luni, 7 iulie 2014

Pro-Scris 3 (55-56) / 19 octombrie 2008 (text only)

.

PRO-TEZE

PRO-TESTE
Cătălin Ionescu - Ştecherul şi priza dialogului civilizat
Györfi-Deák György - Sus standardele, să n-ajungem la ele

PRO-EMINENŢE TOLKIEN
Györfi-Deák György - Mult mai aproape de standard
Györfi-Deák György - Pe pod, în pas de defilare
Györfi-Deák György - Un erou cu simţul răspunderii
Györfi-Deák György - Tolkien şi limbile nemaivorbite
Györfi-Deák György - Literatura în lumea copiilor

PRO-FILE
Györfi-Deák György - Între Hitler şi peisajul vorace
Györfi-Deák György - Tolkien printre cele „100 de personalităţi”
Györfi-Deák György - Mai bine bedist decât demis
Györfi-Deák György - Românii în Europa benzilor desenate
Györfi-Deák György - Cornel Robu omagiat la 70 de ani
Györfi-Deák György - Un Nautilus cu utilităţi

PRO-PUNERI
Dezbatere: Religia în şcoală
Victor Martin - Icoane pe pereţi
Györfi-Deák György - Locul şi lăcaşul
Voicu Bugariu - Religia populară şi sefiştii români

PRO-POZIŢII
Györfi-Deák György - Un duh cu spirit şi suflet
Györfi-Deák György - Geometrie socială
Györfi-Deák György - Cartea stelelor
Victor Martin - Un început, la sfârşit
Györfi-Deák György - Benzile desenate româneşti de la A la Z
Györfi-Deák György - O trilogie critică SF
Györfi-Deák György - Fertilul postapocalips
Horia Dulvac - Realitate dramatică şi loc secund

PRO-GRESII
Györfi-Deák György - Trenuleţele electrice
Györfi-Deák György - Un fantasy aproape românesc

PRO-TON
Victor Martin - Viaţa e un cântec
Victor Martin - Comentarii

PRO-PORŢIE

PRO-VIZOR





PRO-TEZE


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă copyrightul - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.110mb.com.

Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.

Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail admin.proscris@gmail.com sau se pot propune in mod direct de către utilizatorii înregistraţi - acceptul final de publicare este acordat însă de către unul dintre editorii revistei noastre.

Noul format Pro-Scris permite afisarea de comentarii de către utilizatorii înregistraţi. Comentariile sub limita de decenţă vor fi îndepărtate ulterior de către editori şi utilizatorii care le-au generat vor fi îndepărtaţi din comunitatea Pro-Scris.

Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2008





PRO-TESTE





ŞTECHERUL ŞI PRIZA DIALOGULUI CIVILIZAT

Cătălin Ionescu


Pro-Scris şi-a schimbat haina – dar nu şi năravul. Cam ăsta ar fi rezumatul acestui nou pro-test... Deci dacă v-aţi plictisit, nu ne mai citiţi. Nu periem pe nimeni, dimpotrivă. Nu suntem afiliaţi nici unui aşa-zis curent, dimpotrivă. Nu putem trece indiferenţi pe lângă impostură, vulgaritate, sau nesimţire – credem încă în moralitate, eleganţă şi stil. Nu ne considerăm nici pe departe deţinătorii adevărului suprem, şi tânjim după un dialog al ideilor. Am apărut în urmă cu 8 ani, în vara anului 2000. Şi nu am abdicat niciodată de la principiile noastre. Continuăm să existăm deşi, recunosc cu sinceritate, au fost momente cînd am fost tentat să scot ştecherul din priză. Nu am făcut-o, pentru că am avut alături o mînă de oameni care ne-au susţinut.

Pro-Scris se îmbracă acum cu o haină ceva mai modernă, sub culorile unei aplicaţii drupal. Puteţi posta comentarii sau vă veţi putea desfăşura, dacă simţiţi nevoia, în forum, în viitorul apropiat. Singura regulă este să vă înscrieţi în site-ul nostru, după o procedură simplă şi, evident, gratuită. La fel de sincer, personal nu cred foarte tare în virtuţile acestui gen de dialog, care în România, pe site-urile presei cotidiene, de pildă, seamănă mai degrabă cu un şir de mârâituri întărătate şi nicidecum cu un dialog. Dar, poate că mă înşel eu. Poate că oamenii care s-au aciuit în science fiction-ul românesc doar pentru a-şi păstori de ani de zile un cult al personalităţii s-au trezit peste noapte şi sunt într-adevăr dispuşi la un dialog. Zâmbiţi? Ar fi chiar extrem de bine, zâmbetul este un semn al unui dialog civilizat... Din păcate, la o privire la rece, nu avem motive de bucurie...

Dialogul civilizat á la Cornel Secu, de pildă, înseamnă să înjuri textual pe cineva care şi-a permis să nu aibă aceeaşi părere cu a ta, şi apoi să nu-i publici Dreptul la replică, susţinînd în schimb cu dezinvoltură că ai promovat dintodeauna „o atitudine morală”. Sau să repeţi la nesfârşit, cu gura ta sau cu gura vreunui aghiotant docil, de genul Lucian Vasile Szabo, că materialul publicat cu triumf şi în Almanahul Helion şi în Biblioteca Nova este deaupra oricărui comentariu, iar eu, nedumerit de ceea ce este scris acolo, sunt pur şi simplu prost, şi că mai bine aş sta în banca mea decât să-mi expun vreo opinie contrară... Evident, bunul Cornel şi al său Lucian nu răspund la întrebările adresate, nu au dubii, sunt mult prea ocupaţi să se bată cu pumnul în piept, în „dialogul lor civilizat” de genul cine nu-i cu mine este împotrica mea... Cum s-ar spune, „Curat atitudine morală, coane Maître!”...

Tot dialog civilizat înseamnă, în viziunea lui Cătălin Badea-Gheracostea, ca nimeni să nu discute despre nominalizările premiilor Vladimir Colin decât, cel mult, după acordarea premiilor. Cu aplombul unui „propagandist civilizat”, tizul meu se face luntre şi punte pe forumuri şi în interviuri să demonstreze că nenominalizarea volumului „Literaţi şi sefişti O confruntare de mentalităţi” semnat de Voicu Bugariu la premiile Vladimir Colin este urmarea unei decizii gîndite a juriului, fără a fi însă în stare a preciza cu exactititate motivul.

Dragă domnule Cătălin Badea-Gheracostea, hai că îţi spun eu motivul, dar să rămână între noi. La pagina 178, în cadrul notei 16 din capitolul „Instituţionalizare, organizare, roluri” Bugariu scrie: „În 1989, la o întâlnire din Timişoara a sefiştilor, probabil ultima înainte de evenimentele din decembrie, Ion Hobana rosteşte o cuvântare neobişnuit de severă, de-a dreptul ameninţătoare. Din “pontiful” pururi afabil, de o politeţe impecabilă, pare că iese la iveală omul forte, precum un pumn de oţel dintr-o mănuşă de catifea. În esenţă, sefiştilor li se sugerează sau mai degrabă li se ordonă să sprijine prin mijloace specifice politica partidului comunist român. Din domnul impecabil, de toţi cunoscut, apare activistul dur, din vremurile când kulturnicii nu adoptaseră încă stilul blândeţii în raporturile cu oamenii de cultură.” Acelaşi Ion Hobană care, întîmplător, nu-i aşa, este preşedintele juriului Premiilor Vladimir Colin. Banal, nu?

Dar domnul Badea-Gheracostea nu se opreşte aici: pentru domnia-sa este foarte normal ca editura Tritonic, care sponsorizează premiile Colin, să participe la concurs şi să ia chiar niscaiva premii – că doar degeaba a sărit cu banu’? Apropo de bani, aş fi fost curios să văd şi eu publicată o balanţă contabilă a acestor fonduri, dar nimeni nu s-a obosit să facă procesul de premiere cu adevărat transparent. Astfel încât afirm că, prin dialogul său „civilizat”, Cătălin Badea-Gheracostea a reuşit performanţa rară de a scoate în derizoriu premiile Vladimir Colin, punând într-o lumină extrem de proastă atât activitatea restului juriului (care, în ciuda personalităţilor prezente acolo, s-a lăsat manipulat cu ciudată uşurinţă de orgoliul tandemuluii Hobană – Badea-Gheracostea), cât şi lucrările premiate în acest mod. Un gest normal, într-o societate normală, ar fi fost respingerea premiilor chiar de către premianţi – dar haideţi să nu construim acum o povestire science fiction...

Există însă un ciudat revers al acestui dialog: venerabilul Ion Hobană (ajutat substanţial de tizul meu) a reuşit, involuntar, exact contrariul intenţiilor sale. În încercarea de a minimiza importanţa volumului lui Bugariu, gestul lor a acordat o credibilitate neaşteptată cărţii „incriminate”. Ediţia a 2-a a acesteia, ca să vezi ce înseamnă întîmplarea, este publicat on-line tot de Pro-Scris...

Sigur, duşi de val, nu trebuie să absolutizăm. Există, dincolo de toate aceste aspecte, şi semnele unei revigorări literare. Se publică substanţial mai mult decât în urmă cu câţiva ani, au apărut mai multe volume semnate de autori români. Există câteva site-uri bune de internet, există câteva reviste.

Am avea deci motive să fim să ne păstrăm şi o bună doză de optimism.
De altfel ar mai trebui adăugat ceva. Faptul că, în ultimă instanţă, lumea science fiction-ului românesc este, o oglindă relativ fidelă, în microcosmusul său, a macrocosmusului societăţii româneşti. Unde alături de semnele unei modeste întoarceri spre civilizaţie sunt prezente tot timpul urmele nepăsării, dilentantismului, imposturii şi lipsei cronice de civilizaţie.

Îmi place însă să cred că oamenii care iubesc literatura sunt – sau ar putea fi - altfel. Continui să consider că science fiction-ul este acea parte a literaturii care se îngrijeşte de viitor. Şi cred pe mai departe în răspunderea morală a locuitorilor cetăţii. Este, dacă vreţi, şi unul din motivele pentru care Pro-Scris rămâne, în continuare, cu ştecherul în priză. Invitându-vă la un dialog sincer şi civilizat. Personal cred că este timpul pentru aşa ceva. Nu de alta, dar câteodată până şi timpul îşi pierde răbdarea...





SUS STANDARDELE, SĂ N-AJUNGEM LA ELE

Györfi-Deák György


Într-o vreme, criticul Mircea Iovănel a deţinut o rubrică de cronici literare în cotidianul „Gândul”. Din când în când, îşi transforma articolele în mici capitole de istorie literară, precum cele intitulate „Pe fundaţia SF-ului românesc este ştanţat logo-ul URSS” sau „Când miliţianul e erou de roman”. De acesta din urmă mi-am adus aminte în vreme ce citeam comentariile unor fani pe marginea articolelor publicate în „Nautilus 7”.

Într-unul dintre romanele apărute pe vremuri în colecţia „Sfinx” de la Editura Militară, era vorba despre un tânăr infractor trimis într-un institut de reeducare. Zurbagiu şi simpatic, personajul dovedea o anumită recalcitranţă voioasă când venea vorba despre idealurile societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În loc să subscrie la respectarea principiului „fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”, anti-eroul şi-a făcut o lozincă proprie, menită să ia în răspăr spiritul stahanovist: „SUS MUNCA! (Să n-ajungem noi la ea.)”

Ni se reproşează uneori că „Pro-Scris” se încăpăţânează să menţină anumite standarde estetice, când succesul poate fi atins atât de uşor apelând la reţetele testate de americani. Ca să mă fac înţeles, voi face o comparaţie. E adevărat, Henry Ford a construit prima maşină de tip „Trabant” pe care a numit-o „Ford T” şi a vândut-o în 15.000.000 de bucăţi. A fost o reţetă de succes, a adus foarte mulţi bani, l-a făcut celebru pe industriaş, doar l-a pomenit şi Aldous Huxley în „Minunata lume nouă” (Brave New World, 1932), a râs şi Chaplin de el în „Timpuri noi” (Modern Times, 1936). Dar, după doar un veac de la apariţia primului automobil popular, oare câte exemplare mai există în colecţii? Pentru că „Ford T” n-a fost un automobil de vis, ci un rău necesar, un prim mijloc de deplasare la distanţă. Avea o pornire manuală la manivelă, un motor capricios, o caroserie redusă la minimum, care nu oferea o minimă protecţie în cazul unei coliziuni rutiere. Uitaţi-vă la filmele cu Stan şi Bran ca să-l vedeţi cum arăta în tablă şi roate. În momentul când a apărut o alternativă mai sigură, mai frumoasă, mai rapidă, cumpărătorul a dat un ban în plus pentru plăcerea de a sta la volan.

Plăcerea provocată de lectura unui text literar este infinit mai subtilă decât goana într-o „teleguţă” sport decapotabilă alături de o femeie cu vino-ncoace, al cărei păr parfumat flutură ca un stindard smuls din mâna inamicului. Ce să mai zicem de coapsa caldă aflată lângă maneta schimbătorului de viteză, de glezna iţită de sub bordul îmbrăcat în piele, de mânuţa scoasă nonşalant pe geam, de capul rezemat visător pe umărul şoferului. Ia încercaţi să plimbaţi o asemenea frumuseţe într-un „Trabant”!

Desigur, o primă condiţie a succesului financiar este satisfacerea unei necesităţi, vizând o categorie cât mai largă a publicului consumator. Miza pe cantitate nu coincide întotdeauna cu asigurarea unei calităţi decente. Pentru cine doreşte să se îmbete cu bani puţini, magazinele oferă şi o „băutură de tip vin”, colorată şi înmiresmată artificial, sevă a robinetului, care a văzut Soarele abia pe raftul din prăvălie. E adevărat, are un conţinut adecvat de alcool. Nu cred că taica Noe ar fi acceptat să-şi aline stresul provocat de Potop trăgând o duşcă din această poşircă, altminteri cu totul ignorată de binecunoscutele musculiţe de oţet, negre-n pântec şi mari iubitoare de drojdie.

Desigur, în cazul contrafacerilor realizate cu multă îndemânare, o reţetă bună constituie ea însăşi un succes, reprezintă vulturul de pe umerii căruia vrabia se poate înălţa încă un pic. În plan literar, cursurile de formare a scriitorilor (writing) îl deprind pe condeier cu o tehnică narativă şi îl modelează conform cerinţelor pieţii, îl ajută să vină în întâmpinarea dorinţelor formulate de edituri sau de casele de film, totodată angajatori şi investitori. Un thriller catastrofic, proiectat să devină un bestseller, îşi va purta eroul şi eroina în goană de-a lungul tuturor celor cinci continente, favorizându-şi traducerea în cât mai multe ţări. Ei îşi vor face prieteni de toate rasele, culorile, religiile, orientările sexuale etc. pentru ca publicul să se recunoască în ei. Totul e OK până când apare problema originii eroului negativ, dar, spre deosebire de alte genuri literare, SF-ul are avantajul de a-şi putea importa infamii de pe Marte (vezi H. G. Wells, „Războiul lumilor”) sau chiar de mai departe. Câteva repere mitologice vor permite accesarea subconştientului colectiv, reîntoarcerea la vârsta basmelor, exploatarea nostalgiei faţă de Paradisul pierdut, reamintirea clipelor de vis când copilul din noi trăia lipsit de griji, ocrotit de tatăl şi de mama lui. Cu condiţia să nu încurcăm centaurii cu minotaurii şi viceversa.

Reţetele de succes oferă o tehnică infailibilă, dar, ca şi în artele marţiale, în lipsa spiritualităţii, ea asigură accesul numai până la un anumit nivel. Până să devină expert în „judo” (Calea supleţii), învăţăcelul trebuie să deprindă elementele de ju-jitsu, să le repete corect şi necontenit, să le treacă dincolo de pragul gândurilor şi să se facă unul cu ele. Dar „jitsu” reprezintă un cumul tehnic care, şlefuit cu migală, dus la perfecţiune, asigură cel mult gradul de 3 Dan. De aici încolo, aspirantul studiază „do”: Calea, Arta. Un om care şi-a dăruit viaţa studiului permanent al unui domeniu artistic şi devine beneficiarul experienţei profesorilor şi antemergătorilor săi, cunoaşte foarte bine aşteptările maeştrilor şi îşi va aduna puterile ca să răzbată cât mai departe, cu speranţa că odată, dacă trage tare, va fi primit printre ei. Nimeni nu-i poate oferi garanţia reuşitei, pentru că totul depinde, în bună măsură, de propria-i persoană şi de strădaniile făcute. Recunoaşterea valorilor literare derivă din nişte legi asemănătoare.

Rostul standardelor este de a asigura o minimă calitate. Când vine vorba despre actul de creaţie, calitatea prototipului trebuie să răspundă celor mai straşnice exigenţe, deoarece orice eroare ignorată la început se adânceşte ca urmare a multiplicării prin imitaţie şi provoacă rapid deteriorarea unei opere menite îndeobşte să supravieţuiască artistului şi să-i certifice măiestria de-a lungul veacurilor. Ca orice explorator al înălţimilor, cutezătorul riscă să pice cu atât mai tare cu cât urcă mai sus. Dar senzaţia finală de a plana graţios şi nestingerit ca un albatros, posibilitatea de transformare într-un prinţ al azurului, este răsplata oricui îşi rafinează într-atât arta încât în cele din urmă dobândeşte aripi.





PRO-EMINENŢE TOLKIEN






MULT MAI APROAPE DE STANDARD

Györfi-Deák György


Ediţia 2006 a trilogiei „Stăpânul inelelor” de John Ronald Ruel Tolkien s-a apropiat mult de ceea ce ar trebui să fie o transpunere onorabilă a universului numit „Pământul de Mijloc”.

Exemplarele consultate au toate paginile, hărţile au fost completate (poate ar fi trebuit să fie şi mărite), anexele au fost puse câtuşi de cât în ordine, cuprinzând tot ceea ce trebuia să fie despre scrierea şi ortografia (Anexa E), precum şi despre limbile şi popoarele celui de-al Treilea Ev (Anexa F).

O primă apariţie în limba română este „Indicele poemelor şi cântecelor”, aşezate în ordinea alfabetică a versurilor de îmceput.

La sfârşitul tuturor, găsim postfaţa lui Vlad Macri, total diferită de cea din capătul „Silmarillionului”. Aici şi acum, cărturarul ne povesteşte cum s-a îndrăgostit la prima vedere de hobbitul Bilbo şi cum, vrăjit de poveste, a început să exploreze ţinutul Feeriei. Dintre consemnările de istorie literară, să reţinem legenda transmisă de o mătuşă, conform căreia un strămoş îndepărtat, Georg von Hohenzollern, s-ar fi remarcat la asediul Vienei, unde a fost poreclit „Tollkuhn” („cel de un curaj prostesc, nebunesc”), cognomen din care a derivat apoi forma Tolkien. Deci, ipotetic, marele scriitor englez ar putea fi o rudă îndepărtată a regilor României.

După ce am frunzărit noile apariţii cu coperţi albe, am avut un implus să scot din bibliotecă şi să ambalez degrabă cele trei volume doldora de greşeli, cumpărate în 2002 şi să le trimit înapoi editurii, ca să îmi trimită la schimb ultima versiune, mult îmbunătăţită. Dar instinctul de conservare m-a înfrânat, şoptindu-mi să nu dau vrabia din mână pentru cocoşelul de pe gard.

Din păcate, unele vicii de fond din 2002 au trecut neobservate la recorectare şi au rămas neschimbate în ediţia 2006, dovadă că articolele noastre precedente, publicate în revista electronică Pro-Scris, n-au fost băgate în seamă tocmai de cei cărora le erau adresate. Este vorba despre „Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti”, apărută iniţial în Pro-Scris 1 (33-34)/2005, adăugită şi reluată în Pro-Scris 2 (35-36)/2005, Pro-Scris 3-4 (37-40)/2005 şi Pro-Scris 1 (41-42)/2006.

Bâlbele enumerate acolo au fost remarcate şi notate de membrii echipei de redactare a primei enciclopedii Tolkien româneşti: Robert Lazu (coordonator), Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, Györfi-Deák György, Ionuţ Arghire, Eva Damian, Toedora Ghivirigă şi Ştefana Vieru. Odată definitivată, cartea a fost plimbată de la Ana la Caiafa, croindu-şi cu greu drum către „lumina tiparului” prin hăţişul publicistic autohton. În cele din urmă, după o serie de refuzuri, volumul a apărut în toamna anului 2007 la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş, prin străduinţele părintelui Silviu Hodiş.

Ca nişte împătimiţi ai operei tolkienene, ne-am bucurat să vedem că textele legate de faptele celor din Pământul de Mijloc au pătruns în conştiinţa culturală românească şi, chiar dacă cu o oarecare întârziere, traversează acum un proces de lentă rafinare stilistică.

Pentru ca metamorfoza textului englezesc să se încheie pe deplin în viitor, am ţinut să atragem atenţia, încă o dată, asupra unora dintre aspectele traducerii în limba română.

Unele deranjează extrem de tare, precum transcrierea eronată a salutului adresat de Frodo lui Gildor Inglorion în „Frăţia inelului”. În loc de: „Elen sla lúmenn' omentielvo” ar fi trebuit să apară: „Elen síla lúmenn' omentielvo”; verbul „síla” este la persoana a treia, timpul prezent şi înseamnă „străluceşte”. Propoziţa: „O stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre” este una cheie, vizând atât predestinarea Purtătorului Inelului, precum şi felul cum copiii Doamnei Stelelor (elfii) l-au sprijinit în îndeplinirea misiunii.

În „Cele două turnuri”, Théoden a devenit fiul lui Thengel şi nu „regele din Tengel”, cum figura în ediţiile 2000 (pag. 40), respectiv 2002 (pag. 39). „Al Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor” (remarcaţi „obştescul” genitiv) s-a transformat cu bine în „Al Treilea Mareşal al Obştii Cavalerilor”, doar situaţia lui Isildur şi Elendil, strămoşii lui Aragorn, a rămas la fel de încurcată (am propus mai jos o variantă de traducere).

În volumul III, a apărut, în sfârşit, nota referitoare la semnificaţia cuvântului „sharkű”, poreclă dată lui Saruman şi s-a eliminat rândul corectorului, aflat în ediţia 2002 la pag. 428. Notele de la paginile 513 şi 520 au ajuns să fie pe aceeaşi pagină cu trimiterile respective, dar, de această dată, trimiterea din pagina 444 este către pagina 556 (greşit!), nicidecum către pagina 562, unde se află cu adevărat Anexa D, „Calendarul comitatului”.

Au scăpat nebăgate în seamă şi alte greşeli.

Vom aminti doar în treacăt fineţurile lingvistice de tip „quenya” versus „limba quenyană”, echivalenţă cu o sonoritate exotică propusă de traducătoare, deşi, în mod obişnuit, se spune că incaşii vorbeau „quechua” şi nu „limba quechuană” (pe Google, prezenţa termenilor „quechua” şi „quechuană” este de 165000, respectiv 11 rezultate).

Tot aici ar intra discuţia referitoare la pluralul de la „silmaril”: „silmarili” (după modelul „baril”/„barili” etc.) versus „silmariluri” (după modelul „beril”/„beriluri”). Nehotărârea derivă din chiar atitudinea traducătorilor. În „Silmarillion” se foloseşte prima formă, iar în ediţia 2006 din „Stăpânul inelelor” cea de-a doua. De dragul contrazicerii, s-ar putea invoca şi cazul cuvântului „giuvaer”, care are două forme de plural: „giuvaere” şi „giuvaeruri”. Dacă ne gândim la natura acestor nestemate şi la faptul că pluralul de la „piatră (preţioasă)” este „pietre (preţioase)”, la feminin, am putea chiar să le spunem „silmarile”!

Of, of, of! Ce vremuri fericite vor fi acelea, când, scăpaţi de bâlbe, greşeli de traducere („păşuni magnetice”), nume stâlcite, contribuţii ale zeţarilor, cuvinte înghiţite, comentarii marginale incluse în text, note scăpate sau mutate la paginare, capitole rezumate, desene dispărute etc. nu ne va rămâne să discutăm decât despre aspectele lexicale controversate!

Deci, până când se va face următorul pas editorial, să vedem lista a ceea ce s-ar cuveni să fie corectat:

- în vol. I, pag. 122, în loc de: „Elen SLA lúmenn' omentielvo” ar fi trebuit să apară: „Elen síla lúmenn' omentielvo”

- în vol. I, pag. 244, în loc de: „Împotriva Umbrei de la MIAZĂZI” ar fi trebuit să apară: „Împotriva Umbrei de la Răsărit” (în original: „Against the Shadow in the East”)

- în vol. I, pag. 396, în loc de: „numite de noi ZIRAK-ZIZIL” ar fi trebuit să apară: „numite de noi Zirak-zigil”

- în vol. I, pag. 492 şi oriunde apare în continuare, în loc de: „LADY Galadriel” ar fi trebuit să apară: „Doamna Galadriel” (Galadriel este o prinţesă elfă, soţia lui Celeborn, regele din Lórien, nicidecum consoarta unui lord englez)

- în vol. I, pag. 495, în loc de: „încă înainte de a pieri Nargothrondul sau Gondolinul, am străbătut munţii” ar fi trebuit să apară: „încă înainte de a pieri Nargothrond şi Gondolin, am trecut munţii”. E adevărat, în textul englezesc figurează „Nargothrond or Gondolin”, însă am propus înlocuirea conjuncţiei „sau”, care a derutat-o pe traducătoare atât de mult încât în versiunea 2002 a crezut că Nargothrond este o altă denumire a Gondolinului. Deşi au fost construite în paralel, cetăţile elfilor au fost plasate în locuri diferite. Nargothrond este marea fortăreaţă subterană de pe cursul râului Narog, clădită în peşterile lărgite de regele Finrod Felagund. Preafrumoasa Gondolin este alba cetate a lui Turgon, clădită în valea Tumladen şi ascunsă în spatele unui inel muntos.

- în vol. I, pag. 511, în loc de: „Asta e bine, consimţi CELERBON” ar fi trebuit să apară: „Asta e bine, consimţi Celeborn”

- în vol. I, pag. 522, în loc de: „Această piatră am dăruit-o fiicei mele, CELEBRION” ar fi trebuit să apară: „Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrían”
În loc de: „din care s-au născut CELEBRION şi Arwen” ar fi trebuit să apară: „din care s-au născut Celebrían şi Arwen”

- în vol. II, pag. 40, în loc de: „moştenitorul FIULUI LUI ISILDUR ELENDIL, fiu al Gondorului” ar fi trebuit să apară: „moştenitorul lui Isildur, fiul lui Elendil din Gondor”

- în vol. III, pag. 444, se află una dintre marile greşeli de traducere. În loc de: „al Treilea Ev s-a încheiat atunci când S-AU STINS CEI TREI REGI, în septembrie 3021” ar fi trebuit să apară: „al Treilea Ev s-a încheiat atunci când cele Trei Inele au trecut Dincolo, în septembrie 3021”. (În original: „The Third Age was held to have ended when the Three Rings passed away in September 3021.”)

- în vol. III, pag. 452, în loc de: „HYARMWNDACIL I (Ciryaher)” ar fi trebuit să apară: „Hyarmendacil I (Ciryaher)”

- în vol. III, pag. 453, în loc de: „a fost restaurată de Elessar Telcontar în 1319” ar fi trebuit să apară: „a fost restaurată de Elessar Telcontar în 3019” (trebuie corectat anul)

- în vol. III, pag. 469, în loc de: „a adăugat numelui său porecla UMBADARCIL” ar fi trebuit să apară: „a adăugat numelui său porecla Umbardarcil”

- în vol. III, pag. 478, în loc de: „iar el a murit doisprezece ani după tatăl său" ar fi trebuit să apară: „iar el a murit LA doisprezece ani după tatăl său"

- în vol. III, pag. 492, în loc de: „să DE desparţi de Crepuscul” ar fi trebuit să apară: „să te desparţi de Crepuscul”

- în vol. III, pag. 537, în loc de: „Celebrían este ATACAT pe neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi RĂNIT” ar fi trebuit să apară: „Celebrían este atacată pe neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi rănită”. (Celebrían a fost soţia lui Elrond şi mama lui Arwen.)

- în vol. III, pag. 538, în loc de: „THOR scapă împreună cu Thráin" ar fi trebuit să apară: „Thrór scapă împreună cu Thráin"

- în vol. III, pag. 539, în loc de: „2851 - Moare Belecthor al II-lea" ar fi trebuit să apară: „2852 - Moare Belecthor al II-lea" (trebuie corectat anul)

- în vol. III, pag. 540, în loc de: „2940 - Bilbo se reîntoarce în Comitat” ar fi trebuit să apară: „2942 - Bilbo se reîntoarce în Comitat” (trebuie corectat anul)

- în vol. III, pag. 571, în loc de: „şi le-am RE-NUMIT pe celelalte" ar fi trebuit să apară: „şi le-am schimbat numele celorlalte"

- în vol. III, pag. 572, în loc de: „pe 25 martie 3012" ar fi trebuit să apară: „pe 25 martie 3021" (vezi pagina 553, referitor la începutul celui de-al Patrulea Ev)

- în vol. III, pag. 603, după fraza: „deşi într-un asemenea mod încât era la fel de neplăcută ca şi orceasca lor”, există un fragment care a scăpat netradus:
„In this jargon 'tark', 'man of Gondor', was a debased form of 'tarkil', a Quenya word used in Westron for one of Númenorean descent; see III, 54."

- în vol. III, pag. 568, în loc de: „GRISHNÂKH" ar fi trebuit să apară: „Grishnákh" (pe „a” este un accent ascuţit, nu unul circumflex)

S-ar putea să existe şi alte greşeli, neremarcate de membrii echipei de redactare a primei enciclopedii Tolkien româneşti. Lista rămâne deschisă şi sperăm ca lungimea ei să scadă la fiecare dintre ediţiile viitoare.





PE POD, ÎN PAS DE DEFILARE

Györfi-Deák György


Clive Staples Lewis a fost unul dintre „Inklings”, grupare literară din Oxford, din care a făcut parte şi J. R. R. Tolkien, bunul său prieten şi partener de discuţii. Cei doi au pornit de la aceleaşi subiecte fantastice, dar le-au dezvoltat în spaţii imaginare diferite. Lewis a creat Narnia prin cântecul leului Aslan, valarii lui Tolkien au dat naştere Lumii de Mijloc (Middle Earth) într-un chip foarte asemănător. Unchiul Andrew din „Nepotul magicianului” a făurit cu ajutorul magiei atlanţilor mai multe inele magice, nişte mijloace excelente de călătorie pe alte tărâmuri, în vreme de hobbitul Bilbo Baggins găseşte din întâmplare Inelul Suprem, forjat de maleficul spirit Sauron pentru a supune Neamurile din ţinuturile locuite de elfi, oameni şi pitici. Se pot face foarte multe paralele între cele două universuri fantastice, dar fiecare scriitor şi-a exprimat cu forţă personalitatea proprie în felul cum a combinat elementele specifice din poveşti. În vreme ce Tolkien a fost atras de mitologiile nordice, inclusiv „Kalevala” finlandeză, Lewis a utilizat cu precădere elemente din miturile antice greceşti, pentru a medita asupra fundamentelor religiei şi moralei creştine.

„Cronicile Narniei” sau „Cronicile din Narnia” (The Chronicles of Narnia) constituie un ciclu de şapte romane, publicate între 1950 şi 1956. Ele au fost traduse în 41 de limbi şi publicate într-un tiraj ce depăşeşte 100 milioane de volume. Există mai multe versiuni româneşti, începând cu volumul „Leul, vrăjitoarea şi garderoba” (1993), tălmăcit de Rodica Albu şi culminând cu seria completă, apărută între 1997 şi 2003, la Editura RAO, la care au trudit Larisa Avram, Simona Neagu şi Irina Negrea.

Din câte ştim, prima tentativă de transpunere vizuală a aventurilor celor 4 fraţi Pevensie (Peter, Susan, Edmund şi Lucy) a fost serialul de televiziune („The Lion, the Witch and the Wardrobe”, 10 episoade) realizat în 1967. A urmat desenul animat regizat de Bill Melendez în 1979. BBC a reuşit să se descurce onorabil cu bani puţini şi cu efectele speciale dinainte de apariţia procesoarelor grafice, realizând între 1988-1990 trei filme naive şi încă pline de farmec, în care putem să regăsim 4 dintre cărţi („Şifonierul, leul şi vrăjitoarea”, „Prinţul Caspian” a fost reunit cu „Călătorie pe mare cu «Zori de zi»” şi „Jilţul de argint”). Au rămas neecranizate „Calul şi băiatul”, „Nepotul magicianului” şi „Ultima bătălie”, ultimele ca dată a apariţiei (cronologia acţiunilor diferă de ordinea publicării).

După succesul răsunător al trilogiei cinematografice „Stăpânul inelelor”, studiourile Disney au dorit să ronţăie şi ele o bucăţică din turta dulce de pe căsuţa Mumei Pădurii şi l-au însărcinat pe Andrew Adamson să realizeze o transpunere pe marele ecran a primului volum. Cineastul a beneficiat de un buget pe măsură şi nu s-a zgârcit defel, recurgând la tehnicile de animaţie 3D de ultimă oră. Filmul a fost lansat în decembrie 2005, înainte de Crăciun, aşa că s-ar cuveni să nu ne minunăm de faptul că Vrăjitoarea Albă a luptat într-un car tras de doi urşi polari. În fapt, n-a fost singura abatere de la litera scrisă, lucru pentru care regizorul a şi fost mustrat aspru de mulţimea fanilor (poate va face ca şi Peter Jackson şi va corecta unele episoade în ediţia lărgită de pe DVD-uri).

La mijlocul lunii mai din acest an, a avut loc lansarea următoarei aventuri din ciclul epic al lumii făurite de Aslan, „Prinţul Caspian”. De această dată, Andrew Adamson s-a străduit să urmărească cu fidelitate firul narativ, atât cât s-a putut, dar tot n-a scăpat de critici, deşi a avut mai puţine bătăi de cap. Spre deosebire de actorii din „Harry Potter”, unde copiii care au crescut mai repede decât prevedeau romanele doamnei J. K. Rowling, în cazul celor 4 mari regi şi regine ale Narniei n-au existat probleme cu Georgie Henley (Lucy), Skandar Keynes (Edmund), William Moseley (Peter) şi Anna Popplewell (Susan), deoarece cărţile lui C. S. Lewis au urmărit maturizarea eroilor.

Tema e oarecum shakespeariană, unchiul Miraz (Sergio Castellitto) şi-a ucis fratele, ca să preia domnia şi este gata să-şi asasineze şi nepotul Caspian (Ben Barnes) în noaptea când i se naşte propriul fiu. Avertizat şi ajutat de mentorul său, doctorul Cornelius, moştenitorul de drept fuge şi se refugiază în codrii unde s-au ascuns făpturile fermecate care, odinioară, până la sosirea telmarienilor, populau întregul cuprins al Narniei. Cu ajutorul Cornului Magic, el îi cheamă într-ajutor pe fraţii Pevensie, care dispar de pe peronul unde aşteptau trenul. Împreună, îi adună pe pitici, centauri, animale vorbitoare într-o oaste dornică să-l repună pe Caspian în drepturi.

Cum scena din finalul tragediei „Macbeth” de William Shakespeare, unde pădurea Birnam porneşte să urce dealul Dunsinane, i-a impresionat pe Inklings, Tolkien i-a adus pe enţi, Păstorii Copacilor, şi pe huorni la Văgăuna lui Helm şi s-a folosit de ei ca să-l blocheze în Isengard pe vrăjitorul trădător Saruman. La C. S. Lewis, Aslan îi trezeşte pe arborii umblători şi le acordă de asemenea un rol decisiv în bătălia dintre trupele uzurpatorului şi alianţa narnienilor de drept.

Spre deosebire de Peter Jackson şi de Chris Columbus (aduceţi-vă aminte de Salcia Bătăuşă din „Harry Potter”), Andrew Adamson a ales să-i prezinte pe arborii luptători acţionând în stil Indiana Jones, cu rădăcinile folosite ca nişte biciuri răsărite brusc din sol. De asemenea, să ignorăm cu câtă bărbăţie trupele telmariene bat pasul de defilare pe podul de la Beruna, nesocotind toate regulamentele militare şi legile fizicii referitoare la fenomenul de rezonanţă. E adevărat că Narnia e o lume vrăjită, însă minunile de pe tărâmul lui Aslan respectă ceea ce îndeobşte se numeşte bun-simţ, un lucru atât de puţin preţuit la Hollywood.

Fabrica de adunat bani din sălile de spectacol a fost pusă în mişcare. Următorul episod, „The Voyage of the Dawn Treader”, va avea premiera în mai 2010. Filmările vor începe în toamna acestui an, sub direcţia lui Michael Apted. Să sperăm că de această dată copiii vor regăsi farmecul unei poveşti bine spuse şi nu vor merge la cinematografe atraşi de violenţa din scenele de confruntare armată.





UN EROU CU SIMŢUL RĂSPUNDERII

Györfi-Deák György


Legenda lui Beowulf este un poem epic de mare întindere, numărând 3182 versuri, creat în secolul al VII-lea. El a circulat vreme de secole recitat sau cântat de menestreli, până când doi copişti din Anglia medievală l-au consemnat în scris, în jurul anului 1000. Manuscrisul a fost regăsit printre ruinele bibliotecii lordului Robert Cotlon, după incendiul din 1706 şi dus la British Museum. El cuprinde un fel de predoslovenie eroică, „o laudă a faptelor mari a gintei de regi ai danilor”, urmată de 43 de cânturi de lungime variabilă, numerotate cu cifre romane. Subiectul a fost rezumat de scriitorul Szerb Antal, cândva profesor la catedra de literatură engleză din cadrul universităţii din Budapesta, în „Istoria literaturii universale” (1941):

„În general, principala caracteristică a lui Beowulf o constituie limbuţia. Povestea constă doar în faptul că viteazul Beowulf omoară un monstru, care bântuia prin pivniţele unde slujitorii regelui Hrothgar îşi beau berea, apoi o ucide pe şi mai monstruoasa mamă a monstrului. Odată terminată treaba, se întoarce acasă; la bătrâneţe, moare rănit în lupta cu un dragon ce scuipă foc. Faptele ar fi neîndestulătoare pentru o epopee de câteva mii de versuri, dacă Hrothgar şi Beowulf nu şi-ar aminti în răstimpri de tinereţile lor şi, mai cu seamă, dacă autorul din vechime n-ar relua evenimentele de câteva ori. Cu toate că este cel mai vechi cântec eroic german de care ştim, putem afirma fără îndoială că a fost creat într-o perioadă târzie, de decădere a genului eroic. În istoria înfăptuirilor spirituale, vârsta unei apariţii nu este dată de anul când a fost creată, ci de poziţia în cadrul culturii respective. Valoarea artistică a lui Beowulf, precum şi a celorlalte epopei anglo-saxone, este conferită tocmai de decadenţa tânguirii, de durerea reţinută cu care e petrecută isprăvirea bucuriei.”

Traducerea românească a fost realizată de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, apoi publicată de Editura pentru Literatură Universală în 1969. Unele fragmente (cânturile XX, XXI, XXXIX, XLIII) se găsesc şi în primul volum al „Antologiei de poezie engleză”, apărută în 1981 la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi” nr. 1072. Un alt rezumat al poemului se află în monografia critică a lui Robert Lazu, „Lumea lui Tolkien”, pentru că marele scriitor englez a preluat unele episoade din poem în romanele din ciclul Pământului de Mijloc.

Beowulf este un nume care înseamnă „Lupul albinelor”, adică „Ursul”, un animal totemic aflat la originea multor case regale europene. În Anglia, primul domnitor însemnat a fost Arthur, regele Camelotului (în irlandeză, „artos” înseamnă „urs”). În „Dicţionarul de magie, demonologie şi mitologie românească”, Ivan Evseev îl aminteşte pe Mieszko, viteazul din care se trage dinastia cnejilor din Polonia. Printre urmaşii lui Beowulf se numără regii legendari ai Suediei, întemeietorii precum Eriksson cel Bătrân (867-950), cunoscut ca „Bjorn” (Ursul) şi fiul său Erik Victoriosul (930-994/995), supranumit „Bjornsson”, adică „fiul Ursului”.

În „Viaţa lui Pythagoras”, scriitorul antic Porphyrios din Tir ne-a transmis informaţia că numele divinităţii geto-dace Zalmoxis provine din cuvântul trac „zalmos” (piele), deoarece a fost înfăşat după naştere într-un petec din blană de urs.

J. R. R. Tolkien, profesor pasionat de literatura nordică veche, i-a dedicat eroului medieval un întreg studiu, „Beowulf: The Monsters and the Critics”. N-a uitat de el nici atunci când a scris studiul „On Fairy Stories”. În mod cert, eroul scandinav a constituit prototipul lui Beorn din romanul „O poveste cu un hobbit”. Ciudatul personaj este un „Schimbă-Piele”: uneori apare sub forma unui urs mare şi negru, alteori e un „un om uriaş cu barbă şi păr des şi negru, cu braţele şi picioarele mari şi goale, cu muşchi noduroşi”, ce poartă o tunică de lână care-i vine până la genunchi. E o fire închisă, tăcută, bănuitoare, ursuză. Vrăjitorul Gandalf îl caracterizează succint: „Nu e o persoană căreia să-i pui întrebări...”

Din succesul trilogiei realizate după „Stăpânul inelelor”, publicul a început să se intereseze de celelalte lucrări scrise sau studiate de Tolkien. Studiourile hollywoodiene au reacţionat prompt şi l-au însărcinat pe regizorul Robert Zemeckis să ecranizeze „Beowulf”. Lung-metrajul de desene animate a fost realizat în tehnica 3D, cu ajutorul supercalculatoarelor. Surpriză: spectacolul are o dimensiune în plus! Dacă spectatorul îşi pune pe nas nişte ochelari speciali, cu o lentilă albastră pentru ochiul drept şi una roşie pentru stângul, imaginea aparent plană capătă relief.

Eroii de pe ecran au fost înzestraţi cu chipul unor actori celebri, care dau şi voce personajelor: Anthony Hopkins (craiul danez Hrothgar), Ray Winstone (Beowulf), Angelina Jolie (ştima aurie, mama monstrului Grendel) etc. Din păcate, filmul debutează extrem de sângeros, ca un joc video din topul „cel mai violent software” şi acest lucru i-a dezamăgit pe mulţi. Poemul epic a fost respectat numai o vreme, până la înfrângerea monstrului. Apoi, scenariul scris de Neil Gaiman şi Roger Avary introduce o variaţiune neaşteptată: de fapt, Grendel este fiul lui Hrothgar. În loc să o înfrunte pe mama demonului, Beowulf se lasă fermecat de ea şi, trecând pe o altă linie narativă, zămisleşte cu ea un om de aur, capabil să se transforme în balaur. Spre deosebire de predecesorul său, Beowulf este capabil să-şi înfrunte propriile greşeli şi să le înfrângă, chiar dacă victoria îl costă propria viaţă. Iată o întorsătură mult mai interesantă decât lupta unui erou bătrân cu balaurul înfuriat de faptul că i s-a furat un potir de aur (la Tolkien, Bilbo Baggins şterpeleşte mai multe odoare din comoara răpită de la pitici de zmeul Smaug).

Filmul, deşi mult diferit de poem, atrage atenţia prin mesajul transmis în final. Mulţi dintre politicienii noştri au făcut câte un pact cu Diavolul ca să treacă peste Puntea alegerilor: o turnătorie la Secu, o şosea unde nu sunt banii Dvs., un concurs aranjat, o afacere Ţigareta, o conductă de petrol de la Timişoara peste graniţă. Însă până acum nici unul n-a reuşit să-şi înfrunte bărbăteşte greşeala. În baladele noastre, boierul Manea îl răpune mişeleşte pe haiducul Toma Alimoş, iar Negru Vodă îi abandonează pe meşteri pe acoperişul Monastirii Argeşului. Asta e, unii devin eroi sacrificându-se pentru popor, alţii s-au specializat în a vinde blana ursului din pădure.





TOLKIEN ŞI LIMBILE NEMAIVORBITE

Györfi-Deák György


În volumul „Lewis Caroll - Jabberwocky, Un celebru poem în 70 de limbi care nu există” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008), Flaminia Robu şi-a propus să studieze seria de interpretări ale celebrei poezioare descoperite de Alice imediat după trecerea în Ţara din Oglindă. La o primă lectură, textul sună a fi englezesc, însă, vorba fetiţei: „Pare tare drăguţă, dar e destul de greu de înţeles! Într-un fel, pare să-mi umple mintea cu idei — numai că nu ştiu exact care sunt ele!”

Provocare ludică, şaradă lingvistică şi text cu calităţi melodice evidente, „Jabberwocky” a devenit o probă dificilă, deosebit de tentantă, pentru traducătorii din lumea întreagă, care, susţine autoarea studiului academic, s-au prezentat la lucru „voluntar, liberi şi nesiliţi de nimeni, nu chiar legiune, dar aproape centurie”. Entuziaştii l-au tradus în şaptezeci de limbi, printre care se numără şi sonorităţi rar întâlnite, precum latina, esperanto, amerindiana Choktaw ori chiar în graiuri fictive, precum klingoneza vorbită în serialul SF „Star Trek”.

Spre cinstea lor, condeierii noştri au ridicat mănuşa şi, la ora actuală, suntem al doilea popor din lume, după francezi, prin cele şase variante literare propuse de tălmăcitori: „Trăncăviada” (Frida Papadache, 1971); „Ciorbobocu” (Leon R. Corbu, 1977); „Zurbaliv” (Constantin Dragomir, 1982); „Bâzdâbocul” (Nina Cassian, 1991); „Jabberwockiada” (Mirella Acsente, 1997); „Gâr-Gar” (Nora Galin, probabil 1998).

În cultura noastră, preocupările legate de modelarea şi remodelarea graiului au o anumită tradiţie; în particular, una cu precădere francofonă. Cea mai cunoscută promotoare a stilului „furculision” este Coana Chiriţa a lui Vasile Alecsandri, dar putem să-l amintim aici pe „eminenkele pedagog de şcoală nouă” Marius Chicoş Rostogan, precum şi toate exagerările latiniste ale Şcolii Ardelene. Nina Cassian a scris un întreg ciclu de poezii în „limba spargă”, iar preocupări asemănătoare au manifestat Romulus Vulpescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe ş.a.

Într-un articol publicat de către Leon R. Corbu în revista „Echinox” (nr.5 şi 6-7 din 1977), „Poezia românească scrisă în limbi care nu există”, teoreticianul identifica „două principii lingvistice, parcă de la sine translatabile în estetic”, bază pentru o polarizare a graiurilor fictive şi împărţire a lor în limbaje naturaloide şi limbaje naturifuge. Primele erau definite ca „un simulacru mimetic al unui model lingvistic”, „o copie în negativ, o răsfrângere inversă a unei limbi naturale pe care în acest fel implicit o neagă”, celelalte ca o ruptură radicală de modele, un îndrăzneţ salt înainte, fără nici un precedent, „care se afirmă pe sine, exclusiv, ignorând tot «restul»”.

Este evident deci că „Jabberwocky” constituie doar un pretext pentru ca Flaminia Robu să ne călăuzească prin universul graiurilor născocite şi prin lumea traducerilor cu probleme, cu accent pe „cariera estetică a limbajelor imaginare în literatură”. Limba este o instituţie prea puţin susceptibilă de schimbare. „Nimănui nu-i este îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar Regelui” - statuta în 1649 grămăticul francez Claude Favre de Vaugelas, traducătorul lui Quintus Curtius (Viaţa lui Alexandru cel Mare). Dar pentru firea cea rebelă a omului, regulile sunt făcute pentru a nu fi respectate. Precum întâii oameni au gustat Fructul Oprit, norma lingvistică a fost încălcată la rândul ei, prin jocurile de cuvinte care „nu se mai supun pe deplin niciunei categorii lexicale, gramaticale ori sintactice”. În poema carrolliană, contravenţia e săvârşită cu ajutorul „cuvintelor-valiză” eufonice, construcţii noi menite să obţină o armonizare fonică intrinsecă pe baza unor sunete decupate din cuvinte obişnuite.

Un studiu lingvistic inspirat de capodoperele literaturii engleze nu putea să evite amintirea operei lui John Ronald Reuel Tolkien, scriitor care, în ciclul „Tărâmului de Mijloc”, a creat un univers ficţional locuit de diferite Neamuri, fiecare cu limba sa. Pentru lămurirea numelor, fragmentelor de discuţii, însemnărilor din cronici, versurilor din cântece, invocărilor protective, Tolkien a alcătuit o serie de Anexe, publicate la sfârşitul celui de-al treilea volum din „Stăpânul inelelor”, unde cititorul găseşte informaţii despre diferitele limbi, scrierile şi ortografiile adoptate, indicaţii etimologice şi de pronunţare.

În fruntea tuturor graiurilor, idiomurilor şi dialectelor inventate de „părintele hobbiţilor” stă elfa nobilă, „quenya”, inspirată de finlandeză şi, prin aceasta, înrudită cu maghiara („atan” = „om”, „muritor” în elfă; „atya” = „părinte”, „tată” în ungureşte). Un dialect al ei este sindarina, vorbită de elfii cenuşii, în vreme ce „Vorbirea Nobilă din Apus nu mai era rostită decât de seniorii noldorilor între ei”. Cel mai ciudat dintre toate este graiul vorbit de enţi, „Păstorii Copacilor”: o limbă „lentă, sonoră, aglutinată, repetitivă, de largă respiraţie cu adevărat; formată dintr-o mulţime de nuanţe vocalice şi diferenţe de ton şi de cantitate a vocalelor”. Dacă piticii secretoşi „vorbeau o limbă ciudată, care s-a schimbat prea puţin de-a lungul anilor; căci devenise mai degrabă limba istoriei lor, decât a cântecului de leagăn, şi aveau grijă de ea şi o păzeau ca pe o comoară a trecutului”, fără ca s-o împărtăşească altora, uriaşii enţi „n-aveau nevoie să-şi ţină graiul secret, pentru că nimeni altcineva nu era în stare să-l înveţe”.

Celelalte Neamuri, cum ar fi oamenii, hobbiţii, trolii etc., foloseau „graiul de obşte” (the Common Speech). Autoarea nuanţează, citând din indicaţiile furnizate din belşug de Tolkien: „Hobiţii vorbeau într-adevăr, de cele mai multe ori, un dialect rustic, pe când în Gondor şi Rohan mai era încă vie o limbă mult mai veche, mai exactă şi mai laconică”. Pedanteria specialistului în engleza veche şi în literatura nordică este pe deplin motivată. Scriitorul englez acorda o atenţie deosebită forţei creatoare a cuvintelor: „Geneza limbii şi cea a mitologiei sunt funcţii corelate. Construcţia limbii va da naştere şi creştere unei mitologii.” Faptul că un grai imaginar poate deveni cu adevărat real e dovedit de sutele de traduceri în elfa nobilă sau în sindarină. Minunea se petrece atunci când el oglindeşte substanţial o perspectivă culturală, adică „spune povestea” unei culturi. Cântecele elfilor, aceste elegii ale unei lumi pe cale de dispariţie în zorii celui de-al Patrulea Ev, perpetuează amintirea Limanului pierdut, rămas departe, în Apus şi, totodată, jelesc „pălirea”, retragerea Celor Născuţi Dintâi din faţa oamenilor, Cei Născuţi După.

Flaminia Robu îşi încheie periplul printre eresuri, non-sensuri burleşti, limbi inventate şi transpuneri inspirate de ele cu solemnul imn „A Elbereth Gilthoniel” din „Stăpânul inelelor”: invocarea folosită de Frodo Baggins ca să-l alunge pe Regele Vrăjitor, atunci când nazgűlii i-au atacat pe hobbiţii poposiţi pe Ţancul Vremii (Amon Sűl). Aragorn remarca: „Mai ucigător pentru el [Regele Vrăjitor] a fost numele Elbereth.” (I, 12) În momentul când bărcile cu care Frăţia Inelului a pornit din Lothlórien au fost atacate de un nazgűl (II, 9), prinţul elf Legolas şi-a lansat săgeata cerând ajutorul Doamnei Stelelor prin aceleaşi cuvinte. Sam cel Înţelept invocă imnul din nou, în momentul când respinge atacul lui Shelob, păianjenul monstruos din Cirith Ungol (IV, 10).

Imnul este cel mai lung text în sindarină din „Stăpânul inelelor", din care Tolkien a tradus în volum doar două cuvinte, „galadhremmin Ennorath" (ţinuturi împădurite de pe Pământul de Mijloc), amintite într-o notă din Anexa E. Ulterior, în antologia de versuri şi muzică „Road Goes Ever On" a apărut o traducere completă în engleză, însoţită de comentarii lămuritoare. O posibilă echivalare în limba română a fost propusă în 2005 în revista „Pro-Scris”: „Trei texte sacre” (http://proscris.110mb.com/Ps33-34/gyuri33t.htm).





LITERATURA ÎN LUMEA COPIILOR

Györfi-Deák György


Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi s-a impus drept o specialistă în studiul literaturii destinate celor mici, prin cele două cărţi de referinţă publicate în acest domeniu: „Poetica basmului modern” (2002) şi „Literatura pentru copii. Sinteză critică” (2008), ambele apărute la Editura Universitas XXI din Iaşi. Fanii Tolkien îi sunt recunoscători pentru importanta contribuţie adusă la realizarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, unde, pe lângă articolele scrise, a realizat cu multă migală transcrierea fonetică a tuturor numelor din Tărâmul de Mijoc (Middle Earth). De asemenea, a prezentat critic şi a editat o serie de volume unde au văzut lumina tiparului mai multe lucrări inedite (pentru publicul român) din operele lui H. C. Andersen şi Lewis Carroll.

„Literatura pentru copii. Sinteză critică” cercetează lucrările destinate publicului cu suflet ingenuu din perspectiva teoriei, istoriei şi criticii literare. Este un domeniu al beletristicii care, paradoxal, se află şi la periferia, şi în centrul sistemului literar. Autoarea ignoră judecăţile grăbite şi ideile preconcepute emise de criticii cu morgă şi ne ghidează într-un univers vast, unde, alături de capodopere coexistă texte (sub)mediocre, unele impuse în scop comercial, prin tehnici de marketing care vizează exclusiv câştigul bănesc. În vederea separării grâului de neghină, Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi a întocmit o bibliografie de specialitate adusă „la zi” şi propune refacerea din temelii a canonului literaturii pentru copii din România, în baza căruia funcţionează sistemul de învăţământ românesc, prin propunerea unui vast corpus de texte exemplare, alese din diferite epoci şi spaţii cultural-geografice.

Deloc întâmplător, volumul este plasat sub semnul unei fragment de dialog preluat din „Matilda” lui Roald Dahl, unde tatăl micuţei geniale se supără când fetiţa îi cere să cumpere o carte şi se minunează:

„Avem un televizor bun, cu diagonala mare, şi tu vii să-mi ceri o carte! Da' ştiu că te răsfeţi, fetiţo, nu glumă!” (trad. Cristina Iliescu)

De altfel, însuşi scriitorul englez alcătuieşte aici lista cărţilor împrumutate de Matilda de la biblioteca publică, unde, la loc de cinste, este pus, lucru evident pentru cunoscătorii operei lui Dahl, Charles Dickens. C. S. Lewis şi Tolkien sunt apreciaţi, dar vocea copilei le reproşează că nu prea a găsit părţi amuzante în romanele scrise de ei. Dacă vom citi interviul cu Dahl publicat la sfârşitul ediţiei româneşti din 2005 a romanului „Charlie şi fabrica de ciocolată”, va deveni evident cine vorbeşte:

„Norocul meu e că râd de aceleaşi lucruri ca toţi copiii şi acesta e unul dintre motivele pentru care reuşesc să fac asta. Nu stau să râd în hohote toată ziua, dar am tot timpul glumiţe minunate, şi cartea trebuie să fie interesantă, să meargă într-un ritm alert, să aibă o intrigă bună, însă trebuie să fie şi amuzantă.”

Evident, este o opinie inclusă de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi printre cele 10 caracteristici ale literaturii pentru copii:

1) Textul are, cel mai adesea, dimensiuni reduse.

2) Limbajul este simplu, nesofisticat.

3) Se preferă acţiunea şi dialogul (în raport cu descrierea şi cu introspecţia); aventura este cuvântul de ordine.

4) Întâmplările sunt povestire în succesiune logică („firească”) şi neproblematic, în orizontul certitudinii, nu al probabilităţii.

5) Protagonist (personaj reflector) este un copil.

6) Se apelează frecvent şi constant la convenţii, la o schemă morală.

7) Se adoptă mai degrabă o perspectivă optimistă („în acord cu vârsta”) decât una sumbră, mohorâtă şi sceptică, iar sfârşitul fericit este o normă.

8) Sunt prezente din abundenţă elemente magice/fantastice, semne că aventura se desfăşoară într-o altă lume decât în cea reală.

9) Voit, programatic, se ignoră problematica sexului. (Matilda îi mărturiseşte doamnei bibliotecare Phelps: „Domnul Hemingway spune multe lucruri pe care nu le înţeleg. Mai ales despre bărbaţi şi femei.”)

10) Domină o perspectivă ludică.

De douăzeci de ani, de când Mihaela lui Nell Cobar nu mai apare la emisiunea „1001 de seri”, cea de dinainte de jurnalul de ştiri, copiii noştri sunt văduviţi până şi de minuscula poveste de zece minute dedicată cândva lor. La ce bun să avem câteva zeci de televiziuni proprii, plus accesul la sute de canale de satelit, când micuţilor nu li se oferă seară de seară decât tâlhării, jafuri armate, perversiuni sexuale şi violenţă?

Iar dacă micuţii încearcă să urmeze pilda Matildei, constată că adesea nici producţia de carte nu se ridică la nivelul calitativ corespunzător. Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi deplânge faptul că la noi există prea puţini editori cu adevărat profesionişti, astfel încât abundă amatorismul cras şi încercările de „a fenta” legea dreptului de autor. În goana pentru câştiguri rapide şi facile, se profită de campaniile globale şi se merge pe asocierea cu produse artistice derivate (ecranizări, jocuri pe calculator). Cum în general, ziariştii sunt prea tineri sau prea ocupaţi ca să fie şi părinţi, presa abordează subiectul numai ocazional, în împrejurări festive, superficial, aproape niciodată realmente aplicat la obiect.

În lipsa cărţilor potrivite, elevii din România de azi sunt trimişi să se descurce cu ajutorul internetului, deşi n-au fost învăţaţi nici măcar cum să folosească resursele tradiţionale (dicţionare, enciclopedii). Cartea a ajuns să fie o emblemă a trecutului, a unei tradiţii, o obligaţie şcolară: „o datorie ce trebuie performată pentru a se îndeplini condiţiile de participare la diferite examene şi teste”. Învăţătorii şi profesorii cultivă pe scară largă ceea ce autoarea studiului numeşte drept „tehnica scurtăturii”, modelul conspectului, a referatelor şi comentariilor de-a gata, produse de cine ştie cine, copiate pe şest, „mostre incredibile de kitsch intelectual” întotdeauna învăţate pe de rost. Cititul de plăcere, de drag, a devenit o ciudăţenie sau un lux pe care şi-l permit numai o mână de pasionaţi.

Un „studiu de caz” îl reprezintă capitolulul dedicat literaturii „fantasy”: „o prelungire a basmului dincolo de sfera culturii arhaice”, „perechea contrastantă a literaturii «realiste»/mimetice”. Direcţia fantezistă din literatura pentru copii cultivă atât acţiunea cât şi introspecţia. Personajele fantasy se detaşează de realitate şi trăiesc într-o lume imaginară, dar care reprezintă reflectarea adevărată a spiritului uman. Elementele insolite subliniază şi individualizează acest altceva „care transcende cotidianul”, provoacă uimirea, o minunare lăuntrică, „o experienţă profundă, decisivă şi (trans)formatoare” pentru eroi şi pentru cititor, deopotrivă.

Profesoara de la Universitatea din Iaşi reia nemulţumirea lui Tolkien, protestul scriitorului englez faţă de generarea irealităţii printr-o convenţie alegorică, procedeu facil, prin care cititorul este legat de mâini şi de picioare, supus bunului plac al autorului situat într-o postură dominantă. Fantasy-ul nu reprezintă nici o formă de dezertare din viaţa reală, deoarece constituie mai degrabă o exercitare a libertăţii spirituale, o călătorie iniţiatică, o desprindere plină de învăţăminte din monotonia şi tristeţea cotidianului.

În aceste condiţii, deci, e normal ca secţiunea secundă a volumului, „Însemnări de lectură”, să debuteze cu un mic studiu al eposului tolkienean (Binele şi răul Tărâmului de Mijloc), urmat apoi de o analiză a unui roman autohton încă prea puţin cunoscut la noi, „Închide ochii şi vei vedea Oraşul” de Iordan Chimet (Povestea care apără de rău). Roald Dahl revine în atenţie ca autorul unei alte naraţiuni cu o fetiţă, „Uriaşul cel Prietenos”, prietenul Sophiei, „o mică specialistă în codurile care modelează relaţiile interumane”, pregătită să controleze lumea ostilă în care este aruncată şi să supravieţuiască aici până când reuşeşte să o modeleze conform propriilor închipuiri (cu un pic de ajutor primit de unde nu se aştepta). Pentru un suflet de fizician, o surpriză plăcută este eseul „Timpul (scăpat de) sub control”. „Joacă-joc şi poezie” este o altă cercetare sintetică, dedicată istorioarelor absurde.

Anexele la volumul prezent cuprind două liste: una a publicaţiilor periodice despre şi pentru copii; alta, cu premiile care se acordă în lume cărţilor pentru copii.

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi s-a apropiat cu respect şi preţuire de lumile imaginare unde copiii se simt în largul lor, deoarece a observat că ei sunt nişte parteneri de discuţii alerţi, perspicace şi exigenţi. „Secretul” comunicării cu cei mici nu este să te cobori, ci să te ridici la nivelul lor, lucru bineştiut de oamenii inteligenţi şi de scriitorii adevăraţi. Merită efortul. Copilul este singurul om capabil să se transpună cu totul în lumea imaginaţiei.





PRO-FILE





ÎNTRE HITLER ŞI PEISAJUL VORACE

Györfi-Deák György


Revista de cultură „Autograf MJM” din Craiova a dedicat o mare parte din nr. 4-6 (24-26) / 2008 pentru comemorarea personalităţii lui Fănuş Băileşteanu, om de cultură, editor, critic şi istoric literar, fost director-adjunct al Bibliotecii Academiei Române (1994-2008), plecat dintre noi la 29 aprilie 2008. Îşi amintesc despre clipele petrecute împreună sau îi răsfoiesc cărţile Grigore Vieru, Jean Băileşteanu, Radu P. Voinea, Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Gabriel Ştrempel, Dan Horia Mazilu, Ioana Feodorov şi Dan Ionescu.

Editorialul scris de Viorel Pîrligras discută despre „Noţiunea de autograf”. Artistul craiovean asigură şi direcţia artistică a revistei, drept care merită să remarcăm şi să-i mulţumim pentru deosebita îmbinare a textelor cu excelentele fotografii selecţionate pentru ilustrare, sursa unei plăceri vizuale greu de întâlnit în alte reviste similare.

Jean Băileşteanu îşi continuă jurnalul de scriitor, „Viaţa ca o... paradă”. George Popescu se apleacă asupra romanului „Mătăniile Alexandrei” de Nicolae Bălaşa. „Augustin Popescu este un reflexiv cu o gândire distinctă, profundă, extrasă din analiza atentă a faptelor de viaţă”, argumentează Virgiliu Tătaru. Petru Ciobanu prelevează „Amprenta timpului” de pe romanul-jurnal „Ore, în afara zilelor” de Riri-Margareta Panduru. Picturilor lui Iulian Segărceanu, tipărite domneşte pe patru pagini cromo, li se alătură lirica lui Octavian G. Mustafa şi schiţele Adrianei-Virginia Chirac. Din Italia, în traducerea lui George Popescu, versurile poetei Patrizia Boi. Ceva mai încolo, Sorin Delaskela explorează Croaţia.

Victor Martin militează „Pentru un Nobel românesc”, Marius Dobrin jubilează la vederea unui film românesc (Marilena de la P7), în vreme ce Titus Filipaş porneşte pe urmele lui „Boetius din Dacia”.

Mircea Liviu Goga îşi continuă studiul nazismului cu un nou capitol: „Propaganda şi elementul sacrului”. Cele câteva pagini dedicate literaturii SF grupează două recenzii dedicate mult ignoratului volum „Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi”, publicat anul trecut de criticul şi prozatorul Voicu Bugariu, plus o cronică la romanul „Noaptea oraşului ilustrat” de Victor Martin, republicat recent împreună cu fratele său siamez „Elogiul muncii de partid” sub titlul „Partidul de export”.

Pe coperta a patra, o bandă desenată de Viorel Pîrligras ne amuză prezentându-ne o versiune originală a felului cum artistul ajunge să fie devorat de operă.





TOLKIEN PRINTRE CELE „100 DE PERSONALITĂŢI”

Györfi-Deák György


Nr. 48 al revistei „100 de personalităţi. Oameni care au schimbat destinul lumii”, publicat de Editura DeAgostini la sfârşitul lui august 2008, a fost dedicat în întregime vieţii şi operei lui J. R. R. Tolkien.

Publicaţia nu ne oferă nici o informaţie cu privire la autorii textelor din casete şi articole. Din menţiunea de copyright se înţelege că ediţia originală a apărut pe undeva în Japonia, în 2003. Traducerea aparţine firmei „Fast Translate, Best Communication Media S.R.L.” şi e plină de bâlbe savuroase, pornind din pagina 6, unde găsim un titlu de pomină: „Răspunsul la rugăciunile (rugăminţile?) lumii literare”.

Ele continuă în pagina 7, unde cele „O mie şi una de nopţi” (engl.: „Arabian Nights”) devin „Nopţi arabe”.

În pagina 8, sub poza unui elev de la „Şcoala Regelui Edward” care sortează scrisori (engl.: „letters”) apare legenda: „elev aranjând litere” !?!

La pagina 9, un alt subtitlu ne anunţă „Moartea preotului său şi a mamei sale” (de murit, a murit numai Mabel Tolkien).

O pagină separată (pag. 23) este dedicată lui Clive Staples Lewis, creatorul „Cronicilor din Narnia”, prietenul scriitorului. Aici aflăm că după ce a apărut prima carte din serie, „Leul, vrăjitoarea şi garderoba”, C. S. Lewis a continuat cu publicarea volumului... „Leul, vrăjitoarea şi garderoba” (de fapt, următoarea carte apărută a fost „Prinţul Caspian”). Tot acolo găsim şi o greşeală tipografică antologică: „Familiile celor doi scriitori au început să se înţâşnească”.

Conform politicii edituriale generale, în ultimele pagini ale revistei se schiţează o „Reţea de legături personale”, realizîndu-se nişte conexiuni discutabile între scriitorul englez şi o serie de celebrităţi la modă.

Aflăm astfel că „The Beatles” ar fi dorit să realizeze o primă adaptare cinematografică a „Stăpânului inelelor”, o vedem pe J. K. Rowling, „mama lui Harry Potter” cu o mătură pe umăr şi aflăm cu stupoare că Peter Jackson şi Fran Walsh au scris o versiune de scenariu unde „Gwaihir şi Gandalf îl vizitează pe Edoras după ce scapă de Saruman” (pag. 30), adică pe româneşte: „după ce evadează din turnul lui Saruman cu ajutorul lui Gwaihir, Regele Vulturilor, Gandalf se duce la Edoras, Lăcaşul Auriu”.

Continuarea articolului despre ecranizarea „Stăpânului inelelor” e la fel de hazlie. În viziunea redactorilor, Denethor devine fratele lui Boromir, „Helm's Deep” se transformă în „Văgăuna Coifului” (ar fi trebuit să fie „a Cornului”), iar Arwen „rămâne inactivă din punct de vedere fizic” (măi, să fie!) (pag. 31).

Rămân totuşi recunoscător revistei pentru că a dezvăluit pasiunea lui Tolkien pentru rugby, sport bărbătesc atât de complet şi de folositor în educarea tinerei generaţii.





MAI BINE BEDIST DECÂT DEMIS

Györfi-Deák György


De la Dodo Niţă am primit două reviste „Argonaut”, periodic de informaţii şi analiză realizat de Asociaţia BeDefililor din România, publicat de Editura MJM din Craiova.

Evident, ce se naşte din „Fergonaut” benzi desenate mănâncă.

Numărul 8 / aprilie 2006 este unul bilingv, lansat la expoziţia BD româno-maghiare de la Institutul Cultural Român din Budapesta (27 aprilie - 20 mai 2006), ocazie cu care Romfilatelia a emis un întreg poştal special, ilustrat cu două desene de Rusz Lívia, invitata de onoare a manifestării. Gazdă a fost directorul institutului, scriitorul, criticul şi istoricul literar Mircea Opriţă.

Pentru cine va remarca portretul lui Adrian Cioroianu pe copertă, facem precizarea că manifestarea de la Budapesta a avut loc cu un an înainte de numirea publicistului şi istoricului la cârma Ministerului de Externe (5 aprilie 2007), respectiv cu doi ani înainte de demiterea lui (15 aprilie 2008). Dincolo de fluctuaţiile din cariera politică, Adrian Cioroianu s-a declarat „fan BD cu state vechi”, lucru dovedit în cărţile sale şi în articolele publicate în „Dilema”, respectiv „Dilema Veche”.

„Argonaut” 8 cuprinde în principal un amplu reportaj de la o manifestare internaţională precedentă, ţinută în 5 martie 2006 şi anume Salonul Naţional de Benzi Desenate „HUNGAROCOMIX - Bu Da Fest 2006”, organizat de asociaţia editorilor „Magyar Képregény Kiadók”. Aici, Dodo Niţă a luat contact cu publicaţiile şi albumele editate de „Semic”, „Panini Comics”, „Fu Max”, „Dragon Rouge”, „Krak”, „Art Comix”, „Titkos Fiok”, „Képes Kiadó”. La alte standuri, erau expuse revistele „Snoopy”, „Kretén”, „Mozaik”, „Roham”, „Pinkhell”, antologia „Fekete Fehér”. Curioşii pot urmări în timp real activitatea editorială din Ungaria dacă accesează situl http://www.kepregeny.net

Separat, celălalt invitat de onoare, sârbul Alexander Zograf, a realizat o expoziţie de planşe originale şi afişe.

Ca urmare a întâlnirilor cu creatorii locali, „Argonaut” a realizat mai multe portrete de autori: Zorád Ernő, Dargay Attila, Korcsmáros Pál, Sebők Imre. Kiss Ferenc publică o amplă istorie a fenomenului „Képregény” din Ungaria, tradusă de Szatmáry József. Ea este ilustrată şi cu coperta cărţii psihologului Kertész Sándor, „Szuperhősök Magyarországon”, autorul unei teze de doctorat referitoare la BD. Până să amintim de „Clubul Paionaţilor de BD” (Képregények Kedvelők Klubja), să ne oprim la „Uriaşul Cipi şi noi, piticii fericiţi”, prezentarea Marii Doamne a BD-ului românesc, Rusz Lívia, creatoarea lui Mac, ilustratoarea lui Tolkien, Creangă, Hauff, Batzaria şi a seriei „Csipike” (Piticul Cipi) de Fodor Sándor, deosebit de populară în Ardeal şi în Ungaria (văzând cartea, Dodo Niţă a fost întrebat de ospătăriţa din restaurantul unde a luat prânzul de unde se poate procura un exemplar din „Cipi”, deoarece pentru ea reprezintă „cartea copilăriei”).

Grupajul este ilustrat cu planşe din serialele „Castelul din Carpaţi” (adaptare după romanul lui Jules Verne, scenariu Horváth Tibor, desene Zorád Ernő); „Pilotul de pe Dunăre” (adaptare după romanul lui Jules Verne, scenariu Csonkaréti Károly, desene Sarlós Endre); „Sărmanii bogaţi” (adaptare după romanul lui Jókai Mór, desene Fazekas Attila); „Yahuahuaca” (după o idee de Maya Nicolaescu, scenariu Horváth Tibor, desene Sebők Imre); „Aladár şi lampa fermecată” (scenariu Kiss Ferenc, desene Podmaniczky Ferenc) şi, bineînţeles, „Cipi, uriaşul fericit” (scenariu Fodor Sándor, desene Rusz Lívia).

Revenind la oile noastre, Dodo Niţă anunţă debutul unei serii mult aşteptate: „Tin Tin în România” şi publică lista ziarelor şi revistelor româneşti, active în domeniu. Pe ultima pagină, „Ciubi în redacţia «Story»” de Alexandru Ciubotariu.





ROMÂNII ÎN EUROPA BENZILOR DESENATE

Györfi-Deák György


Numărul 9 al periodicului de informaţii şi analiză a benzii desenate „Argonaut”, realizat de Asociaţia BeDefililor din România, a apărut în ianuarie 2008, publicat de Editura MJM din Craiova.

Cu Monsieur Pif pe coperta I, iar pe verso cu poza participanţilor la expoziţia româno-maghiară de la Institutul Cultural Român din Budapesta din primăvara lui 2006, revista cuprinde mai multe articole dedicate prezenţelor româneşti pe tot cuprinsul continentului european.

Seria este deschisă de „Emil Karannica la persoana întâi”, un pictor şi grafician care, în viaţa cotidiană, este directorul Muzeului de Arheologie din Săveni (Botoşani). Cristian Păcurariu este „Un român la curtea regelui Soleil”. Alţi doi cuceritori francofoni sunt fraţii Dan şi Augustin Popescu, desenatorii seriei „Les Carnets Secrets du Vatican” de la Editura Soleil din Franţa. Dodo Niţă a fost la Saint-Nazare, pe urmele lui Tin-Tin.

De altfel, francezii sunt direct interesaţi de pseudolegendele referitoare la România, dovadă albumul „Sur les traces de Dracula - Vlad l'Empaleur”, realizat de Hermann şi Yves H., publicat de Editura Casterman în 2005. El este prezentat de Cristian Ciomu (bedefilul, nu doctorul).

O „Vitrină cu albume” adună „Aventurile lui Tin Tin” (Urechea ruptă; Insula Neagră; Sceptrul lui Ottokar; Crabul cu cleştii de aur); o nouă apariţie „Rahan”; „Le Chariot de Feu” de Marian Radu; „Aventurile lui Doxi”, „Club 106” şi ceva indefinit din seria „Hardcomics”.

Un medalion Titus Traian Orădean, autorul singurei benzi desenate care prezintă istoria filateliei de la noi, evident, în manieră comică, din epoca de piatră până în pragul mileniului III. De această dată, tema e „Balul intelectualilor din...”

Dragan Predic prezintă pe larg, în trei pagini, realizările din fosta Iugoslavie: „YU Strip - BD în Serbia”.

O apariţie inedită este rubrica „Bibioteca bedefilului”, prezentări de carte, din care o parte a fost preluată şi găzduită de revista SF on-line „Nautilus”. În paginile acestui „Argonaut”, Dodo Niţă scrie despre „Harta sferică” de Arturo Pérez-Reverte (Editura Polirom, Iaşi, 2005), „Derapaj” de Ion Manolescu (Editura Polirom, Iaşi, 2006), „După-amiază de sâmbătă” de Valeriu Cristea (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006), „Vremea cruciadelor” de Gabriel-Virgil Rusu (Editura Grinta, Cluj, 2005), „Mobilul” de Stephen King (Editura Nemira, Bucureşti, 2006) şi „Ai toată viaţa înainte” de Romain Gary (Editura Univers, Bucureşti, 2006).

Pe coperta IV, ca de obicei, Alexandru Ciubotariu cu „Ciubi în redacţia «Story»”.





CORNEL ROBU OMAGIAT LA 70 DE ANI

Györfi-Deák György


„Biblioteca Nova” nr.2/ 2008 este un număr special, dedicat în întregime omagierii criticului şi teoreticianului literar Cornel Robu, la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Sumarul revistei cuprinde următoarele articole:

LA ANIVERSARĂ

Ion Hobana - La aniversară
Mircea Opriţă - "Robie" fericită
Cornel Secu - Portret fără retuşuri

ROBU, CUCERITORUL

Ovidiu Pecican - Robu, cuceritorul
Lucian - Vasile Szabo - Un cavaler pe câmpul de luptă
Mircea Opriţă - Portret în „Istoria anticipaţiei româneşti”
Mircea Opriţă - De la "SensaWunda" la sublim
Mircea Opriţă - Jocuri în timp şi în eternitate
Cornel Secu - Magna cum laudae
Marcel Luca - Reflecţii despre rezidenţa în Turnul de Fildeş

Revista poate fi citită în format electronic la adresa:
http://www.arsfan.ro/nova_sumar.php?id=1





UN NAUTILUS CU UTILITĂŢI

Györfi-Deák György


Primul număr din revista „Nautilus”, publicaţie editată de Editura Nemira, a văzut lumina tiparului în 1992 şi a fost urmat de încă două apariţii. Apoi a venit o pauză de trei ani până la apariţia nr. 4-5, apoi încă una, precedând apariţia almanahului SF.

În luna februarie a anului 2008, „Nautilus” a reapărut în format electronic, transformată acum în „revista online de literatură SF şi Fantasy”, la adresa http://www.nautilus.nemira.ro/ , cu numărul de catalog ISSN 1844-0371 şi o periodicitate lunară.

Structura de rubrici anunţată, destul de aerisită la început, a fost completată şi lărgită pe parcursul anului. În mod evident, este un sit comercial, chitit să adune cât mai multe clicuri de şoricel de la utilizatori: prozele sunt împărţite în cât mai multe felioare. Cu excepţia grupajelor de fotografii de la diferite evenimente, lipsesc ilustraţiile (există însă o rubrică de istorie BD a lui Dodo Niţă).

La un moment dat, s-a renunţat la textele cu semne diacritice, obicei care, combinat cu predilecţia pentru ortografia cu „î din i”, a dus la apariţia unor forme hazlii ale unor cuvinte cu care de obicei nu se glumeşte, precum este „rominesc” în loc de „românesc” (vezi Nautilus 9, „New Weird, o miscare anuntata inainte de a se naste”, text scris iniţial cu „î din a” şi pervertit prin transformare la grămadă).

Din punct de vedere tehnic, un alt punct slab îl constituie limitarea accesării de pe alte tipuri de browsere. În mod succesiv, comentariile trimise de pe Firefox Mozilla la diferite articole n-au fost acceptate şi, am aflat ulterior, au fost redirecţionate către bulk. Deci, dacă doriţi să vă exprimaţi liber opinia, folosiţi neapărat Internet Explorer.

Un punct bun îl constituie apariţia unei rubrici de ştiri, reactualizată mai des decât ar permite ritmul mensual de apariţie al revistei.

Va trece „Nautilus” de pragul nr.13, în care tocmai s-a împotmolit „Sci-Fi Magazin”? Vom afla acest lucru în martie 2009.





PRO-PUNERI

Dezbatere: Religia în şcoală





ICOANE PE PEREŢI

Victor Martin


Un activist de partid comunist povestea, la un moment dat, că, atunci când s-a apucat de muncă, în tinereţe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a început şi el să creadă ceea ce propovăduia în rândul altora. Aşa e şi cu simbolurile religioase din sălile de clasă. La început, copilul nu le bagă în seamă, dar, cu timpul, subliminal, îi intră în cap, fără să vrea. Asta e o reclamă nedorită, ca oricare alta. Spre deosebire de reclama proastă, când poţi compara singur produsul cu laudele, în cazul religiei e mai complicat. Asta e îndoctrinare. Forţată sau nu, ca şi în cazul comunismului, tot îndoctrinare se numeşte.

În armată, lecţiile politice erau adormitoare. Dacă aţipeai în timpul lor, erai pedepsit, lucru care îţi mărea rezistenţa la îndoctrinare. Fin psiholog, un colonel îi lăsa pe toţi soldaţii să doarmă în timpul expunerii sale. Întrebat de superiori de ce face asta, a răspuns că, atunci când se trezesc, ascultătorii ştiu mai bine lecţia decât dacă se chinuie să nu adoarmă. E verificată metoda învăţatului în somnul uşor, numit şi semitrezie. Somnul raţiunii copiilor naşte un mic monstru: intoleranţa. Unii sunt dispuşi să aibă un monstru în suflet, alţii nu. E absolut adevărat că toleranţa se învaţă în şcoli, dar şi intoleranţa.

Ca şi activiştii de partid, la început, preoţii văd religia ca o meserie oarecare, mai potrivită cu firea lor contemplativă. Chiar dacă propovăduiesc unor mase de oameni docili, chiar dacă predică în deşert, ocupându-se mai mult cu sfinţiri de bucate, automobile sau stabilimente, ei sfârşesc prin a se autoîndoctrina.

Până la urmă, doctrina nu e altceva decât o deformaţie profesională, cum dragostea nu e altceva decât obişnuinţă. Totul e reflex condiţionat, mai mult sau mai puţin dus către conştiinţă.

Nu poţi lăsa un copil să se pătrundă, subliminal, de o religie, la un moment dat, oficială. E o discriminare. Mai târziu, când se coace la cap, e posibil ca elevul să vrea altceva. Când unul face o prostie, următorul nu vrea să facă aceeaşi prostie. Dacă o face, nu vrea să o facă la fel. Inteligenţa estompează spiritul turmei.

Să nu uităm că, până mai ieri, singura „icoană" din clasele şcolilor era portretul unui dictator. Nu avem nevoie de nici o altă formă de dictat. Nu există dictatură dură sau mai catifelată; dictatura dură e un pleonasm. Dictatul către altul, de la indicaţia preţioasă cu arătătorul la tablă, până la aplicarea forţei generalizate asupra unui popor, nu e altceva decât o măsură intolerabilă. Nu există icoane bine realizate sau kitsch-uri; există doar idei pe care vrei să le accepţi sau nu, materializate pe perete.

Unii se închină la ziduri, ca la nişte icoane, alţii îşi agaţă icoane pe toţi pereţii, să aibă. Făcând asta, omul sfârşeşte prin a crede că el şi nu altul e viitorul omenirii.

Comunitatea părinţi-copii nu poate fi îndrituită să hotărască dacă trebuie sau nu să fie puse icoane pe pereţi. Aşa cum o mie de medici sunt de o mie de feluri şi nu poţi să-i aduni într-un sindicat, pentru a-şi hotărî soarta şi salariul, nici o mie de comunităţi locale părinţi-copii nu pot lua o hotărâre privind icoanele. O mie de capete, o mie de idei. O mie de idei, o mie de interese. Ministerul educaţiei sau învăţământului aruncă pisica în curtea comunităţilor locale. De ce? Pentru că sunt prea multe necunoscute, amplificate şi de faptul că un minister are, la rândul lui, o mie de departamente, servicii şi birouri, cu o mie de feluri de salariaţi, cu mii şi mii de convingeri, credinţe sau tabuuri.

E uşor să-l pui pe profesor să explice unora religiile altora, în loc să-i lase în pace. Poate unii sunt mai înclinaţi spre latura sportivă a lucrurilor; nu trebuie să-i umfli şi pe ei cu zeii Olimpului, pe motiv de olimpiade.

Ecumenismul nu e luminos sau întunecat. E o imposibilitate. Nu pot fi unite religiile, orice fuziune lăsându-se cu degajare inutilă de energii. Am văzut, de-a lungul secolelor, religiile s-au scindat continuu, în funcţie de condiţiile sociale, politice şi istorice, nu s-au unit. Omenirea nu avansează; doar calculatoarele.

Problema simbolurilor religioase în clase nu este decât faptul că se acordă unei religii, zisă oficială, prea mare importanţă şi se afişează doar semnele aceleia. Nu există religii importante sau mai puţin importante, nu există religii mari sau mici. Există doar religii şi să afişezi toate simbolurile pe pereţii clasei, pentru că elevii sunt de mai multe confesiuni, e ridicol. La un moment dat, cei de o confesiune oarecare pleacă. Ce faci, scoţi simbolurile? La un moment dat, vin în clasă reprezentanţi ai cine ştie cărei religii. Ce faci? Adaugi simboluri?

Aşa cum tâmplăria e o meserie oarecare, preoţia e o meserie oarecare. Tâmplăria nu are nimic sfânt prin faptul că a fost practicată de tatăl lui Iisus. Nici preoţia nu are ceva sfânt; e o meserie ca oricare alta, dobândită în cadrul strâmt al unei şcoli. Nu e şcoala de popi un simbol religios, iar şcoala de şoferi unul antireligios, să-i pui simboluri pe toţi pereţii. Dacă vrea simboluri, elevul poate deschide uşa laboratorului de religie, unde poate consuma religie câtă vrea, cum lordul poate deschide uşa clubului, unde poate consuma cât whisky vrea. Nu există discriminare mare sau mică, sfântă sau nu, pozitivă sau negativă.

Există discriminare doar până la nivelul înfruntării dintre mâncătorii de ouă de găină, mâncătorii de ouă de raţă şi mâncătorii de ouă de struţ. Da, vor spune cârcotaşii, dar, dacă nu mai funcţionează discriminarea între tot felul de mâncători de ouă, înseamnă că putem pune pe pereţii claselor de şcoală tablouri cu ouă de găină, că sunt mai răspândite pe la noi. E o simplă speculaţie, bazată pe trecerea omului, de pe un anumit plan, pe un nonplan.

Gândirea dogmatică, indiferent dacă vorbim de dogma comunistă, de cea religioasă sau alta, permite speculaţii şi treceri de pe un plan pe altul. Dogma comunistă seamănă cu cea religioasă prin colectivism. Nu poţi fi tu însuţi dacă vrei să imiţi pe cel de alături.

Gândirea deschisă, la rândul ei, datorită materialului larg de cercetare, permite şi ea speculaţii. Din cauza asta, şi cei care susţin prezenţa simbolurilor religioase în clase, şi cei care nu susţin lucrul ăsta, se găsesc într-o groaznică dilemă. Neputând ieşi dintr-o dilemă, oamenii discută la infinit, cum se vede, dar o face fiecare pe terenul lui; nu există comunicare între dogmatici şi progresişti. Atâta timp cât dogmaticii cred că ei sunt reprezentanţii progresului pe Pământ, iar progresiştii fac o dogmă din obiectul lor de gândire, nu există înţelegere.

Cel ce nu se înţelege pe sine, nu-l înţelege pe celălalt, pentru simplul fapt că îi lipseşte setea de înţelegere. Pare un truism, dar ce nu pare un truism când se pune problema părerii?! Vorbitorii de sine au ajuns, din spirit de originalitate forţată, de la „a fi sau a nu fi", la „a fi sau a nu fifi" sau, cine ştie, la „a fifi sau a nu fifi".

Un subiect aşa banal, cum este cel al simbolurilor religioase în clasele de şcoală, consumă prea multă energie, pe la televiziunile de rating, şi nu lasă ţăranii să meargă la prăşit.

Predarea istoriei religiilor în şcoli seamănă cu iniţiativa unui ministru al învăţământului de a încerca să introducă disciplina „anticorupţie". Cât timp unii elevi nu-şi prea bat capul nici cu religia, istoria oricărei religii e superfluă, cum superfluă este şi anticorupţia, într-o mare de corupţie generalizată. Nu putem nega faptul că globalizarea vine peste noi cu internetul şi televiziunea în dinţi, „impunând alte paradigme educative", şi faptul că tinerii trebuie să cunoască „măcar în termeni minori datele şi axele fundamentale ale celor câteva credinţe şi religii importante ale lumii", dar numai dacă vor şi, bineînţeles, dacă au învăţat mai întâi să vorbească şi să scrie corect româneşte.

De ce e nevoie neapărată de ore de religie? De ce e nevoie neapărată de ore de anticorupţie? Popii cu ale lor, hoţii cu ale lor.

Toleranţa nu înseamnă să fii înţelegător când ţi se bagă pe gât simbolurile altei religii. Toleranţa înseamnă să-l laşi pe altul în pace, în măsura în care te lasă şi el în pace.

În momentul în care s-a găsit un profesor care nu făcea altceva decât să apere drepturile propriei familii, televiziunile au sărit în aer, comentatorii s-au inflamat şi s-a scos de la naftalină veşnicul oprobriu public. În loc să se rezolve problema omului, în tăcere, punctual, s-a creat o problemă de veşnice discuţii, masivizată artificial, prin încurcarea noţiunilor de şcoală laică, şcoală teologică, şcoală de corecţie, puşcărie, locuri pe unde s-ar mai putea face prozelitism inutil.

Dacă problema ar fi doar minoră, s-ar mai putea dezamorsa, numai că ea s-a dovedit falsă.

Religia e cum sunt ceaiurile de slăbit; când le vinzi, n-o să te apuci să spui că nu au nici un efect, ceaiurile pentru îngrăşat neavând prea multă trecere. Credinţa e altceva; e modul de a face cură de slăbire, cură bazată pe teama ca ceaiurile de slăbit să nu fie cumva ceaiuri pentru creşterea poftei de mâncare.

Analiştii au pus-o cum le-a convenit, adică pe baza veşnicei confuzii dintre credinţă şi religie, ajungându-se acolo unde prăpastia se adânceşte, adică la ateism. Unele definiţii spun că ateismul este „negare a existenţei lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi", altele spun că acesta „respinge religia", dar toate sunt de acord că e şi ateismul o „concepţie". Orice concepţie, chiar şi materialistă, se bazează pe idei. Atât de mult s-au învârtit filozofii în jurul cozii, încât, până la urmă, au împărţit şi idealismul în: obiectiv, subiectiv şi absolut. Oricât s-ar lupta materialiştii cu idealiştii, nu se pot despărţi. Cum lumina e undă-corpuscul, lumea e şi ea materie-idee. Vulgar, există popi materialişti şi macaragii cu capu-n nori. Fiecare are propria lui credinţă, dar puţini trec pe la biserică şi, în ultimul timp, doar ca să etaleze maşini luxoase sau haine de firmă.

Dacă se lua, ca idee de plecare, frica, lucrurile se simplificau. Credinţa poate fi definită ca frica ancestrală a omului în faţa necunoscutului, în faţa a ceea ce nu pricepe, în faţa divinului. Această frică are o paletă completă de manifestare. Nu exisă om care să nu se teamă de ceva, care să nu acorde vreunui lucru caracter divin. De la zero, la 100%, toţi oamenii sunt credincioşi, într-un fel sau altul. De la crocodilul din Nil, până la reprezentarea lui Dumnezeu ca un bătrân cu barbă, fiecare se teme de ceva. Unii s-au temut de o grămadă de zei, alţii s-au temut de ploaie, vaci, balene sau leoparzi. Unii l-au imaginat pe Dumnezeu şi l-au ratat pe Iisus Cristos, alţii văd divinitatea lor supremă după cum le e felul. Pentru negri, Dumnezeu e negru, pentru albi, e alb. În frica lor de a nu sta pe locul doi, femeile emancipate sunt convinse că Dumnezeu trebuie să fie femeie.

Frica de sărăcie, divinizează banul, mai ales în rândul tineretului din societăţile unde nu se mai munceşte, ci se trăieşte pentru a câştiga.

Frica de viaţă e, de fapt, frica de moarte. Şi celor care cred în viaţa veşnică, şi celor care cred în viaţa de apoi, şi celor care cred în veşnice plaiuri de vânătoare, şi celor care nu cred în toate astea, şi celor care nu ştiu ce să creadă, le e frică de moarte, lucru care îi face să creadă în ceva.

Şi atunci, are vreun rost să ridicăm icoane tuturor acestor angoase? Nu e mai bine să lăsăm liberă mintea copiilor, dacă vor, să le creeze ea?

E adevărat, prozelitismul nu se mai face cu sabia, dar şi să-l faci pe copil să suporte, zilnic, dogmatismul tău, că e comunist, că e religios, tot o formă de exercitare a forţei e. Tot ce încerci să introduci cu forţa se întoarce împotriva ta.

Secolul XXI va fi sau nu va fi religios. Cui, ce-i pasă? Acum, la început, nu prea ştim pe unde va trece secolul. Stăm, ca proştii, cu ochii la clepsidră şi aşteptăm să se întâmple ceea ce se prefigurează.





LOCUL ŞI LĂCAŞUL

Györfi-Deák György


Omul este o făptură cu suflet, purtătorul scânteii de har dăruit de Creator la naştere, o mărturie că viaţa este ceva mai mult decât prevede codul genetic. Ori de câte ori Homo sapiens sapiens a simţit chemarea să se apropie de cele sfinte, Dumnezeu i-a îndrumat paşii către un loc anume, unde îi era mai uşor să-şi redobândească curăţenia şi pacea interioară, starea spirituală necesară comuniunii cu Domnul.

Precum sălbăticiunile şi celelalte animale însetate simt prezenţa apei de la mare depărtare, căutătorii graţiei divine recunosc lesne semnele menite să dezvăluie prezenţa Domnului, spaţiul împlinirii spirituale. Să ne amintim de legenda Mănăstirii Argeşului, care începe cu căutarea locului de zidire; „cei nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari,/ cu Manoli zece” pornesc întâi pe Argeş în sus, iar apoi, dacă nu găsesc ceva pe pofta lui Negru Vodă, cercetează şi pe râu în jos, ca-n varianta Alecsandri. Zice Mircea Eliade în „Comentarii la legenda Meşterului Manole”: „Locurile [de zidire a bisericilor] nu se aleg la întâmplare, nici după motive profane — frumuseţe, sanitare, strategie etc. Pretutindeni se ţine seamă de un canon geomantic sau magic.” Orice ctitorie începe prin stabilirea punctului unde se află Centrul, „buricul Pământului”.

O sumedenie legende mărturisesc asemenea. Ştefan cel Mare a tras o săgeată la Putna ca voinţa divină să-i arate unde va fi clădită biserica mănăstirii. Alte lăcaşuri au fost ridicate ca să amintească de apariţiile miraculoase ale Maicii Domnului sau ale semnului crucii. Comunităţile călugăreşti se stabilesc adesea în locurile unde ţâşnesc izvoare cu apa tămăduitoare. Alteori, se aventurează în mijloc de pădure, unde au fost găsiţi stejarii marcaţi de câte o cruce în miezul lor de lemn.

Vechile basilici erau întotdeauna orientate perfect în spaţiu, cu altarul către Răsărit, astfel încât ultimele raze ale soarelui să pătrundă dincolo de uşi până în Sfânta Sfintelor şi să amintească faptul că noaptea e trecătoare, lumina renaşte în fiecare dimineaţă, până când va fi să ne învăluie cu totul. Astăzi, obiceiul perfectei orientări a fost abandonat, datorită necesităţii de încadrare într-un plan urbanistic general, impusă prin lege. Acolo unde se construiesc în prezent, bisericile sunt înghesuite într-un mijloc de cvartal ori plasate la colţurile străzilor, mulţumind lui Dumnezeu că s-a găsit totuşi un teren intravilan pentru ele, oricât ar costa. La nevoie, orice clădire se poate transforma în biserică (în Beiuş, de exemplu, au transformat un fost atelier al depoului; în satul Turbuţa din Surducul sălăjean, credincioşii au cumpărat căminul cultural în acelaşi scop), dar din vechime se ştie că relaţiile spirituale sunt favorizate atunci când locul ales este unul aparte, însemnat de Dumnezeu printr-o apariţie, minune, semn.

Din păcate, şcolile noastre nu aparţin acestei categorii. Sălile de clasă cu tavane inundate, pereţi igrasioşi, table crăpate, bănci jupuite, geamuri sparte şi uşi greu de închis, coridoarele veşnic străbătute de curenţi de aer, toaletele răvăşite şi pline de mizerii nu sunt nici pe departe nişte spaţii ale sacralităţii. În plus, prin structura compozită a societăţii, formată din felurite comunităţi religioase, fiecare elev vine la şcoală cu o altă idee despre lucrurile menite să-i fie pe plac lui Dumnezeu. În Franţa, fetele maghrebiene au dorit să poarte vălul islamic. Am avut un coleg evreu care şi-a trecut toate examenele, dar a fost exmatriculat deoarece lipsea sâmbătă, în ziua de Sabbat, de la irecuperabilele laboratoare. Unii neoprotestanţi socotesc că toate crucifixele constituie mijloace de idolatrizare, alţii sunt jigniţi de faptul că la bufetul şcolii se servesc hamburgeri din carne de porc şi se întorc cu spatele când ar trebui să vadă un film educativ la televizor, unealta Diavolului. În aceste condiţii, şcoala nu poate să-i mulţumească deopotrivă pe toţi.

Religia înseamnă mai mult decât să discutăm despre Dumnezeu şi finalitatea ultimă a vieţii o dată pe săptămână, în timpul unei ore de curs, ca să-l ţinem ocupat pe profesor, în vreme ce colegii îşi copiază tema la matematică sau literatură. Credinţa este altceva decât să să ne rugăm Lui să nu fim scoşi la tablă atunci când nu ne-am învăţat lecţia. Împlinirea unei speranţe nu este asigurată de o bancă burduşită cu iconiţe sau de numărarea mătăniilor înainte de anunţarea subiectelor de examen. Pentru a permite sufletului să-şi refacă legătura cu Creatorul, ca să menţinem scânteia interioară prin realimentarea ei cu lumina Adevărului şi să ne păstrăm umanitatea dăruită la naştere, atunci când spulberarea regimului dictatorial ne amăgeşte cu falsa idee că de-acum încolo totul e îngăduit, sunt nevoie de cu totul alte condiţii decât cele oferite de o instituţie obişnuită de învăţământ.

E o dovadă de trufie omenească şi o totală lipsă de respect să-L chemăm pe Domnul oricând şi oriunde li se năzare unora: în şcoală, pe stadion, în uzină, pe bulevard, la sediul de partid, în Parlament, câtă vreme locul curat şi sfânt unde-L găsim oricând este biserica. E datoria noastră de credincioşi ca la timpul rânduit să purcedem umili şi să-L căutam acolo unde Domnul Dumnezeu se află dintotdeauna: în Casa Lui.





RELIGIA POPULARĂ ŞI SEFIŞTII ROMÂNI

Voicu Bugariu


Religiozitatea trăită de omul contemporan la nivelul reprezentărilor, afectelor şi obiceiurilor îndreptăţeşte discuţiile despre religia populară sau implicită. Distanţa dintre sacru şi secular s-a micşorat, iar diferenţele sociale dintre religie şi alte manifestări culturale (artă, divertisment, comerţ) nu mai sunt foarte nete. Între o apariţie publică a Papei şi un concert rock nu mai există deosebiri esenţiale. Nimeni nu poate garanta că extazul trăit de participanţii la cele două mari concentrări umane este de două feluri distincte. Drept urmare, religia este percepută tot mai mult ca un capitol cultural, printre altele.

Manifestările de tip religios fac parte din cultura populară, câtă vreme apelează la medii comunicante specifice acesteia din urmă. Succesul de public al culturii populare i-a inspirat pe strategii bisericilor tradiţionale. Aceştia au imaginat ajustări de felul celor preconizate de Vatican în secolul trecut, cunoscute prin termenul de aggiornamento. Atunci când un preot ortodox apelează la megafoane pentru a-şi face auzită predica pe o arie mult mai întinsă decât biserica sa, aplică o reţetă de succes a culturii populare. În acelaşi timp însă participă la un proces de alterare a practicilor sacramentale consacrate.

Manifestărilor de religiozitate laică, fără legătură cu ritualurile tradiţionale ale bisericii, cum ar fi adorarea unor vedete din lumea fotbalului sau a muzicii pop-rock, li se adaugă cele derivate din filozofia de viaţă New Age. De această orientare ţine mutarea centrului de interes asupra propriului corp şi căutarea mântuirii doar în lumea perceptibilă prin simţuri. Astfel s-ar explica preocuparea aproape obsesivă a contemporanilor noştri pentru propria stare de sănătate, necunoscută în alte epoci. Mitul fericirii din lumea de apoi este abandonat. Referindu-se la „revrăjirea lumii” prin „folclorizarea dimensiunii religioase”, Simona Nicoară arată: „Căutarea fericirii imediate, până la plăcerea de a consuma produse al dracului de bune, percepţia ludică a lumii, dorinţa de a prelungi viaţa, încurajată de descoperirile spectaculoase ale medicinei sunt atitudini de refuz ale angoasei existenţiale, dar şi un univers în care diavolul se consumă într-un mod adeseori pozitiv. Ascensiunea demonică a plăcerii ca mod de viaţa, dar mai ales a violenţei nestăpânite, lasă deschisă uşa lui Satan!” (Controverse, opinii si dezbateri despre profilul secularizării, online: http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_10/index_no_10.htm).

Modul “amical” de referire la Satan, semnalează faptul că autoarea încearcă să fie neutră şi, în bună măsură, reuşeşte. Textul său este interesant pentru cine doreşte să afle datele fundamentale ale problemei şi să consulte o bibliografie bogată.

O altă atitudine adoptă, în schimb, partizanii ortodoxiei. Un exemplu recent este Revrăjirea lumii sau de ce nu vrem să ne desprindem de televizor, volumul al II-lea, Editura Prodromos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2006. Autorul, Virgiliu Gheorghe, porneşte de la premisa că ideologiile de tip New Age nu fac parte dintr-o tendinţă culturală obiectivă, ci dintr-un demers anticreştin concertat. Într-un fel analog este privită acţiunea protestantă, socotită de Max Weber un agent al desvrăjirii, prin renunţarea la practicile sacramentale. Desvrăjirea ar fi, de fapt, un preludiu al acţiunilor de decreştinare (revrăjire), vizibile astăzi.

Cartea lui Virgiliu Gheorghe este interesantă pentru cine doreşte să intre în atmosfera disputei dintre ideologii creştinismului şi cei ai orientărilor de tip New Age. Tema nu este doar de interes academic. Fiecare om obişnuit de azi din România este într-o oarecare măsură implicat, prin opţiunile sale, în respectiva polemică. Deşi se află la un nivel dialectic relativ modest, cartea are meritul că atrage atenţia asupra unor realităţi socio-psihologice contemporane. Poate că religiozitatea latentă a unor telespectatori (admiţând că există aşa ceva) se canalizează înspre “eroii” de pe micile ecrane şi nu spre biserica strămoşească, aşa cum spune Virgiliu Gheorghe.

Întrebarea este dacă unii dintre telespectatori sunt într-adevăr victimele unor procedee magice şi nu cumva este vorba doar despre o condiţionare psihică, eficace exclusiv în cazul unor persoane mai fragile. Mulţi oameni de azi se interesează de astrologie, numerologie, parapsihologie, tarot, Yi Jing şi altele de-acestea, dar ar fi hazardat să afirmăm că respectivii devin în mod automat potenţiali candidaţi ai cabinetelor de psihiatrie sau virtuali delincvenţi. Şi apoi, pot să obiecteze cititorii neutri ai cărţii, Max Weber, citat reprobativ de autorul nostru, arată că protestantismul respinge elementele de magie folosite de biserica creştină tradiţională. Referindu-se la predică, Max Weber arată că “…în religiile creştine ea are o semnificaţie cu atât mai mare cu cât componentele magic-sacramentale sunt tot mai complet eliminate. De aceea acest lucru se petrece în cel mai înalt grad în cadrul protestantismului, unde conceptul de preot este în întregime înlocuit prin acela de pastor.” (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, trad Ihor Lemnij, Editura Humanitas, Buc., 1993, p. 84.) Deci biserica slujită de autor nu este străină de magie. Autorul se referă la “lucrarea puterilor întunericului”. În spatele capacităţii malefice a televiziunii de a crea dependenţe nocive s-ar afla demonii.

În mare, religie populară înseamnă unul şi acelaşi lucru cu religie implicită, amândouă conceptele desemnând un mod laic de a trăi opţiuni cvasireligioase. Există însă şi unele deosebiri. În cazul religiei implicite, angajamentul individual se află într-o relaţie de omologie cu experienţele tradiţionale ale sacrului, dar nu şi într-una de asemănare formală, precum în cel al religiei populare. Religia populară include opţiuni aparent fără legătură cu religiile istorice, în sensul că nu există zei şi nici adorări tradiţionale ale acestora.

Nu cumva religiozitatea trăită de convertiţii neconvenţionali nu are nici-o legătură cu cea tradiţională? Nu cumva aceasta este un fel de kitsch al “adevăratei credinţe”? Ideologii creştinismului, de exemplu, ar considera că în cazurile respective nu este vorba decât despre manifestări fără legătură cu autentica fervoare religioasă. Sociologic vorbind însă trăirile corelative religiei populare şi celei implicite sunt calitativ egale celor declanşate de religiile istorice, coincidenţele formale fiind semnificative. Nu discutăm în ce măsură conceptul de religie implicită este sau nu metaforic. Admitem doar că definiţia religiei implicite (o sumă de preocupări intensive, având efecte extensive) este suficientă.

Să urmărim câteva dintre formele de manifestare ale religiei implicite în contemporaneitate. Una dintre acestea apare în religiozitatea adolescenţilor din Statele Unite (cf. Kimberley Rae Connor: Hip Hop’s New Geometry of Adolescent Religiousity, în Journal of CSIRCS, Vol IX, no. 1, April 2006, online: http://www.implicitreligion.org/journal.htm). Există o cultură hip hop, iar un număr semnificativ de adolescenţi de sex masculin din Statele Unite au o activitate simbolică şi rituală de esenţă religioasă, promovând, printre altele, anumite principii etice şi o doctrină cvasireligioasă distinctă. Probabil că există fenomene asemănătoare şi în alte ţări, unde globalizarea în stil american este semnificativă.

O legătură interesantă este propusă între protestantism şi industria reclamei din Statele Unite (cf. Tony Kelso, Viewing Advertising through the Lens of Faith: Finding God in Images of Mammon, ibidem). Ca şi în cazul de mai sus, o extrapolare la spaţiul european este justificată. Sunt citaţi autori preocupaţi de retorica reclamei, precum şi de mentalitatea consumatorilor zilnici ai unor mesaje publicitare. Se pare că retorica publicitară nu diferă în mod esenţial de aceea practicată de sacerdoţii bisericilor istorice. Ca urmare, consumatorii de reclame devin treptat nişte convertiţi la idealul protestant al comodităţii. Tehnologizarea vieţii cotidiene, apelul copios la înlesnirile oferite de informatică, nu în ultimul rând, conectarea la lume prin intermediul televizorului sunt câteva dintre caracteristicile unei viziuni protestante a lumii.

În spaţiul românesc, unde BOR face mari eforturi pentru a păstra intactă preeminenţa ortodoxiei, cele de mai sus nu par defel nişte lucruri exotice. Concluzia lui Tony Kelso pare a fi desprinsă din pledoaria unui sprijinitor al bisericii ortodoxe. Într-adevăr, cei luaţi în stăpânire de retorica “diabolică” practicată în lumea publicităţii şi de facilităţile promise de aceasta par a se închina, fie şi numai în mod implicit, zeului bogăţiei, Mammona.

Să vedem acum ce legătură au toate acestea cu sefiştii români. Observăm că în înfruntările de idei schiţate mai sus apar două seturi de valori distincte. Mai întâi, valorile promovate în decursul secolelor de bisericile creştine tradiţionale (catolică şi ortodoxă), dominate de iubirea pentru un absolut extramundan. Preferinţa cvasimistică pentru literatură, componentă esenţială a mentalităţii trăite de literaţi (cf. Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi, 2007, ediţia a II-a, revăzută, ProScris, online, 2008) face parte din această serie. Apoi, valorile protestante, aflate, conform teoriei clasice a lui Max Weber, la originea unei viziunii a lumii specifice capitalismului. Este evident că sefiştii preferă valori din această a doua serie. Literatura lor preferată a apărut ca o consecinţă a revoluţiei industriale şi a dezvoltării ştiinţifice corelative acesteia. Nu este vorba numai despre abordarea unor subiecte specifice. Însuşi modul de a face literatură al sefistului canonic diferă în mod esenţial de cel al literaţilor. Literatul canonic este un artizan, sefistul canonic este un industrios. Faptul că există autori cu o prestaţie hibridă, ca să spunem aşa, nu schimbă lucrurile. Într-adevăr, autorii de genul lui Mircea Opriţă încearcă să fie simultan literaţi şi sefişti, în ceea ce scriu. Nu este momentul să analizăm în ce măsură şi reuşesc. Avem motive, în schimb, să pronosticăm o dispariţie treptată a persoanelor cu formaţie filologică din rândul sefiştilor români. Viitorul pare a fi al unor intelectuali proveniţi dintre ingineri şi informaticieni. Lipsiţi de ezitările literaţilor, ale autorilor artizani, aceştia vor adopta tot mai deplin stilul jurnalistic, expeditiv, industrial. O informaţie recentă ne dă dreptate. Aflăm că o editură românească interesată, printre altele, de traducerea unor sefeuri, le oferă o reducere de 50% semnatarilor unor recenzii apărute în reviste virtuale de profil sau bloguri. Publici pe Net o recenzie, cumperi cartea la jumătate de preţ. Este evident că în respectivele cazuri nu poate fi vorba despre critică literară, ci despre respectarea unor reguli ţinând de market-driven culture.

Cum am mai arătat cu alte prilejuiri, este vorba despre evoluţii obiective. Prin urmare, orice lamentaţie privitoare la crepusculul modului artizanal de a scrie proză sau critică literară nu poate fi decât inadecvată.





PRO-POZIŢII





UN DUH CU SPIRIT ŞI SUFLET

Györfi-Deák György


Etimologic, Bartimaeus înseamnă „fiul lui Timeu”. În Evanghelia după Marcu, 10:46-52, el este un cerşetor orb care stătea la poarta Ierihonului. Când, înainte de Duminica Floriilor, Mântuitorul a ieşit din cetate ca să se îndrepte, pentru ultima oară, spre Ierusalim, Bartimaeus L-a strigat, L-a numit „fiul lui David” şi L-a rugat să-l miluiască. Impresionat de credinţa sărmanului, Iisus Hristos l-a binecuvântat şi i-a redat vederea, spunându-i: „Vezi, credinţa ta te-a mântuit.” Episodul apare şi în celelalte două Evanghelii sinoptice, dar fie cu referire la doi orbi (Matei 20:29-34), fie fără nominalizarea cerşetorului (Luca 18:35-43).

Timeu este un nume grecesc, derivat de la verbul „a onora”. Timaios este partenerul de discuţii al filosofului Socrate din celebrul dialog omonim scris de Platon, unde se vorbeşte despre natura fizică a lumii şi este amintită Atlantida, „o insulă mai mare decît Libya şi Asia la un loc”, subiect dezvoltat ulterior în dialogul „Critias”. Foarte rar folosit în Regat, prezent în Ardeal cu forma feminină Timea (influenţa lui Jókai, „Omul de aur”), Timeu a intrat în compunerea multor alte nume greceşti: Timandros, Timarhos, Timokles, Timokrates (Timocrates), Timokritos (Timocritos), Timolaos, Timoleon, Timotheos, Timoxenos etc., purtate cu mândrie din cea mai îndepărtată antichitate până în prezent.

Am socotit necesar acest mic studiu onomastic, deoarece Jonathan Stroud, ca şi Ursula K. Le Guin în ciclul „Earthsea”, consideră că numirea unei fiinţe reprezintă trasarea unui destin, iar cunoaşterea „numelor tainice” conferă o putere asupra celor numite. De exemplu, „numele adevărat” al ucenicului-vrăjitor John Mandrake, personajul principal din „Trilogia Bartimaeus”, este Nathaniel. El are mare grijă să nu-l afle nimeni, deoarece apelarea numelui printr-o invocare magică îl va supune unei voinţe străine.

Cele trei romane din ciclul narativ al vrăjitorilor londonezi au apărut între 2003 şi 2005 şi sunt: „The Amulet of Samarkand” (Amuleta din Samarkand, 2007), „The Golem's Eye” (Ochiul Golemului, 2007), „Ptolemy's Gate” (Poarta lui Ptolemeu, 2008). Ele au fost traduse în româneşte pentru Editura RAO de Carmen Bourceanu.

Bartimaeus, personajul dătător de nume, este un geniu (djinni), un duh de rang inferior efriţilor şi marizilor, dar superior folioţilor şi impilor. În vârstă de 5.010 de ani, el a purtat de-a lungul istoriei diferite nume (Sakhr al-Jinni, Măreţul N'gorso, Şarpele cu Pene de Argint) şi a slujit (de nevoie) mai mulţi stăpâni: Akhenaton, Solomon, Ptolemeu, Hiawatha ş.a. De fapt, el n-are nevoie de prezentare, e un narator la persoana întâia, spiritual, inteligent, descurcăreţ şi rebel, modelat oarecum după detectivul Philip Marlowe din romanele lui Raymond Chandler. Umanismul dovedit în timpul diferitelor încercări la care este supus şi, mai cu seamă, în final, ne arată că „demonul malefic” este şi un sufletist incorigibil.

Primul autor român care a făcut o trimitere către Terry Pratchett şi al său Vânturache (Rincewind) este scriitoarea Oana Stoica-Mujea. Se prea poate ca Jonathan Stroud să fi citit „Eric” (1990), o cărticică ilustrată de Josh Kirby, a 9-a din seria „Lumii Disc” şi a 4-a din subciclul „Vânturache”, unde adolescentul Eric Thursley invocă un demon, dar, cu un pic de ajutor de la Talpa Iadului, nimereşte peste nemuritorul vrăjitor încurcă-lume din Ankh-Morpork. Scena de început e identică în ambele lucrări, însă finalităţile sunt diferite. Eric e copilăresc, el doreşte să domine regatele existente, să o întâlnească pe cea mai frumoasă femeie din istoria lumii şi să trăiască veşnic, dar, vorba lui Liviu Radu, când vine vorba despre împlinirea dorinţelor, trebuie „Să ştii ce vrei”. Un alt element comun celor doi scriitori sunt notele de subsol, unde comentariile autoironice ale vocii auctoriale creează un subtext vesel şi revigorant.

În sumbrele romane ale lui Stroud, miza e mult mai serioasă. Întreaga lume a fost subjugată de marele conducător William Gladstone în urmă cu un secol şi e condusă autoritar de guvernul vrăjitoresc din Londra. Spre deosebire de Harry Potter, unde magicienii se feresc să fie văzuţi de „încuiaţi”, iar ucenicii încep studiul magiei cu trucuri gen „swish and flick: Wingardium Leviosa”, aici magia a fost promovată ca metodă de guvernare, lupta pentru putere este acerbă, iar personajul principal se implică de la început, prin dorinţa lui de a se răzbuna pe Simon Lovelace.

Dacă primul volum redă ucenicia lui Nathaniel, iar în ultimul tânărul vrăjitor se sacrifică pentru a salva lumea, volumul de mijloc se remarcă printr-o inconfundabilă structură de distopie. Din câte ştiu, este prima apariţie de succes a unei teme tipic science-fiction pe tărâmul literaturii fantasy. Raportate negativ la utopie (ideal lansat de filosofii umanişti, pentru a ilustra un spaţiu al fericirii necondiţionate), distopiile reprezintă societăţi ale maximei silnicii, regimuri dictatoriale, unde oamenii sunt dezumanizaţi pentru a fi controlaţi cu eficienţă de o putere atotvăzătoare şi atotştiutoare. Literatura engleză a dat câteva capodopere, prin H. G. Wells (When the Sleeper Wakes, 1899), Aldous Huxley (Brave new World, 1932), George Orwell (Nineteen Eighty Four, 1949), Anthony Burgess (A Clockwork Orange, 1972), dar genul a fost cultivat şi de autori din restul lumii: Evgheni Zamiatin (Mî, 1920), Thea von Harbou (Metropolis, 1926), Ray Bradbury (Fahrenheit 451, 1951) etc.

În Anglia lui Stroud, vrăjitorii încearcă prin orice mijloace să păstreze controlul politic. Pentru noii conducători, teroarea şi dispreţul faţă de legi sunt la ordinea zilei. Cum englezii de azi sunt urmaşii celor care au elaborat „Marea Cartă” în 1215, deci conştiinţa democratică are o fundamentare seculară, samavolniciile şi acţiunile de represiune stârnesc opoziţia britanicilor. Oamenii reacţionează atât individual (precum tipograful Hyrnek, care modifică formulele magice din cărţile trimise la legat), cât şi organizat. Kitty (Kathleen) Jones face parte din Rezistenţă, o grupare subversivă, infiltrată şi controlată tot de vrăjitori (se dovedeşte în volumul III). Scriitorul este sceptic, ca orice om inteligent după cele întâmplate în 11 septembrie 2001, dar nu ne lasă pradă disperării. Conflictul dintre magicieni şi ceilalţi cetăţeni va fi rezolvat tocmai de îndrăzneaţa adolescentă de la periferia Londrei.

„Amuleta din Samarkand”, prima parte a trilogiei, va fi ecranizată sub regia lui John Madden. De producţie s-a ocupat o vreme regretatul Sydney Pollack (dispărut în 26 mai 2008) şi se pare că munca lui va fi continuată de Anthony Minghella. Lansarea filmului este anunţată pentru 2009 şi, dacă scenariul va respecta câtuşi de cât cartea, putem prezice cu uşurinţă că se va bucura de un mare succes.





GEOMETRIE SOCIALĂ

Györfi-Deák György


Am descoperit romanul părintelui E. A. Abbott, „Flatland: A Romance of Many Dimensions” (1884), în urmă cu câţiva ani, prin intermediul versiunii maghiare, traduse de Gálvölgyi Judit şi publicată în 1982. Ca oricine citise lucrările de popularizare şi de matematică distractivă ale lui Martin Gardner, ştiam de existenţa lui, aşa că, atunci când l-am văzut, m-am repezit cu a treia viteză cosmică să-l citesc. Surpriza a fost pe măsura încântării produse. Mi-am consemnat impresiile pe dată într-o prezentare critică, publicată în revista „Pro-Scris”, cu titlul „Bunica distopiilor”, pentru că scriitorul englez a folosit ca motto în debutul părţii a II-a celebra replică a Mirandei din actul V al piesei „Furtuna" de William Shakespeare:

„O brave new worlds,
That have such people in them!"

„O, mândră lume nouă,
Care cuprinzi astfel de oameni !"
(traducere de Leon Leviţchi)

Pentru un pasionat al literaturii science-fiction, corelaţia se stabileşte instantaneu, este exclamaţia care a dat titlul unui alt cunoscut roman distopic, „Minunata lume nouă" (1932) de Aldous Huxley.

Mi-am exprimat atunci dorinţa de a vedea, cât mai curând, o versiune românească. Ea a apărut în 2008 la Editura Bastion din Timişoara, tălmăcită de Marinela Drăguţă. Dar această traducere din „Flatland” mi-a pricinuit mai multă durere decât bucurie.
În primul rând, titlul n-a fost tradus, deşi ar fi existat o sumedenie de opţiuni autohtone: „Platlanda”, „Plania”. Urmând o pornire cosmopolită şi şugubeaţă, eu aş fi îndrăznit chiar o „Planonie”, cu gândul la Câmpia Panoniei. Oricum, în cel mai rău caz, denumirea „Ţării Plane” ar fi trebuit să fie „Flatlanda”, după tipicul denumirilor geografice: „Finlanda”, „Islanda” etc. În cele ce urmează, bazându-mă pe autoritatea lui Ioan Petru Culianu, unul dintre cărturarii români fascinaţi de Abbott, voi folosi varianta „Platlanda”.

În al doilea rând, cartea ar fi trebuit să fie încredinţată unui traducător, unui bărbat. Editorul avizat ar fi prevăzut că pasajele de un savuros misoginism, precum cele din Secţiunea 4, vor irita orice femeie, de aici încrâncenarea evidentă a traducătoarei împotriva operei.

Fiind vorba despre un 'roman matematic', textul ar fi trebuit verificat şi de un cadru universitar, de preferinţă specializat în geometria neeuclidienă. Sunt „fineţuri” matematice pe care filologii nu le sesizează (fizicienii au botezat fenomenul ca „efect de pajişte magnetică”, de la traducerea stâlcită a englezescului „magnetic field”).

Concret, pe tot locul, în locul cuvântului „linie”, folosit pentru a reprezenta „cuconetul” (femeile) din „Platlanda”, traducătoarea ar fi trebuit să utilizeze termenul „segment de dreaptă”, corect din punct de vedere geometric.

Ce-i drept, în „Elementele” sale, Euclid definea linia ca având doar lungime, fără grosime, iar capetele liniei sunt două puncte, adică părintele geometriei o vedea ca pe noţiune finită. În secolul XX, în vremurile de după Hilbert, linia a devenit o mulţime infinită de puncte. La Euclid, paralelele sunt liniile din acelaşi plan, pe care oricât le-am prelungi, deci oricât am adăuga nişte porţiuni finite unor porţiuni finite, ele nu se vor întâlni. În matematicile neeuclidiene, paralele sunt nesfârşite şi se intersectează la infinit. Grecii antici operau cu noţiuni concrete, palpabile, bune pentru „măsurarea pământului”. Ştiinţa lor a devenit în prezent un caz particular al unor teorii generalizatoare.

Vedem deci că versiunii Bastion a lui Flatland îi lipseşte o punere în temă a cititorului, o prefaţă sau o postfaţă critică, plus nişte note de subsol. 'Platlanda' nu este o carte uşoară şi merita o prezentare de o ţinută academică. Primele nume care îmi vin în minte sunt Gheorghe Păun şi Solomon Marcus, dar vor fi fiind şi în Timişoara oameni. Aşa s-ar fi ocolit şi situaţia jenantă a traducerii cuvânt cu cuvânt a motto-ului de care am amintit anterior, fără nici o referire la Shakespeare sau Huxley.

Nici lectorul nu şi-a facut treaba cum trebuie. Un filolog pătimaş, de tipul regretatului George Pruteanu, n-ar fi permis apariţia unei propoziţii precum: „Toate plăcerile erau prezente pe capul meu.” (p.121). Este un exemplu bun de postat pe proz.com, unde translatorii profesionişti se distrează pe seama bâlbelor din „traducerile la kilogram”. Originalul englez sună aşa: „”. În dicţionarul englez-român al lui Andrei Bantaş, „to pall upon” este echivalat cu „a-şi pierde farmecul (pentru)” sau „a nu mai prezenta interes (pentru)”. Sensul corect ar fi deci: „Toate plăcerile şi-au pierdut savoarea.”

Normal, o prezentare critică n-ar trebui să se refere la aspectele tehnice ale editării, dar lucrurile nu stau cum trebuie nici în acest domeniu. Truda anonimului tehnoredactor a fost risipită prin repaginarea strânsă, parcimonioasă, a volumului, drept care au apărut o serie de contradicţii dintre conţinutul propriu-zis şi datele din cuprins: capitolele (secţiunile) încep la cu totul alte pagini decât cele trecute la sfârşit.

Dacă ar fi fost după mine, n-aş fi dorit să recitesc volumul cu creionul roşu în mână, ci să mă distrez cu ideea unei psihanalize a personajelor. Universul imaginat de Edwin A. Abbott reprezintă un caz cu totul neobişnuit de inversiune a simbolurilor sexuale: în lumea plană, bărbaţii sunt poligoane ori chiar devin cercuri, în vreme ce femeile din „Platlanda” sunt agresive, băţoase, faliforme. În spiritul pudic, tipic victorian, al evitării detaliilor explicite legate de sexualitate, autorul ne lasă să ne închipuim singuri cum o femeie de tip „segment de dreaptă”, o fiinţă monodimensională, putea să dea naştere unor urmaşi bidimensionali.

Calitatea generatoare de sublim este dată de grija pentru reproducerea detaliilor şi de finisajul corespunzător.





CARTEA STELELOR

Györfi-Deák György


Trilogia „Cartea stelelor” de Erik L'Homme a apărut la noi în mod progresiv, ca şi alte romane fantastice publicate de Editura RAO, de parcă întâi editorii ar fi testat piaţa cu primul volum şi, dacă iniţiativa s-a dovedit a fi profitabilă, atunci au dat undă verde continuării. Oricum a fost, traducătoarea Aurelia Ulici a realizat o transpunere excelentă.

Am zărit „Vrăjitorul Qadehar”, prima parte din „Cartea stelelor”, la un târg de carte, în toamna anului 2006, la câteva luni după apariţia ei. Cum tineretul din ziua de azi suferă de harrypotteromanie, dar numai deoarece n-au citit „Urciorul de aur” al lui E.T.A. Hoffmann sau „Vrăjitorul din Earthsea” de Ursula K. Le Guin, am cumpărat volumul lui L'Homme, cu gândul că poate va folosi la aplicarea principiului „cui cu cui se scoate”, singura stratagemă valabilă în direcţionarea adolescenţilor către valorile literare autentice. Mama natură are legi simple şi eficace. Când economia de consum produce o supraabundenţă de produse greu digerabile, băgate pe gât de un marketing agresiv şi avid de câştiguri, în cele din urmă reacţia naturală va fi greaţa şi abandonarea produsului nociv (până la urmă, cuiul cel eficace, trezirea din adoraţia fără limite indusă de ucenicul vrăjitor din Hogwarts, a fost „Trilogia Bartimaeus” de Jonathan Stroud).


Erik L'Homme pare să fie mai degrabă un personaj de roman decât scriitorul propriu-zis. Biografia oficială ne informează că s-a născut în 1967, la Grenoble. În copilărie, a petrecut mult timp în sânul naturii. Şi-a întărit corpul jucând rugby (dar, în acelaşi timp, a studiat şi pianul). Fire aventuroasă, a fost atras de istorie, iar după terminarea studiilor universitare şi dobândirea titlului de doctor a pornit în căutarea peripeţiilor, spre munţii din Asia Centrală, unde a sperat să dea de urmele Omului Sălbatic. Ulterior, a fost atras de o comoară în Filipine. A străbătut Marocul, Libanul, Afganistanul, Pakistanul, Thailanda, Malayesia. Întors în Franţa, a căutat să-i determine pe tineri să cunoască şi să respecte natura. Pe lângă activitatea de la revista „Jeunes pour la Nature”, a început să scrie romane.

„Vrăjitorul Qadehar” i-a adus Premiul Tinereţii la Festivalul Internaţional de Geografie din Saint-Dié-des-Vosges. I-au urmat „Seniorul Sha” şi „Chipul Umbrei”, apărute la noi în iunie 2007, respectiv octombrie 2007. Aventura decurge pe trei tărâmuri: Lumea Reală, Ţara de Ys şi Lumea Incertă. În acest caz, ucenicul vrăjitor este Guillemot de Troil, un băiat cu aptitudini pentru lucrările magice. Remarcat de Maestrul Qadehar, un mag din elita Ghildei, tânărul este trimis să se instruiască la mănăstirea de la Gifdu. Ca de obicei, potenţialul noului ucenic trezeşte şi interesul tartorului-şef, numit pur şi simplu Umbra. Ticălosul năimeşte nişte gommoni, făpturi feroce din mare, să-l aducă pe copil, dar agresorii sunt derutaţi de un medalion şi o răpesc pe Agathe. Ajutat de prietenii săi: Ambre, Coralie, Gontrand şi Romaric, băiatul o salvează în finalul primului volum.

Următorul e doar un intermezzo care pregăteşte calea pentru confruntarea finală. Seniorul Sha este de fapt Yorwan, vrăjitorul care a furat cea mai importantă lucrare a magilor, „Cartea Stelelor”, ca să o protejeze de tentativele Umbrei de a pune mâna pe ea. Ghilda este atrasă într-o ambuscadă şi vrăjitorii sunt ucişi. Singurul care scapă e Qadehar, dar lui i se pune în cârcă dezastrul şi e nevoit să fugă. O vreme, suntem lăsaţi să credem că Guillemot ar putea fi fiul lui Yorwan, dar lucrurile se limpezesc şi, în ultimele pagini, toată lumea pleacă sau e pe cale să plece către Lumea Incertă.

Partea finală le rezolvă pe toate. Aflăm cine este Umbra şi cine este tatăl ucenicului vrăjitor (cine altcineva ar fi putut fi?). Foarte bine, pentru că nici mama băiatului nu este cea ştiută de noi. Umbra, vrăjitorul trădător şi lacom de putere, reuşeşte să fure Cartea Stelelor de la păzitorul ei, dar o parte din ea îi rămâne interzisă, drept care încearcă să se folosească de Guillemot. Tentativa îi este dejucată cu multă îndemânare, dar preţul plătit este unul uriaş, tânărul îşi pierde puterile magice (acum ştiţi de ce am pomenit de „Earthsea” ceva mai înainte). Erik L'Homme lasă totuşi o portiţă pentru o eventuală continuare, pentru că în afară de magia provenită din stele, există şi alte resurse pentru producerea de farmece.

Trilogia „Cartea stelelor” este o reuşită a literaturii pentru tineret din spaţiul francofon, o pătrundere într-un teritoriu socotit ca fiind un fief al literaturii anglo-saxone. Ea a fost tradusă până acum în 20 de limbi. Cu modestie, Erik L'Homme mărturisea într-un interviu că n-a crezut niciodată că va fi celebru înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani. Între timp, scriitorul a terminat o altă trilogie, un thriller fantastic întitulat „Phaenomen”. Nu ne rămâne decât să sperăm că ne vom bucura de ea, în traducere, cât mai curând.

Despre:
Erik L'Homme - Trilogia „Cartea stelelor”:
1. Vrăjitorul Qadehar, traducere de Aurelia Ulici, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006.
2. Seniorul Sha, traducere de Aurelia Ulici, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2007.
3. Chipul Umbrei, traducere de Aurelia Ulici, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2007.





UN ÎNCEPUT, LA SFÂRŞIT

Victor Martin


Vrând să cumpăr nişte roşii, m-am tot învârtit prin piaţă, printre mormanele aşezate frumos, pe tarabe, strălucitoare, de îţi luau ochii. Nu am luat în seamă că sunt „ roşii de grădină” sau „roşii româneşti”, din lădiţe pe care scria în turceşte, şi m-am apropiat de o tarabă unde se găsea o tomată secţionată. M-am uitat atent la interiorul semisferei, am spus vânzătoarei că roşia expusă e necoaptă şi, dacă tot voia să mă păcălească, măcar să fi căutat una cât de cât coaptă. Vânzătoarea s-a inflamat şi a început să strige că sunt singurul cumpărător care spune despre roşiile ei ca sunt necoapte.

Prin asociaţie de idei, această scenă mi-a adus aminte de existenţa cyberpunk-ului pe piaţă; şi în piaţă, dacă ţinem cont că multe cărţi se vând şi în supermarket.

De curând, am cumpărat de la un chioşc de ziare romanul de succes „Neuromantul” de William Gibson, vândut ca supliment al unui ziar. Auzisem şi citisem câte ceva despre acest roman cu multe premii.

Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admiratorilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF”, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul. Mi-am zis să citesc şi un cyberpunk străin, întâmplător, chiar al unuia dintre întemeietorii curentului.

După primul capitol, am vrut să renunţ la lectură; atmosfera tipică filmelor americane de duzină, cu samurai, mahalale japoneze, e un clişeu mult prea uzitat. Ca şi elementele fantastice sărăcăcioase, gadget-urile şi mai neinspirate. Stilul? Încâlcit până la autoanulare.

După un timp, m-am gândit să merg mai departe cu lectura, spunându-mi că, înainte de 1989, nepreaauzindu-se la noi de Herbert sau Dick, mergea şi un Gibson. Am dat peste mult prea multe descrieri şi trimiteri plicticoase la veşnice istorii ale vieţii, considerate înflăcărate de autor, dar adormitoare prin acumulare.

Ca „America” lui Franz Kafka sau „Edificiul nebuniei absolute” de Stanislaw Lem, „Neuromantul” e o călătorie iniţiatică, împănată cu termeni din industria cibernetică, şi atât. Vulgaritatea unor termeni n-o salvează; tineretul nu citeşte cyberpunk decât dacă i se spune. Nu are nimic a face cu science fiction-ul modern. Ca cyberpunk, este exact cum a fost perceput de calchiatorii români; cine inventează un subgen, trasează regulile acestuia. Şi „Telepatul” lui John Brunner a fost ceva la vremea lui şi s-a depăşit, dar măcar e science fiction.

Scriitorii de science fiction nu încearcă s-o ia înaintea dezvoltării tehnicii; încearcă s-o anticipeze. Cyberpunk-ul a luat-o haihui, rău de tot, înaintea tehnicii de calcul electronic, şi s-a pierdut în bălării.

Nu critic cyberpunk-ul; îl iubesc. E ca la psihiatru: „L-ai iubit pe decedat?”. „Da, dar a decedat”. Acest subgen al SF-ului venea să acopere un gol, dar, orice acoperă un gol, îl protejează.

Senzaţii şi percepţii halucinante, plimbări prin memoria altora, prin spaţii virtuale, subspaţii sau infraspaţii se găsesc cu grămada în serialul „Andromeda”. Nimic deosebit faţă de basmele moderne obişnuite. De la bagheta magică la calculator e o distanţă de doar câteva secole. Era nevoie de basm modern; maniacii jocurilor pe calculator trebuie şi ei să fie hrăniţi cu ceva; cu lucruri mai mult sau mai puţin digerabile pe care scriitorii români de cyberpunk le iau şi le fac indigerabile. Călătoria în cyberspaţiu e o umplutură mai mult pentru filmele tematice. Când gadgetul devine scop în sine şi tratat pe sute de pagini, începe să plictisească. Precum astrologia şi metafizica în Evul Mediu, cyberpunk-ul, prin calculator şi lume virtuală, nu e decât un act subcultural. Ca orice subcultură, are viaţă scurtă.

Cyberpunk-ul e pentru SF cam ce era psihedelic-ul anilor 1970 pentru muzica pop. E un arbust care a prins rădăcini în tavanul frigiderului; artificios din artificial.

„Neuromantul” lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction. E un roman scris cu talent, dar nu cu talentul lui Dick. Nu are idee. Nici o sumă de idei mai mici n-are. Nici măcar fir narativ. E un ghem; demenţă inteligentă, dacă alienarea mai are vreo legătură cu spiritul, acţiune de dragul acţiunii.

Inteligenţa nu ajunge; trebuie dublată de un acut simţ artistic. Literatura este ceea ce visează fiecare şi nu poate transpune în cuvinte; trebuie să vină scriitorul, să-i releve indescifrabilul. Când o face încâlcit, avem literatură, dar nu la o cotă calitativă ridicată.

Când nu înţelege nimic, cititorul se crede deştept; chiar şi prin faptul că ar putea înţelege orice.

Există un hormon al literaturii, mai ales la bărbaţi, dar nu ajunge. Nici chiar multe şiruri de sinapse nu ajung. E nevoie de originalitate şi inteligibilitate, nu de mimetism.

Ideea care se desprinde din „Neuromantul” e conglomeratul însuşi. E o sferă narativă, cu floricele de tehnică electronică şi dialoguri teribiliste, care nu susţin nici o acţiune. În cyberpunk, se întâmplă să se-ntâmple. Ca în serialul „Lexx”.

„Neuromantul” nu spune nimic. Nu are idei, nu are subiect. Seamănă cu orice altceva. Nu tratează nici măcar politicul, filozoficul, aforisticul sau speculaţia ştiinţifică. Cititorul poate să şi-l bage undeva, într-un sertar.

Premiile lui Gibson se înscriu în politica editorială americană de încurajare, profitabilă tuturor, şi de împingere a sistemului înainte. Americanii dau premii pentru orice, chiar şi pentru performanţa de a face cumpărături inutile. Un premiu care nu răsplăteşte valoarea e mult prea puţin, dar ce-i pasă unui sistem pragmatic de valoare?

Considerat de unii „roman avertisment”, nu se înţelege ce avertizează „Neuromantul”; poate faptul că nu trebuie să cadă pe mâna tânărului în formare, că induce comportament deviant, ca în povestea cu avertismentul de pe pachetele de ţigări. Considerat de unii „pseudotehnicist”, acesta trebuie să plece de la tehnică, nu de la romanţarea acesteia. Cyberpunk-ul este o aglomerare de cuvinte din tehnica de calcul, dar de aşa natură amestecate, încât să nu mai înţeleagă nimic nici aceia care vor să înţeleagă lucruri de la sine înţelese.

Cyberpunk-ul nu e SF; e parte neînsemnată a acestuia, care se crede întregul. E purecele care se crede parazitat de elefant. În deşert, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Într-o pădure de uscături, o uscătură în plus nu se vede.

Neobişnuiţi să înţeleagă ce citesc, mulţi nici nu-şi bat capul cu asta; spun că e trendy.

Există şi imaginea în oglindă a lui Gibson; se numeşte Serge Brussolo. Acesta ştie să facă un roman dintr-o singură idee; şi are idei.

Pot eu să le spun vânzătorilor de cyberpunk faptul că roşiile lor sunt frumoase, că arată bine pe dinafară, te iluzionează să cumperi, dar au fost aduse forţat la maturitate şi sunt necoapte pe dinăuntru?

Despre:
William Gibson - „Neuromantul”





BENZILE DESENATE ROMÂNEŞTI DE LA A LA Z

Györfi-Deák György


În lumea largă, iniţialele „B.D.” nu înseamnă nicidecum „Brigada Diverse”, cum ne-au obişnuit comediile „miliţiste” din ciclul de filme cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani (nemaisocotind şi câinele) în rolurile principale: „B.D. intră în acţiune” (1970), „B.D. în alertă” (1970), „B.D. la munte si la mare” (1971).

În mod obişnuit B.D. înseamnă „benzi desenate”, ca şi „bande dessinée” (prescurtat: „bédé”) în franceză, mediu cultural şi artistic cu care graficienii noştri au păstrat legături strânse chiar şi pe vremea lui Ceauşescu. Wikipedia o defineşte drept: „un mijloc de comunicare pe cale grafică, alcătuit cu ajutorul imaginilor şi, adeseori, a cuvintelor, în scopul de a ilustra un fir narativ.”. Transpunerea unor poveşti într-o succesiune ordonată de secvenţe desenate datează din zorii omenirii, precum ne dovedesc picturile rupestre ale vânătorilor primitivi. Miturile sculptate în basoreliefurile din templele egiptene, poveştile imprimate cu blocuri de lemn pe hârtie de chinezi, succesiunea de tablouri ce înfăţisează Patimile Celui Răstignit de Paşti din multe biserici creştine, toate au pregătit terenul pentru apariţia acestei simbioze între artele grafice şi literatură. B.D. este socotit de unii ca fiind a noua artă.

Unii au profitat de popularitatea genului în scopuri politice, dar el şi-a păstrat eterna prospeţime şi candoarea datorită opţiunilor publicului. Pionierii şi şoimii patriei de odinioară au crescut cu seria de romane publicate până la începutul anilor '70 de Editura Stadion (transformată apoi în Editura Sport-Turism), s-au distrat cu aventurile lui Mac (personaj creat de Lucia Olteanu şi Rusz Lívia), stripurile desenate de Pompiliu Dumitrescu în „Cutezătorii”. Nic Nicolaescu propunea probleme tehnice (seria „Greşeala isteţilor”) în „Racheta cutezătorilor”, revistă care a organizat şi concursul „Minitehnicus are o idee” (un roboţel emblematic, creat de José Cabrero Arnal, părintele lui Pif şi Hercule).

După revoluţie, printre valurile de flux şi reflux provocate de convulsiile tranziţiei, s-a remarcat revista „Carusel”, propulsată de cel mai cunoscut desenator profesionist român, Sandu Florea, unul dintre graficienii cei mai bine cotaţi de la celebra editură Marvel Comics. Printre autorii de scenarii B.D. s-au numărat Horia Aramă, Ion Băieşu, Dinu C. Giurescu, Ion Hobana, Corneliu Leu, Marcel Luca, Leonid Petrescu, Mircea Sîntimbreanu, Radu Theodoru ş.a.

În fapt, B.D. sunt „o adevărată industrie colorată şi alb-negru pe hârtie”, cum se arată în postfaţa „Dicţionarului benzii desenate din România”, ediţia a II-a, scrisă de Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ. Prima ediţie cu acest titlu a apărut în 1996, la editura AIUS, cu ocazia centenarului american al primelor „comics” şi a cuprins 100 de autori (câte unul pentru fiecare an trecut de la apariţia lui „Yellow Kid” de Richard Felton Outcault în cotidianul „New York World”). Să notăm că Dodo Niţă a început prospectarea teritoriului în 1992, când a publicat „Istoria benzii desenate româneşti”.

Noua ediţie, tipărită după nici un deceniu, în 2005, la Editura MJM din Craiova, a dublat numărul de articole. Aflăm cu această ocazie că printre cei 200 de graficieni renumiţi se numără parlamentarul Radu F. Alexandru, arhitectul Marian Radu, primul primar post-revoluţionar al Constanţei, Gabriel Rusu, directorul Şcolii de Poliţie din Cluj.

Virgil Tomuleţ e un grafician şi caricaturist, tot clujean, mare suporter al echipei Universitatea. La vremea apariţiei „Dicţionarului B.D.” era vicepreşedinte al Asociţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România. Este o prezenţă obişnuită la marile saloane internaţionale de umor, precum cel de la Piracicava (Brazilia) sau Saint-Just-le-Martel (Franţa). A debutat cu stripuri de bandă desenată în 1959, în revista „Napsugár” şi a publicat apoi constant în „Jóbarát”, „Arici Pogonici”, „Cutezătorii”, „Luminiţa”. După revoluţie, la îndemnul regretatului Horia Aramă, creează seria „D-ale lui Cosmonică” pentru revista „Start 2001”.

Dodo Niţă este craiovean şi încă unul de frunte. În prezent, în calitatea sa de preşedinte, conduce Asociaţia BD-iştilor din România. Este membru al Asociaţiilor de Benzi Desenate „Les Amis de Herge” din Belgia şi „ART 12” din Franţa, corespondent al revistelor „La Lettre de Dargaud” şi „HOP!” din Franţa, „Phumettoteca” din Italia, „AQQ” din Polonia, precum şi a ziarelor portugheze „Barlavento”, „Noticias do Entroncamento” şi „Jornal de Almada”. Pentru contribuţia sa la promovarea francofoniei în România, prin intermediul benzilor desenate, Dodo Niţă a primit în 2001 titlul de Cavaler al Ordinului „Les Palmes Academiques” (Franţa), iar în 2006 pe cel de Cavaler al Ordinului „Leopold al II-lea” (Belgia). A mai publicat volumele: „Europa benzilor desenate” (2001), „Tintin en Roumanie” (2003, 2007), „Vârsta de aur a benzii desenate româneşti” (2004, împreună cu Virgil Tomuleţ).

De altfel, Craiova s-a impus de mult timp ca o capitală a B.D.-ului românesc, lucru care se vede şi din ilustraţia coperţii, unde trudesc de zor („O desenaş, vere?”) artiştii Viorel Pîrligras, Marian Mirescu şi Valentin Iordache. Primul este realizatorul revistei „Fergonaut”, al doilea a editat vreme de peste un deceniu „magazinul evazionist de subcultură pentru toate elitele” AHBD (numerele apărute se pot descărca gratuit în format PDF de la http://ahbd.syndicart.net/), iar cel de-al treilea a publicat peste 100 de B.D.-uri, de la „Argonaut” şi „Orion” până la „Academia Caţavencu”.

Prin prezenţa în ziare şi reviste, banda desenată românească a devenit o componentă socială cotidiană a vieţii noastre. Prin prezentul „Dicţionar”, ea îşi afundă puternic rădăcinile în sol şi ne arată câte crengi pline de roade poartă.





O TRILOGIE CRITICĂ SF

Györfi-Deák György


Profesorul universitar Cornel Robu a publicat recent, tot la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, un al treilea volum dedicat literaturii SF, intitulat „Scriitori români de science-fiction”. Seria a debutat în 2004, cu o lucrare teoretică: „O cheie pentru science-fiction”, un volum de dimensiuni monumentale, îmsumând 612 pagini tipărite mărunt, în care totuşi n-a încăput un capitol, „Paradoxurile timpului în science-fiction”, amplificat şi tipărit ulterior, în 2006, ca o lucrare de sine stătătoare.

Dacă în primul volum criticul a creat un model teoretic de identificare şi investigare estetică a literarităţii ştiinţifico-fantasticului, bazându-se pe conceptul de „sublim”, cea de-a doua carte constituie un studiu de caz a felului cum, pornind de la speculaţiile filosofice legate de natura şi curgerea timpului, scriitorii au reuşit să creeze naraţiuni memorabile, capabile să stârnească în cititorii unor epoci diferite „senzaţia de uimire şi miracol” (sens of wonder).

Noua apariţie editorială ne coboară din înălţimile senine, de unde privirea de corb a exegetului a cuprins dintr-o bucată întregul teritoriu al imaginarului SF şi ne readuce cu picioarele pe pământ, într-un spaţiu tumultuos şi în continuă preschimbare. Şi aici, înainte de toate, exploratorul ne prezintă reperele fixe, pornind de la care va efectua cartografierea „noilor hărţi ale Iadului”: Victor Anestin, Victor Papilian, Mircea Eliade, Mihu Dragomir, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, Victor Kernbach, Horia Aramă, Ion Hobana, Leonida Neamţu, Miron Scorobete, Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan, Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţă şi Florin Manolescu. Ei sunt, în bună măsură, cei aleşi să reprezinte „scriitorii”.

Văzut de la o depărtare de două (ba chiar trei) decenii, „noul val” al autorilor din anii '80 apare acum ca „trecutul unei iluzii”. Secţiunea dedicată lui Mihail Ionescu, Dan Merişca, Mihail Grămescu, Lucian Ionică, Gheorghe Păun, Alexandru Ungureanu, Leonard Oprea şi Cristian Tudor Popescu este constituită, în bună parte, din dosare de presă, compuse din articolele fişate atent de criticul care poate ar fi dorit ca aceste mlădiţe să repopuleze teritoriul rămas deşert prin dispariţia înaintaşilor. Ca în poezioara cu cei zece negri mititei (sau, la Arghezi, „Zece harapi, zece căţei, zece mâţe”), unii dintre ei au emigrat peste mări şi ţări, alţii au optat pentru o carieră în jurnalistică sau, din nefericire, au pierit în urma unor accidente stupide şi s-au transformat în legende ale fandomului, înainte ca truda lor să „noveloformeze”: să transplanteze, să aclimatizeze, să înflorească, să rodească şi să ne ofere savoarea unei percepţii literare inovatoare în Canaan-ul mileniului al III-lea.

Durerea cronicarului septuagenar răbufneşte, ca în cazul unui bunic cu fiii răpuşi şi nepoţii pervertiţi:

„Azi nu se mai scrie science-fiction adevărat, în România deloc, iar în lume din ce în ce mai puţin; în schimb, din ce în ce mai mult horror şi fantasy, din ce în ce mai multă magie şi supranatural, feeric şi paranormal, violenţă şi sex, coprolalie şi pornografie, mizerabilism şi putrefacţionism, din ce în ce mai mulţi vampiri şi strigoi, vrăjitoare şi vrăjitori, din ce în ce mai mult Harry Potter ş.a.m.d. - tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF, aducătoare în continuare de prestigiu intelectual şi de profit comercial.”

Să nu uităm că eruditul clujean este un cercetător respectat de colegii occidentali, autorul articolelor referitoare la România şi scriitorii de la noi, din marea „The Encyclopedia of Science-Fiction”, editată de John Clute şi Peter Nicholls (1993). După ce a trudit decenii în şir ca să fim remarcaţi ca un ţinut fertil pe o hartă unde în dreptul Transilvaniei scria „Aici sunt vampiri!” (Unde eşti, tu Ardeal, grădină a zânelor?), iată că realitatea s-a schimbat. Cornel Robu îl parafrazează pe memorandistul Ioan Raţiu, bunicul celui care i-a dat afară pe mineri din Camera Deputaţilor: „Existenţa unui gen literar nu se negociază discursiv ci, mai întâi, se afirmă prin creaţie, prin opere”.

Adevărul e că, din decembrie '89 încoace, nu stăm pe roze în nici un domeniu, cu atât mai puţin în cele legate de creaţie. Speranţele exprimate în articolele grupate în secţiunea „Secvenţe ante-decembriste” au fost prea puţin împlinite. Anii '80 au fost perioada când autorul a considerat cu optimismul militantului că science-fictionul reprezintă un vaccin care „ne imunizează faţă de atrocităţile, de spaimele, de disperările acestui sfârşit de secol şi de mileniu”. Dar iată că, odată boala declanşată, injecţia salvatoare nu a ajutat.

Cornel Robu n-a disperat, ci, cu înţelepciune, a examinat resursele existente. Ultimul grupaj de articole, „Secvenţe post-decembriste”, ne prezintă semnele bune ale unei continuităţi a normalului: apariţia unui volum de povestiri antologice, precum „Misterul camerei închise” de Florin Manolescu (Science-fiction „adevărat”), publicarea tripletei novelistice „Constanţa 1919” de Liviu Radu (Eterna şi pitoreasca Românie), stabilirea unui punct de referinţă prin monumentala „Anticipaţie românească” (1994, 2003) de Mircea Opriţă.

În interviul acordat lui Octavian Soviany („Tribuna” 12/1992), interlocutorii s-au axat în special pe felul cum s-a născut antologia „Timpul este umbra noastră”. Atunci, cărturarul clujean afirma că o întreprindere de o asemenea anvergură nu poate fi infirmată prin obiecţii şi contestări, ci numai printr-o altă antologie, mai bună. Ideal ar fi fost ca ea să apară în 2001 (nota bene, nu în 2000, cifră rotundă, ci în anul Odiseii Spaţiale), dar n-a fost să fie. Poate că 2011 (după douăzeci de ani) va fi un an mai fast. Ori, cine ştie? Cum autorii de SF posedă dexteritatea de a opera cu realităţile alternative, de a se juca cu timpul şi istoria, s-ar putea ca ea să ne aştepte deja, într-o zi din parcursul nostru viitor prin Univers.





FERTILUL POSTAPOCALIPS

Györfi-Deák György


În romanul „2000” de Gheorghe Săsărman, fizicienii au pus la cale un „biliard microcosmic” ca să elibereze cuarcii din chingile nucleare, un experiment de tipul Large Hadron Collider de la CERN, despre care s-a discutat atât de mult în septembrie 2008. Ce-i drept, fenomenul a fost descris la nivelul speculativ al anului 1986, adică a implicat nişte energii mult mai mici decât cele generate în ciocnirile fascicolelor de protoni acceleraţi din cercetările actuale, dar, în planul imaginat, rezultatele au devenit la fel de spectaculoase ca şi cele din „Fabrica de absolut” de Karel Capek. Vizionarul scriitor român ne-a zugrăvit un tablou apocaliptic: ca urmare a experimentului, continuul spaţio-temporal s-a destrămat, s-a creat o reţea de porţi ce permite călătoria în timp, iar în debandada globalizată sectele milenariste au înflorit şi au încercat să preia puterea. În „Anticipaţia românească” (1994), monumentala istorie literară dedicată SF-ului autohton, Mircea Opriţă nota cu privire la problematica propusă de „2000”:

„Oricât de prudent studiate, însă, nu toate intervenţiile omului în intimitatea materiei pot avea răspunsuri dinainte cunoscute. Efectele secundare sunt destabilizatoare. Pe măsură ce opera scapă de sub control, consecinţele ei se arată teribile pentru mediu, dar mai ales pentru societatea umană”.

În noua epocă nucleară de după 6 august 1945, omul a învăţat să adopte o atitudine precaută când cercetătorii vorbesc despre descătuşarea energiilor, dovadă isteria în masă provocată de cercetarea menită să caute bosonul Higgs şi să lămurească unde a dispărut antimateria.

Toţi cei născuţi în secolul XX au privit sosirea mileniului III cu speranţă şi cu teamă. Obsesia milenaristă transmisă secole de-a rândul ne-a marcat generaţia, mai ales după apariţia Bombei. Din fericire, în 2000 n-au răsunat trâmbiţele Apocalipsei, eclipsa de Soare din 11 august 1999 a trecut fără să producă dezastrele prezise de Nostradamus, „cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni” n-au fost dezlegaţi, iar pesimiştii şi-au mutat target-ul catastrofic în 21 decembrie 2012, când se termină actualul ciclu prevăzut de calendarul maya.

Profitând de previzibilul răgaz, Mircea Opriţă şi-a continuat explorările critice ale apariţiilor science-fiction curente, şi-a consemnat impresiile în diferite articole, apoi le-a adunat între copertele unui nou volum, intitulat bonom „Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000” (Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2008).

Dacă anii '60-'70 au impus o linie „clasică”, caracterizată de o tematică specifică, optzeciştii au renunţat să mizeze pe elementele de popularizare a ştiinţei şi să se extazieze la gândul viitorului multilateral dezvoltat al patriei noastre socialiste. Înaintarea spre comunism fusese stopată progresiv de revoluţia maghiară din 1956, „Primăvara din Praga” şi protestele „Solidarităţii” poloneze. Anii '80 au favorizat experimentul literar, mobilitatea stilistică, fragmentarea intertextuală, recurgerea la planuri narative multiple, intervenţia vocii auctoriale, şocul elementului contradictoriu -formalisme ce pregăteau apariţia postmodernismului.

Schimbarea de regim politic din 1989 a dus doar la dispariţia fandom-ului controlat de Uniunea Tineretului Comunist, un sponsor autopropus şi chitit să dirijeze discret fenomenul, să-l transforme într-o „Daciadă” culturală şi să-l integreze ulterior în acţiunile de propagandă ale Partidului Unic. Este punctul culminant al nevrozei induse de teama unui apocalips, momentul când Cristian Tudor Popescu s-a dezis de şcoala literară unde a crescut şi a evoluat, declarând că SF-ul românesc a fost înmormântat împreună cu persoana dictatorului Nicolae Ceauşescu.

După un ultim moment de strălucire, precum a fost 1994, anul primei ediţii a „Anticipaţiei româneşti” şi al organizării Eurocon-ului timişorean, structura organizatorică şi hiperdimensionatul „turism SF” a colapsat şi fandomul s-a risipit, păstrându-se doar nucleul fanilor înrăiţi, capabili să înfrunte noua realitate adusă de trecerea peste pragul anului 2000. Ei au continuat tradiţia literară fundamentată de Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice şi seria de Almanahuri Anticipaţia. Seminţele speranţei au fost transplantate dincolo de deşert, în noile structuri ale imaginarului literar. Truda, stăruinţa şi încrederea dovedită au rodit cu spor. Cel puţin pe teritoriul anticipaţiei româneşti, recolta „postapocaliptică” se arată ca fiind neînchipuit de bogată.

Florin Manolescu, autorul clasicului studiu „Literatura SF” (1980), a revenit în prin plan cu volumul de povestiri „Misterul camerei închise”. Cele două romane robertograntiene despre Rominia imaginată de Voicu Bugariu sunt văzute ca fiind un „Sfârşit al «Ţiganiadei»”. Solitudinea voiajorului stelar reprezintă una dintre temele preferate ale regretatului Horia Aramă, autorul culegerii de povestiri „Planeta celor doi sori”. Eternul non-conformist Mihail Grămescu a grupat nişte „Povestioare bezmetice” sub un semn grafic roşu şi negru, dar a publicat şi un jurnal cu însemnări din 1983: „Iritaţia”. „Basme geostaţionare” confirmă încă o dată talentul lui Dănuţ Ungureanu. Sebastian A. Corn realizează o „Internet-babiloniadă” cu „Cel mai înalt turn din Baabylon” şi ne oferă spre delectare un roman din specia fanteziei eroice, „Imperiul Marelui Graal”. În ciclul „Abaţia” de Dan Doboş, călugării augustinieni se pregătesc de Armaghedon, „pentru a-L salva pe Dumnezeu”. Malby este un extraterestru omnipotent, care supune lumea din „Opţiunea” lui Liviu Radu şi împărăţeşte ca o divinitate nemiloasă până când oamenii îl descoperă pe Colb, „un utopist situat de partea Binelui maxim”. Meditaţia „etico-filosofică” în jurul simbolurilor creştine l-a inspirat pe acelaşi autor să scrie şi lucrări de mai mică întindere, precum povestirile grupate în volumele „Babl” şi „Cifrele sunt reci, numerele-s calde”.

Ana-Maria Negrilă conturează în „Oraşul ascuns” o serie de „Noi mistere ale Bucureştilor” şi explorează un viitor marcat de o nouă glaciaţiune în „Împăratul gheţurilor”. Editura on-line „LiterNet” ne oferă simultan două volume electronice scrise de Ovidiu Bufnilă, culegerea „Inelul Magic” şi romanul „Câmpuri magnetice”. Referindu-se la impetuozitatea autorului, Mircea Opriţă remarcă şugubăţ: „problema e dacă şi internetul, cu toate posibilităţile lui în continuă extindere, va mai reuşi să ţină pasul cu volumul în creştere al acestei opere vulcanice”. „Reţetarium” de Costi Gurgu conturează o „lume a poftelor sexuale şi culinare”. Florin Pîtea îşi fructifică proza scurtă în culegerea „An/Organic” şi porneşte „După busolă spre Ţara de Grafitti” cu romanul „Gangland”. În „Arta de a muri pe timp de pace”, secvenţe din revolta timişoreană au fost transpuse într-un context hiperrealist de „martorul ocular” Lucian Vasile Szabo. Un alt scriitor şi traducător bănăţean este Radu Pavel Gheo, „un veritabil «vrăjitor» al ingenuităţii”, autorul „basmului galactic” „Fairia - o lume îndepărtată”.

O „realizare notabilă şi ca proces de distilare a umorului, şi sub aspectul formulei satirice îmbrăţişate” este romanul „Elogiul muncii de partid” de Victor Martin (unde „elogiul” este plasat de critic între binemeritatele ghilimele). Culegerile de proză scurtă „Trilogie” şi „Zeul Kvun” de Lucian-Dragoş Bogdan sunt volume compozite, unde alături de texte antologice se află o serie de texte scurte, „cu poantă”. Bogdan Tudor Bucheru se remarcă prin „SF-ul de convergenţă”. Robert David debutează editorial cu „Turnurile gemene”, schiţe şi povestiri publicate tot la Editura Omnibooks. I se alătură Mihai Coman cu „Nopţi albe, zile negre”. Câinii poliţişti devin câini detectivi în „Sharia” de debut al Roxanei Brînceanu. Tot la prima apariţie în volum este şi „SF unu” de Cristian Mihail Teodorescu, un fizician de elită transformat benevol în părintele „butoniştilor”. În „Povestiri din răsplanetă”, Laurenţiu Nistorescu ne oferă o „Parodie celestă şi poezie”. Prima parte a „Cronicilor de familie”, cea dedicată prozei SF post-mileniu, se încheie cu nemiloasa analiză a romanului „America One” de George Lazăr, o carte plasată „În umbra cineserialelor”.

Partea a doua, dedicată lucrărilor non-fiction, începe intonând urmuzian: „Cică nişte cronicari...” Primul dintre toate studiile prezentate este plasat sub semnul centenarului din 2005. „Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti” este o monografie scrisă de Ion Hobana, un traducător dedicat şi un exeget literar profund implicat în popularizarea marelui scriitor francez. În plan teoretic, laurii îi revin profesorului clujean Cornel Robu, recent aniversat la împlinirea vârstei de 70 de ani, autorul unei trilogii de interes general: „O cheie pentru science-fiction” (2004), „Paradoxurile timpului în science-fiction” (2006) şi „Scriitori români de science-fiction” (2008). Criticul şi prozatorul Voicu Bugariu s-a arătat interesat de aspectele socio-culturale legate de genul în discuţie şi a propus formula „confruntării dilematice” pentru o studiere implicită şi implicată a mentalităţii colective, în volumul „Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi”. Propriile mele însemnări de lectură au fost analizate de Mircea Opriţă în două articole: „Un cărturar «antipic»” şi „Insomnii de cronicar”. Din noua generaţie de universitari pasionaţi de SF se remarcă un alt cadru clujean, Mircea Naidin, autorul studiului „Science Fiction. Definiţii, origini, fondatori”. Şirul celor care au apelat la Rapaport ca „să le dea un paşaport” şi să devină „cronicari... de familie” se termină cu un eseist pe care l-am amintit şi la secţiunea „fiction”: Laurenţiu Nistorescu.

„Cronici de familie” constituie un alt tip de abordare a domeniului care l-a pasionat vreme de o viaţă pe scriitorul din Cluj. Dacă „Anticipaţia românească”, volum republicat de curând la Editura Feed Back din Iaşi cu titlul „Istoria anticipaţiei româneşti”, s-a remarcat prin caracterul sintetic, sobrietate, echilibru, rigoare, ordonare, ţinută academică, această nouă carte preia ceva din ghiduşia cu care au fost scrise cele două „Repovestiri senine” din seria „Decameronului europrovincial”: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). De altfel, pe coperta a IV-a, Mircea Opriţă îşi avertizează cititorul că are de-a face „cu un grupaj de cronici literare şi mai puţin un studiu comparativ de probleme semnificative”. „SF-ul românesc după anul 2000” analizează lucrări remarcabile concepute de autori din diferite generaţii. Termenul de „familie” este folosit aici într-o accepţie literară şi se referă în special la elementele specifice de spiritualitate care individualizează producţiile SF în conglomeratul tot mai divers şi mai interesant numit „literatură contemporană”.





REALITATE DRAMATICĂ ŞI LOC SECUND

Horia Dulvac


Aproape din orice direcţie ai privi, în piesele lui Matei Vişniec realitatea spaţiului rusesc e permanent vie. Ea se face vizibilă fie ca amintire narcozată a traumei colonizării sovietice, ca percepţie difuză a figurii ocultate a lui Stalin, ca obsesie a morţii, a ororilor războiului, fie ca prezenţă secundă, fără chip dar insistentă a atmosferei cehoviene.

„Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”(Editura Aula, Braşov, 2001) este un grupaj cuprinzând patru piese de teatru, prima şi cea mai consistentă dând titlul volumului.

Atmosfera debutează cu aerul de mister tensionat amintind de piesa „Cu uşile închise” a lui Sartre. Ca şi în scriitura sartriană, textul are o consistenţă căreia nu îi poţi sesiza cu uşurinţă provenienţa, devreme ce stilistic este destul de auster.

Cu toate acestea, limbajul teatral îşi îndeplineşte cu mult succes vocaţia dublă şi, deşi logica internă a textului e aproape impecabilă, decurgând şi desfăşurându-se din ea însăşi, câmpul potenţialităţilor şi posibilelor este extrem de generos.

Limbajul teatral la Vişniec nu are probleme în împlinirea uneia dintre cele mai delicate funcţiuni stilistice şi anume vocaţia dublă a textului: aptitudinea de a construi un spaţiu care să se susţină a fi real şi aceea de a se ascunde într-o altă semnificare. (Cu alte cuvinte de a ascunde o lume după datele de aparenţă a altei lumi, cea virtuală fiind de fapt cea care contează.)

Spaţialitatea teatrală e edificată fără probleme, iar personajele sunt vii, extrem de bine conturate, dar la o analiză mai atentă, constaţi că prin venele lor nu circulă sângele roşu al realului şi imediatului, ci sunt ca morţii din „Recviem”(una din piesele grupajului), maşinării care se mişcă.

Energia care le animă se găseşte nu în interiorul lor, ci în altă parte - identificarea acestui locus la Matei Vişniec ar putea fi cheia oricărui mecanism critic sau de înţelegere.

În piesa ce dă numele volumului, acţiunea şi un anume tip de epic sunt la ele acasă. La fel, şi dialogurile având dublă vocaţie, atât de caracteristice limbajului teatral (cel care deşi instituie convenţia, te obligă să o iei ca realitate - în timp ce întregul efort dramaturgic este salvgardarea unei alter – realităţi).

Atmosfera e un amestec cehovian prelungit într-un prezent marcat de senzitivităţile provocate de memoria totalitarismului: scriitorul sovietic Iuri Petrovski primeşte o neobişnuită sarcină de partid - să îşi utilizeze talentul pentru a face comunismul comprehensibil bolnavilor Centrului de boli mintale de la Moscova.

Motivul îl constituie „grija avansată faţă de om” şi nevoile individualităţii, astfel încât şi „debilii mintali lejeri, mijlocii sau profunzi, schizofrenii, autiştii, depresivii sau nevroticii” , care „evident nu au nimic de-a face cu bolnavii mintali ai ţărilor capitaliste şi imperialiste”, să beneficieze de „transformarea” fără de care nu se poate construi socialismul.

Pentru un scriitor provocarea e reală: a găsi cuvintele simple, extrem de primitive care să îi facă pe oameni să înţeleagă Istoria comunismului, reprezintă în ultimă instanţă exerciţiul plasticului absolut, reţeta miraculosului dozaj, visul oricărui creator.

Sunt prezenţi aici într-o pitorească înţelegere nebunii, asistenta medicală (îndrăgostită nu de scriitor ci de figura puterii), medicii ; cadrele scenice sunt mişcate cu energie şi dinamism contribuind la consumarea unei întâmplări teatrale aproape clasicizate.

Dar ceea ce devine caracteristic pieselor lui Vişniec este aceea că ele sunt de fiecare dată mai mult decât par, dincolo de normele dramaturgiei ele lasă impresia că vizează (într-un mod nespus, ba chiar ascuns, ca şi cum ar dori să ne inducă în eroare) altceva.

Până şi personajele par că se mişcă de parcă ar fi nişte marionete în dosul căreia acţionează o forţă nevăzută. Altele, ca de exemplu Stalin (mai degrabă obsesie decât personaj ), sunt o prezenţă difuză ce îşi plimbă arhicunoscutul chip aidoma unei stafii în lumea secundă a piesei de teatru: deşi nu se face vizibilă şi nu e prezent în mod substanţial, acesta pare a fi de fapt viu.

De altfel, toate piesele lui Vişniec dau impresia că personajul are sufletul în alt loc - oamenii se mişcă într-un spaţiu înzestrat cu toate datele aparente ale realului, dar într-un plan secund, menţinut în permananţă ca tendinţă, niciodată explorat.

Pare că raţiunea gesticii se află în exterioritatea lor, ceea ce dă în genere personajelor aerul de iraţionalitate atât e greu de definit şi circumscris.

Din această perspectivă „spaţialitatea gesticii”, mecanica cinematică a mişcărilor se aseamănă izbitor cu stranietatea universului plastic suprarealist, iar sentimentul că realitatea secundă creată de operă e doar un mecanism şi senzaţia unei prezenţe acute şi tăcute în vecinătatea oamenilor a visului, fac trimitere la onirism.

De altfel, într-o notă a autorului la finalul piesei „Maşinăria Cehov”, dramaturgul Matei Vişniec îşi declară afinitatea faţă de ceea ce el numeşte „absurdul” în stare precursoare din piesele lui Cehov.

Este vorba despre o aşteptare niciodată împlinită, o plecare care nu are loc, despre gesturi neconsumate dar care îşi expun întreaga tensiune tragică în piesă, ce presupun capacitatea absolut performantă a dramaturgului Matei Vişniec de a menţine tensiunea şi potenţialitatea, de a întreţine riscantul echilibru al hazardului şi posibilului.

Dacă suntem în general obişnuiţi ca această tensiune a potenţialităţii să decurgă dintr-o succedare a epicului(deseori evitarea căderii în actualitate o luăm drept obişnuitul suspans), la Matei Vişniec binefacerile virtualităţii izvorăsc de peste tot, însoţesc după cum am mai spus gestica uzuală a personajelor (lumină ce subliniază aerul lor uşor mecanicist).

Nu realizez cum şi-a perfecţionat Matei Vişniec aceste avansate abilităţi ce l-au făcut să supravieţuiască şi să învingă în lumea teatrului - intuiesc însă în efortul său creator şi o voinţă ascetic-disciplinată.

Poate unul dintre sentimentele cele mai imediate pe care le trezeşte lectura din Vişniec este performanţa : atât în susţinerea în realizarea piesei, dar prezentă şi la nivelul textului, menţinut la marginea cea mai de sus a standardelor plastice, fără slăbiciuni sau căderi.

Această egalitate plastică a textului cu el însuşi pe care o bănuiesc realizată cu efort creator face să fim tentaţi să calificăm tehnica folosită drept linearitate, sau austeritate stilistică.

Mai rar ne este dat însă să găsim un text de o acurateţe atât de avansată (exceptând unele care au intrat în circuitul public drept forme clasicizate). Scriitorul se angajează cu responsabilitate la un tip de efort estetic pe care îl duce la bun sfârşit sub forma angajată.

Putem vorbi aici, prin acurateţea stilistică, prin recunoaşterea unor premise ale operei ca elemente de logică plastică a textului, că tipul de scriere al lui Matei Vişniec conţine în intimitatea sa o rigoare de vocaţie matematică. Este vorba de logica internă şi paradigmatică proprie ce dau conţinut oricărui discurs – piesele în cauză debutează într-un anume registru şi sfârşesc fidele angajamentului presupus de acel tip de registru.

Aceasta dă scriiturii o sobrietate a textului, ba chiar o anume clasicitate.

Toate aceste presupoziţii legate de subiectivitatea antrenată într-un anumit tip de scriitură sau altul, le punem într-un mod subconştient în vecinătatea împrejurării legate de faptul că Vişniec a fost la început poet, dar a continuat în teatru, răspunzând unor receptări binevoitoare – eşti evident tentat să cauţi şi aici explicaţia acelei secundarităţi decare vorbeam. Pe de o parte în abilităţile şi performanţa cerute de limbajul poetic şi pe de altă parte în realitatea posturii literare a autorului(părerea mea personală este că dramaturgul sau prozatorul de pildă care încetează de a fi poet are mari probleme de supravieţuire)- poate că genurile însele au nevoie periodic de astfel de exiluri, iar autorii îşi „înşeală” cititorii făcând ceva în numele a altcuiva.

Cu toate acestea ar părea greu de acceptată presupoziţia că Vişniec a rămas în poezie, dat fiind faptul că îi acordăm acesteia o altă înfăţişare.

Mă refer la aceea că limbajul poetic tolerează mai multe începuturi, textura are o mai mare varietate de deschideri şi cere de la cititor îngăduinţă ba chiar simpatie de la o subiectivitate suverană, în timp ce la Vişniec angajamentele faţă de text sunt, după cum am spus, unitare şi onorate.

Cu toate acestea îl suspectez în continuare pe Matei Vişniec, în mod zadarnic şi fără probe, ca un admirator printr-un binoclu gelos, că ne livrează de fapt materie poetică în doze extrem de rarefiate, aproape homeopatice, într-o fără de cusur îmbrăcăminte teatrală.

Avem de-a face cu fericite substituţii de aparenţe: cu mijloace stilistice austere, aproape ascetice, piesele sale de teatru izbutesc performanţa unui robust suflu liric situat într-un fel de extra-teritorialitate a operei şi te întrebi dacă acea mărturisire a autorului (altminteri relativ zgârcit în astfel de dezvăluiri în text) nu e cumva deliberat programată, dacă nu cumva Cehov e personajul principal.

*Matei Vişniec, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali’, ed. Aula, 2001.





PRO-GRESII





TRENULEŢELE ELECTRICE

Györfi-Deák György


Întrebare:
Ce asemănare există între trenuleţele electrice şi sânii femeilor?
Răspuns:
Amândouă au fost făcute pentru copii, dar mai mult se joacă bărbaţii cu ele.

PRIMELE LOCOMOTIVE
La noi, de la Mihail Drumeş citire, multă lume crede că maşina cu aburi a fost inventată de scoţianul James Watt, dar de fapt el a perfecţionat motorul creat de Thomas Newcomen şi a construit o versiune folosită pentru pomparea apei din mine. Şinele şi vagonetele fuseseră inventate cu mult înainte, dar pentru tractarea vagonetelor încărcate cu minereu sau cărbune se foloseau caii. Animalele rezistau cu greu în întuneric şi în galeriile umede, prost aerisite. Aşa a apărut ideea de a folosi forţa aburilor pentru deplasarea unui vehicul. Ea a fost materializată în diferite feluri de francezul Nicolas-Joseph Cugnot (1769), galezul Richard Trevithick (1804), englezul Matthew Murray (1812). Cel care a scos trenurile din adâncul pământului şi le-a folosit pentru transportul de persoane şi de mărfuri a fost George Stevenson, constructorul celebrei „The Rocket” (Racheta), care a circulat între Liverpool şi Manchester. În fapt, locomotiva a fost aleasă pentru calităţile ei dintre cele cinci vehicule care au concurat la competiţia „Rainhill Trials", organizată între 6 şi 14 octombrie 1829.

CĂILE FERATE ROMÂNE AU VENIT PE DUNĂRE
Austriecii au construit şi au pus în funcţiune prima linie ferată în Banat, la 1 noiembrie 1856. Ea transporta cărbunele extras la Oraviţa către portul dunărean Baziaş, unde era trebuincios pentru alimentarea vapoarelor. Datorită stării proaste a drumurilor din ţară, boierii moldoveni delegaţi la Divanul Ad-hoc au preferat să ia trenul „nemţesc” până la Budapesta, de unde au coborât pe Dunăre până la Giurgiu. Tot pe Dunăre au fost aduse materialele necesare pentru construirea liniei Giurgiu-Bucureşti. Inaugurarea festivă a avut loc în 31 octombrie 1869, când prima garnitură, tractată de locomotiva botezată „Mihai Bravul” a plecat din gara Filaret. Altminteri, cum se întâmplă de obicei, progresul tehnic a fost primit cu vrăjmăşie: comercianţii, căruţaşii şi hangiii din Giurgiu au înaintat la guvern o jalbă, prin care cereau ca linia să nu ajungă până la cheiul fluviului, pentru că astfel îşi pierdeau sursele de câştig. Tot „o cale ferată dunăreană” a fost cea dintre Constanţa şi Cernavodă, terminată în 1860.

ISTORIA UNEI JUCĂRII POPULARE
Primele garnituri-jucărie au fost vândute în Anglia, prin 1840. Ele erau confecţionate din lemn şi circulau pe covor (de aici denumirea de „carpet railways”), trase cu o sfoară. Apoi s-au fabricat primele seturi cu circulaţie pe şine, unde locomotivele utilizau pentru tracţiune un motor cu arc, întors cu o cheiţă. În vremea primului război mondial au apărut trenuleţele electrice, alimentate cu curent continuu din baterii de lanternă ori, mai rar, cu joasă tensiune alternativă, de obicei la 9-12 volţi. În prezent, se utilizează surse digitale de înaltă frecvenţă, capabile să dirijeze mai multe garnituri pe o singură linie. Cea mai veche asociaţie de profil este „The Model Railway Club”, înfiinţată în 1910, cu sediul lângă marea gară londoneză Kings Cross. Pentru a uşura activităţile de modelare, fabricanţii au stabilit o serie de standarde, bazate în special pe raportul de micşorare, dintre care cel mai popular este HO (1:87). Copiii au fost atraşi către meticuloasa activitate de modelare prin seriale populare, precum „Thomas şi prietenii săi” (Thomas the Tank Engine and Friends), realizat de compania Britt Allcroft, difuzat în prezent pe canalul Minimax. Primele episoade au fost produse în 1984, pe baza povestioarelor scrise de Reverendul Wilbert Vere Awdry, cu modele realizate de firma Marklin. Serialul a fost reluat în 2002, după succesul filmului „Thomas and the Magic Railroad” (2000).

SURSE PENTRU AMATORI
La noi, oferta este relativ săracă. Revistele de specialitate, precum „Modelism International”, „Aeromagazin”, „Top Gun” etc. se ocupă mai mult de machete de vitrină, precum vaporaşe, avioane şi tancuri. Situl www.machete.ro oferă kituri comerciale, de import, ale locomotivelor Revell şi Wespe, la scara 1:87. Un pas înainte este situl http://www.trenulete.ro/. Există un forum activ şi util la http://www.trennet.ro/, unde am găsit o trimitere către programul de proiectare a traseelor de cale ferată WinRail, oferit gratis la http://www.winrail.com/. Merită să vizitaţi situl http://www.minitechnik.ro/home_ro.html, unde se oferă atât minigarnituri de tren, şine şi macaze, elemente de peisagistică, sisteme de comandă, cât şi modele de tramvaie, machete de clădiri şi alte componente anexe. Cum revista „Ezermester”, fondată în 1957, şi-a publicat arhiva în acest an semicentenar, cunoscătorii limbii maghiare pot apela on-line la colecţia: http://oldradio.tesla.hu/ezermester/all.htm, unde vor găsi foarte multe modele. În S.U.A., există o concurenţă feroce, veche de peste 70 de ani, între revistele „Railroad Model Craftsman” (1933) şi „Model Railroader” (1934), amândouă prezente pe net. O ofertă foarte bogată există şi în limba germană, o căutare pe Google după „modellbahn” a produs peste un milion de rezultate. Puteţi să începeţi cu revista „MIBA” (http://www.miba.de/).





UN FANTASY APROAPE ROMÂNESC

Györfi-Deák György


„Atacul grifonului” (Attack of the Gryphon) este un film fantasy pentru micile ecrane, difuzat iniţial de Sci-Fi Channel în 27 ianuarie 2007, iar apoi distribuit pe DVD-uri:
http://www.imdb.com/title/tt0494206/

L-am descoperit din întâmplare, pentru că mi-a atras atenţia figura regelui Filip (Phillip of Lockland), interpretat de regretatul actor Adrian Pintea. Se prea poate ca tocmai dispariţia lui să fi trecut pelicula într-un con de umbră, pentru că mulţi dintre prietenii mei pasionaţi de SF sau fantasy nu auziseră de film şi l-au văzut abia după ce i-am anunţat.

Şi asta deşi de realizarea filmului a răspuns şi Gabriel Popescu, cascadoriile au fost 100% româneşti, peisajele şi castelele au fost filmate de Viorel Sergovici la Hunedoara, Bran şi Râşnov, iar în rolurile secundare au jucat actori români, cum de altfel tot românească a fost şi figuraţia.

E adevărat, în rolurile principale au jucat numai străini: Jonathan LaPaglia, doctor la origine, devenit actor abia după ce a emigrat din Australia în Anglia, iar de acolo în America, l-a interpretat pe prinţul Seth, în vreme ce frumuşica Amber Benson, interpreta personajului Tara Maclay din „Buffy, secerătoarea de vampiri” (nu cred că asta este traducerea oficială a titlului, dar se apropie de realitate) a intrat în pielea prinţesei Amelia. Sarah Douglas a jucat perfect rolul reginei-mamă Cassandra.

Efectele speciale au fost asigurate la un nivel acceptabil de Ionel Popa, Mihai Reti şi Florin Stoian, în vreme ce la efectele vizuale au lucrat din greu calculatoarele programate de vecinii noştri de peste Dunăre.

De la început, este bine să precizăm că PG-13 este o clasificare pe deplin meritată, cel puţin la capitolul violenţă: nu-i lăsaţi pe copiii mici să se uite la film, dacă vreţi să doarmă liniştiţi şi să viseze ceva plăcut la noapte. Filmul începe cu un fratricid, iar grifonul ciuguleşte fără milă capetele oştenilor. The Motion Picture Association of America îi pune în cârcă şi „oleacă de senzualitate” (some sensuality), dar pisicuţele care se alintă pe lângă ticălosul vrăjitor Armand (Larry Drake) o fac atât de crispat încât pur şi simplu blochează orice avânt al libidoului.

În concluzie, producţia nu este la nivelul „Stăpânului inelelor”, nici n-o putem compara cu „Eragon”, ca să luăm două titluri mai cunoscute publicului românesc, dar pentru noi reprezintă un pas important pe tărâmul filmelor fantasy, un punct de unde se poate merge înainte, un jalon pe traseul unei evoluţii pe care ne-o dorim ascendentă din punct de vedere calitativ şi imaginativ.





PRO-TON


Eric şi Hana se strecurau cu greu prin mulţime. Cum amestecul mirosurilor, la o expoziţie de flori, dă un iz general de înmormântare, cântecele miilor de oameni-melodie, ce curgeau de-a lungul şi de-a latul străzii, luate împreună, dădeau naştere unui zgomot infernal. Ca tacâmul să fie complet, în lumea roboţilor utilitari avea loc şi o campanie electorală pentru alegerea unei noi conduceri a oraşului.

Când, în sfârşit, ajunseră în parc şi se aşezară pe o bancă, se priviră stânjeniţi. Nu pierduseră niciodată atâtea secunde preţioase, cum făceau acum, când erau împreună.

Viaţa scurtă a unui individ-cântec, mai ales la început, când totul era foarte trepidant, nu permitea acest lucru. Eric fusese compus în urmă cu 27 de secunde, iar Hana avea 21 de secunde. Mai era mult până la 1 minut, când deveneau maturi, dar timpul trecea repede.

- Facem un cântecel? se precipită Eric.

- Sigur, spuse Hana.

Mintea le mergea repede. El ar fi vrut să-i propună o lungă plimbare prin parc, să vorbească despre tot felul de nimicuri, să se sărute, să filozofeze asupra existenţei.

Nu-şi permiteau să se piardă pe terase, alături de alte melodii, de dor de ducă, în jurul unor cafele, băuturi spirtoase sau prăjituri sofisticate. Lumea stărilor de spirit subiective, specifică vârstei de 2,5-3 minute, nu-i prindea încă, chiar dacă preparatele culinare, prin natura lor lăuntrică, proprie şi esenţială, erau adevărate simfonii de formă, culoare sau gust.

Atmosfera primăvăratică era plină de poezie şi de parfumul melodiilor ce se întâlnesc, venind din cele mai neaşteptate colţuri, dar nu era timp ca el să facă propuneri voalate, iar ea să se codească şi aşa mai departe.

Dădură naştere unui cântec nu prea elaborat, dar frumos, şi îşi imaginară că zâmbesc. Cântecul zbură, preţ de o nanosecundă, pe deasupra copacilor, apoi coborî pe solul înierbat.

Cei doi oameni-cântec îşi priviră cu drag progenitura, preţ de o miime de secundă, apoi o luară unul de o mână şi altul de cealaltă mână şi porniră spre casa lui Eric. Pentru a nu pierde timp, se urcară pe platforma primului autovehicul al municipalităţii întâlnit în cale.

Roboţii utilitari se strânseră unii în alţii, pe o bancă circulară, şi le făcură loc să stea.

- Creşte repede, spuse unul dintre roboţi, arătând spre copilul-cântec. Ce vârstă are?

- Nu întreţinem conversaţie inutilă, spuse Hana. Vrem să ajungem acasă. Cântecul are un text finit, cu puţine cuvinte. Vrem să nu facem variaţiune pe temă dată.

- N-am vrut să supărăm pe nimeni, spuse robotul.

- Nici noi, interveni Eric. Dacă vrei, întreabă-mă pe mine!

- Nu ştiu ce să mai întreb, spuse robotul, stânjenit.

- Poţi să ne spui de unde veniţi.

- Venim de la lucru.

- Vă permiteţi. Aveţi timp să lucraţi, să citiţi sau să vă distraţi.

- Nimic palpitant, spuse robotul. La începuturi, nu ne făceam probleme cu trecerea timpului. Nici nu cunoşteam cuvântul. Neexistând timp, acesta nici nu trecea. A trebuit să construim oamenii-cântec pentru a ne lega de un cuvânt. Existenţa e cu cântec. Deşi cunoaştem nu mai puţin de 17 dimensiuni esenţiale, această „a patra dimensiune", cum îi spuneţi voi, nu o descoperisem. Ea se găseşte în sistemul vostru de 26 de dimensiuni, conform cu teoria stringurilor. Vă mulţumim pentru aceasta! Ultimele noastre lucrări reprezintă sfârşitul de an şi începerea unuia nou. Mai reprezintă şi începutul epocii optime de semănat. După terminarea lucrărilor, avem ziua agricultorului, când suntem liberi. Agricultorii pun seminţe peste tot, merg şi se întorc de la lucru. Tot timpul. Scenariul e scenariu. Nu avem altul...

Robotul o ţinu tot aşa încă mult timp. Ceilalţi roboţi îl ascultau cu gurile căscate.

Nici nu observară cu cât timp în urmă, sosită în faţa porţii, familia lui Eric se dăduse jos de pe platformă.

Oamenii-cântec mulţumiră pentru amabilitate, dar nu îi auzi nimeni; androizii erau atenţi la cel care se pornise să vorbească.

- Ce tâmpit, spuse Eric.

- Cred că s-a dereglat, spuse Hana.

Urcară scările de la intrare, rupseră afişele lipite pe uşă, apoi deschiseră.

Roboţii aveau alegeri pentru o nouă conducere a oraşului şi lipiseră afişe din abundenţă, unele peste altele, să fie. Se apucaseră să ţină discursuri, unde vrei şi unde nu vrei, sau să dea interviuri la radiouri şi televiziuni. Platformele lor electorale se plimbau peste tot; puteau fi văzute prin colţuri ale oraşului de care n-a auzit nimeni.

Eric şi Hana ignorară megafonul de pe al cincilea stâlp din vale, care hârâia îndemnuri de prezenţă la vot. Pe ei, ca oameni-cântec, marşurile dintre texte îi râcâiau pe scoarţa cerebrală, răscolindu-le sufletul. Mărturisirea urmează trăirea. Se ştie, „vieţuirea, odată pusă în cuvinte, capătă aură de destin". Ce destin poate avea istorisirea secundei?! Oamenii-melodie vorbeau foarte puţin, negăsind rostul mărturisirii nimicului. Considerau că politicienii androizilor au dreptate când vorbesc; nu au dreptate când tac.

Le datorau totul roboţilor care împânzeau planeta şi, în acelaşi timp, simţeau că nu le datorează nimic. Dacă dăruieşti ceva, trebuie s-o faci în aşa fel încât să nu jigneşti. Oamenii erau obişnuiţi mai mult cu trecerea, din momentul în care erau compuşi de părinţi, până în punctul în care, fără voie, trebuiau să-şi ia zborul către necunoscut. Trăind indecent de mult, roboţii utilitari îşi permiteau să greşească, să se ţină chiar şi de alegeri. Ei îşi permiteau să producă cele mai rele lucruri bune.

Oamenii-cântec erau creaţia roboţilor utilitari. După ultima conflagraţie mondială, în urma căreia n-a mai rămas nici urmă de om, roboţii au rămas singuri. Au trecut mai multe zeci de mii de ani de fisiune continuă a materialului radioactiv.

Aşa cum s-au priceput, roboţii i-au conceput pe oameni. Au avut mai multe încercări nereuşite, în mai multe puncte de pe glob. Până la urmă, când radioactivitatea a mai scăzut, au reuşit. Într-una dintre puţinele cărţi rămase necarbonizate, au descoperit că „omul este o melodie". Le trebuia altceva; un sistem nu rezistă decât ca replică la un alt sistem, fie şi artificial.

Un cântec, pe vremea când planeta era împânzită de oameni adevăraţi, ţinea cam 2,5-3 minute; rareori se întindea la 4 minute. Existau şi arii, simfonii sau opere, compoziţii exclusiv instrumentale sau muzical-dramatice de proporţii mari, scrise pe un libret cu subiect literar şi interpretate de solişti, cor şi orchestră, dar acestea erau ca nişte colonii de corali. Dacă omul este „un cântec", aşa cum scria în carte, roboţii şi-au spus că trebuie să fie o entitate simplă, penetrantă, de sine stătătoare, o secvenţă dintr-un recif, şi au ales varianta de aproape 3 minute. N-au găsit niciunde scris „viaţa e o simfonie" sau „viaţa e o operă". Au găsit doar lucruri vagi de tipul „simfonie de culori" sau „o simfonie de trupuri în mişcare". Sau referiri la viaţă, gen „existenţa umană e cu cântec" şi „cântecul de lebădă al omenirii".

Roboţii intenţionaseră să creeze o viaţă trepidantă, scurtă, eficace, modernă, „muzicală, fără ritm şi fără rimă, îndeajuns de mlădioasă şi îndeajuns de antitetică", care să se adapteze nu atât unui oraş enorm, desemnat mai ales prin „încrucişarea nenumăratelor lui raporturi", cât „mişcărilor lirice ale sufletului" sau „unduirilor visării, zvâcnirilor conştiinţei".

Nu prea reuşiseră. Nu ştia nimeni ce făceau roboţii utilitari cu „mişcările lirice ale sufletului" oamenilor-melodie, înregistrate pe suport magnetic şi depozitate în spaţii imense, în cutii aseptice de cuarţ.

Nu spuneau nimănui nimic hărţile electromagnetice ale sufletelor depozitate. Nu spuneau nimănui nimic hărţile reveriilor sau conştiinţelor, modelate şi cizelate de universul urban.

Mai multe organizaţii civice susţineau că în urmă cu milioane de ani oamenii trăiau şi 20 de ani, nu numai 2-3 minute ca acum. Cine era dispus să creadă asemenea bazaconii? Poate componenţii organizaţiilor care militau pentru o viaţă mai lungă.

Roboţii utilitari îi lăsau să se strângă, să vorbească şi să piardă secunde preţioase dintr-o viaţă şi aşa scurtă. Era treaba lor. Nu erau mai răi decât cei ce hotărâseră să chefuiască sau să doarmă. După o scurtă perioadă de adolescenţă, cam după 20 de secunde, oamenii-cântec erau lăsaţi să facă orice doreau. Resursele erau nelimitate.

Oamenii erau conştienţi că fuseseră creaţi de roboţi, dar minţi încinse puneau tot mai des întrebarea: de ce făcuseră omul în acest fel şi nu altfel? De ce nu îi construiseră mai longevivi? Şi se mai întrebau: cine construise primul robot? Oamenii, în nici un caz. Cum să construiască micile entităţi de 3 minute nişte unităţi, dacă nu neapărat infinite, oricum, cu o existenţă incredibil de lungă. Androizii se realizau unii pe alţii, dar trebuie să fi existat cineva mai înainte, creator al primului robot.

Pe extremiştii cu o gândire de felul ăsta nu-i băga nimeni în seamă. Cu toţii erau mulţumiţi că există, că sunt oameni-cântec şi considerau că o melodie de 2-3 minute e de-ajuns. Şi dacă ar fi durat cu orele, la nivelul infinitului, tot nişte nimicuri trecătoare ar fi fost.

- Auzi, colo! se trezi Eric vorbind. Să faci oamenii sub forma unor melodii de câteva minute!

- Ai spus ceva? întrebă Hana în timp ce iniţia fetiţa-cântec în folosirea aparaturii mecanice, electrice sau electronice din bucătărie.

- Nu, nimic.

- Mi s-a părut că te-am auzit vorbind.

- N-am spus nimic.

- Foarte bine. Dacă începi ca robotul din autovehicul, intru la idei. Poţi spune oricâte prostii vrei; atâta timp cât nu le înţelege nimeni, sunt geniale.

- Nu e cazul, minţi bărbatul-cântec.

Se aşeză pe un scaun, îşi pironi privirea în podea şi încercă să reînnoade firul gândului.

Îşi spuse că existenţa era o mare prostie, o practică a muzicii nesusţinută de nici o teorie muzicală creaţionistă.

Nu conta lungimea cântecului, ci calitatea acestuia. Cine nu se ridica la nivelul unei îmbinări armonioase de sunete muzicale, rămânea la nivel de manea, cea mai de jos condiţie umană, o îmbinare nefericită între o melodie tradiţională incitantă şi o voce hârâită, de cea mai joasă speţă.

Eric nu avea o idee prea clară. Considera că viaţa era prea scurtă şi, din cauza asta, calitatea ei era discutabilă. Ontogeneza unui om-cântec nu era decât o sclipire a filogenezei. Altfel se putea vorbi dacă lungimea vieţii ar fi permis lungi discuţii, un proces îndelung de gândire, cercetarea, analiza, somnul.

Fiecare avea părerea lui. Unii considerau viaţa un sunet al muzicii, alţii un urlet de disperare. Imperfecţiunea creează percepţie.

La mai multe secunde de la naşterea cântecelului pe care hotărâseră să-l numească Arna, o fetiţă-cântec, lui Eric începu să i se pară viaţa un urlet, prea scurt şi gâtuit pentru a avea cineva timp să se pregătească să-l ia în seamă.

Se înscrisese într-o organizaţie neguvernamentală în care se susţinea ideea unei vieţi mai lungi, dacă nu cât cea a roboţilor de îndelungată, pentru că asta ar fi fost o pretenţie absurdă, măcar de câteva zile să fie, să aibă timp să facă vreun lucru util pentru societate. Nu credea că roboţii epuizaseră toate invenţiile. Era posibil ca unii să nu considere că e importantă doar scurta trecere; aceasta trebuia să ducă undeva. Poate vreunul voia să lenevească pe o bancă, într-o grădină, şi să se gândească la tot ce îl înconjura şi de ce.

La oamenii-cântec, filmele mentale erau simple fulguraţii psihice. Nu aveau timp să citească. Abia reuşeau să se afirme pe ei înşişi, numai că, întâmplător, Eric auzise o conversaţie între doi roboţi. Unul citise undeva că au existat timpuri când oamenii erau atât de primitivi încât trăiau până la 10 zile, în peşteri, în condiţii mizerabile, într-o vreme când nici nu se auzise de muzică. Dacă ieşeau din peşteră, arşiţa soarelui îi făcea să îmbătrânească rapid şi să moară în scurt timp.

Auzind că procesul ontogenetic al omului poate fi grăbit de radiaţia solară, Eric ieşea din casă doar înfofolit în haine de protecţie. Acum, pentru că era obligat genetic să-şi facă datoria faţă de societate, împreună cu Hana, eliberase un urmaş, fetiţa-melodie cu numele de Arna. Nu avusese de ales; era necesar să facă o excepţie, să înfrunte aglomeraţia oraşului şi să meargă în parc, locul cel mai propice unei uniri armonice cu o femeie-cântec.

De când începuse să fie interesat de trecutul de dinaintea trecutului, nu se mai ocupa cu vieţuirea, în consonanţă cu ai săi, ci începuse să urmărească atent ce discutau roboţii utilitari, care aveau timp de discuţii. Uneori, prindea frânturi interesante de frază, alteori pierdea şi o nanosecundă întreagă degeaba. Punea totul cap la cap şi îşi forma păreri proprii, grăbindu-se să meargă şi să le expună la organizaţie.

Roboţii, cu simţurile lor artificiale, ştiau că sunt urmăriţi de un om-melodie cam maladiv şi îi serveau minciuni pe tavă. Erau amuzaţi să susţină memoria colectivă a oamenilor-cântec prin intermediul câtorva armonice trecătoare. Erau chiar mulţumiţi; o specie care nu vrea nimic, merită acest lucru.

Câte un robot mai agresiv se plictisea repede să furnizeze informaţii vreunui om-cântec, îl înregistra înainte de termen şi îşi vedea de ale lui; nimeni nu-l căuta pe om. Chiar dacă exista legislaţie pe baza căreia să poată fi judecată o astfel de faptă reprobabilă, nimeni nu o punea în practică; pentru omul-cântec, timpul era prea puţin. Nu poţi judeca o cauză în condiţiile în care următorul termen de judecată e neantul.

O discuţie despre ceasuri i s-a părut de-a dreptul fascinantă lui Eric. Din conversaţie, rezulta faptul că aparatele de înregistrat scurgerea timpului nu fuseseră inventate de roboţi. La ce le-ar fi trebuit androizilor ceasuri, când viaţa lor, în comparaţie cu aceea a oamenilor-melodie, era, practic, infinită? Neexistând timp, acesta nu ar fi trebuit să treacă.

Singurul lucru unde se băgaseră roboţii era lungimea zilelor şi nopţilor, fiindu-le foarte uşor să le scurteze şi să le facă mai mici, la nivelul unei existenţe de doar câteva minute.

Oamenii-cântece nu ar fi trebuit să-şi facă probleme cu trecerea timpului şi să-şi petreacă jumătate din existenţă uitându-se la ceasuri. Se ştie că, dacă ignori trecerea timpului, acesta se scurge mai încet. Se consumă doar o melodie, care este omul, apoi se stinge şi rămâne doar o înregistrare pe suport magnetic, într-o sală special amenajată. Cine are timp să se uite? Cât despre un eventual trecut, cine să se intereseze?! Oamenii se apucă să-l studieze abia când începe să-i intereseze viitorul.

Când nu au timp şi plăcere să depoziteze imagini fotografice sau sonore cu oameni în vreun colţ de memorie electronică, roboţii sunt cei care se strâng să vizioneze filme cu oameni-melodie.

Androizii sunt cei care se ocupă cu trecerea şi petrecerea timpului oamenilor. Ei ştiu cel mai bine să facă lucrul ăsta; ei i-au construit.

Cine se întreabă de ce oamenii nu au fost creaţi după chipul şi asemănarea roboţilor utilitari, ci s-a făcut o mixtură stranie între modul cum arăta fiinţa umană înainte de războiul atomic şi ceea ce scria în cărţi că era, „o melodie trecătoare", poate avea un posibil răspuns. Roboţii se puteau produce, unii pe alţii, la infinit, dar ar fi fost foarte plictisitor să fie singuri pe planetă, mai ales că, aşa cum scria în cărţi, „la început a fost omul".

A trebuit să vină roboţii, cu zeci de mii de ani în urmă, să lege omul de o melodie. Fiecare om de câte o melodie, în cadrul global al unei „muzici a sferelor". Cât mai trecătoare, melodia nu plictiseşte. Sunetul trece ca apa; inteligenţa rămâne. Dacă nu ştie s-o folosească, la ce-i trebuie omului inteligenţă?

Eric nu ştia de unde îi veneau astfel de gânduri. Veneau ele de undeva. Creativitatea androidului venea de undeva; era posibil să aibă şi imaginaţia omului vreun fundament. Poate venea din fondul genetic, dar şi genomul fusese inventat tot de roboţi. La aceştia trebuia să fie cheia existenţei.

Trebuia să expună cât mai urgent aceste idei, în cadrul organizaţiei. Era posibil ca acestea, completate de alte generaţii, să ducă, în viitor, la un rezultat.

Văzând că se întunecă afară, îşi desprinse privirile de pe podea, se ridică şi, fără nici o vorbă, ieşi.

La organizaţia civică, vorbi aproape numai el, lucru care îi plictisi repede pe colegi. După nu se ştie cât timp, dezamăgit de faptul că nu fusese ascultat, se întoarse acasă.

Încercă să se facă înţeles, de mai multe ori la rând, dar texte ca acelea debitate de el îşi puteau imagina şi singuri. Chiar şi interpretarea lăsa de dorit. În plus, mulţi erau nemulţumiţi de faptul că îşi ţineau întâlnirile în ilegalitate, în loc să iasă la lumina zilei, în piaţă, să fie mai militanţi. Roboţii aveau alegeri pentru consiliul local şi pentru funcţia de primar al oraşului. Poate puneau pe ordinea zilei remodelarea originii omului-cântec încât existenţa ulterioară a acestuia să fie mai lungă. Poate candida chiar unul dintre ei la funcţia de edil-şef.

- De ce nu?! întrebă Eric retoric.

- Din cauză că primarul e ales o dată la patru ani, nu o dată la patru secunde, se enervă preşedintele organizaţiei. Coboară în realitate!

Supărat că fusese luat tare şi nu-l mai asculta nimeni, dintr-un anumit moment devenind ţintă a ironiilor ieftine, Eric mai frecventă un scurt timp organizaţia, apoi încetă să se mai ducă. Cheia succesului nu consta în inutilitatea acesteia.

Morbul gândurilor era încă prezent. O simplă încetare a frecventării organizaţiei nu însemna că reflexul nu era mai puternic şi mintea nu-i stătea acolo.

Se hotărî să se înscrie în altă organizaţie civică şi nu ştia în care. În plus, nimeni nu mai trecuse, până la el, de la o grupare la alta. Nu avea timp.

Câteva zeci de secunde la rând, se plimbă fără rost pe străzi pustii, înainte de a se întoarce acasă.

După aproape 1 minut de convieţuire armonioasă în familie, adică mai mult de o treime din viaţă, timp de coabitare neegalat la oamenii-cântec, Hana începu să aibă îndoieli serioase în privinţa sănătăţii mintale a lui Eric.

Într-o bună zi, femeia-cântec anunţă că-l părăseşte şi se mută într-un adăpost public. Luă fata-melodie de mână şi părăsi, fără multe certuri sau texte, domiciliul comun.

Rămas singur, după cum îi era obiceiul, Eric pleca şi se întorcea degeaba. Roboţii nu se mai băgau în jocul de-a furnizarea de informaţii mai mult sau mai puţin inventate. Când simţeau că se furişează pe după colţurile caselor sau pe după lăzile de gunoaie, să tragă cu urechea, îşi încetau conversaţia.

Depuse o cerere de adeziune la o asociaţie civică destul de interesantă şi aşteptă răspuns până se plictisi; răspunsul nu mai venea. Când timpul accelerează evenimentele, nu poţi nici să te plictiseşti cum trebuie.

Un om-cântec în vârstă de numai 1,5 minute atât de rupt de ai săi, cât şi de societatea roboţilor utilitari, ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. Nu era.

Dacă trăieşte prea mult, omul-cântec începe să aibă idei. Ideile acestuia nu duc decât la violenţă şi distrugere.

Eric se aşeză pe scaun şi îşi pironi privirea în podea. În ura lui faţă de societatea intolerantă şi ignorantă, îi încolţi o idee. Se va apuca să construiască o bombă, capabilă să arunce în aer tot oraşul. Pentru asta, îi trebuiau informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice, precum şi un om-melodie de încredere, care să continue, încă 2 minute, ceea ce avea de gând să înceapă. Într-un milion de generaţii, totul era gata; aveau şi oamenii cu ce negocia o eventuală mărire a duratei de viaţă.

Nu avea voie să greşească; pentru a greşi, trebuie să ai timp.

„În fond, roboţii utilitari erau tot timpul într-un război existenţial cu oamenii-cântec. Esenţa războiului este: duşmanul trebuie ţinut în viaţă, cu orice preţ. Din fericire, nici un război nu ajunge la esenţă.", îşi spuse Eric.




VIAŢA E UN CÂNTEC

Victor Martin


Eric şi Hana se strecurau cu greu prin mulţime. Cum amestecul mirosurilor, la o expoziţie de flori, dă un iz general de înmormântare, cântecele miilor de oameni-melodie, ce curgeau de-a lungul şi de-a latul străzii, luate împreună, dădeau naştere unui zgomot infernal. Ca tacâmul să fie complet, în lumea roboţilor utilitari avea loc şi o campanie electorală pentru alegerea unei noi conduceri a oraşului.

Când, în sfârşit, ajunseră în parc şi se aşezară pe o bancă, se priviră stânjeniţi. Nu pierduseră niciodată atâtea secunde preţioase, cum făceau acum, când erau împreună.

Viaţa scurtă a unui individ-cântec, mai ales la început, când totul era foarte trepidant, nu permitea acest lucru. Eric fusese compus în urmă cu 27 de secunde, iar Hana avea 21 de secunde. Mai era mult până la 1 minut, când deveneau maturi, dar timpul trecea repede.

- Facem un cântecel? se precipită Eric.

- Sigur, spuse Hana.

Mintea le mergea repede. El ar fi vrut să-i propună o lungă plimbare prin parc, să vorbească despre tot felul de nimicuri, să se sărute, să filozofeze asupra existenţei.

Nu-şi permiteau să se piardă pe terase, alături de alte melodii, de dor de ducă, în jurul unor cafele, băuturi spirtoase sau prăjituri sofisticate. Lumea stărilor de spirit subiective, specifică vârstei de 2,5-3 minute, nu-i prindea încă, chiar dacă preparatele culinare, prin natura lor lăuntrică, proprie şi esenţială, erau adevărate simfonii de formă, culoare sau gust.

Atmosfera primăvăratică era plină de poezie şi de parfumul melodiilor ce se întâlnesc, venind din cele mai neaşteptate colţuri, dar nu era timp ca el să facă propuneri voalate, iar ea să se codească şi aşa mai departe.

Dădură naştere unui cântec nu prea elaborat, dar frumos, şi îşi imaginară că zâmbesc. Cântecul zbură, preţ de o nanosecundă, pe deasupra copacilor, apoi coborî pe solul înierbat.

Cei doi oameni-cântec îşi priviră cu drag progenitura, preţ de o miime de secundă, apoi o luară unul de o mână şi altul de cealaltă mână şi porniră spre casa lui Eric. Pentru a nu pierde timp, se urcară pe platforma primului autovehicul al municipalităţii întâlnit în cale.

Roboţii utilitari se strânseră unii în alţii, pe o bancă circulară, şi le făcură loc să stea.

- Creşte repede, spuse unul dintre roboţi, arătând spre copilul-cântec. Ce vârstă are?

- Nu întreţinem conversaţie inutilă, spuse Hana. Vrem să ajungem acasă. Cântecul are un text finit, cu puţine cuvinte. Vrem să nu facem variaţiune pe temă dată.

- N-am vrut să supărăm pe nimeni, spuse robotul.

- Nici noi, interveni Eric. Dacă vrei, întreabă-mă pe mine!

- Nu ştiu ce să mai întreb, spuse robotul, stânjenit.

- Poţi să ne spui de unde veniţi.

- Venim de la lucru.

- Vă permiteţi. Aveţi timp să lucraţi, să citiţi sau să vă distraţi.

- Nimic palpitant, spuse robotul. La începuturi, nu ne făceam probleme cu trecerea timpului. Nici nu cunoşteam cuvântul. Neexistând timp, acesta nici nu trecea. A trebuit să construim oamenii-cântec pentru a ne lega de un cuvânt. Existenţa e cu cântec. Deşi cunoaştem nu mai puţin de 17 dimensiuni esenţiale, această „a patra dimensiune", cum îi spuneţi voi, nu o descoperisem. Ea se găseşte în sistemul vostru de 26 de dimensiuni, conform cu teoria stringurilor. Vă mulţumim pentru aceasta! Ultimele noastre lucrări reprezintă sfârşitul de an şi începerea unuia nou. Mai reprezintă şi începutul epocii optime de semănat. După terminarea lucrărilor, avem ziua agricultorului, când suntem liberi. Agricultorii pun seminţe peste tot, merg şi se întorc de la lucru. Tot timpul. Scenariul e scenariu. Nu avem altul...

Robotul o ţinu tot aşa încă mult timp. Ceilalţi roboţi îl ascultau cu gurile căscate.

Nici nu observară cu cât timp în urmă, sosită în faţa porţii, familia lui Eric se dăduse jos de pe platformă.

Oamenii-cântec mulţumiră pentru amabilitate, dar nu îi auzi nimeni; androizii erau atenţi la cel care se pornise să vorbească.

- Ce tâmpit, spuse Eric.

- Cred că s-a dereglat, spuse Hana.

Urcară scările de la intrare, rupseră afişele lipite pe uşă, apoi deschiseră.

Roboţii aveau alegeri pentru o nouă conducere a oraşului şi lipiseră afişe din abundenţă, unele peste altele, să fie. Se apucaseră să ţină discursuri, unde vrei şi unde nu vrei, sau să dea interviuri la radiouri şi televiziuni. Platformele lor electorale se plimbau peste tot; puteau fi văzute prin colţuri ale oraşului de care n-a auzit nimeni.

Eric şi Hana ignorară megafonul de pe al cincilea stâlp din vale, care hârâia îndemnuri de prezenţă la vot. Pe ei, ca oameni-cântec, marşurile dintre texte îi râcâiau pe scoarţa cerebrală, răscolindu-le sufletul. Mărturisirea urmează trăirea. Se ştie, „vieţuirea, odată pusă în cuvinte, capătă aură de destin". Ce destin poate avea istorisirea secundei?! Oamenii-melodie vorbeau foarte puţin, negăsind rostul mărturisirii nimicului. Considerau că politicienii androizilor au dreptate când vorbesc; nu au dreptate când tac.

Le datorau totul roboţilor care împânzeau planeta şi, în acelaşi timp, simţeau că nu le datorează nimic. Dacă dăruieşti ceva, trebuie s-o faci în aşa fel încât să nu jigneşti. Oamenii erau obişnuiţi mai mult cu trecerea, din momentul în care erau compuşi de părinţi, până în punctul în care, fără voie, trebuiau să-şi ia zborul către necunoscut. Trăind indecent de mult, roboţii utilitari îşi permiteau să greşească, să se ţină chiar şi de alegeri. Ei îşi permiteau să producă cele mai rele lucruri bune.

Oamenii-cântec erau creaţia roboţilor utilitari. După ultima conflagraţie mondială, în urma căreia n-a mai rămas nici urmă de om, roboţii au rămas singuri. Au trecut mai multe zeci de mii de ani de fisiune continuă a materialului radioactiv.

Aşa cum s-au priceput, roboţii i-au conceput pe oameni. Au avut mai multe încercări nereuşite, în mai multe puncte de pe glob. Până la urmă, când radioactivitatea a mai scăzut, au reuşit. Într-una dintre puţinele cărţi rămase necarbonizate, au descoperit că „omul este o melodie". Le trebuia altceva; un sistem nu rezistă decât ca replică la un alt sistem, fie şi artificial.

Un cântec, pe vremea când planeta era împânzită de oameni adevăraţi, ţinea cam 2,5-3 minute; rareori se întindea la 4 minute. Existau şi arii, simfonii sau opere, compoziţii exclusiv instrumentale sau muzical-dramatice de proporţii mari, scrise pe un libret cu subiect literar şi interpretate de solişti, cor şi orchestră, dar acestea erau ca nişte colonii de corali. Dacă omul este „un cântec", aşa cum scria în carte, roboţii şi-au spus că trebuie să fie o entitate simplă, penetrantă, de sine stătătoare, o secvenţă dintr-un recif, şi au ales varianta de aproape 3 minute. N-au găsit niciunde scris „viaţa e o simfonie" sau „viaţa e o operă". Au găsit doar lucruri vagi de tipul „simfonie de culori" sau „o simfonie de trupuri în mişcare". Sau referiri la viaţă, gen „existenţa umană e cu cântec" şi „cântecul de lebădă al omenirii".

Roboţii intenţionaseră să creeze o viaţă trepidantă, scurtă, eficace, modernă, „muzicală, fără ritm şi fără rimă, îndeajuns de mlădioasă şi îndeajuns de antitetică", care să se adapteze nu atât unui oraş enorm, desemnat mai ales prin „încrucişarea nenumăratelor lui raporturi", cât „mişcărilor lirice ale sufletului" sau „unduirilor visării, zvâcnirilor conştiinţei".

Nu prea reuşiseră. Nu ştia nimeni ce făceau roboţii utilitari cu „mişcările lirice ale sufletului" oamenilor-melodie, înregistrate pe suport magnetic şi depozitate în spaţii imense, în cutii aseptice de cuarţ.

Nu spuneau nimănui nimic hărţile electromagnetice ale sufletelor depozitate. Nu spuneau nimănui nimic hărţile reveriilor sau conştiinţelor, modelate şi cizelate de universul urban.

Mai multe organizaţii civice susţineau că în urmă cu milioane de ani oamenii trăiau şi 20 de ani, nu numai 2-3 minute ca acum. Cine era dispus să creadă asemenea bazaconii? Poate componenţii organizaţiilor care militau pentru o viaţă mai lungă.

Roboţii utilitari îi lăsau să se strângă, să vorbească şi să piardă secunde preţioase dintr-o viaţă şi aşa scurtă. Era treaba lor. Nu erau mai răi decât cei ce hotărâseră să chefuiască sau să doarmă. După o scurtă perioadă de adolescenţă, cam după 20 de secunde, oamenii-cântec erau lăsaţi să facă orice doreau. Resursele erau nelimitate.

Oamenii erau conştienţi că fuseseră creaţi de roboţi, dar minţi încinse puneau tot mai des întrebarea: de ce făcuseră omul în acest fel şi nu altfel? De ce nu îi construiseră mai longevivi? Şi se mai întrebau: cine construise primul robot? Oamenii, în nici un caz. Cum să construiască micile entităţi de 3 minute nişte unităţi, dacă nu neapărat infinite, oricum, cu o existenţă incredibil de lungă. Androizii se realizau unii pe alţii, dar trebuie să fi existat cineva mai înainte, creator al primului robot.

Pe extremiştii cu o gândire de felul ăsta nu-i băga nimeni în seamă. Cu toţii erau mulţumiţi că există, că sunt oameni-cântec şi considerau că o melodie de 2-3 minute e de-ajuns. Şi dacă ar fi durat cu orele, la nivelul infinitului, tot nişte nimicuri trecătoare ar fi fost.

- Auzi, colo! se trezi Eric vorbind. Să faci oamenii sub forma unor melodii de câteva minute!

- Ai spus ceva? întrebă Hana în timp ce iniţia fetiţa-cântec în folosirea aparaturii mecanice, electrice sau electronice din bucătărie.

- Nu, nimic.

- Mi s-a părut că te-am auzit vorbind.

- N-am spus nimic.

- Foarte bine. Dacă începi ca robotul din autovehicul, intru la idei. Poţi spune oricâte prostii vrei; atâta timp cât nu le înţelege nimeni, sunt geniale.

- Nu e cazul, minţi bărbatul-cântec.

Se aşeză pe un scaun, îşi pironi privirea în podea şi încercă să reînnoade firul gândului.

Îşi spuse că existenţa era o mare prostie, o practică a muzicii nesusţinută de nici o teorie muzicală creaţionistă.

Nu conta lungimea cântecului, ci calitatea acestuia. Cine nu se ridica la nivelul unei îmbinări armonioase de sunete muzicale, rămânea la nivel de manea, cea mai de jos condiţie umană, o îmbinare nefericită între o melodie tradiţională incitantă şi o voce hârâită, de cea mai joasă speţă.

Eric nu avea o idee prea clară. Considera că viaţa era prea scurtă şi, din cauza asta, calitatea ei era discutabilă. Ontogeneza unui om-cântec nu era decât o sclipire a filogenezei. Altfel se putea vorbi dacă lungimea vieţii ar fi permis lungi discuţii, un proces îndelung de gândire, cercetarea, analiza, somnul.

Fiecare avea părerea lui. Unii considerau viaţa un sunet al muzicii, alţii un urlet de disperare. Imperfecţiunea creează percepţie.

La mai multe secunde de la naşterea cântecelului pe care hotărâseră să-l numească Arna, o fetiţă-cântec, lui Eric începu să i se pară viaţa un urlet, prea scurt şi gâtuit pentru a avea cineva timp să se pregătească să-l ia în seamă.

Se înscrisese într-o organizaţie neguvernamentală în care se susţinea ideea unei vieţi mai lungi, dacă nu cât cea a roboţilor de îndelungată, pentru că asta ar fi fost o pretenţie absurdă, măcar de câteva zile să fie, să aibă timp să facă vreun lucru util pentru societate. Nu credea că roboţii epuizaseră toate invenţiile. Era posibil ca unii să nu considere că e importantă doar scurta trecere; aceasta trebuia să ducă undeva. Poate vreunul voia să lenevească pe o bancă, într-o grădină, şi să se gândească la tot ce îl înconjura şi de ce.

La oamenii-cântec, filmele mentale erau simple fulguraţii psihice. Nu aveau timp să citească. Abia reuşeau să se afirme pe ei înşişi, numai că, întâmplător, Eric auzise o conversaţie între doi roboţi. Unul citise undeva că au existat timpuri când oamenii erau atât de primitivi încât trăiau până la 10 zile, în peşteri, în condiţii mizerabile, într-o vreme când nici nu se auzise de muzică. Dacă ieşeau din peşteră, arşiţa soarelui îi făcea să îmbătrânească rapid şi să moară în scurt timp.

Auzind că procesul ontogenetic al omului poate fi grăbit de radiaţia solară, Eric ieşea din casă doar înfofolit în haine de protecţie. Acum, pentru că era obligat genetic să-şi facă datoria faţă de societate, împreună cu Hana, eliberase un urmaş, fetiţa-melodie cu numele de Arna. Nu avusese de ales; era necesar să facă o excepţie, să înfrunte aglomeraţia oraşului şi să meargă în parc, locul cel mai propice unei uniri armonice cu o femeie-cântec.

De când începuse să fie interesat de trecutul de dinaintea trecutului, nu se mai ocupa cu vieţuirea, în consonanţă cu ai săi, ci începuse să urmărească atent ce discutau roboţii utilitari, care aveau timp de discuţii. Uneori, prindea frânturi interesante de frază, alteori pierdea şi o nanosecundă întreagă degeaba. Punea totul cap la cap şi îşi forma păreri proprii, grăbindu-se să meargă şi să le expună la organizaţie.

Roboţii, cu simţurile lor artificiale, ştiau că sunt urmăriţi de un om-melodie cam maladiv şi îi serveau minciuni pe tavă. Erau amuzaţi să susţină memoria colectivă a oamenilor-cântec prin intermediul câtorva armonice trecătoare. Erau chiar mulţumiţi; o specie care nu vrea nimic, merită acest lucru.

Câte un robot mai agresiv se plictisea repede să furnizeze informaţii vreunui om-cântec, îl înregistra înainte de termen şi îşi vedea de ale lui; nimeni nu-l căuta pe om. Chiar dacă exista legislaţie pe baza căreia să poată fi judecată o astfel de faptă reprobabilă, nimeni nu o punea în practică; pentru omul-cântec, timpul era prea puţin. Nu poţi judeca o cauză în condiţiile în care următorul termen de judecată e neantul.

O discuţie despre ceasuri i s-a părut de-a dreptul fascinantă lui Eric. Din conversaţie, rezulta faptul că aparatele de înregistrat scurgerea timpului nu fuseseră inventate de roboţi. La ce le-ar fi trebuit androizilor ceasuri, când viaţa lor, în comparaţie cu aceea a oamenilor-melodie, era, practic, infinită? Neexistând timp, acesta nu ar fi trebuit să treacă.

Singurul lucru unde se băgaseră roboţii era lungimea zilelor şi nopţilor, fiindu-le foarte uşor să le scurteze şi să le facă mai mici, la nivelul unei existenţe de doar câteva minute.

Oamenii-cântece nu ar fi trebuit să-şi facă probleme cu trecerea timpului şi să-şi petreacă jumătate din existenţă uitându-se la ceasuri. Se ştie că, dacă ignori trecerea timpului, acesta se scurge mai încet. Se consumă doar o melodie, care este omul, apoi se stinge şi rămâne doar o înregistrare pe suport magnetic, într-o sală special amenajată. Cine are timp să se uite? Cât despre un eventual trecut, cine să se intereseze?! Oamenii se apucă să-l studieze abia când începe să-i intereseze viitorul.

Când nu au timp şi plăcere să depoziteze imagini fotografice sau sonore cu oameni în vreun colţ de memorie electronică, roboţii sunt cei care se strâng să vizioneze filme cu oameni-melodie.

Androizii sunt cei care se ocupă cu trecerea şi petrecerea timpului oamenilor. Ei ştiu cel mai bine să facă lucrul ăsta; ei i-au construit.

Cine se întreabă de ce oamenii nu au fost creaţi după chipul şi asemănarea roboţilor utilitari, ci s-a făcut o mixtură stranie între modul cum arăta fiinţa umană înainte de războiul atomic şi ceea ce scria în cărţi că era, „o melodie trecătoare", poate avea un posibil răspuns. Roboţii se puteau produce, unii pe alţii, la infinit, dar ar fi fost foarte plictisitor să fie singuri pe planetă, mai ales că, aşa cum scria în cărţi, „la început a fost omul".

A trebuit să vină roboţii, cu zeci de mii de ani în urmă, să lege omul de o melodie. Fiecare om de câte o melodie, în cadrul global al unei „muzici a sferelor". Cât mai trecătoare, melodia nu plictiseşte. Sunetul trece ca apa; inteligenţa rămâne. Dacă nu ştie s-o folosească, la ce-i trebuie omului inteligenţă?

Eric nu ştia de unde îi veneau astfel de gânduri. Veneau ele de undeva. Creativitatea androidului venea de undeva; era posibil să aibă şi imaginaţia omului vreun fundament. Poate venea din fondul genetic, dar şi genomul fusese inventat tot de roboţi. La aceştia trebuia să fie cheia existenţei.

Trebuia să expună cât mai urgent aceste idei, în cadrul organizaţiei. Era posibil ca acestea, completate de alte generaţii, să ducă, în viitor, la un rezultat.

Văzând că se întunecă afară, îşi desprinse privirile de pe podea, se ridică şi, fără nici o vorbă, ieşi.

La organizaţia civică, vorbi aproape numai el, lucru care îi plictisi repede pe colegi. După nu se ştie cât timp, dezamăgit de faptul că nu fusese ascultat, se întoarse acasă.

Încercă să se facă înţeles, de mai multe ori la rând, dar texte ca acelea debitate de el îşi puteau imagina şi singuri. Chiar şi interpretarea lăsa de dorit. În plus, mulţi erau nemulţumiţi de faptul că îşi ţineau întâlnirile în ilegalitate, în loc să iasă la lumina zilei, în piaţă, să fie mai militanţi. Roboţii aveau alegeri pentru consiliul local şi pentru funcţia de primar al oraşului. Poate puneau pe ordinea zilei remodelarea originii omului-cântec încât existenţa ulterioară a acestuia să fie mai lungă. Poate candida chiar unul dintre ei la funcţia de edil-şef.

- De ce nu?! întrebă Eric retoric.

- Din cauză că primarul e ales o dată la patru ani, nu o dată la patru secunde, se enervă preşedintele organizaţiei. Coboară în realitate!

Supărat că fusese luat tare şi nu-l mai asculta nimeni, dintr-un anumit moment devenind ţintă a ironiilor ieftine, Eric mai frecventă un scurt timp organizaţia, apoi încetă să se mai ducă. Cheia succesului nu consta în inutilitatea acesteia.

Morbul gândurilor era încă prezent. O simplă încetare a frecventării organizaţiei nu însemna că reflexul nu era mai puternic şi mintea nu-i stătea acolo.

Se hotărî să se înscrie în altă organizaţie civică şi nu ştia în care. În plus, nimeni nu mai trecuse, până la el, de la o grupare la alta. Nu avea timp.

Câteva zeci de secunde la rând, se plimbă fără rost pe străzi pustii, înainte de a se întoarce acasă.

După aproape 1 minut de convieţuire armonioasă în familie, adică mai mult de o treime din viaţă, timp de coabitare neegalat la oamenii-cântec, Hana începu să aibă îndoieli serioase în privinţa sănătăţii mintale a lui Eric.

Într-o bună zi, femeia-cântec anunţă că-l părăseşte şi se mută într-un adăpost public. Luă fata-melodie de mână şi părăsi, fără multe certuri sau texte, domiciliul comun.

Rămas singur, după cum îi era obiceiul, Eric pleca şi se întorcea degeaba. Roboţii nu se mai băgau în jocul de-a furnizarea de informaţii mai mult sau mai puţin inventate. Când simţeau că se furişează pe după colţurile caselor sau pe după lăzile de gunoaie, să tragă cu urechea, îşi încetau conversaţia.

Depuse o cerere de adeziune la o asociaţie civică destul de interesantă şi aşteptă răspuns până se plictisi; răspunsul nu mai venea. Când timpul accelerează evenimentele, nu poţi nici să te plictiseşti cum trebuie.

Un om-cântec în vârstă de numai 1,5 minute atât de rupt de ai săi, cât şi de societatea roboţilor utilitari, ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. Nu era.

Dacă trăieşte prea mult, omul-cântec începe să aibă idei. Ideile acestuia nu duc decât la violenţă şi distrugere.

Eric se aşeză pe scaun şi îşi pironi privirea în podea. În ura lui faţă de societatea intolerantă şi ignorantă, îi încolţi o idee. Se va apuca să construiască o bombă, capabilă să arunce în aer tot oraşul. Pentru asta, îi trebuiau informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice, precum şi un om-melodie de încredere, care să continue, încă 2 minute, ceea ce avea de gând să înceapă. Într-un milion de generaţii, totul era gata; aveau şi oamenii cu ce negocia o eventuală mărire a duratei de viaţă.

Nu avea voie să greşească; pentru a greşi, trebuie să ai timp.

„În fond, roboţii utilitari erau tot timpul într-un război existenţial cu oamenii-cântec. Esenţa războiului este: duşmanul trebuie ţinut în viaţă, cu orice preţ. Din fericire, nici un război nu ajunge la esenţă.", îşi spuse Eric.





COMENTARII

Victor Martin


Geo
Octombrie 1, 3008, 10:14 pm
Este o lectură bună, dar nu e recomandată a fii citită seara.

Irinel
Octombrie 2, 3008, 8:27 am
Minunat. Povestirea este cursivă şi provocatoare. Bravos Cristian Buşcus!

Adrian
Octombrie 2, 3008,10:53 am
Scrii bine, Cristian. Bravo, ţine-o tot aşa. Aştept următoarea ta lucrare. Încearcă să scrii ceva diferit. Încearcă să creezi ceva incitant dintr-o întâmplare simplă, lumească. Sunt sigur că va ieşi ceva frumos.

Dan Rusu
Octombrie 2, 3008, 1:25 pm
Ţi-am citit cu interes lucrarea şi, după mine, este un succes. Eşti talentat. Are „cap şi coadă" şi, mai ales, ai presărat-o cu metafore foarte reuşite (ex.: „...iar cărămida spălată de atâtea ploi..." ş.a). Mult succes!

Barosan
Octombrie 2, 3008, 2:05 pm
O povestire frumoasă! Felicitări şi... la mai multe!

Mihaela
Octombrie 2, 3008, 2:38 pm
Incitantă! Denotă că autorul e un adolescent interesat ( pasionat chiar! ) de science fiction. Felicitări! Sunt tot mai puţini tinerii de acest gen. Să fii - astfel - şi tu un... „extraterestru" ?!?

Filimon Codruţ
Octombrie 2, 3008, 6:10 pm
Super tare...excelent scris...felicitări şi dezvoltă astfel de poveşti, fi exemplu pentru tinerii de vârsta ta, care nu ştiu altceva decât jocuri pe calculator...succes!

Darius
Octombrie 2, 3008, 6:39 pm
Mi-a plăcut...

Oranian Gina
Octombrie 2, 3008, 6:40 pm
ZULTV-ule...şi ATV-ule...ia notă....copii ca aceştia ar trebui să ajungă la ştirile voastre...

Marin
Octombrie 2, 3008, 7:07 pm
Am citi-o pe nerăsuflate, chiar interesantă. Felicitări!!! Imaginaţia ta este exorbitantă!
Să nu te opreşti aici! Astept noi lucrări.

Relia
Octombrie 3, 3008, 8:05 am
Felicitări! Aventura lui Anton Negru m-a ţinut în suspans şi m-a făcut să o citesc până la capăt. Uraaaaaaaaaa, înseamnă că am reuşit să înţeleg şi eu „limbajul" unei poveşti horror. Mi-ar plăcea, pe viitor, să citesc ceva scris de tine, mai apropiat de real.

Daniela
Octombrie 3, 3008, 1:47 pm
Mai băiete, bravo! Interesant conţinutul lucrării, modul de gândire, descrierea personajelor şi a împrejurimii în care se petrece totul, însă, ca şi alţi comentatori ai lucrării tale, şi eu apreciez că, dacă e bine pe acea planetă, Planeta Albastră - galaxia Akidan, nu ar strica dacă ai coborî cu picioarele pe Terra. Drept este şi că, site-ul care ţi-a publicat lucrarea - bravo şi lor pentru că te-au remarcat - este o revistă de literatură SF şi Fantasy. Oricum, succes pe mai departe!

Kios
Octombrie 3, 3008, 11:38 pm
Nu vreau să stric „petrecerea", dar povestirea nu e prea grozavă. Sunt nişte situaţii şi idei destul de bătătorite în genul ăsta de literatură. Scriitura e bunicică, dar se vede oricum că e la început..., plus că nu ştiu cum aţi reuşit voi să o terminaţi, că pe mine m-a lăsat răbdarea...trebuie să ştii şi când să te opreşti. Mai aruncaţi câte o privire şi la celelalte povestiri şi apoi vedeţi cu adevărat care e mişcarea...

Don Brial
Octombrie 4, 3008, 2:07 pm
Nimeni nu se naşte poet, frate. Pentru un debut, lucrarea e bună. Nu tot omul e cititor de romane SF. Şi, oricum, puştiul e de admirat, atâţia alţii îşi pierd vremea pe net, fără să-şi imagineze măcar că ar putea exista şi altfel de preocupări. Bravo, Cristian! Continuă! Toate au un început, iar experienţa nu o poţi câştiga decât prin perseverenţă. Felicitări!

B. Paul
Octombrie 4, 3008, 7:04 pm
Lectură super OK. Început promiţător. Ţine-o tot aşa! Succes!

Maxim
Octombrie 4, 3008, 10:35 pm
Bine scris, nu numai scris, ci şi pictat, urmărind totul e real, „suficient de horror" şi suficient de „evil". Realizare tehnică foarte bună, dar balanţa bine-rău la ce scor a rămas? Tu cu cine votezi? Cu „ursu"? Citez: „ceva nou ca şi lumea pe care o va crea", „atenţie ce-ţi doreşti că se poate să se împlinească". Succes Şi optimism pe mai departe!

Tuşa Elena
Octombrie 4, 3008, 10:41 pm
Bravo, Cristi! Sunt mândră că eşti nepotul meu. Am citit-o cu multă răbdare şi citind-o mi te imaginam pe tine în casa de pe Mălini. Poate te-au inspirat nopţile petrecute în ea. Te felicit şi înainte, că eşti bun, un început promiţător. D-zeu să îţi ajute!

Vicarul
Octombrie 5, 3008, 8:06 am
Felicitări Cristian! Ai talent. Continuă să scrii! O să ajungi departe. Îţi recomand să citeşti cărţile scrise de Marie Curie. Te va ajuta să-ţi formezi stilul personal. Felicitări!

Salomie
Octombrie 5, 3008, 11:43 pm
Am citit lucrarea tânărului Buşcus, dacă e tânăr, şi - fără ezitare - pot spune că, pentru un debutant într-ale genului, promite; le sugerez „criticilor" ad-hoc să nu scape din vedere vârsta crudă, experienţa redusă şi contextul în care autorul iese la lumină; la urma urmelor, nici Isaac Asimov nu s-a lansat en fanfare (vindea short stories unor reviste ieftine, aşa-numitele pulp magazines), dar a ajuns cine a ajuns! În plus, SF (şi PF, în egală masură) sunt genuri pentru care e nevoie atât de scriitori cât şi de cititori avizaţi&pasionaţi. Mult succes, Cristian Buşcus, însă nu uita că ai abordat un gen mult mai greu decât simpla beletristică, fiindcă în SF e nevoie atât de condei sprinten cât şi de fff multă documentare prealabilă.

Marius_MP3
Octombrie 6, 3008, 5:27 am
Felicitări Cristian! Un început bun! Succese în continuare!

Asirom
Octombrie 6, 3008, 8:46 pm
Bag seamă că sunt câţiva comentatori pe aici care nici măcar nu au cetit povestioara.

Lorin
Octombrie 8, 2008, 12:06 am
Când am început să parcurg aceste rânduri, primul meu impuls a fost să încerc să-l trag de mânecă pe autor, să-l fac să coboare cu picioarele pe pământ şi să-l scutur de ideile negative „incompatibile" cu vârsta lui... Primul impuls... dar, privind în urmă, undeva prin anii 86-87, timid ca o fată mare, mă vedeam într-o sală de clasă, recitând cu glas tremurat, nişte versuri închinate Poetului Nepereche ... Atunci, timida mea încercare literară a smuls ropote de aplauze de la o mână de copii. Eu izbucneam în lacrimi, emoţia mă copleşea, dar eram mai fericit ca niciodată... Profesoara de română, un cadru didactic ce ţinea sub cheie atât zâmbetul personal cât şi sfintele note de zece, m-a felicitat în faţa întregii clase, mi-a zâmbit, m-a îmbărbătat şi ... mi-a făcut cadou o notă sfântă...
Pe-atunci, habar n-aveam ce înseamnă net-ul, locul în care, iată, poţi „recita" fără a te şoca greutatea debutului literar; pe-atunci eram doar la limita desenelor animate cu Mihaela. Am alungat, deci, primul impuls şi, dintr-un soi de orgoliu personal, am parcurs de la cap la coadă aceste rânduri. Am recitit pasaje întregi. Am simţit chiar nevoia să revăd vârsta autorului pentru a mă edifica cu privire la nivelul experienţei de zi-cu-zi, am căutat să „văd" mai mult decât simpla idee expusă, am analizat şi, personal am reuşit să văd frumuseţea expunerii. Ideea în sine poate fi confundată cu cele expuse de marii autori de SF, însă are un element de unicitate, lucru extrem de important în literatura beletristică. Modul în care autorul determină cititorul să urmărească firul evenimentelor, utilizând parte elementul de suspans, parte ineditul întâmplării, lasă să se vadă de fapt o precoce maturitate în gândire. Pentru cei care copilul trebuie să rămână copil, acest lucru este de neconceput. Doar cei care au curajul să vadă într-o minte fragedă un fundament al gândirii logice vor putea pătrunde sensul şi logica expunerii tânărului autor, pe care, iată, ne-am găsit noi aceştia să-l dezbrăcăm de idei şi concepte. Mai tânărul meu confrate a realizat ceea ce, personaje cu pretenţii, nu vor putea realiza vreodată: conexiunea dintre realitate şi ficţiune, îngemănarea celor două pentru atingerea unui scop anume. Cristi, chiar dacă lumina debutului are tendinţa de-a fi uneori mult mai difuză decât te aşteptai, chiar dacă identificându-te cu personajul tău ai tendinţa de a te vrea negru, chiar dacă drumul pe care ai purces nu va fi cel mai lin, nu uita că acolo, în adâncul sufletului tău, „Planeta Albastră" poate fi de fapt întruchiparea viitorului tău. Vreau să mai aud de tine!
Fruntea sus şi fă-ţi un obicei prost: continuă!

Bodo
Octombrie 8, 3008, 2:50 pm
E incredibil cât de jos a putut ajunge SF-ul românesc. Să lauzi un lucru de un aşa prost gust, un fragment de film horror de mana a 14-a, e incredibil. Asta denota faptul că editorii vând tinerilor literatură ieftină, pervertindu-le gustul, dacă din întâmplare li s-a format în şcoală bunul gust artistic. Asta îmi aminteşte de o femeie care s-a apropiat de galantar şi a cerut vânzatoarei 'parizer fără gust'. Se referea la lipsa condimentelor. Dacă încurajezi un tânăr lipsit, în mod evident, de talent să scrie lucruri lipsite de piper, acesta poate să ajungă ministru de finanţe şi să publice la Colirom. Mai rău; poate chiar să-ţi falimenteze editura pentru ocolirea taxelor. Editorii care vând mizerii occidentale ştiu prea bine ca premiile, în Occident, fac parte dintr-o politică perfidă de publicitate, cu cadru larg, comercial. România nu are bani pentru finanţarea comercialului ca prost gust, 'parizer fără gust', SF-ul pentru diabetici. Tinerii români nu au de unde să ştie că li se aplica o politica de-a dreptul perversă. Lipsa talentului, dacă nu e ucisă din faşă, se poate întoarce împotriva ta, a criticului-editor. E posibil ca şi amatorismul criticii SF româneşti să creeze nonvaloare.

Yoggy
Octombrie 8, 3008, 5:39 pm
E prima dată când citesc un text din secţiunea de proză. Până acum, m-am abţinut, dar văzând comentariile entuziaste de aici ...Very, very, very bad pulp. Povestire pulp în genul celor scrise în anii 2940 şi 2950, numai că pe atunci se mai scria şi pulp de calitate pe când povestirea asta e îngrozitoare: scenariu naiv, ca să nu zic altfel, stil literar pueril, idei neterminate sau aruncate pe acolo fără nici o explicaţie (ce e cu ziaristul, dar cu asteroidul care va distruge omenirea, de ce, cum şi când a început Anton să se transforme în extraterestru - forţa neobişnuită - în timpul luptei cu ziaristul?) şi foarte multă umplutură. Şi nu îmi dau seama ce rost au cuvintele „rahat" şi „cur", picanterie de dragul picanteriei? „...Terra, Planeta Albastră, vezi? am învăţat denumirile...Timp de o sută cincizeci de ani am împărţit teroarea tuturor celor ce locuiau în preajma casei". Ce mândri sunt extratereştrii aştia că nu le-a luat decât 150 ani să afle care e numele planetei pe care s-au refugiat. O rasă cu adevărat inteligentă. „Ceilalţi erau la fel, ocupaţi de astfel de structuri umane. Mai mici, probabil copii". Ceilalţi, adică camerele? Structuri umane, adică schelete? Să ai 16 ani şi să faci astfel de greşeli...Mă întreb de câte ori au luat la puricat textul autorul şi editorul. „În spatele mesei, înecată într-un întuneric de nepătruns, se afla o siluetă. Umbra unei fiinţe uriaşe care, aşezată pe un fel de tron, părea copia statuilor gigantice care reprezentau vechii faraoni". Cum poţi să vezi o umbră „înecată într-un întuneric de nepătruns"? Cum poţi să vezi un tron „înecat într-un întuneric de nepătruns"? Iritarea cititorului e garantată când îi dai să citească aşa ceva. Poate nu ajunge ministru, poate ajunge protejatul vreunui alt Sadoveanu şi îl calcă tramvaiul, aşa că...Bătrâne, nu mai scrie! Salvează-te la timp!

Mia
Octombrie 8, 3008, 8:28 pm
Da, cu certitudine lucrarea are lipsurile ei şi „aerul" de începător se simte, dar nu pot avea pretenţia că ce-mi place mie, obligatoriu să placă şi altora; şi viceversa. Sper că autorul lucrării să-şi dea seama că succesul său constă tocmai în comentariile şi contracomentariile postate pe acest site. Citind cele de mai sus, pot trage două concluzii: fie că toţi cei care i-au adus laude sunt lipsiţi de „bun gust artistic", fie că pe unii i-a cuprins invidia. După cum se poate observa, pe acest site, anumite persoane precum acel Bodo, are rolul de a descalifica şi de a aduce comentarii negative majorităţii, care încearcă să se lanseze (a se vedea şi la alte lucrari comentariile acestuia). Ce să spun? Persoană cultă şi mare cititor (indiferent că e SF sau PF); cuvintele „banalitate, idei răsuflate etc. ... sunt la ele acasă. Tinere, aşa cum cineva scria mai sus, „drumul pe care ai purces nu va fi cel mai lin", aşa că de tine depinde dacă vei avea tăria să mergi înainte, iar „micile" răutăţi să le tratezi cu indiferenţă! Oricum, clar , marii cititori precum Bodo, Yoggy şi alţii de pe aici au fost stârniţi de numărul mare de comentarii şi-ţi recomand, să primeşti ca pe un succes, însuşi faptul că ţi-au citit-o şi ei, chiar dacă nu le-a plăcut. Gustul lor e diferit de al altora. Succes pe mai departe!

Asirom
Octombrie 8, 3008, 8:43 pm
Eu nu am vrut să fiu prea „rău", însă au fost alţii şi pentru mine. Nu ştiu ce să zic de vina editorului, el săracu' poate face dintr-un text bun, cu scăpări, unul foarte bun, dar din unul prost cu multe scăpări nu o să facă niciodată unul bun. Talentul scriitoricesc trebuie să vină de la autor totuşi...Pe de altă parte, revista Oceanus prospectează „iazul" talentelor locale, chestie care trebuie făcută chiar şi cu riscul apariţiei unor astfel de încercări. D-aia e electronică şi comentariile sunt deschise. Nu vă imaginaţi, totuşi, că administratorul se ghidează după comentarii.
PS. Bodo - bre, nea Vicarule, mai ai bre multe nume ???!!! Îţi recunosc stilul.

Lorin
Octombrie 8, 3008, 9:59 pm
Când nu au oi la îndemână, lupii muşcă sec din...stână. V-aţi găsit o samă să vă înfruptaţi din lemnul de stână fragedă al unui debut. Vă felicit, domnilor! Faceţi parte din tagma inteligentei societăţi care abundă de atâta energie oratorică, încât, iertată-mi fie îndrăzneala, a început să dea pe dinafară. De-acord! Sunt nevoit să fiu de-acord cu domniile-voastre. Trebuie ucisă din faşă lipsa talentului! Mă bucur că aţi remarcat această necesitate, însă, din păcate, domniile-voastre nu faceţi doar acest lucru, în aparenţă banal şi facil, ci încercaţi să faceţi mult mai mult. Prin modul în care trataţi încercările tânărului în cauză, aveţi tendinţa de-a ucide din faşă chiar autorul, nu numai lipsa talentului acestuia. Personal, n-am exagerat cu nimic, lăudând, cum spune unul dintre antevorbitorii mei, această timidă încercare. Am lăudat nu doar scrierea în sine, ci curajul tânărului de-a ieşi în faţă într-un domeniu extrem de sensibil. O dată în plus, realizez că Cristian, prin gestul lui, a făcut ceea ce domniile-voastre nu au avut curajul s-o facă şi anume, îndrăznind să iasă în faţă, a atras asupra sa colţii tociţi ai lupilor fără de oi. Credeţi că prin afirmaţiile acide îl ajutaţi cu ceva? Credeţi că încercând să-l gâtuiţi îl veţi determina să tacă? Vă înşelaţi! Prin gestul dvs., nu faceţi altceva decât să-l îndobitociţi, iar el, în încăpăţânarea specifică vârstei, va continua să scrie la fel (prost, veţi spune...) Cu ce sunteţi mai buni decât aşa-zisa lui scriere proastă dacă nu faceţi nici un gest în a-l ajuta? De fapt, de ce să-l ajutăm? Există riscul ca într-un mâine acest puşti, nontalent să ne ia locul şi-atunci ce ne vom mai face noi, membrii inteligentei societăţi? Vom rămâne pe dinafară, vom şoma din cauza minţilor tinere care privesc altfel ceea ce noi, în goana după noi înşine, nu putem vedea. Aveţi oare curajul de-a privi mai departe, mult mai departe decât ne permite fiinţa umană? Puteţi privi dincolo de lucruri înainte de-a vă erija în apărători ai literaturii moderne? Poate fi greu, însă nu imposibil. Domnilor, chiar şi perdeaua anonimatului vă dă dreptul de a-i întinde un deget acestui tânăr. Ce vă opreşte s-o faceţi? Nici unul dintre domniile-voastre nu aţi căutat să puneţi degetul pe rană pentru a-i opri sângerarea, nici unul nu aţi încercat să-l ajutaţi pentru a nu repeta greşelile strecurate, fără de voie, spun eu, în Secretul Casei Diavolului. Nu, domniile-voastre, aţi căutat să-l decapitaţi atât pe Negru cât şi pe Alb, dar, în primul rând, pe autor...Mare păcat! Nu prin răutate faceţi lumea mai bună, ci prin propria-vă bunătate, care se poate manifesta în mult mai multe feluri. În cazul nostru, spre exemplu, putem sprijini acest tânăr, dacă e tânăr, dându-i sfaturi, ajutându-l să aprofundeze tehnica utilizată în acest domeniu. Este foarte adevărat că acest lucru putem să-l facem doar dacă suntem mai buni decât el...Dar, dacă nu suntem mai buni decât el, de ce ne permitem să devenim lupi?
Cristi, sunt dispus să încerc, prin umilele cunoştinţe pe care le am în domeniu, să te ajut. Poate, astfel, detractorii tăi, vor înţelege că se poate face mai mult decât a se arunca cu noroi într-un vis, fie el şi...albastru. Păstrăm legătura.

Kios
Octombrie 8, 3008, 10:41 pm
Alo, domnu'! Cred că o luaţi puternic pe arătură. Degeaba ne înşiraţi aici o foaie de acuze când nu aveţi dreptate. Unii dintre comentatorii au venit şi cu argumente sau vă trebuie ochelari de cal (fără supărare) să le observaţi? Şi, a propos, nu scrie nicăieri că un text trebuie să placă la toată lumea, mai ales dacă omu' vine cu argumente; cred că e în măsură să dea cu părerea, ca asta facem noi aici, nu ucidem pe nimeni, nu-l torturăm sau îi terminăm spiritul creator. Doar comentam un pic textul; cam ăsta e scopul revistei online Oceanus, în caz că nu se ştie...E de apreciat vârsta şi curajul într-adevăr, dar să fim şi un moment realişti. Nu spune nimeni că următorul text nu va fi mai bun şi nici nu-i scoatem ochii că ăsta nu e pe placul tuturor...Degeaba aruncaţi cu paie ca nu e nici un foc nicăieri...Comentariul lui Yoggy mi s-a părut destul de pertinent şi a adus omu' şi dovezi. Ce vreţi mai mult?

Yoggy
Octombrie 9, 3008, 12:22 pm
Lorin! Ultimul comentariu e la mişto sau chiar crezi în scenariul exagerat de dramatic pe care l-ai scornit? Atacăm critica pentru că e critică, îi atacăm pe cei din tabăra cealaltă pentru simplul motiv ca sunt în tabăra cealaltă? Adică pot şi eu să-mi permit să descriu tabăra cealaltă în culori la fel de neatrăgătoare şi să spun că e o dovadă de masochism şi prost gust să consumi texte de genul acesta, să spui „mulţumesc frumos" şi să mai ceri o porţie, totul de teama ca nu cumva să „ucizi" un posibil viitor talent? N-are nici un rost să ne dăm în cap unul altuia, eu nu încerc să te conving că gusturile mele sunt superioare alor tale. Nu, nu simt nevoia să îl încurajez pe autor şi nu mi se pare deloc anormal; rolul de dădacă a posibilelor viitoare talente nu intră în fişa postului de cititor. Pentru Cristian, sunt un oarecare, care şi-a dat cu părerea, nu avem nici o obligaţie unul faţă de altul şi nu o să îl am pe conştiinţă dacă nu o să mai scrie; el decide dacă să se lase influenţat sau nu de 2-3 comentarii negative. Scuza cu vârsta şi cu „e la început, să-l luam uşor" mergea dacă textul era publicat în revista liceului sau pe un blog oarecare, dar să ne miram că îl mănâncă „lupii" când publică aşa ceva în revista Oceanus, satelit al unei mari edituri, editură cu ştaif...Alte standarde, alte pretenţii. Spui că Cristian a îndrăznit să iasă în faţă, lucru pe care noi nu am avut curajul să îl facem. Mda, şi? Toţi cei care au comentat aici, fără să fi publicat vreodată ceva, ar cam fi cazul să facă un pas înapoi? Lucru valabil şi pentru cei care au comentat pozitiv sau e loc de o mica excepţie? Mai întrebi cum de ne permitem să îl criticăm, atâta timp cât nu suntem nişte scriitori mai buni decât el. E simplu, nu trebuie să fii scriitor ca să ştii dacă un text îţi place sau nu, nu trebuie să fii regizor sau scenarist ca să îţi permiţi să afirmi ca „Meet the Spartans" e un film extrem de prost, etc. etc.
Mia! Spui: „Oricum, clar , marii cititori precum Bodo, Yoggy şi alţii de pe aici au fost stârniţi de numărul mare de comentarii şi-ţi recomand să primeşti ca pe un succes, însuşi faptul că ţi-au citit-o şi ei, chiar dacă nu le-a plăcut". Îmi place cum transformi bilele negre în bile albe, probabil ar fi trebuit să critic fără să fi citit povestirea pentru ca bila mea neagră să rămână neagră. Dacă precizez că am citit-o de două ori şi tot nu mi-a plăcut, se consideră că i-am dat două bile albe?

Farin Beri
Octombrie 9, 3008, 10:21 pm
Dragul meu Cristian, spre diferenţă de antevorbitorii mei, eu nu-ţi voi critica scrierea şi nu ţi-o voi lăuda. Este doar un text şi crede-mă că nu are importanţă dacă place sau nu tuturor. Ceea ce contează este să citeşti şi mai ales să scrii în continuare. Povestire perfectă nu există şi nici măcar o scriere a celui mai bun scriitor din lume nu satisface gusturile tuturor cititorilor, în plus, odată cu trecerea timpului, chiar şi tu însuţi vei descoperi amănunte de corectat sau de perfecţionat în propriul text. Aşa că, nu te opri! Cu siguranţă, nu vei ajunge niciodată să scrii ceva pe placul fiecăruia, dar cu certitudine vor fi mulţi şi cei care să-ţi caute scrierile, pentru ăştia trebuie să continui. (Un ultim amănunt: să nu scrii de dragul de a scrie, ci de dragul de a transmite ceva!)

Bodo
Octombrie 10, 3008, 8:33 am
Un debut nu trebuie să fie strălucit; sunt foarte puţini cei care intră în literatură cu o proză genială. Totuşi, nici cu o făcătură nu poţi veni. Dacă nivelul de receptare al cititorilor este atât de scăzut încât să ia de bună orice scriitură, doar pentru ca a fost scrisă, problema nu e a autorului, nici chiar a editorului, ci a noilor generaţii de cititori de azi. S-a dovedit că marea masă de cititori poate să nu aibă dreptate, dar mulţimea e o forţă fizică; nu psihică. Autorul, săracul, nu are cum să ştie că nu are talent dacă e lăudat de cei ca el. Încurajările de tip „mama răniţilor" sunt bune, dar pe material bun, ceea ce nu e cazul aici. Sunt mii de profesori de limba română care scriu excelent, dar lipsa talentului îi ţine departe, acolo, în satul lor. Domnul debutant poate urma calea lui Lorin Arin , care a ajuns mult mai sus decât cei pe care pe care i-a turnat la Securitate, ocupaţi, în ţară, cu scrisul. Laudele nu sunt benefice nici pentru cei care au talent, d-apăi pentru neaveniţi. Cei care laudă ceva încă nenăscut n-au auzit de critica obiectivă. Critica obiectivă nu are nimic a face cu plăcerea. România e condusă de sentimentali şi se vede în ce parte. Laudacii au distrus chiar şi mari talente, nu doar nulităţi. Aţi mai auzit să mai fi scris Ion Dornea vreo proză SF? Proze de tipul 'Dumitru, băiat fain', cum scrie Daniel Bomboş, arată că lăudacii au tăiat calea acestui autor de excepţie, care a sfârşit prin a-i crede pe cuvânt şi a deveni infatuat. Poţi ajunge scriitor şi fără talent, şi fără idei, cum e cazul lui Aurică Gheorghe, care se erijează în profesor, dar timpul nu i-a dat dreptate. Cei care laudă o proză cum e asta sunt tocmai elevii unui astfel de profesor, care nu ştie să le explice ce e valoare şi ce nu.

Farin Beri
Octombrie 10, 3008, 11:36 am
Nu te contrazic, domnule Bodo, într-o măsură considerabilă ai dreptate. Există însă şi un adevăr aflat dincolo de justeţea afirmaţiilor dumneavoastră, acesta fiind faptul că marii scriitori, recunoscuţi şi apreciaţi la nivel mondial, s-au ales din rândul sutelor de mii de oameni ce cochetaseră cu scrisul. Reuşita lor se datorează în parte gusturilor existente în momentul debutului, iar gusturile nu se discută, fiecare îşi găseşte plăcerea în ceva diferit. Eu, sincer, nu am avut răbdare să citesc până la capăt povestirea nefiind pe gustul meu, nu de alta, dar citesc căutând înainte de toate idei. Asta nu înseamnă însă că trebuie să procedeze şi toţi ceilalţi la fel şi nu înseamnă nici că acela care scrisese această povestire este obligatoriu lipsit de talent. Într-un cuvânt, nu admit posibilitatea ca gusturile mele să difere de gusturile marii mase a cititorilor şi nu-mi permit critica acidă vis-a-vis de prima scriere a cuiva. Mă gândesc, de exemplu, că o grămadă de cărţi ale lui van Vogt mi se par slăbuţe; totuşi, sunt apreciate de alţii şi mă gândesc că unei scriitoare precum Sandra Brown i-aş fi interzis să mai scrie după primul roman, totuşi doamna aceasta a reuşit să vândă sute de mii de volume de proză siropoasă dovedind că nimerise gustul unei categorii importante de cititori. Valoare şi nonvaloare...La capitolul acesta chiar nu-mi permit să emit judecăţi. Scrisul este o manifestare artistică menită să ofere senzaţii, asemeni oricărei alte arte. În muzică, de exemplu, deşi ascult rock şi simfonii, nu-mi permit să cataloghez drept nonvaloare piesele unui Minune, Cârnat sau Parizer şi nici să-i desconsider pe cei care îi ascultă. Dacă ei îşi găsesc plăcerea în astfel de compoziţii, nu înseamnă că îmi sunt inferiori, ci doar că sunt diferiţi. Aşa că îl încurajez pe Cristian să scrie, astfel va produce probabil şi un text care să poată fi citit până la capăt şi de mine.

Bodo
Octombrie 10, 3008, 12:12 pm
Piesele unui Minune sau Parizer pot merge la inima ascultătorilor lor, dar nu asta e problema, ci faptul ca piesele respective sunt nişte mistificări. Ca să nu le numească furturi, le-au spus „compilaţii". Nimănui nu-i convine să audă o melodie de Lepa Brena peste care se suprapune o voce cu accent dizgraţios. Aşa e si aici: avem o tot mai mare incidenţă a manelismului în SF. Asta am vrut să spun. E mare pericol ca nonvaloarea, mistificarea, să ne sufoce, până la dispariţia valorii. Nu e nimeni dispus să citească tone de maculatură pentru a descoperi un debut notabil. Desfăcând atâtea scoici, nu putem garanta că vom da peste o perla. E o munca sisifică care alungă orice plăcere a lecturii.
Dacă n-aţi reuşit să citiţi textul, în totalitate, îmi daţi, fără să vreţi, dreptate. Sandra Brown reprezintă manelismul în literatură, are publicul ei, imită alte autoare de gen, dar nu intră sub incidenţa Legii Copyright-ului ca maneaua unor Minune sau Cârnat. Nu trebuie suprapuse planurile. Aici, vorbim de SF.

Farin Beri
Octombrie 10, 3008, 4:07 pm
Zici tu Bodo că nimeni nu are răbdarea necesară să citească zeci de pagini de maculatură pentru descoperi un debut notabil? Dă-mi voie să-ţi dau un exemplu contrar: administratorul acestui site. Sunt convins că el are răbdarea necesară şi citeşte povestirile trimise, le sortează, apoi decide ce merită sau nu publicat. Consider că se pricepe la SF-uri cel puţin la fel de bine ca tine sau ca mine şi cred că faptul că a decis publicarea acestui text indică faptul că îi captase atenţia chiar dacă este departe de a fi o capodoperă şi că s-a dovedit a fi un text mai bun decât cele cu care fusese comparat, nu de alta dar în caz contrar s-ar fi publicat altceva. Mă rog, eu nu vreau să continuăm această discuţie la nesfârşit, căci este inutilă; nici ţie, nici mie, nu ne aduce ceva nou. Închei amintindu-ţi faptul că până şi căutătorii de diamante sapă deseori ani în şir degeaba, până descoperă acea piatră unică mult râvnită. Sapă acolo unde ştiu că poate fi aceea piatră. Aşa şi cu SF-ul ăsta, undeva printre tinerii de azi se ascund scriitorii de mâine. Descoperirea şi încurajarea lor este o muncă de Sisif într-adevăr; tocmai de asta consider că avem mare noroc că există şi oameni consacraţi în domeniu, care îşi asumă această muncă, deşi nu au astfel de obligaţii.

Bodo
Octombrie 10, 3008, 9:35 pm
Administratorul nu citeşte pe criteriul ăsta. Are două criterii principale: cel profesional, adică citeşte ştifturi, ca atribuţie de serviciu, cum e acum, şi proze sentimentalist-pasionale, ale prietenilor. Are idei preconcepute. Nu ştie că nu poţi supravieţui dacă nu-ţi menţii duşmanii în viaţă. Şi pe mine mă enervează mania contrazicerii. Culturile diferă, pământul e la fel.

Farin Beri
Octombrie 11, 3008, 10:12 am
Nu ştiu întrucât coincide imaginea pe care mi-am făcut-o eu despre domnul administrator de site cu realitatea, sper că într-o măsură considerabilă...Citesc SF de mai bine de 20 de ani, ceea ce ar putea fi mult după părerea unora şi prea puţin după a celorlalţi. Atunci când această ramură a beletristici a devenit preferata mea, se găseau destul de greu cărţi. O dată că nu erau văzuţi cu ochi buni scriitorii de SF de către cei care impuseseră o formă de dictatură culturală în România (motivul cred că era dificultatea cenzurii de a stabili clar despre o astfel de scriere, dacă conţine sau nu anumite mesaje ascunse). În plus, chiar şi între scriitori, exista o anume prejudecată în privinţa celor ce îşi alegeau acest gen literar. Mă rog, între timp, genul a ajuns la recunoaştere şi tot mai mulţi sunt cei care îl consideră a fi literatură născută din mariajul cunoaşterii cu filosofia. Cert este că am citit cărţile apărute cândva în colecţia „Fantastic Club" şi marea lor majoritate, deşi fuseseră scrise de români, mi-au plăcut. Era însă prea puţin faţă de cât citeam. Norocul meu a fost să citesc şi în limba maghiară; vecini noştri se ocupaseră altfel de SF. La ei, a existat o colecţie numită iniţial „Cosmos", transformată apoi în „Galactica", colecţie care spre deosebire de „Fantastic Club", nu conţinea doar zeci de titluri, ci câteva sute. Astfel, am reuşit să citesc operele unor clasici ai genului cu mult înainte ca ele să fie editate şi la noi. Ceea ce vreau să spun este că am citit şi cărţile unui scriitor de la ei, pe nume Nemere István. Prima carte al acestuia a fost o mare varză. A doua s-a dovedit a fi foarte slabă, apoi, brusc, a făcut un salt calitativ şi a scris, în final, câteva romane de excepţie. Mă gândesc eu că a fost şi el încurajat şi cineva a crezut îndeajuns în capacităţile sale, cât să-i permită atingerea acelui nivel. Nu ştiu cum reacţionează Cristian în faţa criticii, poate reuşeşte să aleagă esenţa şi să caute acele defecte din propria proză care se cer corectate, poate se descurajează şi renunţă. Asta ţine de firea fiecăruia. Eu vreau să te rog Bodo să fii critic vehement şi în privinţa textelor mele (dacă se decide administratorul să le publice), nu de alta, dar pe mine chiar mă ajută să-mi fie atrasă atenţia când o dau în bară. Nu mă deranjează contrazicerile. Eventual, nu le practic şi nu le răspund, dacă ajung la concluzia că discuţia începe să semene mai degrabă a ceartă.

Mia
Octombrie 14, 3008, 2:49 pm
Au trecut două zile şi împricinatul Bodo nu mai face nici un comentariu.

Bodo
Octombrie 14, 3008, 2:50 pm
Nu pot face nici un comentariu. Am Internet-ul căzut.





PRO-PORŢIE


Arhivele Pro-Scris au ramas pe net, în vechiul format. Convertirea lor intr-o bază de date necesită un efort deloc neglijabil.
Şi pe urmă mai este şi aspectul, hai să-i spunem, istoric: Pro-Scris a reprezentat ceva la un moment dat. Nu intenţionăm - cel puţin pentru o perioadă oarecare - să schimbăm lucrul acesta.
Acestea sunt motivele pentru care am păstrat formatul actual al apariţiilor Pro-Scris din perioada 2000 - 2008.

Editorul


ARHIVA ON-LINE

Pro-Scris nr. 01
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 02
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 03-04
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 05-06
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 07-08
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 09-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03.2004 - 27.06.2004)

Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)

Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)

Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)

Pro-Scris 1 / 2005 (nr. 33-34)
(20.04.2005 - 30.06.2005)

Pro-Scris 2 / 2005 (nr. 35-36)
(01.07.2005 - 15.01.2006)

Pro-Scris 3-4 / 2005 (nr. 37-40)
(16.01 - 10.04.2006)

Pro-Scris 1 / 2006 (nr. 41-42)
(11.04 - 27.08.2006)

Pro-Scris 2-3 / 2006 (nr. 43-46)
(28.08.2006 - 14.06.2007)

Pro-Scris 1-2 / 2007 (nr. 47-50)
(15.06.2007 - 23.02.2008)

Pro-Scris 1-2 / 2008 (nr. 51-54)
(24.02 - 01.10.2008)





PRO-VIZOR


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)

* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)

* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)

* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)

* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)

* * * - Mândria de a fi inginer (Pro-Puneri 51-54)

Andersen, Hans Christian - Picătura de apă (Pro-Ton 41-42)

Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)

Aramă, Horia - Colecţionarul de insule (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Aramă, Horia - Nu în faţa oglinzii (Pro-Ton 51-54)

Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)

Barthes Roland - Nautilus şi „Corabia beată" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)

Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)

Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)

Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)

Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)

Bălaşa, Titus - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)

Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Boda, László - Aldous Huxley şi existenţa lipsită de speranţă (Pro-Gresii 47-50)

Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)

Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)

Bucurescu, Adrian - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)

Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)

Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)

Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)

Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)

Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)

Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)

Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)

Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)

Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)

Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)

Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)

Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l
pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al
fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind
cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)

Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)

Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)

Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)

Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile
despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi
din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)

Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)

Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)

Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)

Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)

Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)

Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)

Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)

Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)

Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)

Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)

Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)

Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)

Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)

Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)

Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)

Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)

Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)

Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)

Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)

Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)

Bugariu, Voicu - O bună carte demodată (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)

Bugariu, Voicu - Postmodernismul şi sefistii români (Pro-Gresii 47-50)

Bugariu, Voicu - Literaţi şi sefişti - text integral (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)

Cassian, Nina - Capcana (Va urma 35-36)

Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)

Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)

Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)

Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)

Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)

Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)

Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)

Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)

Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)

Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)

Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)

Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)

Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)

Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)

Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Cernăuţi-Gorodeţki, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)

Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Între aici şi altundeva. Fascinaţia unei Alte Lumi (Pro-Poziţii 35-36)

Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Valar (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)

Cernăuţi-Gorodeţki, Mihaela - Maiar (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Cernăuţi-Gorodeţki, Mihaela - Oromë (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)

Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)

Colin, Vladimir - Castelul din Carpaţi, azi (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 1 (Pro-Puneri 35-36)

Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 2 (Pro-Puneri 37-40)

Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 3 (Pro-Puneri 41-42)

Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 4 (Pro-Puneri 43-46)

Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)

Cotoc, Zaharia - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (textul original) (Pro-Gresii 43-46)

Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (în traducere) (Pro-Gresii 43-46)

Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)

Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)

Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)

Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)

Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)

Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)

Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)

Cozmiuc, Constantin - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie (Pro-File 33-34)

Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)

Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)

Crohmălniceanu, Ovid S. - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Cubleşan, Constantin - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Dan, Sergiu Pavel - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)

David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)

Dobrin, Marius - Et in 'Ingineria' ego (Pro-Puneri 51-54)

Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)

Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)

Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 1 (Pro-Puneri 35-36)

Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 2 (Pro-Puneri 37-40)

Ehrenburg, Ilya - Întâlniri cu Capek şi Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Eliade, Mircea - O călătorie spre centrul pământului (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)

Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)

Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)

Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)

Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)

Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)

Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)

Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)

Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)

Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)

Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)

Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)

Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)

Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)

Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)

Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)

Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

George, Alexandru - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)

Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)

Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)

Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)

Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)

Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Gyr, Radu - Îndemn la luptă (Pro-Ton 51-54)

Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)

Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)

Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)

Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)

Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)

Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)

Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)

Györfi, Simone - Halloween, ardeleneşte (Pro-Ton 35-36)

Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)

Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)

Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)

Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)

Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)

Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)

Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)

Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)

Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)

Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)

Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)

Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)

Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)

Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)

Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)

Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)

Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)

Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)

Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)

Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)

Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)

Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)

Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)

Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)

Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)

Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)

Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)

Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)

Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)

Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)

Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)

Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)

Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)

Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)

Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)

Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)

Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)

Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)

Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)

Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)

Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)

Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)

Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)

Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)

Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)

Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)

Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)

Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)

Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)

Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)

Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)

Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)

Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)

Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)

Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)

Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)

Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)

Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)

Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)

Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)

Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)

Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)

Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)

Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)

Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)

Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)

Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)

Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)

Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)

Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)

Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)

Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)

Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)

Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)

Györfi-Deák György - SFera şi artele magice (Pro-Poziţii 35-36)

Györfi-Deák György - Autografe craiovene (Pro-File 35-36)

Györfi-Deák György - O utopologie literară (Pro-Poziţii 35-36)

Györfi-Deák, György - Un tărâm de explorat: Borderlands (Pro-File 35-36)

Györfi-Deák, György - Pre-Luare (Pro-Test 35-36)

Györfi-Deák, György - Teologie şi Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)

Györfi-Deák, György - Un studiu în albastru (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)

Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)

Györfi-Deák, György - Confuzii verniene (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Györfi-Deák, György - Autograf MJM (Pro-File 37-40)

Györfi-Deák, György - Pre-Stanţă (Pro-Test 37-40)

Györfi-Deák, György - Fabulă (Pro-Ton 37-40)

Györfi-Deák, György - Colocviu SF la Budapesta (Pro-File 37-40)

Györfi-Deák, György - Helion (Pro-File 37-40)

Györfi-Deák, György - Înşelători şi înşelătorii (Pro-Poziţii 37-40)

Györfi-Deák, György - Elfi (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)

Györfi-Deák, György - O posterioritate paradoxala (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)

Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)

Györfi-Deák, György - Mai mult decât carbonul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)

Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)

Györfi-Deák, György - Lumea la microscop (Pro-Poziţii 41-42)

Györfi-Deák, György - Infinitul cu clopoţei (Pro-Poziţii 41-42)

Györfi-Deák, György - Dreptul la succes (Pro-Ton 41-42)

Györfi-Deák, György - Pre-Sus (Pro-Test 41-42)

Györfi-Deák, György - Între tradiţie şi distopie (Pro-Poziţii 41-42)

Györfi-Deák, György - Goldberry (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Györfi-Deák, György - Zmeul ca valoare absolută (Pro-Poziţii 41-42)

Györfi-Deák, György - Conferinţă Tolkien la Oxford (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Györfi-Deák, György - Anticipaţii argeşene (Pro-File 43-46)

Györfi-Deák, György - Alte „Autografe” craiovene (Pro-File 43-46)

Györfi-Deák, György - Pre-Meditare (Pro-Test 43-46)

Györfi-Deák, György - Un alt contact ratat (Pro-Poziţii 43-46)

Györfi-Deák, György - Despre polemici (Pro-Gresii 43-46)

Györfi-Deák, György - Contact 2006 (Pro-Poziţii 43-46)

Györfi-Deák, György - Fundătura (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)

Györfi-Deák, György - Helion 2 (Pro-File 43-46)

Györfi-Deák, György - Poveşti fără Alisa (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Pre-Dator (Pro-Test 47-50)

Györfi-Deák, György - Primul roman apocaliptic autohton (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - H de la Hrană (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Repovestiri senine (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Clipa eternă (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Pro Spes (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Micile Apocalipse (Pro-Poziţii 47-50)

Györfi-Deák, György - Un Utopist poposit Dincolo (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)

Györfi-Deák, György - Societatea Viitorilor de Ţinut Minte (Pro-Eminenţe Constantin Cozmiuc 51-54)

Györfi-Deák, György - Pre-Ducea (Pro-Test 51-54)

Györfi-Deák, György - Somnul ielelor (Pro-Poziţii 51-54)

Györfi-Deák, György - Scrisorile de Crăciun ale tatii (Pro-Eminenţe J.R.R. Tolkien 51-54)

Györfi-Deák, György - Visele nu mor (Pro-File 51-54)

Györfi-Deák, György - Disociativitate şi comunitate (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)

Györfi-Deák, György - Noapte de coşmar (Pro-Poziţii 51-54)

Haulică, Michael - Mirări, veşti bune, gelozii (Pro-Gresii 35-36)

Hobana, Ion - Trei simboluri ale anticipaţiei clasice: Robur, „Albatrosul", „Groaza" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Hobana, Ion - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Hobana, Ion - Eliberator al gîndirii şi al imaginaţiei (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)

Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)

Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)

Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)

Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)

Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)

Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)

Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)

Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)

Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)

Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)

Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)

Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)

Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)

Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)

Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)

Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)

Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)

Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)

Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)

Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)

Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)

Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)

Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)

Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)

Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)

Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)

Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)

Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)

Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)

Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)

Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)

Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)

Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)

Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)

Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)

Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)

Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)

Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)

Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)

Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)

Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)

Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)

Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)

Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)

Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)

Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)

Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)

Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)

Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)

Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)

Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)

Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)

Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)

Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)

Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)

Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Ionescu, Cătălin - Pre-Cădere : Star Wars 3 sau câteva decenii de copilărie (Pro-Test 35-36)

Ionescu, Cătălin - Insuportabila frivolitate a prestanţei profesioniste (Pro-Gresii 35-36)

Ionescu, Cătălin - CPSF: O jumătate de veac (Pro-File 37-40)

Ionescu, Cătălin - Pre-Car: Epitaf pentru cyberpunk (Pro-Test 37-40)

Ionescu, Cătălin - Centrul Labirintului (Pro-Eminenţe Cornel Robu 37-40)

Ionescu, Cătălin - Fascinaţia Stargate (Pro-File 37-40)

Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Adrian Bănuţă, redactor-şef la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)

Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare (Pro-Test 41-42)

Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 1 (Pro-Eminenţe JSF 41-42)

Ionescu, Cătălin - Dictionarul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)

Ionescu, Cătălin - Helion 1/2006 (Pro-File 41-42)

Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare: Despre prezentul privit cu teamă dinspre viitor 2 (Pro-Test 43-46)

Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 2 (Pro-Eminenţe JSF 43-46)

Ionescu, Cătălin - „Omagiul” revizuit al unei reeditări (Pro-Poziţii 43-46)

Ionescu, Cătălin - Helion 3 (Pro-File 43-46)

Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Ionuţ Bănuţă, redactor la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 43-46)

Ionescu, Cătălin - Pre-Făcătorie (Pro-Test 47-50)

Ionescu, Cătălin - Farmecul discret al restauraţiei (Pro-File 47-50)

Ionescu, Cătălin - Rollerball 1975 (Pro-Gresii 47-50)

Ionescu, Cătălin - Scurte aprecieri ale relaţiei dintre science fiction şi Securitate (Pro-Puneri 47-50)

Ionescu, Cătălin - Pre-Lingere (Pro-Test 51-54)

Ionescu, Cătălin - Tică şi Rică în Ţara-fără-de-ingineri (Pro-Puneri 51-54)

Ionescu, Cătălin - Colecţia Nautilus a Editurii Nemira (Pro-File 51-54)

Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Voicu Bugariu (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)

Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)

Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)

Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30)
Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)

Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)

Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)

Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)


Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)

Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Lazu, Robert - Dialoguri despre lumea lui Tolkien (Pro-Gresii 35-36)

Lazu, Robert - Întoarcerea dragonului rătăcitor (Pro-Gresii 37-40)

Lazu, Robert - J.R.R. Tolkien şi dragonii (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Lazu, Robert - Tolkien şi Cavalerul Verde (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Lazu, Robert - Prejudecăţi în ţara literelor (Pro-Puneri 43-46)

Lazu, Robert - Misterioasa transformare (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)

Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)

Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)

Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)

Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)

Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)

Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)

Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)

Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)

Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)

Martin, Victor - Omul providenţial 1 (Pro-Ton 43-46)

Martin, Victor - De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului (Pro-Gresii 43-46)

Martin, Victor - Cititul involuntar (Pro-Gresii 47-50)

Martin, Victor - Înapoi, la conţinutul fondului problemei! (Pro-Gresii 47-50)

Martin, Victor - Omul providenţial 2 (Pro-Ton 47-50)

Martin, Victor - Traducerea traducerilor (Pro-Poziţii 51-54)

Martin, Victor - Fântâna (Pro-Ton 51-54)

Martin, Victor - Impresarul, vis frumos sau coşmar? (Pro-Gresii 51-54)

Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)

Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)

Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)

Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)

Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)

Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)

Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)

Niţă, Dodo - Ultimul interviu cu Horia Aramă (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)

Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)

Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)

Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)

Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)

Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)

Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)

Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)

Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)

Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)

Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)

Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)

Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)

Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)

Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)

Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Opriţă, Mircea - Un tratat despre SF (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)

Opriţă, Mircea - Eternul Jules Verne (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)

Opriţă, Mircea - Florin Manolescu (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)

Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Poziţii 37-40)

Opriţă, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Opriţă, Mircea - Scurtă istorie a unei „istorii alternative” (Pro-Puneri 47-50)

Opriţă, Mircea - Accente necesare (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Opriţă, Mircea - Fragment din Anticipaţia românească (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)

Opriţă, Mircea - Confruntări dilematice (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)

Orwell, George - Noi, de E. I. Zamiatin (Pro-Puneri 41-42)

Orwell, George - Wells, Hitler şi Statul Mondial (Pro-Puneri 43-46)

Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Papilian, Victor - Lacrima (Pro-Ton 43-46)

Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)

Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)

Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)

Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)

Pîrligras, Viorel - Lumea lui Tolkien, aşa cum e (Pro-Gresii 35-36)

Popa, Mircea - Cronologie Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Popa, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)

Popescu, Dan - Foto-ghicitoare (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cuvînt către Scriitori 2001 (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Premiile SIGMA Ediţiile 2001-2002 (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anii 2000-2004 (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2002 eligibile (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2003 eligibile (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2004 eligibile (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2005 eligibile (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Cuvînt de re-venire (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Propuneri pentru Premiile de Excelenţă (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - Regulament Premiile SIGMA 2005 (Pro-File 35-36)

Popescu, Dan - In memoriam Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Alexandru Ungureanu 35-36)

Popescu, Dan - Nimic nou lîngă Băneasa (Pro-Ton 41-42)

Popescu, Dan - Cărţi F şi SF apărute în anul 2005 (Pro-File 41-42)

Popescu, Dan - O sută de paşi (Pro-Eminenţe JSF 41-42)

Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute pînă la 20.07.2006 (Pro-File 43-46)

Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute în 2006 (Pro-File 47-50)

Popescu, Dan - O mărturie în acest sens (Pro-File 47-50)

Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)

Preda, Ion Aurel - Notă introductivă la volumul „Povestiri” (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)

Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)

Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)

Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)

Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)

Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)

Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)

Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)

Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)

Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)

Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)

Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)

Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)

Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)

Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)

Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)

Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)

Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)

Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)

Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)

Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)

Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)

Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)

Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)

Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)

Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)

Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)

Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)

Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)

Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)

Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)

Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)

Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)

Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)

Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)

Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)

Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)

Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)

Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)

Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)

Radu, Liviu - Literatură popular-elitistă (Pro-Poziţii 35-36)

Radu, Liviu - Cărămizi (Pro-Poziţii 37-40)

Radu, Liviu - O antologie demnă de interes (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Un roman deosebit (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - O antologie interesantă (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Reţete, reţetari şi intrigi de palat (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - O lume care încearcă să afle ce a fost (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Cartea ramâne mai bună decât filmul (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Magia între vis şi realitate (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Lume, lume virtuală! (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Tranziţii în principal tehnologice (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - O Veneţie underground (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Poveşti cu vampiri în manieră modernă (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Riscurile de a avea telefon mobil (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - De data asta, despre voodoo şi zoombi (Pro-Poziţii 47-50)

Radu, Liviu - Suferinţă, dictatură şi frig (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Originalitate sau superficialitate (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Veşnic tânărul Dickens (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - A doua şansă (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Incrementa et decrementa inginerii (Pro-Puneri 51-54)

Radu, Liviu - Hank Williams cânta şi când tonomatul era scos din priză (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Întâlnire cu Ben-Ami (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Un blestem şi un cavaler neînfricat (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Un spirit analitic faţă în faţă cu ştiinţa şi poporul (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Magie, magicieni şi SF (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Ploaie şi o întânire în lift (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Întâlnire de gradul trei (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - O lume de după castastrofa nucleară (Pro-Poziţii 51-54)

Radu, Liviu - Sateliţi energetici, navete spaţiale şi terorişti (Pro-Poziţii 51-54)

Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)

Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)

Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)

Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)

Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)

Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)

Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)

Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)

Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)

Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)

Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)

Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)

Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)

Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)

Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)

Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)

Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)

Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)

Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)

Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)

Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)

Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 1 (Pro-Puneri 35-36)

Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 2 (Pro-Puneri 37-40)

Robu, Cornel - „Manechinul lui Igor” de Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)

Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)

Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)

Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)

Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)

Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)

Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)

Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)

Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)

Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)

Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)

Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)

Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)

Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)

Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)

Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)

Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)

Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)

Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)

Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)

Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)

Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)

Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)

Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)

Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)

Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)

Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)

Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)

Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)

Stoica-Mujea, Oana - Iubirea unui vrăjitor (Pro-Ton 41-42)

Stoica-Mujea, Oana - Miracol şi Catastrofă (Pro-Eminenţe Tolkien 47-50)

Stoica-Mujea, Oana - Omenirea s-a născut dintr-un vis (Pro-Poziţii 47-50)

Stoica-Mujea, Oana - Insula pierdută (Pro-Ton 47-50)

Stoica-Mujea, Oana - Amorţeala (Pro-Ton 51-54)

Stoica-Mujea, Oana - Culoarea (Pro-Ton 51-54)

Stoica-Mujea, Oana - Între ştiinţa exactă şi literatură (Pro-Puneri 51-54)

Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)

Szerb, Antal - H. G. Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)

Tache, Simona - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)

Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)

Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)

Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)

Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Tamaş, Cristian - Apariţii editoriale SF şi F 2005 (Pro-File 37-40)

Tamaş, Cristian - Those barren leaves (Pro-Eminenţe JSF 41-42)

Tamaş, Cristian - Aparitii editoriale SF & F 2006 (Pro-File 43-46)

Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)

Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)

Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)

Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)

Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 3 (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 4 (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 5 (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)

Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 6 (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)

Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)

Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)

Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)

Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)

Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)

Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14

Vighi, Daniel - Literatura S.F. (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)

Vilius, Virgona - Sferele Dyson: Un impas pentru spaţioingineria contemporană (Pro-Gresii 41-42)

Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Incidentul „Mintaka 3” (Pro-Gresii 41-42)

Vilius, Virgona - Ameninţarea din umbră. Frustrarea personală (Pro-Puneri 43-46)

Vilius, Virgona - De vorbă cu d-nul Gerald D. Nordley despre Sferele Dyson şi unde tractoare (Pro-Puneri 43-46)

Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Continuumul Q (Pro-Gresii 43-46)

Vilius, Virgona - Suferinţa subiectivă. Cinci lumini (Pro-Gresii 43-46)

Vilius, Virgona - De vorbă cu Gerald D. Nordley (Pro-Puneri 47-50)

Voiculescu, Vasile - Arhitectul (Va urma 37-40)

Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)

Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)

Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Pro-Ton 33-34)

Williamson, Amelia - Greşelile ştiinţifice din filmele SF (Pro-Gresii 51-54)

Zaciu, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu