ştiinţifice avansate şi bine fondate teoretic, pe care le urmăreşte cu o logică precisă, care nu face deloc nume rău proaspătului inginer—stagiar, repartizat la Bacău.


Almanahul Anticipaţia 1984, p. 194.





DINCOLO DE CLEPSIDRĂ

Györfi-Deák György


În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".

Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.

Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în Almanahul Anticipaţia. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?

Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.

Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.

Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).

Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.

Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.

În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.

Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.





EVADAREA

Cătălin Ionescu


Fani SF optzecişti din Bucureşti
pe rândul de sus, de la stânga la dreapta:
Marius Ungureanu, Sanda, Almira, Alexandru Ungureanu, pe atunci preşedintele cenaclului „Solaris", Marina Nicolaev, Constantina Paligora, Cătălin Ionescu
pe rândul de jos, tot de la stânga la dreapta:
Daniel Manole, Dănuţ Ungureanu.

     "Îmi duc mîinile la cap şi îmi cuprind tâmplele între degete. De aici iau naştere pereţi invizbili. Este suficient un emiţător telepatic şi aşezat pe undeva pe-aproape, de exemplu în interiorul unei antene parabolice şi, dacă ai creier şi eventual imaginaţie, cu cât mai multă imaginaţie, cu atât mai bine, încep să se nască ziduri perfect transparente, inexistenţa nu e altcumva decât foarte transparentă."

     Pentru mine Sandu Ungureanu a însemnat întotdeauna o parte din Solaris. Spun o parte, pentru că cealaltă parte îi aparţine profesorului Mircea Dumitrescu. Dar atunci, în urmă cu vreo 25 de ani, Solaris era mai mult decât doar un alt cenaclu, într-o societate ale cărei ziduri începeau să se strangă cu lentoare.

     "Izbesc cu pumnii în zid şi mă doare. De fapt, zidul nu există decât în mintea mea. Îmi văd şi creierul închis într-un cub de sticlă foarte transparentă. Nimic nu se mişcă în el, nu disting nici o pulsaţie," circumvoluţiunile sale stau încremenite.

     Solaris era, pe vremea aceea, mai mult decât un cenaclu unde un grup de tineri cu minţile deschise ascultau literatură. Iar Sandu ştia - de fapt avea chiar o neobişnuită maturitate, sau poate că avea încă un simţ, pe care noi ceilalţi, în nebunia tinereţii nu-l ascultam - că literatura putea fi, şi chiar era şi o formă de evadare.

     "Cineva spune chiar lângă mine: ...atunci gândurile şi faptele noastre vor fi libere“.

     Ceea ce am admirat la Sandu a fost aparenta sa uşurinţă de a scrie şi a dezvolta idei dincolo de clişeele science fiction ale momentului.

     "De câteva zile sunt liber."

     În momentul când Sandu a părăsit şefia cenaclului ceva s-a alterat acolo. Nu pentru că Dănuţ, al doilea Ungureanu (pentru că a urmat mai apoi şi al treilea, Marius), ar fi fost de vină, ci pentru că, inevitabil, aşa merg lucrurile...

     "Am rămas cu un tic din captivitate. Adeseori întind braţele şi caut pereţi nevăzuţi. Uneori, ei nu există."

     Am admirat, cu mici excepţii, povestirile lui Sandu din fanzine sau din Almanahul Anticipaţia. Dincolo de senzaţionalul unor texte precum Artele marţiale moderne a existat poezia unor texte de o sensibilitate ieşită din comun. Poate chiar prea sensibile.

     "L-am consolat: Nu-i nimic, doctore, sufletele noastre nu pot fi niciodată închise într-un contur descris de o linie albă!“

     Sandu Ungureanu a rămas, pentru mine, un mister. Nu am înţeles niciodată de ce s-a retras, tăcut, din lumea science fiction-ului românesc. Şi poate că a preferat să facă acest lucru pentru ca noi, cei care l-am cunoscut, să nu păstrăm în sufletele noastre decât imaginea tânărului student cu un zâmbet blajin şi înţelept pe colţul buzelor pe care îl întâlneam duminica, la cenaclul Solaris...

     "Mă plimb pe străzile oraşului şi încerc să m-apropii de oameni. Între mine şi ei stă un zid, o temniţă. Eu am temniţa mea, iar ei pe a lor. Sunt închisori mobile. Ne lasă să ne deplasăm, dar nu să ne şi apropiem. Ziduri între ziduri..."

extrase din Alexandru Ungureanu - Marele Prag, capitolul VIII, Parada păianjenelor,
Editura Albatros, Bucureşti, 1984





ALEXANDRU

Marina Nicolaev


Fani SF optzecişti din Bucureşti
pe rândul de sus, de la stânga la dreapta:
Marius Ungureanu, Sanda, Almira, Alexandru Ungureanu, pe atunci preşedintele cenaclului „Solaris", Marina Nicolaev, Constantina Paligora
pe rândul de jos, tot de la stânga la dreapta:
Daniel Manole, Dănuţ Ungureanu, Cornel Mărginean.

Dispariţia lui Alexandru Ungureanu dintre noi, atât de neaşteptată, m-a îndurerat. Încă nu pot crede, nu-mi pot imagina această plecare atât de amară...

L-am cunoscut în perioada liceului pe Alexandru Ungureanu, în anul 1979, la Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu” secţia Tineret din Bucureşti. Aveam o expoziţie de grafică în holurile bibliotecii. A venit entuziasmat la mine vorbind de micile şi modestele mele lucrări şi conversaţia a alunecat încet-încet spre literatura science-fiction. Lângă mine era o foarte bună prietenă (stabilită mai târziu în Canada) şi Alexandru ne-a invitat pe amândouă la cenaclul „Solaris” al Casei Studenţilor. Am mers numai eu... Şi aşa a început pentru mine Aventura Solaris...

Astfel, datorită lui Alexandru Ungureanu şi optimismului lui de atunci, am intrat în lumea science-fiction-ului. Acea perioadă, a anilor ‘80, când Alexandru a fost şeful cenaclului, a fost de fapt, cea mai prolifică dintre toate prin efectul produs ulterior: solarisienii de atunci, au devenit mai târziu, scriitori, gazetari, redactori în diverse publicaţii.

În 1979, Alexandru s-a oferit să-mi ducă o parte din lucrările de grafică la Consfătuirea Naţională SF de la Oradea şi s-a întors cu Premiul III. Iar acesta a fost numai începutul expoziţiilor şi premiilor de mai târziu.

Alexandru Ungureanu a avut meritul de a crede, într-un mod vizionar, în ceea ce nu devenisem încă, de a mă fi încurajat în permanenţă, de a mă determina să desenez sf şi mai ales, să scriu. La un moment dat, Alexandru a încercat să găsească o soluţie de conservare a graficii în tuş pe care o făceam la timpul respectiv şi-mi amintesc cum, de fapt, mi-a stricat nişte lucrări dându-le cu un lac incolor de protecţie! Era o formă primitivă de plastifiere...

La cenaclu, în afară de texte, cânta de multe ori la chitară cu o voce caldă, specială, blues-uri, nu numai ale altora ci şi unele inventate de el însuşi: „Zâmbetul meu de pe display / să nu mi-l iei, să nu mi-l vrei...” Acolo, duminică de duminică, la acest cenaclu „Solaris”, am auzit pentru prima oară „Artele marţiale moderne” care ne-a tăiat respiraţia, apoi „Jocul politic” şi celelalte...

Aşa cum era tradiţia de ani de zile, de a fi şef al cenaclului un student, Alexandru a fost preşedintele cenaclului până când a absolvit facultatea şi a plecat la post la Bacău, predându-i în 1982, „ştafeta” lui Dănuţ Ungureanu. După un an a fost ales studentul Marius Ungureanu şi, după încă un an, chiar eu. A trebuit să renunţ însă în 1984 după naşterea lui Bogdan-Alexandru Ungureanu.

În cadrul cenaclului, dezbăteam povestirile sale cât se poate de serios, cei care au fost alături de mine, ani de zile, solarisienii: Mihai Ionescu, Mihai Grămescu, Radu Pintea, Cristian Dumitrescu, Marian Gogoaşă, Carol Czedly, Nina Dăianu, Mihai Corneliu Donici, Monica Mureşan, Daniel Manole, Cătălin Ionescu, Marius Ungureanu, Cornel Mărginean, Dănuţ Ungureanu, Cristian Tudor Popescu (mult mai târziu, venit abia prin 1984) ş.a. Aveam periodic, lansări de carte şi invitaţi de onoare: Adrian Rogoz, Sanda Radian, Vladimir Colin, George Ricus, Lucian Hanu, Ion Hobana, Alexandru Mironov precum şi reprezentanţii cenaclurilor science fiction din Iaşi (Dan Merişca, Lucian Merişca, Sorin Simion, Doru Prutieanu, Răzvan Haritonovici, George Ceauşu), din Timişoara, Craiova ş. a.

„Marele prag” a fost publicat în 1984 la Editura Albatros, prin grija doamnei redactor al colecţiei „Fantastic Club” Constantina Paligora, o solarisiană prin excelenţă.

Artele marţiale moderne Acest volum de debut a fost construit, analizat, bucată cu bucată, în cenaclu, fiecare dintre capitole fiind iniţial o povestire sf de sine stătătoare: „Scrisoare din hipercubul 14”, „Maşina iluziilor”, „Nesfârşita maşină” ş.a. Povestea că multe idei îi veneau la facultate în timpul cursurilor şi se apuca să le scrie, fără a bănui că asistentul sau profesorul, citeau miraţi, peste umărul lui: „Din viaţa mea a dispărut ziua de Vineri” (Labirintul timpului)...

Îmi mai amintesc că, am „bobocit” serios la proiectul lui de diplomă, desenând triaje peste triaje, aşa cum i-am ajutat şi pe ceilalţi sf-işti din cenaclu. Atunci am cunoscut-o şi pe mama lui, o femeie deosebită, discretă, prietenoasă ca şi el, însă bolnavă de inimă, plecată şi ea prea devreme, imediat după ce a absolvit facultatea.

Dar toate acestea nu sunt decât bucăţi de puzzle, din nostalgia în care, discret, se învăluie. În 1984, îmi scria pe primul lui volum „Marele prag” o dedicaţie de neuitat, nepreţuită:


„Pentru frumoasele păreri pe care le avem unul despre altul, pentru zâmbetul larg, generos, părul blond şi ochii senini, jucăuşi; pentru disponibilităţile ei creative de departe încă insuficient exploatate, pentru soţul ei, unul dintre cei mai buni prieteni SF-işti, cu drag, Alexandru Ungureanu”...


Poate, undeva, în afara timpului şi spaţiului, într-un hipercub terminal, dezmembrând în bucăţele nesfârşita maşină, este alături de prietenul nostru Dan Merişca şi de seniorii sf Adrian Rogoz şi Vladimir Colin, pregătind un nou cenaclu, la care, pe rând, vom fi şi noi, ceilalţi, invitaţii de onoare. Va fi poate, un nou „Solaris” sau „Quasar” pregătit să găzduiască o consfătuire intergalactică unică în hiperspaţiu... Hajime!





ALEXANDRU UNGUREANU

Mircea Opriţă


Modalităţi năzuind la înnoirea stilistică a genului găsim şi la Alexandru Ungureanu (1957-2004), semnatarul altui roman modular din SF-ul românesc: Marele prag (1984). Structural, autorul este un poet reprimat, cu defulări mascate de frenezia unui umor virat spre cinismul benign. Înşelătoare, poziţia sa faţă de text indică adesea o priză superficială. Faptul ţine, evident, de regie. În realitate, amuzamentul are aici un aspect rafinat, care-l fereşte de grosier şi face parodia – fiindcă şi un nivel parodic al textului poate fi depistat – subtilă. Temele favorite sunt labirintul timpului şi Maşina, aceasta din urmă în ipostaza particulară capabilă să-l producă pe cel dintâi şi să-i întreţină iluzia. Maşina constituie, în fond, simbolul şi teritoriul unei lumi nesfârşite, încâlcite, cu legităţi proprii, cu surprize ţâşnind spectaculos dintre cutele lucrurilor familiare. În acest mediu structurat pe principiul hăţişului, până şi miturile se deformează în chip caracteristic, închipuind ironic o metafizică adecvată deconcertantei „realităţi”. Iată cum sună, rostită în pântecele fără orizont al labirintului, o tiradă popească:


„Eu, umilul slujitor al Maşinii, sunt cel dintâi care vrea să vadă cum sufletele voastre vor obosi să se tot îndoiască. Veţi umbla mult şi veţi ajunge la capătul unui drum, acolo unde se deschide un alt drum, şi veşnic drumuri se vor deschide la capătul drumurilor, ci de veţi încerca să vă întoarceţi înapoi vechile coridoare nu le veţi mai recunoaşte, iar de veţi încerca să mergeţi înainte Lumea de Sus tot nu o veţi găsi, căci ea nu este decât o amăgire a celor ce nu cred că Nesfârşită este Maşina atât în afara cât şi înăuntrul nostru. Căutând Lumea de Sus vă căutaţi pe voi înşivă, iar căutându-vă pe voi înşivă căutaţi Maşina. Când o veţi găsi, în sufletele voastre se vor aşterne liniştea născută din resemnare şi credinţa pe care eu mă voi strădui să v-o transmit pentru a vă alina durerea ce urmează spulberării unei iluzii. Nu există Lumea de Sus şi nici o lume mai prejos de ea, ci lumea este o singură şi nemărginită Maşină care ne cuprinde pe toţi deopotrivă, iar de credem ori nu credem în ea, de suntem bărbaţi, femei, bătrâni sau copii, destinul nostru este destinul Ei şi încă destinul Ei este destinul nostru. Ascultaţi şi munciţi! şi-a încheiat el micul discurs cu formula consacrată.”


Evident, mistica Maşinii universale nu trebuie luată, din asemenea pasaje indirect persiflatoare, foarte în serios. Nu altfel procedau, la timpul lor, Sergiu Fărcăşan în Vă caută un taur, sau cuplul Anania-Bărbulescu în Ferma oamenilor de piatră şi Paralela-enigmă. Nivelul fundamental al romanului este cel comic, dar un comic crescut ca o peliculă străvezie peste straturi în profunzimea cărora se presimt curenţii turbionari ai unei lumi pline de dramatism. Altfel decât în cazul lui Mihail Grămescu, însă şi aici SF-ul trăieşte în bună simbioză cu un fantastic al metamorfozelor: în intervalul relativ al câtorva minute, naratorul poate fi – succesiv – dansator într-un bar dubios, schelet însufleţit, orhidee îndrăgostită nebuneşte, panteră alergând prin junglă, din nou om şi aşa mai departe, după cum se integrează în peisajele construite de o atotstăpânitoare Maşină a Iluziilor. Aceasta este sursa unor universuri artificiale din care, odată intrat, ca şi din infernul dantesc, nimeni nu scapă. În altă parte a cărţii, asemeni unei figurine informaţionale, personajul rătăceşte la infinit prin tuneluri şi pe scări subterane, întâmpinat de imagini penetrabile, de scene desfăşurate aleatoriu, în spaţiul ori în timpul paralel, sau aflate doar într-o suficientă “defazare” faţă de momentul subiectiv al naratorului încât să se poată introduce în cadru, cu efect, râvnitele elemente de stranietate. Ni se descrie astfel un lung vis al căutărilor infructuoase, producând prin însăşi acumularea lor un sentiment apăsător pe care relatarea lejeră, umoristică, se străduieşte să-l estompeze. Intriga se constituie din această, aparent degajată, dar în fond îndârjită luptă a omenescului cu Maşina labirintică. În Marele prag autorul a găsit o inspirată formulă de înscenare a propriei sale versiuni de infern, prin care un Orfeu sofisticat aleargă la nesfârşit după simulacrul holografic al unei Euridice.

Alexandru Ungureanu este un povestitor aventurat pe terenul construcţiei epice mai ample. Lucrul acesta se simte. Dacă unitatea de ansamblu a romanului său s-ar putea admite de pe poziţii teoretice laxe şi permiţând, prin urmare, aprecierii o oarecare marjă de toleranţă, secvenţele constitutive sunt – luate în parte – nu numai viabile, ci unele chiar excelent finisate. Sub semnul aceleiaşi tensiuni ivite la incidenţa dintre jocul logic, rece, cu dramatica fulguranţă a aventurii existenţiale se înscrie, acum în limitele unei tratări eminamente grave, o splendidă povestire ulterioară intitulată Artele marţiale moderne. Cadrul ei e arena unde luptă „pe viaţă şi pe moarte”, în numele unor combatanţi conectaţi mental la „videoplastor”, copiile lor întrupate cibernetic. Un sport servit de arme formidabile, căruia tehnica de vârf şi „tradiţiile” viitorului par a-i da o perfectă notă de autenticitate, de vreme ce surogatele efemere (videoplasmele) au, pe timpul înfruntării, consistenţa, aspectul fizic şi chiar gândurile celor reprezentaţi în calitate de gladiatori. Subiectul este îndeajuns de senzaţional încât, judecat în sine, să atragă spre el riscurile anticipaţiei comune, paraliterare, de pură aventură exhibată. Spirit speculativ, autorul nu uită însă de semnificaţiile etice pe care un asemenea material, bine exploatat, i le poate furniza. Dintr-o simplă problemă de inteligenţă, povestirea devine una de demnitate umană. O rezolvare fericită aduce suspansul din final, când cel confruntat cu sancţiunea de a-şi înfrunta în carne şi oase propriile sale co`pii o face ros nu numai de remuşcări, ci şi de o subită îndoială cu privire la adevărul, la autenticitatea naturii sale omeneşti.

În povestirile ulterioare, anticipaţia autorului complică recuzita, nu însă în dauna interesului pentru personaj. Psihologiile îşi refuză în continuare ipostazele complicaţiei. Dar simplitatea lor devine o incontestabilă calitate între datele generale ale insului astfel determinat. Nici Naizo, mercenarul dezertor din Ne vom întoarce pe Herbwue şi nici copilul-narator din Leda cea adevărată nu pretind, ca personaje, complicaţie interioară, însă amândoi sunt convingători în rolurile încredinţate. Alexandru Ungureanu stăpâneşte bine instrumentele tragicomicului, folosindu-le fără reţinere în descrierea unui război cosmic ratat. Şi totuşi, scenele amuzante nu devin parodie ieftină, iar cele de impas disperat nu degenerează în melodramă. Dimpotrivă, gesturile lui Naizo traduc destul de bine superficialitatea vicleană şi interesată a unui sergent scârbit de măcelurile dintr-o menajerie planetară plină de roboţi, mutanţi şi extratereştri monstruoşi. Importantă, dimensiunea pervertită a sufletului său nu e totuşi atât de profundă încât să-l ferească, la capătul unei experienţe păguboase, de actul – ironic – al unei umnanizări „gratuite”. Înmormântat, la propriu şi la figurat, în visul unei iubiri curate, el îşi plăteşte astfel cu monedă nefalsificată eroarea unei existenţe de care nu e mai vinovat decât cei care, în ciuda cântecului mobilizator, nu se vor întoarce niciodată pe Herbwue.

Alte povestiri sunt lucrate în registrul comicului pur (Sham-Poo, animalul electronic de casă, bunăoară). Între ele, Moartea lui Lişiţă şi alte câteva avându-l ca personaj pe un anume Tudose, ipostaziere superlativă a insului comun din toate timpurile, inclusiv din viitor), îşi poartă subiectele prin recuzita derizorie a anticipaţiei, în vecinătatea căreia efectele umoristice au un succes aproape garantat. Revenită la o temă mai veche (Maşina „monstruoasă”), proza autorului urmăreşte, în Tudose contra calculator (1989), o sublimare în tonuri burleşti a motivelor care o compun. Comicul e de situaţie, ca – mai demult – la Eduard Jurist: chemat să depaneze o maşină electronică, Tudose „riscă” un flirt cu văduva Florica, stârnind astfel gelozia şi represaliile calculatorului „Gheorghiţă”, programat special şi îndopat de femeie, pe ascuns, cu „povestiri erotice transcrise în cod binar”. Creierul cibernetic îşi construieşte agresiunea folosindu-se de arsenalul verificat al filmelor de groază:


„O pădure de terminale răsare din senin: cleşti multipli pentru apucat diverse obiecte îl ameninţă clămpănind fioros, un fel de freză dentară îi bâzâie în urechea dreaptă şi, dacă nu ar fi lăsat capul jos, fără îndoială că i-ar fi perforat craniul dintr-o parte în alta; trei pompiţe, din care nu se ştie ce ar putea ţâşni, ocupă poziţii avantajoase de tragere; tije articulate cu arcuri se retractă şi se destind ameninţătoare; lustra se bălăngăne lugubru, iar becurile instalate clipesc obositor; pentru ca efectul psihologic să fie complet, o sirenă mascată în perete porneşte să sune apocaliptic. Pentru prima dată de când intrase în casa văduvei, lui Tudose îi este frică [...] «Dacă mă schilodeşte nebunul? E în stare.»...”


Povestirea proiectează în grotesc secvenţe clasice ale genului (episodul computerului Hal din Odiseea spaţială 2001, în principal). Dar aluzii amuzante se fac şi la basmul popular. Asemeni căpcăunilor, calculatorul rebel nu poate fi răpus fără complicitatea trădătoare a femeii ţinute în robie, gata să indice nou-venitului izvorul ascuns al puterilor malefice. Această direcţie de comediograf din scrisul lui Alexandru Ungureanu poate fi productivă, cu condiţia ca autorul să-şi domine totuşi tendinţa de a aluneca spre efecte de amuzament facil. În orice caz, experienţa respectivă nu e superioară, estetic vorbind, celor realizate în registru tragicomic (Marele prag, Ne vom întoarce pe Herbwue), mai puţin savuroase, însă mai complexe.


Notă tristă. Îmi terminam articolul despre Alexandru Ungureanu din prima ediţie a Anticipaţiei româneşti cu fraza: „Reuşitele de până acum promit o evoluţie pe care suntem îndreptăţiţi s-o urmărim cu interes”. Am fost nevoit s-o elimin în ediţia a doua, întrucât – din păcate – destinul l-a orientat pe autor, după 1990, spre lucruri străine de SF. Talentul lui, atât de promiţător, poate s-a risipit, poate s-a retras de sub presiunea unor urgenţe ale socialului cărora nu le-au rezistat nici alţi făuritori de literatură în bulversările tranziţiei postcomuniste. E posibil ca Alexandru Ungureanu să-şi fi dorit să revină, într-un moment mai favorabil creaţiei, la proiectele întrerupte. Ar fi fost un vis frumos, vegheat cu grijă şi cu speranţă într-un colţ de minte şi de suflet. Iată, acum ştim cu precizie că el nu mai poate fi împlinit.


Mircea Opriţă - Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară
Editura Viitorul Românesc, 2003





EPITAF PENTRU UN PRIETEN

Constantina Paligora


Fani SF optzecişti din Bucureşti
pe rândul de sus, de la stânga la dreapta:
Marius Ungureanu, Sanda, Almira, Alexandru Ungureanu, pe atunci preşedintele cenaclului „Solaris", Marina Nicolaev, Constantina Paligora, Cătălin Ionescu
pe rândul de jos, tot de la stânga la dreapta:
Daniel Manole, Dănuţ Ungureanu.

Am avut onoarea de a-l fi cunoscut pe Alexandru Ungureanu. Am avut onoarea de a-i fi fost prietenă şi sfătuitor în materie de literatură în perioada lui de glorie. Am avut ocazia de a asista „în direct” la evoluţia uluitoare a unui talent cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc, a unui scriitor autentic care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventat, căci, în lipsa lui, SF-ul românesc ar fi fost mult mai sărac. Sandu Ungureanu îmbina înlăuntrul lui o imaginaţie debordantă cu o mare sensibilitate poetică (puţini îşi mai amintesc faptul că Sandu scria şi versuri, ce uneori se transformau în balade cântate în acompaniament de chitară în serile cu foc de tabără din codrii legendari ai Gurandei sau la faimoasele cenacluri de noapte din anii '80), precum şi cu un simţ al umorului inegalabil. Dar aş mai putea vorbi şi despre numeroasele lui idei fascinante care, din cauza lipsei de timp ori a unor conjuncturi nefavorabile, au rămas doar în stadiul de proiect, sau despre omul Sandu Ungureanu, acel prieten nepreţuit care ştia să–ţi întindă o mână la nevoie şi te ajuta să treci peste hopurile vietii cu o vorbă de duh. Toate aceste cuvinte sunt însă prea sărace pentru a descrie în totalitate un personaj atât de complex cum a fost Sandu, un personaj ce refuza să se încadreze în tiparele obişnuite.

Vreau să cred că Sandu Ungureanu s-a reîntors pe coridoarele Labirintului Timpului, pentru a încerca să regăsească partea pierdută din el. („Din viaţa mea a dispărut ziua de Vineri. Ceva din mine a rămas acolo, în Labirintul Timpului, încă mai caută şi n-a găsit, de altfel aş minţi să spun că eu mă simt complet evadat de acolo şi sincronizat cu prezentul”, spunea cândva în „Marele Prag”.) sau poate că s-a refugiat în Hipercubul 14, explorând acele mirifice universuri despre care îi plăcea să ne povestească şi istorisindu-le cu drag celor de acolo despre noi toţi, prietenii lui din fandom.

Căutând printre manuscrise vechi de 20 de ani, am descoperit nişte versuri ce-i poartă semnătura şi pe care, gândesc eu, nu i-ar fi displăcut să le aibă ca epitaf:


„Dormi pe raze lungi de soare,
Ţara somnului e mare...
Lung ţi-i drumul, calea-i moale,
Cânt sub pleoape să te scoale...

Ţara codrilor de iarbă
Să-ţi aştearnă, să te-adoarmă,
Ţara păsărilor albe
Te-nvelească-n clipe calde...

Ţara ploii de narcise
O să-ţi poarte somnu-n vise,
Ochii limpezi să ţi-i lase
Ţara şoaptei de mătase...

Să te legene, să-ţi cânte
Ţara genelor de ciute...”





ALEXANDRU UNGUREANU

Doina Pienescu


Alexandru Ungureanu a trecut „Marele Prag”

De ce atât de curând?

De ce mintea aceea fantastică, sensibilă, fermecătoare, deschisă tuturor orizonturilor planetare, s-a închis?

De ce privirea aceea „de dincolo”, ce te obliga să treci fără teamă în lumea lui, s-a stins?

Posibil ca o altă Galaxie, un alt Univers, o altă spirală, să şi-l fi dorit şi să-l fi chemat la ele.

Nu cred că a pierit.

Un intelect precum al său, o construcţie genetică atât de aproape de perfecţiunea creaţiei, nu piere.

Dăinuieşte.

În Univers.

Cândva, îl vom regăsi.





ALEXANDRU UNGUREANU

Cornel Robu


Bucureştean prin naştere (7 ianuarie 1957) şi prin formaţie, Alexandru Ungureanu a devenit „moldovean" prin adopţiune (a se citi: repartiţie guvernamentală). La Bucureşti a absolvit în 1976 Liceul nr. 24 şi în 1982 Institutul Politehnic (Facultatea de Transporturi, secţia Tehnologia Transporturilor şi Telecomenzi Feroviare). Ca student, a condus, între 1979 şi 1982, cenaclul sf Solaris din Bucureşti şi a debutat cu povestirea „Alarmă în sistemele cibernetice", în Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului" (numerele 4—5—6 din octombrie 1981). După absolvire, a lucrat mai întâi ca inginer feroviar la staţia de căi ferate uzinale de la Combinatul de îngrăşăminte Chimice Bacău (1983—1987), iar actualmente este inginer şef de tură la Centrul de Radiodifuziune Galbeni, Bacău. Din 1984 conduce, la Bacău, cenaclul sf Clepsidra.

Prezent în numeroase reviste, fanzine, almanahuri, culegeri colective etc., Alexandru Ungureanu îşi înscrie la activ şi numeroase premii literare sf, printre care: Premiul revistei „Convorbiri literare" de la Iaşi, pentru povestirea Maşina de visat şerpi (1981); Premiul I la concursul organizat de revista „Helion" de la Timişoara (1982), pentru povestirea „„Artele Marţiale Moderne"", indusă în antologia de faţă; Premiul III la Consfătuirea pe ţară a cenaclurilor sf (Sibiu, 1982), pentru povestirea „Cei dintr-o lacrimă"; Premiul U.T.C, pentru literatura de anticipaţie, acordat volumului „Marele Prag" (Editura Albatros, 1984, colecţia „Fantastic Club") — volumul de debut al lui Alexandru Ungureanu (şi singurul său volum până la ora de faţă, deşi între timp a mai publicat prin reviste şi almanahuri numeroase povestiri, ce-ar ajunge pentru un eventual nou volum).

Deşi Alexandru Ungureanu se abţine a-şi sub-intitula în vreun fel „Marele Prag", putem totuşi vorbi, într-o terminologie flexibilă, despre un roman, mai precis despre un mini-roman (139 pag.), constituit din 11 episode numerotate drept „capitole", dar având fiecare — dincolo de omniprezenţa aceluiaşi protagonist-narator, ne-nominalizat (transparentă proiecţie ficţională a autorului), dincolo de alte câteva personaje vagante şi de unele tangenţiale trimiteri reciproce — o pronunţată independenţă narativă proprie, fiecare „capitol" putând fi citit, scos din context, ca o povestire de sine stătătoare: o asamblare compoziţională laxă, pivotând pe articulaţii cardanice, menajând o autonomie de tip modular între episoade inter-schimbabile în anumite limite, adiţionabile şi multiplicabile în principiu fără limită, dar degajând totuşi, toate la un loc, un sens de convergenţă. Aparent neglijentă, această construcţie a cărţii se dezvăluie însă a fi, dimpotrivă, atent elaborată, studiată, vizând o intricaţie labirintică, foarte ambiţioasă în complexitatea-i inaparentă, şi care traduce în plan compoziţional o mult mai mare şi mai de substanţă ambiţie a autorului — aceea anticipată chiar din titlu.

Este vorba, în esenţă, de o parabolă a angajării scriitorului în ficţiune.

Alfa şi Omega acestei totale angajări, „Marele Prag" deschide şi închide, în figuraţia personală a lui Alexandru Ungureanu, accesul la asumarea estetică a realităţii, la recuperarea în imaginar a lumii reale „pierdute" în propriu-i plan, real. O veche dar mereu nouă paradigmă a creaţiei, a dezbinării între eul creator şi lume, fără de care, şi fără de depăşirea căreia, nu există creaţie majoră în artă, în literatură, şi deci nici în science fiction. Mereu nouă, pentru că mereu re-descoperită, pe cont propriu, pe risc propriu, cu un preţ pe care fiecare şi-l ştie, - şi în mereu alte şi alte circumstanţe şi ipostaze concrete. De data aceasta — într-o ipostază cu totul neaşteptată, insolită, poate chiar şocantă pentru anumite gusturi şi/sau prejudecăţi: o figuraţie sf derivată din ipoteza „ştiinţifică" a „întoarcerii pe dos" a unui spaţiu cu un pronunţat grad de curbură: „Şi tot ce era în afara mea este acum înăuntru. Şi tot ce era înăuntru este acum afară"; „acum noi nu mai gândim structural la fel, [...] îmi modelez subconştientul după logica ta, însă el este ini prezent conştientul meu" [...] „voi renunţa deocamdată să modific Exteriorul în speranţa că astfel voi stăpâni propriile mele adâncuri".

Pentru cititor (monstru de cinism, se ştie!), ceea ce primează este, aici, promisiunea — estetică — a unor fabuloase desfătări şi nesăţioase degustări -de mirifice efecte de insolitare, de frisonante deschideri spre un genuin „sense of wonder"; pentru autor însă pare a prima, cel puţin deocamdată, revanşa psihologică şi existenţială, „răzbunarea" în imaginar a frustrărilor suferite în planul realului, imensul orgoliu fără de care acest superb (în toate sensurile cuvântului) non serviam estetic nici n-ar fi fost cu putinţă: „La capătul a tot ce veţi cunoaşte mă găsesc EU" — se încheie, sfidător şi superb, cartea.

Prin Alexandru Ungureanu şi prin alţii asemenea lui, „noul val" din sf-ul românesc al anilor '80 descoperă, o dată în plus, pe cont propriu, o Americă estetică ce rămâne mereu de descoperit. Dar o face cu radicalitate, cu „vină", cu un fel de „furie" chiar.

O atât de radicală dezbinare cu lumea nu mai poate încăpea, însă, în formele şi contururile, mai mult sau mai puţin familiare, ale unui mimesis irevocabil „verosimil"; ea duce cu necesitate — cum iarăşi s-a probat, în cazuri ilustre — la non-mimesis, la phantasia, la contorsiuni şi distorsiuni ale contururilor canonice ale realului, la modelarea unor lumi imaginare libere de analogia cu lumea „exterioară", obiectivă, lumi imaginare a căror „lege" emană acum din inferioritatea subiectului, nu din exterioritatea obiectului. Este ceea ce se întâmplă, logic şi legic, şi la Alexandru Ungureanu, este cauza pentru care ceea ce scrie el, în Marele Prag, gravitează - mai mult înspre soft sf decât spre hard sf, ba chiar mai mult înspre science fantasy decât spre science fiction propriu-zis. Extrapolarea nu mai are, în consecinţă, stringenţa şi consecvenţa logică din acea varietate de science fiction cunoscută sub denumirea de hard sf; relaţia de cauzalitate între ipoteza „ştiinţifică" şi universul imaginar dedus din ea prin extrapolare este o relaţie logic mai laxă, ba chiar uneori, nici nu mai este, strict logic vorbind, o relaţie de cauzalitate, ci doar un pretext, un impuls, un primum movens pentru zborul liber al fanteziei şi pentru pura plăcere a acesteia de a crea universuri imaginare. Nu găsim totuşi, la Alexandru Ungureanu, nici abandonul în plăcerea pură şi gratuită a ficţiunii, în levitaţia unor feerice lumi imaginare, şi nici motivaţia magică — mai curente, toate acestea, în science fantasy.

Nici motivaţie logică, aşadar, nici motivaţie magică, în Marele Prag. În locul lor — şi de aici se deschide, practic, adevărata „vină" a scriitorului — o motivaţie onirică: în locul coerenţei logice, caracteristice stării de veghe, se instaurează drept supremă instanţă ordonatoare şi modelatoare o coerenţă onirică, o logică a visului, care, ce-i drept, din punctul de vedere al logicii „treze", poate părea incoerenţă flagrantă. Aparenţă irelevantă, desigur, ceea ce contează într-adevăr fiind faptul că Alexandru Ungureanu „visează convingător, are adică vise consistente şi viguroase — cu cât mai stranii şi mai „colorate", cu atât mai viguroase — vise „adevărate", iar nu „supte din deget". Scriind „din vână", şi nu din mimetism, el ştie, în acelaşi timp, să-şi disciplineze lava onirică sub presiune, „răcind-o" coerent, fixând-o în configuraţii purtătoare de sens, în „figuri" ale subconştientului apte a ridica la suprafaţa conştientului şi a sublima în expresie depozite obscure, obsesii existenţiale, frustrări erotice şi frustrări sociale. O astfel de figurare a subconştientului este „Labirintul Timpului care mă cheamă să regăsesc partea pierdută din mine" (Labirintul Timpului). Labirint ce figurează concomitent şi magma frustrărilor existenţiale, erotice, sociale („Un Labirint este simbolul libertăţii. Dacă ştii calea, eşti stăpânul ei. Un Labirint este simbolul femeii. Vrei să ajungi în centrul ei, apoi nu mai ştii cum să ieşi. Societatea e un Labirint. Dacă te rătăceşti în ea, nimeni..."), Labirint ce apare însă şi ca figurare a infinitului — spaţial (ca „În Nesfârşita Maşină" — povestire antologică, episodul cel mai bun din volum, închizând în 20 de pagini o memorabilă parabolă a fiinţării omului în lume), ori temporal (ca în „Labirintul Timpului" — povestire memorabilă, şi aceasta).

Trasându-şi ca principală direcţie de înaintare explorarea subconştientului, în cadrul posibilităţilor şi convenţiilor specifice pe care „genul" le statorniceşte, Marele Prag de Alexandru Ungureanu este, în întregime, o carte pusă „sub semnul Labirintului", iar condiţia scriitorului ca himeric „Recenzor Labirintic" este demnă de ţinut minte.

Artele marţiale moderne Am preferat, totuşi, pentru antologia, de faţă, „Artele Marţiale Moderne", o povestire pe care autorul n-a inclus-o în sumarul volumului Marele Prag, probabil pentru că nu se racorda funcţional formulei compoziţionale adoptate acolo. Fără a mai glosa, acum, pe tema „dublului" şi fără a mai comenta „efectele", structural diferite, ce se pot „scoate" din această temă în literatura fantastică tradiţională şi în science fiction, e timpul să dăm cuvântul textului, unde aceste „efecte" ne întâmpină mult mai convingător, direct şi nemijlocit oferite percepţiei, lecturii. Nu înainte, totuşi, de a face minimele precizări bibliografice de rigoare: povestirea „Artele Marţiale Moderne" a apărut mai întâi în numărul din noiembrie 1982 al revistei timişorene Helion, care-o premiase în luna mai a aceluiaşi an, fiind apoi reluată de două ori în Almanah Anticipaţia: în 1985 s-a republicat textul ca atare, integral, iar în anul următor (1986) almanahul oferă povestirea, schimbându-i titlul în „Confruntarea", şi sub formă de benzi desenate (realizate de Adrian Barbu). O continuare („Artele Marţiale Moderne", II) a văzut lumina tiparului în antologia „Avertisment pentru liniştea planetei", alcătuită de Constantina Paligora şi apărută în 1985 în colecţia „Fantastic Club" a Editurii Albatros din Bucureşti. Ceea ce, retroactiv, devenea astfel „Artele Marţiale Moderne", I, îşi păstrează însă deplina autonomie de lectură şi deplina forţă de impact, literar şi para-literar, pe care din capul locului le avusese.

Adevărată bombă de „sense of wonder", „Artele Marţiale Moderne" a fost, pe parcursul anilor '80, titlul port-drapel şi vârful de lance al „noului val" din sf-ul românesc — şi nu fără temei, după cum oricine se va putea convinge, citind-o în paginile ce urmează.


Cornel Robu - Timpul este umbra noastră, o antologie a anticipaţiei româneşti
Editura Dacia, Cluj, 1991.





ASUMAREA LUMII INTERIOARE

Gheorghe Secheşan


Proza lui Alexandru Ungureanu devine un mijloc de introspecţie, de investigare a zonelor obscure din conştiinţa umană şi aş defini-o ca pe o proză problematizantă. Nesedus total de frumuseţea magică a cifrelor, a distanţelor şi a vitezelor, Alexandru Ungureanu la îmblânzeşte, ordonându-le în structuri textuale de mare forţă ; atât forţă narativă, căci autorul demonstrează că nu există de fapt literatură şi literatură SF, ci numai literatură sau non-literatură, cât şi o mare forţă de penetraţie. Problematica sa este majoră şi aproape descurajantă. Dar tocmai abordarea unei astfel de problematici, cu mijloacele inerente literaturii de anticipaţie, permiţând transgresarea unor limite, este atuul literaturii pe care acesta o practică. Şi asta cu mult firesc, fără a forţa în mod periculos habitudinile noastre de a recepta viaţa prin literatură.

O constantă obsesivă devine aceea a sufletului, a lumii interioare. „Ultimul mesaj" se situează la graniţa dintre eseul filosofic, literatura de confesiune şi cea de anticipaţie. La vremea la care unii autori de anticipaţie îşi proiectează lumile în exterioare atât de îndepărtate (spaţial şi uman), Alexandru Ungureanu provoacă implozia lumii interioare a fiecăruia dintre noi.

Problema dichotomizării eului, a dedublării sale, a alter-egoului, apare, în „Maşina de visat şerpi", ca o neputinţă în regăsirea de sine, neputinţă generalizată de la starea de individ la aceea de umanitate, sortită să mănânce întuneric şi Univers, mii de ani, aidoma unei uriaşe râme cosmice, fără a reuşi să se regăsească pe sine.

Un joc borgesian al iluziilor în manieră SF ne propune „Maşina iluziilor". O realitate de o concreteţe tehnicizată, afectivă şi materială, tonifiantă, se destramă aidoma fumului unui elixir magic ce a creat, din iluzii, o lume. Iar aceasta e lumea noastră.

Prozele „Norocosul", „Alarmă în sistemele cibernetice", „Maşina absurdului" se înscriu în aceeaşi arie tematică, a riscului pe care inteligenţa umană, prelungită în maşina, îl prezintă, transformându-se într-o forţă arbitrară, nu ostilă întotdeauna, dar adeseori opozitivă lumii ce i-a dat naştere.

Proza SF a lui Alexandru Ungureanu oferă bucuria întâlnirii cu tensionalul, problematicul, firescul şi captivantul. O literatură care, în cel mai fericit sens al cuvântului, creează probleme.


Paradox '82, supliment „Forum studenţesc" editat în colaborare cu Cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică „H. G. Wells" al Casei de cultură a studenţilor din Centrul Universitar Timişoara, 1982.





DINCOLO DE MARELE PRAG

In Memoriam Alexandru Ungureanu (1957-2004)


Cristian Tamaş


A trăit cu discreţie şi a trecut în nefiinţă cu aceeaşi discreţie.

Am aflat cu o întârziere de patru luni de moartea lui Sandu Ungureanu, de la prietenul Gyuri Györfi, care anunţa prin e-mail „omagierea memoriei scriitorului Alexandru Ungureanu” în numărul 1/2005 al PRO-SCRIS-ului.

Nu cunosc amănunte despre ceea ce s-a întâmplat pe 11 octombrie 2004 la Bacău, dar mai are vreun sens ca acestea să fie cunoscute, acum când unul dintre cei mai valoroşi prozatori SF optzecişti a depăşit Marele Prag ?

Cei care l-am cunoscut, nu-l vom uita, nu-i vom uita nici inteligenţa sclipitoare, nici bonomia, nici generozitatea, nici umorul, nici bunul simţ, nici talentul !

Re/citiţi oricând oricare dintre povestirile sale publicate în reviste, fanzine, almanahuri, antologii sau singurul său volum publicat –„Marele Prag” (Ed. Albatros, 1984, Premiu pentru literatura de anticipaţie) şi veţi avea şansa să re/descoperiţi un univers SF fascinant care a constituit şi constituie un capitol marcant al relansării SF-ului românesc în anii ’80 prin şi dinspre fandom !

Sandu Ungureanu a condus între 1979-1982 cenaclul SF studenţesc SOLARIS din Bucureşti iar în 1984 a înfiinţat şi condus cenaclul SF CLEPSIDRA în Bacău.

De la debutul în SLAST în 1981 cu „Alarmă în sistemele cibernetice”, urmând „Maşina de visat şerpi”-1981 (Premiul revistei Convorbiri literare-Iaşi), „Artele marţiale moderne I” (Premiul I acordat de fanzinul Helion la concursul literar din 1982), „Cei dintr-o lacrimă” (Premiu la ROMCON Sibiu 1982), „Lera cea adevărată”, „Ne vom întoarce pe Herbwue”, la „Artele marţiale moderne II” , regăsim marca unui poet, unui temperament liric încorsetat în rigoarea inginerească a absolventului de Politehnică.

Labirintul („Labirintul timpului”) şi Maşina („Resemnată maşina”, ”Maşina iluziilor”, „Nesfârşita maşină”, „Maşina de visat şerpi”, „Maşina interioară”) sunt temele sale obsesive, exorcizarea estetică a infernului totalitar-anomic.


„Labirintul timpului care mă cheamă să regăsesc partea pierdută din mine... Un labirint este simbolul libertăţii. Dacă ştii calea eşti stăpânul ei.”


Alexandru Ungureanu a regăsit partea pierdută a personalităţii sale, a aflat calea, explorând de acum la infinit... labirinturile timpului cosmic...

Fie ca el să-şi găsească pacea pe cărările nesfârşite ale spaţiului şi timpului !





SANDU

Dănuţ Ungureanu


Fani SF optzecişti din Bucureşti
pe rândul de sus, de la stânga la dreapta:
Marius Ungureanu, Sanda, Almira, Alexandru Ungureanu, pe atunci preşedintele cenaclului „Solaris", Marina Nicolaev, Constantina Paligora, Cătălin Ionescu
pe rândul de jos, tot de la stânga la dreapta:
Daniel Manole, Dănuţ Ungureanu.

Sandu Ungureanu este unul dintre modelele mele în viaţă, poate cel mai preţios dintre ele, omul care m-a îndemnat şi m-a făcut să gândesc liber. Îl iubesc mult pe Sandu şi nu vreau să vorbesc despre el la timpul trecut. Din fructele firii sale rebele şi exacte în acelaşi timp, de inginer poet, port cu mine mereu versurile simple şi calde ale unei melodii pe care-l rugăm mereu să ne-o cânte la chitară lângă focul de tabară.



BALADA CALCULATORULUI ÎNDRĂGOSTIT


Iubita mea
Cu suflet omenesc,
Nu te speria,
Am să-ţi vorbesc...

Ieri, mai către seară,
Inginerul de sistem
S-a jucat cu un blestem
Ce m-apasă,
Nu mă lasă,
Ca o infinită masă...

Te-am iubit
De cum te-am zărit
Privirea ta
Fierbinte lasă
Adâncul tău
De nebuloasă...

Sentimentul electronic
Este obiectiv platonic
N-am terminale adecvate
Să-ţi pun pe pleoape-un vânt de şoapte...

Zâmbetul meu de pe display
Să nu mi-l vrei, să nu mi-l vrei...
Sufletul meu de pe display
Să nu mi-l iei, să nu mi-l iei...


Nu mai este cu noi aici fiindcă acestea nu sunt nici lumile nici vremurile sale.





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN





ELROND ŞI ELROS

Robert Lazu


Avându-i drept părinţi pe Eärendil şi Elwing, Elrond şi Elros sunt doi dintre eroii importanţi ai Pământului de Mijloc, primul dintre ei contribuind decisiv la înfrângerea lui Sauron. Numele de Elrond înseamnă “bolta stelelor” iar cel de Elros “spuma stelelor” (S 437). Supranumele lor este Peredhilii, adică “cei-pe-jumătate-elfi” (SI, III, 450). Dintre cei judecaţi de Întâii Născuţi ai lui Ilúvatar, cei doi fraţi au ales – alături de Círdan şi Gil-Galad – să rămână în Pământul de Mijloc, prin ei păstrându-se în vinele oamenilor sângele Întâilor Născuţi (S 352). De fapt, Elros a ales să fie rege al oamenilor, în timp ce Elrond a rămas alături de elfii care trăiau sub conducerea sa în Vâlceaua Despicată (S 360).

Elros a arătat multă vitejie împotriva lui Morgoth, el şi tovarăşii săi, edainii, fiind răsplătiţi pentru aceasta de Valari cu viaţă lungă şi cu o insulă de vis, departe de Pământul de Mijloc. Insula a fost numită Númenor iar Elros a fost primul ei rege, cunoscut şi sub numele de Tar-Minyatur (SI, III, 450-451). În anul 442 al celui de-al Doilea Ev s-a stins Elros (SI, III, 536), după ce a trăit o viaţă de trei ori mai îndelungată decât cea a oricărui alt muritor.

Alegând să împărtăşească soarta elfilor, care erau nemuritori, Elrond a străbătut toate evurile Pământului de Mijloc. Când îl aude povestind cum s-a petrecut Bătălia de la Dagorlad la care luase parte alături de Elendil şi Gil-Galad, petrecută cu multe mii de ani înaintea Sfatului din Imladris, Frodo nu îşi poate reprima uimirea fără margini întrebându-l dacă chiar îşi aminteşte asemenea episoade din alte evuri (SI, I, 350). Înţelepciunea lui Elrond a depăşit cu mult tot ceea ce fusese vreodată cunoscut în Pământul de Mijloc, singurul care putea fi comparat cu el fiind Gandaf cel Sur. S-a remarcat în luptele contra lui Sauron, începând cu vestita Bătălie de la Dagorlad, din faţa porţilor Mordorului, care s-a sfârşit prin înfrângerea duşmanului dar şi prin pieirea lui Gil-Galad şi a lui Elendil (S 400). După această tristă victorie, Elrond s-a stabilit definitiv în Imladris, unde s-au strâns în jurul său cei mai vestiţi elfi ai Pământului de Mijloc. La el era tăinuit Inelul cu Safir, Vilya, cel mai puternic dintre cele Trei inele ale Înţelepţilor (SI, III, 440). Atunci când Isildur a refuzat să distrugă Inelul Stăpân păstrându-l pentru sine, Elrond a profeţit că Sauron se va întoarce şi va provoca un război la fel de cumplit ca cel în care luptase alături de Gil-Galad şi Elendil. După ce Inelul Suprem e pierdut pentru o vreme, Înţelepţii nemaiştiind nimic de el, Elrond reapare în evenimentele Pământului de Mijloc o dată cu intrarea în scenă a acestui neam mic şi neînsemnat al hobbiţilor. Astfel, primul dintre piticuţi care-l întâlneşte este Bilbo Baggins, ce călătorea alături de Gandalf, Thorin-Scut-de-Stejar şi Compania acestuia spre Muntele Erebor. Elrond îi găzduieşte pentru un scurt timp în Ultima Casă Îmbietoare din Pământul de Mijloc; dovedind o mare cunoaştere în tainele runelor şi ale scrierilor străvechi, el descifrează însemnele de pe săbiile Orcrist şi Glamdring, găsite în vizuina trolilor, după care descoperă mesajul secret scris cu literele lunii pe harta palatului gnomilor de sub Erebor (H 64-66). Mai târziu, când Frodo Baggins porneşte în ultima aventură în care hobbiţii sunt protagonişti, tot Elrond e cel care contribuie la turnura benefică a evenimentelor, după ce, în urma sfatului ţinut în Vâlceaua Despicată de reprezentanţii tuturor seminţiilor libere, se formează Frăţia Inelului (SI, I, 344-389). Ulterior, Elrond îi va trimite mesaj lui Aragorn încurajându-l să pornească pe Căile Morţilor spre a obţine victoria împotriva lui Sauron. După ce aventurile au luat sfârşit, în ziua de 29 septembrie 3021 Elrond porneşte pe mare alături de Bilbo, Frodo, Gandalf şi Galadriel. De la această dată a început cel de-al Patrulea Ev al Pământului de Mijloc.


ABREVIERI

H – Hobbitul
S – Silmarillion
SI – Stăpânul inelelor
R - Roverandom
OFS – On Fairy Stories
TFCL – The Father Christmas Letters
L – Letters of J.R.R. Tolkien
TMCOE - The Monsters and the Critics and Other Essays

Articol din enciclopedia - în curs de pregătire - Lumea lui Tolkien de la A la Z





TOLKIEN CEL VEŞNIC VERDE 3: PĂSTORII COPACILOR (II)

Györfi-Deák György


(continuare din numărul precedent)

În cele din urmă, prin excesiva utilizare a motivului, episodul intervenţiei providenţiale a luptătorilor vegetali s-a „încopăcit", a devenit manierist. Dar personajele imaginate de Tolkien diferă fundamental de toate celelalte popoare ale codrului, descrise înainte sau după apariţia „Celor două turnuri". Dacă la Shakespeare pădurea mişcătoare apare ca o mulţime de crengi ce reflectă încărcătura psihologică a atacului surpriză, la C. S. Lewis copacii-umblători capătă un caracter episodic, oarecum caricatural.

Copaci războinici, însă incapabili să se mişte, apar şi în "Vrăjitorul din Oz" de L. Frank Baum. După demascarea şi fuga lui Oz, Dorothy s-a hotărât să părăsească Oraşul Smaragdelor şi să meargă la Glinda, zâna cea bună, ca să afle cum poate să ajungă acasă. Sperietoarea de ciori, Leul şi Omul de Tinichea (fără a-l mai socoti pe Toto) au însoţit-o pe drumul ce ducea către Ţara de Miazăzi. După ce au traversat nişte câmpuri verzi cu flori pline de strălucire, în zorii celei de-a doua zile au ajuns la un codru. Sperie Ciori a încercat să pătrundă de mai multe ori, dar de fiecare dată un copac îl prindea cu crengile şi-l arunca înapoi. A fost nevoie de intervenţia hotărâtă a Omului de Tinichea, care a tăiat cu toporul ramurile ameninţătoare, ca prietenii să poată depăşi acest obstacol.



„Ceilalţi copaci ai pădurii nu se împotriviră la trecerea lor, aşa că îşi spuseseră că numai primul şir al copacilor putea să-şi îndoaie crăcile şi că, pesemne, aceştia alcătuiau un fel de paznici ai pădurii şi aveau puterea minunată de a împiedica străinii s-o străbată."



Spre deosebire de aceste întruchipări, enţii din „Stăpânul inelelor" formează o veritabilă civilizaţie, una dintre cele mai vechi din Pământul de Mijloc, descrisă pe îndelete în capitolul „Arborebărbos" (Treebeard) din „Stăpânul inelelor".

În 29 februarie 3019, după ce au scăpat din captivitatea orcilor care l-au omorât pe Boromir, hobbiţii Merry şi Pippin s-au ascuns în codrul Fangorn, pădure situată pe firul râului Scăldătoarea enţilor, în partea nordică a ţării Rohan. Potrivit lui Gandalf, pădurea şi-a căpătat denumirea de la străjerul ei. Aici s-au întâlnit cu Arborebărbos (Fangorn în sindarină), primul ent pe care l-au văzut vreodată. Păstorul de copaci este descris în amănunţime, autorul prelungind surprinderea eroilor şi a cititorului printr-o prezentare deosebit de bogată în detalii. În aceste condiţii, nici nu-i de mirare că el constituie o figură de bază în iconografia tolkieneană, fiind portretizat de Alan Lee, John Howe, Rodney Matthews, Ted Nasmith, Angus McBride, fraţii Hildebrandt, David Thierree, Sam Hamrick, Dmitry Terner, David Boulbes şi încă mulţi alţii.

Printr-o cimilitură spusă regelui Théoden, Gandalf sugerează că Arborebărbos este cea mai vârstnică făptură de pe Pământul de Mijloc de la sfârşitul celui de-al Treilea Ev:



„Pe când de fier nu se vorbea şi lemnu-n arbori neatins trăia
Pe când sub lună, tânăr, muntele lucea
Pe când inelul nu fusese făurit şi nu se născuse mâhnirea
Atunci, demult, străbătea ea pădurea."



Arborebărbos nu era chiar atât de convins de acest lucru. Entul le-a mărturisit hobbiţilor că la Miazănoapte se află arbori mult mai bătrâni. Oricum, din generaţia lui, apărută pe lume înainte de căderea Beznei, mai trăiau doar încă doi enţi: Finglas şi Fladrif.

La prima vedere, Fangorn semăna, prin constituţia robustă şi dimensiuni, cu un om uriaş (large Man) sau cu un căpcăun (troll), având o înălţime de cel puţin 14 picioare (4,3 metri) - cu un pic mai mult decât în traducerea Gabrielei Nedelea („vreo 3-4 metri"). Capul lunguieţ se afla în continuarea trunchiului, fără nici un fel de gât. Partea de jos a chipului era acoperită de o barbă lungă şi bogată, de culoare cenuşie, ce pornea ca un mănunchi de crengi şi rămurele, care se subţia, se înmuia, pe măsură ce atârna către pământ. Se pare că făptura purta un fel de straie scorţoase, verzui-cenuşii, ce asigurau un camuflaj perfect. Credem aceasta, deoarece Tolkien ne spune că pielea de pe braţele dezgolite nu erau deloc zbârcită, ci netedă şi cafenie. Picioarele uriaşe aveau câte şapte degete.

Enţii întâlniţi după bătălia de la Văgăuna lui Helm la poalele Viroagei Văgăunii, nu departe de Isengardul unde trădătorul Saruman fusese inundat şi izolat, sunt descrişi într-un fel asemănător:



„Dintre arbori se desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, înalte de mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri puternice, zdravene ca ale arborilor tineri; păreau înveşmântaţi sau ascunşi în nişte haine strâmte, maronii şi cenuşii. Aveau membre lungi, mâini cu multe degete, părul ţepos şi bărbi de un verde fumuriu, ca muşchiul."



Dar, spre deosebire de fanii Godzillei, nu toată lumea rămâne uimită de dimensiunile unei făpturi. Pe hobbiţi i-au impresionat mai cu seamă ochii lui Arborebărbos: căprui, cu irizaţii verzui, solemni, iscoditori. Pippin avea să mărturisească:



„Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin cu amintiri străvechi şi gânduri prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea că era ceva care creştea dedesubt, adormit, ai fi zis că o făptură cu frunze şi rădăcini, ceva între adâncul pământului şi bolta cerească, se trezise brusc la viaţă şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o dovedise, ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi."



Întâlnirea a surprins ambele părţi. În ciuda cazului relatat de Sam la hanul „Dragonul verde", enţii n-aveau nici o idee despre existenţa piticuţilor. Oamenii-copaci cunoşteau doar neamurile amintite de o poezioară învăţată în copilărie: elfii cei Dintâi Născuţi; piticul scormonitor, ce locuia în case fără soare; entul, fiul pământului, de-o vârstă cu munţii; omul muritor, al cailor stăpân. În cele din urmă, la sugestia lui Pippin, Arborebărbos s-a văzut nevoit să adauge listei încă un vers:



„Hobbiţii de-o şchioapă, ce-n vizuini trăiesc."



Conform celor împărtăşite Yavannei de Manwë în „Quenta silmarillion", odată cu plecarea elfilor şi ridicarea oamenilor, rasa enţilor începea să piară. Principalul motiv îl constituia dispariţia femeilor-arbori: entsoaţele.

Cununarea pomilor este încă un obicei larg răspândit pe glob, prezent în diferite forme, reflectat şi la noi, în balada populară a mărului şi trandafirului. În natură, există specii arboricole dioice, sexuate, unde unele exemplare poartă doar flori bărbăteşti, iar altele numai flori femeieşti.

Un prim exemplu ar fi o fosilă vie, rămasă din Terţiar, precum Ginkgo biloba (se întâlneşte şi forma „Gingko"), copacul cu frunzele în evantai, prezent într-o sumedenie de parcuri dendrologice sau grădini botanice. Un Ginkgo se dezvoltă ca enţii, încet-încet, fără pripeală şi creşte aşa, molcolm, până la circa 30-40 m înălţime. Trăieşte mult, până la 2000 de ani şi rămâne sănătos vreme îndelungată, deoarece, fiind răşinos, nu-l atacă ciupercile şi insectele. E remarcat mai ales toamna, când frunzele-i devin de un galben auriu. În aceste condiţii, să nu ne minunăm că unii comentatori (de ex. Lionel Pras), l-au comparat cu mallornii, maiestuoşii arbori din pădurea Lothlórien. Anglo-saxonii îi spun „maidenhair tree" - părul fecioarei. În China, unde conurile de ginkgo sunt folosite la gătit, s-a încetăţenit obiceiul că pe un trunchi de un sex să fie altoită o mlădiţă de sex opus.

Din antichitate, beduinii au obiceiul de a căsători curmalii, o altă plantă dioică. Ei rup inflorescenţele de pe pomii bărbătuşi şi, în cadrul unei sărbători fastuoase, polenizează florile curmalilor femele. „Atlasul botanic" din 1994 explică obiceiul prin faptul că: „astfel se asigură o fructificaţie bogată şi se economiseşte spaţiu lăsând într-o livadă întreagă de curmali cu flori femele un număr restrâns de curmali cu flori mascule". Alţi copaci cu exemplare sexuate sunt sălciile, diferitele varietăţi de plop, tisa, ienupărul, arborele de pâine, frasinul american, arţarul argintiu, arţarul american etc.

Există şi căsătorii cu semnificaţie magică, între arbori din specii diferite. James Frazer aminteşte obiceiul hindus de a căsători arborii de mango cu un tamarind sau cu o iasomie. În poveştile populare româneşti, se consideră ca arbori masculini brazii, varietăţile de stejar şi fagul, în vreme ce salcia şi teiul sunt socotite ca feminine. Există o explicaţie mitologică, de sorginte antică, a credinţei. În cartea a opta a „Metamorfozelor", Ovidiu povesteşte legenda lui Filemon şi Baucis, doi bătrâni săraci, dar ospitalieri, care i-au găzduit pe Zeus şi pe Hermes, sosiţi în chip de muritori obişnuiţi. În semn de răsplată, zeii le-au transformat casa în templu şi i-au rugat să ceară orice. Soţii au cerut privilegiul să moară deodată. Odată, cum stăteau în faţa templului, Baucis l-a văzut pe Filemon acoperindu-se cu frunze de stejar, fără să bage de seamă că ea însăşi începe să se transforme într-un tei. În cele din urmă, cei doi bătrâni s-au transformat complet în cei doi arbori.

Spre deosebire de Filemon şi Baucis, menajul enţilor nu era lipsit de probleme, deoarece soţii manifestau preocupări diferite. Enţii preferau să cutreiere pădurile, unde primeau învăţătură de la elfi şi discutau cu arborii pe care-i păstoreau. Entsoaţele erau obsedate de ordine, privită ca fundamentul belşugului şi păcii. Ele şi-au amenajat nişte grădini pe placul inimii, unde locuiau şi-şi aşteptau consorţii. Dar aceştia preferau compania copacilor măreţi, cutreierau codrii neîmblânziţi de pe coastele abrupte ale dealurilor înalte, unde săltau pâraiele din piatră-n piatră, aşa că treceau arareori prin grădini. În cele din urmă, ca să se ferească de Ameninţarea din Miazănoapte, femeile enţilor au trecut Anduinul, unde s-au întâlnit cu oamenii şi i-au învăţat să se gospodărească. Apoi a urmat războiul dintre Sauron şi Oamenii Mării, iar entsoaţele au dispărut fără urmă. Locul straturilor şi holdelor a fost ocupat de sterpele Pământuri Maronii din stânga Râului cel mare. Într-un târziu, când au realizat absenţa lor, enţii au început să le caute, să-i întrebe pe oameni, însă au primit răspunsuri contrarii, fără noimă.

Elfii, cărora întotdeauna le-au plăcut să se exprime prin muzică, au creat chiar un cântec vesel despre dragostea dintre un ent şi o entsoaţă, un fel de „Cântare a Cântărilor" copăcească, unde iubiţii se cheamă pe rând, în fiecare anotimp, căutând să se înfrupte împreună din toate bucuriile vieţii, în cea mai frumoasă lume de sub Soare.


Alte articole din ciclul „Tolkien cel veşnic verde":

1. Mitologii vegetale (Pro-Scris 25-26)
2. O salcie năbădăioasă (Pro-Scris 29-30)
3. Păstorii copacilor (I) (Pro-Scris 31-32)





PLEDOARIE PENTRU BASMUL MODERN

Robert Lazu


O apariţie recentă - Inklings. Litera şi spiritul (Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004) - a reuşit să ne stârnească, deopotrivă, uimirea şi admiraţia. Volumul, coordonat de doamna Rodica Albu de la Catedra de Anglistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Iaşi, reprezintă prima antologie în limba română care conţine studii despre concepţiile şi operele principalilor membri ai grupului literar oxonian: C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams şi Owen Barfield. Pe lângă studiile semnate de autori de renume internaţional precum Hope Kirpatrick („C.S. Lewis – un autor al zilelor noastre”), Daniel Callam („Mere Christianity şi paradigma puritană a convertirii”), Peter Russel („Tolkien şi imaginaţia”), David Llewelyn Dodds („Elementul magic în miturile lui J.R.R. Tolkien şi Charles Williams”), Jan Curtis („Charles Williams. Reputaţia sa în lumea anglofonă între 1917 şi 1985”), Elmar Schenkel („Poetică şi revoluţie – gândirea lui Owen Barfield”) şi Astrid Diener („Interviu cu Owen Barfield”), textele semnate de Rodica Albu („Cuvânt înainte: Inklings – litera şi spiritul”; „Introducere”; „Leul, vrăjitoarea şi garderoba – lecturi posibile”) şi Mihalea Cernăuţi-Gorodeţchi („Receptarea lui Tolkien”) contribuie, de asemenea, la conturarea unor portrete complete ale „inklingşilor”, condimentate cu referinţe cronologice, biografice şi bibliografice menite să astupe golurile culturii autohtone. La toate acestea se adaugă şi traducerile unor fragmente din operele autorilor prezentaţi (C.S. Lewis: Trilogia spaţială – fragment, Cronicile din Narnia: Jilţul de argint – fragment, Abolirea omului – fragment; J.R.R. Tolkien: Stăpânul inelelor – fragment; Charles Williams, Magul Zoroastru – fragment; Owen Barfield, Idolatria modernă – din volumul Istorie, vină şi obişnuinţă), realizate cu acurateţe filologică. În ansamblu, volumul este reuşit, meritând cu prisosinţă să fie reeditat de către una din editurile cu o mai bună circulaţie. Abordând acum, mai cu de-amănuntul, câteva din studiile ale căror titluri le-am pomenit deja, să vedem care sunt perspectivele deschise de contributori.

Doamna Rodica Albu, fără a renunţa la exigenţele academice ale unei asemenea opere colective, prezintă o serie de date menite a contribui la buna popularizare a operei lui C.S. Lewis, în special, şi a celorlalţi membri ai grupului Inklings, în general. Descriind cum anume a luat fiinţă, în Anglia interbelică, grupul „mythopoetic” oxonian, autoarea remarcă bucuria spiritului şi forţa creatoare ce-i caracteriza pe toţi aceşti creştini care se dăruiau cu frenezie literaturii, al căror catalizator era sclipitorul C.S. Lewis: „Avea o bucurie a scrisului şi o putere deosebită de a-şi anticipa cititorii, vizibilă în varietatea stilistică, în caracterul oral şi în simplitatea structurii frazei din scrierile pentru marele public, dar şi în retorica clasică, logica imbatabilă şi vocabularul extrem de bogat al operei academice” (p. 18). Însă elementul-cheie al creaţiei lui Lewis - ca şi a întregului grup, de altfel - pare să fie „o teorie creştină a imaginaţiei literare”. Tolkien, în felul său cu totul specific, caracterizat, de asemenea, de simplitate, „s-a deschis spre o panoramă mai vastă de mituri şi legende, în care propria credinţă este mai puţiun evidentă, dar care nu se opune în nici un fel vederilor sale teologice tradiţionale” (Gareth Knight, The Magical World of the Inklings, Element Books, 1990, p. 112, apud Rodica Albu, op. cit., p. 21). În ciuda faptului că cei mai cunoscuţi membri ai grupului sunt Lewis şi Tolkien, se pare că Charles Williams a fost adevăratul suflet al clubului, el centrându-se în creaţiile sale „pe apariţia elementelor supranaturale în viaţa cea de toate zilele” (p. 22). În fine, O. Barfield va fi şi el preocupat de „importanţa imaginaţiei pentru speţa umană, evoluţia conştiinţei şi felul în care schimbarea sensurilor cuvintelor reflectă această evoluţie” (p. 24). Inspirându-se din operele unor predecesori ca George MacDonald, William Morris, Keneth Graham şi, mai ales, Gilbert Keith Chesterton, autorii „marca” Inklings s-au dedicat unei literaturi care, deşi pare destinată copiilor, e scrisă mai curând „pentru copilul din noi, indiferent de vârstă” (p. 25). Traseul receptării operelor lor nu a fost egal. Dacă Tolkien şi Lewis au ajuns pe culmile gloriei literare unde rămân şi astăzi nume de referinţă, Williams şi Barfield sunt citiţi în cercuri mult mai restrânse, frământate de controverse asupra valorii acestora. Doamna Albu nu uită să menţioneze acele instituţii solide dedicate studiului şi promovării literaturii grupului Inklings, cum ar fi „Centrul Marion E. Wade” de la Colegiul Wheaton (Illinois - SUA) sau „The Mythopoeic Society” (San Francisco - SUA), la care se adaugă „Societatea Inklings pentru Literatură şi Estetică” din Germania. În ce priveşte direcţiile investigaţiei hermeneutice în contextul operei lui C.S. Lewis, R. Albu indică una dintre cele mai fertile căi, anume aceea a lecturii teologice, care, neîndoielnic, a reprezentat însuşi orizontul originar al autorului:

„(...) Ori, poate, ţara de dincolo de garderoba se află în noi înşine, iar propria noastră minte poate juca rolul vrăjitoarei rele, care nu lasă să vină Crăciunul în noi, Crăciun înţeles ca reaprindere a luminii cristice din suflet, ca punere a fiinţei sub semnul Graţiei Divine.

Păcat, Lege, Graţie... Lectura teologică este deschisă explicit doar adultului (...)” (p. 63).

Tot în sensul unei lecturi teologice este orientat şi eseul lui Daniel Callam, „C.S. Lewis – Mere Christianity şi paradigma puritană a conversiunii” (pp. 44-54). Apelând la cele mai importante surse, D. Callam demonstrează că, în ciuda unor anumite înclinaţii către „versiunile sacramentale ale creştinismului” (p. 54), Lewis a fost şi a rămas impregnat în spiritul său de calvinism şi de morala puritană. „Astfel, chiar atunci când credinţele şi acţiunile lui sugerează o sensibilitate catolică, faptul că ele sunt rezultatul alegerii sale proprii le face să fie esenţialmente protestante” (p. 53). Dacă există, arareori, anumite accente catolice, probabil că întâlnim aici unele din influnţele lui Tolkien, mult mai atent decât prietenul său la rigorile rectitudinii credinţei.

Deşi remarcabil prin deschiderile pe care le aduce în domeniul exegezei tolkien-iene, textul-conferinţă a lui Peter Russel, „Tolkien şi imaginaţia” (pp. 139-149), poate fi considerată doar o introducere în miezul uneia dintre cele mai dificile chestiuni ale teologiei morale dar şi a antropologiei filosofice: care anume este statul imaginaţiei cretoare? Subliniind deruta pe care a încercat-o constatând faptul că „Tolkien evita să folosească cuvântul «imaginaţie» după înţelesul lui Coleridge şi insista asupra conceptului de «fantezie»” (p. 141), Russel ne invită la o scurtă călătorie prin meandrele concepţiilor moderne despre fantezie, fără a reuşi să împrăştie nedumerirea care pluteşte asupra perspectivei tolkien-iene despre imaginaţie. Pentru noi un asemenea demers reprezintă cea mai bună dovadă, indirectă, că în lipsa unei serioase culturi ascetico-antropologice soluţionarea acestei chestiuni e practic imposibilă.

În „Receptarea lui Tolkien” (pp. 150-163), Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi grupează articole publicate în câteva numere din Convorbiri literare, explorând atât modul în care au pătruns romanele lui Tolkien în conştiinţa publicului autohton, cât şi stilul (uneori, neinspirat) în care au fost traduse acestea în româneşte. Concluzia cercetătoarei, deşi severă, reflectă just lipsa unor traducători a căror competenţă filologică e dublată de o cunoaştere specializată a autorilor traduşi: „Cert este că, din motive independente de intenţia, voinţa şi hotărârea autorului, Stăpânul inelelor se prezintă în româneşte cu unele goluri considerabile, generatoare de confuzie şi de reacţii nu chiar favorabile” (p. 154). Meditând asupra modului în care Tolkien însuşi a receptat succesul neaşteptat al romanelor sale, Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi denunţă deriziunea culturii de consum, interesată exclusiv de profit, care în cele din urmă conduce la falsificarea adevăratului mesaj al operei:

„Tolkien şi-a dorit ca Ţinutul-de-Mijloc să fie, prin excelenţă, un Refugiu pentru cetăţenii unui ev nu doar zbuciumat (cum, de altfel, au mai fost şi altele), ci, mai ales, dezîncîntat” (p. 158);

„Cu bună ştiinţă sau tot din ignoranţă (păcat, la urma-urmei, la fel de puţin scuzabil în context), politica market-ingului tratează Stăpînul inelelor ca pe oricare altă poveste aducătoare de profit. Simbolul celui mai mare rău posibil este comercializat cu aceeaşi seninătate ca şi un tricou cu Mickey Mouse, cu Pikachu sau cu J. Lo (în funcţie de gusturile, interesele şi preferinţele consumatorului)” (p. 159).

Din nefericire, în contextul unei culturi în care valoarea lui „a avea” e considerată superioară valorii lui „a fi”, nu ştim dacă lucrurile ar putea să stea altminteri; tocmai de aceea critica literară bine orientată, onestă şi fidelă subiectului abordat, a fost, este şi va fi o necesitate vitală. O singură inexactitate am întâlnit în eseurile doamnei Cernăuţi-Gorodeţchi. Când afirmă că „Tolkien a revizitat, cu har şi originalitate, izvoare vechi, oarecum căzute în desuetitudine” (p. 161), a inclus în mod eronat între aceste surse mitologice legendele arthuriene, ceea ce este contrar afirmaţiilor categorice ale autorului oxonian care, după cum mărturiseşte într-o scrisoare din 1951 (Letters of J.R.R. Tolkien, ediţie îngrijită de Humphrey Carpenter cu colaborarea lui Christopher Tolkien, George Allen & Unwin, London, 1981, p. 144), nu agrea romanele mesei rotunde. Oricum, această scăpare nu întunecă cu nimic valoarea prezentării prin care doamna Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi contribuie la o mai bună prezentare a lui Tolkien în contextul culturii româneşti.

Deşi, adesea, eseul lui David Lewellyn Doods – „Elementul magic în miturile lui J.R.R. Tolkien şi Charles Williams” (pp. 173-193) - e dificil de urmărit din pricina obscurităţii subiectului abordat, el insistă, între altele, asupra respingerii întregii lumi arthuriene de către creatorul lui Bilbo Baggins (p. 175). Vorbind despre elementul magic în literatura lui Tolkien că despre „o trăsătură a medievalismului său” (p. 176), Doods subliniază una dintre cele mai importante teze – întâlnită şi la C.S. Lewis – asupra originilor ştiinţei şi tehnologiei, înrudite prin efectele lor negative cu magia: „Aşa după cum spune Tolkien, «dorinţa de putere, dorinţa de a-ţi duce la îndeplinire gândul şi voinţa cât mai repede cu putinţă» conduce la «domnia Maşinăriei (sau a Magiei)»” (p. 180). Vedem deci că mult înaintea lui Ioan Petru Culianu, cu a sa monografie Eros şi magie în Renaştere, Lewis şi Tolkien intuiau perfect – într-un sens oarecum diferit faţă de savantul român – continuitatea dintre magie şi ştiinţa modernă.

O altă precizare foarte importantă, trecută adesea cu vederea de fanii tolkien-ieni, este semnificaţia etimologică a termenului „wizard” care e pus în legătură cu „wise” = „înţelept”, iar nu cu acele cuvinte ce desemnează vrăjitorul, solomonarul (p. 183). Optica prin care trebuie privit un personaj precum Gandalf nu este nicidecum cea a perceperii unui simplu vrăjitor, care acţionează prin ştiinţa magiei albe, ci una care descoperă în spatele trăsăturilor sale figura paradigmatică a Înţeleptului, specifică culturii europene încă din vremurile Greciei antice când se vorbea despre cei „şapte înţelepţi”. Un argument în plus pentru sensul schimbat - ne-vrăjitoresc, am putea spune - pe care Tolkien îl acordă magiei, este constituit de evitarea discuţiilor sterile despre eficienţa praxeologică a practicilor magice (p. 189). Ca şi în cazul mitologiei, Tolkien păstrează rezerve discrete dar ferme faţă de orice deschidere în direcţia experimentelor magice, spre deosebire de Charles Williams care „a căzut pradă capcanelor magiei, fiind totuşi în mod subtil conştient de acestea” (p. 192). Cu toate acestea nu trebuie să-l percem pe Williams ca pe un intelectual fascinat de vrăjitorie şi ocultism, ci doar ca pe un căutător al Dumnezeului Celui Viu care, spre deosebire de prietenul său, nu a (re)cunoscut calea specifică ortodoxiei catolice de „a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a te bucura de El mereu” (p. 193).

Profesorul Elmar Schenkel, şeful catedrei de engleză a Universităţii din Leipzig, încheie seria studiilor cuprinse în volumul coordonat de doamna Rodica Albu cu un text intitulat „Poetică şi evoluţie – gândirea lui Owen Barfield în perspectivă” (pp. 251-261), care precede interviul pe care Astrid Diener i l-a luat autorului britanic în 1995, când acesta împlinise 97 de ani (pp. 262-273). Schenkel precizează care anume au fost interesele cognitive ale lui Barfield: „zonele dintre ficţiune, imaginaţie, poezie şi religie şi relaţiile lor cu lumea modernă” (p. 252). Influenţat de ezoterismul lui Rudolf Steiner, el va intra în conflict deschis cu prietenul său, C.S. Lewis, conflict cunoscut în istoria grupului Inklings sub numele de „Marele Război” (p. 252). Probabil că diferenţa de fond rezida în viziunea pe care cei doi o aveau asupra imaginaţiei: dacă pentru cel din urmă imaginaţia ocupa o funcţie secundară, chiar dacă importantă, în cadrul actului de credinţă, pentru Barfield „imaginaţia este un mijloc de a ajunge la adevăr” (p. 253). Pornind de la această presupoziţie desluşim o întreagă viziune asupra lumii, asupra omului şi a limbajului, surprinzătoare pentru orice gânditor modern impregnat de spiritul poztitivist şi de „dogma” evoluţionistă. Se cuvine precizat că viziunea lui R. Steiner nu pare a fi, în cazul lui Owen Barfield, decât un simplu pretext al unor speculaţii de mult mai mare subtilitate şi substanţă decât antroposofia.

Cea ce trebuie să reţinem din gândirea autorului „Idolatriei moderne” este „importanţa supremă (...) a imaginii şi imaginaţiei într-o epocă a «restrângerii»; al doilea, faptul că însăşi imaginaţia umană este supusă proceselor istorice sau, mai degrabă, evolutive” (p. 256). Decurgând din concepţia asupra imaginaţiei, o altă contribuţie majoră a lui Barfield este teoria sa privitoare la idolatrie, care „conform teoriei sale, ar trebui văzută ca produsul final al procesului care poate fi înfăţişat ca o separare dintre imagine şi realitate” (p. 256). Cât se poate de relevant ni s-a părut un citat din Saving the Appereances, asupra căruia ne atrage atenţia eruditul profesor Schenkel: „idolatria poate fi definită ca evaluarea imaginilor sau reprezentărilor într-un mod eronat şi pentru motive eronate; iar un idol, ca o imagine astfel evaluată. Mai precis, idolatria are tendinţa efectivă de a abstrage conţinutul de sens din întreaga reprezentare şi de a-l căuta de dragul său, transmutând imaginea admirată într-un obiect dorit” (apud op. cit., p. 257). Ne-a frapat asemănarea izbitoare dintre acestă concepţie asupra idolatriei, teoretizată de Barfield, şi aşa-numita „lege a degradării fantasticului”, elaborată de Mircea Eliade în câteva dintre textele sale de tinereţe, din care cităm următorul fragment: „Valoarea lor (a perlelor – n.n.) estetică şi economică s-a desprins mult mai târziu, când sensul metafizic primordial a început să fie uitat, datorită anumitor revoluţii care au avut loc în viaţa mentală a societăţii europene”(Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, în Meşterul Manole, antologie alcătuită de Magda şi Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992, pp. 58-59). Ambii autori insistă asupra pierderii de către omul recent a sensului simbolic al obiectelor şi lucrurilor, după care subliniază consecinţele degradante ale acestui fenomen de infantilism spiritual. Astfel, relativizarea existenţei lumii nevăzute, şi, implicit, a existenţei sufletului, conduce de-a dreptul la nevroză şi schizofrenie, fenomene – din nefericire - mult prea răspândite în „minunata lume nouă”. Pornind de la aceste consideraţii, Elmar Schenkel încheie, concluziv, subliniind faptul că: „Gândirea lui Barfield poate mai degrabă să ne conducă la ceea ce s-ar putea numi ecologia sinelui” (p. 261). În ansamblu, credem că această afirmaţie poate fi extinsă la operele tuturor autorilor grupului Inklings, care, dincolo de satisfacerea propriei pasiuni pentru literatură, au fost angajaţi în răspândirea unor idei de inspiraţie creştine menite să însănătoşească mediul intelectual al epocii noastre dominate de cele cele mai cumplite boli ale spiritului, ateismul şi materialismul.


Rodica Albu (coordonator) - Inklings - Litera şi spiritul
Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 2004





LISTA GREŞELILOR GĂSITE ÎN EDIŢIILE TOLKIEN ROMÂNEŞTI

Repet Ent (Györfi-Deák György)


Lista de mai jos şi-a propus să adune cât mai multe dintre erorile descoperite în ediţiile româneşti ale cărţilor lui J. R. R. Tolkien. Ea va fi reluată, ediţie cu ediţie, pe măsură ce se va îmbogăţi cu noi şi noi greşeli de tipar ori „perle" ale traducătorilor. Printre ultimele sunt unele incredibil de grave, rezultate prin efectul combinat al oboselii tălmăcitorului şi al neatenţiei corectorului. Mulţumim tuturor care ne-au semnalat „bâlbele" de mai jos şi să sperăm că ele vor fi corectate în următoarele apariţii editoriale.


SILMARILLION, 19
este povestea lui Beren şi a lui LÚTHEIN, fecioara elfă
Astfel câştigă el mâna lui LÚTHEIN

SILMARILLION, 22
atât în mitologia românească, precum şi în cea TOLKINIANĂ

SILMARILLION, 197
a azvârlit-o asupra lui MAEGLON

SILMARILLION, 238
în dreptul porţilor FOTĂREŢEI Nargothrond

SILMARILLION, 264
şi NEMAŢINÂND seamă de legăturile ei de sânge

SILMARILLION, 268
dacă regele nu binevoia să le DĂDEA giuvaierul

SILMARILLION, 342
giuvaierul dobândit de Beren şi purtat de LÚTHEIN

SILMARILLION, 408
atunci s-a hărăzit această soartă, ca SARUMAN să se întoarcă

SILMARILLION, 480
în Nanduhirion, valea PÂRÂURILOR tainice



CELE DOUĂ TURNURI 2000, 356
În loc de: „în ţinutul fiilor lui Elendil cel DORUL însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea" ar fi trebuit să apară: „în ţinutul fiilor lui Elendil cel Chipeş şi încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, Gondorul însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea"



STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 396
În loc de: „ZIRAK-ZIGIL" ar fi trebuit să apară: „Zirak-Zizil"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 415
În loc de: „Balin, fiul lui FUNDON" ar fi trebuit să apară: „Balin, fiul lui Fundin"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 407
Lipseşte nota de după propoziţia: „Poate în semn de dragoste pentru mine."

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 428
un rând al corectorului uitat în text:
„...vezi volumele I 20 [?], şi III 486 [?] - de corelat cu paginaţia volumului de faţă."

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 436
În loc de: „ARVEDIU" ar fi trebuit să apară: „Arvedui"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 438
În loc de: „încă se mai AFLATU" ar fi trebuit să apară: „încă se mai aflau"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 443
În loc de: „Când va veni REGLE înapoi" ar fi trebuit să apară: „Când va veni regele înapoi"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 450
În loc de: „RÓMENDOCIL" ar fi trebuit să apară: „Rómendacil"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 455
În loc de: „Regele ONDOBAR şi amândoi fiii săi" ar fi trebuit să apară: „Regele Ondoher şi amândoi fiii săi"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 462
În loc de: „iar el a murit doisprezece ani după tatăl său" ar fi trebuit să apară: „iar el a murit la doisprezece ani după tatăl său"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 472
În loc de: „căci fără bunăvoinţă A Stăpânului Elrond" ar fi trebuit să apară: „căci fără bunăvoinţa Stăpânului Elrond"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 481
În loc de: „La aceeaşi VEME" ar fi trebuit să apară: „La aceeaşi vreme"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 497
Nota de după cuvintele: „cu întreaga familie" a ajuns în pagina 498.

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 503
Nota de după propoziţia: „încetul cu încetul numărul lor a sporit din nou" a ajuns în pagina 504.

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 522
În loc de: „THOR scapă împreună cu Thráin" ar fi trebuit să apară: „Thrór scapă împreună cu Thráin"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 523
În loc de: „2851 - Moare Belecthor al II-lea" ar fi trebuit să apară: „2852 - Moare Belecthor al II-lea"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 525
În loc de: „Denethor al III-lea" ar fi trebuit să apară: „Denethor al II-lea"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 527
În loc de: „Ia orice cal POFTEŞI" ar fi trebuit să apară: „Ia orice cal pofteşti"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 529
În loc de: „26 decembrie" ar fi trebuit să apară: „25 decembrie"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 548
Lipseşte nota de după propoziţia: „Anul era la fel de lung precum este în zilele noastre."
În loc de: „cuvântul yén, în limba QUENIA" ar fi trebuit să apară: „cuvântul yén, în limba quenya"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 549
În loc de: „numite în limba QUENIA" ar fi trebuit să apară: „numite în limba quenya"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 553
În loc de: „TÓRION" ar fi trebuit să apară: „Tárion"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 555
În loc de: „şi le-am RE-NUMIT pe celelalte" ar fi trebuit să apară: „şi le-am renumit pe celelalte"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 556
În loc de: „pe 25 martie 3012" ar fi trebuit să apară: „pe 25 martie 3021"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 561
În loc de: „nu mai putea fi STÂMPĂRAT" ar fi trebuit să apară: „nu mai putea fi astâmpărat"
În loc de: „După ÎNFRÂNGREA Puterii" ar fi trebuit să apară: „După înfrângerea Puterii "

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 565
În loc de: „când s-a întors în ţara Pustietăţii" ar fi trebuit să apară: „când s-a întors în Ţara Pustietăţii"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 567
Nu s-a tradus: „In this jargon 'tark', 'man of Gondor', was a debased form of 'tarkil', a Quenya word used in Westron for one of Númenorean descent; see III, 54."
În loc de: „în volumul al II-lea, Cartea a Treia" ar fi trebuit să apară: „în volumul al II-lea, pagina 53 (ediţia engleză)"

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 568
În loc de: „GRISHNÂKH" ar fi trebuit să apară: „Grishnákh"
Pasajele dedicate căpcăunilor sau gnomilor ar trebui precedate de câte un rând liber.





TREI TEXTE SACRE

Györfi-Deák György


O dată cu romanele sale, scriitorul englez John Ronald Reuel Tolkien (1892-1973) a creat un univers insolit, Pământul de Mijloc, populat de diferite neamuri: pitici, elfi, orci, căpcăuni, oameni, uriaşi, hobbiţi. Felul cum au apărut aceşti locuitori ne este povestit în „Silmarillion".

Întâii Născuţi ai Creatorului, numit aici Eru Ilúvatar, sunt nişte făpturi angelice, trezite sub lumina stelelor presărate de valara Varda, soţia lui Manwë, în apropiere de lacul Cuiviénen (Apa Trezirii). Aici au trăit vreme îndelungată, răstimp în care au străbătut Pământul de Mijloc şi s-au minunat de toate cele întâlnite, căci fuseseră creaţi cu darul vorbirii şi au dat nume tuturor lucrurilor şi făpturilor pe care le-au zărit. Pe ei înşişi s-au numit „quendi", adică „cei care vorbesc", căci în afara lor nu existau alte făpturi care să cuvânte sau să cânte. Abia apoi, o dată cu primul răsărit de Soare, s-au născut şi oamenii, neamul căruia Creatorul i-a hărăzit o soartă aparte.

Elfii erau nemuritori, iubeau frumuseţea lumii, o făceau să înflorească prin delicateţea şi perfecţiunea cu care au fost dăruiţi. La început ei au vorbit doar quenya (elfa nobilă), dar apoi s-au amestecat cu oamenii şi astfel a apărut limba sindarină. În Anexa F la „Stăpânul inelelor" (Limbile şi popoarele celui de-al treilea ev), Tolkien ne spune că înainte de Apusul lor, majoritatea elfilor adoptaseră sindarina pentru viaţa de zi cu zi, în vreme ce elfa nobilă devenise un fel de „latină a elfilor", folosită doar în ceremonii, în datini şi în cântece.

Într-o scrisoare adresată lui Milton Waldman, în 1951, reprodusă în preambulul ediţiei româneşti a „Silmarillion", J. R. R. Tolkien mărturisea o legătură aparte cu această parte a creaţiei sale:


„În spatele poveştilor mele se află o întreaga încrengătură de limbi (cele mai multe doar schiţate ca structură). Dar acelor creaturi pe care în engleză le numesc „Elves", o denumire ce induce în eroare, le-am destinat doua limbi înrudite care sunt aproape complete - am scris istoricul lor, iar formele (reprezentând două laturi diferite ale propriului meu gust lingvistic) au fost deduse în mod ştiinţific dintr-o origine comună. Din aceste limbi am construit aproape toate numele care apar în legendele mele. Ceea ce conferă, sau cel puţin aşa cred, un anumit caracter toponimiei şi onomasticii (coeziune, unitate de stil lingvistic, iluzia istoricitaţii), cu totul unic în literatura de gen."


Şi, parcă presimţind avatarurile postume ale operelor sale, scriitorul sublinia:


„Probabil că pentru mulţi este un lucru lipsit de importanţă, însă nu şi pentru mine, data fiind sensibilitatea mea deosebită faţă de astfel de aspecte."


Mă întreb ce ar fi zis autorul, văzând că ediţia românească a „Stăpânului inelelor" a apărut fără Anexa E şi partea a doua din Anexa F (Despre traducere), omise nu atât „din motive care ţin de ortografia şi pronunţia specifice limbii engleze", cum ar fi dorit traducătoarea să credem, cât mai degrabă din grabă şi comoditate.

La rândul meu, ţin la această parte a operei tolkienene. La baza graiurilor quenya (elfa nobilă) şi sindarin (vorbită de elfii cenuşii) a stat limba finlandeză, pe care scriitorul o învăţase citind Kalevala în original. Cum limba maghiară este înrudită cu finladeza, în lexicul elfesc am regăsit multe cuvinte cunoscute. Să amintesc doar „atar" (tată), din care s-a format denumirea de „atani" (oameni), atât de apropiat de ungurescul „atya" (părinte).

Tolkien nu numai că a inventat limbile de pe Pământul de Mijloc, ci chiar le-a folosit. Exemplificări ar fi destule, să ne oprim doar la „A Elbereth Gilthoniel", imnul de slavă cântat de elfi în cinstea valarei Varda, numită Elbereth în sindarină sau Elentári în elfa nobilă, pe care Frodo Baggins îl aude în casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată, în momentul când, împreună cu Bilbo Baggins, ies din Sala Focului (II, 1).


A Elbereth Gilthoniel,
silivren penna míriel
o menel aglar elenath !
Na-chaered palan-díriel
o galadhremmin ennorath,
from [the] tree-tangled middle-lands,
Fanuilos, le linnathon
nef aear, sí nef aearon !


Se pare că Frodo cunoştea o parte dinainte, deoarece l-a alungat pe Regele Vrăjitor, atunci când nazgűlii i-au atacat pe hobbiţii poposiţi pe Ţancul Vremii (Amon Sűl), rostind cuvintele din primul vers (I, 11). Să ne amintim de remarca lui Aragorn: „Mai ucigător pentru el [Regele Vrăjitor] a fost numele Elbereth." (I, 12) În momentul când bărcile cu care Frăţia Inelului a pornit din Lothlórien au fost atacate de un nazgűl (II, 9), prinţul elf Legolas şi-a lansat săgeata cerând ajutorul Doamnei Stelelor prin aceleaşi cuvinte. Sam cel Înţelept invocă imnul din nou, în momentul când respinge atacul lui Shelob, păianjenul monstruos din Cirith Ungol (IV, 10).

„A Elbereth Gilthoniel" este cel mai lung text în sindarină din „Stăpânul inelelor", din care Tolkien a tradus în volum doar două cuvinte, „galadhremmin Ennorath" (ţinuturi împădurite de pe Pământul de Mijloc), amintite într-o notă din Anexa E. Ulterior a realizat o traducere completă în engleză, însoţită de comentarii lămuritoare, publicată în antologia de versuri şi muzică „Road Goes Ever On", care a apărut în mai multe ediţii. Mai multe informaţii veţi găsi în Scrisoarea către Rhona Beare din 14 octombrie 1958 (Letters) sau în studiul scris de Helge K. Fauskanger, accesibil pe siturile http://www.ardalambion.com (în engleză) şi http://ardalambion.fr.free.fr (tradus în franceză de Bertrand Bellet).

Iată traducerea imnului elfesc, realizată pe baza versiunii engleze propuse de însuşi J. R. R. Tolkien:


A ELBERETH GILTHONIEL


A Elbereth Gilthoniel,
O Elbereth Star-kindler
O! Doamnă a Stelelor, Aprinzătoare a astrelor

silivren penna míriel
(white) glittering slants down sparkling like jewels
ce se sting licărind (albe) şi împrăştie scântei ca nişte nestemate

o menel aglar elenath !
from [the] firmament [the] glory [of] the star-host !
pe firmament, strălucire a mulţimii de stele !

Na-chaered palan-díriel
To-remote distance far-having gazed
Din depărtări cu privirea aţintită-n depărtare,

o galadhremmin ennorath,
from [the] tree-tangled middle-lands,
din ţinuturile împădurite de pe Pământul de Mijloc,

Fanuilos, le linnathon
Fanuilos, to thee I will chant
Fanuilos, către tine îmi înalţ cântarea

nef aear, sí nef aearon !
on this side of ocean, here on this side of the Great Ocean !
pornită de pe acest ţărm al oceanului, de pe acest ţărm al Marelui Ocean.

Fanuilos este o formă a numelui Amon Uilos, denumire sindarină a muntelui Oilossë (Albeaţa Nepieritoare), un fel de Olimp al Pământului de Mijloc, unde trăiau valarii Manwë şi Varda. Mulţi au fost derutaţi de acest aspect şi de aceea au considerat că miturile din „Silmarillion" sunt de sorginte păgână. Într-o scrisoare datată 2 decembrie 1953, adresată lui Robert Murray, Tolkien mărturisea, fără echivoc:


„Bineînţeles, Stăpânul inelelor este o operă fundamental religioasă şi catolică; iniţial, fără să-mi dau seama, apoi [urmărind] conştient [acest lucru] în timpul revizuirii." (The Lord of the Rings is of course a fundamentally religious and Catholic work; unconsciously so at first, but consciously in the revision.)


Tolkien a ştiut să-şi îmbine pasiunea pentru născocirea limbilor cu credinţa. Una dintre cele mai elocvente dovezi o constituie faptul că el a tradus în elfa nobilă (quenya) principalele rugăciuni creştine, precum „Tatăl nostru":


Átaremma i ëa han ëa ·
na aire esselya ·
aranielya na tuluva ·
na care indómelya cemende tambe Erumande :
ámen anta síra ilaurëa massamma ·
ar ámen apsene úcaremmar sív' emme apsenet tien i úcarer emmen.
Álame tulya úsahtienna mal áme etelehta ulcullo : násie :


sau „Bucură-te, Marie":


Aia María quanta Eruanno
i Héru as elye ·
aistana elye imíca nísi :
ar aistana i yáve mónalyo Yésus :
Aire María Eruo ontaril
á hyame rámen úcarindor
sí ar lúmesse ya firuvamme : násie :


Pentru a vă face o idee despre înţelesul cuvintelor elfeşti şi felul cum se aşează ele în propoziţie, vă prezentăm mai jos, în paralel, traducerile acestor texte sacre în engleză şi română.


TATĂL NOSTRU

Átaremma i ëa han ëa ·
Our father who art in heaven,
Tatăl nostru Carele eşti în ceruri

na aire esselya ·
hallowed be thy name,
sfinţească-se numele Tău;

aranielya na tuluva ·
thy kingdom come,
vie Împărăţia Ta;

na care indómelya cemende tambe Erumande :
thy will be done, on earth as [it is] in heaven
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.

ámen anta síra ilaurëa massamma ·
Give us this day our daily bread,
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;

ar ámen apsene úcaremmar sív' emme apsenet tien i úcarer emmen.
and forgive us our trespasses as we forgive those who trespass against us.
şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Álame tulya úsahtienna mal áme etelehta ulcullo : násie :
And lead us not into temptation, but deliver us from evil. Amen.
şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Amin.


În studiul „Domnul şi doamna inelelor", subintitulat „Tăinuita prezenţă a catolicismului în cartea «Stăpânul Inelelor» a lui Tolkien", Stratford Caldecott relevă o trăsătură definitorie a credinţei scriitorului englez, „pe care mulţi (incluzând aici şi pe prietenul lui Tolkien, C. S. Lewis) o găsesc dubioasă şi anume venerarea Fecioarei Maria". Eseistul consideră că unele dintre trăsăturile Maicii Domnului se regăsesc în anumite personaje feminine, precum Galadriel şi Elbereth. Dar legătura directă apare explicit prezentată în finalul romanului. Inelul Suveran a fost distrus în 25 Martie, de Bună Vestire, cu exact cu nouă luni înainte de Crăciun. Este ziua când a fost zămislit copilul divin, imaculata concepţie anunţată de îngerul Gabriel (Luca 1:28), printr-o frază aflată la temelia unei alte rugăciuni creştine:


BUCURĂ-TE, MARIE

Aia María quanta Eruanno
Hail Mary full of grace,
Bucură-te, Marie, cea plină de har,

i Héru as elye ·
the Lord is with thee.
Domnul este cu tine.

aistana elye imíca nísi :
Blessed art thou among women
Binecuvântată eşti tu între femei,

ar aistana i yáve mónalyo Yésus :
and blessed is the fruit of thy womb Jesus.
şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus.

Aire María Eruo ontaril
Holy Mary mother of God,
Preasfântă Marie, Mama lui Dumnezeu,

á hyame rámen úcarindor
pray for us sinners
roagă-te pentru noi păcătoşii,

sí ar lúmesse ya firuvamme : násie :
now and in the hour of our death. Amen.
acum şi în ora morţii noastre. Amin.





SCRISORILE DE CRĂCIUN ALE TATII (2)

J.R.R. Tolkien


(continuare din numărul precedent)


1928

Ce credeţi că a mai făcut de data asta bietul meu urs bătrân, dragul de el? Nimic aşa de grav ca stingerea tuturor luminilor. Doar că a tras ditamai trânta din capul scărilor până la intrare, şi asta tocmai în seara de joi! Tocmai începusem să cărăm din magazie în holul de la intrare primul lot de daruri. Ursul Polar a insistat să care el singur un pachet enorm în creştetul capului şi alte două pachete în mâini. Bang! Fâsss! Poc! Zdrang! Gemete şi mormăieli îndurerate: am alergat afară tocmai la timp să-l văd cum aterizează de-a buşilea în nas lăsând în urma sa un noian de mingi, pachete şi alte mărunţişuri - şi pe deasupra a mai şi căzut peste unele şi le-a strivit de tot. Sper că voi nu v-aţi ales tocmai cu darurile sfărâmate?! Vă trimit şi un desen care înfăţişează toată tărăşenia. Ursul Polar e destul de supărat din cauza desenului meu: zice că în toate picturile mele nu fac altceva decât să îmi bat joc de el şi că, într-o bună zi, mă va desena chiar el semănând cu un prostănac (desigur că nu sunt aşa şi de altfel nici el nu ştie să deseneze prea bine). Apoi s-a ridicat în capul oaselor şi s-a năpustit afară şi nu l-am mai putut convinge să mă ajute de loc, şi asta numai pentru faptul că stătusem în capul scărilor şi râsesem de el din momentul în care am văzut că nu s-au întâmplat cine ştie ce necazuri.

Oricum, cred că aţi vrea să vedeţi un desen care arată de data asta INTERIORUL noii mele case. Acesta este holul central care se află sub cupola cea mai largă, acolo unde strângem grămadă toate darurile înainte de a le încărca în săniile care aşteaptă la uşă. Ursul Polar şi cu mine am construit-o aproape în întregime singuri şi tot noi am aşezat dalele albastre şi violete. Balustrada şi acoperişul nu stau tocmai drepte dar asta nu are prea mare însemnătate. Pereţii i-am decorat cu copaci şi stele, cu Soarele şi cu Luna.


1929

Sunt bucuros să vă spun că acest Crăciun este din nou luminat feeric - Luminile Nordului au fost darnice cu noi. De data asta am făcut şi un foc de tabără (ca să-l mulţumim pe Ursul Polar), pentru a sărbători sosirea iernii. Spiriduşii zăpezii au lansat toate rachetele simultan, spre marea noastră surpriză. Am încercat să vă desenez cum a fost, dar adevărul e că zburau mii de rachete. Iar spiriduşii aproape că nu se văd din cauza fundalului înzăpezit. Focul de tabără a făcut o ditamai gaura în gheaţă şi a trezit-o pe Măria sa Foca, aflată dedesubt. Ca să le pună capac la toate, Ursul Polar a aprins 20000 de steluţe argintii, epuizând tot stocul pe care îl aveam aşa că nu mi-a mai rămas nici una să vă trimit şi vouă. Colac peste pupăză, a plecat în vacanţă!!! în nordul Norvegiei, unde a stat la un pădurar numit Olaf şi de unde s-a întors cu labele bandajate tocmai când începea sezonul Sărbătorilor.

Se pare că sunt mai mulţi copii ca niciodată în ţările pe care le am în grijă. Şi ce bine e că ceasurile nu arată peste tot acelaşi timp, pentru că altfel nu aş prididi niciodată cu darurile, deşi atunci când magia mea lucrează în plină forţă - adică în Ajunul Crăciunului -, pot să livrez o mie de pachete pe minut, dacă mi-am făcut planurile pe îndelete dinainte. Nici nu vă puteţi închipui lungimea listelor pe care le alcătuiesc. Şi niciodată nu le împrăştii. Dar anul acesta sunt totuşi cam îngrijorat. Privind desenele mele, puteţi ghici şi voi ce mi s-a întâmplat. Prima imagine mă înfăţişează în biroul meu scriind adresele pe care mi le dictează Ursul Polar. Pe aici am avut furtuni năpraznice, mai cumplite decât cele pe care le aveţi voi, care au sfâşiat norii enormi în milioane de scântei de zăpadă, urlând ca nişte demoni şi îngropându-mi căsuţa aproape până la acoperiş. Când era mai turbată vremea afară, Ursul Polar a zis că se sufocă de căldură şi a deschis geamul dinspre nord înainte ca eu să-l pot opri. Şi uitaţi-vă care a fost rezultatul. Ursul Polar s-a trezit îngropat în scrisori şi liste din creştet până în tălpi - şi nu se putea opri din râs!


1930

M-am bucurat de toate scrisorile primite de la voi. Sper că darurile din anul acesta vă vor fi pe plac: am încercat să fac rost de toate lucrurile pe care le-aţi cerut, deşi cămările mele erau cam întoarse cu susul în jos - asta din cauză că Ursul Polar s-a îmbolnăvit. S-a molipsit de tuse măgărească la începutul lunii noiembrie şi nu l-am putut lăsa să mă ajute cu împachetatul, pentru că ar fi fost cumplit dacă vreunul dintre dragii mei copii s-ar fi molipsit de tusea lui şi ar fi mormăit ca nişte urşi tocmai în ziua de Crăciun. Aşa că a trebuit să fac totul de unul singur. Desigur că Ursul Polar a făcut tot ce-i stătea în putinţă - mi-a curăţat şi mi-a ceruit sania şi s-a ocupat de reni în locul meu. Şi aşa s-a întâmplat şi accidentul. La începutul lunii am avut parte de o puternică furtună de zăpadă (nămeţii au atins aproape doi metri), care a culminat cu o ceaţă cumplită. Ursul Polar a ieşit să vadă de reni, dar s-a rătăcit şi aproape că a fost îngropat de viscol. Nu i-am simţit lipsa aşa că mult timp n-am ieşit în căutarea lui. Încă nu-şi revenise din tusea măgărească şi de data asta s-a îmbolnăvit îngrozitor de tare, aşa că a trebuit să stea în pat până acum trei zile. Totul a mers anapoda şi nu am avut pe nimeni să se ocupe ca lumea de mesagerii mei.

Nu-i aşa că sunteţi bucuroşi că Ursul Polar se simte mai bine? Sâmbătă am dat o petrecere pentru feciorii-de-zăpadă ( aceştia sunt fiii Oamenilor de zăpadă, singurii oameni care trăiesc în apropierea noastră - şi care, desigur nu sunt oameni "făcuţi din" zăpadă, deşi dacă stau să mă gândesc grădinarul meu, care este cel mai în vârstă dintre ei desenează uneori un om de zăpadă în loc de semnătură ) şi pentru ursuleţii polari ( nepoţii Ursului Polar), pentru a sărbători faptul că se făcuse ceva mai bine. Ursul Polar nu a băut prea mult ceai, dar când a auzit pocnitorile, şi-a aruncat jos păturile, a sărit în aer şi de atunci se simte mult mai bine.

Primul desen îl înfăţişează pe Ursul Polar spunând o poveste după ce totul a revenit la normal. Desenele mai mici arată cum l-am găsit în zăpadă şi apoi cum l-am pus să stea cu picioarele în apă fierbinte cu seminţe de muştar ca să nu-l mai scuture frigurile. Desigur, asta nu s-a întâmplat şi el a tras aşa un strănut că a stins cinci lumânări. Cu toate acestea, acum se simte bine - pot să jur, pentru că a revenit la toate năravurile sale: se păruieşte cu omul de zăpadă (grădinarul) şi îl împinge peste acoperişul căsuţei sale făcute din zăpadă; şi împachetează bucăţele de gheaţă în locul darurilor în pachetele destinate copiilor neastâmpăraţi. Asta nici nu ar fi aşa o idee rea, numai că nu mi-a spus niciodată că face aşa ceva şi câteva pachete au fost depozitate la căldură şi, topindu-se, au îmbibat cu apă şi cadourile copiilor cuminţi!

Ei bine, dragii mei, aş avea eu multe de povestit - despre fratele meu cel Verde şi despre tatăl meu, bătrânul Tataie Buturugă şi despre cum am ajuns amândoi să ni se spună Niculaie după sfântul care este sărbătorit în data de 6 decembrie şi care obişnuia să ofere în secret daruri celor săraci, aruncând uneori săculeţi cu monezi de aur prin ferestre. Dar acum trebuie să mă grăbesc - deja sunt în întârziere şi mi-e tare teamă că nici scrisoarea aceasta nu va ajunge la voi la timp.


În româneşte de Simone Györfi
Ediţia de bază:
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL.html
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL2.html





PRO-FILE





GRIGORAŞ ŞI CUŞCA-DE-FARMECE

Simone Györfi


Al doilea volum al scriitorului maghiar Böszörményi Gyula din seria Gergő este dedicat „copilului, care, visând,/ căci vise şi copii mai sunt/ şi fi-vor veşnic,/ râde-n somn" (citat dintr-o poezie de Eszterházy Péter).

Dintru început, acţiunea capătă o turnură dramatică. Maşina purpurie, moştenită la sfârşitul volumului anterior, capătă voinţă proprie, pare să fi înnebunit şi îl vânează cu ferocitate pe protagonist - care ajunge în comă la spital.

Cât timp corpul nefolositor vegetează pe patul de suferinţă, spiritul liber al ucenicului de şaman porneşte într-o nouă cruciadă. De data asta, se trezeşte pe tărâmul hoţilor de vise, un grup, am putea spune, aproape terorist. Cândva, ei aveau ca menire strângerea şi depozitarea la nivelul de bază, de la rădăcina Copacului Lumilor, a coşmarelor de tot felul, pentru a-i lăsa pe oameni să se odihnească liniştiţi după o zi activă. Însă acum se pare că, folosindu-se de metode neortodoxe de intrare în visele celor vii, ei le fură sufletele, oamenii devenind astfel un fel de zombi, lipsiţi de voinţă proprie.

Sora vitregă a lui Gergő, Zsófi, nu stă nici ea cu mâinile în sân, ci se visează pe alt nivel al Copacului Lumilor, pentru a cere ajutorul celor Şapte Magi. Stupoare, magii au fost pervertiţi unul câte unul, la ordinele unui înfricoşător Contractant, care acţionează în numele Nu-se-ştie-cui şi vrea nici mai mult, nici mai puţin, decât să stârpească toată suflarea şamanească.

După ce reuşeşte să evadeze din ghearele hoţilor de vise, Gergő pleacă în căutarea animalului său totemic, lupul, care dispăruse după accident. Se visează rând pe rând pe nivelele superioare ale Copacului Lumilor, în căutarea fie a dubiosului Contractant, fie a monstrului fără de nume, care bântuie deopotrivă lumea şamanilor şi a oamenilor.

În cele din urmă, îşi găseşte lupul sălbăticit de tot, pe nivelul unde trăieşte, întru eternitate, cerbul fermecat care, odinioară, a arătat fraţilor Hunor şi Magor drumul spre pustele ungureşti.

Fidel logicii basmului, pentru a putea mâna pe puterea supremă, deci pentru a putea rezolva fără dificultate toate problemele confraţiilor întru magie, ar fi suficient ca Gergő să ajungă primul la acest cerb fermecat, hăituit în egală măsură de fiecare mic vrăjitor veleitar. Odată ajuns din urmă, cerbul şi-ar pleca coroana de coarne şi numele lui adevărat i-ar apare înscris pe după ureche. Acest nume trebuie pronunţat cu voce tare şi cel care-l rosteşte va deveni atotputernic.

O greutate imensă pe umerii unui copil de doar 12-13 ani, crescut fără tată.

În momentul în care ar acapara pentru sine puterea supremă, prea mare pentru a putea fi dobândită şi folosită de un copil încă neştiutor într-ale vieţii, în faţa lui Gergő se iveşte tatăl lui, ucis cândva de nişte vrăji malefice. Iar acesta, aprobat de privirea părintească, renunţă de bună voie la ceea ce, oricum, n-ar fi în stare să stăpânească.

În final, cei răi îşi primesc pedeapsa, aşa cum se cuvine în orice poveste pentru mici şi mari, în orice epic-fantasy care se respectă.

Prin problemele de moralitate şi etică pe care le pune, acest al doilea volum din serie este departe de a fi doar un alt roman pentru copii şi adolescenţi.

Mărturisesc că am devorat paginile cărţii (494) în doar câteva zile, sport pe care vi l-aş recomanda şi Dumneavoastră, dacă s-ar găsi vreo editură din România care să acorde vreo şansă acestui gen literar. Cine ştie?...


Böszörményi Gyula - Gergő és a bűbájketrec
Magyar Könyvklub, Budapest, 2003


Alte articole pe aceeaşi temă:
Împotriva urii, puterea dragostei
Pro-Scris 4 (31-32) / 2004





JULES VERNE ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI FANTEZIE

Constantin Cozmiuc


Jules Gabriel Verne, pe numele său întreg, s-a născut în 8 februarie 1828 în Franţa, la Nantes. Copil fiind, s-a urcat pe un vas de comerţ, dar părinţii l-au adus acasă. În 1847 este trimis să studieze dreptul la Paris, unde însă i se dezvoltă pasiunea pentru teatru şi chiar vinde o piesă în 1850, drept care tatăl său, dezamăgit în aşteptări îi taie subvenţia financiară.

Acest lucru are ca rezultat faptul că îl obligă pe Verne să-şi câştige banii vânzându-şi poveştile. Studiază la Paris geologia, ingineria şi astronomia, rezultatul fiind primul său roman, Cinci săptămâni în balon, apărut în 1863 şi urmat la intervale scurte de restul romanelor ce l-au făcut celebru.

Popularitatea „călătoriilor extraordinare” face din Jules Verne un om bogat. În 1876 cumpără un iaht cu care navighează prin Europa.

Ultimul său roman, Invazia mării, apare în 1905.

Moare în 24 martie 1905, la Amines.



Când s-a născut H.G.Wells, Jules Verne avea 38 de ani. În anul acela, 1866, publicase „De la Pământ la Lună”, roman căruia Wells avea să-i dea replica în 1901, cu „Primul om în Lună”. Romanul lui Jules Verne s-a născut pe fondul emulaţiei romanului astronomic, generat de Camille Flamarion şi care a înfierbântat minţile multor împătimiţi ai lunetei şi telescopului. Nu e de mirare că, încă peste un secol, space-opera este un gen de succes. Prima legătură cu science-fictionul pentru mulţi. Tot pentru mulţi şi singura.

Cât este ştiinţă şi cât este fantezie în opera lui Jules Verne, aceasta-i întrebarea.

În romanul de mai sus, autorul a „nimerit-o” în multe privinţe. Locul lansării este aproape riguros acela de unde americanii îşi vor lansa rachetele aproape un secol mai târziu. Numai că tunul uriaş făcut de Baltimore Gun Club l-ar fi ucis pe Impey Barbicane şi ciracii lui, datorită acceleraţiei bruşte din momentul lansării. Wells a evitat acest lucru „inventând” cavorita, ecranul antigravitaţional ce mai înfierbântă şi azi minţile inventatorilor de perpetuum-mobile.

„Robur Cuceritorul”, apărut în 1886, vine pe fondul unei reale dispute între balonişti şi mai-greu-decât-aerul. Nu este departe vremea când academia franceză a decretat că meteoriţii nu există pentru că în cer nu sunt pietre şi aveau să mai treacă 17 ani până la zborul fraţilor Wright din 1903, zbor considerat istoric, deşi gurile rele (guri româneşti, desigur) afirmă că istoric este zborul lui Traian Vuia din 13 martie 1906 de la Montesson, cu un aparat brevetat în Franţa ca automobil-zburător, pentru că s-a desprins de la sol cu mijloace proprii, nu catapultat, ca fraţii Orville şi Wilbour Wright. Zborul lui Vuia s-a întâmplat la un an de la moartea lui Jules Verne.

„Călătorie spre centrul pământului”, publicată în 1864, se bazează pe o teorie care, oricât de ciudat ar părea, rezistă şi astăzi: Pământul este gol pe dinăuntru, locuit şi vizitat de Lidenbrock, care pătrunde în el printr-un vulcan din Islanda.

Edmund Haley a folosit ideea pentru a explica unele neregularităţi ale câmpului magnetic, dar ideea este pusă pe tapet de către John Symmes, după războiul din 1812.


Teoria „pământului gol pe dinăuntru” are căutare şi astăzi

Folosită şi de către Edgar Rice Burroughs în „At the Earth Core”, teoria Pământului gol a fost brevetată (!) de către Marshall B. Gardner, un american din Kane County, Illionois, în 25 noiembrie 1912 (Brevetul US 1.096.102 - http://www.davidicke.net/mysteries/hollow/patent.html ) şi o vreme a fost considerată secret militar. În 1920, Gardner publică o carte de 450 de pagini despre tărâmul de sub noi.

Richard Shaver preia şi el ideea, susţinând că Agartha, tărâmul subteran, este locuit de urmaşii atlanţilor şi lemurienilor, care s-au retras acolo, prin nişte imense deschideri situate la poli, iar aici se află baza secretă a „farfuriilor zburătoare”, care din când în când mai iasă la suprafaţă, să vadă ce mai facem, cum o mai ducem şi cine a ieşit la alegeri.


Curios este că ideea a prins şi există mulţi oameni care cred cu tărie acest lucru, chiar dacă nu beau distilate. Prin anii 70, o fotografie tulburătoare făcută din satelit arăta chiar gaura de la polul nord prin care se strecoară OZN-urile. De fapt, era o fotografie compozită, suprapuneri de imagini făcute pe parcursul a 24 de ore, iar gaura era... noaptea polară. Nu şi-a pus nimeni problema că de ce toţi cei care au trecut pe acolo, exploratori, curse aeriene, etc. nu au căzut în groapa aceea, categoric mai mare decât cele de pe şoselele noastre (http://mailman.efn.org/pipermail/skeptix/Week-of-Mon-20041206/000897.html ).

Căpitanul Nemo s-a născut în 1873, în „20.000 de leghe sub mări”. Îndrăgitul indian rebel, un fel de anarhist, conducea un submarin cu care stăpânea mările şi oceanele, ca şi imaginaţia cititorilor, bucuroşi să-l revadă în „Insula misterioasă”.

Cititorului modern i se pare extraordinară ideea submarinului, mai ales acum, când ea datează din „mileniul trecut”. Numai că:

Prima menţionare a unui submarin apare în 1580 şi se datorează lui William Bourne, un amator de ştiinţă britanic, care descrie o navă care se poate scufunda datorită unor burdufuri de piele care pot fi umplute cu apă, apoi golite pentru a reveni la suprafaţă:


Submarinul lui Bourne

Adevăratul „Nautilius” a fost construit de americanul Robert Fulton în 1800. Stabilit la Paris, Fulton şi-a proiectat submarinul cu trei ani înainte. Nava se putea scufunda la 25 de picioare timp de şase ore, având ventilaţia asigurată te un tub scos la suprafaţă. Cu ajutorul aparatului său, americanul visa să pună capăt supremaţiei britanice pe mare, dar nu s-a înţeles cu guvernul francez şi şi-a vândut submarinul la fier vechi.

Nava şi-a construit-o pe banii lui şi nu voia de la francezi decât să fie recompensat pentru fiecare vas britanic scufundat. Francezii însă se credeau încă o mare putere maritimă, iar Fulton avea să păţească la fel ca Lodner D. Philips, al cărui submarin avea să fie refuzat de amiralitatea americană în 1852, pe motiv că navele lor merg pe apă şi nu se scufundă (O interesantă istorie a submarinelor găsiţi la: http://www.submarine-history.com/NOVAone.htm


„Nautilius”, submarinul lui Fulton

Imaginaţia lui Jules Verne devine obsesia tehnologiei în „Parisul secolului XX”, un roman respins în 1863 de către editorul său, regăsit în 1989 de către stră-stră-nepotul său Jean Verne şi publicat pentru prima dată în 1994.

Jules Verne devine pionierul acelei ramuri a SF-ului numită de Hugo Gernsback science-fiction, ceea ce astăzi am numi hard-SF. Pe vremuri, se numeau ştiinţă-ficţiune, ficţiune ştiinţifică iar italienii mai păstrează şi astăzi un termen înrudit, fantascienza, Călătoria, exotismul se împletesc armonios în romanele sale cu aspectele tehnice, faţă de care se arată atât minuţios, cât şi cunoscător.

H.G.Wells, celălalt precursor, este preocupat de social, nu degeaba a cochetat cu socialiştii. În „Maşina timpului” (1895), „Omul invizibil”,(1897), „Războiul lumilor” (1898), „Insula doctorului Moreau” (1896), acel „deus ex machina” care face credibilă naraţiunea este expediat în câteva referiri ambigue, fără greutate ştiinţifică, greul poveştii căzând pe metafora socială, satiră, fabulă.

Interesant este faptul că numele său pare a fi generat o adevărată industrie, bazată pe popularitatea sa deosebită (Au mai fost cazuri, Alexandre Dumas, de pildă). Iată o listă cu „apocrifele” sale şi locul unde au apărut:

Prodigieuse découverte et ses incalculables conséquences sur les destinées du monde. Un volum(12 capitole), publicat sub semnătura: X. Nagrien.
Prima ediţie: Paris, J. Hetzel, 1867 (222 p.).
Notă: Romanul este considerat a fi scris de Jules Verne în Franţa şi alte ţări (Italia, Spania, Portugalia, unde traducerile s-au publicat sub numele său) începând cu 1966. Simone Vierne („L’authenticité de quelques oeuvres de Jules Verne”, Rennes, Annales de Bretagne, no. 3, September 1966, pp.445-458) identifică numele din spatele pseudonimului X. Nagrien: François-Armand Audoin.

L’Épave du Cynthia. Un volum (22 capitole), publicat sub numele lui Jules Verne şi André Laurie (pseudonimul lui Paschal Grousset). Scris în 1884.
„L’Épave du Cynthia”. Magasin, vol. 41, no. 481 (1 ianuarie 1885) - vol. 42, no. 502 (15 November 1885).
L’Épave du Cynthia, 1886 (342 p., ilustraţii de George Roux, in-18 format).
L’Épave du Cynthia, 1885 (266 p., 27 ilustraţii George Roux.)
Notă: Nu a fost o muncă de echipă între Verne şi Grousset. Jules Verne doar a validat textul lui Grousset. Hetzel adaugă numele lui Verne din motive comerciale.

Le Phare du bout du monde. Un volum (15 capitole), bazat pe un text scris de Jules Verne modificat de fiul său Michel Verne şi editorul său Jules Hetzel.
„Le Phare du bout du monde”, Magasin (second série), vol. 22, no. 256 (15 August 1905) - vol. 22, no. 264 (15 Decembrie 1905).
Le Phare du Bout du Monde, 29 July 1905 (ilustraţii de George Roux, in-18).
Le Phare du bout du monde, 15 November 1905 (33 ilustraţii de George Roux, unele în culori, in-8°), 15 November 1905: Al 41-lea volum dublu din Les Voyages Extraordinaires împreună cu L’Invasion de la mer.

Le Volcan d’or. Două volume (15 şi respectiv 18 capitole), bazat pe un text scris de Jules Verne şi modificat de fiul său Michel Verne.
„Le Volcan d’or”. Magasin (second série), vol. 23, no. 265 (1 Ianuarie 1906) - vol. 24, no. 288 (15 December 1906).
(part 1) Le Volcan d’or. 6 July 1906 (ilustraţii de George Roux).
(part 2) Le Volcan d’or. 13 November 1906 (ilustrat de George Roux).
Le Volcan d’or, 15 December 1906: al 42-lea volum (53 ilustraţii de George Roux, unele în culori).

L’Agence Thompson and Co (Un Voyage économique). Două volume (a câte 15 capitole fiecare ), scris în întregime de Michel Verne.
„L’Agence Thompson and Co”, Le Journal, no. 5495 (17 October 1907) - no. 5564 (25 December 1907).
L’Agence Thompson and Co, 1907 (illustrations by Léon Benett, in-18).
L’Agence Thompson and Co. 15 November 1907: Forty-third double volume (492 p., 44 illustrations by Léon Benett, some in color).

La Chasse au météore. Un volum (21 capitole), bazat pe un text de Jules Verne, modificat substanţial de fiul său Michel Verne.
„La Chasse au météore”, Le Journal, no. 5635 (5 March 1908) - no 5671 (10 April 1908).
La Chasse au météore. 30 April 1908 (ilustrat de George Roux, in-18).
La Chasse au météore, 30 April 1908 (36 de ilustraţii de George Roux, unele în culori, 5 fotografii, in-8°).
30 April 1908: Al 42-lea volum cuprinzând şi Le Pilote du Danube.
Le Pilote du Danube. Un volum (19 capitole), bazat pe un text de Jules Verne (Le Beau Danube jaune), modificat de fiul său, Michel Verne.
„Le Pilote du Danube”, Le Journal, no. 5838 (24 September 1908) - no. 5877 (2 November 1908).
Le Pilote du Danube, 15 November 1908 (illustrations by George Roux, in-18).
Le Pilote du Danube, 15 November 1908 (29 illustrations by George Roux, some in color, in-8°).
15 November 1908: Forty-fourth double volume with La Chasse au météore.

Les Naufragés du „Jonathan”. Trei părţi în două volume (5, 11 şi 15 capitole), bazat pe un text scris de Jules Verne (En Magellanie), modificat substanţial de fiul său, Michel Verne.
„Les Naufragés du ‘Jonathan’”, Le Journal, no. 6147 (26 Juliet 1909) - no. 6230 (17 October 1909).
Les Naufragés du „Jonathan”, 1909 (ilustrat de George Roux, in-18).
Les Naufragés du „Jonathan”, 1909: Al 45-lea volum dublu (59 ilustraţii de George Roux, unele în culori).

Le Secret de Wilhelm Storitz. Un volum (19 capitole), bazat pe un text de Jules Verne, modificat substanţial de fiul său Michel Verne.
„Le Secret de Wilhelm Storitz”, Le Journal, no. 6471 (15 June 1910) - no. 6499 (13 July 1910).
Le Secret de Wilhelm Storitz, 1910 (ilustraţii de George Roux, in-18).
Le Secret de Wilhelm Storitz, 1910 (37 ilustraţii de George Roux, unele în culori, in-8°).
1910: Al 46-lea volum dublu, cu Hier et Demain.

L’Étonnante Aventure de la mission Barsac. Două volume (12 şi 15 capitole), bazat pe două romane plănuite de către Jules Verne şi scrise de fiul său Michel Verne.
„Le Dernier Voyage extraordinaire. L'étonnante aventure de la mission Barsac”, Le Matin, no. 11008 (18 April 1914) - no. 11087 (6 Juliet1914).
L’Étonnante Aventure de la mission Barsac, Librairie Hachette, 1920 (ilustraţii George Roux, in-18).
L’Étonnante Aventure de la mission Barsac, Librairie Hachette. 1919: Al 47-lea volum (şi ultimul) volum dublu (56 ilustraţii de George Roux).

(Bibliografia completă a lui Jules Verne, printre care şi aceste apocrife, se poate găsi accesând: http://jv.gilead.org.il/biblio/

În călătoriile sale extraordinare a străbătut lumea în lung şi în lat, deşi majoritatea lor au fost făcute în faţa hărţilor şi amintindu-şi de studiile din tinereţe, când cocheta cu teatrul. Dar personajele sale fac parte din acei nemuritori pe care îi cunoaştem în tinereţe şi ne urmăresc toată viaţa. Nu ca să ne taie capul, ci ca să ne înfierbânte minţile.


„Călătoriile extraordinare” ale lui Jules Verne.
(Daţi un CLIC! pe imagine ca s-o măriţi.)
Urmăriţi-i pe eroii săi la: http://www.phys.uu.nl/~gdevries/voyages/world.cgi





PRO-PUNERI





SUNTEM PE DRUMUL DE LA BIG BANG LA GNAB GIB?

Constantin Cozmiuc


Printre teoriile pline de entuziasm referitoare la sfârşitul lumii, una reuşeşte să stârnească nu atât interesul, cât uimirea: rezonanţa Schumann a luat-o razna. Perspectivele care ne aşteaptă sunt cel puţin la fel de optimiste ca şi aşteptările românilor după ce au votat, încrezători în promisiunile savante ale atotştiutorilor politicieni: rotaţia Pământului se încetineşte, până la punctul de a se opri şi a o lua invers, polii magnetici se vor inversa, în fine, atunci dăm de dracu, dacă în ultimii ani am mai scos cămaşa pe unde am mai putut.

Şi toate astea datorită faptului pentru că pe lume rezonanţa Schumannn s-a născut!


Ce este rezonanţa Schumann, de unde vine şi ce vrea ea

Pământul este ca un uriaş condensator, cu ionosfera încărcată pozitiv (Ionosfera: strat atmosferic situat între 75 şi 1500 km altitudine, caracterizat prin prezenţa plasmei, este încărcată electric, limitele sale variază funcţie de activitatea solară. Relativ puţin cunoscută; pentru sateliţi este prea jos, pentru baloane prea sus) suprafaţa încărcată negativ. Normal, când unul trage hăis şi celălalt cea, se nasc tensiuni, electrice în cazul acesta şi iasă cu scântei, fulgere, în cazul de faţă, în medie cam 100 pe secundă de descărcări ale nervilor naturii, mult peste capacitatea celui mai nevricos locuitor al planetei, indiferent de naţionalitate, preferinţă sexuală, sau orientare politică.



Variaţiile diurne ale straturilor D,E, F ale ionosferei

Descărcările acestea produc şi unde electromagnertice, într-un spectru larg: de la componente de înaltă frecvenţe (1-30 kHz), până la 3-300 Hz, numite unde de joasă frecvenţă. Le puteţi auzi şi vedea, dacă scotociţi prin http://sideral7.org/index.htm.

Ceea ce se vede la aparate, arată cam aşa:


[grafic]


Dacă vă gândiţi că pe aici se află şi undele alfa din creier, aveţi dreptate. Şi ele au treabă cu rezonanţa Schumann... Unii spun că şi yang şi yin-ul ar avea, asimilând curentul teluric cu femininul sugerat de mama Geea.

Între frecvenţă (F) şi lungimea de undă (L) există o relaţie mai strânsă ca între doi amanţi (proaspeţi):

F = v / L

unde "v" este viteza de propagare, în cazul nostru, fiind vorba de unde electromagnetice, v = 300.000 km/sec.

Orice descărcare electrică porneşte la drum în jurul Terrei, care are la Ecuator 40.075 km. Doar undele ultrascurte străpung ionosfera, în timp ce pentru celelalte ionosfera şi suprafaţa Terrei constituie un fel de ghid de undă, propagându-se de la un capăt la celălat, cu pierderile în gestiune aferente regimului. La care sunt supuse.

Numai că, o parte dintre ele vor fi întărite, şi anume cele care au o lungime de undă L egală cu circumferinţa Pământului. Se nasc şi armonici aici, dacă este vorba de semiunde.

Ia naştere un fenomen de rezonanţă, în care aceste unde devin tot mai puternice, ca un pendul care mai primeşte un mic bobârnac la fiecare capăt de cursă, sau la mijlocul ei.

Cu 300.000 km/sec pe vitezometru şi 40.075 de parcurs, rezultă, conform ecuaţiei de mai sus, o frecvenţă de 7,45 Hz.

De la Maxwell, cel care a descoperit că mişcarea unei sarcini electrice produce un câmp magnetic şi viceversa, lucrurile se complică. Nicola Tesla nu era departe de a ajunge la idea de rezonanţă a Pământului, dar a făcut multe experienţe cu descărcări electrice ce duceau în această direcţie. El viza posibilitatea de a transmite energie la distanţă prin aer. S-au născut şi idei surprinzătoare pentru epocă, idei ce au pătruns în SF sub forma razei morţii. H.Grindell-Mathews face demonstraţii cu o rază stranie ce opreşte motoare (bineînţeles că nu pe cele Diesel, care nu au aprindere electrică) şi omoară şoareci în câteva secunde. Normal, numele lui şi realizările se pierd în timp... Şi eclatorul lui Marconi, care producea o scânteie la un alt eclator, aflat la mică distanţă putea face acelaşi lucru.

Raza morţii

O ilustraţie de unde se vede că preocuparea pentru “binele aproapelui” stă în firea omului şi îmbracă cele mai felurite forme, care mai de care mai inteligente. “Raza morţii” nu este chiar o invenţie SF... Pământul ca şi condensator condensează idei.

În 1952 fizicianul german W. O. Schumann de la Universitatea tehnică din Munchen (Munich pentru cei germanofobi) a avansat ideea acestor unde staţionare şi le-a cerut studenţilor săi să calculeze frecvenţa apărută la bornele unui condensator sferic ce se descarcă, avănd dimensiunile ionosferei şi suprafeţei solului ca electrozi. Ei au calculat 10 Hz. În 1954 s-a măsurat 7,83 şi de atunci fenomenul acesta îi poartă numele: rezonanţa Schumann.

Dacă mai există amatori de construcţii (minitehnicuşi), iată o schemă de recepţie:


[schema]


Şi ce-i cu asta ?

Cu asta este faptul este că s-a constatat că această frecvenţă a început să crească. De regulă, are o variaţie de 0.5 Hz în plus sau în minus, datorită diferenţei în înălţime a stratului ionosferei, urmare a activităţii soarelui, dar acum e cam mult şi creşte constant !

Explicaţia dată faptului a fost expusă în preambul şi este cel puţin ciudată. Parcă am fi în Superman, când supărat pe moartea lui Lois Lane eroul opreşte Pământul şi-l întoarce înapoi, ca pe un ceas, şi timpul odată cu el. Cam asta ne aşteaptă curând, zice lumea.

Ideea pleacă de la observaţia că, dimensional vorbind:

F = [ 1 / sec ], adică hertzi.

sau, în termeni mai fizici, ajungem, tot la relaţia dimensională de mai sus:

F = (L.t)/L = 1/t ,

unde L este circumferinţa Pământului, la Ecuator, doar că L/t de la numitor este o constantă, viteza luminii, ceea ce nu s-a luat în calcul când s-a speculat că o luăm viceversa cu timpul, cu alte cuvinte retardăm (chestie discutabilă, dar vizibilă pe plan socio-economic) speculează în acest sens, presupun că dimensiunile spaţiului sunt constante.

Deci ca să crească frecvenţa, trebuie să se... micşoreze secunda !

Dar poate fi şi altă cauză, la fel de raţională ca şi cea de mai sus: timpul este constant !


Dragă, am micşorat copiii !

Dacă ne gândim că F = V / L şi Pământul rezonează la o frecvenţă din ce în ce mai mare, dacă mai medităm la faptul că Einstein dacă nu era prost, măcar sigur era mult mai deştept decât mulţi dintr noi şi acceptăm ideea că V = c = 300.000 km/sec (viteza luminii) nu are obiceiul să se schimbe în funcţie de guvernare, atunci numai lungimea poate pentru ca să se schimbe.

Adică se micşorează circumferinţa Pământului !


O fi aşa, n-o fi aşa oare ?

Dacă ne-ar apuca micşorarea, nici măcar nu am observa. Metrul etalon de la Paris s-ar face şi el tot mai mic şi doi metri tot de două ori i-am măsura cu el. În lipsa unui observator scutit de fenomen prin decret prezidenţial, inamovibilitate, ori inviolabilitate parlamentară, nimeni nu ar băga de seamă, până ne-am tranforma într-o black-hole, că "gaură neagră" mi-e ruşine să-i spun.

La 13 Hz. cât se spune că ar avea rezonanţa Schumann acum, circumferinţa Terrei ar trebui să aibe 23.076 kilometri-vechi dar noi, cu metrul-nou, măsurăm tot 40.075 km, pentru că s-a micşorat şi dumnealui, la fel cum leul-greu nu reduce sărăcia, ci îi dă alt nume.


Ce ne facem cu expansiunea universului ?

Şi totuşi, observăm o deplasare spre roşu prin cosmos, precum şi în jur, când vedem noile preţuri, sugerate de F.M.I.. O fi şi ăsta implicat în efectul Schumann ?

Nu, efectul este local ! Per ansamblu, ne contractăm. Universul local, cel observabil cu telescopul, se dilată. Ce rezultă de aici ?

Dacă Universul este închis în sine şi se dilată, iar efectul Schumann demonstrează că se contractă, rezultă că undeva e ceva putred în Danemarca. Se acumulează tensiuni, ca într-o apă ce fierbe sub presiune, în Kuktă de pildă.

Ia încercaţi să deschideţi o oală cu presiune în timp ce fierbe ! Va trebui să zugrăviţi, asta dacă veţi scăpa basma curată...


Vi se pregăteşte ceva !

Dacă per ansamblu universul se contractă, iar local se dilată, ne putem aştepta să ne aflăm pe undeva prin apropierea punctului de inflexiune din teoria catastrofelor, momentul marii schimbări, în care lucrurile o iau invers, adică viceversa şi pe dos.

Cel mai posibil, beşica-univers va exploda, deci noi nu suntem în faza de expansiune a Universului, ci viceversa, suntem germenii noului Big-Bang, aflat acum în faza de Gnab-Gib, adică până şi timpul curge invers, dar nouă ni se pare normal, pentru că aşa am fost obişnuiţi.

Concluzie:
Bă, dă-o dracului !





PRO-POZIŢII





PARADIGME LITERARE ALE UTOPIEI

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi


Solidă, bine aşezată şi documentată, dar nu fastidioasă, cartea intitulată Paradigme literare ale utopiei reprezintă debutul editorial remarcabil al unui tînăr comparatist ieşean, care, dăruit cu inteligenţa vie, curiozitatea scormonitoare, decontractarea şi deschiderea caracteristice generaţiei sale, posedă o calitate în plus (şi, vai, atît de rară!): discreţia. Cătălin Constantinescu are ce spune (şi e perfect conştient de acest lucru); are însă eleganţa să nu se exprime prea apăsat, să nu tenteze a-şi impune prezenţa şi opiniile cu orice preţ. Discursul şi-l construieşte cu răbdare, cu grijă aproape pedantă. Ponderat (uneori rezervat) în atitudine, nu e însă şovăielnic sau timid: îşi trasează şi îşi urmează drumul sigur pe sine, aşa cum crede el de cuviinţă, în ritmul pe care singur şi l-a ales.

Păstrîndu-şi calmul în faţa imensei provocări pe care o reprezintă abordarea unui concept nu doar de foarte mare succes, ci şi foarte versatil, autorul cărţii pe care o semnalăm aici îşi pregăteşte riguros şi minuţios cîmpul de lucru, îşi trece metodic în revistă instrumentarul teoretic şi porneşte în aventura hermeneutică prin punerea în perspectivă a obiectivului anunţat de titlu. Capitolul introductiv inventariază şi sistematizează diferite moduri de a înţelege (în ordine concretă sau abstractă) utopia: „gen” literar (constituit în secolele XVI-XVII, „în urma proliferării numeroaselor scrieri care copiau modelul morian”, p. 7); expresie a imaginarului social („Dictionnaire de l’Académie [...] în ediţia din 1798 [...] defineşte utopia ca plan de guvernare imaginar avînd ca finalitate binele comun”); „deghizare a ideilor politice” (v. şi trimiterea la Jean Servier – la distincţia dintre „utopia scrisă” şi „utopia practică”, p. 13); atitudine mentală („utopistul mărturiseşte sentimentul de inadaptare în societatea timpului său şi de aceea condamnă tarele acesteia”; „excluzînd lupta activă, el se retrage în abstract, creînd o lume conformă dorinţelor sale”; „în esenţă, potrivit lui Trousson, utopia este generată de mecanismul gîndirii care conduce la crearea unui univers paralel”; v. şi definirea utopiei ca „încercare de depăşire a limitelor omului”, ca „formă a imaginaţiei”, „tendinţă esenţială a spiritului uman”, „categorie autonomă a gîndirii” ş.a.m.d. – pp. 11-12). Din acest peisaj vast, proteic şi, nu de puţine ori, derutant, Cătălin Constantinescu decupează ferm teritoriul pe care urmează să-l investigheze: „fundamental este să distingem o paradigmă literară: chiar dacă utopia are implicaţii istorice şi este tentată de speculaţia sociologică şi politică, ea transformă «ţara ideologică» într-un subiect literar” – p. 13).

Urmează şase studii de caz efectuate pe texte exemplare („autorii selectaţi [...] marchează trăsăturile definitorii ale genului. Fiecare reprezintă un «vîrf» în evoluţia istorică a genului; marchează «rupturi de nivel» ale discursului utopic, privit ca récit, dar şi ca materializare a unei forma mentis”, p. 184); inteligent puse împreună, ele se constituie în argumente forte pentru a susţine propunerea interesantă (şi curajoasă) a lui Cătălin Constantinescu de a lărgi (considerabil, dar profund întemeiat şi coerent) perspectiva tradiţională asupra utopiei: 1. Thomas Morus şi conştiinţa de sine a utopiei; 2. Utopia rebelaisiană: suspendare a autorităţii sau ideal renascentist?; 3. Viziunea romantică a miturilor utopice la Eminescu; 4. Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley; 5. Antiutopia orwelliană ca roman politic; 6. Mircea Eliade şi utopia şamanică.

Vreme îndelungată percepută ca „gen fix(at), stabil şi invariabil”, „justificat, închis şi autosuficient” (p. 183), utopia literară se aşează – în înţelegerea lui Cătălin Constantinescu – într-un orizont mai relaxat, mai cuprinzător şi provocator; observarea (fără crispări) a „variabilelor şi sinusoidelor” (p. 183), decelarea discontinuităţii genului se corelează dinamic şi consecvent cu insistenta căutare a unor caracteristici esenţiale comune tuturor variantelor, a unor principii care rezistă tendinţei centrifuge, continuînd să structureze (oricît de discret) – şi să orienteze – un spaţiu aflat, aparent, în necontrolată (pentru că incontrolabilă), haotică expansiune. Cartea Paradigme literare ale utopiei identifică neechivoc „factorul de stabilitate”, de coagulare: lectura aplicată/supusă la obiect – „nu neapărat subordonarea faţă de un gen, cît [faţă de] un anumit mecanism de gîndire”; încercarea de a desluşi „motivaţia internă a demersului literar şi modul de «articulare contextuală» a textului” (183).

„Cine a citit o utopie le-a citit pe toate” este prejudecata literară demontată (programat) de Cătălin Constantinescu (el se declară nemulţumit, totodată, de „stadiul actual al hermeneuticii utopiste care s-a închis în spaţiul ideologiilor şi al ingineriei sociale” – p. 190), fără însă a cădea în (de-acum) alt clişeu, potrivit căruia nimic nu seamănă cu altceva, totul e amorf şi guvernat de aleatoriu. Gîndirea utopică, elanul care însufleţeşte texte atît de diferite precum Noua Atlantidă, Erewhon, Insula lui Euthanasius ori O mie nouă sute optzeci şi patru valorizează libertatea spirituală într-o perspectivă care este contrariul lipsei de măsură şi de sens.


Cătălin Constantinescu - Paradigme literare ale utopiei
Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2004





DINCOLO DE ÎNDOIALĂ

Györfi-Deák György


2004 a fost anul lui Liviu Radu, scriitor bucureştean care a dominat oferta de carte SF românească. Cea mai importantă apariţie ni s-a părut a fi romanul „Opţiunea" (vezi „Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii", Pro-Scris 27-28). El a atras şi atenţia lui Mircea Opriţă, care spunea într-o cronică publicată pe NetSF.org (Ucronia între Colb şi Madby):


„Romanul are valoare şi trebuie apreciat ca atare. Liviu Radu ştie să scrie dens şi povesteşte cursiv, construindu-şi această lucrare pe linii mai simple decât în cazul mai vechiului Trip-Tic, unde maniera barocă se manifesta pregnant. Dacă la lectura ucroniei prezente apare şi impresia unor căderi de tensiune şi scăderi de ritm, asta se întâmplă pentru că materialul însuşi se lasă, pe alocuri, mai greu modelat."


În 2004, tot la Editura Pygmalion din Ploieşti, Liviu Radu a publicat şi „Spaime", un roman de groază, care şi-a propus să contabilizeze toate angoasele românilor din vremea lui Tranziţie-Vodă. El îşi situează acţiunea în punctul de cumpănă dintre milenii şi se termină prin înfrângerea Satanei de către un comando inedit, format dintr-un (aparent) banal funcţionar, un fizician, un puşti şi un basilisc (vezi „O apocalipsă rezolvată", în Pro-Scris 27-28).

După aceste apariţii ce au precedat sezonul estival, a urmat seria de uimitoare lansări de carte şi apariţia la TVR Cultural, organizată de Editura Diasfera (fostă Amaltea) în decembrie: „Orasul Ascuns" de Ana-Maria Negrilă, „Imperiul Marelui Graal" de Sebastian A. Corn şi „Babl" de Liviu Radu. Ele au fost caracterizate printr-un aplomb occidental şi marcate de câteva bâlbe tipic dâmboviţene. Probabil că cele mai cucuiete au fost cele întâmplate la cafeneaua Piano, semnalate de Răzvan Lucreţeanu pe lista de discuţii RoFandom@yahoogroups.com :


„Locul mustea de fani Star Wars care sărbătoreau un an de la înfiinţarea clubului Jedi România şi care habar n-aveau că la etaj se întâmpla ceva înrudit cu SF-ul (sau mă rog, nu ştiu cum şi în ce măsură SF-ul este privit ca atare de puştanii de 12-13 ani care se băteau pe acolo cu "sabii laser"). [...] Probabil că din punctul de vedere al fanilor respectivi Star Wars e un fenomen în sine ce transcede SF-ul, iar din punctul de vedere al "fandomului" de la etaj lumea lui Lucas e ceva inferior, aflat la periferia genului favorit (mă rog, şi aici e o dezbatere foarte interesantă, în care nu vreau să intru acum). Editorul a fost ceva mai pragmatic. La etaj a vândut volumele celor 3 scriitori români, iar la parter cărţile din seria Star Wars traduse în română."


Dar să lăsăm Forţa să fie cu ucenicii Padwan şi să dăm creatorului ce este al creatorului. „Babl" cuprinde 15 naraţiuni de diferite întinderi, cuprinderi şi pătrunderi. Chiar dacă nivelul de realizare artistică variază de la caz la caz, ele se încadrează unitar într-o arie tematică aflată undeva în zona crepusculară dintre dark fantasy şi lumina credinţei. La o primă frunzărire, volumul pare să grupeze un fel de schiţe de lucru (mai cu seamă „Manuscrisul Mandelstein"), făcute de Liviu Radu în răstimpul cât a lucrat la „Opţiunea". Acesta, din câte mărturisea autorul, a fost definitivat mai demult, pe la mijlocul anilor '90. E o perioadă bine surprinsă şi redată de Ionuţ Bănuţă, „inchizitor de serviciu", într-un interviu publicat în Jurnalul SF 99 / decembrie 1994. Întâlnim aici mai multe afirmaţii ce pot fi corelate cu povestirile şi schiţele din volumul apărut la Editura Diasfera:


„Înainte de '89, înclinaţia mea spre fantastic şi religie nu s-ar fi putut manifesta. [...] Experienţa religioasă este extrem de personală şi poate avea aspecte diferite de la om la om. Însă întrebările fundamentale ni le punem cu toţii într-un moment sau altul. Unii consideră că este cazul să răspundă sau să-şi facă publice întrebările şi îndoielile. [Motivaţiile unei asemenea acţiuni] pot fi mai multe. Pur şi simplu fronda, revolta profundă sau neînţelegerea fenomenului. Singurul caz care merită luat în considerare este cel de revoltă. Dacă este sincer."


Revolta este sentimentul pe care l-a trăit şi Arghezi, înainte de a-şi scrie „Psalmii". Ea se naşte din îndoială şi poate să se transforme în lipsă de credinţă. Din fericire, procesul nu se declanşează de la sine, în mod obligatoriu - dar dacă se produce, el este ireversibil. Necredinciosul nu se mai îndoieşte, el a rupt orice legătură cu Dumnezeu şi-şi duce răzvrătirea până în pânzele albe.

Cel care-şi pune întrebări e încă indecis, se află în căutarea unui răspuns. El a pornit într-o aventură, i-a fost sortit să parcurgă o cale lungă, menită să-l ajute în descifrarea Adevărului. Cutezătorul poate fi obosit, rătăcit, împiedicat, oprit - dar numai adevărul îi poate risipi îndoiala.

Liviu Radu adoră să-şi transforme nedumeririle în povestiri şi să paseze mingea cititorului, care e obligat să intre în joc, dacă nu doreşte să se facă de ruşine. Spre deosebire de povestirile din volumul „Spre Ierusalim" (Editura All, 2000), unde materia fantastică era turnată în forme monumentale, terifiante prin dimensiuni, nimicitoare în acţiune, „Babl" relevă un spirit ludic mult mai pronunţat, o desacralizare a bestiarului, o străluminare a umbrelor din noapte.

Astfel, fantomele, demonii, vârcolacii, monştrii din „Psihiatru de noapte" apar doar ca nişte jalnici figuranţi, gata să sacrifice averi pentru a-şi regăsi pacea lăuntrică. În „Singurătatea beznei", un vampir este hăituit deopotrivă atât de forţele binelui, cât şi de reprezentanţii întunecimii, pentru că de fapt el este damnat şi autorul consideră că nu aparţine nici uneia dintre aceste lumi. Pus să aleagă între Cer şi Iad, scriitorul recurge explicit la un principiu al fizicii moderne, formulat de Niels Bohr în următorii termeni: „cele contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare" (Contraria non contradictoria sed complementa sunt.) O reflexie fidelă a acestui crez o găsim în povestirea „Oglinzi".

Fantasticul din „Babl" are adesea o clară origine livrescă, gotică, tenebroasă. Dar, ca şi în romanul „Constanţa 1919" (Editura ProLogos, 2000), Liviu Radu reuşeşte să aducă o rază de soare şi să ne farmece în momentul când recurge la legendele populare. O frumoasă poveste orientală este prelucrată în „Trudnica procurare a hranei". De această dată nu avem de-a face cu Nastratin Hogea, ci cu un războinic turcoman, Aydin, îndrăgostit şi bântuit de o strigoaică. El este chemat să înfrunte un ghul, un demon care se hrăneşte cu spaimele oamenilor.

Legenda fluieraşului din Hamelin, care a vrăjit cu sunetul flautului său pe şobolanii care invadaseră micul oraş din apropierea Hanovrei şi i-a înecat în lacul din apropiere, apare transpusă în povestirea „Blestem de seară, cu durată nelimitată". În poveste cetăţenii refuză să-i plătească muzicantului inedita deratizare şi, drept răzbunare, acesta ademeneşte copii din oraş şi dispare împreună cu ei. La Liviu Radu, şoriceii se umanizează şi se transformă în copii. Într-un fel, el reia în cheie fantastică tema evoluţiei intelectuale, cunoscută multora din „Flori pentru Algernon" a lui Daniel Keyes.

Un zâmbet amar, în spatele căruia transpar zguduirile lăuntrice ale aderării României la Uniunea Europeană, apare în cazul civilizaţiei angelice care refuză să facă parte din Confederaţia Cosmică. În „Compătimire, bătături şi dispreţ" poate că ar fi fost mai multe de spus, însă ideea n-a fost dusă până la capăt. Soluţia propusă, izolaţionismul, nu ni se pare viabilă, sistemele închise sunt predestinate mumificării, mineralizării, încopăcirii. Şi-apoi, în stadiul actual de rătăcire, „ţărişoara noastră" (Nae Caţavencu) nu prea seamănă cu un Paradis.

„Descendenţii" pare să fie textul publicat anterior în Almanahul Anticipaţia 1998. Cum am dat împrumut această carte, n-am putut să fac o comparaţie între cele două versiuni. M-am împăcat cu „Perle de fum, înşirate pe-o rază de soare", o canonadă bufniliană cu fantome şi piraţi din Caraibe, voioasă şi bine condusă din condei. În „Interdependenţe", o firmă de călătorii temporale le oferă celor cu bani posibilitatea absolut legală să contribuie la asasinarea unor personalităţi istorice.

„Babl" este un text polemic, inspirat de legenda lui Noe. El porneşte de la premiza că legendara inundaţie mesopotamiană a fost provocată de construirea turnului Babel (Babl), o construcţie imensă, impropriu amplasată, care a exercitat o presiune imensă asupra apelor freatice şi a determinat ridicarea lor la suprafaţă. Evident, Liviu Radu descrie o realitate dâmboviţeană, însă n-ar fi avut nici un farmec să redacteze un manifest unde să înşiruie „efectele colaterale" ale construirii Casei Poporului şi să-l trimită la Greenpeace. Citind textul prin această prismă, înţelegem de ce pe autor nu-l deranjează faptul că în „Geneză" evenimentele au loc într-o succesiune cronologică inversă: mai întâi potopul, apoi curcubeul şi, în cele din urmă, amestecarea limbilor. El nu-şi propune să repovestească legenda biblică, ci să ofere o explicaţie raţională a unui eveniment puternic ancorat în inconştientul colectiv. Deşi îi conferă o anumită savoare, dialogurile dintre marinarul Ionas şi Iafet, fiul lui Noe, legate de teoria pământului plat, nu sunt fructificate în final, unde metatextul critic devine redundant şi autorul oferă o soluţie „deus ex machina", Dumnezeu transformând Pământul mai întâi în cilindru, iar apoi într-o sferă.

Liviu Radu a manifestat constant interes faţă de tema târgului dintre Faust şi Diavol. În povestirea „Zăpadă şi pasiuni", un student reuşeşte să-l păcălească pe Sărsăilă şi să-i fure gândurile, cu scopul de a le adăuga propriei colecţii. Subiectul reapare în schiţa „Între îngeri şi efemeride", glazurată cu o variantă a paradoxului lui Zhuang Zi, unde nu se ştie dacă un geniu s-a visat scriitor sau cel care şi-a vândut sufletul a visat că şi-a întâlnit daemonul socratic.

Miza din „Dulce durere, domoală, discretă" e mult mai serioasă. Aici autorul ne joacă pe degete, surprinzându-ne de mai multe ori pe parcursul naraţiunii. La început, ne creează impresia că personajul e un hacker care a pătruns în calculatorul unei firme cu o denumire ciudată: „Fotofobia", specializată în achiziţii. Printre clienţi, oameni unul şi unul. Apoi aflăm că intrusul nu e un om, ci un calculator, o inteligenţă artificială. Pas cu pas, el descoperă că firma e o întreprindere a Diavolului, menită să cumpere suflete cu acte în regulă, în schimbul diferitelor avantaje. Curios, ciberconştiinţa îl contactează pe Cel-ce-se-teme-de-lumină şi acceptă să-şi vândă sufletul pentru a cunoaşte dragostea. O face liniştit, cu conştiinţa faptului că l-a tras pe Michiduţă pe sfoară - doar calculatoarele n-au suflet. Târgul e cu adevărat diabolic. Pentru că Necuratul îi dă ciberinteligenţei un suflet ca să se îndrăgostească, ştiind că după expirarea termenului, el va face orice pentru a şi-l păstra...

„Babl" este o culegere de texte speculative, inteligent construite, voit şocante, jocul unui sub-creator (în sensul tolkienean al cuvantului) aflat dincolo de orice îndoială.


Liviu Radu - Babl
Editura Diasfera, Bucureşti, 2004.





O ANTOLOGIE ÎN DOI TIMPI

Mircea Opriţă


Constat din nou că despre antologii se scrie mai rar decât despre volumele de autor, în condiţiile în care – fiind vorba de SF – şi acestea din urmă sunt frecvent lipsite de o întâmpinare promptă. Nu vreau să fac acum nici sociologie, şi nici psihologie literară. Mă mulţumesc doar să notez în treacăt fenomenul, încercând o minimă corecţie pe cont propriu. Mi-au căzut recent în mână două cărţi apărute în inima Moldovei şi care, la prima vedere, par fiecare o antologie distinctă. În ansamblu, însă, ele reprezintă un singur proiect, în „doi timpi”; proiect schiţat şi condus la întrupare tipografică de Cătălin Sandu, cu sprijinul unui grup de colegi, în majoritate din aceeaşi generaţie.

Timpul eroilor a apărut la Editura Media-Tech din Iaşi, în 2001, iar urmarea, Alte lumi, alte legende, în 2002, la aceeaşi editură. După felul defectuos cum circulă cartea postdecembristă, sper că nu e încă prea târziu să le comentez acum. Îi rămân, de altfel, recunoscător antologatorului că a făcut efortul de a mi le trimite la Budapesta, unde mă reţin încă obligaţiile de serviciu. Şi unde, adaug, volumele publicate de autori despre care am mai scris, ori aş fi dorit să scriu, ajung pe căi aproape labirintice, sau nu ajung deloc. Spre paguba mea mai întâi, dar – îmi îngădui să „plusez” imediat, din orgoliul unui critic oarecum axat pe anticipaţie – şi spre paguba lor.

Lansându-şi proiectul, Cătălin Sandu face iniţial un elogiu al eroilor legendari din care i s-a hrănit copilăria, iar dacă vom fi cinstiţi, va trebui să admitem că lucrul acesta miraculos i s-a întâmplat nu numai lui, ci şi nouă. Legendele Olimpului, romanele cavalereşti medievale, ca să nu mai vorbim de basmele populare din imediata noastră vecinătate, sunt pline de figuri uluitoare, surprinse în desfăşurări epice memorabile, în stare să înflăcăreze imaginaţia copilăriei eterne. Pe un asemenea substrat mitologic, ori de pură fantazare eroică, SF-ul a găsit nu o singură dată teren potrivit unde să-şi arunce ancorele propriei inventivităţi, mai mult sau mai puţin năstruşnice. Din carcasa fioroasă a Minotaurului, de pildă, poate ieşi la iveală un musafir extraterestru – şi mă rezum la acest exemplu pe care l-am întâlnit cândva chiar în anticipaţia românească, ratat, din păcate, ca idee, de o tratare literară neinspirată. SF-ul „pur”, în măsura în care am admite că există şi aşa ceva, se va grăbi eventual să-şi considere sarcina încheiată odată cu avansarea ipotezei ce ne revelează situaţia insolită. Figuri şi momente legendare pot fi astfel „demistificate” şi remistificate după criteriile ficţiunii ştiinţifice; dacă nu pentru altceva, măcar ca să se vadă că şi o asemenea interpretare este posibilă. Cătălin Sandu, însă, îşi declară prima din cele două cărţi amintite „antologie de povestiri fantasy”. Opţiune ce-i situează în mod explicit proiectul pe o dimensiune întrucâtva diferită de SF, în înţelegerea lui rigidă şi “tezistă”.

Pentru fantasy, enciclopediile dau mai multe explicaţii, în funcţie de nuanţele diverselor combinaţii terminologice acceptate de scriitori şi de public. Cât timp sunt vii, active, genurile se află în continuă mişcare şi transformare, ceea ce îngreunează în chip evident sarcina teoreticianului. Dornic să opereze cu noţiuni ferme, iată că acesta nu descoperă limite precis trasate, iar uneori trebuie să constate atât continuităţi, cât şi alunecări de sens între realităţi ale scrisului plasate sub semnul ambiguităţii. Subgenul heroic fantasy se suprapune, astfel, peste ceea ce era cunoscut la un monent dat ca „sword and sorcery” (unde în populara expresie „capă şi spadă” unul din termeni a fost înlocuit prin magia vrăjitorească, ingredient indispensabil unor aventuri epice specializate). Suprapunerea nu este însă deplină, iar neconcordanţele devin şi mai evidente în raport cu grupul de scrieri etichetabile ca science fantasy. Acestea din urmă, mai direct guvernate de raţionalitate şi implicit influenţate de un mesaj ştiinţific, nu cultivă premeditat – ca primele – supranaturalul, magia, zeităţile şi demonii, diverse creaturi mitologice, chiar dacă se întâlnesc cu alte forme de fantasy în înclinaţia pentru paranormal, pentru eroul cu calităţi supraumane şi, în general vorbind, pentru lumile paralele.

Întrucât terenul este încă destul de labil, cu forme (literare) ce trec pe neobservate dintr-una în alta, poate că termenul general de „povestiri fantasy”, la care s-a oprit antologatorul ieşean, reprezintă soluţia ideală pentru întreprinderea sa. Termenul acesta este destul de generos în opţiuni, însă nu permite chiar totul. El impune şi unele rigori de scriitură, întrucât o bună povestire fantasy pretinde mai mult decât un scenariu sec, bazat pe jocuri de inteligenţă, mai mult decât o schiţă umoristică, fie şi cu poantă reuşită. Soluţia fantasy nu se poate lipsi de o defăşurare epică (adesea chiar consistentă), de personaje spectaculoase, de situaţii conflictuale, de o scenografie bogată în amănunte insolite. Iar pentru ca toate aceste pretenţii generice să se reunească în mod convingător, e nevoie, fireşte, de anumite virtuţi ale scrisului, capabile să servească nu doar rigoarea, ci şi ideea de complexitate. E nevoie de stil.

Or, trebuie să spun că nu toate textele incluse în Timpul eroilor corespund normelor fantasy, chiar dacă s-au grăbit să intre sub eticheta respectivă. Damnarea numelui de Mihai Pricop imaginează o răsturnare de situaţie în cazul luntraşului mitic Caron, adus în postura de client muritor al propriilor sale servicii funebre – ceea ce constituie o dovadă de inteligenţă speculativă, şi cam atât. Povestirea e „subţirică”: am aşteapta în zadar ca un personaj simbolic, dar cu sens mai mult figurativ în complexul de legende al Olimpului, să se manifeste ca un erou veritabil. În consecinţă, textul rămâne lipsit de suflu epic şi face abia o piruetă în marginea fantasticului tradiţional. În schimb, Vlad Frânghiu, care îşi alege un erou „dovedit”, pe celebrul Hercule, greşeşte şi el direcţia, conducându-şi scrierea nu pe traseul fantasy, ci spre o glumă cu iz mai degrabă jenant decât de bun umor. Obligat de zei la o a 13-a “muncă” eroico-penibilă, îl vedem pe Heracle trebuind să satisfacă repetat, în postură de sclavă, poftele lubrice ale decrepitului rege micenian Euristeu. Evident, se putea fantaza cu succes şi pe un asemenea subiect virat spre comicul stupefiant, dar nu cu mijloacele literare la care apelează, neinspirat, autorul. Prin anii ’80, Vlad Frânghiu scria SF pentru copii în colaborare cu Dan Merişca şi George Ceauşu. De la acesta din urmă, care îşi începea romanul Înstelata aventură cu un capitol de frazare versificată, Vlad Frânghiu pare să fi rămas puternic contaminat de procedeu, dacă, până şi după două decenii, îl aplică asiduu povestirii sale recente. Rezultatul stilistic, îndoielnic în sine, dar şi mai riscant prin nepotrivire cu natura subiectului, compromite şi mai mult idealul unei povestiri fantasy, transformând-o în comicărie sadea.

Volumul are, însă, trei lucrări reuşite, atât în context generic, cât şi ca literatură. Despre Costi Gurgu am mai scris, apreciindu-i volumul Ciuma de sticlă şi întrevăzând talentului său şanse bune de evoluţie în continuare. În Sămânţă pripită, autorul produce cuvenita complicaţie epică şi conflictuală prin faptul că-şi extrage personajele din trei planuri diferite, aducându-le împreună într-o conjunctură ce transformă, în mod surprinzător, nefirescul în firesc. Greuceanu provine din lumea basmului popular, unde – de altfel – îşi şi exersează apetitul eroic pe seama căpcăunilor ucigaşi de fiinţe nevinovate. Cotys apare nu atât dintr-un plan al istoriei, cât din universul paralel al unor făpturi cu obiceiuri vampirice. Nu întâmplător, când Greuceanu se dă de trei ori peste cap, se transformă în muscă, iar Cotys, la acelaşi gen de gimnastică magic-disimulatorie, se preface în ţânţar. Cel de-al treilea plan vizitat de personaje este însăşi contemporaneitatea noastră banală, în care urmaşa Ilenei Cosânzeana semnează procese-verbale la Poliţie şi compare în situaţii de-a dreptul paradoxale la Tribunal, în compania unui strămoş care vorbeşte neinteligibila limbă pre-română din secolele VIII-IX. Nu sunt singurele situaţii de comic bun din povestire. Cea mai neaşteptată este, fără îndoială, ideea de a confrunta eroismul spectaculos al lui Greuceanu cu povara unor comune slăbiciuni omeneşti, reflectate în sexualitate, şi cărora abia lumea modernă, găsindu-le numele potrivit, le propune şi tratamentul. Costi Gurgu e un subtil, ceea ce face ca un subiect atât de neobişnuit, cu scene valabile pentru fiecare plan temporal în parte, să fie asamblat cu naturaleţe, iar în final, în ciuda măruntelor sale miracole de tot felul, textul să poată îmbrăca totuşi veşmintele cuvenitei verosimilităţi literare.

Ceilalţi doi contributori remarcabili ai antologiei sunt Liviu Radu şi însuşi Cătălin Sandu. Şi despre ei am scris în Anticipaţia românească, considerându-i, cu argumente pe care nu le mai reiau aici, nişte autori excelent lansaţi în SF-ul produs astăzi în România. Îi regăsesc acum dispuşi să rezolve, parcă la concurenţă, aceeaşi temă de aventură mitologică şi eroică: Potopul biblic. În Babl, Liviu Radu povesteşte cu o simplitate cuceritoare şi, totodată, plină de amănunte din domeniul umanităţii celei mai fireşti, peripeţiile legendarului Noe şi ale familiei sale norocoase. Nimic pătimaş în această relatare senină a unei catastrofe teribile, în care Dumnezeu însuşi preferă rolul de martor detaşat, în locul celui de spirit pedepsitor. Tulburând un echilibru planetar prin lucrările pretinse de construcţia orgoliosului turn Babel, omenirea se pedepseşte aici singură, lui Noe nerămânându-i altceva de făcut decât să-şi urmeze încrezător drumul spre salvare, iar Creatorului – plăcerea nou descoperită de a-şi corecta opera iniţială (un pământ „plat”) printr-un proiect bazat, inginereşte, pe sfere şi pe gravitaţie. Cătălin Sandu, în Copiii oceanului, face subiectul biblic să interfereze cu motive similare din mitologia Greciei vechi. Pe aceeaşi mare dezlănţuită plutesc simultan Arca lui Noe şi corabia lui Deucalion, una plină cu animale de prăsilă şi zămislitori ai noii omeniri (Iafet, Ham, Sem şi femeile lor supuse), cealaltă adăpostind făpturi de lume paralelă: sfincşi, pegaşi, păsări phoenix etc. Această versiune arborescentă a Potopului se lasă străbătută de aluzii multiple, receptate dinspre culturile străvechi, ceea ce dă textului o aură de poezie pe care versiunea lui Liviu Radu, în chip deliberat, nu şi-a propus-o. Şi, tot ca un element de divergenţă, seninătăţii şi împăcării lui Noe din Babl le dau replica, dincoace, personaje cu psihologii mai tulburi, mai contorsionate, intrate în conflicte nu doar psihologice, ci şi de fond religios.


Timpul eroilor

Celălalt volum pe care îl discut (Alte lumi, alte legende) prezintă, faţă de Timpul eroilor, unele diferenţe ce trebuie semnalate. Cătălin Sandu nu mai face singur antologarea, ci împreună cu Bogdan Tudor Bucheru, iar deschiderea proiectului spre un fantastic mai puţin specializat pare să fi stârnit mai mult interes decât tema precedentă. Pe lângă unii dintre autorii deja pomeniţi, colaborează acum Ovidiu Bufnilă, Marian Coman, Jean-Lorin Sterian, Florin Pîtea, Ana Maria Negrilă, Anca Amuzescu şi Robert David, în principal nume afirmate editorial după anul 2000. Înmulţirea condeielor atrage după sine diversificarea subiectelor şi a manierelor stilistice în care vor fi tratate acestea. De la sursele de inspiraţie strict legendare şi folclorice, interesul colaboratorilor alunecă spre figuri istorice cunoscute, în cazul cărora ficţiunea va întâmpina şi rezistenţa unor repere faptice consemnate de tradiţie. Întreprinderea are într-o mai mare măsură decât în alte cazuri caracter de „exerciţiu impus” şi depinde, fireşte, de talentul autorului care s-a angajat să-l execute în ce măsură intervenţia sa asupra personajului istoric va reuşi să-l proiecteze pe acesta într-o veritabilă dimensiune fantastică. Liviu Radu, de pildă, mută în mod surprinzător decapitarea lui Mihai Viteazul, din cortul vizitat de valonii generalului Basta, într-un moment anterior, pe care tradiţia cronicărească îl consideră ratat ca eficienţă. Ar fi fost de vină, atunci, fascinaţia exercitată de viitorul voievod asupra călăului-ţigan al lui Alexandru Vodă, pur şi simplu paralizat de prestanţa fizică şi de forţa psihică emanate de candidatul la descăpăţânare. Povestirea Sub semnul lui unsprezece... acordă „feciorului de solomonară” o „perioadă de graţie”, mai precis şansa de a-şi mai păstra pe umeri capul – tăiat, totuşi! – până când destinul său glorios, prezis la naştere, va avea răgazul să se împlinească întocmai.

Exerciţii (auto)impuse apar şi în alte lucrări din antologie, ale căror nivele de plecare şi, implicit, de referinţă sunt texte cunoscute din literatura universală. Peripeţiile Alicei în ţara Mordorului este un caz de conjugare motivică, realizat de Jean-Lorin Sterian pe seama unor sugestii extrase simultan din Lewis Carroll şi J. R. R. Tolkien. Apelând la personaje deja celebre, autorul confruntă, în fond, două lumi ale fantasticului incompatibile din punct de vedere etic, şi nu întâmplător apetitul pentru gingaşe fabule versificate al fetiţei din Ţara Minunilor întâmpină opacitatea spirituală şi lipsa de umor a lui Gollum-Smeadol. Dacă inocenţa nu era ameninţată de făpturile – fie şi de un fantastic absurd – ale lui Carroll, ea riscă să se maculeze şi să se desprindă în mod dramatic de copilărie în contact cu Mordorul infernal al lui Tolkien, unde se petrec lucruri mult mai grave pentru pacea „Pământului de Mijloc” şi a sufletului în general. Anca Amuzescu pleacă şi ea de la scrieri cunoscute, parafrazând în Seducţia stigmatului motivul Şeherezadei. Dar, ca şi în povestirea discutată mai înainte, este evidentă intenţia autoarei de a depăşi caligrafia mimetică, dezvoltând un sens aparte al peripeţiilor inedite puse în seama personajului. Într-un final menit să confirme intuiţiile sale privitoare la puterea magică a cuvintelor, Şeherezada se lansează într-o poveste cu urmări apocaliptice, întrucât ceea ce organizează ea la nivel fabulatoriu stârneşte profundă dezorganizare în lumea materială înconjurătoare. Inspirată tot din universul legendar al Orientului, Ana Maria Negrilă se mulţumeşte, în schimb, cu o rescriere a peripeţiilor lui Sindbad (Povestea călătorului de la soare-apune) în cheia stilistică a originalului arab, dând o lucrare de tradiţională „înţelepciune moralizatore”, plină de fantasme şi viziuni, veritabilă pendulare între visul fastuos şi realitatea anostă, între fericirea iluzorie şi dezastru.

Alţi autori antologaţi folosesc pretextele legendare în abordări mai libere, unde sursele pot fi ghicite, dar rezultatul prelucrării motivice nu le rămâne dator decât în punctul de plecare. Pui de lup, inimă de şarpe de Florin Pîtea este un basm de tip nordic, impregnat cu specifica atmosferă fantastă a diverselor saga germano-scandinave. Aventurile lui Wulfila printre dragoni, zâne, uriaşi şi vrăjitori înscenează eterna luptă schematică dintre Bine şi Rău, acesta din urmă figurat în reprezentări simbolice de felul lui Snakeheart Illbringer, Cosaşul apocaliptic. Lucrarea corespunde idealului de povestire fantasy, şi acelaşi lucru aş fi tentat să spun şi despre textul lui Bogdan Tudor Bucheru, Zalm per Oxis. Cu menţiunea că, în acest caz, aventura personajului părăseşte linia schematică şi se încarcă într-o mai mare măsură de sens metafizic. Reîntoarcerea lui Zalm, din Sudul civilizat al Antichităţii, într-un Nord „barbar” şi totodată fundamental pentru coordonatele sale sufleteşti, are aspectul unei călătorii iniţiatice care, în final, transgresează limitele omenescului, deschizând o cale spre nemurire, dintotdeauna apanajul zeilor. O povestire, de asemenea frumoasă, este Între ziduri de Marian Coman. Având o structură poematică, ea face să interfereze viziunile unei triple perspective asupra sacrificiului pretins de creaţia spirituală, iar motivul Anei jertfite de legendarul Manole reprezintă, evident, un pretext potrivit. Sacrificiul „întemeietor” are, pe de altă parte, aspectul indeniabil şi de nescuzat creştineşte al crimei. De aici ideea autorului de a complica ţesătura morală a problemei printr-un alt sacrificiu, al călugărului artist Eugen, care prin jertfa sa eliberează din ziduri sufletul prizonier al Anei. Nu e mai puţin adevărat că şi moartea lui, antrenată de superstiţia mediului mănăstiresc, tot crimă se numeşte. Astfel, eliberarea dintr-un blestem atrage după sine, odată cu ciclica repetare a sacrificiilor umane, permanenţa blestemului.

Mai sunt apoi, lucrări neimplicate nici în substratul mitico-legendar, nici în contextul tradiţiei eroice a istoriei. Personajele lor sunt figuri ale contemporaneităţii noastre, atinse de celebritate, bineînţeles. În Turnurile gemene, Robert David elaborează o remarcabilă povestire pe tema realităţii alternative şi a manipulării conştiinţelor prin mass-media, de către forţe obscure şi în sensul unor obiective greu de înţeles. Nu întâmplător personajul povestirii e Philip K. Dick, un maestru al acestui tip de subiecte sensibile şi, incontestabil, pline de actualitate. Ultima frontieră este o schiţă redactată de Ovidiu Bufnilă în stilul său dezinvolt, fantezist, de o derutantă apetenţă asociativă, stil cu care ne-a familiarizat încă de la debut. E posibil ca personajul J. F. K. din povestire să fie derivatul literar al unui preşedinte american asasinat în împrejurări obscure pe la mijlocul secolului XX. Dar nu va surprinde pe nimeni faptul că, în imaginaţia „bufniliană” (termenul l-am luat de pe Internet, îi place şi autorului să-l folosească), acest J. F. K. de lume alternativă seamănă cu un boschetar îndrăgostit de Soljeniţîn şi speriat de moarte de planurile unor extratereştri răuvoitori.

În fine, e cazul să trag concluzia că antologia serializată a lui Cătălin Sandu – care publică şi el, în Alte lumi, alte legende, o amuzantă parodie după basmele cu Greuceanu şi Făt-Frumos – merită, indiscutabil, zăbava lecturii. Cum s-a văzut, destui autori de SF dintre cei activi astăzi şi-au găsit locul în cele două volume apărute la Iaşi. Şi mai îmbucurător e faptul că numeroase texte incluse sunt cu adevărat remarcabile.


Timpul eroilor
Editura Media-Tech, Iaşi, 2001.

Alte lumi, alte legende
Editura Media-Tech, Iaşi, 2002.





NEÎNŢELESE SUNT CĂILE DOMNULUI

Liviu Radu


1.

Sergiu Someşan - Numărul fiarei
Editura VREMEA XXI, 2004

Sergiu Someşan - Aproape îngeri
Editura Cartea Românească, 2004


Aş da dovadă de răutate şi de ignorarea realităţii dacă aş exagera rolul câştigului la loterie în cariera literară a lui Sergiu Someşan. Pe de altă parte, dacă aş neglija acest rol, atunci aş ignora un mesaj - al lui Dumnezeu, al sorţii, al cui vreţi dumneavoastră - un mesaj care i-a fost adresat direct lui Sergiu şi care mesaj, după opinia mea, a sunat cam aşa: "Bă gagiule, te vaiţi că nu ai cu ce să-ţi publici textele şi de aceea nu eşti cunoscut? Poftim, îţi dau banii necesari, dar dacă nici de data asta nu reuşeşti, atunci e numai vina ta!"

Poanta sublimă - pentru care îl iubesc pe Sergiu - este că omul ăsta a luat mesajul în serios. În loc să tragă un chiolhan sau să-şi toace banii în multe alte feluri aducătoare de satisfacţii, a publicat două cărţi, pe care le-a împărţit gratuit tuturor doritorilor.

Dar - ca să parafrazăm bancul de la radio Erevan cu Ceaicovski - nu numai pentru asta îl respectăm. Putea să se potolească aici, să aibă mulţumirea că a publicat două volume şi să fie fericit. La urma urmei, nu fusese nici până atunci un necunoscut în fandom, iar cele două cărţi îi aduseseră oarecare notorietate. Numai că prinsese gustul şi s-a grăbit să ne ofere şi un al treilea volum. La vremea respectivă am considerat - şi rămân la aceeaşi opinie - că s-a pripit, că nu pregătise suficient materialul pentru un nou volum şi că îl completase cu prea multe texte abia publicate în cărţile anterioare.

Recunosc că am privit cele două noi volume - iată, Sergiu Someşan a ajuns deja la cinci cărţi! - cu oarecare suspiciune. Bănuiam că voi regăsi în ele alte texte cunoscute deja. Şi nu m-am înşelat. Numai că - aici începe partea cu adevărat minunată - Sergiu nu s-a mulţumit să umple spaţiul cu texte vechi, ci le-a rescris şi le-a modificat. N-am stat să compar volumele vechi cu cele noi, ca să văd ce-a făcut cu povestirile lui - poate că nu le-a făcut nimic - dar, oricum, sună mult mai bine, par mult mai echilibrate şi mai bine scrise.

Dacă ignor textele ce-mi erau cât de cât cunoscute şi mă gândesc doar la cele noi, atunci opinia mea este clară: Sergiu a ajuns la o maturitate, în exprimare şi în concepţia literară, demnă de invidiat. Sincer vorbind, lectura cărţilor sale mi-a produs o plăcere la care nu mă aşteptam din partea unui autor român. Sergiu este un scriitor de proză fantastică de structură clasică, în care supranaturalul năvăleşte brusc într-o lume banală. Autorul este ajutat în maniera sa de lucru de faptul că este un observator fin, care remarcă micimea cotidiană, este un specialist în descrierea vieţii din oraşele provinciale şi - mai ales - surprinde aspectele derizorii ale existenţei obişnuite. Însă toate acestea nu l-ar fi ajutat cu nimic dacă n-ar fi fost un povestitor înnăscut, cu un farmec aparte.

Proza sa are o poezie sadoveniană, pe care a grefat o înţelepciune voiculesciană, dar care exprimă angoasa omului modern. Da, în existenţa noastră evenimentele se precipită în aşa fel încât putem crede că trăim într-o lume în care hunii pot năvăli din trecut ca să lichideze un cercetător care le poate descoperi secretele, sau în care frumoasa Isabel poate fi un adroid foarte periculos...

Dacă "Numărul fiarei" este un volum mai complex, în care găsim fantastic de cel mai clasic tip alături de proze SF de un umor aparte, în "Aproape îngeri" descoperim un Someşan liric. Povestea cu care începe volumul - şi care dă titlul cărţii - are un farmec sublim, care m-a înduioşat. Iar "Tramvaiul" este o satiră acerbă, demnă de reţinut.

N-are rost să mai înşir şi alte texte care mi-au plăcut în mod deosebit, pentru că toate au câte ceva aparte, câte un crâmpei de realitate - o descriere demnă de un ghid turistic - pe care Sergiu îl transformă într-un loc al secretelor fundamentale.

Sincer vorbind, nu cred că trebuie să neglijăm rolul câştigului la loterie. Cineva i-a întins lui Sergiu un deget, iar el s-a grăbit şi a înhăţat toată mâna. Spre bucuria cititorilor săi.


2.

Alexandru-Cristian Miloş - Copiii cosmici
Editura Timpul, 2003


Cu vreo doi, trei ani în urmă, Dan Popescu îmi transmisese două volume de poezie. Volume cu dedicaţii măgulitoare. Nu-l cunoşteam pe autor - nu-l cunosc nici acum, nu ştiu de unde a auzit de mine - iar genul său literar m-a surprins. Citesc rareori poezie, rezonez câte o dată la ceva suprarealism, dar - culmea! - îmi plac formele clasice.

Am răsfoit poemele domnului Miloş şi am uitat de ele. În iarna aceasta, Dan Popescu şi-a făcut din nou datoria de mesager şi mi-a transmis un nou volum al lui Alexandru - Cristian Miloş. Tot cu o dedicaţie interesantă, ca unui confrate dintr-o asociaţie secretă de înţelepţi care cunosc marile taine...

Probabil că amatorii de poezie ştiu despre cine vorbesc. Poetul - ardelean din Bistriţa - are câţiva ani peste cincizeci, mai mult de zece volume publicate (începând cu 1987) şi trei premii ale Uniunii Scriitorilor. I-au apărut poeme prin toate revistele literare.

Nu mă pricep la poezie, dar am descoperit în volumul domnului Miloş un entuziasm teribil şi un optimism incredibil. Autorul are o structură psihică şi un mod de exprimare asemănător celui al lui Ovidiu Bufnilă, mod de exprimare care m-a fermecat. Poate că poetul Miloş este ceea ce ne lipseşte tuturor în zilele astea: cineva care să cânte încrederea în viitor.

Mă întreb de ce fandomul - care s-a grăbit întotdeauna să revendice orice avea o oarecare tangenţă cu SF-ul - n-a încercat niciodată (după ştirea mea) să accepte un poet apreciat în mediile literare şi care scrie o poezie de evidentă factură SF.


3.

Lucian-Dragoş Bogdan - Trilogie
Editura Omnibooks, 2004

Lucian-Dragoş Bogdan - Zeul Kvun
Editura Omnibooks, 2004


Autorul - care va împlini anul acesta 30 de ani - a publicat două volume la editura Omnibooks. Din câte ştiu eu, asta înseamnă că a suportat singur cheltuielile. Asta mai înseamnă ceva (şi se vede teribil de mult): n-a avut de-a face cu un editor care să facă o selecţie a povestirilor şi o corectură de text. Tânărul domn a întocmit nişte antologii proprii, după criterii care ţineau mai degrabă de sentimente decât de luciditate. Îl înţeleg, pentru că toţi suntem înclinaţi să procedăm la fel. Eu am avut, uneori, norocul de a întocmi volume împreună cu profesionişti care nu s-au sinchisit prea mult de faptul că1 m-am bosumflat şi mi-au respins unele povestiri. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo zece ani, domnul George Anania mi-a explicat, cu tactul care-i este atât de caracteristic, că publicarea unui text într-o revistă nu-i neapărat un criteriu care să impună includerea textului respectiv într-un volum. Este evident că Lucian-Dragoş Bogdan n-a avut parte de sfătuitori de calibru asemănător. Ca atare, în volumele sale (mai ales în primul) apar povestioare scrise, probabil, în adolescenţă şi care dau dovadă de naivitatea şi de romantismul vârstei. Pe de altă parte, chiar şi texte de amploare, precum "Trilogie" sau "Zeul Kvun", care dovedesc o bună cunoaştere a unor mijloace literare (acţiune bine condusă, personaje bine definite) conţin stângăcii deranjante. În cadrul povestirii apar citate din Biblie sau din filosofi indieni (felicitări autorului pentru că citeşte aşa ceva, dar ce legătură au citatele respective cu acţiunea poveştii?). "Trilogie" este un soi de poem dramatic cu conţinut mistico-filosofic, dar care nu aduce nimic nou, ba chiar devine plictisitor datorită cantităţii mari de truisme. Domnul Bogdan este, într-un fel, un soi de erou local, cu activitate artistică variată, de la literatură la ziaristică şi caricatură. Mai mult, este director de vânzări la o firmă de IT (deşi asta s-ar putea să nu însemne mare lucru, pentru că nu ştiu cât de importantă poate fi o firmă de IT din Alba Iulia). Oricum, nu cred că există multă lume în Alba care să îndrăznească să-i dea sfaturi. Iar acest lucru se vede. "Zeul Kvun" este un text interesant, în ciuda unor stângăcii (mai puţin literare, cât mai mult ideatice) dar care ar fi putut fi excelent, dacă ar fi existat cineva care să-i atragă atenţia autorului asupra scăderilor textului acela....

Citind cu o deosebită încăpăţânare cele două volume, mi-am dat seama cât de mult contează maniera de lucru a scriitorilor SF americani: orice autor urmează cursuri de tehnică literară, nu descoperă aceste tehnici mai mult sau mai puţin întâmplător. Lucian-Dragoş Bogdan are calităţi evidente (altfel aş fi aruncat iute cărţile sale şi nu mi-aş fi bătut capul cu ele): talent nativ, tenacitate şi capacitate de muncă. Dă însă dovadă de un romantism exagerat (poate că acesta-i o manifestare a unui eu pe care şi-l ascunde cu grijă în activitatea cotidiană) şi de oarecare nesiguranţă ideatică. Cât despre partea literară... are nevoie de cineva care să-i purice textele şi să-i arate punctele lor slabe. Din acest punct de vedere, prietenul nostru Horia Ursu nu şi-a făcut datoria faţă de autor. {ntrebarea este: autorul ar fi fost dispus să accepte o asemenea poziţie a editorului?

Sunt convins că domnul Bogdan va ajunge un autor de valoare. Imaginaţie are, putere de muncă (am mai spus) are suficientă. Trebuie însă să înveţe anumite lucruri despre modul în care se compune un text literar. Sau să se maturizeze.


4.

Helen Fielding - Jurnalul lui Bridget Jones
Traducere şi note de Dora Fejes
Editura Polirom, 2003

Arturo Perez-Reverte - Clubul Dumas
Traducere de Mihai Cantuniari
Redactor: Gabriela Danţiş
Editura Polirom, 2004


N-o să vă plictisesc cu aceste cărţi care nu-s SF. Despre Perez-Reverte o să vă vorbesc altă dată, analizând mai multe romane ale sale, pentru că-i vorba de un fenomen atât de interersant şi de original, încât ar fi păcat să îl ignorăm. Despre "Bridget Jones" pot să vă spun că în timpul lecturii am zâmbit deseori, am râs de câteva ori, dar am rămas cu părerea că, în ciuda a tot ce se spune despre această carte, este una tristă, pentru că numai cine s-a chinuit urmând cure de slăbire şi încercând să se lase de fumat îşi poate da seama de întregul tragism ce se ascunde între paginile ei...

Amintesc de aceste lecturi ale mele aici pentru că editura Polirom m-a dezamăgit foarte tare. Nu mai fac nici un comentariu şi vă expun faptele.

"Bridget Jones" are la începutul fiecărui capitol un soi de dare de seamă, în care eroina îşi prezintă eforturile de a-şi păstra silueta. Greutatea ei este, de fiecare dată, de ordinul "cincizeci şi opt de kilograme şi treizeci şi trei de grame", "cincizeci şi cinci de kilograme şi şaizeci şi opt de grame". Niciodată nu-i vorba de ceva peste o sută de grame. Ca şi cum autoarea ar fi făcut calcule severe, încât fracţiunile să nu depăşească afurisita aia de sută de grame. Sau ca şi cum traducătoarea nu s-a priceput să transforme livrele şi unciile în kilograme şi grame.

Iar în "Clubul Dumas" vom găsi la tot pasul forma "muşchetar", deşi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie specifică în mod foarte clar: muschetar (nu:muşchetar).

Chestii de felul ăsta erau de aşteptat din partea unei edituri de trei parale, nu din partea unor oameni cu pretenţii culturale.


5.

Ana-Maria Negrilă - Oraşul ascuns
Editura Diasfera, 2004


Ana-Maria Negrilă a aşteptat mult până să-i apară un volum. Predase un manuscris la editura RAO cam pe vremea când eu însumi oferisem aceleiaşi edituri "Spre Ierusalim!" (care a apărut după trei, patru ani, la editura ALL). Deci asta se întâmpla prin 1996. După atâta vreme, Ana-Maria debutează editorial, dar nu cu textele pregătite cu ani în urmă. Spre deosebire de alţii, ea şi-a alcătuit volumul de debut cu grijă, incluzând în el texte de ultimă oră, îndelung lucrate. Nu a ţinut seama de sentimente, ci de logica rece. Ca urmare, a obţinut un volum bine echilibrat, care ne prezintă o autoare matură, ce stăpâneşte pe deplin mâinuirea cuvintelor.

Din acest volum, recomand în mod deosebit primele două povestiri. "Cântecul zorilor" este o poveste cu vampiri, dar interpretând mitul într-un mod propriu. Iar "Operă de artă cu somn de veci" ne redă întâmplări extraordinare, istorisite de... o pisică. Farmecul poveştilor este datorat nu numai talentului de narator al autoarei, ci şi unor intrigi captivante, care se desfăşoară pe teritoriul atât de bine cunoscut nouă - şi, în acelaşi timp, care ne este complet necunoscut - al Bucureştiului, văzut ca un oraş misterios şi plin de secrete.

Ana-Maria ne descrie străzi şi cartiere, ne plimbă prin locuri pe care le ştim bine, nu numai din auzite, dezvăluindu-ne totuşi un univers la care nu ne aşteptam. Ca o variantă mai tânără a lui Petru Popescu, autoarea redescoperă farmecul capitalei şi ne demonstrează că şi aici se pot întâmpla lucruri captivante.

Acest volum, îndelung aşteptat, ne confirmă că Ana-Maria Negrilă este o autoare de mare talent. Şi ne face să pândim momentul când va vedea lumina tiparului şi următorul volum - gurile rele zic că ar fi vorba de un roman.


6.

Thomas Harris - Dragonul roşu
Traducere: Alfred Neagu
Editura Lider, Editura Luceafărul


Am citit pe la începutul anilor optzeci acest thriller, care i-a adus notorietatea lui Harris. Nu reţinusem personajul Hannibal Lecter, care a ajuns celebru datorită romanelor ulterioare ale autorului, şi am fost surprins descoperind acum că doctorul asasin juca un rol important încă din acest prim roman. Dacă nu cumva Harris şi-a rescris romanul, modificând rolul personajelor conform gradului de celebritate al acestora.

Dintre romanele poliţiste ale secolului douăzeci, poveştile cu asasini în serie au ceva aparte. Pe de o parte, presa şi literatura închinată acestor monştri a contribuit - în parte - la dorinţa unor indivizi dezaxaţi de a ajunge celebri. Pe de altă parte, cu toată factura poliţistă a romanelor de acest fel - avem de-a face cu poliţişti care încearcă să descopere un asasin, folosind tehnicile specifice meseriei lor - uneori autorii pun accentul pe faptele şi pe simţirile asasinului. Harris este unul dintre aceşti autori, iar dacă în acest roman Lecter joacă un rol secundar (ca şi în "Tăcerea mieilor", de altfel), în "Hannibal" deţine rolul principal. Monstruozitatea personajului transformă romanul poliţist în roman horror. Interesul cititorului nu mai e captivat de intriga poliţistă, ci de ororile făptuite de personajul principal. Asistăm la apariţia unui nou gen literar, thrillerul horror. Genul respectiv bântuie deja librăriile şi ecranele, iar scenariştii se întrec în a inventa asasini cât mai groaznici. Efectul este evident: o atrofiere a sensibilităţii publicului larg. Vorba vine, pentru că după ororile din ultimul război mondial, omenirea pare că nu mai are nici un fel de sensibilitate.


7.

Sebastian A. Corn - Imperiul marelui Graal
Editura Diasfera, 2004


Sunt un mare admirator al lui Corn, care mi-a oferit plăcerea de a citi unele pagini extraordinare. Şi romanul acesta are părţi foarte bune, chiar ieşite din comun, mai ales capitolele de început.

Totuşi, cartea se citeşte greu. În primul rând, a fost tipărită cu litere prea mici pentru oameni cu ochelari. În al doilea rând, cărămida galbenă este greu de manevrat. Volumul pe care-l am s-a dezmembrat la un moment dat. În al treilea rând, Corn foloseşte atât de multe personaje, încât la un moment dat cartea devine obositoare. În al patrulea rând, mania autorului de a utiliza denumiri (de personaje, de locuri, de obiecte) care sugerează ceva (de exemplu, denumirea de Graal) îndreaptă cititorul spre o anumită aşteptare. Când descoperă că autorul n-are de gând să-i satisfacă acea aşteptare, cititorul se simte frustrat (ca truc, chestia poate fi folosită din când în când, dar niciodată ca metodă permanentă. Corn a greşit în privinţa asta) În al cincilea rând, Corn ne introduce într-o lume care se abate mult de la cea pe care o cunoaştem noi. Autorul dă dovadă de o imaginaţie debordantă, dar devine greu de urmărit. Cu titlu de exemplu, amintesc aici de ciclul "Experimentul Jesus" al lui Herbert, în care autorul a dat dovadă de mult mai mult talent şi de o imaginaţie mai bogată decât în "Dune", dar tocmai de aceea n-a avut succesul scontat. Lumile bizare trebuie să nu fie excesiv de bizare, pentru a fi acceptate cu uşurinţă.

Gata! Slavă Domnului, m-am descărcat! Simţeam nevoia să fac acest lucru, după ce m-am chinuit să citesc cărămida galbenă. Ritmul lecturii n-a fost acelaşi. Prima sută de pagini a fost parcursă în goană şi fără nici un efort (Corn are întotdeauna începuturi extraordinare de romane). După aceea au urmat pagini pe care le citeam cu plăcere, dar multitudinea infornmaţiilor mă obosea destul de repede. Apoi a urmat iarăşi o secvenţă de vreo sută de pagini, în care autorul nu venea cu invenţii noi, şi pe care le-am citit într-o singură seară. Şi tot aşa...

Concluzionez că am îmbătrânit. Nu mai sunt în stare de un efort susţinut. Se pare că romanul lui Corn este pentru oameni ceva mai tineri...





PRO-TON





MERELE EVEI

Sergiu Someşan


În amintirea lui Ioan Resler


Peste mai bine de o mie de veacuri, urmaşii celor două fiinţe aveau să numească muntele care se înălţa dinaintea lor Kilimanjaro. Dar atunci marele munte nu avea încă un nume şi lor nu părea să le pese prea mult de asta. Erau bucuroşi că putea fi zărit din aproape orice loc al pădurii şi era destul să se caţere într-un copac ceva mai înalt ca să îl zărească. Ştiau atunci încotro să o ia ca să ajungă iarăşi la clan după ce se săturau de hoinărit. Pentru că lor, spre deosebire de ceilalţi, tare le mai plăcea să hoinărească nu numai pe cărările pădurii, ci şi printre ierburile savanei. Când erau mai tineri părăseau adăpostul pădurii mai rar şi numai pentru scurtă vreme, pentru că prădătorii iuţi şi repezi care bântuiau prin savană îi făceau să se retragă iute înapoi, la adăpostul umbrei dese şi ocrotitoare. După ce au mai crescut, vremea s-a mai încălzit, până şi acoperişul alb de gheaţă a muntelui s-a ridicat undeva până spre vârful înconjurat mereu de un panaş de nori, pădurea era plină de roade, aşa că nimeni din clanul lor nu era îndemnat să se aventureze în ierburile înşelătoare ale savanei. Ar fi putut rămâne şi ei pentru totdeauna acolo, la adăpostul pădurii, lângă ceilalţi, aşa cum făceau toţi. Dar de când se ştiau lor le plăcea să hoinărească şi nu de puţine ori trebuia să îşi scape pielea cu fuga din faţa hoardelor de maimuţe aurii cărora le încălcau din nebăgare de seamă teritoriul. Primejdia parcă le făcea plăcere şi nici măcar muşcăturile pe care le primeau în timpul urmăririlor nu părea să îi astâmpere pentru multă vreme.

Când au mai crescut li se întâmpla să se împreuneze tăcuţi prin tufişurile din marginea pădurii, cu ochii mereu după primejdiile care i-ar fi putut pândi din jur. Din pricini nelămurite, ea nu prinsese încă rod, deşi altele de vârsta ei avuseseră de câteva ori pui. Poate că de asta era mult mai neastâmpărată decât multe alte femele de aceeaşi vârstă şi bântuia mereu prin pădure în drumuri care păreau lipsite de ţel, nefiind urmată decât de el, tovarăşul de hoinăreli din copilărie. De multe ori ei i se întâmpla să se oprească la marginea pădurii, cu ochii pierduţi în depărtare peste întinsul savanei. O vreme, lui i s-a părut că priveşte spre muntele ce se înălţa ca o pavăză deasupra lor, şi abia după un timp a văzut că altceva îi atrăgea ochii. Pe întinsul savanei nu se zărea nimic altceva decât iarbă, care vălurea uneori sub paşii tăcuţi ai felinelor pornite la vânătoare. De la o vreme încoace nu se mai zăreau; un râu îşi schimbase cursul şi ierbivorele au fost nevoite să îşi mute locurile de păscut o dată cu el, atrăgând după ele şi prădătorii. Câmpia din faţa lor a rămas aşadar liberă şi nu de puţine ori li se întâmpla ca în hârjoana lor să ajungă până departe în ierburile savanei, lucru pe care cu numai câţiva ani în urmă nici unul dintre ei nu ar fi avut curajul să îl facă. Şi totuşi uneori ea se oprea din joacă şi privea lung spre munte. Acolo, undeva nu prea departe de liziera pădurii, dar oricum mai departe decât ajunseseră în drumurile lor prin savană, răsărise un puiet de copac. Crescuse câte puţin an de an pe o mică movilă unde vântul sau poate o pasăre migratoare îi adusese sămânţa. Nu era de al locului şi, după cât creştea de pipernicit, se vedea că suferă. Când gheţurile de pe munte coborau mai jos frunzele i se uscau şi cădeau chiar dacă în pădurea din jur totul rămânea verde. Se cunoştea de îndată că era soi străin şi chiar dacă ea îl veghea mereu cu privirea se vedea că nu era sortit să facă vreodată roade. La fel ca ea. Dar ea nu se gândea atât de departe sau poate că nici nu gândea deloc.

Între clanul lor şi clanurile de maimuţe aurii era un permanent război şi de multe ori soarta bătăliilor părea că este decisă de întâmplare. De prea multe ori se părea că aveau să piară şi numai norocul a făcut ca nici una dintre nenumăratele bătălii să nu ducă la dispariţia micului lor clan. Dar ei nu-i păsa de asta şi, chiar dacă uneori când erau sătui curiozitatea îi împingea să facă lucruri neaşteptate, nimeni nu i-ar fi putut bănui în ei pe strămoşii oamenilor. Erau curioşi, e adevărat, dar curioase erau şi maimuţele. Şi totuşi, atunci ca şi acum, curiozitatea lor era deosebită. Niciodată o maimuţă nu ar fi rămas clipe întregi privind în tăcere pomul singuratic fără rod din mijlocul câmpiei. Deşi nu avea cuvinte să o exprime, curiozitatea ei se îndrepta spre frunzele căzătoare şi spre miraculoasa regenerare care se întâmpla după numai câteva luni. Aşa ceva nu se mai pomenise cu nici unul dintre copacii din jurul lor. Nu ştia că acolo de unde fusese adusă sămânţa ciudatului pom, din nordul îndepărtat şi îngheţat, atunci când îi cădeau frunzele totul în jur era cuprins de ger, şi abia sub sărutarea aspră a frigului în ramurile uscate se năşteau promisiunile viitoarelor roade. Pomul cu frunze atât de mici, rotunde şi delicate părea sortit aşadar să rămână sterp, şi în zadar an după an privirea ei îi cerceta din depărtare frunzişul lipsit de roade...

Apoi, într-unul dintre anii în care continentul pe care urmaşii lor îl vor numi Europa gemea sub gheţurile unei nesfârşite glaciaţiuni, vremea s-a răcit din nou, iar brâul alb care înconjura de obicei muntele până spre jumătate a coborât mai jos ca oricând. Vârtejuri de vânt neaşteptate se porneau brusc şi aduceau dinspre munte până printre ierburile savanei un aer îngheţat cu care nu erau deloc obişnuiţi. Şi-au rărit drumurile spre marginea pădurii mai ales pentru că ea a crezut că silueta fragilă din vârful colinei va pieri sub vârtejul alb care i se păruse într-o dimineaţă că l-a învăluit. De unde să ştie că sărutarea îngheţată a fulgilor era ceea ce aştepta mărul pentru a putea rodi? Uimirea i-a fost aşadar cu atât mai mare când la următorul drum spre marginea pădurii l-a văzut cu frunzişul verde şi plin de flori albe. De atunci zilnic venea să îl vadă şi rămânea ceasuri întregi cu ochii pierduţi în frunzişul lui, uitând până şi de mâncare, astfel încât el era nevoit să îi aducă şi ei. După ce florile au căzut înlocuite fiind de fructe mici şi verzi, nerăbdarea ei păru să nu mai cunoască margini şi de câteva ori el a fost nevoit să fugă după ea şi să o aducă înapoi.

A mai trecut un timp şi unul dintre fructele aflate pe crengile de jos începu să capete o strălucitoare culoare roşie. Era o întâmplare? Era o simplă mutaţie sau culoarea era datorată căldurii care învăluise din nou savana? Ei nu-i păsa; şi, după ce ochii ageri îi zăriră culoarea străfulgerând roşu printre frunzele verzi, ştiu numai că vrea să muşte cu orice preţ din fructul acela nou şi ciudat. Într-o zi când el părea dornic din nou să se împreuneze, hârjoana lor i-a dus pe nesimţite afară din pădure. Jocul lor de atâtea ori repetat, cu fuga urmată de aşteptarea lui, apoi iar fugă şi iar aşteptare, i-a făcut ca într-un târziu să ajungă sub pom, unde fuga li s-a domolit. A vrut ea să ajungă acolo sau au ajuns întâmplător? Urmaşii lor vor umple pagini întregi pe tema asta, dar ei o dată ajunşi acolo au rămas tăcuţi pe colină privind la mărul ce atârna roşu şi ademenitor deasupra lor, ascuns pe jumătate între frunze. Era sus, mai sus decât puteau ei ajunge, şi prin preajma lor nu se vedea nici un băţ pe care l-ar fi putut folosi. Stăteau faţă în faţă sub ispita roşie şi se întindeau fără ca vreunul dintre ei să îl poată ajunge. El era puţin mai înalt, dar chiar dacă sărea tot îi mai lipsea o lungime de braţ să pun mâna pe el.

Şi atunci, cedând unui impuls de moment, folosind-o pe ea drept unealtă vie, a prins-o de şolduri şi a ridicat-o în braţe. Ea a prins lacomă în mâini mărul şi a muşcat din el. Gustul dulce-acrişor se pare că a încântat-o, fiindcă a închis pentru o clipă ochii. Apoi în timp ce el o lăsa încet în jos i-a dat să muşte şi lui. A muşcat şi, cum încă nu o lăsase cu totul jos, ochii i s-au oprit pe una dintre mamelele ei. Era rotundă şi aproape lipsită de păr, cu sfârcul tare şi provocator. A mestecat fără grabă mărul, apoi, cu gustul lui încă în gură, s-a aplecat şi i-a prins uşor în gură sânul. Un gâlgâit de râs provocator – poate primul – l-a făcut să muşte şi mai tare, strângând-o în braţe cuprins de un fior nou. A lăsat-o puţin mai jos şi pentru prima dată i-a zărit ochii. S-a cufundat în lumina lor şi, călăuzit numai de un nou şi încă nenumit sentiment, a aşezat-o pe spate şi a privit-o în ochi tot timpul cât s-au împreunat.

O să mă întrebaţi: bine, bine, dar unde a fost şarpele? Să fi fost înfăşurat pe trunchiul mărului aşa cum l-au desenat şi redesenat urmaşii Evei? Sau mai degrabă să fi pândit ascuns printre ierburile din jur? După atâta vreme, cine mai poate şti?

Şi totuşi într-un târziu, când ei au plecat de pe colină ţinându-se pentru prima dată de mână, în urma lor se târa nevăzut şarpele. Era un boa uriaş, bătrân şi de bună seamă flămând. Când au intrat în pădure cei doi au fost întâmpinaţi de o hoardă de maimuţe mai agitate ca oricând. De ceva timp păreau hotărâte să-i extermine pe toţi din neamul lor. În urma unei bătălii pe viaţă şi pe moarte tocmai decimaseră clanul celor doi şi acum, mânate de un instinct al distrugerii, îi căutau pe ei. Se părea că nu mai nu aveau nici o şansă; în numai câteva clipe au fost înconjuraţi de maimuţe aurii puternice şi pornite pe ucis. Doar câteva clipe au lipsit să o şi facă, iar umanitatea aşa cum o cunoaştem azi să fie numai o iluzie, când din ierburile din spatele lor, şuierând uşor, a apărut bătrânul şarpe boa. Ce putere putea să aibă oare şuieratul lui uguitor, astfel ca toţi cei de faţă să înlemnească la auzul lui? Nici unul nu putea să răspundă la această întrebare, aşa cum nu putem să răspundem nici noi cu o mie de veacuri mai târziu. Ei, viitori oameni, şi duşmanii lor de moarte, maimuţele aurii, puteau doar să privească spre marele şarpe, nu se ştie dacă îl şi vedeau, aşteptându-şi soarta, oricare va fi fost aceea. Şarpele s-a apropiat mai întâi de ea, s-a înfăşurat pe jumătate în jurul corpului ei, apoi, când capul lui a ajuns la faţa ei, răsuflările li s-au amestecat şi bătrânul şarpe şi-a desfăcut strânsoarea, alunecând pe jos şi târându-se apoi mai departe spre maimuţe. Nu se ştia pe atunci de feromoni, astfel că singura explicaţie a fost tâlcuită multe mii de veacuri mai târziu aşa: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul“. Prietenie mare nu se poate spune că a fost, dar părăsind femeia şarpele s-a îndreptat spre maimuţele aurii şi se pare că acestea i-au fost pe plac, bătrânul şarpe şi alţii după el nu au mai părăsit pădurea până când clanul maimuţelor aurii nu a fost cu totul decimat. Răgaz suficient încât clanul viitorilor oameni să se refacă şi, uitând cu totul de mărul care îi adusese împreună în preajma bătrânului şarpe, să pornească în lume să o cucerească. Peste ani bătrânul măr s-a uscat şi nimeni nu i-a mai ştiut locul. Cum animalele nu cunoşteau minciuna, a trebuit să se transforme mai întâi în oameni şi să înfrumuseţeze până într-atât lucrurile, încât până la urmă nici ei nu le mai recunosc.





CEI DINTR-O LACRIMĂ

Alexandru Ungureanu


Îmi aduc vag aminte, că a fost o vreme când mă deplasam pe deasupra, stăpânit de dispreţ pentru toată această colcăială vegetală. „Ridică macheta — taie — un pas..." Din cabina elicopterului, întreaga junglă părea apa tulbure a unui lac încreţit de valuri uşoare. „Niciodată să nu încerci să afli ce se ascunde în adâncurile sale!", spusese odată Jeremy, unde e acum Jeremy?, păi vezi, ăsta-i şpilul, Jeremy nu mai e, nici măcar scheletul său nu mai există, oasele i-au fost roase de fiare, să nu mai vorbim de ţesuturi, mă întreb: „oare ce, sau cine, i-a mâncat ochii?". I-a mâncat?! Păi, sigur, aici orice se asimilează, se devorează, până la urmă totul ajunge vegetaţie. Jeremy, ochii tăi verzi mă privesc încrustaţi în frunzele arborilor şi mâinile tale-liane le tai cu macheta.

„Ridică — taie — un pas — ridică — taie — un pas..."

Undeva, prin apropiere, o fiară urlă sinistru, jungla e plină de foşnete, trosnituri înfundate, fluierături, miresme putrede şi umezeală, mai ales umezeală. De pretutindeni şi din orice ies aburi subţiri ca nişte fuioare, pierzându-se printre frunzele ciudate ale arborilor. Asta când nu plouă, ceea ce însă se întâmplă foarte des şi, caracteristic acestor meleaguri blestemate, absolut imprevizibil. Atunci nu mai ies aburi, totul e înecat de potop, dacă nu ai un adăpost trebuie să-ţi protejezi nasul, altfel nu poţi respira. Hei, Jeremy, iarăşi plouă! Spune-mi, ai murit ca să te scurgi din ceruri peste mine? Ridic macheta şi lovesc orbeşte, un pas, ploaia nu-mi dă voie să ţin ochii deschişi, dar, de fapt, ştiu că nu merg niciunde, n-ar avea nici un rost, până la Bază sunt numai 3.500 kilometri, o viaţă de om care merge. „O viaţă de om?, eşti naiv, o mie de vieţi poate, şi nici atunci nu e sigur!" În fond, ce e Baza? Un adăpost subteran, în mijlocul unui câmp încercuit de trunchiuri ameninţătoare. La început, nu fusese nici măcar atât, exista o simplă clădire cu un etaj, construită din buşteni şi fibre de sticlă, asta până într-o noapte când, din cauza unei foarte mici erori de pilotaj, cursa trimestrială era sa ni se aşeze în cap, şi atunci ne-am îngropat în pământ. Prin deschizăturile înguste ale buncărelor se văd copacii, o armată sumbră, niciodată înfrântă până la capăt. Cum aş spera să nimeresc această mică insulă pe întinsul imensului ocean al junglei?! Nu mă pot orienta decât după busolă, iar polii magnetici ai acestei blestemate planete se mută cu câteva grade la fiecare trei zile, fără a urma vreo regulă aparentă. Am certitudinea că dacă totuşi aş conteni căutarea şi m-aş opri, trupul meu s-ar acoperi de mucegai şi muşchi în umezeala atotstăpânitoare.

* * *

„Ridică — taie — un pas..."

Deodată parcă trunchiurile se înclină să mă strivească şi pierd verticala. Cad în genunchi şi universul întreg se roteşte, îmi revin cu greu. Nu e de la foame... sunt sigur că nu. Ieri am prins un animal ciudat, cu trei picioare, şi i-am retezat capul cu macheta. L-am mâncat crud, aici nu am cu ce şi, din cauza umezelii, oricum, un foc ar fi aproape imposibil de stârnit şi întreţinut. Avea sângele albăstrui-verzui, dar, de foame, am lăsat scârba la o parte şi l-am ronţăit complet. Aş putea spune chiar că mi-a plăcut. Ah, dacă atunci când motoarele s-au oprit brusc şi comanda s-a blocat aş fi avut prezenta de spirit să-mi vâr pistolul cu ultrasunete în buzunarul combinezonului... M-am bazat numai pe trusa universală de supravieţuire, fir-aş de trei ori... Trebuia să-mi imaginez că era descompletată... Of, Jeremy, mi-e capul greu, sunt ameţit şi-mi vâjâie urechile, mai e puţin şi poate ne vom întâlni...

* * *

De trei zile nu am pus nimic în gură. Combinezonul nu are glugă şi, după ce m-a plouat de cinci ori într-un singur ceas, pornind parcă de la rădăcina părului ud, au început să mi se lase în trup frisoane prelungite. Am avut ghinion, n-am reuşit să răpun nici o vietate cu macheta şi acum mi-e teamă că nu mai am puterea s-o fac. Cred că am şi febră, ieri am zăcut aproape o oră într-un soi de leşin. Am impresia că nici nu mai văd prea bine, sau aburul tâşnind de pretutindeni s-a făcut mai dens? Naiba s-o ia de busolă! Singurul drum e spre tine, Jeremy...

* * *

În colibă nu plouă şi e suficient de uscat pentru ca două vreascuri să ardă. Şeful tribului Aneza vorbeşte un dialect pe care îl înţeleg foarte greu. Îi privesc trupul bine legat, bătând în albăstrui metalic. Umerii lui sunt aproape umani. Spune că Ultimul Vraci ştia de accidentul nostru. Nu înţeleg de ce i se spune „Ultimul Vraci", am impresia că, mai degrabă, traduc eu greşit, şi nu pricep, de asemenea, de unde ştia de prăbuşirea elicopterului. Am mers după busolă, e adevărat, totuşi, chiar abătându-mă de la direcţie, nu se putea să mă fi învârtit în cerc. În treizeci de zile făcusem măcar vreo 200 de kilometri. Şeful Aneza explică, gesticulează, nu înţeleg decât un cuvânt din zece, dacă nu cumva mă înşel şi în această privinţă; e uscat şi stau pe un pat moale de ierburi. Capul îmi vâjâie şi coliba se roteşte uşor cu mine, îmi vine să râd şi să-i spun: „Nu te mai osteni, mâine trebuie să plec, am întâlnire cu un prieten, îl cheană Jeremy". N-am însă habar cum s-ar putea spune toate astea în dialectul Aneza. Murmur stins doar „Jeremy..." şi adorm.

* * *

Iartă-mă, prietene, nu înţeleg de ce întârzie întrevederea noastră, dar tu ştii că ea avea loc în curând. Şeful continuă să-mi vorbească. În timpul somnului l-am auzit pronunţând descântece sau rugăciuni. Mi s-a părut că disting ceva despre o floare. Cred că individul începe să-şi piardă răbdarea. Gesticulează, mă zgâlţâie şi ţipă, ca şi cum astfel l-aş putea înţelege mai bine.

— Leacul, leacul!, pronunţă şi cred că nu interpretez greşit cuvântul. Deodată pune mâna pe macheta mea şi o ridică deasupra capului. Într-o clipă, o văd coborând şi retezându-mi gâtul. „Da, amice, ai dreptate, ăsta e singurul leac!", îmi spun şi zâmbesc. Dar nu face altceva decât să-mi taie o bucată din combinezon, dezgolindu-mi umărul, îmi arată nişte pete albăstrui ce-mi pigmentează epiderma. Spune răspicat:

— Legeea!

Să fie oare o boală pe care o cunoaşte?! Două tipuri de fiinţe atât de diferite ca structură să poată prezenta aceleaşi simptome?!

* * *

A mai trecut o săptămână, Jeremy, şi încă n-am murit. Ultimul Vraci mi-a dat nişte fierturi. Le-am înghiţit şi parcă m-am simţit mai bine. Şeful Aneza a profitat de ocazie, înteţindu-şi eforturile de a se face înţeles. Am reuşit să pricep fără dubii că starea mea de revenire e provizorie, după care urmează tot ceea ce ştii. Mi-a mimat asta arătând insistent spre mine şi apoi aşezându-se jos şi rămânând nemişcat. Pe urmă, a continuat cu un recital de pantomimă şi desene pe scoarţă albă de copac. E aşa de ciudat ce mi-a spus... Boala mea se numeşte „Legeea" şi nu se vindecă altfel decât iubind floarea cu acelaşi nume. Am crezut că e vorba de o confuzie, poate trebuie fiartă sau ceva de genul ăsta, dar nu, mi-a mimat insistent nişte ritualuri de-ale băştinaşilor, pe care le cunosc într-o oarecare măsură. Să nu te gândeşti la prostii, Jeremy, floarea trebuie iubită aşa... cu gândul. Şi trebuie să stai în preajma ei. Dacă am reţinut bine, floarea trăieşte şi în junglă, dar atunci nu e bună, nu vindecă, când însă se apropie la mai puţin de o bătaie de săgeată de un sat, ei spun că ea are nevoie să fie iubită, şi dacă poţi face asta, dacă reuşeşti să o convingi de dragostea ta, atunci îţi cedează forţa vitală, ca un gest de supremă dăruire. Ce prostii frumoase, Jeremy, nu-i aşa?! Să poţi iubi o floare ca pe o mireasă. Îţi poţi imagina?) Oricum, un tratament ca ăsta ar trebui să-l cunoască şi doctorul nostru, naiba să-l ia, de ce stă la Bază, în loc să fie aici, lângă mine, să mă ajute? Poate băştinaşii Aneza sunt capabili, mă gândesc că pe această planetă abundenţa vegetaţiei creează alte relaţii între floră şi faună, dar eu nu cred că sunt în stare de aşa ceva. Şi chiar dac-aş face-o, eu nu sunt un Aneza. De ce m-ar iubi atunci floarea Legeea?

* * *

Să nu te superi, Jeremy, m-am lăsat convins... Să ştii, nu cred absolut deloc în chestia cu floarea, dar dacă există o infimă şansă ca ea să fie adevărată, mă simt dator să încerc... Trebuie, Jeremy, acasă, la noi, m-am obişnuit să consider viaţa ca pe ceva mult prea preţios. Şeful m-a condus într-un loc aşa cum nu-mi închipuiam că există în junglă, o zonă pătrată, cu latura de vreo zece metri, fără urmă de arbori, tufişuri, liane sau ierburi. Pe jos se aşterne un soi de nisip alb, foarte fin. Pare o discontinuitate vegetală naturală, singura de acest fel pe care am întâlnit-o. Ar putea fi observată dintr-un elicopter zburând la joasă înălţime. Centrată perfect la intersecţia diagonalelor pătratului, se află o floare plăpândă — Legeea, îmi spun şi îngenunchez s-o examinez curios. Aproape că nu e deloc frumoasă. Petalele violacee sunt arcuite într-un fel nepământean, iar culoarea albăstruie a frunzelor, completează impresia de străin, neapropiat şi poate neapropiabil. Desfac petalele şi privesc înăuntrul corolei. Mi se dezvăluie o cavitate caldă şi intimă, o atmosferă mov. Undeva, adâncurile ei se continuă în întuneric, plantele de aici nu au stamine. Nu îndrăznesc să lărgesc fereastra mai mult, carnea vegetală este atât de puţin densă... Mă uit împrejur. Şeful Aneza a plecat. Mi-a promis că va trimite în fiecare zi pe cineva să-mi aducă de mâncare. Oftez. Floare mică şi urâtă, cum aş putea face să te iubesc? Jeremy, te simt privindu-mă din spatele cerului galben, începe iarăşi să plouă şi prefer picăturile ce-mi udă umărul, acolo unde combinezonul a fost sfâşiat. Jeremy, de ce sunt lacrimile tale atât de sărate?

* * *

Stau culcat pe spate şi privesc un soare străin. Undeva, la periferia vederii mele, floarea Legeea se apleacă deasupră-mi, antrenată de suflarea uşoară a unui vânt. Nu, aşa nu se poate, e absurd! Sar în picioare şi mă plimb agitat, cu mâinile la spate. O undă de ameţeală vine pe neaşteptate şi mă trimite la pământ.

Îmi revin cu greu. Cuprind una din frunzele moi ale florii în palmă şi încep să o mângâi.

— Ei, Legeea, — îngân — după cum vezi, am venit de foarte departe ca să fiu lângă tine. Diseară am să încerc să-ţi arăt steaua mea, deşi nu ştiu dacă de aici se poate vedea, din cauza copacilor, şi nici nu-mi dau seama dacă tu ai ochi pentru a o zări. Oare chiar ştii că mă aflu aici, lângă tine? Chiar auzi ce îţi spun, înţelegi?

Nemişcată, o floare străină, în mijlocul unei lumi duşmănoase.

* * *

Încerc să-mi înving inerţia. În fond, nu-i vorba decât despre un joc de-a iubirea. Dacă m-aş strădui să-i atribui un alt înţeles, ar fi grotesc. Ştiu ce mi-ai spune, Jeremy, o floare e un simbol, poate semnifica multe lucruri frumoase, dar simbolurile nu sunt iubite. Tu te-ai fi însurat cu un simbol, Jeremy? Nu cred. Îţi plăceau chestiile mişcătoare. Dacă ar fi fost să îndrăgesc o băştinaşă, poate mi s-ar fi părut ceva mai rezonabil, deşi sunt atât de diferite de noi încât...

Când susţii că iubeşti o floare, Jeremy, de fapt minţi. O admiri, o doreşti, o miroşi, dar nu te poţi ataşa de ea mai mult decât de un obiect rar şi fragil. Un câine, sau o pisică îţi este infinit mai apropiat, pentru că face parte din regnul tău. Este prima oară când realizez depărtarea dintre faună şi floră. Ai văzut pe cineva să scoată la plimbare sau să mângâie în fiecare zi o floare măcar pe jumătate cât ar face-o cu un câine? Am început să-mi pierd minţile, Jeremy, o clipă mi-am închipuit că m-aş întoarce acasă, la părinţi, purtând împachetat sub braţ un ghiveci. Intru, îmi îmbrăţişez tatăl şi mama, apoi, fără un cuvânt, desfac pachetul şi mângâi floarea.

— Legeea! aş face prezentările.

— Drăguţ din partea ta să ne aduci un asemenea dar de pe unde ai fost! ar spune, probabil, mama.

— Nu e un dar, mamă! aş contrazice-o. Cadourile pentru voi sunt altele, o să vi le arăt mai încolo. Aceasta este soţia mea! le-aş spune, arătându-le ineluşul subţire de aur ce ar încercui tulpina.

Aş zâmbi fericit şi m-aş apleca să-i sărut o petală. Mai pot oare să continui această scenă absurdă? Reuşeşti, în sfârşit, să înţelegi ceea ce trebuie să fac?! Drumul spre tine e mult mai scurt şi mai drept.

* * *

Mă gândesc. Bun, şi să zicem că aş realiza această performanţă şi aş fi primul om care iubeşte o floare ca pe o femeie. De unde ar putea floarea să ştie că o iubesc?) Ea nu vede, nu aude... Examinez atent tulpina fragilă, căutând ceva asemănător cu un ochi. Nu pare să aibă vreunul. Nu ştiu de ce, dar cred că nu mi-ar fi plăcut să aflu că mă priveşte. M-ar fi stânjenit. Desfac petalele şi observ abisul din interiorul corolei. Ar putea fi un fel de ureche. Dar dacă citeşte gândurile? Atunci s-a zis, nu mă voi vindeca niciodată! Asta însă ar însemna să aibă un fel de creier, mă rog, un sistem nervos oarecare.

Scrutez planta bănuitor. În corolă? Nu, acolo nu e loc! Privirea îmi coboară de-a lungul lujerului şi se opreşte acolo unde el se afundă în nisip. Ar putea fi În rădăcină? Absurd! Şi, totuşi, sunt pe o altă planetă. Orice e posibil. O clipă, sunt tentat să o smulg. Să fim calmi! Îmi construiesc în minte un tablou al variantelor posibile:

1) Legeea este un mit, o superstiţie. În acest caz, înseamnă că, totuşi, cei din tribul Aneza se vindecă din când în când, probabil organismul lor învinge singur boala. Există, deci, o infimă şansă şi pentru mine.

2) Legeea vindecă boala Legeea dacă este iubită, exact cum mi-a spus, mimat şi desenat Şeful. În acest caz:

a. Citeşte gindurile. Eu nu o voi putea trişa.

b. Are alte modalităţi de a recepta exteriorul, posibil prin intermediul excitanţilor sonori, luminoşi sau tactili. Ar putea fi păcălită.

Jeremy, ceva şanse parcă aş avea. Te superi dacă încerc?

* * *

Mă aplec spre floarea Legeea şi îi desfac petalele. Şoptesc afectat:

— Te iubesc, Legeea!

Jeremy, cât de fals poate să sune! Mă uit speriat spre copaci şi te ghicesc în spatele lor, să nu mă înţelegi greşit, sunt doar un om care vrea să-şi joace ultima carte, înainte de a se întâlni cu tine. Da, mint o floare urâţică pentru că ar fi posibil să existe o probabilitate, eu ştiu cât?!, una la o mie sau la un miliard, n-are importanţă, oricum nu am ce pierde! Mi-este din ce în ce mai rău. Ameţesc şi pe creier simt o greutate imensă. Trebuie să mint în cuvinte atâta timp cât o mai pot face. După aceea e rândul tău, Jeremy!

— Te iubesc, Legeea! şoptesc, şi îi mângâi frunzele.

* * *

Nu mai există realitate. Doar halucinaţii mi se perindă înaintea ochilor, ca nişte şiruri paralele de draperii, pe care le sfâşii una după alta cu macheta, şi trec mai departe, spre niciunde, spre niciodată. Delirez!

— Niciodată n-am să-ţi pot spune cât de mult ţin la tine! Nu găsesc suficiente cuvinte. Niciodată n-am să te pot mângâia îndeajuns pentru a-ţi transmite căldura palmelor mele!

Oare pe cine mint? Pe ea sau pe mine? Oare cui fac rău? Jeremy, mai eşti lângă mine? De ce e aşa de frig şi de cald deodată?

* * *

Este parfumul tău, Legeea, acela care îmi umple fiinţa? Sunt petalele tale acelea care îmi ating buzele? Nu, nu se poate, Jeremy, de ce-ţi baţi joc de mine? De ce încerci să mi-o îndepărtezi? De ce n-ai răbdare? Ce mai contează pentru tine o zi sau un an?! Lasă-mă abandonat acestui sărut vegetal şi fii îngăduitor! Timpul nu încetează să curgă spre tine.

* * *

Trupul mort al florii pe care am iubit-o stă întins pe nisipul alb.

— Hei, cine ştie cum se înmormântează o floare?

Copacii mă privesc miraţi. Jeremy, tu ştii?

O iau la fugă spre sat. Sunt luni întregi de cind nu am mai fost în stare să o fac. Caut în coliba şefului Aneza tubul cu răşină transparentă pentru fracturi pe care îl conţinea trusa de supravieţuire.

Bine că nu s-a atins nimeni de ea! Câţiva Aneza se uită la mine miraţi.

* * *

Legeea, trupul tău fără viaţă îl păstrez închis într-o piramidă de răşină transparentă polimerizată. Petalele încă nu şi-au pierdut culoarea şi pari atât de reală! Acolo unde eşti tu acum se află şi Jeremy. Caută-l şi spune-i să nu fie supărat pe mine. Vă veţi înţelege, căci sunteţi amândoi şoapte, umbre şi amintiri.

* * *

Se aude zgomotul unui elicopter care caută. Mă ridic şi mă strecor printre copaci ca să nu fiu văzut. Plâng pentru piramida transparentă care închide în ea trupul firav al unei flori aproape frumoase. Plâng pentru toate lucrurile ce nu ştiu cum le-aş putea spune cuiva, fie el om sau floare, şi pentru buchetul de sentimente pe care îl port în mine şi nu mai am cui să-l dăruiesc. Plâng. Legeea, Jeremy, suntem toţi trei ascunşi într-o lacrimă şi jungla foşneşte tainic.


Almanahul Anticipaţia 1984, p.194-198.





NOROCOSUL

Alexandru Ungureanu


Valurile, agitate de furtuna ce abia se sfârşise în zori, se furişau până la baza stâncii, încercând să urce. Nereuşita le despica într-un evantai de stropi mov care obturau discul soarelui, doar puţin săltat peste orizont. Departe, spre dreapta, un glisor al Companiei tăia curentul pieziş, spre larg. Pe deasupra sa, reptile zburătoare de noapte, flămânde din cauza zbuciumului apelor, ezitau să ia drumul falezei. Această dimineaţă, privită de sus, de pe sttnci, de sub clopotul translucid aşezat etanş peste terasa Cazinoului, avea ceva limpede în ea care nu se potrivea cu moleşeala aşternută în sala de joc. Milionari cu chipuri istovite coborau scările ţinându-se de pereţi. Ajunşi afară, trăgeau în piept cu nesaţ aerul purificat adus de briză. Se urcau în elicopterele lor colorate şi plecau. Cei mai mulţi dintre ei nu erau băştinaşi. Veneau de pe planetele învecinate. Pe Altaib, noaptea durează nouă ore, pe Zirma, şase, pe Magre, zece, doar aici, pe acest fost satelit elovian, între apusul şi răsăritul lui Zirtob se scurg şaisprezece ore. De asta, celor mai mulţi li se pare obositor. Femeile milionare sau miliardare rezistă mai bine, deşi dimineaţa, în lumina mov, se vede grotesc cum fardul antifoto de pe obraji li s-a luat, dezgolind porţiuni de epidermă mai închise la culoare. Par mânjite de banii pierduţi sau câştigaţi.

Dintre noi toţi, ultimul care se scoală de la masa de joc, deloc obosit, niciodată mâhnit, căci nu pierde, este Norocosul. Ce-i drept, nu e om, ci robot. Când ultimul partener de pocher s-a ridicat din faţa lui înfrânt, transfigurat de oboseală şi de spectrul averii lăsate pe masă, Norocosul îl aşteaptă mai întâi să-i întoarcă spatele, apoi degetele sale metalice, articulate în patru locuri, adună impasibile cartelele mototolite de iridiu şi le introduc într-un săculeţ transparent de plastic. Averea, speranţele unui om nu ocupă, la terminarea operaţiei, mai mult de trei-patru decimetri cubi. La urmă, Norocosul strânge cărţile de joc şi le mai amestecă o dată. Are numeroase feluri de a o face, cu toate foarte spectaculoase. Le azvârle pur şi simplu în sus şi ele cad aşezate în pachete de câte patru; le răsfiră printre degete în unu, două sau trei evantaie tridimensionale; învârte câte o carte cu mâna stângă în jurul celei drepte, până când pachetul formează un cerc ca o brăţară. Jongleriile astea nu le desfăşoară de faţă cu clienţii obişnuiţi ai Cazinoului. Prea multă abilitate în mânuirea cărţilor i-ar putea duce la ideea că Norocosul trişează. Ceea ce este cu totul şi cu totul inexact. Norocosul nu trişează, fiindcă nu are nevoie. Analizează statistic şi probabilistic combinaţiile de cărţi, interpretează minuţios fizionomia şi licitaţia partenerului. Mie sau oricărui alt ins asta nu ne-ar fi suficient, pentru că n-am putea să o facem la fel de bine ca el. Când, odinioară, i-am propus Patronului construcţia Norocosului, l-am luat pe ocolite:

— Patroane, am auzit că eşti unul dintre cei mai mari jucători din partea asta a galaxiei. Uite la ce m-am gândit!

Şi i-am expus principiul Norocosului.

— Acum să nu mă socoteşti vreun maniac! mi-am încheiat cu dibăcie peroraţia. Nu-ţi cer să mă crezi pe cuvânt. Mai cinstit, îţi propun să jucăm câte partide vrei tu şi-ţi demonstrez că te bat!

Nu ştiu nici astăzi de ce a acceptat. Cred că păream atât de sigur pe mine, încât s-a simţit tentat să-mi dea o lecţie. Să-mi ia şi ultimii bani — după haine, tremurul mâinilor şi lucirea ochilor îşi putea da oricine seama că erau ultimii — şi să mă angajeze crupier, dar ce zic eu, crupier ar fi fost încă onorabil, mai degrabă spălător de scrumiere sau ceva asemănător. Am jucat douăzeci de partide pe mize mici. Nu era interesant cât câştigam, ci dacă îl puteam bate. N-a fost atent să observe ce scria în tabelele pe care le consultam în timpul jocului, să desluşească socotelile pe care le mâzgăleam în colţul unei hârtii, a fost doar obsedat de ideea că trişez. Nu m-a prins, fiindcă n-o făceam, într-adevăr, nu trişam. Dar nici calculele şi nici teoria mea, la vremea aceea, nu eram destul de bine puse la punct ca să-mi ofere certitudinea câştigului. M-a ajutat şansa, trebuie să recunosc. Mi-a intrat un careu servit! Am decartat amândoi câte o carte, el mergând mascat la ful. I-a intrat fulul. A licitat în prostie. A pierdut. Mi-au mai intrat două careuri, o culoare şi o cvintă regală. L-am prins de cinci ori cu cacialmaua şi de patru ori nu m-a prins el. Am câştigat cu scorul de 14—6. Cu cărţile din după-amiaza aceea aş fi putut ruina o galaxie. Atunci Norocosul nu a fost un robot din tablă şi semiconductori organici, ci un om. Eu.

L-am luat tare;

— Patroane, cred că ţi-am ilustrat concret valabilitatea principiilor construirii unui robot-jucător. Dacă totuşi te mai îndoieşti putem juca mai departe. În prealabil, îţi demostrez însă matematic că în două ore am toate şansele să devin eu patronul.

S-a uitat la mine cu respect. Aveam dreptate, în două ore se puteau pierde miliarde. Era totuşi un pic nedumerit:

— Dar bine, omule, ce nevoie ai de robot? Dacă poţi să câştigi, fă-o cu mâna ta! Vii diseară, joci toată noaptea, îmi ruinezi oaspeţii şi până dimineaţa eşti cel mai bogat om, pe o rază de o sută de ani-lumină!

— Uite ce e, Patroane, eu nu sunt robot, sunt om! Dacă greşesc la un calcul? De fapt (am luat un ton fals de confesiune), mi s-a mai întâmplat. Şi pe urmă, eu rămân un idealist! Nu mă interesează câştigul, ci afirmarea deplină a principiului meu, împotriva oricărui jucător de pocher. Facem târgul?

N-avea habar de statistică. Dacă m-ar fi pus să mai joc în continuare, eventual cu mai mulţi parteneri, sunt aproape sigur că aş fi pierdut. Dar a acceptat. Mi-a dat fondurile necesare pentru realizarea Norocosului. Bineînţeles, acesta urma să aparţină Cazinoului, în timpul construcţiei, mi-am perfecţionat principiile matematice, aplicaţii directe ale teoriilor deciziilor şi jocului. În plus, ochii electronici ai Norocosului pot desluşi cele mai fine nuanţe de pe faţa partenerului, atât în spectrul vizibil, cât şi în infraroşu. Asta îl ajută mult. Emoţiile oamenilor se traduc în variaţii ale temperaturii feţei lor, cu destul de multă acuitate. Este ciudat totuşi faptul că Norocosul nu a pierdut nici măcar o dată, decât din motive strategice. Dacă ar câştiga mereu, oricând şi cu oricine, toată lumea s-ar feri să joace cu el. Trebuie să şi piardă. Şi pierde, dar calculat. De fapt, ideea a fost a Patronului. L-am prezentat ca pe un divertisment. Pierdea şi câştiga mici sume de bani, pentru a distra clienţii. Acum a ajuns un fel de campion galactic neoficial. Tipi şi tipe care se cred mari pocherişti vin de la sute de ani-lumină ca să joace cu el. Îl filmează şi îl testează, să vadă dacă nu trişează. Nu, Norocosul nu trişează. Fiindcă n-o face, eu ştiu că ar trebui să piardă odată şi-odată, nefiind un jucător perfect. De fapt, nu cunosc motivele reale, are într-adevăr şi foarte mult noroc, îi intră nişte cărţi formidabile. Norocosul nu este nici măcar un robot veritabil. Nu are un creier în trupul său metalic. Acolo nu se află decât traductori şi organe motoare.

Este cuplat prin radio cu un calculator aflat într-o încăpere din subsolul Cazinoului, în faţa consolei de comandă stau eu. Deasupra se află un monitor imens pe care văd exact imaginea captată de ochii Norocosului: indivizi filând cărţile cu teamă, feţe transpirate, obosite, transfigurate, fericire, deznădejde, speranţă, mâini tremurând, cartele de iridiu, fum albăstrui de ţigară. Eu îi spun când să câştige şi când să piardă. El nu posedă morbul jocului. Orice consecinţă a partidei îl lasă indiferent. Profit de puterea pe care o am pentru a apăra amărâţii. Acum am dobândit o vastă experienţă, îi recunosc fără greş, oricât de bine ar fi îmbrăcaţi, îi ajut să câştige mici sume de bani, asta fără ştirea Patronului. Şi tot fără voia lui, câte-odată decuplez creierul Norocosului şi iau eu decizii în locul lui. Mâna robotului mă ajută. Am, în general, şansă. Mai şi pierd, dar mai mult câştig. Joc zâmbind. Probabil că şi atitudinea Norocosului pare atunci mai umană. Aceste câştiguri mi-au băgat în cap, la un moment dat, să joc din nou, cu propriile mele puteri. Să filez eu cărţile cu mâini tremurânde. Să transpir de emoţie. Să fiu un norocos în carne şi oase. Am făcut-o, simulând o defecţiune a creierului, l-am spus Patronului şi el s-a arătat înţelegător. Mi-a dat o noapte liberă, în două ore, am pierdut şapte milioane jucând cu nişte ţipe de la Altaib. De atunci, îl urăsc pe Norocos. Nu ştiinţa îl ajută până la urmă, ci norocul degetelor acelea metalice. Ceea ce face greierul de la subsol pot face şi eu, doar programul eu i l-am conceput! În interpretarea fizionomiilor este tot atât de multă incertitudine ca şi în jocul de pocher. Norocosul câştiga fiindcă are noroc. De asta îl urăsc. El are noroc, şi eu nu. Într-o zi am să-l ruinez. Strâng bani pentru asta. Îmi voi da demisia, ca să nu am discuţii cu Patronul. Am să joc doar eu şi el. Atât. Mă voi machia cu fard termoreflectorizant şi voi aborda o mască impasibilă. Voi miza pe sume mici, până o să văd că-mi intru în mână. Lipsit de omul din încăperea de la subsol, nu-şi va da seama că Hazardul se va apleca spre mine. Pe un singur joc, sau cel mult două, îl voi curăţa de câţeva miliarde. Patronul Cazinoului va fi ruinat, îi voi propune să rămână angajat al meu: crupier sau, mai degrabă, spălător de scrumiere. Parcă-l şi văd pe Norocos îndreptându-se către biroul Patronului. Va bate la uşă. Patronul va striga:

— Da, intră!

Va intra alunecând pe micuţele sale rotiţe de cauciuc. Se va opri în faţa lui. Norocosul nu poate avea inflexiuni ale vocii, nici umeri gârboviţi, nici privire disperată. Ajuns afară, voi trage în piept cu nesaţ aerul limpede al dimineţii. Va spune plat:

— Patroane, în această noapte am pierdut douăzeci de miliarde. Din fişierul de gestiune, aflu că eşti „ruinat"! Care este semnificaţia logico-economică a acestei stări?

Da, spălător de scrumiere îl fac! Mă voi ridica de la masa de joc şi voi coborî scările de marmură ţinându-mă de pereţi, din cauza oboselii, în faţa mea, o tipă ruinată, cu lacrimi prelingându-se pe obraji, lăsând dâre murdare peste fardul antifoto, se va certa cu omul de ordine al Cazinoului. Elicopterul colorat în care ar vrea să se urce nu-i va mai aparţine, îl va fi pierdut la masa de joc. Îl voi putea cumpăra eu. Oare ce culoare aş dori să aibă?


Epilog

Am jucat cu Norocosul. La început, am mizat pe sume mici şi am pierdut. Când am crezut că mi-am intrat în mână, am plusat pe dată cu toţi banii care îi aveam şi am pierdut. Îl urăsc! Îl urăsc! Când am ajuns în camera mea de hotel, mi-am dat seama că o jumătate din obraz mi se dezvelise de sub fardul termoreflectorizant atunci când îl sprijinisem în palmă. Furat de joc, nu băgasem de seamă. Norocosule, fii blestemat! De data asta nu te-a ajutat hazardul, ci ştiinţa, algoritmii mei, pe care singur ţi i-am implementat.

Aş dori să mă sinucid, am şi vrut s-o fac; aş putea să strecor o bombă artizanală în sala de joc; te-aş face mii de fărâme: pe tine, pe Patron, pe miliardarii care au bani destui să joace în fiecare seară. Dar asta ar însemna să-ţi dau satisfacţie. Nu, n-am s-o fac! Voi juca cinstit şi te voi bate. Dacă te-aş distruge, s-ar chema că în plan moral tot tu ai rămâne învingător, Norocosul, campionul neoficial al galaxiei la pocher, infailibilul, imbatabilul, veşnicul Norocos... Nu, asta n-am s-o fac! Sunt acum spălător de scrumiere în acelaşi Cazino unde tu joci în fiecare seară. Câştig puţin şi nu pot părăsi planeta. Şi chiar dacă aş putea, n-aş pleca. Strâng ban lângă ban, muncind din greu şi nedormind nopţile. Tu nu ştii ce înseamnă nesomnul, tinichea blestemată! Vor trece ani şi ani până voi strânge destul ca să te pot înfrunta şi să te bat, să te ruinez, pe tine şi pe Patron. Îmi mănânci cei mai frumoşi ani ai vieţii. Te urăsc! Adun cartelă de iridiu lângă cartelă. Într-o zi vom juca din nou şi te voi bate! Clipa se apropie. Te voi ruina! Clipa se apropie încet, foarte încet, dar implacabil. O simţi? Te urăsc!


Almanahul Anticipaţia 1983, p. 92-94.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://http://www.hgwells.ro/

Atelier KULT
Redactori: Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu
http://www.atelierkult.com/

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/

Noesis
http://www.noesis.ro

Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro/cronicar/index.php

Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/

Pagina personală Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03 - 27.06.2004)

Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)

Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)

Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)
Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)
Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)
Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)
Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)
Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)
Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)
Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)
Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)
Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)
Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)
Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)
Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)
Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Va urma 33-34)





PRO-NUME





LISTA NEAGRĂ

     
rEAliZaTORi:
Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr-şeF / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr


aU CoLAboRaT:
Voicu Bugariu
Constantin Cozmiuc
Simone Györfi
Robert Lazu
Marina Nicolaev
Mircea Opriţă
Constantina Paligora
Doina Pienescu
Liviu Radu
Sergiu Someşan
Cristian Tamaş
Dănuţ Ungureanu





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


Din parte-mi, spuneţi munţilor de-acasă:
se schimbă calea stelelor pe cer.
Şi vânturile-şi au legea aleasă,
şi-n nori e lege, în ploaie ori ger
şi nu-i înnegurare nesfârşită.
În apa care curge, stă piatra neclintită,
stă neclintită.

Spuneţi-i gliei să rodească,
chiar de-s potop lăcustele-n hotar.
Ori, dacă scurmă-n rădăcini orbeţii
Deasupra lumii-i dreaptă rânduire
şi bobul grânei nobile nu piere,
dar nu rămâne urmă de urzică
şi timpul cântări-va lacrima de fiere.
În apa care curge, stă piatra neclintită,
stă neclintită.

Spuneţi-i codrului să nu se teamă
securea tăietorilor de-aude,
să ştie: nu-i toporul mai presus de lemn
însângeratul ciot, triumfător, trimite
primăverii mlădiţe noi, drept semn.
Codrul va fi acolo, când rugina
de mult va fi fost mistuit oţelul,
iar mâna care a lovit - sfântă dreptate-,
în mraniţă va fi schimbat olatul.
Doar piatra dăinuie în apă,
dăinuie piatra.

Spuneţi căminului, în care am crescut:
chiar de-l vor face unul cu pământul,
veni-vor iar zidarii, fericiţi
străjeri ai schimbului de generaţii
şi vor săpa fundaţia din nou,
pe stânca fără pată a legii din străbuni
vor ridica pereţi, acoperiş, biserici.
Meşteri Manole vor veni-nsutit,
ca să înalţe zidul împăcării,
nu din cenuşă închegată-n sânge;
din pâine de grâu şi din apă sfinţită
dura-vor patrie din nou din piatră seacă.
Spuneţi căminului, în care am crescut:
în temelie-i însuşi Domnul
şi voia lui e cea care ne mână
să ridicăm iarăşi şi iarăşi zidul.
În apa care trece e mereu o piatră.
Nemişcătoare piatră.

Spuneţi amicilor ce m-au trădat
şi nu mă cheamă azi pe nume:
vai, roata de se-ntoarce-odat'
am să rămân amicul lor anume,
fără vendete, ură ori ranchiună.
Ne vom întinde mâinile în drumul
spre-un singur Ţel şi-o singură Voinţă:
căci apa curge: 'n piatră-i stăruinţă,
e stăruinţă.

Duceţi cuvântul meu spre fiecare,
frate de sânge, rudă ori străin,
nemernic, bun, statornic ori slugarnic,
spre cel mânat de suferinţă şi
chiar spre călăul năclăit de sânge.

Rezistă doar cei drepţi şi buni.
Cei paşnici doar şi cei curaţi.
Codri şi munţi, idei şi oameni.
E timpul să-şi măsoare gândul - fapta!
În sita dintre ceruri, harnici îngeri
dau găuri şi cu iscusinţă
pun untdelemn în uşorii de stea.
Şi mii de stele s-or întoarce iară
aşa cum spune, iată, Biblia:
cel ce-i născut din om o să dea seama,
şi cum şi-a aşternut, aşa să-i fie.
Trecutului, în apă, piatra-i mărturie.
Trainică mărturie!

(Wass Albert - Din depărtări)


Traducere de Simone Györfi

Versiunea originală:
Wass Albert - Üzenet haza
Magyar Elektronikus Könyvtár (Biblioteca Electronică Maghiară)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu