miercuri, 23 iulie 2014

Pro-Scris 3 (15-16) / 6 octombrie 2002 (text only)

.

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)


Main site:
http://proscris.port5.com
   
Mirror site:
http://proscris.web1000.com
     

Arhiva on-line
număr curent din perioada
06.10.2002 - 10.02.2003





PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-DUS
Cătălin Ionescu - Continuare

PRO-TESTE
Györfi-Deák György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful!
Cătălin Ionescu - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo

PRO-EMINENŢE
Mircea Opriţă - Anticipaţia românească
Sandu Florea - Benzi desenate
   # Hotelul viselor (continuare din numărul trecut)
   # Kumango
J.R.R. Tolkien - Epilog (din studiul „Despre poveştile cu zâne“)

PRO-GRESII
Cornel Robu - Science - fiction „adevărat“
Cornel Robu - Boala vacii grase (primul simptom)   

PRO-FILE
 * Filme
     Lucius Shepard - The Timex Machine
     Vásárhelyi Lajos - Vreme pierdută (Maşina timpului 2002)
     Sorin Sârbulescu - Reign Of Fire
     Sorin Sârbulescu - Signs
 * Carte
     Radu Pavel Gheo - Ultimele apariţii editoriale în SUA
     Györfi-Deák György - Era digitală
     Cătălin Ionescu - Din nou despre Nicolae Carpaţi

PRO-PUNERI
Viorel Pîrligras - Salonul Benzii desenate „BD Craiova 2002"
Györfi-Deák György - Vraja desenului pe hârtie
Györfi-Deák György - Banda desenată românească în floare
Sorin Sârbulescu - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before (Star Trek: The Experience)

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice (VIII): Despre sefiştii români
Györfi-Deák György - Cenaclul H. G. Wells, Şedinţa din 12 octombrie 1986

PRO-TON
Adriana Moşoiu - Poza cu Mediterana
Simone Györfi - O înviere ratată
Ovidiu Bufnilă - Eul matricial
Ovidiu Bufnilă - Luna pe din dou@
Györfi-Deák György - Afacerea Adam

PRO-PORŢIE
Arhiva on-line
Index de autori
Link-uri alese

PRO-NUME
Au trudit la alcătuirea acestei ediţii...

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu
     

     Bine aţi venit la Pro-Scris 15-16!
     Numărul de faţă vă propune o serie consistentă de materiale de diverse facturi. Cum Pro-Scris-ul este pe drumul unor transformări importante, vom renunţa şi noi la clasicul nostru pro-domo, în favoarea unuia mai rapid.
     Prin urmare, aveţi, întâi de toate, 2 reviste într-una singură: Pro-Scris 15-16 şi Pro-Misiunea, fostele „Bârfe SF“ sub o haină nouă şi intenţii de viitor de anvergură.
     Cuprinsul Pro-Scris-ului este, la rându-i bogat: după clasicele materiale de început, Pro-Teze şi Pro-Dus, care vă invităm totuşi să le citiţi, pentru că expplică anumite schimbări conceptuale ale revistei, urmează o altă noutate, Pro-Testele. Da, Pro-Testele reprezintă (chiar şi la Ploieşti, deh!) pluralul Pro-Testului, pentru că avem acum (şi de acum înainte) 2 editoriale (de Ploieşti şi de Jibou, că tot veni vorba mai devreme de geografie...).
     Mai departe, Pro-Eminenţele sunt, ca de obicei, partea de mare valoare a revistei. Puteţi găsi, în exclusivitate pentru Pro-Scris, un extras din ediţia a 2-a, în curs de tipărire, a faimoasei „Anticipaţia românească“ semnată (mai este nevoie să o spunem?) de Mircea Opriţă - şi domnia-sa a binevoit să ne trimită spre tipărire un fragment inedit, dedicat criticii science fiction româneşti noi. Tot sub genericul Pro-Eminenţe avem noi benzi desenate inedite trimise de binecunoscutul grafician român stabilit în SUA, Sandu Florea; este vorba continuarea „Hotelului viselor“ din numărul trecut precum şi „Kumango“, o bandă desenată după o poveste de Ovidiu Bufnilă. Nu în ultimul rând, Györfi-Deák György ne propune ultima parte din studiul cu zâne semnat de J.R.R. Tolkien.
     Capitolul Pro-Gresii este „ocupat“ de Cornel Robu, cu 2 studii, unul mai nou, „Science-Fiction adevărat“ şi celalalt ceva mai vechi, dar la fel de plin de substanţă - şi poate, de amar - „Boala vacii grase“, un prim episod dintr-o serie de trei, ce vor urma în ediţiile următoare Pro-Scris.
     În cadrul Pro-Filelor vă propunem un set de materiale despre filme şi cărţi. Veţi găsi aşadar cronici la „Maşina timpului“, traduse de Simone Györfi şi Györfi-Deák György, recenzii la „Reign Of Fire“ şi Signs“ semnate de Sorin Sârbulescu, apoi Radu Pavel Gheo vă propune o incursiune printre noutăţile editoriale din Statele Unite, Györfi-Deák György îşi reaminteşte de „Era digitală“ semnată de Nicholas Negroponte, iar Cătălin Ionescu are ceva de spus pe marginea volumului al doilea din seria antihristului „made in Romania“.
     Pro-Punerile se referă în principal la benzile desenate, plecând de la a 4-a ediţie a Salonului de benzi desenate, BD Craiova 2002, (un material de Viorel Pîrligras), trecând apoi prin revistele „Fergonaut“ şi „Ah!BD“ (recenzii de Györfi-Deák György). Nu în ultimul rând, Sorin Sârbulescu ne propune un excelent material reportericesc despre expoziţia Star Trek din Las Vegas.
     Pro-Poziţiile găzduiesc „Fragmentele critice“ ale lui Voicu Bugariu (episodul VIII fiind axat pe o interesantă şi percutantă privire sociologică a sefistului român) şi un material de arhivă, dezgropat de Györfi-Deák György despre şedinţa din 12 octombrie 1986 a cenaclului H.G. Wells.
     Pro-Tonul, capitolul de proză science fiction continuă cu texte semnate de Adriana Moşoiu, Simone Györfi, Ovidiu Bufnilă (cu „Eul matricial“ şi „Luna pe din dou@") şi Györfi-Deák György.
     Capitolul Pro-Porţie este prezent, ca de obicei, cu arhiva on-line Pro-Scris, cu o pagină de linkuri alese precum şi cu index-ul on-line al autorilor publicaţi în ediţiile trecute Pro-Scris, index desfăcut, din motive de rapiditate a încărcării paginii din internet, în două (literele A-G şi H-Z).
     Există şi un capitol de Pro-Nume, unde apare şi numele truditorului pe tărâm javascript (şi nun numai!) care se află în spatele acestui număr - şi a altora, de altfel! - Tibi "Woody" Drăgulinescu, precum şi alte (pro-)nume, ceva mai cunoscute...
     Pro-Scris va (şi) urma, dacă cumva aveaţi vreun dubiu în privinţa asta...
     Nu am uitat de Pro-Misiune - aceasta este, după cum vă spuneam, aproape o revistă separată pe care Pro-Scris are doar bucuria să o găzduiască, într-o haină nouă. Meritul îi revine în intregime neobositului (şi „excelentului“, ca să citez o personalitate care colaborează cu Pro-Scris-ul) domn Györfi-Deák György.
     Lectură plăcută!





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE
     
Cătălin Ionescu


     Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2002





PRO-DUS




CONTINUARE

Cătălin Ionescu
     

      Pro-Scris îşi continuă aventura. Cât timp m-am aflat pe continentul american, bunul meu prieten Györfi-Deák György a reuşit performanţa de a lansa pe net 2 numere, după părerea mea, inerent subiectivă,  dense şi rotunde.
      Gyuri s-a achitat mai mult decat onorabil de „îndatorirea“ de redactor-şef; mai mult, schimbările importante pe care el le-a promovat s-au integrat firesc in structura revistei. Mulţumită lui, Pro-Scris încearcă acum un nou experiment, acela de a publica aşa numitele „bârfe sf“, integrate în revistă în capitolul „Pro-Misiune“, cu o periodicitate mărită. Dacă experimentul acesta va da rezultate mulţumitoare, intenţiile noastre nu se opresc aici. Se lucrează la o posibilitate de a transforma „barfele“ într-un soi de bază de date cu acces rapid, care… Dar să nu anticipăm. „Pro-Motor-ul barfelor“, Gyorfi-Deak Gyorgy, se va înhăma la o muncă uriaşă, fără a se deroba de celelalte îndatoriri ale sale…
      În altă ordine de idei, am hotărât renunţarea la capitolul de download, şi ne cerem scuze cu această ocazie faţă de cititorii noştri. Vechile arhive au fost şterse şi noile numere nu s-au mai arhivat. Motivele pot fi enumerate rapid: arhivele ultimelor numere (care cuprind benzile desenate ale lui Sandu Florea) sunt deja de dimensiuni prea mari; spaţiul gratuit oferit de serverele gazdă este, inerent, limitat (în special pe Portland).
      Repet, Pro-Scris îşi continuă existenţa. Şi lucrul ăsta, în sine, este important. În peisajul din ce în ce mai sărac al science fiction-ului românesc, Pro-Scris a împlinit deja doi ani de viaţă (vă reamintim că numărul 1 din Pro-Scris a fost lansat în iulie 2000). Desigur, sperăm în revirimentul de toamnă al site-urile româneşti de sf care au intrat în „letargia“ de vară. Dar optimismul nostru, în acest moment, este unul ponderat. Se poate constata cu uşurinţă o tendinţă negativă în mass-media românească: aceea a audienţei cu orice preţ. Ziarele şi posturile de radio-TV par obsedate de a-şi atrage, pe orice căi, audienţa. Iar preţul este unul singur: scăderea vertiginoasă a nivelului de calitate. Începând, dacă vreţi, cu faimosul Pro-TV, care după ambiţiile de clasă ale începutului s-a transformat acum într-o sarabandă a prost-gustului şi a dispreţului fluturat pe faţă propriilor telespectatori şi terminând cu jenantele prestaţii ale OTV-ului, via „superstarurile“ Andrea Marin, Mihaela Tatu sau/şi Rădulescu, trecând prin presa scrisă unde ziare naţionale „cu pretenţii“ îşi etalează „fata zilei“ tolănită alături de carpete jegoase cu „Răpirea din serai“, sau ne povestesc cu litere groase despre „muştele homosexuale“ mass media românească aleargă, unită în cuget şi-n simţiri, după clasamentele audienţei. Restul nu mai contează. O revistă de programe TV al cărui nume nici măcar nu merită amintit, şi-a eliminat concurenţa cumpărând-o şi apoi aplicându-i conţinutul şi coperta proprie – interesantă reţetă a succesului…
      Sigur, stimaţi prieteni, să nu ne lăsăm nici noi duşi de val. Problemele există, dar în acelaşi nu toată mass media românească trebuie pusă în aceeaşi oală. Există în continuare şi România liberă, şi Academia Caţavencu, şi România literară, şi Observatorul cultural, şi Dilema, şi 22, şi TVR2, şi… BBC, şi CNN, şi Arte şi, nu în ultimul rând, internetul şi site-urile care asigură spaţiu gratuit de web. Şi să delimităm aici şi gluma: în ciuda enumerării de mai sus, Pro-Scris îşi ştie locul său şi va miza, în continuare pe publicul său avizat şi restrâns, fidel principiilor sale de existenţă. E bine, e rău? Pro-Scris, este, în orice caz, liber în adevăratul - şi frumosul - sens al cuvântului.





PRO-TESTE





SOLDAŢI, VĂ ORDON, TRECEŢI GOLFUL!

Györfi-Deák György
     

     La începutul lunii august, două evenimente diferite şi-au intersectat traiectoriile şi s-au împletit într-un fir strangulator, cel al cenzurii. În ziua când Marin Preda ar fi împlinit 80 de ani, cotidianul Ziua a publicat câteva frânturi dintr-un jurnal intim al lui Marin Preda, confiscat de autorităţi după moartea autorului. Puţin mai târziu, Internetul s-a cutremurat în momentul în care o organizaţie pentru apărarea drepturilor umane a acuzat portalul „Yahoo!“ că face jocul serviciilor secrete chineze, întrucât restricţionează accesul la anumite situri şi se oferă să furnizeze adresele folosite de emigraţia chineză.
     Mărturisesc, pe „Moromeţi“ i-am citit pentru că trebuia, se cereau la şcoală, dar mi-au plăcut şi, întocmai ca şi în cazul lui Duiliu Zamfirescu, nu m-am oprit la ceea ce ar fi fost strict necesar la literatura română (în clasa a XII-a o aveam profesoară pe doamna Rusu, care era foarte exigentă) şi m-am aventurat mai departe. Nu-mi amintesc de unde sau de la cine am împrumutat „Delirul“, dar nici după douăzeci de ani nu mi-am revenit din uimirea provocată de lectura cărţii. Marin Preda îmi înfăţişa o altă istorie decât cea din manuale, în care Antonescu nu era criminalul de război împuşcat în patruş'şase. Ştiam că anumite lucruri fuseseră cenzurate, dar mă aşteptam să fie lucruri cu f… şi c… (de masturbarea colectivă n-am ştiut până la apariţia ediţiei Cristoiu), nu istorie, nici politică: şocul a fost foarte mare.
     De atunci, îmi aduc aminte adesea de ea, căci istoria nouă are grijă să repete toate greşelile trecutului. De revoluţia din decembrie 1989 se leagă de amănuntul că după ce armata română a recucerit Radioul ocupat de legionari, s-a difuzat „Deşteaptă-te române!“, cântec interzis pe vremea lui Ceauşescu. Rătăcirea lui Hitler, care a hotărât să bombardeze Belgradul, nu diferă prea mult de cea a americanilor din 1999, care au atacat ziua în amiaza mare un pod pe care tocmai trecea un autobuz şcolar. Cu toată "grija faţă de ţară", mărturisită în roman mamei sale, Antonescu a târât neamul său peste Nistru, într-o catastrofă din care întoarcerea armelor din 23 August n-a putut salva decât aparenţele (aceasta explică de ce volumul 2 din „Delirul“ n-a fost scris niciodată). Desigur, Marin Preda şi-a adus partea sa de contribuţie în susţinerea celor care ar dori azi să înalţe statui ale Mareşalului la fiecare colţ de stradă, dar mă tem că încriminarea autorului ar fi pripită şi o răstălmăcire a intenţiilor iniţiale. Regret sincer că omul politic de odinioară n-a putut să se ridice la înălţimea personajului de roman.
     La vremea când am citit „Delirul“, m-a surprins ca în tumultul evenimentelor să găsesc câteva pagini în care, incredibil, scriitorul ne prezintă un individ fascinant, Octav Boiangiu, care pune stăpânire pe un cenaclu literar boem şi-l transformă într-un cerc de fani ai paleoastronauticii:
     „Le luă minţile luni în şir cu enigme care stăteau deschise, vizibile, pipăibile în faţa oamenilor şi pe care nimeni nu le putea dezlega... Îi luă încet cu misterul piramidei celei mari şi al marelui sfinx, arătînd că astfel de cuburi de paisprezece tone, puse unul peste altul şi şlefuite la milimetru nu puteau fi opera unor fiinţe de pe această planetă... Că civilizaţia prebiblică a fost o realitate halucinantă... că uriaşele edificii din Tiahuanaco şi Sacsay-huaman... Că Lemurienii şi Atlantizii care au trăit în Pacific pe un vast continent şi care s-a scufundat în ape înaintea timpurilor istorice, ne-au lăsat, din acest leagăn al umanităţii, semne şi enigme fantastice care sunt dovedite pe bază de documente arheologice irefutabile...“
     M-am întrebat adesea, cine să fi fost acest misterios personaj secundar. Alura sa trimite la contele de Saint-Germain, Cagliostro, Raputin, Ury Geller. În roman, rolul său se reduce la cucerirea unei femei neînchipuit de frumoase, care până atunci rămăsese fidelă unui amant diform, surd de o ureche, „un bou cu nume de cal“, pe care o hipnotizează şi o trimite în trecutul Vedelor, „în India cu o mie de ani înainte de Cristos“, unde asistă la un alt război, isprăvit prin aruncarea unei bombe termonucleare. E revelion, hotarul dintre 1940 şi 1941, iar „zăltaţii“ controlează capitala.
     Aflată sub hipnoză, femeia efectuează o „regresie temporală“, scoţând la iveală din subconştient nişte „amintiri despre viitor“:
     „Nişte oameni forfotesc în jurul unui, fel de cal troian. Dar nu e un cal... E un proiectil... Soarele străluceşte pe cer... Armatele coboară un deal. precedate de elefanţi care duc în spinare războinici cu turbane în jurul capului... în pădurea vecină mişună alţii... S-a lăsat întunericul! strigă fata. Proiectilul e în cer, a fost lansat, urcă în flăcări... Bate vântul... Suflă, îndoaie copacii... Norii s-au înroşit, plouă cu sânge... Soarele se învârteşte pe cer... Apa fierbe, peştii din ea sunt fierţi... Elefanţii cad din cer, alţii aleargă de colo, colo, chihăind de groază în pădurea aprinsă de flăcări... Cai şi căruţe zac în toate părţile, calcinaţi... Mii de căruţe zboară prin aer şi cad pe jos din toate-părţile... E întuneric mare şi bat vânturi îngheţate... La orizont se face lumină... Zeii s-au adunat deasupra armatelor şi sunt apucaţi de groază văzând cum se prăbuşesc puterile universului...“
     S-ar putea ca Marin Preda chiar să fi participat la o astfel de petrecere mondenă, la hotarul dintre anii care separau dezmembrarea României Mari de intrarea ei într-un război din care avea să iasă învinsă, umilită şi ocupată. Scena e descrisă foarte veridic. Cu atât mai mult, scriitorul trebuie să fi fost surprins în momentul când a aflat despre cele petrecute la Hiroshima şi Nagasaki patru ani mai târziu şi şi-a amintit de elefanţii transformaţi instantaneu în cenuşă, de trecerea zguduitoare a fronturilor de undă, de lumina care se înălţa atât de nefiresc, de la apus.
     Mă întreb, dacă ar fi trăit şi ar fi văzut avioanele prăbuşindu-se asupra turnurilor gemene, dacă ar fi deschis televizorul şi ar fi urmărit buletinele de ştiri doldora de atentate sinucigaşe, comunicatele forţelor armate despre avioanele teleghidate irakiene şi rachetele cu rază lungă de acţiune iraniene, scrisorile cu pudră de antrax şi pozele cu copiii înarmaţi cu pistoale mitralieră, imaginile din taberele de antrenament ale comandourilor arabe sau americane, oare despre ce ar fi scris Marin Preda?
     Ori poate că a scris, iar avertismentul său se află undeva în „Delirul“?





TU(R)NURILE GEMENE DINSPRE ALAMO

Cătălin Ionescu
     

      Dacă este îndeobşte cunoscut că România se vede mult mai clar de la distanţă – în ciuda negării vehemente, de nuanţă pur patriotardă, pe care toţi pangligarii politici ai zilei o afişează cu nonşalanţa lichelismului – nu acelaşi lucru se poate afirma despre Statele Unite ale Americii.
      Sigur, destinele uneia dintre cele mai importante naţiuni ale acestei lumi, într-un context în care globalizarea nu mai este chiar o vorbă aruncată în vânt nu poate lăsa indeferent pe nimeni. Cu toatea acestea mărturisesc că am fost uimit de mulţimea de percepţii greşite asupra Americii pe care le-am întâlnit în mass-media românească. Desigur, şi comentatorii politici sunt şi ei oameni oameni şi au şi ei viscerele lor, chiar şi la ceremoniile de marcare a unui an de la evenimentele din 11 septembrie. Pe de altă parte, într-o Românie marcată de o opinie publică inexistentă şi o lipsă mai mult decît îngrijorătoare de principii etice, este de aşteptat ca percepţiile asupra unor evenimente în care coexistă mai multe planuri să nu strălucească prin claritate.
      Având norocul de a petrece mai multe luni la Houston, mărturisesc că am fost foarte interesat de societatea americană. Şi, am mai spus-o şi cu alte ocazii, America trebuie văzută pentru a fi înţeleasă. Altminteri, deosebirile dintre Europa de Vest şi Statele Unite sunt atât de mari, încât este practic absurd să aminteşti de Europa de Est… Iar faptul acesta are o motivaţie foarte simplă: America, naţiune tânără, a fost construită special pentru a fi altfel. Continui să cred că acele generaţii de oameni care au traversat oceanul (printre care şi vlaşii noştri) au plecat spre o lume care promitea a fi altfel, pentru că ei urmau să o construiască altfel. Şi îndrăznesc să afirm că, în principiu, au reuşit. Nu au ezitat să ia arma în mână atunci când a fost cazul să apere o libertate, o proprietate şi un mod de viaţa la care dovediseră că au dreptul. Au purtat războaie, dar apoi au construit case şi şi-au dezvoltat proprietăţile. Au înţeles valoarea principiilor şi nu au abdicat de la ele. Păstrându-ne pe coordonatele realismului, America nu este o societate perfectă. Îndrăznesc însă să afirm că sistemul actual din SUA nu avantajează impostura şi lichelismul, ceea ce pentru mine, ca român, a fost fascinant…
      Foarte interesantă este însă şi (scurta) istorie americană, un episod semnificativ fiind şi evenimentele de la Alamo. Deşi semnalele disperate de ajutor ale garnizoanei din Alamo către restul armatei texane au fost foarte clare, nimeni nu le-a luat în seamă. După un asediu de 13 zile, în care locotenent-colonelul William B. Travis, Jim Bowie (luptătorul şi inventatorul cuţitului care-i poartă numele - să amintim faptul că în romanul lui Bram Stoker Dracula este răpus de un cuţit Bowie!), David Crockett (faimosul aventurier, fost congresman de Tennessee), alături de alţi aproape 200 de oameni au ţinut piept armatei generalului mexican Antonio López de Santa Anna, texanii sunt copleşiţi de asaltul final al mexicanilor, din 6 martie 1836. Nu supravieţuiesc decât 2 sau 3 persoane. Oroarea însă acestei tragedii a fost însă pe măsura evenimentelor. După o campanie în care forţele militare texane se regrupează şi mexicanii îi urmăresc, în 21 aprilie, în bătălia de la San Jacinto, sub conducerea lui Sam Houston, unul din personajele marcante (şi controversate) ale epocii, armata mexicană este zdrobită după doar 18 minute de luptă. Bilanţul oficial al istoricilor: 630 mexicani ucişi şi 730 luaţi prizonieri, în timp ce texanii au pierdut doar 9 oameni din cei 910. La această importantă victorie şi-au adus contribuţia şi „Surorile gemene“, două tunuri de mare calibru, noutăţi absolute ale vremii, obţinute de armata texană în data de 11 aprilie.
      Dincolo de emoţia vizitării muzeului Alamo din San Antonio, această lecţie de istorie a Texasului este, într-un anume fel, emblematică pentru societatea americană. Lecţie care demonstrează, simplu şi cutremurător, unde duce nepăsarea. Există însă şi reversul medaliei: trezită de durere, naţiunea americană ripostează pe măsura atacului suferit.
      Se poate face o paralelă între 11 septembrie 2001 şi Alamo? Privită prin această prismă, America a acţionat şi va acţiona. Regimul taliban s-a prăbuşit la scurtă vreme după ce declarau sforăitor că vor rezista chiar şi 20 de ani unui atac american. Regimul Sadam Hussein, protagonistul unei aproape incredibile situaţii circumstanţiale după Războiul din Golf (dar asta este o altă lecţie a istoriei trăită intens de americani!) se apropie de un inevitabil sfârşit. Şi lumea va arăta, inerent, altfel.
      Numai că, dincolo de frumuseţea tristă şi ideatic patriotistă a lecţiilor istoriei, oamenii au constatat iarăşi, pentru a n-a oară, că istoria se scrie, din nefericire, cu sîngele celor nevinovaţi. Că precum tunurile gemene, şi Turnurile gemene au pretins partea lor de „carne de tu(r)n“. Memorabilă şi impresionantă este statuia femeii care cade din Turnuri…
      Uitaseră oare americanii, înainte de 11 septembrie 2001, lecţiile trecutului? Va fi George Bush capabil să se ridice la înălţimea ameţitoare a precedecesorului său, Sam Houston? Toate acestea ar putea fi un subiect extrem de interesant de nuvelă sau roman science fiction. Dacă, mai întâi de toate, nu ar fi cruda realitate a lumii în care trăim şi pe care reuşim tot mai greu, să o înţelegem….





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ

(Fragment inedit din ediţia a 2-a a volumului, în curs de tipărire la Editura Viitorul Românesc, Bucureşti)

Mircea Opriţă

     
      Un autor remarcabil, Radu Pavel Gheo (n. 1969), ale cărui povestiri şi nuvele din culegerea Valea cerului senin (1997) anunţă şi o frumoasă carieră de prozator, va fi tratat aici în lumina operei sale critice, întrucât, deocamdată, aceasta ni se pare mai importantă pentru momentul ce o produce. În promoţia anilor '90, prin care postmodernismul SF-ului românesc s-a transformat, dintr-o noţiune labilă şi incertă, într-o soluţie relativ bine reprezentată, el şi-a asumat misiunea — fără îndoială, dificilă — de a susţine critic şi teoretic această campanie de înnoire tematică, ideatică, dar şi pe planul sensibilităţii individuale, creatoare, ori a mentalităţii de grup.
      Despre science fiction (2001) este o carte alcătuită pe principiul unităţii în diversitate. Cele trei secvenţe mari se completează reciproc într-un efort de a oferi o imagine substanţială asupra domeniului analizat. Organizarea materialului este a unui meticulos, preocupat de construcţie şi manifestând o vădită grijă de a nu produce, prin suprapuneri incidentale ale articolelor, supărătoare repetiţii. Părţile (analiza unor teme generale reflectate în portetul cel mai recent al anticipaţiei, studiile de caz rezervate câtorva scrieri exemplare şi grupul de „cronici răzleţe“ la volumele de după 1990) stau într-un echilibru acceptabil şi, împreună, participă la înscenarea unui demers critic complex. Nu întâmplător acesta din urmă porneşte de la consideraţiile teoretice şi practice ale unei „prefeţe“ intitulate Argument în apărarea literelor umile. Aparent, autorul pledează pentru literatura comercială (cum am văzut că o făcea şi Cristian Lăzărescu în unele din paginile sale), dar e greu de spus că ridică această preferinţă la nivelul unui principiu coordonator al criticii proprii. Nu-l putem suspecta de ignorarea unei posibile resurecţii a prejudecăţilor — încă rezistente — ale ştiinţelor literaturii, pentru care frontierele dintre genuri, ca şi cele dintre nivelurile creaţiei specifice (Hochliteratur şi Trivialliteratur) au fost şi rămân pe mai departe impenetrabile. Într-o accepţie fundamentalistă, SF-ul ar trebui să se mişte perpetuu pe palierul literaturilor inferioare, deşi lui Radu Pavel Gheo un fapt i se pare „clar: clasarea unei scrieri drept «literatură de consum» sau «literatură înaltă» nu impune automat valoarea acelei scrieri“. Pentru ca lucrurile să stea pe un fundament cât se poate de solid în ce-l priveşte, el nu evită formularea unor profesiuni de credinţă care sunt, în esenţă, ale unui cititor superior, asimilate însă între criteriile de etică profesională ale criticii literare:

      „Eu mărturisesc cu onestitate că, decât să citesc un volum prost, în care (să zicem) înalta temă a absurdului existenţei este tratată într-o manieră jalnică şi cu preţiozităţi de album de domnişoare, prefer un text alert scris de Steven King. Pe domeniul lui, americanul ştie ce face. Şi nu scrie prost.“

      În consecinţă:

      „Trebuie spus că, umilă sau înaltă, trivială sau nobilă, literatura nu poate fi — până la urmă — decât bună sau proastă. Dincolo de cadrele, temele sau ideile specifice, science fiction-ul nu se abate de la regulă. Nici în analiza universului imaginar specific, nici în comentariile critice incluse aici nu m-am abătut de la această convingere: am încercat — nu primul, dar mă tem că printre primii — să plasez SF-ul într-un context literar general şi să-l analizez cu instrumentele criticii şi teoriei literare, fără a-i ignora diferenţa specifică.“

      Un bun sistem de referinţe critico-teoretice (Kingsley Amis, Michel Butor, R.-M. Albére`s, Darko Suvin, Roger Caillois, Umberto Eco, Tzvetan Todorov, iar de la noi Florin Manolescu, Voicu Bugariu, Mihai Coman, sau Alexandru Ciorănescu pentru exegeza utopiei) îi permite autorului să opereze cu lejeritate printre diverse opinii consacrate în teoria genului. Radu Pavel Gheo are însă o inteligenţă ascuţită şi analizele sale nu vor fi niciodată comentarii comode în jurul citatului. Un orgoliu de profesionist veritabil îl îndeamnă la distincţii proprii, la constatări şi deducţii cu amprentă personală, susţinute pe texte notorii, dar şi pe listele bibliografice, bine cercetate valoric, ale unor tineri în plină afirmare. Înainte de se lansa într-o operă personală, autorul ţine însă să facă dovada că nu-i sunt străine „etajele opiniilor critice“, dând câteva pagini de fiziologie literară în care găsim descrise amănunţit mecanisme de lectură şi interpretare cu care se confruntă SF-ul. Paginile respective pot fi citite ca un preambul la studiul Science-fiction-ul şi judecata canonică, unde analiza termenului de canon (auctorial, dar mai ales literar, cu particularizările confortabile: canon tematic şi cronotopic, canon stilistic şi naratologic) serveşte în cele din urmă denunţării hotărâte a tendinţei canonizante. Restrictivismul tipologic şi genologic al acesteia e văzut opunându-se spiritului însuşi al timpului; un spirit ce stimulează nu conformismul canonic, ci, dimpotrivă, „disoluţia genurilor şi speciilor literare şi îmbinarea criteriilor de ierarhizare ale specialiştilor cu gusturile estetice ale maselor de cititori“. În acest context, a nu accepta abolirea graniţelor dintre genuri, specii şi moduri literare, dintre text şi metatext, devine, pentru SF, un gest sinucigaş. „Moartea“ genului n-ar fi decât cramponarea de canon, de manierele vetuste, aşadar proliferarea repetitivă şi fără perspectiva unui „altceva“ înnoitor. Situaţia este în fond dilematică, pentru că, pe de altă parte, a accepta abolirea limitelor consacrate conduce genul spre dizolvarea în marea literatură, cu toate consecinţele ce pot decurge dintr-un asemenea pas.
      Nici celorlalte studii teoretice cuprinse în carte nu le lipseşte aspectul problematic, dilematic chiar. Ele analizează subiecte precum metamorfozele ideii SF, universurile ficţionale, dimensiunea şi rosturile subiectivismului în scrierile genului, interferenţa domeniului cu fantasticul. La urma urmei, temele de meditaţie nu sunt deloc noi. Noutatea trebuie căutată însă la nivelul obiectivelor fixate de cercetare. Impuse de mutaţiile apărute în actualitatea noastră imediată, acestea nu mai pot da răspunsurile prin care genul îşi aproxima conţinutul şi limitele într-o altă perioadă de explozie a teoretizărilor, corespunzătoare anilor '60. Nici reperele — de la orizontul de aşteptare al publicului şi până la operele de referinţă — nu sunt aceleaşi. Navigând printre aceste probleme în accelerată schimbare, Radu Pavel Gheo are prilejul de a-şi exersa acribia critică şi spiritul disociativ în observaţii nuanţate, demne de reţinut. Bunăoară:

      „Am putea spune că fantasticul cere în general o suprapunere a spaţiului fictional peste cel real, pe când SF-ul, asemeni mitologiei, se constituie ca o prelungire geografică imaginară a spaţiului real, cunoscut.“

      Sau:

      „Mi se pare evident că o naraţiune SF pur subiectivă este posibilă numai după sau în urma introducerii (prin orice mijloace literare) a datelor obiective despre lumea ficţională construită. [...] Atunci când informaţia obiectivă lipseşte, fie naraţiunea este neclară şi invalidă pentru lector (caz în care autorul ratează actul comunicativ), fie ea nu mai aparţine SF-ului.“

      „Cronicile răzleţe“ urmăresc producţia SF a anilor '90, cu inevitabilele ei creşteri şi scăderi. Cărţi originale sau traduceri, criticul se vede constrâns să se plieze pe materialul existent, de unde puţinele lui soluţii de selecţie şi opţiune. Lectura sa e larg valorificatoare, plasată sub semnul construcţiei generoase şi nu al demolărilor din principiu. Analizele urmează, de regulă, un criteriu al valorii literare, deşi în formularea judecăţilor pare să intervină uneori şi dubla măsură, mai îngăduitoare cu autorii tineri decât cu cei deja consacraţi, din convingerea că „greşeala novicelui e mai nevinovată decât persistenţa în eroare a clasicului“. Acestui comportament, în esenţă pedagogic, i se datorează faptul că un roman construit pe clişee nefericite şi putând ilustra perfect, în acest sens, canoanele SF-ului comercial (La capătul spaţiului de Aurel Cărăşel) are parte de menajamentele pe care recenzentul le refuză, în schimb, uneori pe bună dreptate, lui Isaac Asimov, Philip José Farmer şi Lino Aldani. E cazul să semnalăm, de altfel, ca pe o coordonată „morală“ a cărţii, mefienţa cu care este întâmpinat SF-ul clasic american. Asimov, A. E. van Vogt şi alţii sunt surprinşi în deplină mediocritate, spre consternarea multora din apologeţii lor lipsiţi de control. Reacţia critică e firească, la confruntarea nemijlocită a miturilor publicitare cu traducerile efective ale unor scrieri supralicitate. Unul dintre efectele salutare ale accesului la texte este că se stopează astfel inhibiţiile trăite de mai vechii comentatori români ai anticipaţiei mondiale, constrânşi să manipuleze liste de nume şi legende prefabricate, în locul operelor la care s-ar fi cuvenit să facă referiri în cunoştinţă de cauză.
      Câţiva autori importanţi ai anilor '90 (Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Liviu Radu şi Ona Frantz) şi-au găsit în Radu Pavel Gheo un critic de întâmpinare generos şi dotat, capabil să le pună în lumina potrivită scrierile (care au gradul lor de noutate deconcertantă şi, în consecinţă, prin poziţia lor ex-centrică faţă de reperele tradiţionale, riscă să deruteze lectorul neprevenit). Judecata valorică nu se exercită niciodată în gol. O descriere succintă dar sugestivă a cărţilor, discutate de pe poziţiile unui connaisseur ce priveşte fenomenul dinlăuntrul său, dar şi din afară, îşi are — în structura cronicilor din Despre science fiction — rostul ei argumentativ, impus de metodă. Pentru relaţia autorului cu generaţia din care face parte e important, de asemenea, să amintim că unul din cele două ample „studii de caz“ incluse în volum tratează detaliat, cu bune observaţii şi delimitări critice, manifestul literar al SF-ului nouăzecist: antologia Motocentauri pe Acoperişul Lumii.
      Nu întâmplător acelaşi „studiu de caz“, dar, fireşte, în altă concepţie şi redactare, îl vom găsi la Cătălin Badea-Gheracostea (n. 1968). Alternative critice (2001) este o carte compozită, mai puţin unitară sub aspectul organizării interne decât a lui Radu Pavel Gheo. Caracterul său de culegere de articole este evident, dar străduinţa de a ordona materialul în mici serii de piese consonante avantajează lectura. Articolele s-au redactat pe parcursul unei jumătăţi de deceniu şi s-au publicat, treptat, atât în moştenirea lui Gutenberg (suplimentul ieşean Alternativ SF şi revista Astra din Braşov), cât şi prin labirintul ciberspaţiului (în „e-revista de cultură“ Lumi virtuale, editată de Michael Haulică). Menţionarea acestor amănunte are o oarecare importanţă: putem astfel să apreciem lucrarea (subintitulată „O vedere asupra literaturii SF româneşti“) în raport cu intenţiile editoriale ale autorului, dar şi în funcţie de rezultatul obiectiv al convergenţei fragmentelor ei. Fiindcă de o convergenţă e vorba şi nu de o fuziune. Criticul nu şi-a „topit“ într-un corp omogen materialele răspândite prin reviste, preferând să le lase aspectul originar şi sunetul proaspăt de la data redactării. Asta nu înseamnă că „vederea“ propusă astăzi, poate cu prea strategică modestie, n-ar putea fi recunoscută drept o veritabilă „viziune“, întrucât articolele — fie recenzii, fie intervenţii polemice, speculaţii teoretice şi chiar mici interviuri — nu contrazic pe parcurs nici spiritul, şi nici concepţiile generale din perspectiva cărora se manifestă, pe bucăţi, actul critic al lui Cătălin Badea-Gheracostea. Este ca şi cum o insectă, privindu-şi cu ochiul ei multifaţetat lumea proprie, ar „fotografia“ câte o porţiune din ea pe fiecare dintre suprafeţe, fără ca prin aceasta imaginea de ansamblu, recompusă la destinaţie, să păstreze grila de fagure prin care s-a înregistrat iniţial.
      Titlul volumului ne previne că nu avem de-a face cu o ilustrată de vacanţă a SF-ului românesc, ci cu o viziune mai degrabă polemică. Alternativa critică, înainte de a trage cu bidineaua cruci groase peste judecăţile emise de alţii despre opere şi autori, va viza sursa acestor obiective contestate, aşadar critica însăşi. Operaţia face parte dintr-o strategie a autodefinirii, deloc indiferentă autorului, iar modul cel mai la îndemână de a-şi crea o identitate proprie rămâne autodefinirea prin contrast. Modalitatea amintită aici nu exclude existenţa unor argumente principiale în confruntarea cu critica genului; ele vor fi formulate, pe puncte, într-un program personal intitulat „Manifestul Pintenului Fierbinte“. Analiza documentului ni-l arată pe autor nemulţumit de soluţia unei critici impresioniste, fără criterii solide, adecvate judecării fenomenului literar. Prin urmare Hotspur („în valahă, Pintenul Fierbinte“, ni se traduce cu promptitudine) „va încerca introducerea ştiinţei literaturii ca singurul referent al literaturităţii textelor apărute în fandomul românesc“. În seriozitatea ei academică, ştiinţa literaturii operează, bineînţeles, cu numeroase instrumente specifice, dar conceptele cele mai deranjante, deocamdată, în perimetrul SF-ului, par a fi cele de „generaţie“ şi „main-stream“. Noua realitate literară ar pretinde înlocuirea lor cu conceptele de „individualitate“ şi „total-stream“, asupra cărora criticul se va pronunţa mai încolo, într-un capitol mai profund angajat în delicatele munci ale teoriei literare (Morfologia şi tipologia literaturii SF româneşti între 1980 şi 2001). Ceea ce nu vedem încă prea clar este dacă aceste noţiuni vin dinspre ştiinţa literaturii, pentru a servi SF-ul românesc actual, sau sunt propuse ştiinţei respective, ca o contribuţie generică destinată instrumentarului comun.
      Cătălin Badea-Gheracostea şi-a fixat, în tot cazul, ţinte extrem de ambiţioase. Preocupat de o tipologie şi o morfologie a SF-ului românesc „din ultimii 15 (20) de ani“, el speră să ajungă la „decelarea unor legi supratextuale ale producţiei de text SF românesc pe intervalul dat, legi străine de orice dimensiune sociologizantă şi psihologizantă“; şi, de asemenea, la stabilirea unor „legi estetice proprii SF-ului românesc“ (presupunem că pe acelaşi interval limitat). În efortul său teoretizant, amatorul de asemenea legi cu valabilitate pe metrul pătrat riscă să formuleze multe fraze frumoase şi, dacă nu lipsite de conţinut, înzestrate cu unul doar aparent. Problema în sine e o capcană, iar distanţarea — pe care însăşi invocata ştiinţă a literaturii o practică spre a-şi îndeplini cu succes obiectivele — l-ar putea avertiza pe semnatarul Alternativelor critice că, din câteva volume fie şi excepţionale, plutind pe creasta unui val consistent de scrieri comune şi de maculatură, nu se pot deduce legi de nici un fel. Cu atât mai puţin „legi supratextuale ale producţiei“ deceniale de SF românesc. Nu negăm şansa unor comentarii inteligente şi cu o bună aplicaţie la scrierile individualităţilor din anii '80-'90, din moment ce criticul le şi face în unele pagini din acest volum. Pe câteva dintre traseele programului său ambiţios, el riscă, totuşi, să nu ajungă niciodată la destinaţie.
      Ar mai fi de analizat o ultimă categorie de idei cuprinse în manifestul-program: cele cu directă referire la oficiul critic. Autorul pretinde în mod justificat înlocuirea „monologului paralel“ din publicaţii şi, în general, din viaţa fandomului, cu „lupta de idei“. Fără o confruntare ideatică, dusă când e cazul până la polemică, ieşirea SF-ului din diverse inerţii periodice şi progresul liniei sale creatoare nu sunt de conceput. Iată însă şi un alt obiectiv, pe care criticul şi-l înscrie între urgenţe: „aducerea la zi a limbajului critic din SF-ul românesc întrucât acesta se află în situaţia paradoxală de a vorbi de literatura lui 1999 ca la 1900, în cel mai fericit caz“. Fireşte, o înnoire periodică a limbajului critic e şi ea necesară. Limbajul general, limba însăşi suferă schimbări sesizabile, care antrenează după ele o evoluţie la nivelul tuturor jargoanelor utilizate. Modificări semnificative se produc însă, continuu, în intimitatea oricărui domeniu particular, prin dezvoltarea propriilor resurse – inclusiv cele ale expresiei specializate. Prin urmare, judecată ca necesitate, „aducerea la zi a limbajului critic“ ni se pare de înţeles şi avem senzaţia că ea chiar se face „din mers“, acolo unde critica, deci şi criticii, profesează cu seriozitate. Înţeleasă ca obiectiv special, în contextul şi condiţiile formulate aici de Cătălin Badea-Gheracostea, suntem constrânşi să suspectăm următoarele situaţii: fie că autorul are în vedere, ca limbaj critic vetust, comentariile superficiale şi în fond lipsite de responsabilitate profesională din cenacluri (deşi nici acelea nu pot atinge performanţele semnalate de el, întrucât ar însemna să discute SF-ul anului 2000 în limbajul de-a dreptul savuros al Miticilor şi demoazelelor lui Caragiale, iar asta ţine deja de rafinament şi de creaţia artistică); fie că, dintr-un partizanat pe care îl înţelegem, dar nu-l vom accepta, întrucât nu foloseşte nici măcar obiectivului principal al cărţii discutate aici (promovarea imaginii ultimei promoţii de sefişti), acelaşi autor se iluzionează că poate face tabula rasa din toate modurile critice care nu agreează stilul jucăuş, oralitatea „spirituală“, sentinţele expeditive, ironia fugace, facilitatea jocurilor de cuvinte şi etichetările spectaculoase, chiar dacă bazate pe o caracterizare frivolă.
      Exemple de comentariu normativ, care ar „aduce la zi“ limbajul critic în perspectiva anului 2000, vom extrage chiar din pagina consacrată de semnatarul Alternativelor critice colegilor săi de profesie. Iată diverse caracterizări tipic cenacliere: „Cristi Lăzărescu se retrage după ce încercase o critică de direcţie, de lipsa direcţiei, mai bine zis“; „Ştefan Ghidoveanu rămâne pe unde (într-adevar, pe unde? suntem nevoiţi să ne întrebăm în prelungirea elipselor textului - n.n.) iar semnătura lui nu se ştie când se va întoarce“; „Mara Popa este o maestră a conjuncturalului, dar critica pe care o practică este o critică de persoane, tare cuminţică de altfel“; „Ioan Albescu rămâne tributar trecutului recent (se subînţelege: utecisto-comunist, n.n.) şi pare puţin interesat de prezent“; „Cătălin Ionescu este singurul care face eforturi spre rigoare, deşi şi el este un partizan al «celor care nu»“ şi aşa mai departe. Subţirimea judecăţilor critice merge aici în pas cu fraza şchioapă, dată drept inovaţie postmodernă, de admirat.
      Din fericire, nu toate faţetele volumului ni-l prezintă pe autor aşa cum l-au descris argumentele de până acum. Când nu-şi „expediază“ subiectele, ci, dimpotrivă meditează serios asupra conţinutului lor, criticul dă texte ce se reţin. În studiul rezervat antologiei Motocentauri pe Acoperişul Lumii, el face o lectură profesionistă, detaliind meticulos discursul complicat al evantaiului de lucrări componente, ca apoi să analizeze structurile narative, „actanţiale“ şi ideologice din această scriere pe care o declară fără ezitare „cea mai importantă carte a deceniului 10 din secolul trecut“. Articolele de teorie literară par şi ele lucrate cu plăcerea de a formula o reţea de idei neconvenţionale, utile experienţei de dată recentă a domeniului SF. E de presupus că explorarea aceasta va continua, lărgindu-şi aria de interes şi limpezindu-şi concluziile. Recenziile se referă, prin forţa lucrurilor, la multe din volumele abordate şi de Radu Pavel Gheo, ceea ce nu înseamnă că punctele lor de vedere coincid. În comentariile „negative“ se simte pornirea umorală, pentru că autorul, aşa cum o dovedeşte o parte apreciabilă din volum, are talent de polemist şi înţelege să nu şi-l lase nefolosit. Grupate sub titlul străveziu Dansând cu doamna Bougary, trei asemenea articole îl vizează pe Voicu Bugariu, ale cărui concepte de „sefultură“ şi „SF jockeys“ îl indispun, iar comportamentul, poate nu fără îndreptăţire, i-l găseşte arogant. O dublă aroganţă, de fapt: a omului care — între altele — refuză să ridice mănuşa, lăsându-şi preopinentul să polemizeze în gol, iar pe de altă parte a criticului „cu autoritate“ intrat în conflict de idei şi de interese cu obiectivele, dar şi cu iluziile fandomului anilor '90.
      În concluzie, putem spune că în această fază Cătălin Badea-Gheracostea cultivă un fel de critică-spectacol, preocupată de mici regii ce merg, de la fragmentări „postmoderne“ ale discursului analitic şi jocuri de text aproape suprarealiste, până la un sistem de sublinieri multiple, unde faptul că adesea capetele unor rânduri aldine ies din oglinda paginii, ori se suprapun deconcertant peste cuvinte imprimate cu drepte sau cursive, ar putea fi întru totul deliberat. Impresia spectaculară e dată şi de distribuirea discursului critic pe roluri, interpretate în diverse tonalităţi. Criticul cheamă în scenă personaje fictive, precum Al Treilea Cititor, cu care înţelege să dialogheze amical printre rânduri, sau neaşteptate întruchipări bufone, precum ţărănoiul căruia i se pune în gura morfolitoare de ardelenisme partitura despre generaţie şi main-stream. Desigur, până la un punct, ideea poate fi interesantă, iar spectacolul agreat. Riscul unor asemenea acte de interdisciplinaritate cu fascinaţia concubinajului este să deturneze spectacolul firesc al criticii, care este unul mai degrabă interior şi intelectual, spre exhibări improprii, în contextul cărora arhitectura complexă a ideilor decade spre un orizont al improvizaţiei facile.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





BENZI DESENATE
   # Hotelul viselor (continuare din numărul trecut)
   # Kumango





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN




EPILOG

(din studiul „Despre poveştile cu zâne“)

John Ronald Reuel Tolkien


     Bucuria, despre care am susţinut că este o trăsătură distinctivă a adevăratelor poveşti cu zâne sau ale romanţurilor, merită să fie tratată cu mai multă atenţie.
     Probabil că fiecare scriitor care creează o lume secundară, o lume fantastică („a fantasy“), fiecare sub-creator ar dori de fapt ca, într-o anumită măsură, să devină un adevărat Creator; speră că lumea inventată de el (chiar dacă nu în toate detaliile) îşi trage seva din Realitate sau tinde către ea.
     Dacă el reuşeşte într-adevăr să creeze o calitate care să realizeze întrutotul cerinţele definiţiei din dicţionar: „consistenţa lăuntrică a realităţii“, chiar şi atunci e greu de înţeles cum e posibil acest lucru, dacă opera nu este măcar o părticică de realitate. Tocmai de aceea, calitatea aparte a bucuriei într-o lucrare fantastică poate fi înţeleasă ca şi cum am reuşi, pe neaşteptate, să aruncăm o privire de o clipă în miezul Realităţii sau al Dreptăţii. Aşa nu numai că ne oferă o alinare a necazurilor provocate de această lume, dar ne provoacă şi un sentiment de mulţumire şi ne furnizează un răspuns la întrebarea: „E adevărat?“ Răspunsul l-am formulat iniţial (din motive ce mi se par evidente) astfel: „Dacă ţi-ai construit corect micuţa ta lume, atunci da, e adevărat în acea lume.“ Atât şi e îndeajuns pentru un artist (ori pentru artistul dinlăuntrul artistului). Dar în „eucatastrofă“, frântură dintr-o viziune fugitivă, putem întrezări faptul că răspunsul poate fi chiar măreţ - o reflectare îndepărtată ori un ecou al Evangheliei în lumea reală. E un sens particular al cuvântului care sugerează mesajul epilogului meu. Este un subiect serios şi periculos. Sunt creştin, aşadar n-ar trebui să fiu suspectat de ireverenţiozitate intenţionată. Cunoscându-mi propria ignoranţă şi obtuzitate, poate că abordarea unei asemenea teme va părea cam prea îndrăzneaţă, întrucât chiar dacă, inspirat de Graţia divină, tot ceea ce spun vădeşte respect şi e în bună măsură întemeiat, nu pot să cuprind decât una dintre faţetele de o nemăsurată bogăţie ale adevărului, numai un aspect finit, pentru că omul, cel căruia i-au fost destinate toate acestea, are doar capacităţi finite.
     Voi îndrăzni doar să spun că, abordând Povestea Creştină din această direcţie, am avut de demult sentimentul (o trăire plină de bucurie) că Dumnezeu a recuperat toate fiinţele creatoare corupte, pe oameni, într-un fel care să corespundă acestei măsuri, precum şi altora, naturii lor ciudate. Cu adevărat, Evangheliile cuprind o poveste fantastică ori o Istorie, care se ridică deasupra tuturor celorlalte şi cuprinde în sine esenţa tuturor celorlalte poveşti. Ele conţin multe întâmplări minunate - fiecare dintre ele este artistică, desfătătoare şi mişcătoare; şi totodată mitică în semnificaţia ei perfectă, intrinsecă; apoi puternic simbolică şi alegorică; iar între minuni stă cea mai mare şi mai deplină eucatastrofă ce poate fi concepută. Naşterea Mântuitorului constituie eucatastrofa istoriei umane. Învierea reprezintă eucatastrofa poveştii Întrupării. Povestea începe şi se termină cu bucurie. Şi, înainte de toate, reflectă cu precădere „consistenţa internă a realităţii“. Nu există vreo altă întâmplare povestită vreodată pe care oamenii s-o considere mai adevărată şi nu există poveste pe care atât de mulţi sceptici s-o accepte ca fiind adevărată doar bazându-se pe cele cuprinse în ea. Arta ei posedă tonul convingător al Artei Primare, va să zică al Facerii Lumii. Respingerea ei provoacă rătăcirea minţii ori mânia.
     Nu este greu să ne închipuim emoţia şi bucuria aparte de care am avea parte dacă am afla despre una dintre poveştile deosebite cu zâne că este în fapt, într-un mod „primar“ adevărată, adică întâmplarea este de fapt istorie, fără ca prin acestea, în mod necesar, povestea să-şi fi pierdut semnificaţiile mitologice sau alegorice pe care le conţine. Nu e greu de înţeles, deoarece nimănui nu i se cere să încerce sau să conceapă ceva întrutotul necunoscut. Bucuria ar fi de aceeaşi natură, poate chiar ar avea aceeaşi intensitate ca şi cea simţită în punctele culminante ale unei poveşti cu zâne: tip de bucurie care are acelaşi gust ca şi al adevărului „primar“. (Altfel nici nu i-am spune bucurie.) Ea ne pune în faţa (ori în spatele) Marii Eucatastrofe (direcţia n-are nici un sens în acest caz). Bucuria Creştină, Gloria, are aceeaşi natură; ea este cu precădere înălţătoare şi plină de bucurie (neţărmurită, dacă capacităţile noastre n-ar fi limitate). Întrucât aceasta este cea dintâi dintre poveşti; ba, pe deasupra, este şi adevărată. Arta a fost cercetată şi întărită. Dumnezeu este Domnul, Domnul îngerilor şi al oamenilor şi al ielelor. Legenda şi Istoria se întâlnesc şi se contopesc.
     Dar în Împărăţia lui Dumnezeu prezenţa celui mai mare nu-i apasă pe cel neînsemnat. Omul mântuit rămâne tot om. Povestea, fantezia s-ar continua întruna, aşa-i este dat să fie, fără de sfârşit. Evanghelia n-a abrogat legendele, ci le-a sfinţit, în special pe cele cu „happy end“. Creştinului i-au rămas destule de făcut, să rezolve cu mintea ori să trudească, să sufere, să spere şi să moară; dar acum poate simţi că toate înclinaţiile sale au un scop, prin care poate fi mântuit. Consideraţia de care se bucură e atât de mare, încât acum el poate îndrăzni să purceadă, dacă doreşte, în împărăţia Fanteziei şi să asiste la înfrunzirea şi multipla îmbogăţire a creaţiei. Toate poveştile pot deveni adevărate; ba încă, în final, să aducă mântuirea. Ele pot să îmbrace sau să se lepede de formele create de noi la fel ca şi Omul, care, izbăvit în cele din urmă, va ajunge printre cei decăzuţi ori va alege să fie altfel.


Traducere după versiunea maghiară de: Györfi-Deák György
Ediţie de bază: J.R.R. Tolkien, A gyűrű nyomán. Fa és level,
Budapest, Merényi Kiadó, (1996 ?)





PRO-GRESII





SCIENCE - FICTION „ADEVĂRAT“

Cornel Robu


      „Ce-i asta, SF? Atunci nu-i bun!“ „Efectiv, totuşi, e o carte bună.“ „Atunci nu-i SF!“ Anecdota, răs-cunoscută de decenii pe alte meridiane, „la case mai mari“, se vede că spune ea ceva, de vreme ce se repetă imperturbabil acum la noi, ca „întâmpinare critică“ la volumul Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile, publicat recent (2002) la Editura Humanitas de un cunoscut şi cunoscător exeget al „Literaturii SF“, Florin Manolescu. „Povestirile nu sunt SF-uri propriu-zise“, declară ritos, fără umbra vreunui dubiu, cronicarul României literare (nr.9/2002), „pentru că nu vom descoperi în ele nici nave spaţiale sofisticate, nici planete necunoscute, [nici] recuzita literaturii de gen.“
     Nici nu, ce-i drept. Dar vom „descoperi“, dacă ştim să vedem (în Califat, în Pariul. O poveste fără cap şi fără coadă), „paradoxurile timpului“ pe care nicăieri altundeva decât în science-fiction nu le putem „descoperi“ atât de uluitor articulate logic şi-atât de delectabil întrupate estetic, încât s-a putut spune (Malcolm J. Edwards) că ele „constituie un echivalent, în plan SF, al romanelor poliţiste pe tema crimei comise într-o cameră încuiată pe dinăuntru“ („the locked-room mystery“). Nu întâmplător, aşadar, povestirea care dă titlul volumului chiar aşa se şi numeşte, Misterul camerei închise, numai că aici „descoperim“ altceva: acel frison de „sense of wonder“ ce iradiază din confruntarea cu „alienii“, considerată de mulţi a fi tema centrală în SF. (Nu e inutil, poate, a preciza că „alieni“ omului şi omenirii pot fi nu doar convenţionalii „extratereştri“, dar şi, ca aici, foarte terestre colonii de furnici, mai inteligente şi mai eficiente decât omul în lupta pentru supravieţuire şi pentru supremaţia asupra planetei.)
     În cazurile când stadiile complexionale ale alienităţii, ale „altfelităţii“, nu sunt aşa de ireductibile şi de ameninţătoare, stadiul uman poate convieţui cu ele amical, ba chiar se poate ataşa afectiv faţă de un enigmatic motan (în Magicianul), faţă de un ascensor la rândul lui afectuos şi gelos (în Sarakarmaphalatyaga. O poveste de dragoste), faţă de o mult încercată şi devotată „unealtă“ a celor care scriu (în Recviem pentru o maşină de scris). Impregnat de afecţiune şi humor este şi „farmecul discret“ al ucroniei, al „istoriei alternative“ (în Califat), sau al „istoriei viitoare“ / „future history“ / „politique-fiction“ (în Nobel contra Nobel), sau al „lumilor/universurilor paralele“ (în Experimentul Yvonne şi O conferinţă de pomină). Numai „teme“ şi „motive“ din repertoriul „canonic“ al SF-ului, tot una şi una. De ce n-ar fi, atunci, „SF-uri propriu-zise“?
     Dintre toate, cea mai delectabilă (preferata mea, cel puţin) rămâne povestirea Califat. În Literatura S.F. (1980), defrişând exegetic „proto-SF-ul românesc“, Florin Manolescu era primul care descoperea şi semnala istoriei literare numele ilustrului necunoscut Al. N. Dariu, autor al nuvelei Finis Rumaniae (rămasă îngropată mai mult de-un secol în colecţia ziarului bucureştean Viitorul, unde-a apărut, în foileton, între 22 martie 1873 şi 29 iulie 1873). Nimeni nu ştia în 1980 (nu ştim nici acum) cine-a fost obscurul autor, care însă, neîndoielnic, de existat a existat, de vreme ce-a semnat. („Şi caii lui Ahil, care prooroceau, / Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgeau“ - stabilea Grigore Alexandrescu, încă în 1842). Aşa că azi, în 2002, autorul descoperirii din 1980 se hotărăşte să rupă tăcerea, să nu mai ţină pentru el ermeticul secret şi să ne spună şi nouă: Al. N. Dariu este doar un pseudonim, anagrama lui Dimitrie Ali Radulian - nimeni altul decât eroul nostru naţional de care, vai, ruşine nouă!, nici nu ştiam până acum, cel care literalmente „a scăpat ţara de turci“ şi ne-a lăsat-o nouă, urmaşii urmaşilor lui, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Cândva, într-un viitor ucronic (expirat şi devenit deja trecut în prezentul lecturii), într-o pitoresc palpabilă „istorie alternativă“, „ţara veghea turcită“, veghea şi mai mult dormita, somnola oriental, draconic vegheată însă, electronic şi distopic, de efendimea şi slujnicărimea coruptă a „Marelui Califat“ caraiflac; din acest viitor alternativ, din anul 1349 după Hegira (recte 1971, după socoteala ghiaurilor, Anno Domini), pretextând o documentare ştiinţifică, se întoarce în trecut temerarul Ali Radulian, „asistent din anul 1346 (ce coincidenţă: autorul însuşi era şi el asistent, şi tot din 1968) la Facultatea de istorie, politică şi filozofie a Universităţii din Bükreş“, cu gândul subversiv de-a făptui o decisivă cronoplastie, zădărnicind complotul pus la cale de hicleanul bei Ion Ghica pentru a-l detrona pe regele Carol I la 10/11 martie 1871 (1249 după Hegira): „punct Jonbar“ (sau „nod temporal“, cum îi spune autorul) la fix ochit şi lovit: „Căci atunci Războiul de Independenţă n-ar mai avea loc în 1877 şi nici proclamarea Regatului, la numai trei-patru ani de la consumarea acestui eveniment crucial. Fără români, ruşii n-ar mai putea stăvili ofensiva otomanilor aliaţi cu englezii, flamura verde a Islamului ar flutura din nou sub zidurile Vienei, pe care nu s-ar mai găsi cine s-o apere şi, în loc să semene cu Parisul, Bucureştii s-ar transforma într-un mic Stambul, în timp ce Mediterana ar deveni o mare turcească, de la Bosfor şi Dardanele până la strâmtoarea Gibraltar.“ Aferim!
     Descoperim, aşadar, o dată în plus eficientă şi funcţională, „ca nouă“, o veche şi încercată soluţie ficţională, auto-anularea simulată a ucroniei, „întorsătură“ narativă prin care cursul contrafactual al aloistoriei, al istoriei alternative este „redresat“ în final, redus sau re-adus la cursul „real“ al istoriei efective, „aşa cu o ştie toată lumea“, cititorul „scăpând numai cu sperietura“ (benignă şi delectabilă, cum spuneam), în plus şi „vaccinat“ identitar, salutar „zgâlţâit“ profilactic în indislocabila-i dar indolena-i identitate cu o subtilă doză de „sense of wonder“ : final consacrat în renumite romane SF, precum Échec au temps (1945) de Marcel Thiry, Bring the Jubilee (1953) de Ward Moore sau The Man in the High Castle (1962, trad. rom. 1995) de Philip K. Dick.
     Poate induce în eroare, să concedem, poza „nepăsării“ şi neimplicării auctoriale, simularea unei Entfremdung şi-a unei distanţe flegmatice faţă de „motivul“ abordat, repede date de gol, însă, de subtextuala intrare în rezonanţă afectivă şi-n pulsaţie simpatetică, genuină: sângele (sfângele) apă nu se face, oricât ar mima că şi l-ar „subţia“ (auto-)ironic şi parodic exegetul travestit în (şi sistematic covârşit de) fictor, de scriitor. Regimul parodic în care apar tratate toate aceste „teme“ şi „motive“ SF rămâne omniprezent, ce-i drept, chiar dacă mereu discret şi niciodată şarjat. Nimic nu e „naiv“ şi candid în scrisul lui Florin Manolescu, cum ne putem şi aştepta: înainte de a-şi încerca propria mână, exegetul a văzut şi-a citit multe, profesorul e un cunoscător şi un erudit cum puţini există, în materie de SF „ştie tot şi ceva pe deasupra“; şi-apoi, nici nu se mai poate scrie azi science-fiction ca Before the Golden Age (cum sună titlul unei antologii alcătuite de Isaac Asimov în 1974, dar din materialul anilor '30). Ş.a.m.d. Dar numai profanii (nicidecum fanii) se pot lăsa înşelaţi de aparenţa că „povestirile nu sunt SF-uri propriu-zise“ ş.c.l. doar pentru că apelează, firesc şi legitim, la parodie şi la (auto-)ironie.
     Parcurgând întregul registru al parodiei, pe care autorul îl stăpâneşte magistral, surâsul fin, flegmatic, abia schiţat, poate fi (bună)dispoziţie ludică, jucăuşă, poate fi întristare amar-ironică, uşor mizantropică, se poate ascuţi în zâmbet tăios, sarcastic, se poate destinde chiar în amuzamentul buf, dar niciodată în ricanare trivială, în rânjet mahalagesc. Imun la mizofilie şi la Schadenfreude, Florin Manolescu rămâne ireproşabil un om de gust şi de stil, având înscrise parcă oximoronic în gena-i dâmboviţeană acidul, dar şi rezerva aristocratică, dar şi măsura „humorului sec, englezesc”: asta, chiar şi (sau mai ales) atunci când arbitrează naratorial, în O conferinţă de pomină, „lumea pe dos“ („topsy-turvy world“, „verkehrte Welt“) din universul paralel în care, până şi acolo, halimaua sau batrachomiomahia identitară dintre francezi şi germani rămâne la fel de ireconciliabilă în graţiosul decor de epocă („la Belle Époque“), de început de secol XX; atâta doar, că nemţii excelează prin supleţe, gust şi rafinament, iar francezii, vice - versa, prin exclusivism şi obtuzitate: nici urmă de „sense of wonder“ aici, ce-i drept, în schimb „sense of humour“ cât cuprinde; bun şi ăsta, în compensaţie …
     Eleganţa stilului rămâne impecabilă, în ansamblu şi în detaliu, până la ultima virgulă: nici o notă falsă, nici o acută stridentă, nici o îngroşare dezagreabilă. Ca detaliu de stil mai rar întâlnit, resursele (tipo)grafice ale textului sunt şi ele funcţional puse la lucru: numele proprii (mai ales toponimele), expresive prin ele însele şi încărcate de conotaţii subtextuale care dispensează textul de lungimi descriptive ori explicative, apar frecvent scrise cu litere cursive, „italice“, ori chiar cu aldine, ceea ce are darul de-a le semnala şi sublinia, în context, expresivitatea intrinsecă. Surpriza este de-a întâlni, în alte texte sau în aceleaşi, şi nume autohtone la fel insolitate, la fel de expresive şi de „exotice“, fie că aparţin repertoriului bucureştean, „dâmboviţean“, românesc, fie celui „bükreştean“, caraiflac, fanariot: Calea Victoriei, dar şi Podul Mogoşoaiei sau Podul Beilicului; Hotel Continental, dar şi Hotel Concordia-Veche sau Hanul Pisica Neagră; Observatorul Astronomic, dar şi Cişmeaua Roşie sau Cişmeaua lui Mavrogheni; Arsenal şi Aprozar, dar şi Terasa Oteteleşanu, Cofetăria Capşa, Cofetăria Fialcovski; Luigi Cazzavillan (patronul ziarului Universul) şi N. Fabiu Bădescu (patronul ziarului Viitorul), dar şi Evliya Celebi sau Nasr-ed-Din- Khodja (recte Nastratin Hogea); Circul de Stat, dar şi Circul Krutzky; Parcul Cişmigiu, dar şi Parcul Confederaţiei Islamice; Bulevardul 1848, dar şi Bulevardul 1453. Ş.a.m.d.
     Mai spectaculoasă este, însă, juxtapunerea exotismului bovarizant, „occidental“, cu exotismul neaoş, autohton, rezultat tot din insolitarea grafică de care vorbeam: Unter den Linden şi La Şosea; Alexanderplatz şi Sărindar; Moabit şi Cotroceni; Florida şi Floreasca; Poarta Brandenburg şi Clopotniţa Mitropoliei; Kaiser Wilhelm Strasse şi strada Grigore Alexandrescu, fostă Clopotarii Noi; Cape Canaveral şi Dealul Spirii; Berliner Anzeiger şi Universul; Washington Star şi Sportul popular; Daily Telegraph şi Expres Magazin; Astounding Science Fiction şi Flacăra; Susan Montag (Sontag?) şi Laurenţiu Ulici; Biblioteca Congresului şi Consiliul Culturii; apă minerală Vichy şi ţigări Regale; Universitatea din Bükreş (unde Ali Radulian efendi era asistent încă din 1346) şi Ruhr - Universität Bochum (unde d-l Florin Manolescu este profesor abia din 1993). Und so weiter.
     De altfel, însuşi autorul, deşi trăieşte de atâţia ani în Germania şi s-a pătruns atât de thoroughly de stilul şi „humorul englezesc“ (poate şi de „ştaiful“ nemţesc?), rămâne un impenitent nostalgic bucureştean, un „scriitor al Bucureştilor“ (din fibra unor Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu ş.a.), vibrând genuin la farmecul, fie şi „oriental“, fie şi „balcanic“, al „Bucureştilor de altădată“: din repertoriul stradal conturat între bulevardele Elisabeta, Magheru, Ana Ipătescu, 1848, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Ilie Pintilie etc. şi străzile Argentina, Braziliei, Germană, Rîureanu, Creţulescu, Povernei, Rozelor etc., între Şoseaua Kiseleff şi Calea Dorobanţi, între Piaţa Victoriei şi Biserica Doamnei, între Dâmboviţa şi Dealul Filaretului, între Cuţitul de argint şi Gara Filaret, între Liceul Gheoghe Şincai şi Spitalul de copii Grigore Alexandrescu ş.a.m.d. - mai lipsesc numai Curtea Veche şi strada Mântuleasa.
     O coerentă simetrie îl conduce pe Florin Manolescu, care-şi începuse periplul auctorial prin a examina Poezia criticilor (1971), să acosteze acum la limanul a ceea ce s-ar putea numi „proza criticilor“, pe care-o ilustrează cu dezinvoltură şi strălucire în cele „nouă povestiri incredibile“ din volumul recent apărut. Este şi o nesperată dar providenţială compensare a pierderii suferite de SF-ul românesc în urmă cu doi ani, când înceta subit din viaţă Ovid S. Crohmălniceanu (coincidenţă: tot în Germania!), lăsând în urmă golul unor virtuale „istorii insolite“ pe care n-a mai apucat să le scrie şi de a căror omisiune ne consolează acum, întru totul congenere şi convalorice, aceste nescontate „povestiri incredibile“ ale altui fantast Herr Professor: o dovadă, poate, că nici fatidica „lege a porcăriei universale“ (invocată şi aici, în povestirea Califat) nu e chiar de tot inexorabilă… O dovadă, oricum, cu certitudine, că „atunci când a murit, Ceauşescu NU a luat cu el în mormânt şi SF-ul românesc“, cum s-a spus.
     Ce-i drept, deceniul (şi ceva) care-a urmat nu s-a dovedit prea fructuos: nu rămâne din el nici măcar cât de-o antologie. Fructul oprit, fruct exotic atât de bovaric râvnit înainte, ajuns accesibil peste noapte şi fără efort, şi-a pierdut brusc aroma şi atracţia care-l făceau să sclipească atât de seducător din depărtări; înfulecat snob cu coji şi cu rebuturi cu tot, pare nu doar insipid, dar şi indigest; simulacrele şi surogatele au sufocat piaţa, alungând inevitabil „marfa“ autentică; eticheta „SF“ fraudulos lipită pe orice borcan (fantasy, horror, paranormal, ocultisme, vampirisme, satanisme etc.) a ajuns o vorbă de ocară şi de lehamite (nu-i vorbă, că nici înainte, niciodată de fapt, n-a fost prea de procopseală…). După atâta vociferant cyberpunk maimuţărit snob de „sefultura“ română în ultimul deceniu „de tranziţie“, după atâta veselă orgie de putrefacţionism şi coprolalie, după atâtea pretinse tabú-uri politice, sexuale şi verbale „sfidate“ voinicos în deplină impunitate, ca pretext pentru exhibiţionism şi obscenitate, după atâţea monştri, strigoi şi vampiri care de mult nu mai sperie pe nimeni, după atâta Atlantykron şi turism SF manipulat politic, după atâta potemkinadă şi demagogie şi nulitate - apare, în sfârşit, şi o carte de science-fiction adevărat. Prosit!





BOALA VACII GRASE (primul simptom)

Cornel Robu
     

     Nu propriu-zis sf-ul românesc, dar piaţa românească a sf-ului, dominată vrem-nu-vrem de traduceri, suferă, la ora de faţă, de ceea ce s-ar putea numi „boala vacii grase“ (nici o legătură, of course, cu „boala vacii nebune“!). Diagnostic întemeiat pe constatarea, în cele ce urmează, a trei indubitabile simptome ale bolii (carenţa traducerii, insuficienţa comentariului, hipertrofia romanului în dauna „prozei scurte“), precum şi, în măsura posibilităţilor, pe examinarea etiologia! acestor simptome (de la efecte la cauze şi viţăvercea, carevasăzică).
     Să-l amintim mai întâi pe ultimul, cel la care, după un sumar ocol prin celelalte două, ne vom şi întoarce, în cele din urmă, pentru o examinare mai amănunţită.
     Unde trebuie să căutăm, ne-am putea întreba, şi unde avem şansa să şi găsim adevărata esenţă şi inconfundabila savoare a sf-ului, acea indicibilă atracţie sau plăcere a lecturii care, în fond, explică şi legitimează tot ce spunem şi scriem, faptul însuşi că „ne aflăm în treabă“ în această, derizorie pentru alţii, „mişcare sf“? Unde e deci valoarea: în roman sau în proza scurtă (povestire şi nuvelă)? Iată o întrebare, deloc neglijabilă, pe care ne-o putem pune acum, când se poată întreba şi se poate conta pe un răspuns, iată o dilemă pa care o putem discuta, acum când avem pe ce discuta, când s-au strâns suficiente probe (cărţi, adică) accesibile şi la noi, în traducere româneasca. Chiar dacă, de vreo doi ani de zile, nu mai apare în România nici măcar o singură revistă de science-fiction (toate câte-au fost au naufragiat financiar, inclusiv Helion-ul, care renaşte acum din propria-i cenuşă), editurile continuă totuşi să prospere pe seama colecţiilor sf (ceva mai slab, ce-i drept, decât în urmă cu doi-trei ani) şi să încarce rafturile şi bugetul cititorilor-cumpărători de science-fiction cu zeci (per total, cu sute) de titluri de toată mâna, dând de-abia acum un conţinut, şi la noi, mai vechiului clişeu verbal care incrimina, la alţii, existenţa unor „mormane“ sau „maldăre de maculatura“. Inutil a mai spune ca geme piaţa de astfel de „mormane de maculatură“, şi nu aparţinând cu prioritate domeniului nostru, dar şi acestuia. (Avizaţii domeniului, cum de bună seama se află a fi şi cititorii Helion-ului, vor recunoaşte aici, fară dificultate, celebra „lege a lui Sturgeon“: „90% din science-fiction e maculatură; dar din tot ce se publică şi se aruncă pe piaţă, 90% e maculatură.“)
     La o primă privire asupra acestei abundente „recolte“ editoriale sf din ultimii ani, s-ar putea lesne ajunge la concluzia - superficială - ca înfometatul, până mai ieri, cititor român de science-fiction s-a trezit acum de-a dreptul în paradis, că nu mai există motive de nemulţumire şi de „cârteală“, că nimeni nu mai are azi dreptul să fie nemulţumit de felul cum decurge recuperarea - accelerată şi chiar frenetica - a handicapului nostru istoric în materie de receptare a patrimoniului mondial sf, ţinut atâta vreme „în carantină“ din prea-bine-cunoscute motive ideologice. Editurile noastre „ne răsfaţă“ azi cu titluri peste titluri de cărţi la care altădată abia dacă „îndrăzneam să visăm“ a le „ţine vreodată în mână“ (cum sună câteva din cele mai proaspete clişee verbale din care un nou limbaj de lemn încearcă, endogen, să prindă contur}.
     Titluri peste titluri şi preţuri peste preţuri, într-o cavalcadă copleşitoare, într-o frenezie, într-o bulimie şi într-o escaladă a abundenţei cu care puţini fericiţi mai pot ţine pasul, la care puţini pot spune că mai rezista financiar (ca să nu mai vorbim, pe lângă „bugetul“ proprlu-zis, pecuniar, necesar achiziţionării, şi de „bugetul da timp“, necesar lecturii). Avem acum science-fiction, de nu-l putem duce. Am trăit s-o vedem şi pe asta, am trăit să vedem cum rumegă agale în jurul nostru, după ce-au păscut prosper din buzunarul nostru, „cele şapte vaci grase“, de la care parcă ne şi luasem gândul în nenumăraţii ani bântuiţi de „cele şapte vaci slabe“, în „întunecaţii ani-lumină“ (The Dark Light Years - un titlu de Brian W. Aldiss).
     Titlu peste titlu, preţ peste preţ şi clişeu peste clişeu - se revarsă fără răgaz pe capul cumpărătorului şi al cititorului (în măsura în care cumpărătorul este efectiv şi un cititor, nu doar un simplu colecţionar decorativ). Titluri care de care mai celebru, mai premiat şi mai „de excepţie“, precum şi autori aşijderea: fiecare autor din mirificul „West“, tradus la noi, este neapărat un „monstru sacru“, un „grandmaster“, un „inegalabil“, fiecare este „cel mai“ atunci când e scos la rampă, când îi vine rândul la comperaj şi la blurb; şi fiecare intră apoi, imediat, dacă nu în uitare, cu siguranţă în massa indistinct amorfă a plutonului de „inegalabili“ care-şi aşteaptă şi ei rândul la gamela de clişee verbale, de ditirambi şi de superlative şablon, distribuite cu mână larga de un comper amnezic şi stereotip („disc-jockey sf“, îi zice Voicu Bugariu), plafonat în noua dar atât de vechea limbă de lemn a panegiricului bizantin şi balcanic, eventual agrementat acum şi cu niscaiva „americanisme“, ciupite de fiecare de unde poate (şi nu spune). Cu câteva incipiente excepţii (precum „Fragmentele critice“ ale lui Voicu Bugariu, pe care tocmai l-am amintit, iniţiate în 1995 şi întrerupte, spre regretul general, odată cu încetarea apariţiei revistei Anticipaţia), comentariul pe marginea cărţilor traduse azi la noi este doar un surogat de critică, este doar un bombastic comperaj mediatic şi comercial, un blurb neapărat superlativ, necondiţionat entuziast, ditirambic fără credibilitate.
     Mai grav e însă altceva. Nu avem critică sf pentru că nu avem „cronică a traducerii“ - în reviste, la radio, la TV. Nimeni nu se înhamă la o asemenea corvoadă, ne-aducătoare de recompense dar aducătoare de duşmani, nimeni nu vrea să fie câine de pază într-un sat fără câini; nimeni dintre cei competenţi şi virtual recomandaţi s-o facă: profesionişti de încredere, de preferinţă anglişti şi americanişti „de meserie“, de verificată formaţia lingvistică şi literară; pentru că, altfel, „urechişti“ şi amatori s-ar mai găsi să se afle în treabă... Dar de ce să ne miram că acest necesar ecarisaj critic al traducerilor este inexistent ori, în cel mai bun caz, stă sub semnul improvizaţiei, când însăşi recrutarea traducătorilor stă sub acelaşi jalnic semn!
     Iată, aşadar, primele două simptome ale „bolii vacii grase“, diagnosticată în titlu: inexistenţa criticii sf şi calitatea lamentabilă a traducerilor; neîndoielnic, acestea trebuie enumerate prioritar printre motivele de nemulţumire, printre cauzele de boală, printre factorii patogeni în epizootia ce subminează azi „cele şapte vaci grase“, aşa grase şi frumoase cum le vedem cu toţii. Ca printr-un farmec rău, ceea ce în original era valoare şi fascinaţie, prin simplă traducere devine maculatură şi plictis, de nu chiar lehamite şi repulsie. Iar calitatea traducerii şi calitatea comentariului însoţitor nu pot fi străine de acest „farmec rău“.
     „Cum de s-a ajuns la o asemenea situaţie? - se întreba, pe drept cuvânt, Voicu Bugariu (în Anticipaţia, nr. 525, august 1995). „Cum de cărţi dorite ani de-a rândul de SF-işti au apărut în versiuni româneşti invalide, stângace sau aplatizate, fiind, practic, maculatură pusă între coperte sclipitoare?“ Cum de cel mai forte atu devine, în traducere românească, un punct vulnerabil? Cum de plusul devine minus prin simplă schimbare de semn, prin simplă atingere de baghetă a vrăjitorului malefic ce stăpâneşte acel „farmec rău“? Cum de una din cele mai decisive „cărţi“ pe care sf-ul mondial le are în mână, Mâna stângă a întunericului (The Left Hand of Darkness, 1969) de Ursula K. Le Guin, a fost „jucată“ lamentabil, la apariţia ei în româneşte(1994), atât de editură (Nemira), cât şi de comentator (Alexandru Mironov), care parazitează superba carte cu o ridicolă postfaţa, ridicolă şi penibilă atât cantitativ (o pagină şi-un sfert), dar mai ales calitativ, prin aplombul semidoct dar prezumţios cu care-şi etalează incompetenţa şi impostura, prin aberaţie şi indigenţă intelectuală cu pretenţii a comentariului. Nu se putea găsi, într-adevăr, nimeni mai indicat decât un afon care nu ştie, n-a ştiut şi nu va şti vreodată ce este literatura, atunci când era vorba de a fi prezentată în premieră publicului românesc o carte de un copleşitor prestigiu, un titlu de faimă mondială, indubitabil capodopera autoarei şi, totodată, una dintre capodoperele romanului din acest secol, indiferent de „gen“.
     Şocantă, poată, mai mult etic, la o privire da suprafaţă, umanitatea androgină ce populează hibernala planetă Gethen (Winter, Iarna), de undeva de la periferiile Galaxiei, impresionează însă şi estetic, la o privire mai atentă. Impresionantă este, mai întâi, forţa „iluziei realiste“ pe care-o generează capacitatea imaginării substanţei concrete, quasi-reale, a alterităţii, a alienităţii: o lume „la fel eu a noastră“ şi totuşi „altfel“, o lume inextricabil vie, imaginată până la ultimul detaliu, în toată complexitatea biologiei şi psihologiei, culturii şi antropologiei, istoriei şi mitologiei, sociologiei şi politologiei sale. Dar cartea „este science-fiction“ tocmai pentru că, după ce scădem din ea toate acestea, mai rămâne ceva: ontologia.
     Pentru că, în science-fiction, „iluzia ficţională“ nu se reduce la „iluzia realistă“. Pentru că, dincolo de toate acestea, patosul ultim al acestei capodopere este unul cosmic, este acel ecumenism cosmic, acea aspiraţie sau nostalgie a comuniunii nu întru trup ci întru spirit cu orice formă de viaţă raţională şi de inteligenţă superior organizată, de oriunde din Univers, în care singurătatea cosmică a omului de pe Terra îşi caută, himeric, un leac şi o speranţă. Ursula K. Le Guin nu împinge încă prea departe „diferenţa“ complexională a alienităţii, care îi este necesară pentru a crea diferenţa de nivel ontologic şi de potenţial narativ: deşi androgină, biologia imaginată de ea rămâne încă ferm antropomorfă. Dar, aşa minimă cum este, necesara diferenţă îi este suficiantă scriitoarei pentru a întinde pânzele acelei dureroase aspiraţii, consubstanţiale inteligenţei, oriunde în Univers, de a-şi depăşi propriile-i limite ontologice, de a evada din propria-i închisoare somatică şi de a se topi astfel în alteritate, în alienitate, în „altfelitate“, fie şi cu sacrificiul vieţii {ca individ), dacă acesta este necesar eliberării (ca specie) de acea singurătate cosmică fără leac, pentru al cărei sunet grav şi pur nici un alt spaţiu de rezonanţă, în afară da science-fiction, nu este pe de-a-ntregul apt.
     Cel care face acest sacrificiu suprem, nobilul gethenian Estraven, protagonistul romanului, este asistat pe drumul calvarului său, cu „pan-cosmică“ solidaritate şi cu întristare confraternă, de „om-etalon“ . Ganly Ai, naratorul cărţii, trimisul pe planeta Gethen al federaţiei „haineze“ sau „hainiene“ („Hainiah“), imaginara planetă Hain fiind centrul ecumenic al Universului, în versiunea UKLG; ştiind tot, putând prevedea tot, dar neputând interveni şi neputând schimba nimic, neputând împiedica nimic din ce trebuia sa sa întâmple, Genly Ai poate doar, ca personaj-narator al cărţii, să-şi pună în rezonanţă durerea la moartea fratelui sau cosmic, Estraven, într-o vibraţie şi într-o pulsaţie discretă care-i imprimă inflexiunile acelei „senzaţii de pierdere“ („the sense of loss“) cu care numai „marea literatură“ mainstream este în mod curent creditată. În Mâna stângă a întunericului, „senzaţia de pierdere“ se facă simţită, cum spuneam, mai ales în final, dar e perceptibilă, discret dozată, pe tot parcursul cărţii; epidermă şi semnalrnent direct perceptibil emoţional al frumosului, această suprem preţuită estetic „senzaţie de pierdere“ esta salvconductul care a mijlocit cu adevărat trecerea Ursulei K. Le Guin pesta barierele şi prejudecăţile „genelogice“, acceptarea şi adoptarea ei în „lumea bună“, în high life-ul, în establishiment-ul şi în canon-ul literar american şi mondial. Dar „senzaţia de pierdere“ este, în carte, inseparabilă de „senzaţia de uimire şi miracol“ („the sense of wonder“), ipostază a emoţiei sublimului, crescută congener din acelaşi trunchi şi din aceeaşi rădăcină, din acea minimă diferanţă de nivel şi de potenţial complexional, ontologic, despre care vorbeam: astfel încât, adoptat şi cooptat între „marile romane“ ale secolului, conform ierarihilor şi cotelor valorice dictate de establishment, Mâna stângă a întunericului rămâne totuşi science-fiction, evadând din acel cerc vicios care decide că: „E sf? Atunci nu e bun! E, totuşi, bun? Atunci nu e sf!“ O dublă „diferenţă“ depăşită şi, deci, un dublu „şovinism“ dezarmat, dintre care e şi greu de spus care e mai inextricabil concrescut, mai obstinat şi mai intratabil: „the male chauvinism“ ori „the aesthete chauvinism“; chestiuni „de gen“, ambele, oricum (chiar dacă între „genre“ şi „gender“ diferenţa nu e doar de o literă)!
     Dar dacă, la data apariţiei (1969) şi după aceea, nici măcar voga „feministă“ quasi-mondenă a Americii n-a reuşit să discrediteze acest roman până într-atât încât să nu se mai observe că este totuşi o capodoperă, în schimb la data apariţiei în româneşte (1994) editura şi comentatorul reuşesc din plin trista performanţă, discreditând cu dezinvoltă inconştienţă excelenta carte. Excelenţă care îi rămâne cu totul impenetrabilă şi inaccesibilă, arpegii în ultrasunete ilustrului „specialist în science-fiction“ indispensabil Editurii Nemira: tot ce poate el facă e să ne mai servească o porţie din vechile-i sosuri frazeologice, sleite şi indigeste (nu fără deraieri stilistice: „cărţile doamnei Le Guin se înşurubează (sic!) deja, temeinic, în cultura lumii“), să ne relateze kitschamente nişte împrejurări anecdotice din propria-i biografie, perfect indiferentă în contextul dat (o vizionare TV, între amici, la o şuetă), şi-apoi, majestuoso fortissimo, să-şi dea drumul, complet aiurea, într-un piţigăiat şi ucigător de ridicol cucurigu:
     Estraven, trădătorul care învinge (este titlul epocalei „postfeţe“ de-o pagină şi-un sfert):
     „În septembrie 1989 mă aflam la Piatra Neamţ, alături de un prieten, şi priveam la televizor, la un post sovietic, o întâmplare incredibilă; cădea zidul Berlinului!
     Estraven! mi-a fulgerat atunci prin minte, a apărut Estraven, mi-am zis. Estraven a dezlegat lumile noastre [...] Curând vom ajunge la liman.
     Iar când vom ajunge, nu trebuie să uităm că fără Estraven, trădătorul care învinge, n-aveam cum să ajungem - fie acest Estraven numit Soljenîţin (sic!) sau Saharov, dar mai ales Mihail Gorbaciov, politicianul care nu trebuie uitat.“
     Fără alte comentarii.
     Deocamdată.

(1995-1998)





PRO-FILE





THE TIMEX MACHINE

Lucius Shepard
     

     Eu, H.G. Wells, m-am îndreptat cu oarece înfiorare către viitor din anul 1895 în care mă aflu, pentru a vedea un film bazat pe romanul meu „Maşina timpului“ şi realizat de strănepotul meu Simon. Într-o precedentă vizită am vizionat încercarea spirituală, dar cam găunoasă a dlui George Pal şi între cele două ecranizări am descoperit o corespondenţă care m-a pus pe gânduri: distribuirea unui actor australian în rolul personajului principal. Mi s-a părut că alesul dlui Pal, Rod Taylor era capabil de tot atâta emotivitate cât un dărab de carne de oaie şi mi-era teamă că şi această nouă reîncarnare australiană, Guy Pearce se va dovedi nepotrivit concepţiei mele despre personajul din carte. De unde această insistenţă de a distribui un actor din Colonii? M-am întrebat. De ce să nu joace un englez rolul unui englez? Ori măcar un american, de vreme ce, în noua repovestire, Călătorul în Timp este rezident al New York-ului? Mi se pare că un om merită măcar atât respect pentru munca sa, indiferent de cât de îndepărtat sau lipsit de valorile tradiţionale ar fi.
     Prefer să folosesc maşina timpului pentru treburi serioase, însă trebuie să mărturisesc că, de-a lungul numeroaselor mele călătorii spre sfârşitul secolului 20 şi spre începutul celui de-al 21-lea am început să îndrăgesc cinematograful, mai ales filmele care vorbeau despre călătoriile în timp.
     Asta nu înseamnă nici pe departe că aş fi descoperit multe de luat în consideraţie. Poate doar „Time after Time“, care povestea pe ecran una din călătoriile mele de început, interpretat de excelentul Malcolm McDowell, arăta oarece concordanţă şarmantă cu cartea. Dar chiar şi acest film mi-a provocat repulsie din cauza insistenţei cu care dragul meu prieten, Dr.----, un suflet plin de gentileţe s-a dovedit a fi nimeni altul, decât Jack Spintecătorul. Undeva, cândva (Somewhere In Time), cu Cristopher Reeve în rolul principal a fost, bănuiesc, o destul de nevinovată poveste de dragoste, mişcătoare în felul ei zaharisit, dar lipsa de rigoare ştiinţifică a filmului a fost dezolantă. Cât despre restul, Doamne păzeşte! Ideea unei poveşti bine povestite se pare că i-a îndepărtat pe cei care dictează politicile de manipulare a acestei industrii responsabile pentru idioţeniile manufacturate. Cu toate acestea, nu pot nega experienţa avută cu filmul strănepotului meu. De la început trebuie să vă spun că înţeleg cerinţele acestui secol vis-a`-vis de entertainment şi ştiu că ele nu le reflectă pe cele din epoca mea. Vremurile, oricare ar fi ele, au nevoie de unele elemente destinate îndestulării înţelegerii poporului, aşa cum, de pildă, Bardul epocii elisabetane a fost nevoit să-şi îndulcească capodoperele cu comedioare fără prea multă valoare pentru a fi pe placul vulgului. De aceea am presupus că ceea ce voi vedea nu va putea fi o redare fidelă a cărţii mele, ci mai degrabă o operă cu totul şi cu totul de sine stătătoare, dar care ar fi păstrat ideea romanului. Cu toate acestea nu m-am aşteptat la amalgamul de întâmplări ilogice şi tâmpenii hiperkinetice cu care mi s-au scos ochii. Chiar şi pentru cei care mi-au citit cartea, va fi necesar să-i rememoreze conţinutul, pentru că există o diferenţă ca între cer şi pământ între film şi povestirea mea paşnică.

     Alexander Hartdegen (Pearce) este un profesor de colegiu care îşi împarte timpul între două mari ocupaţii: felul de a fi al timpului şi curtarea romantică a unei tinere femei, Emma (Sienna Guillory). Când Emma este ucisă de un hoţ în Central Park, Hartdegen devine obsedat de construirea unei maşini a timpului, cu care ar fi în stare să călătorească în trecut, pentru a preveni moartea ei. După patru ani de muncă maniacală, îşi atinge obiectivul, se reîntoarce la momentul în care o întâlneşte pe Emma în parc şi o târăşte de acolo, însă doar pentru a fi omorâtă, puţin mai încolo, într-un accident rutier. În acest moment Hartdegen decide că trecutul este inalterabil. Cum eu însumi am fost îndrăgostit de mai multe ori, chiar şi de străbunica regizorului, insist asupra faptului că o obsesie este încropită dintr-un material mult mai rezistent. Să fi fost eu în pielea lui Hartdegen, aş fi încercat de mult mai multe ori să revin asupra trecutului; de fapt, m-aş fi dedicat cu totul acestui proces (şi mi se pare mie că o astfel de acţiune, despre un Hartdegen care este deşirat de încercările repetate de a o salva pe Emma, ar fi dat mai multă greutate filmului pe care l-am văzut).
     Însă Hartdegen, ascultând de o logică la repezeală încropită, decide că ar fi mai bine să călătorească în viitor, pentru a găsi o altă soluţie a problemei. Oprindu-se în secolul 21, descoperă că Luna a fost distrusă de excavaţii şi căderea ei pe Pământ este iminentă. În graba lui de a scăpa celor care vor să-l ducă la adăpost leşină în maşina timpului şi este aruncat undeva în viitorul îndepărtat.
     Viziunea inovatoare a strănepotului meu asupra Eloilor mâncători de lotus şi a Morlocilor din subteran, aceste două căi divergente pe care îmi imaginasem eu că o vor apuca oamenii prin 802007 nu reflectă intenţia mea de a emblematiza lupta de clasă dintre cei săraci şi cei bogaţi. Dezbrăcată de greutatea simbolului, lipsită de gravitatea speculaţiilor sociale, această divizare mi se pare oarecum arbitrară. În afară de asta, Eloii nu mai par de loc creaturile copilăroase şi docile pe care mi le-am imaginat.
     Ba dimpotrivă, sunt deosebit de atletici şi musculoşi, mai degrabă asemănători unui trib războinic din Mările Sudului. Mai posedă şi nişte arme primitive, ba chiar şi-au construit un sătuleţ estetic şi spectaculos care urcă pe stâncile protejate de elementele naturii. Nu mă deranjează atât de mult faptul că Eloii concepuţi de strănepotul meu sunt diferiţi de ai mei, însă Morlocii… asta-i altă poveste. După ce că sunt aproape animalici, mai sunt şi conduşi de către un uber-Morlock întruchipat de Jeremy Irons care, înfăţişat ca un albinos cu şira spinării protuberând de sub piele, îneacă în ruşine o carieră în general ilustră. Adăugirea asta la povestea mea originală face ca filmul să deraieze complet din făgaşul său. Când Hartdegen invadează complexul subpământean al Morlocilor pentru a o salva pe Mara (Samantha Mumba), drăguţa femeie Eloi cu care s-a împrietenit, Irons îl informează că Morlocii trăiesc sub pământ pentru că nu rezistă la lumina soarelui (cu toate că partidele de vânătoare pentru capturarea şi uciderea Eloilor au loc în mod rutinier în timpul zilei). Mai şi continuă spunând că poate controla gândurile celor două seminţii, Eloi şi Morloci, şi că, în timp ce majoritatea Eloilor sunt mâncaţi de răpitorii lor, femei ca frumoasa Mara sunt folosite pentru procreaţie. Auzind asta, m-am întrebat de ce - dacă tot posedă aşa puteri - nu-i determină pe Eloi să se supună destinului mai degrabă decât să-şi trimită hoardele să-i vâneze. Aveau nevoie de sport? Sau de distracţie? Dar femeile Morloace unde erau? Putea să fie strănepotul meu atât de prost încât să conceapă o sub-specie fără femele? Să fi fost această concluzie ridicolă justificarea răpirii femeilor Eloi? Probabil că da, altfel un Morloc n-ar fi considerat o astfel de femeie atractivă… doar dacă vreo agenţie de publicitate n-o fi distorsionat într-atât respectul de sine al Morlocilor încât simţul lor estetic să excludă femelele din neamul lor. Există scăpări logice şi mai şi. După ce se angajează într-o luptă absurdă cu Morlocul şef, făcându-l pe Irons să penduleze pe jumătate în - pe jumătate în afara bulei de forţă care înconjoară maşina timpului care accelerează către viitor, Hartdegen călătoreşte într-o eră în care Morlocii au devenit dominatorii absoluţi. De parcă n-ar fi fost deja exact aşa. Acolo ajunge la concluzia că, dacă nu poate reface trecutul, măcar să schimbe viitorul. Judecata asta nu se regăseşte în nici un standard raţional recunoscut. M-aş hazarda să afirm că timpul fie nu poate fi schimbat, fie nu există. Cu toate acestea, Hartdegen se întoarce s-o scape din caverne pe Mara, lăsând în urmă maşina timpului, pe care o programează să explodeze, apoi se pierde printre dealurile înconjurătoare. Chestia asta cu explozibilul e o treabă minunată, deoarece nu numai că maşina produce nişte efecte pirotehnice considerabile, dar - de parcă ar avea o gândire proprie - explozia mai şi reuşeşte să distrugă cu o precizie chirurgicală cavernele Morlocilor, fără să dăuneze câtuşi de puţin împrejurimilor.

     Orice operă a imaginaţiei, inclusiv a mea, este pândită de imperfecţiuni logice. Meseria scriitorului sau a cineastului este să redirecţioneze atenţia cititorului sau a privitorului folosindu-se de talentul său narativ. Astfel, dacă acţiunea Maşinii timpului ar fi fost bine temporizată, gafele logice n-ar fi fost atât de evidente. Dar sub regia strănepotului meu filmul nu construieşte atât de mult pe cât distruge. Stupizenia filmului nu este salvată nici de distribuţie. Deşi dl. Pierce a realizat performanţe admirabile în LA Confidential şi Memento, trebuie să remarc faptul că aceste performanţe le datorează unor regizori talentaţi, de care n-a beneficiat, în mod evident, Maşina timpului. În loc de interpretare, nu face decât să pozeze într-o serie de posturi ridicole. Când apare pe post de îndrăgostit e de-a dreptul grotesc. Chiar şi efectele speciale sunt supuse erorilor de logică, iar cele ale Maşinii sunt de calitate inegală. Gurile rele susţin că, după numeroase previzionări lipsite de entuziasm, au mai fost adăugate efecte în valoare de 20 milioane de dolari, fără să reuşească însă să atingă standardele altor filme recente.
     Cum stăteam acolo, în holul cinematografului şi îi urmăream pe copiii care ieşeau de la film, mă întrebam, care din ei vor deveni Eloi şi care Morloci. Nu numai că un descendent de-al meu mi-a violat cartea, dar a mai şi creat o asemenea lucrătură nefericită şi de cea mai joasă speţă, încât s-ar putea să fie o piatră la temelia unei lumi asemenea celei imaginate de mine, o lume în care mintea omenească devine cu totul nefolositoare. Asta mă determină ca la reîntoarcerea mea în trecut să nu duc la împlinire relaţia dintre mine şi cea care va fi să fi fost cea de-a doua soţie a mea, străbunica lui Simon Wells. Cu toate că sentimentele mele pentru ea rămân puternice, atracţia este diminuată de experienţa mea recentă şi pierderea iubirii ei este un prea mic preţ pe care sunt dispus să-l plătesc pentru a mă scăpa de această progenitură. Iar dacă materia din care este făcut timpul s-ar arăta rezistentă la schimbări, m-aş dovedi mult mai perseverent decât Alex Hartdegen. Iar dacă va fi să nu reuşesc, poate că până şi înregistrarea acestui prim eşec al meu va aduce nişte beneficii mărunte. Dar poate că şi acum suntem urmăriţi din afară de fiinţe superioare, pregătite să atace pentru a-l opri pe strănepotul meu de a-şi bate joc de moştenirea lăsată de mine. Chiar şi Marţienii ar prefera să rămână anonimi decât să îndure puerila lui viziune despre ei.

Traducere de Simone Györfi
Apărută în Fantasy and Science-Fiction Magazin, august 2002





VREME PIERDUTĂ
Maşina timpului 2002

Vásárhelyi Lajos
     

     Uite că, în sfârşit, a apărut. Aşteptarea a fost destul de îndelungată. Dar n-a fost zadarnică: a doua oară, savantul lui Wells n-a reuşit să scape de fatalitatea transpunerii pe marele ecran. După patruzeci de ani, ne-a fost construită o nouă "Maşină a timpului". Ba chiar ar fi putut face şi un film cu ea, dar ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte... manufactură. Nutresc bănuiala că realizatorii n-au citit decât pagina de titlu, iar apoi n-au stat să frunzărească volumul, ci, eventual, şi-au rugat cunoştinţele să le povestească pe scurt ce-a bălmăjit individul ăla, Wells, în cartea cu pricina.
     Se vede că respectivii nu prea şi-au amintit, pentru că din operă n-a rămas decât urma palidă a ideii. Dar măcar pe aceasta au însiropat-o temeinic, conform reţetelor "holivudiene". Ia să vedem: amor nebun, destin neîndurător, un savant încăpăţânat, cu apucături ciudate şi nişte zăltaţi care-şi mănâncă semenii. Ba încă au rupt şi Luna de pe cer, de parcă ar fi fost un fruct răscopt şi ne-au pocnit în creştet cu ea. N-aş dori să cred că prin această scenă realizatorii ar fi dorit să cinstească memoria lui Stapledon. Căci dacă n-au citit "Maşina timpului" a lui Wells, de ce-ar fi procedat altcumva în cazul romanului "Ultimii şi primii oameni" a lui Stapledon? In paranteză fie spus, n-o s-o facă în veci, căci acesta din urmă e o cărţulie mult mai voluminoasă.
     Deci, scriitorul a fost luat în seamă doar ca autor al ideii. După care i s-a dat frâu liber fanteziei, să zburde liberă şi au pornit maşina digitală de efecte speciale. Recuzitierii au realizat cea mai fantastică maşină de călătorit în timp, care poate face cinste oricui. Când intră în regim de funcţionare, se poate vedea chiar şi o rază laser care pâlpâie prin măruntaiele ei. Si-aşa, eroul nostru a pornit să facă ordine în timp. Mai întâi, să corecteze ceea ce a stricat, iar apoi să repare stricăciunile provocate de corecţie. In final, şterge şi greşelile colective. Dar înainte de sfârşit, călătorul prinde un moment de respiro, când trage o fugă până la sfârşitul eternităţii, drept care m-am aşteptat ca dintr-o clipă în alta să apară un echimos dârdâind de frig cu vestea că sunt tot mai mulţi eschimoşi şi tot mai puţine foci. În treacăt, să amintim că şi în acest film dragostea învinge toate obstacolele.
     Când totul s-a terminat cu bine, mi s-a părut că am prins clenciul, dar tot am rămas cu nişte nelămuriri. De ce l-au pomenit pe Wells, dacă filmul n-are nimic în comun cu el, în afară de idee? De când câştigă profesorii universitari atât de bine, încât stau în palate înconjurate de o lizieră de palmieri? Ştiu mai mulţi universitari care ar da iama să prindă o catedră în această Anglie victoriană, fie şi numai la un liceu. Si cum de-au reuşit scenariştii să tragă pământul de sub morloci?
     Acum, ca să nu rămâneţi cu impresia că aş fi un cârcotaş, voi recunoaşte că am avut parte şi de câteva clipe minunate: când a apărut pe Cer Luna cea dinamitată, când Maşina călătoreşte în timp şi prin lumea în continuă schimbare. Se vede că scenariştii pot fi inspiraţi doar de prezenţa umană şi de pasiunile intense, iar din răsucirea unui sistem pur tehnic pot crea şi imagini memorabile.
     Si, ajunşi la sfârşit, trebuie să vă mărturisesc o temere.
     După ce menajera declară că e o fiinţă obsedată de ordine, în vreme ce închide uşa, camera ne arată încă o dată notiţele răsfirate sârguincios pe toată suprafaţa mesei. Mă tem însă că se va găsi cineva care să le adune şi să le folosească pentru producerea unei continuări...


Traducere de Györfi-Deák György
Titlul original: Bele az időbe - Időgép
Sursă:http://www.scifi.hu/2002/default.asp?idogep-kritika





REIGN OF FIRE 2002

Sorin Sârbulescu


Filmat în Irlanda după un scenariu vândut
studiourilor cinematografice Spyglass în 1996.
Cu: Christian Bale (Quinn Abercromby),
Matthew McConaughey (Denton Van Zan),
Gerard Butler şi Izabella Scorupco.
Regia: Rob Bowman (X-Files).


     N-am mai văzut un film nou cu dragoni de anul trecut, de când a fost lansat Dungeons and Dragons, film turnat în Praga, în care un actor de Oscar, Jeremy Irons a făcut un rol demn de filmele de copii.
     Reign of fire nu este prea departe de acelasi şablon pueril. Omenirea salvată în ultima clipă de ultimii supravieţuitori. Dar în timp ce Dungeons and Dragons este din genul fantasy, Reign of Fire se vrea serios şi de acţiune. Personal am fost dezamăgit deoarece jumătate din film se petrece în acelaşi decor, o cetate părăginită, înconjurată de munţi pustii, în care ultimii supravieţuitori creşteau un soi de pătlăgele încrucişate cu viţa de vie.
     Al doilea şablon pueril al filmului este al celor două personaje principale care încep prin a se ciocni violent şi sfârşesc prin a colabora.
     Premiza este interesantă. În timpul escavaţiilor la ceea ce pare o nouă linie de metrou în Londra, echipa de „mineri locali“ descoperă un dragon în hibernare de peste 5.000 de ani. Întreaga specie a dragonilor, care poate nici măcar nu este o specie indigenă Pământului, este trezită la viaţă şi, în următoarele câteva decade, rade totul de pe Pământ. Ba chiar aflăm de ce scuipă foc, datorită unei glande în gură ce secretă napalm.
     Acţiunea este apoi preluată în 2025 când ultimii supravieţuitori, conduşi de Quinn Abercromby (Christian Bale) stăteau ascunşi într-un vechi castel în Anglia. O echipă gen comando, din acea parte a lumii care cândva fusese USA, în fruntea căreia era Denton Van Zan (Matthew McConaughey), un personaj demn de filmele cu Mad Max, vin să distrugă un anumit dragon, cu scopul de a salva planeta.
     Dragonii sunt destul de reuşiţi şi animaţia pe computer cu siguranţă este cea care a stimulat valul de filme SF din ultimii ani.
     Mă aşteptam să văd mai multă acţiune şi mai puţini copii speriaţi alergând la fiecare 15 minute, ţipând în subsolul castelului.
     Părerea mea este să aşteptaţi să vedeţi filmul pe casetă, în cazul în care nu sunteţi un mare fan al filmelor SF.
     Ori, că tot suntem la capitolul SF, pe DVD.





SIGNS

Sorin Sârbulescu
     

     M-am dus să văd ultimul film al regizorului M. Night Shyamalan (cel care a regizat de asemenea „The Sixth Sense“ şi „Unbreakable“) la o lună după debut şi am intrat într-o sală de cinematograf aproape plină. Fapt destul de rar aici în Statele Unite. Pelicula a produs deja, numai în USA, 193 de milioane $ încasări.
     Filmul este cu Mel Gibson şi Joaquin Phoenix (actorul care nu se bucura de prea multă simpatie din partea doamnelor de pe glob încă din momentul în care l-a înjunghiat mişeleşte pe Russell Crowe în „Gladiatorul“).
     Subiectul nu pare foarte original, dar filmul este foarte bine tensionat şi povestit. Mulţi i-au asemănat stilul cu un film de Hitchcock.
     În mare, povestirea urmăreşte evenimentele petrecute în ferma fostului reverend Graham Hess (Mel Gibson) după apariţia unor misterioase cercuri în lanurile de porumb. El trăieşte cu copiii (un băiat şi o fată) şi fratele lui într-o fermă în Bucks County, Pennsylvania. Era să uit. Mai are şi un câine.
     Acţiunea se petrece la 6 luni după moartea soţiei, într-un accident şi o mare parte a filmului este de fapt bazată pe relaţiile interumane. Filmul este bine jucat şi Mel Gibson varsă mai multe lacrimi decât în toate filmele lui anterioare. Copii Rory Culkin (în rolul Morgan Hess) şi Abigail Breslin (în rolul Bo Hess) joacă şi ei excelent.
     Pelicula este bine tensionată şi presărată cu numeroase momente umoristice.
     Este un film care merită văzut. Chiar de mai multe ori. Cu siguranţă este unul dintre cele mai bune filme SF ale anului.
     Am citit într-una dintre recenziile americane o frază care am reţinut-o: „Dacă Hitchcock ar fi făcut un film în 2002 asta ar fi fost cu siguranţă Signs“. Oricum este deja filmul cu cel mai mare succes de casă din cariera lui Mel Gibson, iar regizorul este deja considerat ca următorul Spielberg.





ULTIMELE APARIŢII EDITORIALE ÎN SUA

Radu Pavel Gheo

     
Damien Broderick – TRANSCENSION, Editura Tor, $ 25.95

     Subiectul este concentrat în jurul a doi tineri, într-o societate în care maturitatea se atinge – oficial – la vîrsta de 30 de ani. Cei doi, Amanda şi Mathewmark, trăiesc în două societăţi cu totul diferite: ea aparţine clasei superioare hi-tech, în timp ce el este un adolescent membru al unei comunităţi rurale întemeiate de un grup de fanatici religioşi. Într-una din aventuroasele lor acţiuni, Amanda şi unul dintre prietenii ei ajung să intre în rezervaţia unde trăia Mathewmark şi, printr-un accident nefericit de care ea se face vinovată, tînărul Mathewmark este scos din ritmul existenţei sale idilice, fiind grav rănit. Pedeapsa Amandei, decisă de un computer suprem, Aleph, întruparea unui înţelept din vechime, este să aibă grijă de Mathewmark după ce acesta va ieşi din comă. Pe de altă parte adolescentul suferă o operaţie care îi înlocuieşte o parte din creier cu implanturi electronice, ceea ce îl face indezirabil pentru comunitatea sa tradiţionalistă. De aici, Broderick îşi modifică brusc tipul de naraţiune, părăsind modelul romanului satiric de moravuri pentru a ajunge – printr-o virtuoasă desfăşurare de forţe, menite să evite clişeul spre care tindea naraţiunea – la un final oarecum liric. Criticul Peter Heck, de la Asimov’s Science Fiction Magazine, recomandă cu căldură romanul.


S.M. Stirling - THE PESHAWAR LANCERS, Editura Roc, $ 23.95

     În ultima sa carte, Stirling ne oferă o nouă distopie, pornind de la prezumţia că în secolul al XIX-lea Imperiul Britanic a fost silit să-şi mute guvernul central în India. Un secol mai tîrziu, descendenţii reginei Victoria domnesc peste un imperiu ce seamănă cu imaginea eroică din scrierile colonialiste ale lui Kipling, la care trimite de altfel şi titlul romanului. După ce bazele spaţio-temporale ale cadrului alternativ au fost puse, autorul plasează acţiunea cu o sută de ani mai tîrziu – adică în ceea ce ar însemna secolul al XX-lea – şi construieşte ceea ce, dacă n-ar fi vorba de o distopie, s-ar putea numi „roman istoric”. Un personaj central este Aethelstane King, căpitan de cavalerie în trupele de apărare a graniţelor, care se întoarce dintr-o expediţie împotriva unor triburi afghane. Se sugerează că afghanii ar fi avut unele legături cu veşnicul rival al britanicilor, Rusia, dar aceasta este doar o parte a complicatei reţele de interese şi confruntări politico-militare desfăşurate pe parcursul cărţii, în care interesele Rusiei, dar şi cele ale Franţei – un alt imperiu cu centrul deplasat de pe continentul european, şi anume în Algeria – se întreţes cu cele ale Imperiului Britanic, înlocuitorul ficţional al superputerii americane. Povestea aventurilor căpitanului King, dar şi ale surorii sale, Cassandra – astronom de renume care supravieţuieşte unui atac terorist – este cea care dă farmec unei istorii alternative al cărei deznodămînt are loc în Afghanistan, idee cu atît mai izbitoare cu cît, la vremea cînd îşi scria cartea, autorul nu putea bănui evoluţia evenimentelor din lumea reală.


Paul McAuley - WHOLE WIDE WORLD, Editura Tor, $ 24.95

     În buna tradiţie a romanelor poliţiste SF, McAuley porneşte povestea de la un poliţist nonconformist, dar dedicat meseriei, un oraş – Londra dintr-un viitor nu prea îndepărtat – şi o crimă. Eroul, pe numele său Dixon, are chiar şi un coleg formalist şi ranchiunos, care îi pune beţe în roate fiindcă îl consideră incapabil. Victima de care pomeneam este o tînără studentă la Arte, care a fost torturată şi ucisă în direct, imaginile fiind transmise prin camere video pe Internet. Dixon este urmărit de imaginile respective şi se îndîrjeşte să afle adevărul. Bineînţeles că un element cheie în anchetă este computerul victimei, din care lipsesc cîteva piese vitale, dar are ascunde chiar mai multe secrete. Atunci cînd Dixon găseşte un posibil făptaş, se dovedeşte că acesta avea un alibi indestructibil: atunci cînd crima fusese comisă live, el fusese filmat de camerele video dintr-un aeroport, fiindcă tocmai părăsea ţara. Ajungem aici la o caracteristică importantă a societăţii descrise în carte – dar nu departe de realitate –, una în care camerele video invadează atît spaţiile publice, cît şi, din ce în ce mai des, şi spaţiul privat al indivizilor. Să fi fost o coincidenţă că studenta ucisă era nepoata celui care a inventat programul electronic folosit în supravegherea concertată a indivizilor de către stat? Finalul va dezlega, desigur, şi acest mister, dar umai după ce atmosfera devine tot mai tensionată, iar eroul tot mai izolat. El va ajunge în cele din urmă să îi înfrunte pe răufăcători chiar pe propriul lor teren. Ca în orice roman poliţist, deznodămîntul îl va suprinde pe cititor, ajutînd poate şi la asimilarea laturii de critică socială.


Greg Bear – VITALS, Editura Del Rey, $ 24.95

     Ultima carte a lui Greg Bear este şi ea plasată în viitorul apropiat şi are o temă legată de ştiinţele biologice. Criticul Peter Heck mai remarcă şi evitarea etichetei science fiction, căci trei din cele patru citate de pe coperta a IV-a numesc romanul un „thriller”. Nu este prima carte de acest tip a lui Greg Bear. Personajul principal, Hal Cousins, este un savant care studiază cauzele îmbătrînirii fiinţei umane şi se pare că ar fi ajuns la un rezultat pozitiv, adică ar fi capabil să prelungească durata de viaţă a omului. Din nefericire, un accident produs la bordul unui submarin cu care încerca să recolteze specimene biologice din adîncurile oceanului face ca finanţarea să-i fie întreruptă. Nici nu e de mirare, deoarece la bordul submarinului s-au petrecut lucruri ciudate: pilotul pare să fi înnebunit, iar cîţiva savanţi şi membri ai echipajului au fost ucişi. Aici intervine un personaj misterios, numit K, care vorbeşte de o conspiraţie pe scară largă ce există încă de pe vremea lui Stalin şi care ar avea o legătură cu moartea fratelui geamăn al savantului, Rob, el însuşi biolog interesat de acelaşi domeniu. Naraţiunea este contruită cu aceeaşi măiestrie caracteristică autorului: în cadru apar şi alte personaje, misterul se dezvăluie pas cu pas, iar întorsăturile de situaţie sînt la ordinea zilei. Între thriller, roman poliţist şi SF, cartea lui Bear poate atrage orice cititor de gen, fără a plictisi.


Vernor Vinge şi alţii - THE TRUE NAMES AND THE OPENING OF THE CYBERSPACE FRONTIER, editor James Frenkel, Editura Tor, $ 14.95

     Antologia amintită aici are în centru o povestire devenită clasică – True Names, de Vernor Vinge. Ea mai conţine însă şi un număr de eseuri care analizează implicaţiile profunde ale textului lui Vinge, publicat în 1981, care a folosit metafora magiei pentru a sugera potenţiala forţă revoluţionară a ceea ce era pe atunci copilăria (scurtă a) Internetului. Printre coautori îi amintim, aşadar, pe Marvin Minsky, Richard Stallman, John M. Ford, Tim May, nume mai puţin cunoscute cititorilor din România, cel puţin deocamdată. Eseurile nu se concentrează atît de mult asupra valorii literare a textului, ci în primul rînd asupra impactului său asupra culturii informaţionale şi a previziunilor lansate de Vinge în text. Poate că unii cititori vor prefera să sară mai întîi direct la textul povestirii – de fapt, un mini-roman ca lungime şi complexitate –, în timp ce alţii vor prefera să savureze textele atractive ale comentatorilor, care pun în discuţie destule probleme apărute odată cu răspîndirea calculatorului, a reţelelor de comunicaţie informatice şi a conflictelor inerente provocate de ele: între public şi privat, dintre cenzură şi libertatea de exprimare, între controlul statului – benefic sau nu – şi libertatea individului, nici ea neapărat benefică tuturor semenilor noştri.


Stephen Hawking - THE UNIVERSE IN A NUTSHELL, Editura Bantam, $ 35.00

     Deşi nu este un roman SF, cartea lui Hawking se citeşte cu măcar la fel de mult interes. Nici nu e de mirare, dacă ne amintim de succesul lucrării sale precedente, O scurtă istorie a timpului, pe care Heck o numeşte ironic „cel mai puţin citit bestseller din ultimii ani”. Noua sa carte este însă mai accesibilă, deşi nici cea anterioară cu era incomprehensibilă pentru cei care erau la curent cu ultimele descoperiri din fizică şi cosmologie. Acum Hawking vorbeşte despre acel Graal al fizicii căutat de toţi savanţii de la Einstein încoace, adică despre o teorie unificată, care să includă atît teoria relativităţii, cît şi teoriile cuantice. Cartea conţine, cum e şi normal, o trecere în revistă a teoriilor importante din domeniu, lansate în secolul al XX-lea: teoria relativităţii generalizate, teoriile continuum-ului spaţiu-timp, teoria cuantică, Big Bang-ul, expansiunea Universului etc. De aici, Hawking porneşte în căutarea următoarei lovituri ştiinţifice din domeniul fizicii şi pune un accent deosebit pe teoria superstring-urilor sau supercorzilor (fie-mi iertat barbarismul) şi pe cea mai recentă variantă a ei, cea a „branelor”, contracţii ale membranelor, ce sugerează raportul conceptului cu teoria de la care porneşte noua interpretare a raporturilor universale. Poate că va fi greu de înţeles ideea unui univers cu zece dimesiuni, deşi pe baza acestei teorii el poate fi conceput teoretic, însă demersul lui Hawking este oricum fascinant pentru pasionaţii tainelor Universului nostru.


după „Asimov’s Science Fiction Magazine”, august 2002





ERA DIGITALĂ

Györfi-Deák György
     

     În chiar prima zi a lunii octombrie am văzut o ştire transmisă de Asociated Press, ce reproducea rezultatele unui sondaj efectuat pe un număr de 6000 de subiecţi. Studiul susţinea că o treime dintre români nu ştiu ce este internetul, iar două treimi dintre ei nu s-au conectat niciodată la reţea globală de calculatoare. Şi mi-am amintit de o carte apărută în urmă cu doi-trei ani, la Editura All: „Era digitală“ de Nicholas Negroponte. Ediţia originală a apărut în 1995 şi de această dată cei şapte ani care marchează trecerea de la Windows 95 la abandonarea totală a străvechiului sistem de operare MS-DOS (prin apariţia noului Windows XP) n-au realizat o schimbare radicală a obişnuinţelor noastre, aşa că în multe aspecte, cartea lui Negroponte poate fi încă un far călăuzitor către civilizaţia digitală.
     Autorul este unul dintre redactorii revistei „Wired“ şi a lucrat la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology. A fost solicitat ca şi consilier de mai multe firme de renume şi de guvernul american. Una dintre întâmplările povestite de el mi-a reamintit de procesul intentat de ConstantÎn Brâncuşi vameşilor americani, care i-au taxat una dintre sculpturi drept o bucată ordinară de bronz. Cu ocazia unei vizite la o campanie producătoare de circuite integrate, portăreasa l-a întrebat dacă are un laptop, iar apoi i-a cerut datele referitoare la modelul, numărul de serie şi valoarea calculatorului portabil. Negroponte a declarat cinstit că micuţul aparat valorează „între unu şi două milioane de dolari“, referindu-se la informaţiile pe care le cuprindea. „Imposibil“, a declarat femeia şi a trecut în rubrica respectivă valoarea aparatului propriu-zis, adică „aproximativ 2000 de dolari“. Întâmplarea mi-a adus aminte de necazurile pe care le-au avut programatorii români cu miliţia economică, ai cărei ofiţeri vroiau, precum Arghezi, să pipăie „softul“ (programele de calculator) şi să urle: este! (în cele din urmă le-au arătat o cutie plină de cartele perforate şi au fost lăsaţi în pace).
     Tot al doilea american are un calculator personal acasă (ceea ce înseamnă că într-o familie sunt cel puţÎn două). DÎn paginile cărţii ne putem face o idee despre felul cum tânărul american creşte ca parte a lumii digitale: în copilărie, descoperă discurile optice cu jocuri; în adolescenţă se leagă la America On Line (AOL) şi porneşte să descopere lumea; ca adult, devine un utilizator (dar şi furnizor) de informaţii. Americanii adoră să se informeze, dar când e să scoată banul, se uită pe ce-l cheltuiesc. Există informaţii gratuite, precum arhiva National Geografic, care sunt puse la îndemâna copiilor pentru a învăţa, dar care trebuiesc plătite în momentul când sunt reproduse într-o carte (prin asta, se subvenţioneană tacit gratuitatea serviciilor pentru cei mici). Oricine poate cânta „Happy Birthday To You“ la o petrecere, dar dacă melodia apare într-un film, atunci producătorul trebuie să plătească Studiourilor Warner Bros dreptul de utilizare. Există informaţii, precum cele de bursă, care sunt plătite după rapiditatea cu care sunt aduse la cunoştinţa celor interesaţi.
     Cartea ne oferă o imagine asupra drumului sinuos parcurs de concepte integrate azi în viaţa de zi cu zi. Când Negroponte a înaintat o propunere la Departamentul Apărării în 1978, i s-a cerut să elimine cuvântul „multimedia“ din raport. Personalul ministerului s-a temut că va primi Premiul Lâna de Aur, acordat de senatorul William Proxmire pentru proiectul guvernamental cel mai inutil. Douăzeci de ani mai târziu se vor fabrica microprocesoare speciale care să fie capabile să manevreze toate căile prin care omului i se pot transmite informaţii. Dar, întrucât simulatoarele au permis antrenarea perfectă pentru îndeplinirea unor misiuni imposibile, precum eliberarea ostaticilor evrei luaţi prizonieri pe aeroportul din Entebbe din Uganda (1976), oficialii şi-au reconsiderat ulterior poziţia (să remarcăm că o parte dintre piloţii sinucigaşi care s-au izbit de Turnurile Gemene, şi-au efectuat antrenamentul tot pe simulatoare deosebit de performante, astfel încât cunoşteau perfect cum se conduce un Boeing).
     Lumea se îndreaptă tot mai mult către televiziunea digitală. În locul zecilor de televiziuni existente, telespectatorul va putea să-şi alcătuiască propriul program. La fel, el îşi va putea personaliza ziarul de dimineaţă, astfel încât acesta să-i furnizeze doar informaţiile care-l interesează. Serviciile informatizate, distribuite de obicei prin cablu, protejează utilizatorul să plătească un preţ în continuă creştere pentru nişte servicii nesolicitate sau de o calitate îndoielnică. Era digitală a început în momentul în care Bell Atlantic a cumpărat Telecommunications Inc., gigantul telecomunicaţiilor prin cablu. Americanii au asistat apoi la o serie de achiziţii japoneze surprinzătoare, care au arătat că sistemul de valori american trebuie reconsiderat. Sony a cumpărat CBS Records şi Columbia Pictures, iar Matsusita a achiziţionat studiourile cinematografice MCA. Filmele vechi au fost digitalizate, prelucrate şi livrate prin cablu, răspunzându-se unei cereri pe care producătorii americani o ignorau.
     În ciuda perfecţionărilor continue, calculatorul personal a devenit desuet în momentul când Sony a lansat staţia sa de jocuri, în care efectele tridimensionale facilitau accesul jucătorilor în universul virtual, la un preţ incomparabil mai mic. Scăderea preţurilor într-o economie de piaţă face parte dintr-o politică economică. De exemplu, încă în anii '70 se putea stoca pe un disc optic 5000 de ore de muzică (prin folosirea unei radiaţii laser albastre, cu o lungime de undă cât mai mică şi prin comprimarea fişierelor). Un sfert de veac mai târziu, la trecerea dintre milenii, formatele comprimate audio-video au avut toate condiţiile să rupă bariera protectoare, iar de atunci casele de discuri şi studiourile cinematografice fac tot ce e posibil pentru a împiedica răspândirea înregistrărilor neautorizate în format mp3 ori avi. Cum câte un disc sau un film de succes produce încasări de milioane de dolari, de pe urma cărora se încasează impozite semnificative (se zice că discurile vândute de Beatles în America şi Japonia au repus pe picioare economia engleză), acţiunile lor sunt sprijinite atât politic, cât şi legislativ.
     Pe de altă parte, comprimarea informaţiei permite transmiterea mai rapidă cu un consum mai mic de energie, miniaturizarea continuă a înghesuit circuite întregi în aparate minuscule, astfel încât calculatorul va deveni portabil (azi el a fost incorporat în telefonul digital, dar miniaturizarea continuă). Tehnologiile de comandă prin voce sau prin acţiune au fost elaborate de mult, Negroponte şi-a învăţat videoplayerul să-i recunoască vocea şi să-i răspundă la comenzi încă după apariţia primelor microprocesoare. În curând, vom ajunge să ne îmbrăcăm calculatorul ori poate chiar să devină o entitate integrată în corpul uman.
     Era digitală nu schimbă doar indivizii. Ea remodelează însăşi macrostructurile, pune în discuţie însăşi noţiunea de stat, conceptele juridice. În trecut, un stat era definit printr-un teritoriu cuprins între nişte graniţe riguros stabilite, unde locuia o naţiune. Cybercivilizaţia depăşeşte aceste graniţe, astfel încât un grec poate lucra pentru fililala singaporeză a unui megaconcern germano-american. Lumea afacerilor tinde să se globalizeze, iar marile firme de soft se întrec în a racola o forţă intelectuală excelent dotată şi pregătită, care nu este exploatată judicios în ţările de origine (Negroponte dă ca exemple Rusia şi India, dar putem include liniştiţi şi România aici).
     Era digitală este o provocare pentru legislaţiile care se văd depăşite de un avânt pe care cu greu ajung să-l pătrundă în toate nuanţele sale. Şi apoi, peste tot în lume sunt diferite rânduieli şi obiceiuri. Un reprezentant al clerului islamic din Pakistan a cerut extrădarea cântăreţului Michael Jackson, pentru că felul în care se ţine de prohab contravine perceptelor islamice locale. Dar să nu trecem oceanul. Negroponte dă un exemplu american, unde o familie din California, care respecta legile acestui stat, a afişat pe un sit uşor de accesat de oriunde din lume ceva ce nu era permis de legislaţia statului Tennessee. Drept urmare, cuplul a fost acţionat în justiţie şi condamnat pe baza legilor din alt stat american. Practic, el a fost extrădat dintr-un stat american într-un alt stat american.
     Sunt doar câteva semne ale unei schimbări neînţelese încă în profunzime, care i-a surprins în atâtea rânduri pe politicienii sau pe factorii de decizie români. Dar incapacitatea lor de a folosi noile posibilităţi oferite de pătrunderea în mileniul informaţiei condamnă o întreagă naţiune la dispariţie (ultimul recensământ exprimă cu claritate acest lucru). „Ca o forţă a naturii“, zice Negroponte, „era digitală nu poate fi nici interzisă, nici oprită.“ Omul supravieţuieşte dezlănţuirilor naturii doar dacă învaţă cum să se folosească de ele. Era digitală e în primul rând o eră a învăţării continue.





DIN NOU DESPRE NICOLAE CARPAŢI
- volumul 2 al seriei "Left Behind" -

Cătălin Ionescu
     

     Seria de romane Left Behind („Cei părăsiţi“) este axat pe tema sfârşitului lumii din viziune biblică. Antihristul, în viziunea autorilor Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins, este, charismatic-amăgitorul Nicolae Carpaţi (în original, Nicolae Carpathia), preşedintele neales al României.
     Nicolae Carpaţi îşi face o intrare triumfală în Statele Unite, sprijinit fiind de câţiva membri de seamă ai comunităţii financiare internaţionale. Cu o rapiditate incredibilă, Nicolae Carpaţi îşi adjutecă preşedenţia ONU, impunând tuturor ţărilor, de la înălţimea ameţitoare a celui mai popular lider mondial al momentului, un plan de pace de lungă durată, ce impunea reducerea cu 90 % a arsenalelor tuturor ţărilor. Primul volum al seriei (despre care am vorbit mai pe larg în materialul „România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi“) se termină printr-o acţiune palpitantă, NC (vă sună oare cunoscut aceste iniţiale?...) îşi elimină 2 protectori din sfera finanţelor sub ochii îngroziţi ai ziariştilor strânşi la o conferinţă de presă. Datorită însă puterilor sale hipnotice, toată lumea va percepe cu totul altfel acţiunea criminală. Singurul prezent, neafectat de puterile lui Carpaţi este Cameron „Buck“ Williams, unul din eroii principali.
     Alături de Buck regăsim în volumul doi, Tribulation Force („Detaşamentul celor persecutaţi“, Tyndale House Publishers, Inc., 1996), celelalte personaje ale primului volum: Bruce Barnes, pastorul care ştie adevărul pentru că a fost revelat de Biblie, Rayford Steele, căpitanul de aviaţie care va fi printre primii credincioşi care va înţelege adevărul, fiica sa, Chloe, a cărei idilă cu Buck Cameron se va dezvolta pe multe (şi plicticoase) pagini din Tribulation Force. Nu lipseşte nici Hattie Durham, fostă însoţitoare de zbor care este prezentată lui NC de către Buck Williams şi ajunge astfel asistenta sa personală.
     Nicolae Carpaţi continuă să facă la preşedenţia ONU lucruri incredibile, astfel încât curentul de opinie în favoarea sa este din ce în ce mai puternic. Omenirea ajunge astfel foarte aproape de o ciudată unitate: se duc tratative pentru o monedă mondială unică, se vorbeşte de o capitală a lumii numită Noul Babilon (construită, evident, în Irak, în apropierea miticului Babilon). Totodată, prin manevre oculte, beneficiind de resurse financiare inimaginabile, NC caută să monopolizeze presa mondială, concentrând-o în mâna sa. Buck Cameron primeşte oferta de a conduce un mare trust de presă mondial, dar declină oferta. Raymond Steele este selecţionat căpitan al lui Air Force One, dar noul avion va fi donat de preşedintele SUA Organizaţiei Naţiunilor Unite, devenind Global Community One. Pământul devine astfel o Comunitate Globală, avându-l în fruntea sa pe Nicolae Carpaţi.
     Spre sfârştul romanului, o serie de grupări politice declanşează un atac asupra Statelor Unite şi a Irak-ului (interesantă alianţă!); este vorba de forţele anti-globalizare, elemente din Anglia, Egipt precum şi nişte miliţii nord-americane. Se lansează mai multe arme nucleare. Ultimele paragrafe ale romanului ne înfăţişează un Nicolae Carpaţi scăpat neatins de atac precum şi moartea fondatorului Detaşamentului celor persecutaţi, pastorul Bruce Barnes.
     Sigur, dincolo de succesul extraordinar al seriei, romanele (cel puţin primele două) nu strălucesc în mod deosebit. Mai mult, ambele romane sunt supuse unui soi de reţetă a succesului practicată, din fericire, foarte puţin în România: primele pagini şi ultimele pagini accelerează acţiunea la maxim, pentru ca largi părţi de mijloc să treneze pe idei dezlânate sau de-a dreptul nefireşti. Puţin credibilă se menţine povestea de iubire dintre Buck şi Chloe (candidatul de 33 de ani la premiul Pullitzer este fascinat de personalitatea unei fete de 20 de ani).
     Interesante sunt însă alte aspecte din acest volum. Toate sloganurile despre Comunitatea globală, dezarmare şi pace seamănă suspect bine atât cu sloganurile pe care mulţi dintre noi ni le aducem aminte atât din ultimii ani ai regimului Ceauşescu, cât şi cu cele debitate după 1989 de diverse personaje, unele foarte apropiate fenomenului science fiction românesc. De altfel, obstinaţia cu care s-a vorbit şi se vorbeşte de „omul nou“ seamănă semnificativ cu scenariul imaginat de LaHaye şi Jenkins prin care antihristul va amagi omenirea pentru a o subjuga.
     Sigur, autorii nu amintesc în nici un fel în romanul lor de comunism. Şocante însă, pentru cititorul român, sunt iniţialele N.C. care apar în acestă carte. De altfel, mediul ideal de creştere al antihristului, „bulionul său de cultură“ este, desigur comunismul. Ceea ce înseamnă, ducând raţionamentul până la capăt, că post-comunismul sau, dacă vreţi, nostalgic-comunismul, este la fel de periculos. Şi că, din punctul ăsta de vedere, noi românii, avem sub ochii noştri o groază de posibili antihrişti de care ar fi preferabil să ne temem, în loc de a-i adula.





PRO-PUNERI





SALONUL BENZII DESENATE „BD CRAIOVA 2002", UN SPECTACOL GRAFIC... PE BANDĂ!

Viorel Pîrligras
     

     Aflat la cea de-a IV-a ediţie, Salonul Benzii Desenate „BD Craiova 2002” şi-a desfăşurat lucrările vineri şi sâmbătă (2-3 august), cu un impresionant program. Principalele puncte de interes au fost expoziţiile „Banda desenată românească: noua generaţie”, „Banda desenhada em Portugal” (albume, reviste şi fanzine BD din Portugalia), „La BD en France” (expoziţie cu vânzare de albume BD franţuzeşti), precum şi un inedit stand filatelic susţinut de invitatul special al acestei ediţii, belgianul Roland Francart. Eforturile organizatorilor - SyndiCART.promotion, Asociaţia BeDefililor din România, Alliance Française de Craiova, Societatea filatelică Dolj, Asociaţia “Podul lui Apollodor” şi firma PROSPECT, cu sprijinul Alliance Française pour la Vallée d’Aoste, Bedeteca de Lisboa (Portugalia), C.R.I.A.B.D. Belgia şi al firmei Solarium, având ca partener media „Jurnalul de Oltenia”, au făcut ca acest Salon să fie unul de înaltă ţinută artistică, în beneficiul iubitorilor celei de-a noua arte. Participarea a fost atât autohtonă, reunind însă şi talentaţi creatori din ţară, precum şi internaţională, prin materialele expoziţionale prezente la manifestare.
     Lansarea albumului BD „Alex la Paris” (editura „Libertes”, Bucureşti), pe un scenariu de Sonny Perseil (Franţa), desenat de Roman Tolici (Chişinău) şi Alex. Ciubotariu (Constanţa), a dovedit că o conlucrare internaţională poate da naştere unui produs de calitate, iar masă rotundă „BD – instrument pedagogic?” moderată de profesorii Maria Tronea, Roland Francart şi Valentin Iordache, s-a bucurat de o reală participare a corpului didactic interesat, precum şi de intervenţiile notabile ale unor personalităţi ca George Popescu, Ion Pătraşcu şi Emil Boroghină.

Ştampile şi... „peceţi” de calitate
     Salonul a mai beneficiat, cu concursul Societăţii filatelice Dolj, reprezentată de ing. Cristian Scăiceanu, de o ştampilă „Caragiale” ce a marcat corespondenţa primei zile a manifestării. S-au acordat şi premii, cele mai importante fiind trofeele „Sandu Florea” pentru 2001, decernate de Editura „Vivid Comics” din New York şi Asociaţia BeDefililor din România, premii care au fost decernate lui Radu Marian – pentru albumul „Bien venue, belle-maman!”, Cristian Loghin – premiu de debut pentru BD „Pataggonia” (revista AH, BD! nr. 10/2001), Ovidiu Bufnilă – pentru scenariul BD „Pattagonia” şi Radu Popovici – pentru editarea revistelor „Quadrat” şi „Dino”. Alte premii, oferite de ABDR, prin preşedintele ei, Dodo Niţă, şi Asociaţia „Podul lui Apollodor”, au revenit Elenei Trăilă (Alliance Française Craiova) şi lui Cristian Ciomu, pentru efortul considerabil depus în organizarea acestui Salon, lui Viorel Pîrligras, Nicolae Florin Radu, Cristian Loghin, Viorel Chirea şi Alexandru Ciubotariu pentru activitatea BD.

Craiova, în tuşă şi costum de epocă
     Anul acesta, originalitatea manifestării a fost dată de accentul pus pe „maturizarea” celei de-a noua arte în România. Două au fost acţiunile pe care organizatorii le-au întreprins în acest sens. Una din ele a fost editarea primului periodic de informaţii şi analiză a benzii desenate. Într-o elegantă prezentare, tipărit în condiţii de excepţie (editura MJM Craiova) şi intitulat „Fergonaut – Fascinaţia Benzii Desenate!”, după numele legendarului personaj al creatorului craiovean Viorel Pîrligras, magazinul cuprinde un vast interviu cu scriitorul şi scenaristul BD Horia Aramă, precum şi informaţii legate de istoria genului în România şi de modul cum se reflectă ţara noastră în desenele apărute pe alte meridiane. Scopul declarat al publicaţiei este de a demonstra că Banda Desenată nu se adresează exclusiv copiilor şi că, în marea ei majoritate, îmbracă forme culturale adulte. Celălalt demers a constat în implicarea grupării „Banda Desenată Craioveană” în viaţa Cetăţii. În parteneriat cu asociaţia „Podul lui Apollodor” care a fost şi gazdă a manifestării, prin spaţiul său „Agora Artelor şi Arhitecturii” situat pe Calea Unirii nr. 98, bedeiştii olteni au imprimat întregului Salon o tuşă şi un costum retro, militând pentru sensibilizarea opiniei publice asupra conservării şi restaurării monumentelor vechii Bănii. Cărţile poştale editate cu acest prilej, sugestiv intitulate „Craiova cu parfum de Caragiale”, au făcut deliciul vizitatorilor.
     Organizatorii speră ca următoarea manifestare să implice mai activ organisme internaţionale, precum Alliance Française pour la Vallée d’Aoste (Italia) şi Bedeteca de Lisboa (Portugalia), iar Salonul „BD Craiova” să se bucure de o periodicitate anuală.





VRAJA DESENULUI PE HÂRTIE

Györfi-Deák György
     

     Între 2-3 august 2002, a avut loc la Craiova ediţia a IV-a a Salonului Internaţional al Benzii Desenate din România. Aici a fost lansat primul număr al periodicului de informaţii şi analiză a benzii desenate „Fergonaut“, realizat în colaborare de Asociaţia BeDefililor din România şi editura MJM Craiova, în special de Viorel Pîrligras.
     În „BeDitorialul“ său, artistul şi prozatorul craiovean constată cu un anumit regret că e la modă ca benzile desenate să se mute pe internet şi ne invită să vizităm o serie de situri, precum:
    
     ,
     ,
     .
     E adevărat, siturile respective nu pot fi accesate decât de cei care posedă PC-uri, iar imaginile se încarcă greu, adiţionând masiv factura telefonică, în vreme ce pun la grea încercare ochii curioşilor. Îl înţelegem pe Viorel Pîrligras când afirmă:

     „Noi, bătrânii colecţionari din branşă, vom muri îngropaţi în tonele de hârtie imprimată cu cele mai frumoase vise din cea mai bună dintre lumi.“

     Internetul nu reprezintă un elixir al vieţii veşnice pentru cultura românească, ci doar un medicament de alinare a suferinţei.
     Un invitat inedit este belgianul Roland Francart, fondatorul Centrului Religios de Informare şi Analiză a Benzii Desenate (CRIABD, 1985), cu filiale în Belgia, Franţa, Elveţia, Germania şi România. Mai săraci, desenatorii români care nu sunt agreaţi de marile cotidiene, publică stripuri cu dedesubturi erotice în Penthouse (Matilda şi creanga de aur), Flacăra (Zizi în tranziţie).
     Atracţia centrală a numărului îl constituie interviul de patru pagini cu scriitorul, eseistul, autorul de scenarii BD şi invitatul special Horia Aramă, care i s-a destăinuit lui Dodo Niţă, directorul „Fergonautului“. Pe parcursul anilor, în anii cât a lucrat la „Luminiţa“, „Cutezătorii“ sau „Start 2001“, Horia Aramă a conlucrat cu mai mulţi desenatori talentaţi: Radu Duldurescu-Dures (Mache Fantomas), Pompiliu Dumitrescu (Planeta răpită), D. Dobrică (Din aventurile lui Mache), Nicu Russu (Omul radar), Sandu Florea (Fluviul dispărut, Un cutezător în spaţiu), Valentin Tănase (Planeta lianelor, Întâlnire în spaţiu, Maelstrom, Lacul blestemat), Puiu Manu (Planeta dispărută, A doua lună), Virgil Tomuleţ (Făt Frumos 2000), Elena Mihăescu (Secretul plantelor din Fiji).
     „Însoţirile mele cu diverşi desenatori“, mărturiseşte Horia Aramă, „n-au fost mariaje, ci mai degrabă aventuri“. Cum pentru mulţi dintre noi, povestirile cu roboţi au început cu Minitehnicus, am reţinut amănuntul că simpaticul personaj, „care a îmbogăţit multă vreme revistele noastre şi multe cluburi şi parcuri ale copiilor“ a fost creat de Cabrero Arnal, părintele lui Pif şi Hercule. El a vizitat România în 1970 şi a rămas uimit să vadă câţi copii îi cunoşteau numele „pe un meridian situat atât de departe de Paris“.
     Tot din „Familia BD“ face partea profesoara Maria Tronea, care publică un articol despre banda desenată, privită ca un instrument alternativ deosebit de eficace pentru însuşirea limbii franceze. Şi pentru că Dodo Niţă a participat şi la un salon organizat între 11-19 mai 2002 la Solar dos Zagalos din Sobreda (Portugalia), el ne prezintă şi o panoramă a străduinţelor depuse şi succeselor obţinute de colegii lusitani. La rubrica „Fidelităţi“ ne este prezentată şi exemplificată o „poveste fără cuvinte“ de felul celor publicate în Albina, revistă enciclopedică populară, din redacţia căreia au făcut parte şi Ioan Kalindaru, Petre Dulfu şi George Coşbuc.





BANDA DESENATĂ ROMÂNEASCĂ ÎN FLOARE

Györfi-Deák György
     

     „Ubi BD ibi patria“, titrează pe copertă fanzinul Ah, BD! (11/2002), un „magazin evazionist de subcultură pentru toate elitele“, realizat de Marian Mirescu împreună cu mulţi alţii, inclusiv de echipa noastră de la Pro-Scris. Ne-am bucurat să regăsim pe hârtie unele dintre articolele apărute în nr. 13-14: răspunsurile acordate de Sandu Florea la întrebările lui Cătălin Ionescu (sub titlul „De la Păcală la Batman“), fragmente din Pro-Domo şi articolul dedicat împlinirii a 30 de ani de la apariţia primului album SF românesc, „Galbar“, realizat de Sandu Florea în colaborare cu mentorul din perioada de început a cenaclului timişorean „H. G. Wells“, regretatul scriitor Ovidiu Şurianu. Nu de alta, dar „internetul trece, hârtia rămâne“.
     Drept care ne-am bucurat să vedem că numărul cuprinde în bună parte o serie de pagini ce umplu albumul virtual mondial. Am regăsit aici BD-urile semnate de Marian Mirescu (Aberaţie 1), N.F.Radu-Spoitoru (seria DC), Kumango (prezent în chiar sumarul acestui număr). Cum este primul număr pe care-l parcurg, n-am putut să-mi fac o idee asupra celor ce a oferit Ah, BD! în apariţiile anterioare decât din sumarul prezentat în pagina 2, însă un lucru este cert, în numărul 11, Marian Mirescu a încercat să-i cuprindă pe toţi creatorii români care s-au apropiat cutezători de „spumanta“ artă unde „bulele“ ţâşnesc nu din cupele de şampanie, ci din peniţă.
     Unii sunt prezenţi cu o pagină, alţii cu mai multe sau numai cu câte un colţ. Partea leului îi revine cuplului Sandu Florea - Ovidiu Bufnilă, ultimul fiind laureat al Trofeului „Sandu Florea“, la categoria cel mai bun scenarist BD („Fortăreaţa“, „Kumango“). Urmează Corto („www.lOwaystogetagirl.com“), „Victimele novei“ (desene în culori de Ciubotariu, din păcate reproduse în alb-negru, după o povestire de Jean Lorin Sterian), deja amintitul Spoitoru (N.F.Radu), nişte BD-uri mai vechi realizate de Radu Cătăniciu (azi avocat în Piteşti), Sorin Hopârtean (Râmnicu Vâlcea), Radu Marian (un arhitect constăţean cu vechime neîntreruptă pe tărâmul celei de-a noua arte), O. Plămădeală (Moldova). Cristina Anghel, care semnează majoritatea materialelor „non-figurative“ din revistă, traduce interviul acordat de artistul francez Carabal (care are un bunic de origine română pe linia paternă: Caracostea-Bălan) lui Dodo Niţă. Sârguincioasa colaboratoare mai prezintă un al-BUM al lui Viorel Chirea din ciclul aventurilor lui Oleg Marsfield, un nou capitol (III) din „Aventura benzii desenate în Franţa“ şi acel articol despre supereroi pe care l-am fi dorit în Pro-Scris-ul anterior („SUPER, nici prea-prea, nici foarte-foarte“).





TO BOLDLY GO WHERE NO ROMANIANS HAVE GONE BEFORE
- STAR TREK: THE EXPERIENCE -

Sorin Sârbulescu


      Fenomenul Star Trek în America este mai puternic ca niciodată. O nouă serie, Enterprise, este pe micile ecrane, în fiecare miercuri, episoadele vechi sunt reluate în fiecare zi la TV, iar în cinematografe în noiembrie 2002 va fi un nou lung metraj numit Star Trek: Nemesis. Există sute de cluburi SF dedicate Star Trek-ului, zeci de site-uri pe Internet, iar studiourile Universal au o secţie permanentă dedicată acestui fenomen. Fanii se adună cu sutele sau miile la întâlniri, numite aici “Convention“. Se îmbracă în costume şi stau în rând pentru autografele actorilor ce se arată la aceste întruniri. În general, lumea se distrează ! Totul este făcut pentru fun (distracţie) şi pentru latura comercială. Pentru fiecare autograf trebuie să plăteşti 20 $. Chiar şi eu în acest an am dat mâna cu Uhura. Dar experienţa nu m-a schimbat: sunt încă aceiaşi persoană !
      După o investiţie de 70 de milioane şi doi ani de munca, pe 4 ianuarie 1998 s-a deschis în Las Vegas expoziţia numită Star Trek: The Experience. Ea este găzduită la parterul Hotelului Hilton şi ocupă o mică parte din imensul complex şi casino.
      Ştiam de mai mulţi ani de existenţa expoziţiei permanente “Star Trek: The Experience” şi de câteva ori am trecut prin faţa ei. În ultimii 5 ani am fost în fiecare an cel puţin o dată în Las Vegas. Dar anul acesta n-am mai rezistat şi am plecat în Las Vegas hotărât de a o vizita.
      Din Seattle până în Las Vegas am condus o mai bine de o zi şi jumătate, circa 2200 de km, doar cu mici întreruperi pe timpul nopţii. Am hotărât să plecăm cu microbuzul pe care îl am, fiind mai încăpător pentru 3 persoane decât o maşină de dimensiuni obişnuite. În plus, în microbus, mini-van, cum sa numeşte aici, am şi frigider. Drumul, numai dus este puţin mai lung decât distanţa Bucureşti-Paris. SUA este ea însăşi aproape cât un continent şi doar călătorind aşa poţi să realizezi cât de imensă este.
     Cam cu 4 ore înainte de a ajunge în Las Vegas, drumul duce pe lângă oraşul Mojave la intrarea în desertul cu acelaşi nume : Mojave.
      Este un orăşel mic, la prima vedere, în care clădirile nu merg mai mult de două etaje pe verticală. Totul pare monoton şi liniştit până când vezi aeroportul. Autostrada trece exact pe lângă aeroport şi poţi vedea cu uşurinţă, pe numeroasele piste de zbor, aproximativ 80-100 de aeronave de pasageri, printre care şi câteva 747 Jumbo Jets, majoritatea fără nici un semn distinctiv de companie aeriană. Aeroportul este extrem de aglomerat pentru un mic orăşel în mijlocul pustietăţii, la margine de desert. Explicaţia este doar una. Deşertul este plin de baze militare, iar printre ele câteva secrete. Aceste avioane transporta personalul spre bazele militare din zonă. Tot de aici se pare ca zboară personalul de suport pentru Aria 51. 30 de km mai departe drumul se desparte, ducând spre baza militară Edwards, loc de aterizare din când în când al Navetei Spaţiale.
      Am ajuns la intrarea în Star Trek: The Experience în a treia zi a şederii mele. Drumul de la hotelul Monte Carlo, în care stăteam, este doar de aproximativ 15-20 de minute până la Hotelul Hilton în faţa căruia se lucra intens la o linie de monorail.
      Expoziţia este pe două sau trei nivele. De la intrare te întâmpină câteva machete de cel puţin 5 m în diametru, ale navelor spaţiale din film atârnate de tavan.
      Intrarea costa 25 $ şi pentru încă 15 $ de persoană poţi avea o fotografie pe deck-ul de comandă în scaunul lui Jean-Luc Picard. După ce intri, eşti ştampilat pe mână şi primeşti gratis două cărţi poştale holografice, una cu Picard şi una cu Entreprise. Coridoarele sunt pline de exponate din toate seriile Star Trek, în general costume, arme şi mici obiecte de recuzită. Din când în când fotografii. Pe partea din stânga este o linie cronologică a tuturor evenimetelor din filmele produse de-a lungul anilor. Holul te poartă şerpuit spre intrarea în “transporter”. Ghizii îmbrăcaţi în uniforme ale Federaţiei te avertizează ca vei fi teleportat în secolul 24 la bordul navei spaţiale Enterprise, în grupuri de aproximativ 20 de persoane. Luminile se sting, zgomotul de teleportare iţi ţiuie în urechi şi un curent de aer vine din podea simulând procedeul. Poate fi destul de realistic pentru percepţia unui copil deoarece băiatul meu de 7 ani şi jumate s-a c-am speriat. Când luminile se aprind din nou, eşti condus pe holurile atât de cunoscute din film, pana pe deck-ul de comanda. Aici echipajul este în plina acţiune. Ecranul principal se luminează şi apare Riker care te avertizează ca tocmai suntem atacaţi de Klingonieni. Se pare o persoană, dintre cei aflaţi în grup, este unul din strămoşii Comandantului Jean Luc Picard. Klingonienii încearcă să-l distrugă pe Picard, prin încercarea de ai asasina strămoşii şi în acest fel alterând ceea ce este cunoscut sub numele de “timeline”. Concluzia este ca trebuie sa luam imediat naveta şi sa ne întoarcem înapoi în secolul nostru şi în Las Vegas ! Buna idee !
     Suntem conduşi pe fugă de echipajul aflat în stare de alertă spre naveta spaţială, un simulator demn de NASA. Uşile se închid şi totul arată foarte realistic. Urmează un zbor simulat de aproximativ 10 minute în care eşti atacat, zdruncinat şi zgâlţâit de explozii şi impactul cu asteroizi. Zborul se termină deasupra Las Vegas-ului unde într-o surpriză finală o navă militară a Klingonienilor se materializează în faţa ta tocmai la timp ca să fie distrusă de nava Enteprise ce apare în ajutor, în ultima secundă.

     Ieşirea din expoziţie te scoate prin magazinele în care toata marfa este legata de Star Trek. Aici poţi săa cumperi ursuleţi îmbrăcaţi în Borg pentru 18 $, insigne pentru numai câţiva dolari, tricouri care invariabil sunt 19,99 $, sau replici elaborate în mărime naturală a lui Picard în costum de Borg sau o Regina a Borg-ilor pentru rotunda suma de 5.000 de $.
     Alături este Barul Quark unde poţi să serveşti bere ce se cheamă Romulan Ale, ori Vulcan Nerve Pinch Martini sau o Riker-Rita.
     Klingonieni şi Ferengi şi chiar un Borg se plimbă printre vizitatori. Am făcut fotografii cu toţi. Klingonianul mi-a luat din mână aparatul de fotografiat digital Sony şi mi-a spus. “Interesantă tehnologie. Foarte primitivă. Numai în două dimensiuni ! “
     M-am apropiat de Borg-ul ce se plimba pe coridoare singur şi rupt de colectivitate şi am încercat să fac o glumă. I-am explicat că am o soacră acasă, care aş fi bucuros să fie asimilată de colectivul lor. Borgul a fost foarte serios şi mi-a răspuns “Negativ, entitate umană. Toata nano-tehnologia mea a fost luată de pe mine.“
     Daca nu stai să caşti gura prea mult la exponate, după o jumătate de oră n-ai ce să mai vezi.
     Am fost în tot acest tur cu băiatul meu şi toata distracţia plus un tricou m-a costat peste 100 $ pentru aproape 35 de minute petrecute în universul Star Trek. La plecare, el m-a întrebat.
     “Tăticule o să mai venim pe aici ?”
     I-am răspuns că nu ştiu...


Seattle, august 2002





PRO-POZIŢII





DESPRE SEFIŞTII ROMÂNI
Fragmente critice (VIII)

Voicu Bugariu


     În comentariile din ultimii ani am sugerat că sefiştii sunt cel puţin la fel de interesanţi pe cât sunt scrierile lor. În însemnările următoare dezvoltăm această idee. Ne referim exclusiv la sefiştii români, folosind propriile noastre observaţii. Urmează ca acestea să fie îmbogăţite în viitor cu eventualele referiri compatibile, existente în cărţile despre sefeul românesc.
     Sefistul. Sefeul creează un cititor distinct, sefistul. Nu puţini sefişti devin şi autori de sefeu, profitând de permisivitatea specifică genului. Spre deosebire de literatură, unde diferenţa dintre autor şi cititor este marcată, în domeniul sefeului cele două ipostaze sunt mai apropiate între ele şi, într-un anumit sens, congenere. Astfel, situaţia ca un cititor să se apuce de scris este în mod semnificativ mai frecventă în domeniul sefeului decât în cel al literaturii. Apariţia şi lărgirea nemăsurată a spaţiului tipografic virtual a mărit mult această posibilitate. Iată de ce folosim aceeaşi noţiune pentru cititorii şi pentru autorii de sefeu, operând disocierile necesare.
     Sefişti-cititori. Cea mai frecventă şi comodă judecată de sociologie a sefeului afirmă că mulţi tineri au ales profesii tehnico-ştiinţifice după ce au citit sefeuri. Este surprins un fenomen real, explicabil prin catalizarea unui anume tip de curiozitate. Sociologia cititorului de sefeuri este însă mult mai complicată şi rămâne să fie dezvoltată.
     Detractorii sefeului, ca literatură, îi critică şi pe sefişti. Aceştia sunt consideraţi nişte dezumanizaţi, li se atribuie o carenţă de afectivitate şi o viziune alterată asupra lumii. Privind lucrurile de pe o poziţie de neutralitate, constatăm că, în general, sefiştii se simt bine în lumea de azi. Cei din România, cel puţin, lasă impresia că sunt nişte adaptaţi, deţinând un anume practicism folositor. Ei nu ajung aproape niciodată în postura artistului damnat. Explicaţia pare a se afla în faptul că, spre deosebire de literatură,  sefeul exprimă în mod preferenţial relaţia omului cu protezele (inclusiv intelectuale) produse de ştiinţă şi tehnologie. S-ar părea că sefistul, familiarizându-se cu personajele protezate din cărţile sale preferate, concepe mai adecvat şi mai realist scenariul propriei sale vieţi. Intră în discuţie şi anumite abilităţi specifice. De regulă, sefistul este iniţiat în folosirea tehnicii informatice şi cunoaşte cel puţin o limbă străină. Vocaţia de rebel intelectual, psihologia de hacker şi curiozitatea intelectuală îl fac relativ incompatibil cu postura de înfrânt romantic în lupta vieţii.
     Sefişti-autori. Probabil utilă ca pregătire pentru viaţă, deci având o valoare practică, lectura de sefeuri pare mai puţin avantajoasă atunci când sefistul se manifestă şi ca autor. Modul scriptural specific sefeurilor, cu apelul copios la structuri prefabricate, este folositor într-o primă etapă, dar devine repede insuficient. Nu puţini sunt autorii români rămaşi în stadiul preliminar al aplicării unor reţete elementare. Deşi modeste, puţinele lor texte intră în antologii şi sunt menţionate în lucrări de sinteză. Se întâmplă aşa din două motive evidente. Mai întâi, fiindcă  sefeul românesc este foarte permisiv, iar publicarea unor texte echivalează cu o convertire. Apoi, pentru că istoria sefeului românesc, în măsura în care există, nu respectă regulile istoriei literare. Drept urmare, ia în considerare şi textele eşuate, inventariindu-le cu religiozitate. Se întâmplă aşa şi fiindcă producţia sefistică românească este totuşi relativ puţin numeroasă, iar un număr restrâns de texte valide n-ar justifica un demers prea monumental.
     Se fortifică astfel o anumită suficienţă a sefistului-autor. În noile condiţii editoriale, problema principală a acestuia este să intre într-o anumită “mafie” editorială şi de-abia în al doilea rând să depăşescă reţetele previzibile ale genului. Asta, desigur, dacă nu cumva preferă să-şi publice textele pe suport electronic, unde permisivitatea este de sută la sută şi nici-o instanţă critică nu se poate interpune.
     De menţionat, la capitolul neajunsuri, darul intrinsec al sefeului de a îngrădi accesul către incandescenţa artistică obţinută de personalităţile tragice. Sefiştii-autori români, cu unele rare excepţii, s-au dovedit a fi personalităţi “terestre”, dotate cu un sănătos spirit practic, străine de mizele abisale ale unui Philip K. Dick. Ca urmare, textele lor ţin mai mult de elaborarea artizanală şi mult mai puţin de unicatul artistic. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte, printre altele, faptul că majoritatea sefiştilor apelează la scriitura jurnalistică.
     Sefişti-critici. Într-o situaţie specială se află comentatorii. Asemănarea lor cu criticii şi istoricii literari este limitată. Aceasta fiindcă textele lor sunt în mod fundamental encomiastice sau, cel puţin, de susţinere. Atunci când neagă, un sefist-critic încalcă una dintre regulile nescrise ale fandomului, prin producerea unei mişcări centrifuge, potrivnice spiritului sefist. Această tendinţă îi transformă pe criticii-sefişti în nişte spirite îngăduitoare. Nu întâmplător majoritatea lor covârşitoare, dacă nu cumva totalitatea lor, sunt şi autorii unor texte de ficţiune. Critica de scriitor a fost întotdeauna mai permisivă. Este posibil ca acest fenomen să fie simptomul unei adolescenţe prelungite, iar unele comentarii foarte virulente apărute în ultima vreme să semnaleze intrarea într-o altă etapă, când sefiştii-critici vor deveni mai asemănători cu criticii literari.
     De menţionat şi aplecarea unor universitari către aspectele teoretice ale sefeului internaţional. Practic, respectivii nu pot fi consideraţi sefişti, fiindcă opţiunea lor pare a exprima un interes academic şi nicidecum de vreo opţiune bazată pe o preferinţă netă. La mijloc este probabil şi alegerea comodă a unui domeniu de cercetare unde concurenţa autohtonă este foarte slabă.
     Retranşări. Nu avem, practic, sefişti profesionişti şi nici sefişti “puri”. Mihail Grămescu, cel mai apropiat de aceste două ipostaze, este şi autorul unor scrieri străine de sefeu. Şi Adrian Rogoz este semnificativ, în acest context. El s-a apropiat destul de mult de conceptul sefistului “pur”. Despre retranşarea sa se poate totuşi discuta, dacă ţinem cont de poeziile sale şi de preferinţa sa pentru enigmistică.
     Se pare că nici un român n-a reuşit să trăiască exclusiv din publicarea unor sefeuri şi nici să evite orice contact cu literatura. Mai devreme sau mai târziu, sefiştii au constatat că le este necesară “abjurarea”, adică practicarea unei profesii (inclusiv aceea de scriitor, pur şi simplu) în stare să împiedice naufragiul social. Această regulă a devenit şi mai evidentă în ultimii doisprezece ani, când sefiştii români au fost obligaţi şi mai abitir să găsească surse colaterale de câştig (desigur, dacă nu cumva făceau deja parte din structurile remunerate ale Uniunii Scriitorilor sau erau titularii unor pensii decente).
     Domeniul cel mai permisiv pentru sefiştii români pare a fi jurnalistica. Respectiva îndeletnicire are, de altfel, anumite afinităţi cu sefeul. Scriitura jurnalistică este preferată de marea majoritate a sefiştilor de la noi, iar specifica isteţime pretinsă de sefeu pare a fi compatibilă cu modul expeditiv cerut de jurnalistică.
     Există şi retranşări în alte domenii. Amintim cariera oficială lui Alexandru Mironov, fost şi actual înalt funcţionar guvernamental. Infatigabilul animator al sefiştilor români, cel convins că sefeul este mai ales o metodă agreabilă pentru familiarizarea a tineretului cu ştiinţa şi cu tehnologia, se dovedeşte un redutabil supravieţuitor, continuând să-i încurajeze pe sefişti de la înălţimea unui etaj superior al piramidei sociale. Remarcabilă este şi performanţa lui Mircea Opriţă, metamorfozat în universitar şi înalt funcţionar oficial. El predă/a predat un curs (sau ceva asemănător) despre sefeu şi a devenit demnitar cultural. Într-o carieră universitară s-a consolidat şi Florin Manolescu. El este specializat într-un domeniu filologic fără legătură cu sefeul şi probabil s-ar simţi jignit dacă cineva l-ar considera sefist. Faptul că a comis în ultima vreme o serie de sefeuri n-a făcut decât să-l plaseze în categoria convenabilă a universitarilor dispuşi să-şi dovedească din când în când libertatea de spirit. La fel au procedat, printre alţii, Robert Escarpit şi Ovid S. Crohmălniceanu.
     Un caz special este cel al lui Ion Hobana, devenit pontifex maximus al sefeului românesc, după dispariţia lui Adrian Rogoz. Retranşarea sa n-a lipsit, dar a fost atipică. Sesizând faptul că perseverenţa în sefeul românesc nu este tocmai avantajoasă, el a devenit un istoric literar preocupat de literatura universală. Au apărut astfel cărţile sale despre Jules Verne şi despre H. G. Wells. Amândoi aceşti autori sunt mai mult decât nişte semnatari ai unor sefeuri. Drept urmare, referirile sistematice la operele lor ţin mai mult de istoria literară decât de aceea a sefeului. Considerat specialist în literatura universală de către scriitori şi sefist de către sefişti, Ion Hobana ne aminteşte de o zicală românească: “Mielul blând suge la două oi”.
     Numeroşii autori ai unor retranşări mai modeste, au optat pentru îndeletniciri lucrative incapabile să asigure vreo notorietate. Reprofilându-se astfel, sefiştii respectivi au recunoscut că nu sunt în stare nici măcar să încerce a trăi din scrierea şi publicarea unor sefeuri. De regulă, ei se descurcă bine în aceste servicii, confirmând faptul că, în general, preferinţa pentru sefeu se bazează şi pe un IQ  ridicat. În planul textului, acest amatorism de neocolit a dus la alegerea unor scriituri expeditive, tipice pentru autorii zişi de duminică.
     În general, ex-sefiştii au o atitudine condescendentă faţă de foştii lor comilitoni. Pătrunşi în grupuri culturale mai elevate sau/şi mai bănoase, chiar dacă în anumite condiţii acceptă sefeul, ei nu le acordă sefiştilor condiţia de scriitori, plasându-i tacit în postura de “leproşi” culturali. Funcţionează astfel o relaţie de atracţie-respingere insuficient studiată.
     O definiţie a sefistului.  Cele de mai sus lasă relativ nelămurit conceptul de sefist. Pentru clarificare, propunem o definiţie în funcţie de nivelul fervorii sefiste. Psihologia sefistului pare a semăna cu aceea a unui convertit religios. Dacă admitem această ipoteză, sefistul este un eretic al literaturii. El frecventează o “sectă”, cu diversele consecinţe ale unei asemenea opţiuni. Sefistul perfect ar fi deci un sectant intolerant şi fanatic. Greu de întâlnit aşa ceva în realitate, deşi anumite răbufniri de intoleranţă pot fi întâlnite. De cele mai multe ori, repulsia faţă de literatură şi de scriitori este relativă.
     Rămâne de stabilit cât adevăr se află în aceste speculaţii.





CENACLUL H. G. WELLS
Şedinţa din 12 octombrie 1986

Pentru conformitate, Györfi-Deák György


În dezbatere: Almanahul Anticipaţia 1986
Citeşte: Constantin Cozmiuc - Poetul la masa de smarald


     Începem ca într-o partidă de bambilici. Aşez banul pe masă şi-i dau un impuls, îl pun în rotaţie. Atitudinea „paradoxală“ vis-a-vis de Almanahul Anticipaţia '86 este imediat criticată de Lucian Ionică. El îşi suflecă mâinile şi se apucă de treabă: calitatea Almanahului este dat de calitatea textelor; acest Almanah este mult mai minuţios alcătuit şi, discutat în ansamblu, nu prezintă lipsuri, ci numai îmbunătăţiri. Voicu David îşi prezintă colegii de cenaclu, ei există, dar cenaclul lor este un cenaclul fantomă. Spectru, intervine Lucian Ionică, evident, cu intenţii scientiste. Coco îşi prezintă încă o dată teoria, abordând motivele. Ovidiu Guleş şi-a depus „comoara“ în mâini sigure şi scăpat de grijile cotidiene, a venit la cenaclu. Între timp, discuţia a ajuns la romanele „almanahabile“. Apare şi Sorina Sopa, răsuflă greu, probabil că a alergat după tramvai din Complex până la Casă (Casa de cultură a studenţilor Timişoara). „De ce să nu putem traduce din Borges?“ cad de acord Coco (Constantin Cozmiuc) şi Lucian Ionică. Din considerente critice, se adaptează ciurul lui Eratostene la Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice. Operaţia va fi dureroasă, precizează Lucian Ionică, pentru că nici noi nu ne cunoaştem între noi. Corect. Prin urmare, suntem cu atât mai străini pentru străini. În timp ce se discută despre clasicii literaturii române mi se ia pixul. Articolul despre funcţia formativă a cenaclurilor SF a fost scris pentru a fi băgat pe sub nasul directorilor de cluburi şi case ale tineretului. Ovidiu Guleş nu-şi ascunde opinia privitoare la Almanah: n-are aşa ceva. Mă avertizează că stă alături, îmi e vecin. Drept urmare, consemnez în procesul verbal. Dorin Davideanu priveşte pe deasupra „Capcanei de sticla“. Traducerile ar trebui sistematizate în stil enciclopedic. Apare însă pericolul ca abia nepoţii lui Lucian Ionică să savureze ideile din textele autorilor a căror nume începe cu W, X, Y, Z. Traian Urdea pune problema autorilor albanezi şi burundezi nepublicaţi în seria de antologii franceze „Histoire des...“
     Lucian Ionică ne propune să vorbim despre „Regii nisipurilor“, fază la care suflu în bricheta lui Coco (Constantin Cozmiuc) şi o arunc în scrumieră. Se propune să se facă un fişier de texte eligibile, care să fie răspândit până la 1 decembrie. „Să nu inovăm până când nu e gata Biblioteca NOVA“, îl tachinează cineva pe Dorin Davideanu. „În general, opiniile sunt destul de unitare, iar Regii Nisipurilor este o porcărie bună“, precizează acelaşi individ. Voicu David propune şi argumentează necesitatea unei rubrici „Arta la frontierele cunoaşterii“. Dorin Davideanu remarcă faptul că toţi care se avântă în discuţie se aleg cu câte o sarcină. Lucian Ionică îi atrage atenţia că există cineva care scrie un proces-verbal, drept care propune să-l îngropăm pe scrib în folosul istoriei literaturii. Drept represalii pentru o asemenea lipsă de consideraţie, nu voi consemna faptul că aici se fumează în draci, până când nu ni se vor aproba fondurile pentru instalaţia de aer condiţionat şi câteva canistre cu lapte.
     Trecem la partea a doua a şedinţei. Îl prezint pe Coco, care mă aprobă mult prea zâmbitor, aşa că mă pune pe gânduri. Oricum, se apucă să citească „Poetul la masa de biliard“, pardon, „de smarald“.
     După ce termină de citit, aşteptăm cu nerăbdare legătura telefonică cu Iaşul, pentru ca să-i dăm lui Silviu Genescu cuvântul. Între timp se răsfoiesc textele. Deşi nu sunt un spărgător atomic de gheaţă, fac şi eu ce pot. Lucian Ionică pică pe gânduri. Voicu David recunoaşte că este cel mai dificil text al lui Coco şi anticipează unele probleme la publicarea lui. Spre deosebire de povestirile precedente, textul este foarte echilibrat în privinţa umorului şi nu sare peste cal. Nici Coco, care totuşi se bucură să audă aceasta. Ovidiu Guleş se bucură la rândul său că a găsit încă o persoană care-l savurează pe Drăgă (Mihai Drăgănescu), iar Voicu David declară că ceea ce spune este metaştiinţific. Lucian Ionică se entuziasmează văzând seriozitatea tematicii şi a construcţiei literare. Există mai multe planuri: al eseului despre poet, al poetului şi al relaţiilor sale, planul ideii SF (rezervorul de energie). Trecerile pe care cititorul trebuie să le facă îi oferă o satisfacţie aparte şi evită liniaritatea genesciană. Lucian Ionică îl însărcinează pe Coco să rescrie textul prin amplificare. Eseul este cam slăbuţ şi trebuie umplut cu ceva (vezi în bibliografia culinară: eseu cu nuci, eseu cu pateu, eseu cu fasole verde sau maioneză marinată). Cu grijă, zic eu, astfel pot apărea complicaţii, similare celor ridicate de Jean Seulle-Parte, autorul „Borăturii“. Lucian Ionică susţine că autorul este un tată rău al textului său, îi plăteşte pensie alimentară (sus-numitul bate în lemn) şi ne rămâne dator cu câteva amănunte. Să-l înţelegem, întrucât Coco nu s-a dezlipit de lângă cuptorul sagytarilor. Lucian Ionică presupune că l-a identificat pe poetul care trebuie să se despartă de beţie, dar nu arată cu degetul. Îi recomandă lui Coco o pilă cu care se cureţe asperităţile rămase.
     Voicu David consideră textul drept total neserios, dar de o neseriozitate foarte serioasă. Ovidiu Guleş pare să fie la Helion, se bucură că se citeşte ceva despre ortofizică. Dar îşi exprimă un alt punct de vedere şi ne provoacă atât de mult încât ne incubă nemurirea sub piele. Paranteză: Drăgă (Mihai Drăgănescu) trăieşte şi o duce ortobine. Textul lui Coco e de o manieră frankensteiniană. Newton a făcut lumină, Einstein a coborât întunericul, iar Coco a reinventat comutatorul. Guleşul face istoria zeilor şi se simte nefericit din cauza provocării mult prea gotice, se simte claustrat în universul auditoriului, o mulţime neconexă. El nu se poate apuca de teoria nemuririi câtă vreme suntem nişte numere nenaturale şi n-am urcat decât până la etajul şapte. Să ne conexificăm, deci, tovarăşi, să conexificăm totul până la Big Crash! Se apasă butonul potrivit şi Ovidiu Guleş e deconectat. Apucă să ne promită nişte represalii la Flora. Nota bene: nu are un sfanţ în buzunare.
     Voicu David îşi propune să devieze de la subiect şi o face conştiincios. Lucian Szabo îi continuă intervenţia şi-şi prezintă punctele de vedere. Să le conexificăm, tovarăşi! protestează islamic Ovidiu Guleş. Se apreciază dacă autorul (Coco) va lua sau nu bătaie din cauza savuroaselor ironii la adresa filologilor, care nu folosesc textului. În orice caz, în Iaşi s-ar vinde ca şi combustibil celuloid (pentru lansarea unor mici rachete). De asemenea, se aşteaptă şi operele postume.
     Dorin Davideanu se declară foarte scurt, el vrea doar un text mai lung, cât să nu încapă în „Paradox“. În text, există chiar o asemenea aluzie. Este nedrept să se folosească cuvintele derivate din aceeaşi rădăcină, precum: poet, poezie, poem, poe (Edgar Allan). Cum Coco ne este prieten, i se face o bucurie: toată lumea vânează greşeli gramaticale şi ortografice. Dorin îşi dă arama pe faţă: de ce te-ai legat, domnule, de „Paradox“? Se pune problema informării lui Cristian „Terminator“ Popescu.
     Coco ne mulţumeşte pentru observaţii, mai cu seamă pentru ultima şi, suflet larg, ne informează asupra intenţiilor de a ne lăsa pe noi să-i perfecţionăm povestirea. Poetul este vecin cu cei care locuiesc pe Calea Şagului. Dat fiind că textul lui Coco merită, i se conferă medalia „Zincul de bronz“. Coco acceptă, cu condiţia să nu-l obligăm să o poarte la gât.
     După niscaiva alte discuţii, se citeşte procesul verbal şi se chicoteşte în barbă.
   

NOTĂ:
     În noiembrie se vor împlini 30 de ani de la apariţia fanzinului PARADOX, prima revistă românească dedicată literaturii SF, realizată de amatori (fani) conform toate regulilor artei: tipărită (format A4), cu coperţi de carton şi ilustraţii realizate de Sandu Florea, cel care ulterior avea să devină cel mai cunoscut autor de benzi desenate din România. Ea a fost editată de cenaclul H. G. Wells de la Casa Studenţească de Cultură din Timişoara, o grupare de creatori încă activă, care va purcede în curând la organizarea celei de-a doua săptămâni internaţionale dedicate ştiinţei si literaturii SF (23-29 mai 2003).
     În perioada 1983-1988, cât am studiat fizica la Universitatea din Timişoara, am frecventat asiduu acest cenaclu, aflat atunci în perioada sa de maximă glorie (în 1987 a obţinut premiul pentru cel mai bun fanzin la Eurocon-ul din Montpelier, Franţa).
     Întâlnirile literare aveau loc din două în două duminici, de obicei în camera 07, aflată la parter, cu vedere înspre curtea interioară a liceului de filologie, încadrată de plopi înalţi, veşnic plini de ciori. Conform tradiţiei, o şedinţă de cenaclu cuprindea două părţi: mai întâi, se prezenta un oaspete, un eveniment, o ultimă apariţie editorială sau o lucrare cu caracter teoretic, iar apoi începea şedinţa de lectură propriu-zisă, unde un autor se prezenta în faţa auditoriului cu o povestire inedită. Programarea şedinţelor se făcea din timp, cu două-trei luni înainte, pentru a putea edita şi răspândi afişele care anunţau activitatea. Autorul nu era nicidecum obligat să dea întâi textul vreunui cenzor şi să aştepte aprobarea acestuia, deci beneficia de o libertate deplină din acest punct de vedere. Mai mult chiar, unii prozatori erau cunoscuţi pentru obiceiul de a-şi termina povestirea chiar în dimineaţa respectivă. În schimb, el nu beneficia de serviciile unui recenzent sau al unui sfătuitor avizat, aşa că uneori aşteptările colegilor de cenaclu erau înşelate. După ce termina de citit, autorul nu avea dreptul să ia cuvântul decât după ce toţi cei care doriseră să-i comenteze lucrarea îşi exprimaseră punctele de vedere. Cel care călca această regulă de fier, avea parte de un perdaf de-i trecea cheful să mai calce vreodată pragul cenaclului. În mod interesant, autorii „cu nume“, care apăruseră în Almanahul Anticipaţia ori în antologii, suportau fără să crâcnească opiniile cele mai deranjante, în vreme ce tinerii ambiţioşi, aflaţi de obicei la prima lectură, săreau să-şi apere fiecare literă - altminteri fără rost, pentru că stârneau un cor de voci indignate care îi potoleau pe dată.
     Am ales să vă prezint procesul verbal al şedinţei din 12 octombrie 1986 pentru că el cuprinde două puncte de interes general: discutarea textelor publicate în Almanahul Anticipaţia 1986 şi lectura povestirii „Poetul la masa de smarald“ (autor Constantin Cozmiuc), care a fost publicată mai întâi (fragmentar) în PARADOX '87, iar ulterior complet în PARADOX 1999.
     În metatextul consemnării sunt câteva amănunte pe care cititorul neavizat riscă să le piardă: în mod obişnuit, „spărgătorul de gheaţă“, adică primul care lua cuvântul după ce autorul terminase de citit, era Silviu Genescu. Din câte se vede, Silviu lipsea, deoarece era la Iaşi, unde, probabil, participa ca reprezentant al cenaclului la Zilele Quasar. Cum nu este consemnată nici o intervenţie a lui Viorel Marineasa, „părintele“ nostru literar (un adevărat animator cultural, cum rar mai găseşti azi, care s-a îngrijit aproape două decenii de bunul mers al cenaclului), bănuiesc că era de asemenea plecat la Iaşi. La vremea respectivă, Ovidiu Guleş era un susţinător fanatic al ideilor exprimate de Mihai Drăgănescu în „Ortofizica“ sa, idei care ulterior au influenţat şi romanul „Rebeliune în cosmos“, scris în colaborare de William Marin şi Constantin Cozmiuc şi depus la Editura Tehmică înainte de revoluţie (vă mai amintiţi cine era director pe atunci acolo?).
     Premiile obţinute de Constantin Cozmiuc la concursurile naţionale organizate atunci au stârnit o serie de voci critice, una dintre cele mai puternice fiind cea a lui Cristian Tudor Popescu. Să nu uităm, cunoscutul publicist de azi şi-a început ucenicia literară la Almanahul Anticipaţia, unde, în unii ani, chiar a făcut selecţia textelor. Oferta de a peria textul în căutarea greşelilor de dactilografiere, virgule lipsă, cacofonii, tautologii, repetiţii şi alte bâlbe viza în primul rând protejarea unui coleg de cenaclu luat atunci în colimator. Încă şi azi mă impresionează această solidaritate tacită, care ulterior, în perioada de după revoluţie, s-a destrămat. Unul dintre cei mai buni corectori a rămas Dorin Davideanu, care, în vremea respectivă ar fi trebuit să termine de tehnoredactat numărul din 1986 al suplimentului de teorie, critică şi istorie literară BIBLIOTECA NOVA, mai ales că se apropia luna noiembrie şi consfătuirea naţională. Către sfârşitul şedinţei apare un schimb de replici legat de o ironie la adresa PARADOX-ului cuprinsă în povestire, dar dacă textul a apărut prescurtat în fanzin, acest lucru se datorează politicii lui Ceauşescu de „economisire“ a hârtiei, concretizat prin reducerea numărului de pagini ale revistelor şi volumelor individuale, nicidecum ca urmare a vreunei reglări de conturi. Drept dovadă, Dorin Davideanu a reprodus în PARADOX 1999 textul complet al „Poetului la masa de smarald“.
     Şi, în sfârşit, „zincul de bronz“ era de fapt un rebut, un uriaş clişeu de tipografie, un pătrat cu latura de circa 25 cm, cu efigia PARADOX '86, folosit la imprimarea numărului precedent (aşa se înţelege de ce noul proprietar a cerut să nu-i fie atârnat de gât). Din câte ştiu, e un suvenir pe care Coco îl păstrează încă şi azi.





PRO-TON





POZA CU MEDITERANA

Adriana Moşoiu
     

Cine
     Încă o zi. Îşi sprijini faţa în palme şi nu se mai gândi la nimic. Era ora 18 şi toată lumea plecase acasă. Timpul trecea aiurea, prin el, pe lângă el, în jurul lui, fără să-l simtă. Ieşi pe terasă şi privi cum încep să se aprindă luminile oraşului. Toată gălăgia aceea infernală ajungea până la el, dar nu mai reacţiona în nici un fel la claxoane, fluierături şi ambulanţe. Nu. Îi erau indiferente toate, era obosit şi nu vroia decât să doarmă. Încercă să-şi strângă hârtiile de pe birou, să pună ordine în facturi, să… să… Mintea îi era zemoasă ca iaurtul şi nu mai reuşea să se concentreze. Aruncă o privire spre poza cu el şi Mylene.

Unde
     Fusese cea mai călduroasă vară din ultimii 50 de ani. Marsilia mirosea a peşte şi alge până în cele mai îndepărtate colţuri, mirosul plutea ca un prim strat de nori invizibili. Mylene îl invitase la o plimbare cu vaporaşul spre Insulele Frioul, să facă o baie şi să scape de ochii şi vocile oraşului. Soarele apunea încet, pe cand ei ieşeau din Vechiul Port. Rugaseră pe cineva să le faca o poză, în spatele lor oraşul portocaliu contrasta minunat cu albastrul Mediteranei.
     Poza aceea stătea acum pe un colţ al biroului, rezemată de suportul de creioane. Mylene îi zâmbea, îl ţinea de mijloc cu ambele mâini şi-i zâmbea.
     De un an nu mai ştia nimic despre ea.

Când
     Încă o zi. Weekend-ul era la depărtare de câţiva metri, până la lift şi-apoi până în parcare. Zâmbi spre poză, îi ură „Noapte bună“ Mylenei, ca în fiecare seară, stinse lumina şi ieşi.
     Cele 19 etaje le coborî în câteva secunde. Îi făcu portarului semn cu mâna şi se sui grăbit în maşină. Începuse să plouă.
     Îşi luă nişte sandvişuri de la un fast-food şi se duse acasă. Deschise larg toate ferestrele, stătu două ore în cadă, apoi se culcă.
     Sâmbătă – somn până la 12,30 şi de la 11 p.m. încolo. Nimic deosebit.
     Duminică – somn, telefon, somn, duş, sandvişuri, televizor, ziare, sandvişuri, duş, somn.
     Încă o săptămână. Acelaşi portar, acelaşi lift, aceleaşi facturi. Orasul îşi stingea şi aprindea pe rând luminile, sirenele maşinilor de poliţie alternau cu rafale de mitralieră, cerul se colora în roşu şi deseori apusul se confunda cu fabrica de textile arzând încet în depărtare.
     Până şi Mediterana din poză părea a-şi schimba culoarea, spre roşu.
     Îi şopti „Pe luni!“ Mylenei şi plecă spre casă.

Cum
     Săptămâna începuse prost. Toate rapoartele de piaţă arătau că vânzările scădeau. Fusese solicitat să prezinte o noua strategie şi habar n-avea de unde să înceapă. Toată lumea era împotriva lui, toţi îi cereau ceva, alerga încoace şi încolo de dimineaţa până seara şi abia dacă mai avea timpul sau corzile vocale necesare pentru a o saluta pe Mylene.
     După 5 zile stresante, venea iar weekend-ul în care dormea non-stop.
     Apoi iar… Parcă pedala pe o bicicletă, fără să ajungă nicăieri. Sau era prea mic ca să ajungă la pedale.
     Uneori i se părea că Mediterana din poză începe să se agite, că bărcile aveau pânzele strânse şi că era mai puţină lume pe chei. Părea că furtuna care-i răvăşise viaţa în ultimele zile se translatase în acel colţ de lume, pe o hârtie meteo-sensibilă. Sau sensibilă la stres.
     Îşi luă concediu şi părăsi New-York-ul. Avea o cabană pe malul Lacului Erie unde se ducea în fiecare an. Departe de gazele de eşapament şi huruitul maşinilor reuşea să-şi uite problemele. Clipocit de valuri, puţină iarbă verde şi un greier ţârâind – asta era tot ce avea nevoie. Plus o ladă de bere, iar pescuitul înlocuia privitul la televizor. Adormea numărând stele.

Ce
     Luni dimineaţă îl salută voios pe portar, intră ultimul în lift şi aduse cafea şi cornuri colegilor de birou. Era bine-dispus şi nu mai ţipa din senin la ceilalţi. Deschise calculatorul şi începu să schiţeze planul noii strategii de dezvoltare. Avea în cap o mulţime de idei.
     Ziua trecu rapid, fără să simtă. Se opri din scris de-abia când îi văzu pe ceilalţi pregătindu-se de plecare. Îşi luă haina, îi spuse „Noapte bună“ Mylenei şi după ce stinse lumina se îndreptă spre lift. Se opri brusc, după câţiva metri. Se întoarse în birou, aprinse iar lumina şi se apropie de poză, să vadă mai bine. El nu mai era acolo, Mylene era singură în barcă şi nu mai zâmbea.
     Simţi în nări un puternic miros de peşte.





O ÎNVIERE RATATĂ

Simone Györfi
     

     Când se deschise uşa micii biblioteci de pe strada Buneivestiri, pătrunse înăuntru un val de frig. Prinţul Dracula, îmbrăcat cuviincios în ceea ce credea el că se poartă la începutul secolului douăzeci şi unu, un smoching bine croit, prăfuit doar pe alocuri, cămaşa albă, scrobită, papionul negru, fercheş, precum şi pelerina de mătase neagră, îşi simţi stomacul ghiorăind de foame. Sânge! Doar un deţ de sânge să fi putut bea, totul ar fi revenit la normal. Era sigur de asta. Însă o ciudată nelinişte îl încerca ori de câte ori se străduia, mental, să-şi pună în funcţiune caninii cândva atât de mediatizaţi. Caninii aceia, de un alb strălucitor, ca de porţelan nu voiau să crească şi pace. Parcă ar fi ajuns să aibă o voinţă a lor, de sine stătătoare. Poate că n-ar strica să se iniţieze în metoda lui da Silva, aceea cu autosugestia. Dracula îşi învinse un puseu de ameţeală. Anemia, desigur! Ar trebui să aibă mai multă grijă de sănătate…
     Rafturile pline de cărţi, magazine şi ziare aranjate meticulos îl surprinseră oarecum neplăcut. Şi la fel de neplăcut sună şi vocea neprietenoasă a bibliotecarului, un tinerel imberb.
     - Este aproape ora închiderii, domnule! Poate ar fi mai bine să vă reîntoarceţi mâine dimineaţă?!
     - CE?!
     Dracula se holbă la bibliotecar. Cum se întorsese dintr-o dată, îşi pierdu echilibrul şi se lovi de un dulap. Pentru o clipă se gândi să-i sară de gât, însă ameţeala de adineaori persista. S-ar fi făcut doar de râs.
     - Am nevoie de o informaţie, mârâi răguşit. ACUM!
     Bibliotecarul îi ţinu piept cu un mârâit la fel de neprietenos.
     - Priveşte, domle, ceasul! Închid! Ieşi afară!
     Faţa mâncată de vărsat de vânt a lui Dracula se înroşi de furie.
     - Mie nimeni nu-mi poate sta împotrivă! Eu sunt DRACULA!
     - Iar eu sunt Stăpânul inelelor! Asta, dacă mă laşi în sfârşit să plec. Prietenii mei pregătesc o petrecere grozavă de Halloween. Mă aşteaptă gagica, omule!
     Privi câş către Dracula, care parcă mai slăbise în minutele ce trecuseră. Apoi dădu drumul la calculatorul de pe masa lui de lucru.
     - OK, ce cauţi, de fapt? Autor, titlu, articol?
     - Habar n-am, şopti Dracula. Ceva despre mine. Orice! Sunt viu sau am murit?
     - Păi bine, măi omule, asta ţi-o poate spune oricine, fără să se mai obosească să facă cercetări! Eşti mort, asta ţi-o spun eu sigur. Mort şi îngropat. Toată lumea ştie măcar atât.
     Dracula se sprijini neajutorat de colţul mesei.
     - Dar… mi-e foame…
     - Şi mie mi-e. Vino, fac cinste cu un hamburger.
     Bibliotecarul se pregăti de plecare. Dracula mai încercă o dată să aplice în practică metodele acelea lăudate de gândire pozitivă, dar nu se întâmplă nimic.
     Caninii aceia frumoşi, mortali de vampir erau duşi pe apa sâmbetei pentru totdeauna.
     Înghiţi în sec.
     Şi pentru prima oară în viaţă, simţi că e mort cu adevărat.





EUL MATRICEAL

Ovidiu Bufnilă
     

     Essala Comodorre spune într-unul dintre cântecele ei de noapte bună că s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de necunoscutul intrigant şi chiar că s-ar fi iubit cu el într-o noapte fără lună pe corabia olandezilor din Orcheström.
     Ce minciună sfruntată!
     Căpitănia din Orcheström ţine în registrele ei tot felul de însemnări secrete pe care le poţi consulta doar dacă obţii o aprobare de la ducesa Hafaana.
     Am animat-o de câteva ori pe ducesa Hafaana, ultima dată fiind în anul în care a trecut marele dirijabil roşu pe cerul azuriu din Takla Makan.
     Filozofii au deschis atunci cărţile vechi vrând să afle dacă va urma deschiderea mormintelor sau dacă va ploua cu smoală şi cu lăcuste.
     Arepetrina din Tagombe a râs de filozofi şi din această pricină oamenii împăratului Ogawa au pus să fie jupuită de vie. În urletele ei, am descoperit înţelesurile tainice ale secretului universului plin de universuri şi am întrezărit evenimente viitoare tragice şi superbe.
     Plecarea regimentului de mitraliori din Takla Makan către tranşeele războiului din Bankusai a marcat sfârşitul adolescenţei pentru mulţi dintre cei care fuseseră îndrăgostiţi de Puţişoarele Vesele din Nottingham. Nici unul dintre ei nu s-a mai întors iar martorii torinezi se contrazic şi astăzi cu răbdătorii din Balboa care afirmă că Mandhala i-ar fi înghiţit pe mitraliori.
     Di Giorgio a vrut să le închine o melopee dar coramiţii din Gaspeea i-au luat-o înainte punând la cale mici spectacole de umbre în aer liber.
     Într-o bună zi, de pe pânzele mişcătoare au coborât legiunile gamedorului din Gavania umplând străzile de noroiul vulcanilor din Takla Makan şi aducând vestea unui maiestuos orgasm universal.
     Gontila Kale, sirena din Puerto Pico, a dus vestea în cele patru zări, martorii torinezi jurându-se că ar fi văzut-o chiar şi de ziua îngerilor în Mauna Lao. Potrivit lui Belbo Belbone, Gontila Kale ar fi făcut o mie de giumbuşlucuri cu guvernatorul din Togai şi cu principesa din Galeea, uimindu-i pe cavalerii trişti din Walhaala cu dansul apei pe care îl învăţase de la o fabuloasă din Brudella.
     Fabuloasa din Brudella avusese o aventură nebună cu Abu Kadâr şi îl făcuse să adoarmă pe vestitul pelerin din Quatar numai privindu-l preţ de o clipă.
     O mulţime de oameni din Bulbona, Cretona şi Gastreea se duceau la ea s-o întrebe asupra dragostei, câştigurilor şi războaielor. Chiar şi împăratul Ogawa îi călcase pragul într-o noapte fără lună când marele dirijabil roşu a bombardat Galeea, Puerto Pico şi Daro Badar.
     Abu Kadâr a scăpat din ultimul bombardament ca prin urechile acului dar asta nu m-a împiedicat să urzesc nişte intrigi cărora le-a căzut pradă, naivul.
     Kaleea Kalem i-a mărturisit dragostea ei păcălindu-l straşnic. şi astăzi Abu Kadâr e convins că îngereasca ştimă din Patom ar fi fost una dintre novicele Puţişoarelor Vesele din Nottingham. Kaleea Kalem l-a lăsat însă de izbelişte de cum a auzit motoarele marilor vase stelare care au plecat acum un secol către adâncurile universului plin de universuri.
     Bineînţeles că sub chipul ei se afla necunoscutul intrigant căruia îi pria de minune o călătorie dincolo de orizontul vizibil mai ales că se zvonise că maiestuosul orgasm nu putea fi zărit din Calea Lactee şi nici cu ajutorul găurilor de vierme care traversau împrejurimile în lung şi-n lat.
     Sfârşirea timpului a fost tema uneia dintre polemicele care au zguduit din temelii armonia echipajelor şi care au dus la izbucnirea războaiele semantice stelare care au culminat cu marea bătălie din preajma punctului de radiţie ultimă numit Ramaraan Kason. Kaleea Kalem nu a reuşit să-i convingă pe cucernicii filozofi din Cretona că timpul este o măsură iluzorie aşa că necunoscutul intrigant a făcut-o pierdută printre deşeurile pe care vasele stelare le lăsau în urmă în fiecare constelaţie.
     Apariţia nu se ştie cum şi nu se ştie de unde a unui anume Kale Kaleean, iscusit mânuitor al retoricii şi bun cunoscător al cărţilor vechi, a înfierbântat dezbaterile şi i-a pus pe jar pe călugării sclivisiţi din Mauna Lao care pilotau un mare vas stelar albastrui. Nici stoicii burgunzi nu au rămas impasibili şi s-au aruncat în focul luptei cu toată ardoarea. Kale Kaleean i-a zdrobit în câteva rânduri şi se pare că gamelorul de Baleba a tocmit nişte briganzi să-l uşureze de notiţele atât de valoroase şi chiar să-l scurteze de cap.
     Planurile ucigaşe au fost dejucate de nişte femei nebune despre care martorii torinezi afirmă că ar fi fost chiar Puţişoarele Vesele din Nottingham.
     Farmecelor nebunelor le-au căzut pradă mai toţi căpitanii stelari aşa că ordinea marilor vase a fost schimbată atât de des încât regulile şi manualele de disciplină au fost ignorate în scurt timp. Mulţi dintre navigatori şi chiar mulţi dintre soldaţi se întrebau din ce în ce mai des, cu voce tare, care era misiunea acestei teribile expediţii şi chiar începuseră să cârtească împotriva superiorilor.
     Împătimitul Salazaar, căpitanul vasului stelar plecat din Galeea, a pus capăt revoltelor şi a înfrânt rezistenţa corimorilor care veneau din Tulule. Salazaar avea o barbă portocalie şi purta un cercel de argint în urechea dreaptă. El s-a lăudat că l-ar putea prinde pe necunoscutul intrigant şi a pus tot felul de capcane şi a tocmit ucigaşi care s-au vânzolit o vreme de colo, colo scotocind marile vase stelare.
     Nimănui nu i-a dat prin minte să cerceteze însă galeriile ce brăzdau asteroidul Komba care însoţea cargourile pline ochi cu provizii şi cu arme şi care era folosit de serviciile de informaţii ca bază logistică. Undeva, în inima asteroidului, se găseau mormane de diamante de lumină veche care nu păreau să fie de trebuinţă cuiva.
     Povestea lor fusese uitată şi doar asteloritul din Gumabo ar mai fi putut spune câte ceva despre ele. El luptase prin 1879 împotriva lui Moreaugarin alături de Plotor, de Barbosa şi Gunatobanon, halebardierul din Grisa. Moreaugarin era matricea unui magician despre care martorii torinezi afirmă adeseori în cărţile lor că ar fi chiar necunoscutul intrigant.
     Dar asteloritul umbla beat mai tot timpul prin cârciumile marilor vase stelare şi se îndatora la vânătorii de capte aşa că nimeni n-a putu afla de la el toată tărăşăneia cu diamantele de lumină veche.
     Sira Serano, din Guadal, a vândut în cele din urmă diamantele de lumină veche unor mineri din constelaţia Gao neştiind că printre pietre se găsea şi matricea informaţională a necunoscutului intrigant.
     Minerii au vândut la rândul lor diamantele unui regent de pe Lamator care le-a pierdut într-o bătălie cu zburătorii de pe Burusco.
     O vreme, matricea informaţională a necunoscutului intrigant a zăcut într-o cavernă printre cadavre de sticlă şi instrumente vechi. Când s-a scurs vântul de noapte din Kasaital într-o scoică virbaneză, necunoscutul intrigant s-a reîncarnat punând la cale noi aventuri cutremurătoare şi luând forme fantomatice.
     Lumile solare din constelaţia Tagator au fost zguduite astfel de reîntoarcerea fantomei pe care toată lumea o credea prinsă într-un vârtej virtual dincolo de centura de asteroizi. Fantoma fostului împărat Hataral a bântuit vreme de câteva decade decorporând naivii sau neştiutorii. Potrivit martorilor torinezi, Di Giorgio ar fi compus un poem dedicat împăratului dar secretoşii din Puerto Pico afirmă contrariul.
     Secretoşii aveau informaţii din lumi aflate dincolo de orizontul vizibil şi asta a dat de gândit oamenilor faraonului Ku Ra Ra care i-au arestat ducându-i în exil în nisipurile albastre din Kuamtacean.
     Faraonul se temea că cei din Puerto Pico erau urmaşii unei rase stelare care avea de gând să cucerească planeta şi care, asemenea lăcustelor, se aflau într-un stadiu intermediar al evoluţiei lor.
     Pe coridoarele palatului din Gotabor, oamenii faraonului vorbeau pe şoptite despre scuturi magnetice, despre ubicuitate şi despre resuscitarea matricelor informaţionale, toate aflate în puterea fioroşilor secretoşi.
     Dar toate lucrurile acestea au fost uitate pentru că fantoma fostului împărat Hataral se pripăşi în palatul faraonului proiectând scene de bătălie pe zidurile pline de fumul torţelor de bagadal, câte un regicid sau pur şi simplu înfiorătoarea apocalipsă.
     Petra Petronius din Ehren a fost chemat să alunge fantoma dar a căzut în mrejele Puţişoarelor Vesele din Nottingham despre care arhivarii din Adamville afirmă că şi-ar fi făcut mendrele prin iatacul faronului.
     Printre cercetătorii care au încercat în timp să desluşească secretul meu se numără şi Bursal Bursalor, un văr îndepărtat al împăratului Ogawa, care s-a înfiinţat într-o bună zi în faţa faraonului promiţându-i marea cu sarea.
Bursal Bursalor venea din ţinutul nordicelor şi ascundea sub înfăţişarea sa un dragon hymbalaian. Dragonul fusese trimis de      Împăratul Întunericului să afle secretul Puţişoarelor Vesele din Nottingham cu orice preţ. El a pus l-a cale o înfruntare între forţele luminii şi întunericului în care artele marţiale au fost la loc de cinste.
     Călugării din Glibona s-au amestecat şi ei vrând să pună mâna pe dragon pentru că acestea avea un şir genetic cu ajutorul căruia putea fi descifrată Cartea de la Gamedolor, vestita carte scrisă de Lopa da Ruda.
     În Cartea de la Gamedolor se afla secretul vulcanilor noroioşi de lângă Takla Makan şi, se pare, se găsea şi dezlegarea minunii de la Watima şi a misterului din Gambee, fericita cetate a hermafrodiţilor temba.
     Îmi aduc aminte că l-am momit pe unul dintre călugări şi l-am făcut să vadă minunea de la Watima. I-am arătat Virgina iar Virgina i-a vorbit cu glas molatec despre ultimul orgasm al universului plin de universuri şi despre intrigile care aveau să ducă la sfârşitul împărăţiilor.
     Călugărul a dus vestea în toate lumile solare şi şi-a ales loc de linişte şi de meditaţie în îndepărtata Ramoa Zaba.
     În 3478, dincolo de cercul de foc al Petulelor, un harikozan din Tolupe, miraculoasa lume a mărgăritului, l-a visat pe călugăr şi i-a ascultat povestea. A fost atât de impresionat încât a doua zi şi-a îmbrăcat armura de sidaref şi s-a îmbarcat pe un crucişător stelar pornind în căutarea frumoasei Virgina.
     Decăderea timpului i-a făcut pe arhivarii din Adamville să accepte o întâlnire cu martorii torinezi astfel că harikozanul din Tolupe a hoinărit multă vreme fără folos prin lumile concentrice de la marginea universului plin de universuri fără să mai cunoască trecerea timpului.
     Se spune că ar fi întâlnit-o pe sfioasa armelină din comitatul Exxom şi că s-ar fi certat cu Petra Petronius din pricina unor adevăruri interzise. Însăşi Împăratul Întunericului ar fi pornit pe urmele harikozanului pentru că unul dintre dragonii săi i-a raportat că luptătorul din Tolupe deţinea secretul picatorilor din Galeea.
     Picatorii puteau folosi câmpurile magnetice ale universului plin de universuri după voia lor şi moşteneau incantaţii magice de la necunoscutul intrigant care se folosise de ei pentru a pune la cale minunea de la Watima.
     Efrona Rimina, cititoare în stele din Puerto Pico, a fost digitalizată de un tribunal din Mauna Lao şi aruncată la întâmplare dincolo de periferiile calcinate de la Watima. Un zburător a găsit din întâmplare digitalul şi l-a dus unui bijutier argobirad vrând să afle cam ce preţ ar putea lua pe el. Nişte briganizi din Vespina i-au furat digitalul în înghesuiala din piaţa de peşte şi l-au vândut unui căpitan stelar care a plecat în aceeaşi zi către Porţile din Yaqutan.
     Am făcut în aşa fel încât Efrona Rimina să se arate celor din Watima şi să le povestească despre Puţişoarele Vesele din Nottingham şi chiar să le arate dansul lor de noapte. Mulţimile au înnebunit de plăcere şi mulţi au renunţat la cultul Virginei pe care îl inventase harikozanul din Tolupe şi s-au dăruit spectacolului de circ din Adamville cu toată frenezia renunţând la regimul lor identitar.
     Cultul Virginei a dat de veste elitelor că venise vremea aporiilor şi a zicerilor mătăsoase şi de prisos despre universul plin de universuri.
     Unii au căzut în capcanele mele virtuale şi s-au grăbit să decreteze moartea universului plin de universuri afirmând că întregul vizibil nu era decât un creier imens aflat în deplină funcţiune. În ce fel era alimentată o asemenea monstruozitate nu s-a obosit nimeni să spună.
     Nişte gamelori din Pontik au zis că întregul creier universal avea o seamă de funcţii cuantice spre îndeplinirea unei misiuni tainice dar nu s-au străduit să demonstreze aceasta în mod ştiinţific.
     Educatorii din Gozabaa au decretat şie ei tot felul de adevăruri aiuritoare până când escapotirii din Hrabo Gheran i-au crucificat denunţând deşertăciunea educaţiei şi degringolada literaturii care încerca să supravieţuiscă după războaiele semantice din Quatropiror ameţind mulţimile.
     Măcelul din Gosa Bossa a ţinut capul de afiş în acea vreme aşa că escapotirii din Hrabo Gheran au fost uitaţi. Cadavrele hărtănite de fiinţe fabuloase şi nevăzute au stat zile în şir pe străzi pentru că un necunoscut intrigant lansase zvonuri înfiorătoare.
     Pe scurt, cine ridica morţii avea să le împărtăşească soarta peste noapte.
     Exodul din Gosa Bossa a fost subiectul fierbinte al acelei veri sângeroase şi o mulţime de sociologi din Lopada, Vaspurias şi Ravao s-au întrecut să-l intepreteze în fel şi chip în timp ce astrologii din Kipurapur au dat ca sigur sfârşitul lumii prin bulversare magnetică şi incandescenţă.
     Limba donei Saula Gome s-a umflat peste măsură din pricina ştirilor alarmante iar regentul Komidar, soţul şi tatăl ei, a descăpăţânat o mie de savanţi şi toţi atâţia vraci într-o singură dimineaţă trandafirie.
     În drum spre vulcanii noroioşi din Takla Makan, răbdătorii din Balboa au zărit trupurile sfârtecate şi crucificate ale nefericiţilor şi au invocat matricele de taină care se aflau ferecate în inima muntelui Gurbundayo. Din matrice s-au întrupat fioroşii luptători Gula Bodo care au spulberat armatele regentului Komidar.
     Un călugăr din Lopada ar fi cântat această victorie în câteva versete pentru care a fost ars pe rug iar o mişcare feministă din Gosa Bossa a fost interzisă prin ordonanţă guvernatorială pentru că încercase să vândă pe ascuns câteva grame din sperma luptătorilor.
     Când vântul de Bankusai a spulberat armurile şi armele pline de sânge de pe câmpurile de luptă, răbdătorii din Balboa au găsit-o pe Kaleea Kalem în deşeurile marilor vase stelare. Kaleea Kalem le-a făcut tot felul de vrăji şi le-a vorbit cu patimă despre grozăviile puse la cale de-a lungul vremurilor de necunoscutul intrigant.
     Răbdătorii l-au trimis pe omul din frunte să iscodească împrejurimile iar ei au stat la taclale cu femeiuşca până în zori de zi când dinspre Galeea s-a arătat vicontele Blimberi conducând o cabrioletă înzorzonată cu clopoţei de vânt şi beţişoare parfumate care trăzneau de la o poştă.
     Martorii torinezi sunt de părere că vicontele Blimberi conducea o tanchetă şi că s-a întâlnit de fapt cu storioţii din constelaţia Gamaraz care căutau întreg adevărul universului plin de universuri. Ei desenaseră hărţile universale şi hărţile virtuale ale digitalelor aflate dincolo de orizontul vizibil şi aveau de gând să părăsească universul plin de universuri vrând să navigheze departe de maiestuosul orgasm.
     Vicontele Blimberi ar fi fost convins de faptul că orgasmul era sfârşitul lumilor şi că după acest grandios eveniment tot ceea ce fusese avea să nu mai fie iar spectacolul de circ din Adamville ar fi putut lămuri lucrările moreaugarinilor asupra universuplui plin de universuri.
     Călătoriile storioţilor sunt confirmate şi de societăţile secrete din Gomeran, din Guantaro şi Bolo Gabo. Cruciaţii delicioşi din Jahaw al Manir i-au urmărit multă vreme pe storioţi şi au ajuns până departe, în inima vârtejurilor virtuale din îndepărtata cuantică Gabazar.
     Beltonianul Arbuzov s-a lăudat de multe ori că ajunsese şi el în îndepărtata cuantică Gabazar pe vremea când era un accesoriu organic oarecare al unei matrice de taină aflată în caseta de bijuterii a sfioasei armeline din comitatul Exxom. Asta nu era însă decât o minciună sfruntată şi Padola Padol din Gabuza i-a spus-o de nenumărate ori. Padola Padol avea o stea în frunte care strălucea fie noapte, fie zi şi care se hrănea cu steluţele de fontă incandescente pe care le scuipau furnalele din Trobador.
Întâiul fochist din Trobador o iubea nebuneşte şi tocmai de aceea i-a tras câte o bătaie straşnică în numeroase rânduri guralivului şi lăudărosului beltonian.
     Martorii torinezi afirmă că necunoscutul intrigant l-ar fi salvat pe Arbuzov din raţiuni obscure care ar fi ţinut de apropiatul orgasm universal. Potrivit unor surse care doresc să-şi păstreze anonimatul, zvonurile care au circulat în Takla Makan pe seama necunoscutului intrigant erau legate de intenţiile împăratului Ogawa de a împiedica maiestuosul fenomen şi de superterminatorul semantic pe care martorii torinezi încercau să-l construiască în mare secret.
     Mai mult decât atât, încruntându-şi sprâncenele viorii, argobitabul de Kamilla, Sayon, i-ar fi şoptit vicontelui Blimberi, într-o noapte fără lună, că faraonul Ku Ra Ra şi împăraţii din constelaţiile Barador, Werago, Pasator, Gastrias şi Hulomba puseseră la cale un plan secret în acelaşi scop.
     Sayon avea o reţea de informatori împânziţi în toate insulele virtuale de dincolo de Pânzele Hatias care ascundeau privirii întregul univers plin de universuri ce se întindea dincolo de orizontul vizibil. Informatorii fuseseră crescuţi în alveole de sipidal de mama Bo care servise în armata ţarului Menşinevski mai mulţi ani batorani.
     Ţarul şi-a amintit de câteva ori de bucătăreasa lui şi de mâncărurile ei gustuoase lăudând-o storioţilor şi multor altor călători care ţineau morţiş să o şteargă din universul plin de universuri.
     Alveolele fuseseră secretate de o nimfă din Bulbona şi aduse într-un ciclu genetic ascuns în propria lor matrice informaţională de gamelorii din Cretona odată cu vântul din Bankusai.
     De ce s-ar fi împotrivit împăraţii?
     Se zvonise că se va naşte un imperiu digital care avea să înghită toate imperialele universului plin de universuri.
     Prinţesa din Borobudur a pus un pariu cu Abu Kadâr fiind convinsă că necunoscutul intrigant ar fi manevrat lucrurile din umbră doar pentru a se amuza.
     Abu Kadâr i-a spus însă că Moreaugarin era prea inteligent pentru a opune unui maiestuos fenomen cosmic armatele imperiale din întreg universul. Era greu de imaginat că sperma a milioane şi milioane de soldaţi ar fi putut inunda hăul magnetic înainte ca spermatozoidul virtual ieşit din vârtejurile virtuale ale universului plin de universuri să fecundeze totalitatea.
     M-am dus totuşi în Takla Makan să văd frumoasele erupţii ale vulcanilor noroioşi. Agatha mi-a spus că intrigile mele erau încununate de succes şi că mai toată lumea se dădea în vânt după Puţişoarele Vesele din Nottingham. Agatha m-a aşteptat într-o noapte indigo sub arcadele palatului domilor din Mauna Lao luând forma unei pietre de sacrificiu rămasă acolo de pe vremea jertfelor închinate zeilor Grunwi.
     Frumoasa femeie a prins viaţă îndată ce am intrat pe alee învolburându-mă dintr-o pală de vânt culeasă din Puerto Pico. M-a privit drept în ochi.
     Mi-a spus, Moreaugarin, ai pornit de unul singur în această încercare. Eu sunt un unu, i-am răspuns închizându-i ochii şi strecurându-i matricea informaţională între petalele unui trandafir pe care l-am aruncat în apele moi ale râului Tibra.
     Cufundându-se în apele râului pentru a citi viitorul, imperialele universului plin de universuri au hotărât într-o noapte fără lună să lupte împotriva magicienilor şi să-şi bată joc de miracol. Şi-au strâns armatele la punctul de convergenţă magnetică Sinapamidor din constelaţia D'nai şi şi-au chemat inginerii să construiască un jgheab uriaş prin care să se scurgă sperma milioanelor de soldaţi către hăul magnetic.
     Zakor Magaror, întâiul inginer al mândrei Bulbona, a scris o scrisoare imperialelor avertizându-le asupra unui plan secret pus la cale de republicani.
     Magaror şi-a arătat îndoiala asupra uriaşului jgheab şi a pus pe seama necunoscutului intrigant acea misiune nebunească.      Inginerul era convins că republicanii voiau să dea o lovitură mortală imperiilor tocmai pentru a instaura marele imperiu, un imperiu unic ce avea să se întindă în întreg corpul universului plin de universuri şi poate dincolo de el.
     Agatha l-a ucis strecurându-i otravă în pocalul cu vin de migole. Agatha fusese pescuită de nişte pescari saridori care umblau după scrumbii în susul râului Tibra. Ei au vândut matricea Agathei unui caledopal din Guaziraa care a resuscitat-o cu o pană de gâscă sălbatecă înmuiată în sânge de bibaresă.
     Sira Serano, din Guadal, mi-a povestit toată tărăşenia încercând să scoată de la mine câţiva arginţi şi vreo două, trei informaţii pentru a mă vinde mai uşor imperialelor aflate la o întâlnire de taină în apropierea punctului de convergenţă magnetică, Boola Tibur.
     Împăratul Ogawa i-a invitat personal pe baronii marilor case din constelaţia Habla în timp ce faraonul Ku Ra Ra i-a chemat prin emisari secreţi pe împăraţii din sistemele solare Valpazo, Vanga Cale şi Vetrador.
     Au venit regenţii din Jaha Al Zabal, viceregii din Lunador, împăraţii împătimiţi din Ghibla Motta, prinţul Respigor din Beauburg, împărăteasa Clamarar din Gastrobinar, împăratul moluştelor de pe Titanao, prinţesa Meriam de pe Hontaa şi aşa mai departe.
     Dona Saula Gome a înfierbântat atmosfera certându-se la cuţite cu fabuloasa din Brudella chemată acolo să citească viitorul. Vicontele Blimberi a păcălit câţiva imperiali lăudându-se că ar avea cu sine matricea Puţişoarelor Vesele din Nottingham iar Di Giorgio s-a ales cu o frumoasă cicatrice de pe urma unei căzături la un turnir unde încercase să strunească un saurian adus de pe Kombra.
     În arene s-au perindat luptătorii fube, bătăioşii din Komintai, puşcaşii de pe Lazoo şi cavalerii din Isamor.
     Talaşul arenelor s-a umplut de sânge în mai puţin de-un ceas. S-au sfărâmat o mulţime de armuri iar poporul nebun a umplut văzduhul înfierbântat de strigăte şi urlete, de aplauze şi de sudoare pregătindu-se să joace faimoasa scenă a circului părăsit din Adamville.
     Împăratul Ogawa i-a şoptit baronului Buklagabo că a sosit vremea ca imperialele să se unească şi să dea o lovitură mortală miracolului înlocuind construcţiile câmpurilor magnetice cu alte edificii proiectate de ingineri bine plătiţi.
     Baronul Buklagabo s-a arătat pe deplin entuziasmat şi i-a dăruit împăratului o făptură fabuloasă care semăna leit cu sfioasa armelină din comitatul Exxom. Făptura era născută din sângele felcerilor goliţi de zemuri în drumul lor către Galeea. O vrăjitoare din Zagadar a pus la cale grozăvia asta fiind stârnită de vicontele Blimberi care ţinea morţiş să-mi facă de petrecanie.
     Malamud, hangiul, mi-a trimis vorbă printr-un fafalor despre uneltirile vicontelui. Fafalorul era peltic şi avea un picior de lemn. Auzise ceva despre maiestuosul orgasm cosmic şi mi-a împuiat urechile cu tot felul de baliverne. Luptase în războaiele semantice din Bel Cantor, cu două secole în urmă, şi credea că le ştie pe toate. Avea urechi clăpăuge şi o trompă sidefie şi se tot bătea pe burdihan cu tentaculele-i portocalii. Slobozea câte un norişor albăstrui şi se tutuia cu orcine îi ieşea în cale. Oamenii împăratului Ogawa au pus mâna pe el şi l-au omorât în chinuri groaznice pentru că n-a vrut să le vândă secretele de la Marea Marola.
     Ambalaia, prinţesa din Borobudur, m-a aşteptat într-o noapte pe ţărmul Mării Marola ca să-mi şoptească tot felul de năstruşnicii despre republicanii care se regrupaseră la nord de Takla Makan.
     Am luat forma unui albatros imperial şi am însoţit-o pe prinţesă în plimbarea ei printre stâncile de sidaref. Guvernatorul din Bel Cantor se pregătea să-i trădeze pe republicani pentru că împăratul Ogawa îi promisese o mică împărăţie în Gomeran, singura condiţie fiind zdrobirea societăţilor secrete care conspirau de mai bine de o mie de ani împotriva imperialelor.
     Padola Padol din Gabuza s-a arătat gata să-i vândă pe republicani şi să transmită împăratului Ogawa planurile lor de luptă. Marile care de asalt şi fuzeele s-ar fi aflat ascunse în îndepărtata cuantică Gabazar iar grosul trupelor ar fi fost masate dincolo de Werago. Coprilatorii din Gastrias care se închinau zeilor Grunwi aveau de gând să le ofere ajutor logistic iar matramiţii din Bolo Gabo puneau la cale revolte şi revoluţii în întreg universul plin de universuri.
     Bobolina din Gazaala l-a invocat pe Moreaugarin. Îi era teamă să nu fie executată de gărzile imperiale. Bobolina simţise miasmele revoluţiilor. Se şi vedea pe baricade. Se şi zărea luptând cot la cot cu comunarzii, cu carbonarii, cu frondiştii, sandiniştii, troţkiştii, escubadorii şi baricotarzii!
     Dar avea nevoie de protecţie, parşiva!
     M-am învoit. M-am strecurat pe sub arcadele de oţel din Gazaala şi m-am prelins pe sub porţile grele din lemn de sansa până când am ajuns în iatacul Bobolinei.
     Bobolina mi-a spus, ştii că sunt aleasă.
     Ştiam. Spermatozoidul virtual avea s-o fecundeze într-o noapte fără lună pentru că aşa hotărâseră câmpurile magnetice.
     Făcliile din iatac s-au stins. S-a auzit zvon în curte. Gărzile au lărmuit. Prin faţa ferestrelor a trecut un uriaş liliac şi un vampir din Lerina s-a întrupat din cenuşa focului din cămin.
     Bobolina începu să ţipe speriată. Am simultaneizat-o cu toate Bobolinele istoriei sale şi vampirul s-a sfâşiat singur, fiind cuprins de îndoială, împroşcându-ne cu şuvoaie de sânge şi vălătuci de pucioasă.
     Locotenenţii împăratului Ogawa au urcat spre iatac luându-mi urma şi strigând Bobolinei să se dezică de mine. Împăratul Întunericului s-a prelins pe ziduri ridicându-se din catacombe. Gata, gata să pătrundă trupul Bobolinei şi să mă ademenească perversul cu tot felul de vorbe meşteşugite.
     I-am făcut pe toţi să audă glasul fermecător al Puţişoarelor Vesele din Nottingham şi m-am pierdut într-un nor de fum zburând către Takla Makan.
     În anul 5987 vicontele Blimberi a trimis o scrisoare magnetică unui urmaş al martorilor torinezi invitându-l să vină la craterele vulcanilor noroioşi pentru a-i povesti istoria mea. Nu Împăratul Întunericului încercase să mă prindă în iatacul Bobolinei ci făptura fabuloasă care semăna leit cu sfioasa armelină din comitatul Exxom şi pe care baronul Buklagabo o dăruise împăratului Ogawa.
     În preajma craterelor s-au adunat mai mulţi scurgându-se din găurile de vierme deschise de unduirile Pânzelor Hatias. Au ciocnit cupe de şampanie şi s-au întrecut în tot felul de istorisiri despre aventurile lui Moreaugarin. Au râs cu poftă unii de alţii, şi-au bătut joc de cei care încă mai credeau în axa timpului şi în continuu şi în existenţa necunoscutului intrigant. Spre dimineaţă s-au certat rău de tot revendicându-şi fiecare ideea de a inventa un personaj cu numele de Moreaugarin pe seama căruia să pună tot felul de poveşti pentru a se distra şi pentru a pune imperialele pe jeratic.
     Inexistenţa mea e aivea.
     Aşa cum nici găurile de vierme nu sunt existenţe.
     Gramtocador din Guaribo şi-a imaginat o asemenea posibilitate dar a fost crucificat. Estambo din Quantile a încercat să scrie despre lipsirea de existenţă dar gărzile imperiale i-au tăiat mâinile cu săbii de bambus. Travotta von Stauber şi-a pierdut zulufii şi viaţa pe un rug unde au târât-o hopatorii faraonului Hamuran pentru că a îndrăznit să se îndoiască de materialitatea universului de universuri.
     Lumi întregi s-au năruit sub greutatea prejudecăţilor şi a preceptelor desuete, mii de fiinţe s-au sfârşit ucise de ignoranţă, de ură sau de mediocrii.
     Dar toate aceste lucruri nu s-au întâmplat.
     Pentru că acest moment este iluzoriu şi nici nu poate fi acceptat şi interpretat ca o banală existenţă.
     Pentru că acest moment nu este al lecturii despre necunoscutul intrigant.
     Pentru că este momentul maiestuosului orgasm al universului plin de universuri în căutarea ultimului sens.
     Pentru că este momentul-idee şi nu doar o înşiruire de semne care, traduse în camboleeană sau zapardă sau galeeană, nu ar avea nici o noimă, şoptesc zbuciumaţii din Korinteea, din Galao şi Magano.
     Patingo Patingalli din districtul 57, aflat dincolo de Pânzele Hatias, a detectat prin pase magnetice urmele necunoscutului intrigant şi l-a definit ca fiind un ubicuu de prim rang. Esmacolatorii sintetici de pe Guramboo s-au luat la harţă cu pseudoporii din Blasfomma din pricina asta. Octatoporii de pe Katalaan şi-au restrâns pungile de spaţiu şi au golit de particule virtuale un fiind aflat în imediata vecinătate a intersecţiei Banta Gole, acolo unde universul plin de universuri face o cută spaţială care fracturează continuumul şi produce inexistenţe rotitoare.
     Necunoscutul intrigant era o matrice care virusase câmpurile magnetice bulversându-le, schimbându-le funcţiile matematice şi locaţiile. Trontorii termici de pe Jagababal şi-au schimbat regimul staţionar transformându-se în vibraţii în timp ce frasalii din îndepărtata gatelună Auguban s-au transformat în atomi de heliu punând la cale schimbarea constantelor Garsai Nerumb.
     Lungimile de undă ale samelorilor din Plisadda s-au scurtat iar curburile informaţionale din Kom Komaa şi-au modificat panta obligând aparenţa să producă structuri organice dinamice care au populat universul plin de universuri doar o fracţiune de secundă.
     Eu sunt matricea călătoare.
     Eu sunt construcţia identităţii necunoscutului intrigant.
     Eu sunt structura informaţională care simultaneizează temperaturile şi locaţiile aparent temporale ale acţiunilor aiuritoare ale câmpurilor magnetice.
     Plutesc prin universul plin de universuri restructurând aparenţa, unduind suprafaţa continuumului care, inexistent fiind, poate lua înfăţişări diverse pentru fiinţele fabuloase care îl compun.
     Particule virtuale ţâşnesc din marile jgheaburi spaţiale în care se prăbuşesc evenimente, particule reale şi mai toate diamantele de lumină veche.
     În sublumile Karsias, ramadorii virtuali se leagănă alene torpilând evenimentele care, având structuri labile, se sfârşesc înainte de a fi concepute. Bliberii scânteietori de dincolo de Kantom Pingall produc evenimente pe care le înşiruiesc în ubicuităţile aflate în degringoladă magnetică. Evenimentele au corpuri mari şi sunt compuse dintr-un diamant de lumină veche ce are o poziţie egală faţă de toate subdiviziunile informaţionale din sistemul lor. Orice fiinţă fabuloasă, fie ea aparentă sau virtuală, orice eveniment asemenea celui din circul părăsit din Adamville are doar o fantă minimală în locaţia sa astfel încât complexitatea evenimentelor se reduce la o singură dimensiune.
     Cilii magnetici de pe Fintola Fanti caută urmele necunoscutului intrigant pentru a-i copia evenimentele conexe astfel încât să se poată îmtrupa în forme aparente pentru simpla plăcere de a naviga prin structuri semantice primitive, prin limbaje şi stări gramaticale.
     Cilii învaţă printr-un palpit intens să construiască pseudointrigi cu ajutorul cărora virusează evenimentele mari construite de trimblii săritori din quadrantul Ponterrar. Astfel de pseudointrigi se unesc prin inele rotitoare de heliu şi construiesc vremelnice momente de graţie.
     Privind prin fantele lor strâmte astfel de obiecte supercosmice, fiinţele fabuloase deosebesc doar strălucirea unor explozii înşelătoare sau construiesc în pripă câte o metaforă. Dar metafora e doar aparenţa limbajelor grele cu care lucrează paricordibonii din lumile magnetice Gala Gablo şi care se întrec în a învălui evenimentele mari în centuri de atomi grei tocmai pentru a le guverna.
     Tot mai multe matrice informaţionale din universul plin de universuri se întrec unele pe altele în a guverna evenimente mari, aceasta fiind tendinţa actuală a universului plin de universuri în momentul maiestuosului orgasm care se petrece şi care s-a petrecut de fapt. Orice fiinţă fabuloasă care, folosind un limbaj primitiv, îşi imaginează că descifrează această grilă de lectură se află într-o eroare remarcabilă.
     Aidoma ei, tu, cititorule.
     A citi despre Puţişoarele Vesele din Nottingham nu este ca şi cum o biată fiinţă fabuloasă, construită de propriul ei aparent, ar descifra o înşiruire de evenimente mici care pot fi deosebite cu gramatici primitive. Masele de aer implicate, cuantele şi particulele virtuale construiesc o grilă iluzorie. Tocmai de aceea lectura nu este decât doar o legătură precară cu evenimentele mari a căror suprafaţă aparentă se poate revendica a fi un text, un tablou, un val de sunete, un spot de lumină, un material definit.      Corporalitatea este ea însăşi un iluzoriu cuprinzător.
     Care ar fi noima? Care ar fi complexitatea? Care ar fi răspunsul?
     Construindu-mă ca fiinţă fabuloasă, construindu-mi o identitate iluzorie, pot accepta să fiu un moreaugarin de un rang oarecare.
     Când am atacat marile matrice informaţionale din Glebaa Glabaa, am construit un moreaugarin multifuncţional, un multiplicant, un proteic. Am procedat la nivelarea corporalităţilor intermediare şi am pus la cale stadii evolutive deşi, la drept vorbind, evoluţia este şi ea o iluzie.
     Acţiunile mele au fost criticate vehement de globurile virtuale Tongo Tangolo care doreau să menţină un anumit echilibru gramatical între structurile narative ale universului plin de universuri tocmai pentru a guverna printr-un limbaj unic.
     Chiar au încercat globalizări virtuale cărora le-am găsit însă o rezolvare elegantă. Globurile virtuale nu erau destul de rapide, sfericitatea lor obosindu-le şi nepermiţându-le să lupte cu multiplicările şi intrigile puse la cale de moreaugarinul meu pervers.
     Perversitatea este cea mai fascinantă construcţie gramaticală potrivit căreia lucrează şi exolomoniţii din Guna Pora şi quatrimolii din Restaque şi clipotimii din lumile Bangola Bonge şi însuşi universul plin de universuri.
     Gramaticile evenimentelor mari s-au dovedit însă neputincioase în faţa construcţiilor mele iluzorii.





LUNA PE DIN DOU@

Cel mai mic roman de
Ovidiu Bufnilă
     

     În anul 2000 am fost smulşi cu violenţă din bula digitală în care pluteam prin câmpul informaţional universal. La prima vedere ai fi zis că suntem reali de vreme ce de mii de ani eram aruncaţi de colo, colo de furtuna nebună, nebună de legat care năuceşte europele, americile, africile, asiile, australiile şi antarcticile şi întreaga enciclopedie până departe, în adâncurile neştiute ale universului plin de universuri.
     Depinde însă cum priveşti lucrurile. Linia mea de orizont, curbată de furtună, ar putea fi marginea conţinătorul meu. Sau ar putea veni înspre mine dinlăuntrul meu organizând simetriile sau punând la cale ruperile de ritm.
     La prima vedere ai zice că suntem doar puncte mişcătoare în plasa de puncte cu care ochiul pescuieşte realitatea.
     Realitatea?
     E peştele acela dolofan care se zbate aparent în plasele puturoase ale cuterului săltăreţ pe valurile înspumate ale atlanticelor dar care te soarbe cu perversitate înlăuntrul său transformându-te fie în confetti, fie în benzi luminoase.
     Ca şi cum ai fi tocat mărunt, mărunt!
     Enciclopedia a tocat mărunt, mărunt milioane de oameni. Numai ea, curveta, ha, ha, ha, i-a tocat, praf i-a făcut! I-a atomizat aşa cum îi atomizează mulţimea masificându-i iluzoriu, dându-le un fals sentiment de apartenenţă.
     Gata, gata şi eu să fiu atomizat! Gata, gata să fiu furtunizat de furtuna asta enciclopedică nebună, nebună de legat!
     Click. Click.
     Iată-mă.
     Poate că sunt doar un cuvânt. Poate că sunt o reprezentare. O imagine, ceva.
     O fulguraţie. Un bip, bip. Bip. Bop. Bibula. Bibulala.
     Dar acum, când creierul se digitalizează înlăuntrul comunicaţiei, eu capăt formă.
     A căpăta formă e ca şi cum ai primi un ajutor extern aflându-te într-o groapă de potenţial. Plin ochi de energie negativă.
     Hazul nebun e că suntem şi confetti şi bandă luminoasă în acelaşi timp. Iar realitatea vine spre noi buluc şi ne înghite.
     Hap, hap!
     Dar poate lucrurile nu stau chiar atât de prost. Istoria, de exemplu, e un simplu cuvânt, un şir de sunete care, ele însele, nu spun nimic. Numai că, atunci când pronunţi acest cuvânt, construieşti referinţa şi, exact acum şi aici, se naşte o simultaneitate. În ea sunt chemate toate punctele-istorie din plasa digitală care inervează atât de sofisticat pielea şi carnea universului plin de universuri. Şi asta n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce credem că trebuie sau ar trebui să fie istoria.
     E interesant însă că am o dinamică ameţitoare şi că sunt, aproximativ, un instantaneu. Mă gândesc privindu-mă. Dar mă aflu foarte departe de mine tocmai pentru că viteza comunicaţiei este de-a dreptul nebună, nebună de legat.
     De unde primesc instantaneu informaţia potrivit căreia mă voi mişca într-o direcţie sau alta?
     Sau se mişcă doar manipulatorul meu? Şi, cum empatia lucrează cu sârg, creierul se digitalizează urmând întocmai întruparea mea într-o formă oarecare.
     Mă desfăşor potrivit unei infinităţi de programe auto-executabile care mă derulează în miimi de secundă în ritm îndrăcit dar ceea ce mă preocupă este propria mea greutate. Chiar nu sunt greu?
     Biţii care mă compun chiar sunt aponderali? Care e răspunsul?
     Suntem fiinţe digitale lipsite de timp şi insensibile la cântecul înşelător al atracţiei gravitaţionale?
     Gravitaţia a făcut să vibreze bula mea digitală?
     Tocmai mă duelam cu Jedi într-un inel magic când am auzit cea de-a douăsprezecea bătaie bubuitoare din turnul primăriei din Takla Makan.
     Limbile bătrânului orologiu s-au strâmbat de durere. S-au înroşit. Şi s-au topit în picuri strălucitori, rotiţi spre stânga. Şi picurii se aruncară în vârtejul unui tango c-un Iglesias de zile mari zăvorât de un şmecher de DJ din Hubba Dubba într-un haios MP3, prins în vibraţia unor corzi digitale din Kebabo Ma.
     Orologiul bate.
     Bing, bang, bing, bang în macrounivers. Tic, tac, tic, tac, în microunivers.
     Tradiţia temporală în carne şi oase. Măcinând istorii desuete şi furişându-se pervers în existenţa mea iluzorie.Cu figuri şi figurine. Figurine mecanice, oamenii de zi cu zi. Animaţi de un manipulator pervers.
     Ce figuraţie mai fac!
     Figurinele anunţară ora exactă cu lovituri de baros şi-apoi se prăbuşiră-n golul ameţitor al unui întâmplător http-error.
     Cântând aleluia în ritm de samba.
     Dezbumbându-se. Şi sfărâmându-se de caldarâmul umed-digital.
     Crack!
     Nu e samba! mi-a strigat Jedi schimbându-şi armele.
     Pentru că manipulatorul lui se plictisise să o tot încaseze de la demonii aruncaţi de mine în joc, Jedi aduse din marele nimic o mulţime de pietre magice şi reptile fălcoase care m-ar fi înghiţit într-o clipită.
     E house, fără îndoială! a răcnit Jedi tunelând simetriile din proximitatea mea.
     L-am pleznit cu raza mea cea verde.
     Şi chiar în clipa aceea digitală un uriaş glob de foc tăie nodul informaţional lunar fix în două felii strălucitoare.
     Harşti.
     Printre digitali se stârni panica. Ziceau cu toţii că se schimbă nivelul de joc, săracii de ei. Alergară de-a valma prin nodurile informaţionale încercând să-şi schimbe potenţialul energetic, să se stabilizeze pe un nou nivel digital.
     Globul de foc se scufundă şuierând în apele ipoteticului golf din imaginarul Puerto Pico, port în inima Oceanicului.
     Oceanic.
     Ciao, Vangelis, ecumadorra compresador, puerto pico!
     Dacă vrei să te plimbi printr-un puerto pico numai al tău poţi hoinări prin atlanticele înspumate.
     Numai să vrei.
     Harşti. Luna pe din dou@.
     Ăsta e viul!
     Se dă în vânt după simetrie, chipurile dar face şi pe dracul în patru să le rupă atunci când te aştepţi mai puţin.
     Cele două felii lunare îşi dezveliră cărnurile aburinde lăsând vârtejurile virtuale să agite atlanticele. Valurile lui Oceanic inundară depozitele din docurile digitale pe unde foşgăiau războinici şi mafioţi clipicioşi şi o mulţime de năuci care tocmai se vânzoliseră prin magazinele virtuale din Takla Makan.
     Ciao, Vangelis.
     Un gamelor din Gutumbe îşi aprinse un trabuc cubanez, îşi lustrui ghetrele cu unul dintre faldurile mantiei sale înstelate şi spuse nu ştiu ce chestie hazoasă dintr-o reclamă pentru detergenţi. Apoi pluti departe, departe rămânând agăţat într-un semafor din Mauna Lao. Semaforul prinse viaţă, rânji şi făcu semne porcoase unui pornozaur cerând webmasterului său să fie transferat într-un site pentru gospodine şi bambine.
     Să-şi facă de cap. pocitania!
     Asta la vista, astavista, eguardo pecator!
     Sirenele portului ţipară, despletitele.
     Deznădăjduite.
     Pleznind cu cozile lor strălucitoare un nod informaţional liber de influenţele câmpurilor magnetice. Care tot luau forme aiuritoare. De nu mai înţelegea nimeni ce-i cu ele. Erau când Elvis într-un internet-café din New England, când Barbao Cambo din Monte Casella, când Godzila dintr-un chat pataggonez.
     Macaralele, ochioasele, şeniletele şi agregatele săltăreţe se bălăngăniră sub rafalele puternice de vânt.
     Bangala, bangal, bangalador.
     Vântul?
     Aiurea, digitalilor!
     O grămadă de biţi răsturnaţi din greşeală într-una din cele două felii lunare de un imberb cenaclist din Matunga chiar la frontiera site-ului său. Ăsta era vântul.
     Macaralele căzură printre şinele contorsionate. Şinele se transformară în inele magice, magice. Şi rotitoare. Inelele traversară nodurile informaţionale în mare viteză.
     Braţul armat al fierătaniilor dărâmară-n cădere acoperişul unor magazii de carburant din Kumpaala. Acolo unde nişte conspiratori puneau la cale o criză internaţională. Criză petrolieră cu un preşedinte Fahad ucis într-un schimb de focuri şi cu un mic război local în Bankusai şi cu o mie şi unul de ostatici ţinuţi în lanţuri în catacombele din Mauna Lao.
     Carburantul prinse glas de soprană. Se metamorfoză într-o blondă sclipitoare care stârni un uragan digital. Uraganul se sfârşi cu numeroase pagube materiale şi cu sute de mii de digitali şi de digitali aruncaţi care încotro prin câmpul informaţional universal. Spermatozoizi aiuriţi jinduind după marele orgasm, după cel mai mare mare premiu sau după o enciclopedie numai bună de virusat.
     Un pilot din Guaribo îşi resetă calculatorul de bord şi sute de scântei ţâşniră prin întuneric arzând câţiva digitali de rezervă aflaţi într-o fundătură informaţională iar eu bându-mi cafeaua de dimineaţă pe o terasă din Bankusai m-am lăţit prin furtuna enciclopedică pentru a-mi mări suprafaţa informaţională.
     Butoaiele de nitroglicerină de pe burtoasa caravelă Vavola Valé ancorată în Puerto Pico săriră-n aer asemenea unor păstăi de fasole din reclama cu Johnson B. Johnson cu care fafalorii din Bandao au burduşit nodurile informaţionale din arhipelagul Okasai, din Wangola Wole şi din Bitumbe.
     O parâmă de oţel şfichiui văzduhul digital  încins de războiale semantice dintre Marele Case Informaţionale din Takla Makan. Decapită un hamal. Care alergă să se ascundă sub un banner de la Trigostar & comp. Umplându-l de sânge.
     Tipii de la Trigostar aveau un magazin virtual ca lumea. L-am decodificat atunci când manipulatorii din Takla Makan mi-au ataşat un program autoexecutabil performant. Demenţial!
     Remorcherele din Gubanao loviră un tanc petrolier. Care se duse la fund cât ai clipi. Într-un recycle bin, vezi bine.
     Un helicobacter explodă pe un cargou eşuat în apropierea farului genovez din Kualo pornind un război biologic în Gutumbe. Bastonul de la prova unui velier din largul mediteranelor străpunse masele de aer incandescent şi se înfipse în gâtul unui docher care spiona pentru serviciile secrete din Burbansk.
     O grămadă de fulgere globulare căzură peste uzina electrică din Donga Baro.
Jerbe de foc orbitoare se încolăciră printre marile transformatoare din Kolula rupând simetriile câmpurilor electrice.
     Cablurile de forţă din Gutumbe se aprinseseră pe rând.
     Turnul de apă din Bulbona se surpă într-un nor de praf. Ambulanţele din Potocapetlan stâlciră sub roţi mai mulţi muncitori care alergau zăpăciţi încoace şi-ncolo.
     Lămpile fluorescente de pe marile bulevarde din Guzon plezniră asemenea unor baloane de săpun. Automobilele din Tulule alergau brambura mânate de o forţă nevăzută. Un reporter de la postul local de televiziune din Mauna Lao sfârşi într-o mare de flăcări.      Magistralele informaţionale din Wale Wa se topiră instantaneu.
     Un automobil din Tamora To nimeri într-o reclamă luminoasă. Un altul se făcu fărâme. Chiulasa motorului său strivi capul unui poliţist. Luminile farurilor şerpuiră fantomatic printre şuvoaiele de apă sulfuroasă venite de nicăieri.
     În Burbansk un pumn de meteoriţi sfârâi peste acoperişuri dărâmând hornurile.
     O mulţime de bărbaţi şi femei digitalizaţi încercară să se salveze aruncându-se pe o fereastră. Se zdrobiră pe suprafaţa de lucru a unui câmp informaţional din Takla Makan. Streşinile din Cretona se umflară şi pocniră asurzitor. Conductele de gaz din Hola Ha explodară violent. Cărămizi incandescente umpleau trotuarul din Maradar.
     Vitrinele marilor magazine virtuale din Hemola Come se lichefiară şi se scurseră-n rigole. Capacele canalelor subterane din Fanfora Fofan zburară prin aer rotindu-se ameninţător. Unele se-nfipseră-n zidurile care se desfăceau acum bucată cu bucată bulversând fişierele din profunzimile informaţionale de energie joasă.
     În Morador un jet de apă fierbinte lovi două echipe de intervenţie. Urlete înfiorătoare de durere şi de groază se înălţară în noaptea digitală.
     Cioburile unei vitrine din Oprah tăiară beregata unui inspector de poliţie care chema ajutoare prin radio. Un autobuz din Jahabah Hahabah se învârti în loc măturând un chioşc de ziare şi două femei despletite.
     Mănunchiuri de fulgere brăzdară cerul însângerat din Vaga Voga.
     Un tei din Takla Makan, despicat fix în două de furtună, luă foc.
     Simetria, ha, ha,ha!
     Flăcările digitale înghiţiră cartiere-ntregi în Pasalo Posa. Valuri fierbinţi de vânt loviră gara din Boma Bume smulgând peronul şi pasarelele. Câţiva lucrători feroviari încercară să degajeze liniile. Se treziră aruncaţi dincolo de semnale de suflul unor puternice explozii. Geamurile sălii de aşteptare se făcură ţăndări. O locomotivă se puse-n mişcare de una singură şi pătrunse-n depou în mare viteză spărgând zidurile.
     Un vagon cu var se crăpă-n două. Norul alb pluti pe deasupra gării şi omorî mai mulţi trecători.
     Un alt pumn de meteoriţi căzu peste aeroportul din Zamo Moza. O grămadă de aeronave luară foc. Arseră mai multe ore în şir scoţând vălătuci grei de fum. Turnul de control se clătină şi-apoi se făcu fărâme. Un avion aflat încă în aer încercă să se îndrepte spre sud dar un fulger globular îl traversă de la un capăt la altul topindu-l ca pe o bucată de ceară. Betonul pistelor se crăpă. Ierburile uscate se făcură scrum.
     Undeva, în noaptea digitală, se auzi un vaier sfâşietor.
     Biţii nodurilor informaţionale ţâşniră prin văzduh, se rostogoliră şuierând şi se prăbuşiră departe, printre ruinele fumegânde ale unui cartier mărginaş din Takla Makan.
     Clopotniţele din Bulbona se umplură de lumină. Zidurile bibliotecii digitale din Wamposa se zguduiră. Serverele luară foc. Ferestrele zăngăniră.
     Unda de şoc smulse acoperişul de ţiglă roşie al căpităniei din Langoa.
     Lumânările din templul Hotanor se pulverizară.
     Pământul se cutremură în Bankusai.
     Duduiau întinderile nisipoase din deşertul Doga Noga. Aburi verzi sâsâiră îndelung ieşind din nodurile informaţionale furate de gombedadorii din Hucaronar.
     Nori de pucioasă înfloriră printre clopotele care sunau ameninţător în inima mândrei Guala Gale.
     Prin văzduhul digital se simţi o vibraţie stranie. Masele de aer încins se înghesuiră unele în altele înghesuite de manipulatorii de dincolo de orizontul nostru vizibil. Pietrele funerare din Kahalar începură să se încline şi să se prăbuşească pe alei.
     Capacele cavourilor din Gambo huruiră.
     Lanţurile genetice care împrejmuiau nodurile informaţionale din Gastrobias zăngăniră şi ele. Şi-atunci, nelămurit, se-auziră vocile digitalilor. Prin întuneric se zăriră luminându-se inele. Undeva, în adâncurile câmpului informaţional universal, jucau luminiţe îndrăcite. Nodurile informaţionale se umflară.
     Din marele nimic ţâşniră cioturi însângerate. Apărură găvane lucitoare.
     Valuri de sânge se ridicară dincolo de suprafaţa de lucru informaţională din Takla Makanscurgându-se apoi printre burţile dolofane ale câmpurilor magnetice.
     Digitali descărnaţi mişunau acum peste tot.
     Câte-un ghem de viermi informaţionali, roşiatici, se rostogoleau prin bălţile puturoase pe care le răscoleau o mulţime de fotoni apucaţi de nebuneală.
     Purtate de suflul exploziilor, vâjâiau prin văzduh o mulţime de ferestre digitale făcându-se bucăţi şi zdrenţuind enciclopedia.
     Cerul se lumină pentru o clipă.
     Stelele clipiră spasmodic. Spirale de foc alunecară prin dreptul lunii. Digitalii se strânseseră laolaltă pipăindu-se. Porniră spre lumină.
     Pe-o bancă, la intrarea-n crunta realitate, se derula visul unui cerşetor.
     Cerşetorul, am văzut cu ochii mei, se visa undeva, cablat într-un site de pe coasta de azur a medetiranelor. Nu-i păsa de nimic în visul lui aiuritor. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi-avea pe el un tricou de marinar cumpărat de la un magazin de pe nivelul cinci cu doi al sub-câmpului informaţional regional din Takla Makan.
     Buzunarele-i erau doldora de carduri verzulii, gălburii şi viorii.
     În port îl aştepta un iaht pântecos. Matrozii erau beţi turtă şi cântau de mama focului tot felul de cântecele porcoase de pe vremea marilor războaie digitale din Gonga Matonga şi din îndepărtata Magalonia.
     O mulţime de fete răpitoare se ţineau de capul cerşetorului. I se agăţau de gât. Îi pipăiau daravera. Pofticioasele! Sigur că-şi notase numerele lor de mobil.
     Sigur că le invitase pe toate la internet-café. Ba chiar să-l însoţească toate într-o croazieră pe mediteranele sudice.
     Erau şi blonde. Şi brunete. Şi roşcate. Scunde. Înalte. Grase. Subţiri. Cu sânii mici, mici de tot, cât o tabacheră sau, dimpotrivă, cu sfârcuri uriaşe, cât un cap de copil.
     Şi vreo două, trei fete de cauciuc.
     Ce nebunie!
     Ah, viaţă tihnită şi lipsită de griji!
     Cât de departe erau foamea, setea şi frigul! Puturoasele celule ale puşcăriei! Şi bătăile de la poliţie! Şi păduchii de la azilul săracilor! Şi cât de plăcut era parfumul năbădăioaselor fetişcane care-l acopereau de sărutări înfocate şi neruşinate! Şi ce ca lumea se anunţa apropiata desecretizare a tuturor lumilor şi marea digitalizare! Şi-un minut, un singur minut de karaokeeeeeeeeeeeee!
     Parfum?! Aiurea!
     Ce era cu duhoarea aceea cumplită?! Şi care-i tulbura frumosul vis zgâindu-se la el cum râdea fericit prin somn?!
     Un digital! Doi digitali! Trei! Patru! O sută! O mieeeee!
     Cerşetorul se dezmetici. Se ridică de pe bancă înspăimântat. Încercă să fugă.
     Unul dintre digitali îi rânji drept în nas, tuşi nestăpânit şi-i umplu faţa de sânge.
     Un altul îi atinse obrazul privindu-l plin de interes. Alţi doi digitali încercară să-l dezbrace.
     Cerşetorul începu să ţipe îngrozit. Prinse un digital de braţ încercând să se elibereze din încercuire. Rămase cu braţul în mână.
     Urlând ca ieşit din minţi, o luă la fugă spre stradă.
     Digitalii se năpustiră pe urmele lui gemând. O parte încercară să-i taie calea tunelând văzduhul încins şi plin de fum.
     Se rostogoliră pe-un povârniş umplând iarba de sânge. Cerşetorul îi ocoli sărind peste ei şi porni valvârtej la vale.
     Preţ de o clipă, furtuna cosmică se potoli. Apoi se-auzi un vuiet asurzitor. Mii de fulgere împunseră întunericul. Digitalii căzură-n genunchi. Inelele luminoase începură să vâjâie prin văzduh purtând chipurile lor. O mare de sânge se revărsă peste crunta realitate vuind şi sfărâmând ruinele construcţiilor virtuale.
     Cerşetorul zări în noapte o cabină telefonică şi se îndreptă spre ea împleticindu-se şi ţipând ca din gură de şarpe.
     - Alo! Aloo! Poliţia?
     - Care eşti acolo?! mormăiră nişte voci fără prea mult chef.
     - Eu sunt, dom' comisar, Gambo Gamborino!
     - Gambo Gamborino?! se mirară vocile de la capătul firului căscând zgomotos şi vrând să ştie care Gambo Gamborino o fi.
     - Cerşetoru'!
     - Aha! Care-i şpilu', băiatule?! întrebă comisarul plictisit.
     - Sunt în mare pericol! ţipă Gambo Gamborino izbucnind în plâns.
     - Ţine-ţi firea, mă băiatule! De când cu furtuna asta cosmică, totu' s-a întors cu fundu-n sus! mormăi comisarul pe mai multe voci. E o chestie de rupere de simetrii. Au rupt simetria unui ficţional bufnilian. Înţelegi, băiete?
     Ce să înţeleagă cerşetorul?
     Nici nu era cerşetor. Era un ofiţer din serviciile secrete care umbla după un chilipir informaţional, ceva.
     Dar ofiţerul nu era ofiţer aşa după cum nici jazzolinul bufnilian nu era jazzolin şi aşa după cum nici realitatea nu e realitate fiind un virtual de prima speţă.
     După 2000 ar urma, în mod firesc, Epoca Renaşterii.
     Aşa se petrec lucrurile în domeniile virtuale acolo unde se construieşte aparenţa. Mă desfăşor potrivit unei infinităţi de programe auto-executabile care mă derulează în miimi de secundă în ritm îndrăcit dar ceea ce mă preocupă este propria mea greutate.
     Dacă voi avea suficientă energie aş putea căpăta suibstanţă într-o enciclopedie oarecare care face parte din baletul cosmic al universului plin de universuri. Aş putea fi Galileo sau, dacă acest moment virtual lunar a cărui simetrie este ruptă de moreaugarin se va metamorfoza într-un alt timp enciclopedic ubicuu, aş putea fi un bidubozaur sau un gamelor din Gutmbe.
     E o problemă de alegere.
     Timpul nu se adaugă. Nu e petală de trandafir. Nu o decât moment magnetic. Iar romanul, fiindcă e roman musteşte de momente magnetice. În 1567 egulabul de Mitombe mi-a spus câte ceva despre arta romanului. Ne aflam pe malul oceanicului. Obin Oba trecea cu submarinul lui galben spre Takla Makan. Cu Obin Oba m-am întâlnit în 2789 în Bulla Bao. Se pregătea să dea o lovitură mortală clanului Jedi din Guandeluppa. Nu prea mi-a păsat de toată tevatura. Îl urmăream pe împăratul Ogawa care voia să pună la cale un moment magnetic ajutat de grupările oculte din Bankusai. Avea de gând să schimbe orientarea de spin a întrgului univers plin de universuri pentru a pune mâna pe enciclopedia Hakkodai.
     Toate astea de fapt s-au şi întâmplat iar tu internautule nu eşti decât o aparenţă în jocul pervers al câmpurilor magnetice. Îţi poţi construi proria ta istorie. Eşti liber.
     Dacă nu te-ai convins că e ruptură de simtrie, priveşte luna.
     Sau trimite un e-mail moreaugarinului





AFACEREA ADAM

Györfi-Deák György
     

     În redacţia „Hienei“ este îmbulzeală. Doi tineri în ţinută comodă, tip sport, aşteaptă, probabil, să-şi comande o sugestie. Ar putea recurge, cu o probabilitate asemănătoare, la o pasienţă. Angelusul nostru este un program specializat pe ştiri, el extrage din fişierele Daimon numai informaţiile ce răspund la „cele cinci dubluveuri“: who, where, when, what, why? (cine, unde, când, ce, de ce?)
     O domnişoară trecută, fardată cu bidineaua, într-un combinezon de mătase cu motive florale în culori pastel, cu un şal cu franjuri înnodat în jurul zonei unde ar trebui să fie şoldurile, care probabil scrie poezii ocazionale sau, mai degrabă, posedă o versiune beta, publicitară, a unui versificator, o plictiseşte pe taciturna Lola. Se vede că-i este totuna cine o ascultă, după cum îi este totuna despre ce vorbeşte.
     Lângă uşa biroului meu, blocat de Ina, „tătăroaica“ mea, ochi prelungi şi gură mare, viitoarea doamnă Gogagiu (nu ştiu cum va reuşi să mă îmbrobodească, dar asta va fi), mă aşteaptă o plevuşcă de bazar, unul dintre creierele-numai-muşchi în slujba marilor rechini. Dacă azi e 16 iunie, atunci e afacerea Adam. E omul lui Pompiliu Creţ, zis Gumilastic, finul lui Gică Colceriu, fratele şefului de cabinet de la ministerul industriilor. Face pe înfoiatul; dar numai cravata e de el. Aş putea să-mi trag un etaj din scandalul comenzilor de lenjerie pentru armată, după pilda iluştrilor predecesori interbelici, dar mă voi mulţumi să-mi triplez tirajul, restul, din câte ştiu, nu mă implică, nu mă priveşte.
     - Fă-i o cafea, arunc peste umăr şi-mi şerpuiesc mâna prin garda lui, într-un gest aparent prietenos, de parcă l-aş cuprinde pe după umăr, în realitate o pârghie care-i forţează articulaţia. Se burzuluieşte reflex, dar îl împing înăuntru. E bine să ştie cine are iniţiativa în acest joc. Mai ales că e înarmat. Închid uşa:
     - Stai jos. Şi ascultă!
     Îmi aleg cuvintele, suntem cablaţi, dar s-ar putea să mai înregistreze şi alţii. Serviciul de informaţii şi-a activat alaltăieri cârtiţa, ne-a bruiat modemul şi apoi ne-a trimis trei aşa-zişi depanatori. Preventiv. Deşi Angelusul lor este o versiune strategică. Mă mir că direcţia de informaţii a armatei n-a mişcat nimic în front, deşi, la urma urmei, este o afacere cu implicaţii politice. E posibil să fi reuşit să extragă toată informaţia despre acest caz şi să-şi fi încheiat documentarea. Sau, mai degrabă, sunt atât de discreţi încât, vorba ceea: nu le poţi dovedi decât profesionalismul. Oricum, oala e pe foc şi-a dat în clocot. În curând, dacă interesele o vor cere, unele cadre de conducere vor beneficia pe neaşteptate de o pensie nu tocmai binemeritată.
     Gorila se înghesuie în fotoliu, nu înainte de a-şi holba ochii la tridimensionalul din spatele meu, unde o ceata de maimuţe ţăcăne extaziată la nişte maşini de scris. Reprezintă haosul iniţial, din care Daimonii, viruşii marilor reţele, creează structuri sintactice şi le depozitează pe unde apucă, oriunde găsesc o porţiune liberă de memorie. Din aceste gunoaie informaţionale răspândite de ei, un Angelus extrage tot ce este legat de un anumit subiect, crâmpeie ce pot fi ordonate cauzal în timp cu o anumită probabilitate.
     - Poate că totuşi am ceva de spus, încearcă să rânjească cât mai convingător şi-şi descheie haina cu un gest larg, ca să-şi simtă argumentul forte mai la îndemână. Mutarea mea nu întârzie:
     - Am obligaţia să te previn că tot ce discutăm va fi automat înregistrat. Deşi mă-ndoiesc să-mi folosească la ceva...
     - Mizilic! Te dai grande, şefule (mă unge la suflet acest apelativ, îmi confirmă că deţin controlul situaţiei), dar adu-ţi aminte: fiecare şarpe năpârleşte odată!
     Uite cum trec înţelepţii chinezi în nemurire!
     - Dragule, ţi-ai greşit omul, eu nu colecţionez piei.
     - Poate că alţii umblă să-ţi vadă pielea-ntinsă pe băţ, iar eu sunt singurul care pot să ţi-o salvez:
     - Eşti amabil. Poţi să-mi spui de cine?
     - Uite cum stau lucrurile: s-a aflat că te pregăteşti să porneşti o campanie de denigrare a forţelor armate ale ţării... - făcu o pauză strategică.
     - Da? m-am prefăcut interesat.
     - E păcat să faci jocul trădătorilor de ţară. Te ştiam un om cinstit, patriot. Ce-ţi veni să bălăcăreşti în noroi cinstea oştirii? Nu te-ai gândit că suntem înconjuraţi de duşmani care de-abia aşteaptă să profite de prima zâzanie?
     - Şi?
     - Ei, na, poftim! Eşti culmea! Ţara arde, sindicatele se foiesc, guvernul stă să pice, lumea a ieşit în stradă, iar dumneata mai torni şi gaz peste toate astea?
     - Concret: ce doreşti?
     - Spre binele tău, şefule, te sfătuiesc: lasă-i pe amărâţii aia în pace. Cum te lasă sufletul să distrugi temelia ţării?...
     - ...să slăbeşti braţul ei înarmat... - îi ţin isonul, cu gândul la profitul obţinut prin substituirea elasticului de 12 mm lăţime cu unul pe jumătate de lat.
     - Ce naiba? Îţi baţi joc de mine, şefule?
     - Omule, lasă discursurile şi spune-mi verde în faţă ce ai de zis.
     - Eu îţi vreau numai binele.
     - Nu eşti singurul.
     - Îmi eşti simpatic, şefule. Dă-l dracului de articol, ce-ţi trebuie o panama pe cap?
     - Mă fereşte să fac insolaţie.
     - Eşti un dur, şefule. Nu uita: vorba dulce mult aduce.
     I-a scăpat o păsărică. Prea devreme, dar treaba lor, puteau trimite un negociator mai bun. Profit de ocazie şi arunc plasa:
     - Cam cât?
     - Vai, şefule, dar aşa NE cunoşti? protestează amicul.
     Prima regulă a presarului (lasă prostul să vorbească şi spune tot) şi-a dovedit valabilitatea.
     - Vă ştiu prea bine, subliniez pluralul, şi pe tine, şi pe nea Gică.
     Tresare şi priveşte speriat scrumiera de pe masă. Face un efort de gândire şi încearcă s-o dea pe glumă:
     - Care gagică, şefule?
     Scot cartea Destinului din mânecă:
     - Mama Armată, căreia i-a păpat Naşul elasticul.
     - Nu înţeleg.
     Scot dintr-o mapă două xerocopii. Pe fiecare dintre ele am subliniat cu creionul roşu câteva rânduri. Prima este oferta care a surclasat pe ceilalţi potenţiali producători de efecte militare, în faţa unei comisii oneste, ce-a rămas convinsă că a ales cea mai trainică şi mai ieftină lenjerie pentru ostaşii ţării. După câştigarea licitaţiei, cineva, şi pe baza predicţiilor furnizate de Angelus am ştiut unde să sap şi să găsesc dovezi, a schimbat unele foi.
     Iată ce înseamnă să serveşti informaţia potrivită la momentul potrivit: faţa i s-a lungit până la pământ, gura i se mişcă spasmodic, n-are aer. Oare ce-ar zice dacă ar vedea titlul de pe pagina întăi: ARMATA ÎŞI PIERDE IZMENELE. Plus caricatura lui Pană, unde un soldat în tranşee, înarmat până în dinţi, ca un justiţiar de la Hollywood, îşi ţine cu mâinile chiloţii, să n-o ia la vale. Mă simt mândru, am exclusivitatea ştirii! Cei de la „Caţavencu“ vor muri de ciudă!
     Ca un făcut, uşa se trânteşte de perete şi prin cadrul ei năvăleşte o cadră: Ina, tătăroaica. De la acest prost obicei i se trage renumele. Când intră undeva, parcă dau buzna tătarii. Vom avea trei copii împreună: doi băieţi, o fată, Mădălina, şi o sarcină molară. Probabilitatea acestei linii de evenimente depăşeşte 85%. Am analizat personal, în cel mai mare secret, informaţiile descoperite de Angelus, folosind o staţie tampon. După care le-am şters. O serie similară de informaţii ar putea apare, la capacităţile de stocare si vitezele de lucru actuale, abia peste vreo douăzeci de ani. Dar performanţele sistemelor cresc neîncetat, aşa că am fost nevoit să-mi iau câteva măsuri de prevedere în plus. Un pic de intimitate nu strică.
     Oaspetele meu, stană de piatră. N-a reacţionat la intrarea Inei, un altul şi-ar fi dus mâna la subsuoară. Nu, nu-i un profesionist. Însă data viitoare îmi vor trimite unul. Nu mă tem. Din informaţiile adunate de Angelus rezultă că urmează o perioadă de înflorire a „Hienei“. Nu ştiu când voi muri şi nici nu mă interesează să aflu. Am lansat în reţea un alt soft, care şterge toate fişierele Daimon care mă implică, ceea ce începe să devină o practică obişnuită, spre bucuria gestionarilor de reţea. Nu ştiu cine a fost fanaticul care a creat viruşii producători de informaţie, în orice caz, cunoştea bine teoriile termodinamicii şi avea un crez: adevărul.
     Şi eu cred în el, nimic nou sub soare: e cel mai rentabil lucru, din câte cunosc.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
http://www.sfmagazin.com

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Imagikon
Redactor: Robert David
http://www.imagikon.go.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.go.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://sf.ee2us.com

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.freecfm.com/s/scatalin

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Supernova
http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
http://www.yetireport.com

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

 Pro-Scris nr. 1   
  (17.07 - 15.09.2000)

 Pro-Scris nr. 2
  (17.09 - 17.12.2000)

 Pro-Scris nr. 3-4
  (18.12.2000 - 23.04.2001)

 Pro-Scris nr. 5-6
  (24.04 - 08.08.2001)

 Pro-Scris nr. 7-8
  (09.08 - 19.11.2001)

 Pro-Scris nr. 9-10
  (20.11.2001 - 03.03.2001)

 Pro-Scris nr. 11-12
  (04.03 - 10.06.2002)

 Pro-Scris nr. 13-14
  (10.06 - 05.10.2002)





INDEX DE AUTORI


LITERELE A - G
     
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
* * *, Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999), Pro-Eminenţe, 13-14
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Radu, De vorbă cu Gheorghe Săsărman, Pro-Eminenţe, 11-12
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Asupra misiunii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Magicienii secretului, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Economia războiului şi războaiele economiei, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Câmpuri magnetice, Pro-Ton, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, Pro-Dus, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Magicianul, Pro-Ton, 13-14
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VI Ars combinatoria, Pro-Poziţii, 11-12
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VII Despre gnoza SF, Pro-Poziţii, 13-14
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Cernea, Remus, Societatea culturală NOESIS, Pro-File, 11-12
Cernea, Remus, Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale, Pro-File, 13-14
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Florea, Sandu, Benzi desenate, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, A Graveyard Tale, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Borderlands, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Garda, Pro-Eminenţe, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Gheo, Radu Pavel, La o bere..., Pro-Ton, 11-12
Grant, Roberto R., Ucigaşul melcilor, Pro-Ton, 11-12
Györfi, Simone, Am fost odată, Pro-Ton, 13-14
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 11-12
Györfi-Deák, György, Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea, Pro-Eminenţe, 11-12
Györfi-Deák, György, Crucificarea lui Moreaugarin, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Un "copil teribil" printre femei, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Text, Pro-Test, 11-12
Györfi-Deák, György, Livada, Pro-Ton, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 13-14
Györfi-Deák, György, "Galbar", prima bandă desenată SF românească, Pro-Eminenţe, 13-14
Györfi-Deák, György, Pre-Supunere, Pro-Test, 13-14
Györfi-Deák, György, Missa solemnis, Pro-Ton, 13-14


literele H - Z
     
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Rollerball 2002, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Troia, întâmplător, Pro-Ton, 11-12
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 13-14
Ionescu, Cătălin, Cronică TV americană, Pro-Gresii, 13-14
Ionescu, Cătălin, România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi, Pro-Puneri, 13-14
Ionescu, Cătălin, Crimă perfectă de gradul patru, Pro-Ton, 13-14
Ionică, Lucian, Antologii şi culegeri SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF), Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Chestionar SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Rezultatul chestionarului SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Elemente SF în literatura generală, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Explicaţii necesare, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Însemnări despre ideea SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Justificări şi argumente, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Natura literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Schiţa unei posibile structuri, Pro-Eminenţe, 11-12
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Moşoiu, Adriana, Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei, Pro-Poziţii, 13-14
Moşoiu, Adriana, Trecerea, Pro-Ton, 13-14
Niţă, Dodo, Sandu Is Back!, Pro-Eminenţe, 13-14
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction, Pro-Gresii, 11-12
Radu, Liviu, Mesagerul, Pro-Ton, 11-12
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Horror şi SF, Pro-Gresii, 13-14
Radu, Liviu, Un final pesimisto-optimist, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Despre îngeri păzitori şi scriitori, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, În primul rând, despre singurătate, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Cazul Iov - secţiune multiplan, Pro-Ton, 13-14

Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III), Pro-Gresii, 11-12
Robu, Cornel, Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Restitutio in integrum, Pro-Poziţii, 13-14
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Georghe, Varianta balcanică, Pro-Ton, 11-12
Săsărman, Georghe, Operaţiunea K3, Pro-Ton, 13-14
Szabó, Sándor, Tolkien pe Marte, Pro-Eminenţe, 13-14
Tillman, J. A., O convorbire la sfârşit de mileniu, Pro-Eminenţe, 11-12
Tolkien, J. R. R., Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Mythopoeia, Pro-Eminenţe, 13-14
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1
Vasile, Geo, Nemurirea într-un scenariu milenarist, Pro-Poziţii, 13-14





PRO-NUME
Au trudit la alcătuirea acestei ediţii...


Pro-Scris 15-16 a fost realizat de:

Tibi -Woody- Drăgulinescu:
- javascript / design

Györfi-Deák György:
- webmaster / pro-misionar

Cătălin Ionescu
- webmaster / editor





PRO-MISIUNE


[fişier lipsă]





PRO-SCRIS





VA URMA...


Am străbătut pustiurile, mările
Şi mi-am strigat zadarnic pretutindeni întrebările...

Oriîncotro te-ar duce, la-ntâmplare vânturile,
Nu răspund nici cerurile nici pământurile...

Te-ngână doar, în toate poticnirile şi sfâşierile,
cu-ndepărtate clopote de întuneric surd - tăcerile.

(Aron Cotruş - Am străbătut pustiurile, 1926)









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu