marți, 22 iulie 2014

Pro-Scris 1 (17-18) / 11 februarie 2003 (text only)

.

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)





PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TESTE
Cătălin Ionescu - Elfii şi piraţii „României de mijloc“
Györfi-Deák György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu

PRO-EMINENŢE
Mircea Opriţă - Cărţi noi pe creasta valului
Sandu Florea - Benzi desenate

PRO-GRESII
Cornel Robu - Boala vacii grase (al doilea simptom)
Stanislaw Lem - Noile sisteme de armament ale secolului XXI (1)

PRO-FILE
 * Reviste
     Györfi-Deák György - Fergonaut fără frontiere
     Cătălin Ionescu - Puterea tradiţiei: „Quanticipaţia“
     Cătălin Ionescu - Impactul „Scientific American“
 * Cărţi
     Liviu Radu - Ştiinţă politizată
     Liviu Radu - O cruciadă pentru literatură
     Liviu Radu - Între şerpi şi păianjeni
     Liviu Radu - O altfel de astronautică
     Györfi-Deák György - O androidă castă şi-o cască albă

PRO-PUNERI
Cristian Tamaş - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov
Cristian Tamaş - De la Macondo la McOndo
Cristian Tamaş - Explorarea spaţiului
Györfi-Deák György - Dino-origami
Ian McKellen - Gandalf vrăjitorul

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice (IX): Două dicţionare
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (8): Literatura istorică şi SF-ul

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Meduza
Constantin Cozmiuc - Riga cryptocomunistă şi lapona Şmenel
Sergiu Someşan - Tramvaiul

PRO-FUND
Jim C. Hines - Coşmarele unui scriitor nevrozat
Jim C. Hines - Vei şti că ai ajuns în anul 2003 dacă...

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu


Bine aţi venit la Pro-Scris 1 / 2003!
De ce 1 / 2003 şi nu, cum era probabil de aşteptat, 17-18? Raţiunea este simplă. Dorim să accelerăm uşor ritmul şi să vă prezentăm 4 numere anuale, în loc de 3, cum obişnuiam până acum. Pro-Scris a devenit deci o publicaţie trimestrială gratuită. Sperăm să fie într-un ceas bun!
Dar să lăsăm vorbăria deoparte, şi să vedem ce puteţi citi în acest număr.
După clasicele Pro-Teze de început, principiile teoretice ale Pro-Scris, urmează editorialele acestui număr, Pro-Testele, semnate, ca de obicei, de Györfi-Deák György şi de Cătălin Ionescu. De astă dată tema, sau mai bine pretextul, tratat. evident, la un mod foarte larg (şi foarte personal) îl reprezintă, dacă cumva nu aţi avut oarece bănuieli privind coperta acestui număr, filmul Stăpânul inelelor.
Pro-Eminenţele reprezintă, de bună seamă, parte de mare valoare a revistei. Aici veţi putea citi un alt fragment inedit, în exclusivitate pentru Pro-Scris, din noua ediţie a cărţii Anticipaţia românească, în curs de tipărire la editura Viitorul românesc din Bucureşti, volum, mai este oare nevoie să o spunem, semnat de Mircea Opriţă. Nu în ultimul rând, graficianul profesionist din Statele Unite ale Americii, Sandu Florea, ne încântă cu alte benzi desenate semnate de domnia sa.
Sub genericul Pro-Gresii Cornel Robu îşi continuă interesanta dizertaţie despre Boala vacii grase cu al doilea simptom, urmând ca cel de-al treilea simptom, şi ultimul, să-l prezentăm în numărul viitor, iar Stanislaw Lem, ne vorbeşte de Noile sisteme de armament ale secolului, tălmăcit fiind de Györfi-Deák György.
Pro-Filele răsfoiesc reviste şi cărţi care au ajuns în posesia noastră. Capitolul reviste este ocupat de Fergonaut 2, Quanticipaţia şi Scientific American, iar „responsabilii“ capitolului de cărţi, Liviu Radu şi Györfi-Deák György, ne povestesc despre volumele lui Gregory Benford, Ovidiu Bufnilă, Frity Leiber şi Bob Shaw, toată apărute la Editura Pygmalion din Ploieşti, respectiv Sergiu Someşan, volum apărut la Editura Arania din Braşov.
Nici capitolul de Pro-Puneri nu se lasă pe tânjeală. Cristian Tamaş ne propune o incursiune în lumea teoriei cosmice a fraţilor Bogdanov, pentru a schimba imediat registrul avertizând că literatura latino-americană se americanizează. Nu în ultimul rând ne propune şi o frumoasă incursiune în domeniul îndoliat acum, al cercetării cosmosului. Györfi-Deák György ne împărtăşeşte câte ceva pasiunea sa pentru frumoasa artă origami axată, în acest material, pe dinozaurii din hârtie împăturită şi tot Gyuri ne traduce un interviu cu actorul Ian McKellen, omul care animă personajul Gandalf vrăjitorul din Stăpânul inelelor.
Voicu Bugariu îşi continuă Fragmentele sale critice, găzduite sub genericul Pro-Poziţii, cu episodul al IX-lea, în care îşi concentrează ideile în jurul a Două dicţionare, science fiction, de bună seamă. Sub acelaşi capitol, Liviu Radu dezvoltă şi el un nou episod din fascinantele sale Paralele între lumi paralele, vorbindu-ne de astă dată despre Literatura istorică şi SF-ul.
Rubrica noastră permanentă de proză, Pro-Ton, vă rezervă o surpriză de proporţii. Este vorba de volumul Meduza, semnat de Ovidiu Bufnilă, pe care Pro-Scris vi-l prezintă în exclusivitate şi în întregime. Datorită dimensiunilor sale apreciabile, romanul este disponibil cititorilor noştri în 2 variante: sub formă de pagină web şi, noutate pentru Pro-Scris, sub formă de carte în format Microsoft Reader, downloadabilă în calculatoarele dv. Tot la Pro-Ton mai puteţi citi texte de Constantin Cozmiuc (Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel), precum şi de Sergiu Someşan (Tramvaiul).
Veţi constata că există şi un capitol nou, Pro-Fund, care-şi reflectă, zicem noi, destul de fidel noul său nume. În paginile virtuale ale acestuia veţi găsi două traduceri de Simone Györfi, care nu mai necesită nici o altă introducere...
Pro-Porţia a rămas la locul ei, aproape neschimbată: cu link-urile alese (de Pro-Scris), cu arhiva on-line unde puteţi accesa oricare dintre numerele anterioare sau, pentru curioşii profesionişti, un index complet de autori din numerele anterioare, structurat, din motive de mărime a fişierelor, în 2 părţi, literele A-G, respectiv H-Z.
Pro-Numele vă prezintă, în stilul lor, realizatorii acestui număr, iar Pro-Misunea îşi duce mai departe, mulţumită neobositului Györfi-Deák György uriaşa sa muncă de investigare a ştirilor de nuanţă science fiction.
Şi, înainte de a ne despărţi, Pro-Scris încearcă să vă convingă şi de data asta că Va urma. Şi dumneavoastră, cititorii, ştiţi că această revistă nu minte...
Lectură plăcută!





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
(Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.

Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2003





PRO-TESTE





ELFII ŞI PIRAŢII „ROMÂNIEI DE MIJLOC“

Cătălin Ionescu


E greu de spus în ce măsură Stăpânul inelelor a influenţat sau nu arta cinematografiei. La urma urmei, dincolo de efectele „tari“ audio-video, filmul reprezintă „doar“ ecranizarea unei poveşti frumoase. O poveste remarcabilă, plină de subînţelesuri, dar atât. Sigur, în zilele zbuciumate ale acestui început de secol, simplitatea şi sensibilitatea luptei dintre bine şi rău impresionează. Poate şi prin felul elegant prin care ne reaminteşte că poveştile sunt jaloanele inocenţei, într-o lume prea ades nesimţitoare la spirit.
Dar cum se întâmplă de multe ori, operele cu mare impact la public au interesantul obicei de a ridica şi probleme colaterale. Cum este de pildă, pirateria. Care este o problemă cu multe nuanţe.
Am revăzut, în urmă cu mai multe luni, The Fellowship Of The Ring pe CD. Avusesem şansa să văd această primă serie într-un cinematograf american, şi şocul „cultural“ a fost considerabil. Filmul era zdrobitor la capitolele tehnice. Dincolo de maiestuoasele imagini, sunetul trecea câteodată, cu blândeţe, evident, dincolo de pragul durerii. Iniţialele SDDS (Sony Dynamic Digital Sound) sunt vorbe goale în cazul Stăpânului inelelor. Sunetul nu era numai rotund, ci pur şi simplu sculptat. Îmbinat la perfecţiune cu imaginea, netezind calea spre frumuseţea şi tristeţea poveştii. Spre stupefacţia mea, chiar şi în condiţiile copiei pe CD, a micului ecran adică, impactul a fost aproape la fel de mare. Sunetul, de astă dată doar stereo „banal“ a reuşit iarăşi să redea cu mare fidelitate acţiunea, astfel încât, la un moment dat, am fost nevoit sa dau mai încet volumul, pentru a nu speria vecinii. Evident, am făcut un mare efort de voinţă să nu mă întreb cum ar fi fost filmul rulat de pe DVD pe un ecran cu diagonală uriaşă şi pe un sistem digital 5 plus 1 cu boxe de bună calitate… Dar să lăsăm sf-urile deoparte…
Seria a doua a trilogiei a sosit şi ea, iarăşi pe CD. Într-o nouă copie splendidă, dar la fel de ilegală. Simplu, nu? Sau lucrurile nu stau chiar aşa?
În lupta împotriva pirateriei, corul vocilor pare să prindă noi puteri. Microsoft alături de marii şi mici producători de software, în luptă cu fenomenul Warez („asociaţia“ neoficială a „piraţilor“ informaţionali), RIAA (Recording Industry Association of America) şi MPAA (Motion Picture Association of America) în luptă cu KaZaA („urmaşul“ Napsterului, şi procedeul prin care milioane de utilizatori îşi împart între ei muzică, filme şi software), pentru a aminti doar numele cele mai faimoase, de-o parte şi de alta a baricadei, sau, dacă vreţi, doar vârful aisbegului.
Doar că, pentru un observator cu pretenţii serioase de imparţialitate lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Luptătorii inflexibili împotriva pirateriei nu sunt, la o analiză atentă, nişte lorzi imaculaţi. Microsoft şi-a clădit imperiul pe care îl stăpâneşte şi datorită pirateriei, care a fost şi este cea mai bună reclamă posibilă: accesul gratis (sau aproape gratis) la un produs scump. La fel stau lucrurile în domeniul audio-video. Chiar dacă produsele artistice trec de barierele copyright-ului, există şi o serie de aspecte neclare. Gloria unui produs de succes se datoreaza, într-o măsură nu chiar neglijabilă, şi distribuţiei sale ilegale, şi acest lucru nu este defel nou; banda magnetică audio şi mai târziu video a demonstrat că libera circulaţie a înregistrărilor duce, implicit, şi la creşterea vânzărilor. Pentru că niciodată un fan adevărat nu va ezita să cumpere un produs original, care-i va oferi, dincolo de calitatea neîndoielnică a înregistrării, fiorul apropierii de artistul preferat prin imagini, versuri, etc. Ceilalţi, desigur, se vor mulţumi, atunci când vor putea, cu simulacrele Mp3, DivX, sau chiar, după puteri, cu înregistrări analogice. Sigur că în această ecuaţie preţul este un factor important, şi evident că aproape toţi dintre noi (probabil că) am prefera să cumpărăm DVD-uri pirat la un sfert din preţul oficial al unui original. Dar chiar şi situaţia asta este, cred eu, instabilă pe termen lung. Atunci când (şi dacă) puterea de cumpărare va creşte, diferenţele vor deveni mai puţin importante, şi tentaţiile originalelor vor creşte inerent.
Să nu uităm că şi politica rigidă de vânzări are un cuvânt de spus. De ce multe firme internaţionale de hardware şi chiar software promovează produse şi preţuri separate pentru America de Nord, Europa sau Asia? De ce, la urma urmei, s-a limitat aria de răspândire a DVD-ului prin codarea zonală? De ce, dacă tot suntem la acest capitol, există încă stupidele norme de televiziune, cu multele incompatibilităţi între ele? Dincolo de o discuţie pur tehnică se află, indubitabil, ciudate şi perverse interese politice.
Pirateria, în ceea ce mă priveşte, este doar o altă activitate umană ale cărei adevărate valenţe sunt greu de decelat. Pentru că în această ecuaţie a apărut şi un alt element interesant. Mirajul internetului şi al libertăţii sale. Mirajul a ceea se numeşte „open source“, a cavalerilor Linux şi nu numai atât.
Apropiindu-ne de final, va trebui, inerent, să punem şi o întrebare grea: quo vadis, pirateria? Va promova, în cele din urmă, Microsoft varianta absolută de Windows care nu va mai putea fi piratată? Vor impune pe piaţă RIAA şi MPAA CD-ul şi respectiv DVD-ul imposibil de copiat? Sau din contră, crackerii vor ajunge să „spargă“ software-uri înainte chiar să apară pe piaţă şi internetul va fi la cheremul hackerilor? Sau, de ce nu, viitorul va aparţine integral software-ului „open source“, a freeware-ului?
Dintr-un punctul meu de vedere, toate cele 3 variante sunt expresia unui extremism de care ar trebui să ne temem. Chiar şi de domnia absolutistă a „open source“, pentru că evoluţia implică o anume concurenţă, şi nu revenirea la nişte utopice idei comuniste. Libertatea înseamnă, la modul cel mai real, acordarea unei şanse fiecăruia de a-şi promova ideile, păstrând regulile jocului democratic.
Şi, dincolo de corul vocilor contradictorii, dacă prin tehnologia promovată de internet am avut şi eu posibilitatea să văd filmele care îmi plac (The Two Towers nu au ajuns, la ora când scriu aceste rânduri, pe marile ecranele româneşti), sau să ascult muzică preferată (pe care, că tot veni vorba, nici măcar nu o găsesc în magazinele din ţară), eu mă bucur fără ipocrizie. Poate şi pentru că, undeva adânc în mine există încă imaginea surâzătoare a piratului galant şi temerar şi a velierelor sale. Şi nostalgia că, în „România de mijloc“, existau nişte „elfi“ neînfricaţi care ne fac şi acum să ne întrebăm, vorba regretatului Valeriu Sterian: „unde-s pumnalele, unde-s pistoalele, caii şi flintele haiducilor?“…





HOBIŢII ÎN ŢARA LUI CEAUŞESCU

Györfi-Deák György


"Marţienii", cenaclul scriitorilor profesionişti de science-fiction din România, şi-a reluat recent activitatea. Am aflat apoi cu surprindere şi bucurie că la cea de-a doua şedinţă s-a propus afilierea la Societatea Tolkien, pentru că "sunt milioane, tolchiniştii ăia, sunt o forţă, dom'le". E posibil ca ideea să fi fost inspirată de fervoarea cu care fanii de pretutindeni au sărbătorit în 3 ianuarie a.c. 111 ani de la naşterea lui John Ronald Reuel Tolkien, profesorul universitar de la Oxford care i-a reobişnuit pe englezi să creadă în zâne şi să scrie cu rune. Apoi mi-am pus întrebarea, la urma urmei, cât de cunoscută, cât de populară este opera scriitorului englez în România? Care este impactul ei asupra unei societăţi care din 1938 până în 1989, vreme de peste cincizeci de ani, a trecut prin cinci dictaturi?
Prozele lui Tolkien sunt vaste, dar centrate pe istoria imaginară a Tărâmului de Mijloc, J.R.R. Tolkienpământ pe care odinioară au trăit sumedenie de personaje de basm, care ulterior s-au retras şi au cedat locul oamenilor. Departe de toţi, zmei, iele, uriaşi, trăiesc cele mai mărunte făpturi, mai micuţe chiar decât piticii, hobbiţii. Ei sunt un fel de spiriduşi aşezaţi la casa lor, care cultivă tradiţiile casnice şi spiritul mic-burghez.
Pe Bilbo Baggins, scriitorul l-a descoperit în vreme ce corecta nişte extemporale. L-a folosit ca personaj într-o poveste menită să-şi distreze copiii, pe care apoi a publicat-o cu titlul "The Hobbit, or There and Back Again" (Hobbitul, ori până acolo şi înapoi, 1937). În timpul celui de-al doilea război mondial, a continuat să scrie, a lărgit cadrul acţiunii şi de această dată a pus soarta tuturor neamurilor şi fiinţelor în mâinile lor. Romanul, vândut în chip de trilogie, se numea "The Lord of the Ring" (Stăpânul inelelor, 1954-1955). Sauron, cel mai puternic şi mai viclean vrăjitor al tuturor timpurilor a reuşit să le păcălească pe ielele pricepute la meşteşugurile magice şi să făurească douăzeci de inele magice. Nouă le-a împărţit regilor oamenilor, care şi-au vândut sufletele pentru putere. Şapte au fost trimise piticilor ce răscoleau măruntaiele munţilor în căutarea bogăţiilor. Trei au fost date elfilor, iele înţelepte şi nemuritoare. Iar ultimul, care ar fi trebuit să-l ajute să le stăpânească pe toate celelalte, l-a păstrat pentru sine. Dar în zadar a încercat Sauron să domine lumea, o alianţă a neamurilor l-a învins şi puterea întunecată i-a fost destrămată.
Deşi trilogia formată din "Frăţia inelului", "Cele două turnuri" şi "Întoarcerea regelui" a apărut după cel de-al doilea război mondial, ea nu reflectă explicit nici dictaturile fasciste, nici teroarea proletară, în felul în care a făcut-o George Orwell în "Ferma animalelor", care a devenit un fel de "Istorie ieroglifică" a relaţiilor dintre Stalin şi Troţki. Întrucât mulţi oameni cred în predestinare (Firul Parcelor. Inşallah! Karma! Toate sunt trecute în Cartea Vieţii!), marile opere au alimentat întotdeauna tendinţa muritorilor de a căuta peste tot conjuraţii încriptate. Mulţi români cred că Revoluţia din 1989 a fost de fapt un film de acţiune regizat de Sergiu Nicolaescu după un scenariu scris de Alexandru Mironov, inspirat de "Luna e o doamnă crudă" a lui Robert Heinlein, unde Ion Iliescu a jucat rolul lui Manuel Garcia O'Kelly (Man, pentru prieteni). În realitate, Heinlein reface istoria revoluţiei americane din 1776, dar într-un fel în care o apropie de toate schimbările politice majore, precum dictatura lui Cromwell, căderea Bastiliei ori asaltul Palatului de Iarnă din Petersburg. O operă literară nemuritoare este cea care reuşeşte să identifice rădăcinile fenomenului social care e motorul intrigii şi să-l redea în toate ipostazele concludente, să-i cuprindă toate semnificaţiile. Astfel, devine clar că orice revoluţie viitoare va putea fi raportată la romanul lui Heinlein, precum Sauron poate fi reflectarea literară atât a lui Cromwell, Hitler, Franco, Peron, cât şi a lui Stalin, Ceauşescu, Enver Hodja, Mobutu ori Kim Ir Sen.
Din această cauză, suspiciunile cenzurii comuniste au întârziat mult publicarea ciclului romanesc al lui Tolkien. Primul pas, cel cu care nu s-a făcut primăvară, a constituit-o apariţia romanului "O poveste cu un hobbit", în cadrul colecţiei "Biblioteca pentru toţi copiii" a Editurii Ion Creangă, în 1975. Catinca Ralea, traducătoarea şi prefaţatoarea cărţii, s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi. Astfel trolii devin uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu. Procedeul n-a fost întotdeauna repetat în cazul toponimelor, o parte dintre ele fiind lăsate în original. Pe coperta din spate figurează o greşeală simpatică, în loc de "Domnul inelelor", tălmăcire aleasă de prezentator, corectorul cel vrăjit de poveste a lăsat forma eronată "Domnul ielelor". Coperta cărţii şi ilustraţiile interioare au fost realizate de una dintre cele mai talentate graficiene de la noi, Rusz Livia, care a individualizat preafrumoasa ediţie Creangă (Poveşti, Povestiri, Amintiri) din 1972, a înfrumuseţat poveştile lui Hauff, a desenat aventurile piticului Cipi ori cele ale răţoiului Mac.
Din păcate, lunga călătorie (până acolo şi iarăşi, înapoi) a piticuţului angajat de pitici să le recupereze comorile confiscate de ticălosul zmeu care s-a cuibărit în inima Muntelui Singuratic n-a fost continuată în anii '70 de "Stăpânul inelelor". Cauzele pot fi multiple. Göncz Árpád, traducătorul maghiar, a mărturisit la o întâlnire cu copiii de la Gimnaziul Veres Péter, că versiunea ungurească a fost strecurată cu greu printre furcile caudine ale cenzurii ideologice. Ochiul roşu al lui Sauron şi flamurile roşii sub care defilau orcii au trebuit să fie anume explicate pentru ca să nu fie confundate cu organele informative atotvăzătoare (care dispuneau de ajutorul a sute de mii de Limbi de Vierme) ori steagul revoluţionar al partidului.
A trebuit ca regizorul Peter Jackson să se apuce de treabă şi să înceapă ecranizarea trilogiei, pentru ca teribila maşină de băgat produse pe gât să-şi înceapă activitatea şi în România. Editura RAO International a fost autorizată să publice traducerea românească. Treaba a fost încredinţată traducătoarelor Irina Horea şi Gabriela Nedelea şi a fost făcută în mare grabă, lucru care a prilejuit erori grave ori chiar lipsuri. Nu ne referim numai la faptul că nu s-au păstrat sensurile create anterior de Catinca Ralea (care a desemnat "gnomii" vizându-i pe "orci" şi nu pe "pitici"), nici la faptul că fraze cheie, precum salutul lui Frodo Baggins la despărţirea de Gildor Inglorion ("o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre"), sunt transcrise după ureche, ci la faptul că toată Anexa E, care cuprindea tâlcul frumoaselor nume ale ielelor (elfilor) a fost eliminată, "din motive care ţin de ortografia şi pronunţia specifică limbii engleze". Nu ştim ce anume a determinat această impietate, o trunchiere inadmisibilă în cazul unui autor care a creat un univers cu limba lui cu tot, un grai străvechi, dinainte de Babel; e o ciuntire cu care autorul niciodată n-ar fi fost de acord şi care i-ar fi apărut ca o lucrare (p)orcească.
Oricum, cu toate minusurile ei, ediţia RAO International are avantajul că oferă cititorului român o primă traducere a aventurilor de pe Pământul de Mijloc. Cel interesat poate găsi cu uşurinţă textele originale pe internet şi face corecţiile necesare. Aici puteţi găsi şi un sit românesc, ţinut de unul Zaibăr (pe listele de chat veţi găsi nume mult mai ciudate decât al acestui fan tolkienean), care oferă "The Hobbit" şi "The Lord of the Rings" în format Acrobat Reader (calitatea reproducerii este excepţională, însă mărimea fişierelor poate fi prohibitivă pentru internauţii dial-up care folosesc serviciile Romtelecom).
Altminteri, eroica noastră critică literară, care citeşte doar prefeţele din cărţile membrilor Academiei şi Plaiul cu boi, nu s-a implicat încă în luptele duse de confraţii lor anglo-saxoni. Căutând pe internet, am fost uimit să descopăr că articolele despre "Stăpânul inelelor" prezente pe web se referă doar la filmele lui Peter Jackson, regizor care, dacă în "Frăţia inelului" a manifestat o oarecare supunere şi adoraţie faţă de opera lui Tolkien, în "Cele două turnuri" s-a îndepărtat adesea de la litera scrisă (ba chiar, se zice, l-a făcut pe Smeagol să semene cu George W. Bush). Aşa se face că o operă care se situează (ca număr de exemplare vândute) imediat după Biblie, rămâne în continuare o necunoscută pentru tinerii cititori români. Preţul prohibitiv, atât al ediţiei copertate cât şi al celei broşate, a făcut ca "Stăpânul inelelor" să nu intre decât în marile biblioteci şi într-un număr de exemplare nesemnificativ. Grosul tirajului a fost cumpărat, precum a plănuit şi editura, de cei puşi în mişcare de campania publicitară de lansare a filmului, promoţie gălăgioasă care i-a deranjat şi i-a îndepărtat pe literaţii "cu pretenţii". Cronica lui Laurenţiu Brătan, publicată în Revista 22, nr. 8/2002, e semnificativă din acest punct de vedere.
Românul încă îşi trăieşte groaza şi nehotărârea, el n-a pornit pe lungul drum ce duce pe buza Muntelui Osândei şi n-a aruncat Inelul Suveran forjat de Ceauşescu, căutat de Nazgulii călări pe maşini cu girofaruri şi sirene. Suntem încă o ţară supusă Mordorului, înspăimântată de hoardele de orci ce defilează sub flamurile roşii ale unui trecut pe care nu-l ştim învinge şi părăsi. Dar mai avem o şansă. Câtă vreme în codrii noştri informatici vieţuiesc iele, şi oameni ce iubesc cărţile într-atât încât le ştiu pe de rost, şi pro-scrişi mucaliţi, şi hobbiţi care nu iubesc aventurile, dar le duc la bun sfârşit, norocul va fi de partea Binelui, iar Răul va putea fi învins.





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





CĂRŢI NOI PE CREASTA VALULUI

Mircea Opriţă


(Fragment inedit din ediţia a 2-a a volumului Anticipaţia românească, în curs de tipărire la Editura Viitorul Românesc, Bucureşti)
     

Ona Frantz (n. 1973) debutează strălucit în roman, cu Sfâşierea (1999), carte complexă, în ciuda aspectului de saga eroico-folclorică pe care îl imprimă principalul său fir narativ. Acţiunea se plasează într-un imperiu atemporal, sofisticat, unde Lemur Al Şaptelea, „khaidasul de Sylias“, îşi exercită funcţia în virtutea prerogativelor conferite de convenţionala sa autoritate feudală. Dictator absolut, dar nu lipsit de înţelepciune, el are în jur sacerdoţi dubioşi, cohortele disciplinate şi aparent decerebrate ale soldaţilor, intriganţi obsedaţi de tron, „femei născătoare“ şi alţi servitori ierarhizaţi – figuraţie prezentă, îndeobşte, la o Curte medievală care se respectă. Toţi aceştia există şi se manifestă în ţesătura durabilă a regulilor de comportament ritualic, sub o etichetă imuabilă, fascinantă în stranietatea ei preţioasă şi greoaie. O lume a castelor intrate în conflict multisecular, a răzbunărilor interminabile, a comploturilor urzite cu artă, a abuzurilor făcute în numele puterii „khaidatice“, a unor siluiri fără scrupule şi torturi pline de rafinament. Premisa poveştii este oferită, aşadar, de basm, însă romanul o dezvoltă nu în sensul de-acum banalizat al celui popular, ci spre complicaţia fascinantă la care ajungea, de pildă, un Frank Herbert într-un efort asemănător de inventare a unui mediu profund artificial, dar coerent. Tot basmului îi aparţin, în fond, portretele desenate în spiritul spectaculosului extravagant, figurile înveşmântate fastuos, interioarele sfidătoare prin opulenţa lor răsfrântă în apele îngheţate ale pietrelor nestemate. Însă universul autoarei este, totodată, şi unul al implanturilor semiorganice, al celulelor de identificare purtate de fiecare cetăţean sub pielea frunţii, al minţilor „demontate“ prin experiment ştiinţific. Iar tabloul cutremurător al chipurilor împietrite în masca rituală – artificiu în cele din urmă protector, fiindcă nu lasă să se ghicească gânduri sau sentimente, adesea mortale pentru cel deconspirat de propriile-i slăbiciuni – stă alături de strategii războinice pentru care prezentul nostru mai are încă de aşteptat.
Pe acest fundal compozit, atingând performanţe de arhitectură barocă, se mişcă, aşadar, personaje numeroase, atinse şi ele de spiritul complicaţiei. Stilizate excesiv în sensul unei frumuseţi artificiale şi preţioase (tânărul Khaidas cu coama sa de păr bleumarin, ori sarmatrizii cu plete blonde până la genunchi, strânse în cozi neverosimile, prin inele vegetale), unele portrete amintesc de performanţe similare ale lui Vladimir Colin. Ele accentuează caracterul fabulos al universului compus de autoare, dar rămân, totuşi, ancorate în sfera unei trăiri căreia nu-i lipsesc bogăţia simţirii şi profunzimea ideilor. Alte personaje, ieşite dintr-o exploatare abilă a grotescului, sunt şi ele memorabile, punând în lumină o nesecată invenţie a amănuntului dezagreabil şi teratomorf:

 „Uşa se deschise încet şi Confidentul îşi strecură pe lângă ea trupul hidos. Ahon făcu o grimasă de dezgust, pe care nu şi-o putea stăpâni ori de câte ori privea spinarea încovoiată a Confidentului, chipul său pământiu şi mai ales umărul drept, însemnat de naudru cu o excrescenţă ca un început al unei a treia mâini. Din această pricină, Invenio Maul nu purta decât haine special croite pentru el, care să-i învelească lejer şi cocoaşa, şi umărul proeminent. De câte ori avea ocazia să-l privească, Ahon îşi amintea cu oroare de ziua când fuseseră împreună la una dintre femeile născătoare cumpărate de Adul Karavas. Curiozitatea i se transformase în scârbă când dăduse cu ochii de trupul gol al Confidentului. Ciotul de pe umăr avea o culoare sângerie. Cele două degete boante tremurau convulsiv şi erau mereu umezite de o substanţă gălbuie şi vâscoasă care mustea prin porii imenşi ai rudimentului de piele.“

Asemenea explorări ale dizgraţiosului fizic şi moral vin să ilustreze condiţia unei societăţi intrate de milenii într-o derivă debusolată, cu structuri măcinate de putreziciune, de vicii incorigibile, de violenţă şi teamă. O imagine de coşmar dantesc amestecat cu extazul în monstruozitate al tablourilor olandezului Hieronymus Bosch îşi întipăreşte profund pecetea asupra lumii pervertite din roman.

 „Sala de consilii părea dintr-o dată prea mare pentru ei doi. Pe vremuri, îşi aminti Regor, era complet albă, însă Lemur Al Şaselea găsise cu cale să-şi defuleze sexualitatea neîmplinită pe acel imaculat sfidător pentru el. Sub efectul drogurilor magice, fualzii, creatorii-de-himere, migăliseră un an întreg la fantasmele sângerii şi violete, ascunzând chipul pereţilor sub imaginea unui bestiar surprins în plină orgie devastatoare; nuduri de fecioare sfielnice, cu ochii mari ascunşi în spatele genelor neguroase şi şerpi cu gurile căscate izvorând în mănunchi din magicul lor triunghi pubian, isadelfi cu pielea vineţie şi cu unghiile lungi ca săbiile înfipte în propriii lor ochi şiroind de umoare şi sânge, tigri feroce împreunându-se cu copile încă nepârguite, bărbaţi neranzi înlănţuiţi, cu zalele încleştate în carne şi cu ochii ieşiţi din orbite în timpul castrării, răgete, plânsete, urlete de extaz feroce... limbile de foc negru încolţind fiecare imagine şi prevestindu-i infernul.“

Ona Frantz îşi ramifică povestirea pe mai multe trasee, care, în cele din urmă, construiesc etajele necesare înţelegerii romanului său. Un prim nivel este cel al naraţiunii exotice, proiectate în fabulos galactic şi, simultan, într-un trecut imemorial. Legendarul se întâlneşte aici cu eroicul exaltat din literatura de consum, care creşte din intrigi şi lasă în urmă munţi de cadavre. Între reperele stabilite, se discută problema Puterii, a unei puteri depravate sub strălucitorul ei veşmânt şi în nesiguranţa perpetuă generată de însuşi aspectul său totalitar. Perspectiva tronului khaidatic sau, dimpotrivă, într-o abordare revoluţionară, cea a distrugerii lui iau minţile potentaţilor, generând jocuri duble, capcane, asasinate senine, confruntări armate. Din fericire, naraţiunea nu rămâne la acest nivel strict epic şi aventuros. Ea are şi o dimensiune mistică, asupra căreia ne previne însăşi figurarea temei principale în termeni de mistică a Puterii, mai curând decât ca ilustrare în regimul normal al mecanismelor unei societăţi.
Veritabilul nivel mistic al cărţii se dezvoltă însă în jurul copilului Ainatos, prezenţă simbolică, derivată din sugestiile Apocalipsului creştin. Ainatos întruchipează penetrarea simultană a Binelui şi Răului, ca valori absolute, în unul şi acelaşi trup. În el se va da lupta finală dintre Paradis şi Infern, prezisă ca moment premergător sfârşitului lumii. În entitatea sa fragilă şi-au făcut loc esenţe originare incompatibile: şi Iahvas-Dumnezeu, şi puterea diavolească. Un asemenea act de conglomerare cosmică sacrifică inevitabil natura umană, producând o continuă retragere a inocenţei, dar şi disperarea mută a celui ce se descoperă manipulat de forţe teribile. Nu există hazard, ci doar predestinare, până şi încălcările limitelor sunt înscrise cu literă veşnică în concepţia ce domină, în roman, o materie agitată tumultuos, dar sub semnul zădărniciei. Dislocat fără voia sa din condiţia omenească, pruncul Destinului va fi transferat, din jocuri obscure, într-o condiţie a cosmicei singurătăţi. Evident, introducerea unui asemenea rol complicat într-o partitură ce părea să evolueze în mod suficient sieşi la nivelul „realist“, pur narativ al povestirii, reprezintă o dificultate suplimentară. Asumându-şi-o, autoarea o rezolvă însă inspirat, cu fineţe şi subtilitate. Ilustrarea textului biblic (devenit, în parafrază, „Cartea Cerească a sarmatrizilor“) e infiltrată de sentiment uman bine dozat. Cu cele două jumătăţi ale sale, contradictorii, Ainatos ne apare ca o stranie împletire de oroare şi gingăşie, chiar şi în ipostaza lui supranaturală, din ce în ce mai desprinsă de contingent. Titlul romanului, neaşteptat pentru un text SF, în acest registru mistic îşi găseşte explicaţia. „Sfâşierea“ priveşte mai întâi ruptura brutală a omului de cele ale sale, spre a îndeplini misiuni aflate mult deasupra lui. Sfâşiere este şi drama celestă a lui Ainatos, în care se confruntă dureros esenţe fundamentale şi complet antagonice ale Universului. Sfâşiere va fi şi secvenţa apocaliptică din final, când cuvântul se referă la lumea însăşi, devastată şi anihilată – aşa cum pretinde Cartea Cărţilor – pentru căderea omului în depravare morală şi a instituţiilor sale în experiment nereuşit.
Acest al treilea nivel al romanului, cel apocaliptic, concentrează un amestec de concepţie teosofică şi figurări simbolice menite să-i dea expresivitate ca reprezentare artistică. Cu tot determinismul strict în regimul căruia par să evolueze mişcările lumii, sancţiunea divină nu e lipsită de impresia unei calme, dar triste seninătăţi. Ceea ce trimite gândul spre noi începuturi, sub semnul cărora Creaţia ar urma să-şi găsească o şansă mai bună. Prin elemente puţine, dar pregnante, romanul face aluzie la spaţii „clasice“, mitologizate, din „baza de date“ a SF-ului: Lemuria, continentele dispărute, tot atâtea sugestii ale unui început mereu reluat, într-o căutare neîntreruptă a desăvârşirii.
Ignorând cu premeditată nepăsare orice estetică punk, cartea îşi dezvoltă un stil potrivit substanţei sale bogate şi inteligent organizate. Abordările ironice nu-i sunt străine autoarei, dar ele se rezumă la situaţii pretinse astfel de context. Lucrarea în ansamblu ne apare ca opera unei poete de talent, pentru care tratamentul liric nu înseamnă dulcegărie sau verbozitate metaforică, ci mai degrabă revelarea unor armonioase, dar dure contururi ale lucrurilor. Ona Frantz are, evident, sensibilitate, însă nu şi acele marcaje aproape tradiţionale ale „literaturii feminine“ – sentimentalism, lirism în exces, militantism sufragetist, exclusivist şi ostentativ – pe care le întâlnim, în diferite grade, la alte scriitoare consacrate genului (Georgina Viorica Rogoz, Rodica Bretin). Impresionate de realele sale calităţi literare, voci critice nu au întârziat să declare Sfâşierea drept o apariţie unică în SF-ul românesc. Dacă nu este străină ca substanţă şi spectacol exotic de epopeea Dune, romanul are, totuşi, mai multă profunzime în registrul său ideatic, acesta din urmă cu preponderenţă filosofică şi religioasă. Operă rotundă, cel mai mare accident care i s-ar putea întâmpla ar fi acela de a-şi secreta, ca în cazul lui Frank Herbert, derivate epice din ce în ce mai diluate, pe gustul amatorilor de SF repetitiv şi convenţional.

Împreună cu Ona Frantz, Florin Pîtea (n. 1971) se plasează în fruntea „literaţilor“ generaţiei lor. Lucru cu atât mai de mirare cu cât, dacă materia gen fantasy a Sfâşierii se preta prin însăşi natura ei la o prelucrare cu mijloace literare, semnatarul volumului Necropolis (2001) operează efectiv cu teme şi motive cyberpunk. Traducător din scrierile lui William Gibson, Bruce Sterling, Nancy Kress şi Greg Egan, Pîtea consideră că „fără cărţile lor viaţa ar fi mult mai monotonă“ şi îşi aduce propria sa contribuţie la polifonia contemporană printr-un număr de povestiri admirabile, compuse în maniera americanilor pomeniţi mai sus. Cum s-a văzut, şi alţi nouăzecişti români s-au aruncat cu febrilitate asupra subiectelor descoperite în labirintul realităţii virtuale. La mulţi dintre ei plăcerea halucinaţiilor „techno“ sau „echo“ este atât de mare, încât apropierea de asemenea trufandale ale tehnologiilor cibernetice refuză tratamentul artistic, fiindu-i suficientă relaţia nemijlocită, „pură“, ca o trăire extatică a efectelor unui drog. Florin Pîtea, în a cărui povestire de debut (Noaptea cea mai lungă) unii recunosc cea dintâi proză cyberpunk scrisă de un român, vizitează domeniul cu o surpinzătoare voinţă de a-i fructifica produsele „inginereşti“ în regim artistic. El îşi conduce textele nu spre o ruptură cu realitatea, ci în spiritul unei experienţe „realiste“, al cărei conţinut, însă, concentrează substanţa unei verosimile lumi viitoare. Tulburătoare, lumea aceasta e străină de măsurile cu care tradiţia judecă lucrurile. Surprinzător e faptul că din ea n-au pierit cu totul căldura sufletească şi spiritul uman.
Explorării „pe dinăuntru“ a universului cibernetic îi lipsesc, aici, aspectele de vertij sufocant din Neuromantul, fiindcă aventura în cascadă a cowboy-ului de consolă se înlocuieşte cu o desfăşurare epică mai calmă, favorabilă decantării unor sensuri omeneşti. Autorul povesteşte „curat“, cu sobrietate, atent la efecte de emoţie şi culoare. Într-o asemenea abordare cumpătată, senzaţionalul apare cumva „îmblânzit“, proiectat în banalitate. Ashton, în Phoenixul din Kansar City, bântuie trist străzile reci şi murdare ale secvenţei sale de viitor, printre figuri de un teribilism exotic şi, în fond, insignifiant ca valoare fundamentală. El nu e un ins cu simţurile castrate. În condiţiile unei lumi fără speranţă, idealul său se limitează la puţin, dar puţinul acesta este esenţial. Viaţa îl poartă în derivă, ar putea fi şi el un „gunoi“ robotizat, siluetă fantomatică în peisaj, pe seama căreia SF-ul comercial să-şi dezvolte scenariile convenţionale. Relaţia de o emoţionantă ambiguitate cu un muribund – pentru care Ashton ajunge să fure, să cerşească şi chiar să vrea să ucidă – reprezintă, bineînţeles, cu totul altceva. Ca personaj, el are „extravaganţa“ de a se comporta uman, cu reacţii corect acordate la o lume esenţialmente dezumanizată.
Povestirile din culegerea Necropolis (2001), ca şi altele neincluse în volum, se dezvoltă, la un anumit nivel al construcţiei, din acumulări de fapte mărunte, de gesturi aparent neînsemnate, care descriu însă eficient personajele şi proiectează o lumină vie asupra cadrului imaginat. Pentru consumatorul obişnuit de SF, a introduce în text pasaje despre vreme reprezintă aproape o impietate, ca şi a descrie minuţios îmbrăcămintea cuiva, atunci când nu e compusă din piesele de universală folosinţă ale combinezonului de astronaut. Florin Pîtea, în schimb, nu se dă înapoi de la astfel de corvezi ale scriiturii, rezervate amănuntului lipsit de strălucire. Eroii lui se preocupă de hrană, de somn, de facturi plătite şi neplătite. Tensiunea se acumulează treptat în materialul amorf. Lucrările au, pe se altă parte, încărcătura lor de senzaţional, dar aceasta ni se prezintă într-o permanentă fuziune cu elementul concret, cu banalitatea fundamentală. Personajele pot fi uneori viruşi de reţea întruchipaţi în entităţi de o inteligenţă diabolică (precum în Shai Tan), sau dragoni vorbitori, din categoria figurilor belicoase întâlnite prin jocurile de computer. În Ancalagon, un orb care mânuieşte sabia ninja cu priceperea samurailor profesionişti vede lumea prin ochii păsării sintetice pe care o poartă pe umăr. Tânăra Sly din Suburbia face surf printre clădirile aproape înghiţite de apă ale oraşului Los Angeles, pe sub flash-urile fotografilor japonezi. Cetăţenii unei Românii viitoare sapă şanţuri echipaţi, pe sub salopetă, cu veste antiglonţ (Plimbarea de după-amiază). În categoria senzaţionalului intră, apoi, multe elemente din decor, acesta din urmă deloc plat, ci adecvat unei lumi a viitorului ce-şi afişează într-o deplină lipsă de pudoare extravaganţele şi obsesiile. Deasupra consumatorilor indiferenţi, din tavanul unui local atârnă „mii de falusuri din termofibră translucidă care unduiau lent, creând senzaţia stranie că sunt pe o pajişte bătută de vânt“. Transferată unei lumi anticipate, imaginea aminteşte de Creangă din povestirile sale „deocheate“. O frizură din fibre optice implantate pe craniul cuiva face ca purtătorul să arate „ca rezultatul împerecherii unei reptile jurasice cu un foc de artificii“. Autorul îşi cultivă umorul cu o degajare remarcabilă. E mult amuzament ironic în povestirile lui, fără ca acesta să deraieze în veninul dens al maliţiei. Aluziile sunt adesea neaşteptate şi de bun efect comic. Într-o staţie de metrou, o negresă vinde americanilor romane SF est-europene, iar un individ pe nume Messiah locuieşte într-o casă atât de dezordonată, încât vizitatorul ajunge să se întrebe dacă stăpânul locului „putea găsi patul sau masa fără hartă“. Plasat pe o instalaţie muzicală, bustul de plastic al lui Beethoven are „epoleţi de LED-uri care clipeau, indicând intensitatea pistelor sonore. Un şir de bolduri înfipte în fruntea şi tâmplele statuetei o făceau să arate ca o versiune kitsch a Statuii Libertăţii“. Nici un respect cultural nu există în această dezinvoltă lume a surogatelor spectaculoase, căreia autorul îi dă o culoare fascinantă, făcându-ne-o simpatică, în ciuda oricăror reţineri şi prejudecăţi. SF-ul său trăieşte excelent dintr-o asemenea manieră comico-ironică de abordare a lumilor viitoare. Deşi alimentată masiv cu descripţii ale superficialităţii consumiste, literatura aceasta nu e deloc superficială.
În mod paradoxal, nu însă şi inexplicabil, materia epică a prozelor lui Florin Pîtea e străbătută uneori de spiritul îndoielii etico-filosofice, cu aplicaţie chiar şi la domeniul cyberpunk. Acolo unde sefultura se lansează orbeşte în tentanta, dar nu foarte diversa ofertă a realităţii virtuale, autorul, într-un discurs eseistic tensionat, nu ezită să pună întrebări incomode:

 „... şi ce sens are să-ţi implantezi mufe craniene sau microreceptoare dacă intri în reţea doar ca să urmăreşti emisiunile guvernamentale necodate, care-ţi oferă varianta senzo a peltelii de la televiziune, sau dacă rătăceşti fără să ştii unde vrei s-ajungi, ăia de la Asahi Shimbun au făcut o statistică şi se pare că mai bine de jumătate din utilizatori accesează reţeaua ca să se afle-n treabă, şi anul trecut în reţea s-a ivit Iisus care predica, iar gură-cască ăştia se strângeau cu miile să asiste, bună şi realitatea virtuală la ceva, mai trist a fost când s-a aflat că Iisus era produs de un programator de la Apple, şi programul a fost şters, pe programator l-a dat în judecată Vaticanul, iar acum tipul cultivă bumbac la Parchman, şi nici măcar n-o făcuse pentru bani, dar procurorul s-a făcut că nu ştia, poate asta caută cei ce rătăcesc, sau oricum ceva asemănător, ceva blând şi sigur şi constant într-o lume unde totul merge prea tare şi prea repede, cum s-a întâmplat în America de Vest, la Santa Monica, unde o clădire a fost demolată înainte să fi fost construită în întregime, tot şuvoiul ăsta de schimbări ce se petrec cu viteză nebună, te dezorientează şi te obosesc, iar uneori te întrebi dacă-i folosesc într-adevăr cuiva...“

Asemenea popasuri în meditaţie nu strică SF-ul, ci dimpotrivă, dau firului său epic o contrapondere menită să-i aducă partea de senzaţie la nivelul verosimilului şi al credibilităţii. Autorul apelează însă mai rar la comentariul din culise, lăsând de regulă libere desfăşurările subiectelor sale. Chiar burduşite de extravaganţă, ficţiunile au plauzibilitate literară. Personajele sunt creionate economicos, din linii puţine dar pregnante. Tonul relatării este surprinzător de „uman“, dialogurile conduse interesant, cu replici neaşteptate şi pauze de efect. Prozele au o desfăşurare secvenţială, pe două sau chiar trei paliere ale naraţiunii, armonizate cu grijă. Când doreşte să demonstreze ceva, autorul o face în minimum de fraze, ceea ce ţine iarăşi de literatura veritabilă, contrastând cu prolixitatea dezordonată a altor compuneri SF.
 Povestirea ce dă titlul volumului ni se pare cea mai apropiată de comicul inteligent şi logica „rece“ din Istoriile insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. O premisă aparent banală în SF (dorinţa firească a omului de a-şi învinge moartea) conduce curând la o veritabilă escaladare a nebuniei cibernetice. Nemulţumită de tehnica sarcofagelor criogenice, civilizaţia viitoare se transpune treptat în memoria calculatoarelor, continuându-şi existenţa în spaţiul artificial al informaţiei, prin personalităţi simulate. În consecinţă, reţeaua Internetului va fi invadată de „necrosofturi“, impunându-se rediscutarea şi, mai ales, redimensionarea actualelor reguli de comportament social. Situaţiile imaginate în marginea birocraţiei contemporane au haz, dar şi justificare logică. Încadrarea noii realităţi în „normalitatea“ socială pretinde, astfel, măsuri juridice uluitoare: legi privitoare la protecţia necrosofturilor, la libertatea lor de mişcare în reţelele publice şi private, precum şi obligaţii cetăţeneşti foarte clare (îndeosebi cele legate de sistemul fiscal). Necrosofturilor, spre a fi reprezentate echitabil în Parlament, li se acordă drept de vot. „Ca o consecinţă indirectă – se amuză autorul – titlul de senator pe viaţă s-a transformat, devenind senator pe viaţă şi pe moarte“. Statutul de inferioritate al necrosofturilor generează în campaniile electorale discursuri despre segregaţia dintre vii şi morţi, cu consecinţe inclusiv asupra proprietăţii limbajului autorizat (în sens de „political corectness“): oamenii nu mai trec în nefiinţă, ci în „necrofiinţă“ etc. Escaladarea culmilor absurdului produce enunţuri emise fără umbră de zâmbet, cum le stă bine bunilor povestitori de anecdote memorabile. Prin marşuri de protest şi greve (în realitatea virtuală, bineînţeles) necrosofturile obţin egalitatea în drepturi cu cei vii, pentru ca imediat diverse organizaţii de tip civic să militeze pentru integrarea deplină a viilor şi morţilor „într-o societate armonioasă“. În acest sens, urmează a fi abolite legi ce interzic necrofilia, căsătoriile mixte şi dreptul cuplurilor decedate de a adopta copii. Cu timpul, „cetăţenii morţi, dar activi“ ajung să împânzească ierarhiile Pământului, eliminându-şi concurenţa şi impunând în chip firesc transformarea ciberspaţiului în Necropolis. Florin Pîtea îşi construieşte cu abilitate ideile, dezvoltările sale logice au inspiraţie şi cursivitate, iar răsturnările de situaţie (precum o dovedeşte acest transfer al complexei realităţi sociale a viilor asupra celor decedaţi) sunt subtile şi imprevizibile, generatoare, la rândul lor, de plăcere estetică.





PRO-EMINENŢE: Sandu Florea





BENZI DESENATE
   # Hotelul viselor (continuare din Pro-Scris 13-14 şi Pro-Scris 15-16 )
   # Fortăreaţa (după o povestire de Ovidiu Bufnilă)





PRO-GRESII





BOALA VACII GRASE
(al doilea simptom)

Cornel Robu


(continuare din numărul trecut)


Acompaniat cu tromboane, cu claxoane, cu turle şi sobe, aiurea înţeles şi aiurea comentat, expus astfel cu inconştienţă ridicolului şi deriziunii, unul dintre cele mai bune romane ce s-au scris în science-fiction, Mâna stângă a întunericului (The Left Hand of Darkness, 1969) de Ursula K. Le Guin, s-a transformat din atú în „carte moartă“: un atú forte care, mai bine jucat, putea fi decisiv în dezarmarea atâtor prejudecăţi şi suficienţe „estete“ de la noi, la fel de bine înrădăcinate acum ca şi până mai ieri. Dar cine să facă acest lucru, pe mâna cui e lăsată, pe mâna cui a găsit cu cale Editura Nemira să lase asemenea operaţie de fineţe estetică?
Fireşte - fiind vorba de „vaci grase“ - pe mâna energică (oare şi darnică, în compensaţie?) a cuiva priceput în păstorirea şi ţesălarea unor astfel de lăptoase animale :
„Mă explic: o băşică umplută cu hidrogenul colectat din rumenul vacii va ridica animalul, rupând lanţurile care îl ţin, de milenii, legat de pământ! Aripile "fotosintetice" se vor adăuga şi ele la energia de care este nevoie pentru zbor şi animalul se va deplasa, fără muşchi suplimentari şi fără transformarea exagerată a scheletului. Dotate cu băşici de zbor bine concepute, vacile vor hălădui ziua în cer, undeva, deasupra plafonului de nori, pentru a realiza optim fotosinteza, iar noaptea, combinarea efectului de răcire a hidrogenului cu îngreunarea ugerelor, va readuce animalele Ia sol, pentru muls.“ (Virgula dintre subiect şi predicat aparţine autorului citat - n.n.)
„Nu vor fi, probabil, necesare lumini de semnalizare - dar nici nu ar fi greu de obţinut, din punct de vedere al biologiei. Există, ştim cu toţii, bacterii care prin conversia chimică produc lumină, într-o gamă de culori (în unele organisme au şi fost, de altfel, introduse gene pentru proteine producătoare de lumină - luciferază - în scopuri de cercetare ştiinţifică). Nu va fi greu, deci, să facem vaca să emită lumină roşie în momentul când începe să cârmească spre dreapta şi, să zicem, o lumină verde pentru celalalt sens.
Pe timp de ceaţă, controlul zborului va fi mai greu desigur, dar s-ar putea folosi o frecvenţă de radar ultrasonic (brevetată după lilieci): credem însă că masa mai mare a vacii (faţă de liliac) ne va impune frecvenţe mai joase - ceea ce va impieta asupra sesizării corecte, de către animalul zburător, a direcţiei exacte de zbor. Şi aici există însă o soluţie, chiar una simplă: dotarea vacilor cu claxoane.
Căci folosirea unor girofaruri ultra-luminoase, de genul color cu care sunt dotate aeronavele, nu ar merge aici, instalarea pe vaci a unor organe "electrice" de felul celor existente la ţiparul electric sau la unii peşti (speciile Electrophorus şi Torpedo) ar duce la situaţia (atenţie!) ca, curentul electric obţinut să fie finalizat prin tuburi pulsative cu xenon, purtate, eventual, de zburătoare între coarne sau în vârful cozii.“
Serviciile unui văcar calificat şi cu experienţă se impun, de la sine, căci riscurile nu lipsesc:
„Sistemul digestiv al vacii produce o mare cantitate de gaz. De fapt, ştim cu toţii că atunci când vacile se hrănesc cu leguminoase (lucerna, de pildă), presiunea gazului intern le poate fi fatală (se cunosc cazuri de vaci care au explodat, pur şi simplu!). Există, de altfel, chiar şi o tehnică chirurgicală prin care excesul de gaz poate fi eliminat, dar este o tehnică periculoasă şi neeconomică, fiindcă gazul eşapat (mai ales metan) poate exploda în mod spontan, incendiind paiele din staule, distrugând grajduri şi ferme.“
Nu am citat, cum s-ar putea crede, din vreun manuscris inedit al lui Urmuz, recent descoperit, ci dintr-un grav Editorial al revistei Anticipaţia - CPSF, relativ recent (nr. 341, decembrie 1996), sobru intitulat Un proiect practic pentru mileniul IV şi girat de prestigioasa semnătură a „directorului onorific“, Alexandru Mironov, nimeni altul decât sagacele exeget sf care-l descoperea - psihanalizabil? - pe Mihail Gorbaciov, „trădătorul care învinge“, „politicianul care nu trebuie uitat“, în... „bagajul personal pe care-l port de-a lungul vieţii“, bagaj în care-i îndeasă otova pe „scriitorii de science-fiction“, „aceste Pithii moderne“, „cu adevărat oracole ale lumii“.
Aferim!
Acesta e omul al cărui nume a ajuns azi să fie sinonim, în România, cu science-fiction! Şi nu lui, în primul rând, ar trebui să-i fie ruşine.

*

Cât despre calitatea traducerilor de science-fiction apărute în româneşte - al doilea simptom, cum spuneam, al „bolii vacilor grase“ - avem aici o adevărată tradiţie, de neinvidiat, a contraperformanţelor şi antimodelelor: traduceri sefulte, vorba lui Voicu Bugariu. Aveam şi înainte de 1989 adevărate recorduri în materie de traducere proastă, execrabilă de-a dreptul uneori, dar care, cel puţin, se exersa pe suprafeţe mici, se limita atunci la „cazuri punctuale“, cum se spune azi, la scurta povestiri, celebre de altfel: Reci ecuaţii (The Cold Equations, 1954) de Tom Godwin (Ecuaţiile nemiloase, în Almanahul „Contemporanul“, apărut în primăvara lui 1989) sau Steaua (The Star, 1955) de Arthur C. Clarke (în Vatra, nr.99 / 1979, sau - altă versiune - în culegerea Nici un zeu în Cosmos, 1985) ş.a. Candidatura („nomination“!) la titlul de „cea mai proastă traducere românească a unei povestiri sf“ le este, recent, serios ameninţată, în Jurnalul SF (nr.164 / 1996), de Lumina altor lumi (sic! de fapt: Lumina unor zile de-altădată) (Light of Other Days, 1966) de Bob Shaw. În toate aceste cazuri, şi în multe altele încă, regăsim în toată splendoarea ei aceeaşi cârpăceală penibilă şi iresponsabilă care măcelăreşte fără milă texte superbe, unele devenite „clasice“, în aşa hal că nu mai rămâne din ele decât o gângăveală oligofrenă, o insultă la adresa limbii române, dar şi la adresa unor capodopere (pentru că efectiv este vorba, nu o dată, de adevărate capodopere ale genului), asasinate şi servite ciulama publicului românesc sefult.
Toate aceste falnice virtuţi le vor vedea însă ridicate la pătrat, la cub şi la teseract abia anii '90, pentru că abia acum intră cu brio în scenă (pe păşune, adică, pe islazul comunal al sf-ului românesc) plăvanele „vaci grase“, ponderoasele, planturoasele şi voluminoasele traduceri în serie, marile bovine şi bubaline ale traducerilor proaste, poliglotele dar agramatele ierbivore, rumegătoare şi bălegătoare, revărsându-şi pe ample suprafeţe de roman şi de trilogie incompetenţa lingvistică şi contraperformanţa literară. Grajduri şi staule întinse pe sute şi pe mii de pagini, podite şi podidite de un bălegar verbal neasanat, nerânit redacţional de nimeni, de nici un onor „consilier literar“, „consultant de specialitate“ ori simplu angajat editorial, simplu „redactor de carte“, resping până şi pe cel mai binevoitor vizitator, pe cel mai răbdător cititor, descurajează până şi cel mai zootehniceşte aseptic interes. Un singur caz, cules cu penseta dintre multele posibile (în rest, să mai rămână de rânit şi pentru viitorii virtuali „cronicari ai traducerilor“, care deocamdată nu prea se îndeamnă la lucru şi a căror acţiune de igienizare îşi face azi simţită lipsa atât de acut).
Helliconia (1982-1985) de Brian W. Aldiss este una dintre cele mai renumite trilogii de science-fiction, din care au apărut în româneşte, la Editura Dante din Craiova (anul apariţiei neprecizat, deductibil 1995) primele două volume: Helliconia - primăvara (Helliconia Spring, 1982) şi Helliconia - vara (Helliconia Summer, 1983); în treacăt fie spus, n-ar fi sunat mai bine, în româneşte, Primăvară pe Helliconia şi Vara pe Helliconia?
Dar nu aceasta e nenorocirea, ci gravul prejudiciu pe care traducerea - catastrofală! - îl aduce însăşi ideii de science-fiction: dacă răuvoitorilor şi dispreţuitorilor le mai lipsea o dovadă că „sf-ul e o porcărie“, acum o au! Până şi lipsa de prejudecăţi cea mai ireproşabilă, până şi ataşamentul aprioric al adeptului de mai înainte convins, predispoziţia lui spre bunăvoinţă şi indulgenţă „în alb“, atracţia cea mai genuină şi necondiţionată - dau înapoi în faţa dezolării şi repulsiei irepresibile pe care le produce un astfel de moloz verbal, un astfel de rebut elefantesc, un astfel de deşeu metabolic nu de vacă, ci de elefant, incredibil mai întâi prin chiar faptul că există, că se lăfăie pe aproape nouă sute de pagini, incredibil apoi şi prin evidenţa că şi-a găsit drum spre tipar şi spre girul unei edituri. Căci ambele volume etalează cu emfază o pretinsă asistenţă profesională asigurată de un „consilier literar“ en titre al editurii (Daniel Cristian Dumitru), consilier care însă nu-i ştie consilia pe traducători (Elena Daniela Radu, respectiv Mihaela şi Ştefan Dumitraşcu) nici măcar în privinţa celor mai elementare norme şi uzanţe ale limbii române, începând cu interdicţia absolută de a pune virgulă între subiect şi predicat. Solidar, toţi ca unul, „au făcut-o de oaie“ (recte „de vacă“).
Nu numai în acest caz, ci în general, în traducerile româneşti de science-fiction, timpurile verbale se amestecă haotic, se substituie la întâmplare şi se confundă bezmetic. Regimul persoanei a III-a a perfectului simplu, de exemplu, instrumentul narativ prin excelenţă, consacrat ca atare în tradiţia literară românească (dar, atenţie, nu şi persoanele I şi a II-a ale aceluiaşi perfect simplu: acestea nu mai sunt formule narative, ci doar simple forme dialectale), aşadar regimul narativ al perfectului simplu este sistematic confundat cu regimul, mai delicat, întrucât mai nuanţat, mai elastic şi mai complex, al perfectului compus; şi exemplele abundă: nu e loc aici pentru citate mai ample, dar oricine poate deschide la întâmplare, la orice pagină din cele 430 câte numără, romanul Helliconia - primăvara, în Helliconia - vara (447 p.) „recolta“ fiind, ce-i drept, mai slabă, dar totuşi substanţială.
După cum, iarăşi ca tendinţă generală în traducerile de science-fiction, prepoziţia „de“, atât de frecventă, de productivă şi de performantă analitic în româneşte (mai compensând astfel ceva din inaptitudinea ereditară a limbii române, ca a oricărei limbi romanice, în materie de formare sintetică a cuvintelor prin compunere), acest factotum care este „de“, aşadar, apare sistematic substituit cu „din“, în atributele substantivale ce exprimă compoziţia sau materia constitutivă. Abia deschidem Helliconia - primăvara, şi iată ce putem citi :
„Yuli avea şapte ani şi era, de fapt, un om matur, când s-a cuibărit cu tatăl lui într-un adăpost din piele [...]. După o vreme de dat din picioare şi din mâini, când aerul se umpluse deja de vaporii respiraţiei lor, s-au retras din nou în adăpostul din piele, să aştepte.“ (pp. 8 - 9).
 Nu ştim dacă va mai veni vreodată acea frumoasă „vreme de dat din picioare şi din mâini“, nu ştim nici dacă Yuli şi tatăl lui nu sunt cumva niscaiva microorganisme sau, cel mult, nişte purici sau căpuşe care s-au cuibărit şi ei/ele, cum au putut, în „adăpostul din piele“, în cutele din epiderma rugoasă a vreunui bivol, sau bizon, sau yelk, sau biyelk, sau phagor, creaturi exotice care apar şi ele în text; ne dumirim că nu e vorba decât de un banal „cort de piele“ (sau „cort de piei“) când, ceva nai încolo, dăm şi peste un „guler din piele“ (p. 37), şi peste „cizmele din piele“ (tot 37), apoi peste o „oală din bronz“ (18) şi un „coif din bronz“ (37), o „perie din pene“ (33), o „fortăreaţă din lemn“ (23), „adăpostul din granit“ (25), câini închişi în „coteţele lor din zăpadă“ (26) ş.a.m.d. Sporadic, avem parte, ce-i drept, şi de normalitate: „vasul de bronz“ (13), „blocuri de piatră“ (22), „crustă de gheaţă“ (23). „morman de zăpadă“ (27), „turnuri de piatră“ (29), „fâşia de piele“ (29). Ne îngroapă însă, definitiv, avalanşa obiectelor „din piatra“: „trecerile înguste din piatră“ (42), „zeul din piatră“ (42), „statuia zeului, cu fruntea lată, cu ochii mari, din piatră“ (42), „ochii negri din piatră“ (33), „mobilă detaşabilă din piatră“ (47): „Camera era mobilată cu mobilă detaşabilă din piatră, acoperită cu scoarţe colorate. Era luminată de o lampă dublă, aşezată pe un suport din fier. Doi oameni stăteau la o masă din piatră“ (48). Neaflându-se pe planeta Helliconia, la Pannoval, ci pe planeta Terra, la Bucureşti, „Crucea din piatră“ lipseşte, evident, din inventar.
Dar nu trebuie să căutăm prea mult, şi la alţi traducători, mai experimentaţi, pentru a găsi la tot pasul astfel de contondente şi agasante obiecte, astfel de „ceva din ceva“; aşa încât nu ne mai rămâne, spre edificare, decât să ne „întoarcem la clasici“ (la clasicii literaturii şi-ai limbii române, bineînţeles, doar despre limba română e vorba, ea e „limba-ţintă“ a traducerii); „De treci codrii din aramă, de departe vezi albind / Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii din argint. / Acolo, lângă izvoare, iarba pare din omăt“... [Călin (file din poveste)] Sau, ca să trecem de la Eminescu la Arghezi: „Cu trupul tău din catifea, / Ce tremură de fin ce-i, / îmi aminteşti de ochii din cafea, / Din genele Ilincei“ (Puţin); „Un om din sânge ia din pisc noroi“ (Ex libris); „Par, el din bronz, şi vitele-i din piatră“ (Belşug); „Sufletul meu din piscuri mari din piatră“ (Inscripţie pe un portret). Sau la Bacovia: „Dormeau adânc sicriele din plumb, / Si flori din plumb şi funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele din plumb“ (Plumb); „Copacii rari şi ninşi par din cristal“ (Amurg de iarnă); „Potop, cad stele albe din cristal“ (Singur); „Încet, cad lacrimi roze, din cristal“ (idem); „Amurgul pe lebede pune culori / Din sineală, din aur, din sânge“ (Amurg antic). Ş.a.m.d. Pe când o amplă acţiune de reeditare, în acest spirit, a clasicilor? Sugerăm, cu această ocazie, Editurii Dante din Craiova şi reeditarea reportajelor lui Geo Bogza din vol. Ţări din piatră, din foc şi din pământ (1939): Munţii Apuseni - Ţara din piatră, Cadrilaterul - Ţara din foc, Basarabia - Ţara din pământ... Noroc, cel puţin, că un titlu precum Cheia de sticlă aparţine unui cunoscut roman poliţist (de Dashiell Hemmett); altfel, dacă din întâmplare ar fi aparţinut unui roman sf, cum am fi scos Cheia din sticlă?
Mai există, desigur, atâtea alte stridenţe şi paraziţi care revin cronic şi zgârie urechea în traducerile româneşti de science-fiction; ar mai fi de discutat, de exemplu, despre diferenţa de regim gramatical şi stilistic dintre „a spune“ şi „a zice“, dintre „oarecare“ şi „oarece“ - forme care, şi ele, se substituie la întâmplare şi entropizează limba română în aceste traduceri; ar mai fi - last but not least - epidemia mimetismelor şi decalcurilor lingvistice după limba engleză („americană“), care ne fac cadou o limbă română de plastic şi de nylon. Ş.a.m.d. Poate cu o altă ocazie. Acum, în puţinul spaţiu care-a mai rămas, trebuie să ajungem şi la nişte concluzii.
Avea dreptate Voicu Bugariu, o perfectă şi tristă dreptate: de cele mai multe ori improvizată şi incompetentă, lipsită de simţul şi de harul limbii române, lipsită nu o dată chiar şi de o elementară corectitudine lingvistică şi de cultură filologică, traducerea devine repede din necalificată descalificantă, reuşind să compromită cartea tradusă, s-o aplatizeze şi s-o afonizeze, oricât de pregnant s-ar reliefa şi oricât de genuin ar suna în original. Există - ştim cu toţii şi nu mai e nevoie să pledeze cineva ca să ne convingă - există valori de prim rang şi în science-fiction, există şi aici cărţi de primul raft (exemplele de mai sus nefiind, nici pe departe, singurele posibile); dar cum ar putea fi convinşi de acest lucru şi cei care nu sunt de-mai-nainte convinşi (aceasta fiind adevărata miză a jocului, dacă şi jucăm la miză mare), cum ar putea fi dezarmaţi detractorii, dispreţuitorii şi derâzătorii „esteţi“ ai literaturii sf (faună snoabă prea-bine-cunoscută, din păcate!) - atunci când ratăm până şi ocaziile cele mai clare, atunci când tragem în vânt până şi cel mai decisiv glonte pe care-l păstram pe ţeavă? (Ca în cazul, discutat mai înainte, al romanului Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin, dar, până la un punct, şi în cazul trilogiei lui Brian W.Aldiss, Helliconia.)
Mutatis mutandis, ne întâlnim din nou aici, unde nici nu ne aşteptam, cu paradoxalul blestem post-decembrist care face ca oameni ce nu s-au compromis „înainte“, când „era greu“, să se compromită acum, când, se presupune, „e mai uşor“. Întregul science-fiction se află acum, la noi, în această deplorabilă situaţie: „cauza“ literaturii sf, eroic apărată altădată în condiţii vitrege, e pe cale să fie cu adevărat compromisă tocmai şi de-abia acum, sub ochii noştri; n-au murit atunci de inaniţie „cela şapte vaci slabe“, dar sunt pe cale să moară acum de indigestie şi supra-alimentaţie, supra-ponderalele „vaci grase“, slobozite, în cirezi editoriale pe păşunea românească a sf-ului.
Fascinaţia fructului oprit şi de la distanţă râvnit, pe care atâtea decenii de „secetă“ n-au reuşit s-o volatilizeze, sau măcar s-o atenueze (ba tocmai dimpotrivă), aroma fructului în sfârşit permis e pe cale să se volatilizeze în mâna noastră, în care ţinem acum cărţi la care altădată „nici n-am fi îndrăznit să visăm“ etc. etc. Ce sclipea atunci, din depărtare, atât de enigmatic şi de fascinant, unde e acum acea forţă de atracţie atât de irezistibil seducătoare, atât de inepuizabil promiţătoare? Ce s-a ales, unde s-a volatilizat aroma fructului oprit, acum, când ne putem înfrupta din el în voie? Să fie doar un banal şi arhi-uzat efect psihologic? Să fie doar decalajul registrului de funcţionare al celor cinci simţuri, să fie fenomenul „departelui“, conform căruia „ce ţi se dă jigneşte 'ntotdeauna / ce ţi s-arată: floare, trup sau vin“ (cum spune poetul)? Posibil să fie câte ceva din toate acestea, şi din altele încă, dar printre aceste „altele“ trebuie neapărat să avem in vedere o împrejurare asupra căreia putem acţiona, o împrejurare atât de banală şi de evidentă că aproape nici nu ne vine s-o luăm în seamă.
Şi, cu aceasta, doftoriceala noastră veterinară ajunge şi la cel de-al treilea simpton al „bolii vacilor grase“.
Belşugul fără oprelişti al cărţilor de science-fiction ce prosperă azi pe piaţa românească riscă să-şi piardă fascinaţia şi forţa de atracţie de altădată, riscă să nu mai aibă nici un gust, nici o aromă şi nici o mireasmă dintr-o cauză incredibil de simplă: pentru că editurile noastre publică numai romane (şi cicluri de romane), dar deloc culegeri de proză scurtă, antologii de povestiri şi nuvele. Şi este o constatare la fel de banală, un fapt de ordinul evidenţei şi o idee de largă circulaţie, că sf-ul nu este, funciarmente, o literatură de romane, ci o literatură de povestiri, de short-stories.
Dar despre acest simptom şi despre etiologia lui, mai pe larg în numărul viitor.

(1995, 1998)





NOILE SISTEME DE ARMAMENT ALE SECOLULUI XXI (1)

Stanislaw Lem


 Cu puţin după atacurile cu arme atomice care au distrus Hiroshima şi Nagasaki, savanţii americani au înfiinţat o revistă cu titlul Bulletin of the Atomic Scientist. Pe coperta magazinului figura un ceas ale cărui ace indicau ora doisprezece fără zece minute. Şase ani mai târziu, după prima testare încununată de succes a bombei cu hidrogen, minutarul a fost mutat cu cinci minute înainte, iar când Uniunea Sovietică a intrat în posesia armei termonucleare, acul cel mare a mai parcurs încă trei minute. Mai e posibilă doar o singură mutare, după care civilizaţia va lua sfârşit. Precum scrie şi în antetul publicaţiei: ONE WORLD OR NONE, o singură lume ori nici una. Adică, ori se va realiza unitatea de vederi şi lumea va scăpa, ori nu se va realiza şi atunci omenirea se va distruge fără putinţa de a scăpa.
Nici unul dintre oamenii de ştiinţă cunoscuţi ca „părinţii bombei atomice“ n-a crezut că pacea va rămâne netulburată (neglijând conflictele regionale, purtate cu arme convenţionale) până la sfârşitul secolului, în vreme ce pe cele două ţărmuri ale oceanului numărul armelor atomice a sporit necontenit, iar rachetele balistice din ce în ce mai precise au ajuns să cuprindă din ce în ce mai multe focoase doldora de plutoniu şi tritiu. Perfecţionarea armelor atomice a schimbat cunoscuta doctrina a lui Clausewitz (războiul nu reprezintă altceva decât continuarea politicii cu alte mijloace), întrucât de această dată forţa a fost înlocuită de ameninţarea cu recurgerea la forţă. Aşa a luat fiinţă doctrina descurajării reciproce, rebotezată ulterior drept echilibru de forţe - nişte forţe înfiorătoare. Guvernele americane care s-au succedat au promovat acest concept, denumindu-l cu tot felul de acronime. Unul dintre ele a fost MAD (Mutual Assurance Destruction = Distrugere reciprocă garantată), derivată din Second Strike Capability (adică marea putere atacată prima dată dispunea de mijloacele necesare ca să dea o replică nimicitoare). Glosari de termeni ai distrugerii s-a îmbogăţit ulterior şi cu alte cuvinte. El a ajuns să cuprindă termeni precum „All Out Strategic Exchange“ (adică extinderea nelimitată a loviturilor atomice) ori ICM (Improved Capability Missile, rachetă cu capacităţi îmbunătăţite), MIRV (Multiple Independently Targeted Reentry Vehicle, un vector capabil să transporte mai multe focoase, capabile fiecare să lovească ţinţe situate în diferite locuri); PENAID (Penetration Aids, ce generează rachete sau ţinte false, pentru derutarea radarelor inamice); WALOPT (Weapons Allocation and Desired Ground-Zero Optimiser) sau MARV (Manoeurvrable Reentry Vehicle), adică nişte proiectile care pot păcăli apărarea şi ocoli rachetele îndreptate împotriva lor, iar apoi să ajungă la ţintă (cu o precizie de 20 km) sau altele.
Un element cheie a devenit problema timpului şi a competenţei în recunoaşterea unui atac cu rachete; eu, oricât m-aş strădui, n-aş reuşi să vă înşir şi să vă explic invazia de nestăvilit a termenilor tehnici legaţi de acest subiect.
De fiecare dată când echilibrul s-a destrămat, a sporit riscul unui război atomic, dar degeaba părţile aflate în confruntare s-au străduit să păstreze egalitatea cu orice preţ, chestiunea unui verificări internaţionale s-a împotmolit de fiecare dată când au fost iniţiate tratative în acest domeniu.
Motive s-au găsit din belşug. Autorii „Noilor sisteme de armament“ le împart în două categorii. Prima s-ar referi la perpetuarea modului tradiţional de a gândi în politica internaţională. Practicile obişnuite din acest domeniu se bazează pe dictonul: glorifică pacea, dar fi întotdeauna pregătit de război, adică echilibrul de forţe există doar pentru a fi tulburat, deoarece scopul final este obţinerea supremaţiei. A doua categorie cuprinde nişte factori independenţi de gândirea umană, fie ea politică ori apolitică, care se referă la gradul de dezvoltare a celor mai importante tehnologii militare.
Toate posibilităţile de perfecţionare ale armelor au fost imediat aplicate după identificare, pe principiul: „dacă n-o facem noi, vor profita alţii“. Din această cauză şi doctrina războiului nuclear a cunoscut mai multe variante. Dacă într-o vreme s-a vorbit despre conflictele atomice limitate (să remarcăm amănuntul că nimeni nu ştia ce ar oferi garanţia limitării), ulterior s-a dorit distrugerea totală a inamicului (în vreme ce învingătorul lua ca ostatecă întreaga populaţie din ţara vrăjmaşă), deşi au fost şi perioade în care eforturile s-au concentrat pe distrugerea potenţialului economico-militar al adversarului.
Elaborarea noilor arme se ghidează tot după regulile bazate pe străvechiul principiu al „sabiei şi scutului“. Construirea neîncetată de silozuri tot mai puternice pentru rachetele balistice reprezenta „scutul“, iar „sabia“ care ar fi trebuit să străpungă această barieră a constituit-o precizia tot mai mare a proiectilelor, iar ceva mai târziu capacităţile suplimentare de determinare automată a poziţiei ţintei şi de manevrare. Pavăza submarinului nuclear era însăşi marea, iar „sabia“ torpila inteligentă, înzestrată cu cele mai sofisticate instrumente de măsură, care trebuia să descopere vasele inamice la orice adâncime s-ar fi aflat.
Dezvoltarea tehnicii de apărare a plasat pe orbite circumterestre spioni electronici , astfel încât ochii atotvăzători şi pătrunzători ai cercetaşilor să poată identifica o rachetă încă din clipa lansării, va să zică a creat un „scut“ care a avut nevoie de un tip nou de „sabie“, de „satelitul ucigaş“, ca să fie străpuns, fie prin orbirea sateliţilor defensivi „spioni“ cu ajutorul unui laser, fie prin distrugerea rachetelor pornite în cursă şi detonarea focoaselor nucleare cât timp se află dincolo de atmosfera terestră cu ajutorul unui tun-laser de mare putere.
Dar în zadar au fost investiţi sute şi miliarde de dolari pentru a purta conflictul tot mai sus, pe trepte superioare, nimeni nu a reuşit să obţină superioritatea absolută, care să asigure securitatea totală şi care să fie un atu de o valoare inestimabilă în plan strategic. Aceasta din două motive, total diferite, absolut independente una de cealaltă.
În primul rând, toate noile investiţii şi inovaţii nicidecum n-au mărit, ci dimpotrivă, au micşorat atât siguranţa atacatorului cât şi a apărătorului. Securitatea lor a fost subminată deoarece numărul veşnic crescător al diferitelor sisteme terestre, marine, aeriene sau cosmice din fundal a dus la o funcţionare din ce în ce mai complicată a superputerilor, întrucât randamentul de funcţionare a tehnicii militare a depins de credibilitatea informaţiilor schimbate între diferitele părţi ale sistemului, care ar fi trebuit să asigure armonizarea optimă a potenţialelor distrugătoare.
Ori sistemele complexe, fie ele industriale sau militare, biologice sau tehnice, care prelucrează informaţii ori materii prime, sunt caracterizate de lipsa de securitate în funcţionare, iar această nesiguranţă sporeşte direct proporţional cu creşterea elementelor ce constituie sistemul. Dezvoltarea tehnicii militare a dus la crearea unui paradox aparte: pe măsură ce s-au lansat pe piaţă arme din ce în ce mai perfecţionate, întâmplarea, ceva imposibil de calculat cu precizie, a căpătat un rol decisiv în utilizarea lor.
Problema nu era una oarecare, ci una esenţială şi a cerut o analiză amănunţită, deoarece, la urma urmei, şi savanţilor le-a trebuit ceva timp până când şi-au dat seama că structurile complicate sunt supuse hazardului, iar această dependenţă nu trebuie niciodată ignorată. Ca să înlăture defectele de funcţionare ale unor astfel de sisteme, inginerii le-au mărit neîncetat, fără măsură, posibilitatea de funcţionare şi capacitatea de rezistenţă: au stocat rezerve energetice importante (soluţie aplicată în cazul primei navete spaţiale americane, Columbia Space Shuttle); au dublat ori chiar au mărit de patru ori dispozitivele ce lucrau în paralel; astfel se explică de ce la bordul primei navete au fost instalate patru computere de bord, pentru că dacă ar fi existat doar unul şi s-ar fi defectat, consecinţele ar fi fost dezastruoase. Erorile de funcţionare nu vor putea fi niciodată excluse în totalitate. Dacă un sistem cuprinde milioane de componente şi fiecare element are o şansă dintr-un milion să se defecteze, atunci funcţionarea ansamblului va fi cu certitudine perturbată, mai ales dacă ea depinde de funcţionarea perfectă a tuturor subansamblelor.
Organismele animalelor şi animalelor cuprind miliarde de unităţi esenţiale şi totuşi funcţionarea lor nu ridică semne de îndoială: viaţa reuşeşte să ţină în frâu fenomenul. Dar cum? Specialiştii vorbesc despre sistemele sigure alcătuite din componente nesigure. Evoluţia naturală a recurs la o sumedenie de tactici ca să excludă funcţionarea defectuoasă şi ca să micşoreze vulnerabilitatea organismelor vii: le-a dăruit posibilitatea de regenerare, le-a înzestrat cu organe de rezervă (aşa se explică de ce avem doi rinichi în loc de unul; cum poate să dirijeze eficace procesele chimice din corp un ficat pe jumătate distrus; de aici mulţimea de vene şi artere din sistemul circular plasate în paralel) şi a împrăştiat centrele care conduc activităţile somatice şi psihice. Această din urmă strategie a provocat o sumedenie de dureri de cap neurochirurgilor, care nu reuşeau să înţeleagă, cum de e în stare să funcţioneze un creier serios avariat, în vreme ce calculatoarele se opresc la cea mai mică defecţiune. Simplă dublare a centrelor şi a componentelor, soluţie standard utilizată de inginerii din secolul XX, a dus la apariţia unor însăilări absurde: dacă se dorea trimiterea unei sonde automate către una dintre planetele îndepărtate, atunci, după sistemul folosit la navetele automate, dacă s-ar fi montat mai multe calculatoare de bord, numărul lor ar fi trebuit să fie în jur de patruzeci-cincizeci (din cauza duratei mari a călătoriei), dar atunci nava n-ar fi fost guvernată de o „programare liniară“, ci pe baza „votului democratic“, adică în cazul în care datele unora dintre calculatoare ar fi diferit de cele iniţiale, atunci s-ar fi cuvenit să fie considerate drept corecte cele care ar fi considerate drept corecte de majoritatea calculatoarelor. Din păcate, acest tip de parlamentarism ingineresc ar da naştere unor giganţi care întâi şi întâi ar da naştere defectelor caracteristice democraţiei: poziţii, rezolvări şi acţiuni contradictorii, total opuse. Poate că unii ingineri ar considera că au instalarea democraţiei ar creşte fiabilitatea sistemului; dar implicit, acest lucru trasează o serie de limite.
Precum opinează specialiştii secolului XXI, ar fi trebuit mai demult să începem să învăţăm de la creaţiile rezultate în urma evoluţiei biologice, care dovedesc prin viabilitatea lor multimilenară eficacitatea câte unei strategii inginereşti optime. Organismele vii nu sunt guvernate nici de un „centralism non-totalitar“, nici de „pluralismul democratism“, ci de o strategie mult mai complicată, pe care o putem numi doar în urma unei simplificări radicale drept un compromis între concentrarea şi dispersarea centrelor de comandă.
În vremea asta, cursa înarmării fără de sfârşit de la finele secolului XX a făcut să sporească necontenit numărul de factori supuşi hazardului. Acolo unde înfrângerea e despărţită de ore (sau zile) şi kilometri (sau sute de kilometri) de victorie, adică acolo unde orice greşeală de comandă poate fi recuperată prin aruncarea în luptă a trupelor de rezervă, manevre evazive ori o contraofensivă, acolo contribuţia întâmplării poate fi redusă considerabil.
Însă acolo unde efectul câte unei manevre militare depinde de micromilimetri şi nanosecunde, pe câmpul de luptă apare un nou zeu al războiului, stăpân al vieţii şi al morţii, un uriaş născut din caracterul statistic al lumii subatomice: întâmplarea. Dacă se va construi cel mai rapid şi mai perfect sistem, el va ajunge să fie supus relaţiilor de incertitudine formulate de Heisenberg, stare de fapte imposibil de surmontat, deoarece este o caracteristică generală a materiei. Computerele de apărare care vor îndrepta sateliţii de observaţie ori razele de laser către focoasele nucleare ale rachetelor ofensive nici măcar nu trebuie să de defecteze. Pur şi simplu, dacă impulsurile generate de sistemele defensive întârzie doar cu o milionime de secundă faţă de impulsurile similare ale sistemelor ofensive, soarta luptei finale va fi decisă, întocmai ca la o extragere LOTO, de noroc. Fără ca să ia în calcul realitatea, marile puteri adversare au dezvoltat două strategii cu totul opuse: în mod simbolic, am putea să le numim drept strategia preciziei şi cea a ciocanului. Drept ciocan, slujea necontenita mărire a numărului de focoase nucleare, iar precizia chirurgicală reprezenta străduinţa de a identifica şi de a distruge în timpul zborului încărcăturile de acest tip. Factorul întâmplare era compensat de aşa-numita „lovitură a mâinii moarte“, inamicul trebuia să ştie că va pieri chiar şi în cazul în care ar învinge, deoarece statul complet distrus era totuşi în stare să producă automat, printr-o contralovitură postumă, o catastrofă care ar fi fost totală şi nu va alege pe nimeni. Deci, aceasta a fost direcţia principală în care a evoluat cursa înarmărilor, rezultatul nedorit de nici una dintre părţi şi pe care a încercat în zadar să-l evite.
Ce face un inginer, când doreşte să reducă la minimum posibilitatea ca un sistem foarte mare şi deosebit de complicat să se defecteze din întâmplare? El face un număr de experimente şi se străduieşte astfel să identifice punctele vulnerabile cele mai evidente. Atât doar că „sistemul“ format din rachetele lansate de la sol, din aer sau de sub apă, din sateliţi, rachete de ripostă, tot felul de centre de comandă sau de transmisie de pe Pământul pârjolit de un război atomic, „complexul“ format din uscat, mare şi spaţiul cosmic, care ar rezulta în urma valurilor de atacuri şi riposte nucleare, ansamblul gigantic de forţe ce se anihilează reciproc nu poate fi „testat“. Nu există nici o rutină ori o imagine simulată pe calculator care să poată reda consecinţele efective ale unui astfel de conflict mondial.
Sistemele noi de armament ce s-au succedat au fost caracterizate de creşterea vitezei operative; prima dată, s-a scurtat timpul în care puteau fi luate decizii operative (inamicul trebuie lovit ori ba? dacă da, atunci unde? cum? ce forţe e recomandabil să fie păstrate în rezervă? ce riscuri pot fi asumate?) şi această accelerare a ritmului iarăşi a adus în discuţie contribuţia întâmplării, care e imposibil de cuprins într-o ecuaţie. Cu alte cuvinte: „sistemele uimitoare de rapide săvârşesc greşeli uimitor de repede“. Acolo unde o fracţiune de secundă hotărăşte viaţa sau moartea unei regiuni întinse, a unei uriaşe metropole, a unui complex industrial sau a unei flote întregi, este imposibil de obţinut certitudinea din punct de vedere strategico-militară, adică nu se mai poate stabili diferenţa între victorie şi înfrângere. În concluzie, cursa înarmărilor ar fi târât omenirea către o victorie á la Pyrrhus.
Pe câmpurile de luptă de odinioară, unde odinioară se înfruntaseră cavalerii înzăuaţi şi infanteria luptase corp la corp, acum hazardul devenise stăpân asupra vieţii sau morţii. Mulţumită componentelor electronice introduse în logica computerelor, de această dată întâmplarea decidea asupra sorţii unor întregi popoare şi armate.
În al doilea rând - şi era un fenomen singular - armamentul de tip nou, perfecţionat, apăreau atât de repede de pe mesele proiectanţilor, încât industria s-a aflat tot timpul în întârziere cu realizarea lor. Instrucţiunile, apropierea de ţintă, camuflarea, sistemele de dirijare, menţinerea sau întreruperea liniilor de comunicaţie, distrugerea armamentului convenţional (dacă nu cumva şi această noţiune a devenit anacronică şi înşelătoare) - toate acestea au devenit perimate înainte de a intra în producţia de serie şi trimiterea lor pe front.
De aceea, în anii '80 s-a întâmplat de mai multe ori că a trebuit susperndată producţia celor mai noi tipuri de avioane de vânătoare şi bombardament, a rachetelor de croazieră, a rachetelor de apărare, a sateliţilor de cercetare sau ofensivi, a submarinelor, a bombelor ghidate cu laser, a dispozitivelor radar sau sonarelor. Din cauza vitezei cu care se apăreau, prototipurile au ajuns să fie trimise la fiare vechi, în jurul planurilor de înarmare s-au stârnit polemici politice aprinse ce au blocat capitole de buget şi importante resurse umane, deoarece ultimele inovaţii nu numai că erau mult mai scumpe decât precedentele, dar multe dintre ele trebuia contabilizate de la început la capitolul pierderi. Se părea că procesul nu se va termina niciodată. Ca şi cum nu înnoirile aduse tehnicii militare ar fi contat, ci doar ritmul în care industria putea să le transpună în fapte. Pe măsură ce ne-am apropiat de sfârşitul secolului al XX-lea, acesta a devenit următorul paradox al cursei înarmărilor, care ar fi putut fi fatal din punct de vedere al potenţialului ofensiv, dacă între timp în industria de apărare nu s-ar fi elaborat prognoze pe termen lung - singura modalitate eficace de contracarare - care luau în calcul toate posibilităţile ce pot apare nu în 8-10 ani, ci într-un sfert de secol, ceea ce iar era o aberaţie, deoarece ele nu puteau fi corecte pentru că ar fi trebuit să prevadă invenţii şi inovaţii despre care nimeni, nici chiar cei mai străluciţi experţi, n-avea nici cea mai mică bănuială la data elaborării.
În ultimii ani ai secolului trecut au apărut planurile unui nou tip de armament, care nu era nici bomba atomică, nici tun-laser, ci un fel de combinare a celor două. Până atunci se cunoşteau doar bombele atomice bazate pe fisiune (a uraniului sau a plutoniului) sau pe fuziune nucleară (termonucleare, respectiv bazate pe reacţia hidrogen-plutoniu). Noul tip de bombă „de bază“ prăvălea asupra lumii toată energia rezultată din defectul de masă pricinuit de frângerea legăturilor nucleare, toată gama de radiaţii, începând cu razele gamma şi X până la radiaţiile termice, o avalanşă de particule încărcate electric, caracterizate de capacitatea de o rezista timp îndelungat şi de a provoca efecte ucigătoare pe termen lung. Această bombă elibera dintr-o sferă de foc cu o temperatura de ordinul milioanelor de grade unde energetice de mare putere într-un spectru foarte larg de frecvenţe şi de particule elementare. Precum cineva a remarcat foarte sugestiv: „la detonare, se elibera tot ce cuprindea materia“. Din punct de vedere militar, era o risipă fără rost, deoarece în regiunea centrală a exploziei totul se transforma în plasmă fierbinte, un gaz compus din atomi cu electronii smulşi de pe orbite. În locul impactului, totul zbura în aer: pietre, copaci, case, construcţii metalice, poduri, trupuri umane, ciuperca repezită în tării umplea stratosfera cu fărâme de beton şi nisip. Dar bomba cu „formă interschimbabilă“ reuşea toate acestea la un nivel superior. Ea putea să producă efectul pe care strategii momentului îl socoteau potrivit: fie să slobozească o ploaie de radiaţii dure şi să distrugă la modul „curat“ tot ce-i viu, tot ceea ce se mişcă, fie să declanşeze un potop de radiaţii termice şi să pârjolească o regiune de câteva sute de kilometri pătraţi.
Dar de fapt, bomba-laser nu era o bombă, ci un tun-laser de unică folosinţă, deoarece o bună parte a puterii eliberate era concentrată într-un fascicul arzător, care putea să prefacă în scrum (de pe o orbită circumterestră aflată la mare înălţime) un oraş, o bază de rachete ori o altă ţintă de importanţă strategică (de exemplul, sistemul de sateliţi defensivi ai inamicului). Asemenea pseudobombe se distrugeau singure în momentul declanşării razei mortale. În ciuda posibilului interes, nu vom aprofunda detaliile ce privesc dezvoltarea tehnicii militare, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de concepţiile anterioare, descoperirea n-a produs o nouă escaladare, ci dimpotrivă, a anunţat sfârşitul cursei înarmărilor.
În schimb, merită să examinăm din punct de vedere istoric arsenalul nuclear din secolul XX. Mulţimea armelor nucleare ar fi putut permite, socotind puterea de distrugere pe cap de locuitor, neantizarea repetată a întregii populaţii de pe glob. Această putere de ucidere supradimensionată (overkill) era un fapt relativ cunoscut, mai cu seamă în rândul experţilor. Şi întrucât toată lumea dispunea de o putere distructivă excedentară, toate eforturile specialiştilor s-au îndreptat către modalităţile prin care măsurile de prevenire sau de contracarare ale unui atac puteau provoca pagube cât mai considerabile ale inamicului şi, totodată, să ofere o protecţie eficace aliaţilor. Apărarea propriei populaţii era importantă, dar trecută pe planul secundar. La începutul anilor '50, Bulletin of the Atomic Scientist a publicat discuţiile purtate despre felul cum ar putea fi protejată populaţia civilă în cazul unui război atomic, la care au luat parte şi doi dintre „părinţii“ bombei, Bethe şi Szilard. Singura soluţie reală presupunea ca oraşele să fie părăsite şi să se înfiinţeze nişte adăposturi subterane gigantice. Bethe a considerat că într-o primă fază, lucrările ar fi cerut 20 miliarde de dolari, dar impactul social, psihologic şi din punct de vedere al civilizaţiei nu putea fi exprimat în cifre. Altminteri, în curând autorităţile s-au dat seama că în zadar ar încerca să renască o nouă „epocă a troglodiţilor“, deoarece supravieţuirea populaţiei n-ar putea fi garantată nici aşa, deoarece ar impulsona cursa pentru obţinerea unor rachete şi mai precise, cu încărcături distructive şi mai mari. Concepţia n-a fecundat decât imaginaţia autorilor de literatură science-fiction din epocă, nişte viziuni întunecate despre viziunile de beton în care urmaşii degeneraţi ai omenirii vegetează, ducând o existenţă de cârtiţe sub ruinele pârjolite ale marilor oraşe. Futurologi de pripas (şi ca să fim cinstiţi, trebuie să recunoaştem că niciodată n-au existat vreun alt fel de futurologi) s-au întrecut în fabricarea unor coşmare, unul mai înfiorător decât celălalt, despre viitorul creat de arsenalele nucleare existente. Unul dintre cei mai lăudaţi autori a fost Herman Hahn, care a descris un război termonuclear în volumul „Să medităm asupra inimaginabilului“ (Thinking about the Unthinkable). El a plodit, printre altele, „maşina sfârşitului lumii“, o încărcătură nucleară în miezul unei cămăşi de cobalt, care poate îngropa însăşi statul pe teritoriul căruia se află, astfel încât să şantajeze întreaga lume cu „o sinucidere globală“. Nimeni nu s-a gândit că toate contradicţiile epocii nucleare vor duce nu la o pace mondială, ci la o pârjolire totală.
În primii ani ai secolului XXI, fizica teoretică s-a repezit să lămurească o problemă importantă pentru existenţa sau non-existenţa omenirii, pentru că numai teoretic se poate afla în ce măsură masa critică (cantitatea de materie nucleară pentru care o reacţie în lanţ declanşată se autoîntreţine) a metalelor fisionabile, precum uraniul 235 ori plutoniul, poate fi considerată drept o constantă absolută. Dacă s-ar putea influenţa mărimea masei critice, mai ales de la o distanţă considerabilă, atunci focoasele nucleare existente ar putea fi dezactivate. Şi s-a aflat un lucru cunoscut şi de fizicienii din secolul XX şi anume că masa critică poate varia, adică există nişte condiţii fizice în care o încărcătură critică poate fi dezactivată, adică bomba nucleară nu mai explodează, dar cantitatea de energie necesară producerii acelor condiţii este mult mai mare decât energia conţinută în toate focoasele nucleare de pe Pământ. Experienţele menite să anihileze armamentul atomic s-au încheiat cu un eşec.


Traducere de Györfi-Deák György





PRO-FILE





FERGONAUT FĂRĂ FRONTIERE

Györfi-Deák György


La sfârşitul anului trecut a apărut numărul 2 al periodicului de informaţii şi analiză a benzii desenate Fergonaut, realizat de Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Cristian Ciomu, Maria Tronea, Elena Trăilă, Cristian Nedelcu şi Giuseppe Mosciatti (director: Dodo Niţă).
În Beditorialul de început, Viorel Pîrligras discută spectaculoasa schimbare de atitudine a profesorilor şi altor intelectuali faţă de benzile desenate. În condiţiile în care televiziunea, jocurile pe calculator, galeriile foto de pe internet au captat interesul tinerilor, BD-urile au fost incluse în manualele şcolare ori sunt folosite pentru a resuscita interesul elevilor faţă de cuvântul scris. BD-ul, crede artistul şi prozatorul craiovean, oferă "o soluţie de ieşire din criză a literaturii".
Tot Viorel Pîrligras semnează un amplu studiu, dedicat interferenţelor dintre banda desenată şi literatură. Alături de prezentarea operelor unor artişti străini, precum Hugo Pratt, Richard Corben, Phillipe Druillet, care adesea şi-au permis să aibă o viziune proprie asupra unor cărţi celebre, ne este oferită şi o panoramă a apariţiilor româneşti. Galbar, de Sandu Florea, este considerată drept o realizare modestă şi de început a desenatorului, cu decoruri puţine şi schematice. Trebuie să mărturisesc că amintitul "schematism" este exact ceea ce-mi place mie la această bandă desenată, unde liniile simple, neînzorzonate, calme, creează forme în spaţiul vid al hârtiei, după tipicul stampelor orientale, iar în prim plan sunt plasaţi oamenii, ale căror trăiri sunt redate cu multă măiestrie. Viorel Pîrligras parcurge critic şi celelalte albume apărute în colecţia Editurii Stadion: Neamul Şoimăreştilor (Nicu Russu, după Mihail Sadoveanu), Cincizeci de bătrâne (Nicu Russu, după Ernest Hemingway), Toate pânzele sus! (Puiu Manu, după Radu Tudoran, bandă desenată care a avut şi o variantă anterioară, publicată în revista Cravata roşie), Căpitan la 15 ani (Nicu Russu, după Jules Verne), Grota sinistră (D.D. Iormeanu, după Ion Băieşu), Tarzan (Nicu Russu, după E.R. Burroughs). Tânărul şi marea şi Busola nu arăta nordul, ambele de Puiu Manu, după un scenariu de Octav Pancu-Iaşi, sunt menţionate separat. Din păcate, după 1989, tentativele de transpunere a povestirilor sau romanelor în benzi desenate, precum Înalta statuie (Constantin Jurcuţ, după Vasile Băran) ori Prostia omenească (Mugurel Dionisie) devin tot mai rare.
Şi ca să le adunăm laolaltă pe cele asemenea, voi aminti aici şi eseul lui Cristian Nedelcu, Text şi imagine, text versus imagine, textimagine, care militează pentru crearea unei simbioze între textul scris şi imagine, dar în aşa fel încât noua manieră, denumită BeDeFic de Viorel Pîrligras, "să nu se transforme într-o simplă povestire întreruptă din când în când de un fragment de bandă desenată sau de un strip".
Despre BD şi literatură scrie şi doamna doctor (în litere) Maria Tronea, responsabila culturală a Alianţei Franceze din Bănie, francofonizând sută la sută cu subiectul. Aceeaşi autoare prezintă şi un studiu academic despre Bruges-la-Morte, romanul lui Georges Rodenbach, transpus de Jean-Loup Leuriaux într-un album apărut în 1990 la Loempia, în colecţia Himalaya.
După explorarea universului luteţian al "cititului în sărbătoare" (Lire en fete, 18-20 octobre 2002), un contact cu rădăcinile ancestrale vine ca o halbă de bere rece într-o după-amiază toridă de vară. Dodo Niţă stă de vorbă cu Carabal, pseudonimul parisianului Pascal Caracostea-Bălan, un artist de origine română, realizatorul ciclului Les Gosses (Puştii) din revista Femme actuelle.
Directorul Fergonautului scrie şi despre Salonul BD organizat la Fabregues, lângă Montpellier, de către o asociaţie inspirat botezată Jetez l'Encre. La manifestare au participat peste 20 de autori, printre care şi doi români. Dodo Niţă a prezentat expoziţia şi a conferenţiat despre Tintin în România, iar Radu Marian (Constanţa) a vândut şi a oferit dedicaţii pe toate cele 30 de exemplare ale albumului său în limba franceză, Bienvenue, Belle-Maman! (Bine ai sosit, mamă soacră!). La faţa locului, artiştii noştri au descoperit şi nişte albume franţuzeşti, ale căror persoanaje sunt nişte români: Emil Cioran (Un année sans printemps de Ambre şi Lionel Tran) ori Miron Sorescu, un imaginar "pictor de icoane exilat la Londra" (Le Meteore, din seria Le Decalogue).
Înainte de a pleca la Fabregues, Dodo Niţă şi Radu Marian au vizitat redacţia pariziană a revistei Bo Doi (această ultimă literă i are două puncte şi, întocmai ca şi vocalele cu accente grave, nu este cuprinsă în tabela Windows-1250 pe baza căreia codificăm textele româneşti). Aici s-au întâlnit cu Frederic Vidal, fratele lui Jean-Marc, directorul publicaţiei. Primul număr a apărut în 13 septembrie 1997 şi în prezent apare într-un tiraj de 40.000 de exemplare. Separat, apar şi numere estivale sau speciale, precum cel închinat lui Hugo Pratt la 7 ani de la dispariţia acestuia sau numărul anti-LePen din timpul alegerilor prezidenţiale 2002.
Fergonaut mai cuprinde o serie de rubrici mici şi utile rubrici, precum Fax-BD ori Foame de BD (publicaţii româneşti în care apar benzi desenate), iar ultima pagină ne prezintă un BD pentru adulţi (şi nu numai pentru ei): "Totul despre fergonaut şi sex".
Revista poate fi procurată la adresa: fergonaut@hotmail.com





PUTEREA TRADIŢIEI: „QUANTICIPAŢIA“

Cătălin Ionescu


   

Quanticipaţia«De ce Quanticipaţia?
1) Pentru că „literatura de anticipaţie“ a fost unul dintre sinonimele acestui gen cameleonic numit şi SF sau ficţiune speculativă; gen adus adesea la dimensiunea de specie, alături de alte forme şi formule literare aflate la răspîntia dintre real şi imaginar: utopia, ucronia, călătoriile şi aventurile;
2) pentru ca anticipaţia să poarte sigla „Q“ de la Quasar, clubul UNESCO de la Casa de Cultură a Studenţilor, a cărui tradiţie publicistică obligă [...]
3) pentru că această tradiţie s-a „fosilizat“ în proiecte editoriale comune [...]
4) pentru că prin science fiction ficţiunea ştiinţifică se menţine în preajma celei artistice, contribuind la promovarea noilor tehnologii şi ieşirea din „lenea cognitivă“ care ne încearcă într-o lume în care informaţia ştiinţifică se dublează la fiecare patru ani; [...]
5) pentru că, alături de ficţiunea speculativă şi ştirea stranie mai rămîne loc şi pentru Cazuri Neelucidate încă [...]
[...]»

Am enumerat astfel, laconic, raţiunile pentru care noua publicaţie, îşi justifică apariţia, prin editorialul de mai sus.
„Quanticipaţia“, subintitulată „Supliment SF, fantasy şi actualităţi stranii“, numărul 1, decembrie 2002, ne-a parvenit la redacţie prin bunăvoinţa domnului George Ceauşu, redactorul acestei interesante reviste. Din staff-ul acestei publicaţii mai fac parte Radu Gavrilescu şi Silvoiu Jureski (grafică), Aurel Manole (pictură), Carmen Maftei (colaj) şi Sandu Marin (tehnoredactor).
Puteţi citi în primul număr din Quanticipaţia:
- „Spre NATO cu armele viitorului“, un material semnat de Mădălina Chirovan despre Festivalul «Dan Merişca», organizat la Iaşi de Clubul Quasar în perioada 1 - 3 noiembrie;
- „Curenţii spaţiului“, Q-actualităţi semnate de Lucian Merişca;
- Povestiri SF-F semnate de Simona Sandu („Gagarin şi Gramatica“), Felicia Ceauşu („Extratereştrii alienaţi“), Mădălina Aniţoaiei şi Dan Merişca („Ce contează“), Marius Moldovan („Calul cruciatului“), Paul Tatomir („Claviaturi“);
- Un interviu cu Bruce Sterling, „Toţi sîntem prinşi în circumstanţe istorice. Unii sînt pînă la genunchi, alţii pînă în gît“;
- „Cît de frig este în odaia lumii“, (un gând cu Vladimir Colin), semnat de George Ceauşu;
- „Zapping literar“, semnat de Traian Bădulescu, Dan Popescu şi Michael Haulică;
- Un material despre „Săptămîna Internaţională de ştiinţă şi SF“;
- Câteva extrase din ştirile pro-misionare semnate de Györfi-Deák György.
Un cuprins deci foarte bogat pentru inerent puţinele pagini de revistă. O publicaţie care, şi prin puterea tradiţiei clubului Quasar, forţează revenirea spre o normalitate a science fictionului românesc, în care cuvântul tipărit să-şi recâştige drepturile dintr-o societate democratică. O acţiune, să recunoaştem temerară. Dar, prin aceasta, cu atât mai admirabilă.





IMPACTUL „SCIENTIFIC AMERICAN“

Cătălin Ionescu


Recunosc sincer, apariţia acestei reviste m-a luat complet pe nepregătite. Auzisem ceva, vag, de apariţia ei, şi atât. În momentul când am văzut-o la chioşc trecuseră câteva zile bune de la lansare. Preţul mi s-a părut exorbitant (80000 lei, faţă de, să spunem, 65000 lei preţul revistei Chip, cu CD-ul aferent cu tot!), dar curiozitatea a învins. După ce am citit-o m-am cutremurat la gândul că aş fi putut, foarte bine, să nu o cumpăr şi să trec indiferent pe lângă ea.
Cititorul lui Scientific American are de suportat impactul acestei reviste. Şi nu este uşor.
În primul rând pentru că în România nu mai există o astfel de publicaţie. Diferenţele faţă de, să spunem, Ştiinţă şi tehnică, sunt ca de la cer la pământ. Scientific American este o publicaţie profesionistă, în raport cu care publicaţiile noastre par palide realizări amatoriceşti.
În al doilea rând, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că Scientific American nu este o publicaţie docent ştiinţifică, ci una de popularizare, având ca ţintă un cititor nespecializat, dar curios. Dar popularizarea, vulgarizarea, dacă îmi este îngăduit să folosesc acest termen, are aici, repet, aceleaşi conotaţie profesionistă.
Tema numărului 1 din Scientific American în limba română este timpul. Veţi putea citi astfel despre „Trecerea misterioasă a timpului“, despre „Timpul real“, despre „Timpul vieţii noastre“, sau pur şi simplu despre „Cum să construim o maşină a timpului“. Două pagini prezintă, succint, unităţile de măsură a timpului, „De la instantaneu la eternitate“.
Alte articole au titluri semnificative: „Braţul lung al sistemului imunitar“, „Comandând roboţii cu gândul“. Şi nu am enumerat nici pe departe toate surprizele frumoase ale acestui număr. Puteţi citi grupajul de articole „În lumea noutăţilor“, puteţi vedea părerea experţilor despre fenomenul de Deja-vu, sau de ce grafitul şi diamantul sunt atât de diferite; alte articole încearcă să ne lămurească de ce oamenii inteligenţi cred lucruri stupide sau de ce mişcarea perpetuă este prezentă şi proliferează la biroul de patente ale SUA. Acest ultim subtitlu îl puteţi găsi la articolul „Nu pot fi opriţi“, semnat de Graham P. Collins. Şi care începe cu o trimitere la nuvela din 1954 a lui Robert Sheckley, „Cheia laxiana“ în care este vorba de o maşină din alte lumi „care adună energie din aer, din cosmos, de oriunde. Nu trebuie conectată, alimentată sau întreţinută. Funcţionează pe timp nelimitat.“ Un soi de perpetuum mobile, care, deşi interzis de legile fizice şi ale Biroului de Patente şi Mărci ale SUA, totuşi prezintă în continuare o mare fascinaţie asupra multor inventatori care, ocazional, vor obţine chiar patentele visate. Numai că, revenind la maşina din poveste, „ultima dată când a fost văzută, maşina emitea un şuvoi de pudră gri, şi nimeni [...] nu ştia de unde să facă rost de o cheie laxiană - singurul lucru care ar putea opri maşina. Ar putea fi aproape o metaforă“ încheie Collins articolul său.
Şi nu cred că eu aş mai avea ceva de spus.





ŞTIINŢĂ POLITIZATĂ

Liviu Radu


Gregory Benford cunoaşte foarte bine mediul academic, cu cele bune şi cele rele. Ne-am convins de acest lucru din alte romane ale sale. Dar, parcă mai mult ca niciodată, autorul a ţinut să ne convingă că este subiectiv şi lucrează după şabloane vizibile.
Benford a avut o idee interesantă despre o singularitate şi despre cât de stabilă ar fi aceasta. Numai că ideea singură nu putea alcătui un roman. Aşa că a trebuit să construiască o intrigă. Şi a plasat acţiunea în mediul arheologilor.
Nimic anormal. Anomalia începe din momentul în care Benford, ca american naţionalist şi patriot (nişte chestii pentru care un autor român ar fi aspru criticat de societatea civilă) profită de ocazie ca să plătească nişte poliţe, apropo de săpăturile din insula Santorini, considerând că, din moment ce o universitate americană contribuise la finanţarea lucrărilor, arheologii greci nu aveau nici un merit (a se vedea şi un film pe Discovery). Aşa că se inspiră din cazul Santorini şi, transformând regimul coloneilor într-un regim comunist, îşi dă frâu liber sentimentelor antieuropene.
Consider că intriga respectivă, menită să gâdile nişte orgolii americane, nu aduce nimic folositor poveştii, care nu poate să placă decât unor indivizi prea filoamericani ca să-i vadă punctele slabe.
Dacă mai adăugăm la toate acestea traducerea nu tocmai fericită (începând cu titlul, păstrat, nu se ştie de ce, în grafie anglo-saxonă), considerăm că editura n-a făcut o alegere tocmai fericită. Ca şi în cazul Uraganelor, apărut la Nemira în urmă cu vreo doi ani, s-a publicat un roman fără o valoare SF atât de mare ca să facă un european să înghită inepţii patriotarde americane. De altfel, editura Pygmalion ne obişnuise cu volume care primiseră diferite premii (premii ce ofereau o garanţie a calităţii). Acest roman al lui Benford n-a căpătat nici un premiu, deci, dacă judecăm drept, nici măcar la el acasă n-a fost considerat o capodoperă.

Gregory Benford - Artifact
Traducere de Ovidiu-Gheorghe Ruţa
Editura Pygmalion, 2002





O CRUCIADĂ PENTRU LITERATURĂ

Liviu Radu


Ovidiu Bufnilă continuă să scrie şi să publice, în stilul său caracteristic, inimitabil. Ovidiu Bufnilă este, în acest moment, cel mai publicat autor român de literatură SF. Numai că sigla sub care îi apar textele mi se pare complet nepotrivită. Bufnilă nu scrie ceva ce-ar putea fi încadrat într-un gen, într-un curent, într-o categorie literară. Bufnilă scrie nişte texte atât de originale şi de proprii, încât nu poate fi comparat cu nimeni. Faptul că, uneori, îşi desemnează creaţiile drept SF nu poate decât să onoreze fandomul, care îşi trece la categoria realizări noi succese.
M-am întrebat, deseori, cum se face că Ovidiu Bufnilă are succesul pe care-l are. Pentru că proza sa este extrem de densă. Textele sale, foarte scurte, sunt pline de înţelesuri greu de descoperit, transmită cititorului stări greu de definit. Înrudit mai degrabă cu Urmuz decât cu Asimov şi agreat mai mult de amatorii de mainstream decât de cunoscătorii de SF, Ovidiu Bufnilă se bucură - cred eu - mai degrabă de un succes de snobism, decât de recunoaşterea pe care ar merita-o. Prea puţini dintre cititorii din fandom au curajul să recunoască faptul că nu pricep prea mult din simfoniile ghershwiniene ale lui Bufnilă. Iată, eu îndrăznesc să afirm că textele lui Bufnilă îmi produc multă plăcere, îmi induc o stare de euforie bizară, dar pe care nu reuşesc s-o traduc în cuvinte. Pentru că textele lui Bufnilă sunt transcrierea în vorbe şi litere a muzicii de jaz. De aici muzicalitatea lor stranie, uneori disonantă, ritmată şi copleşitoare.
Cruciada lui Moreaugarin reprezintă un concert, în care autorul interpretează cu măiestrie piese scurte, mai noi sau mai vechi, aranjate astfel încât să creeze un întreg. Efectul este impresionant, cititorul percepe exact stările de spirit pe care autorul intenţionează să i le transmită. Ovidiu Bufnilă este un maestru şi merită pe deplin toată admiraţia.
Ca în majoritatea textelor lui Bufnilă, eroul principal al acestui text - să-i spunem roman? să-i spunem recviem? - este Moartea. Moartea ca transformare, ca încetare, ca sfârşit sau ca început. Bufnilă este obsedat de moarte şi încearcă să-i descopere secretele. Dar, pe măsură că ridică voaluri, descopere sub ele alte voaluri, iar misterul nu face decât să-şi schimbe înfăţişarea...
Dacă Bufnilă impresionează, ca de obicei, nu putem trece cu vederea o iniţiativă a editurii, care a trecut pe copertă o informaţie aiurea: Premiul Jazzonia. Nu cred că Ovidiu, care a primit în 2002 două premii Sigma şi premiul pentru roman al convenţiei de la Iaşi (pe lângă colecţia de premii mai vechi) avea nevoie de aşa ceva. Ovidiu Bufnilă rămâne Ovidiu Bufnilă, iar cine nu-l ştie nu se va lăsa impresionat de un premiu inventat. Dar poate că nu ştiu eu, iar premiul i-a fost acordat de editura Pygmalion. Când? Unde? Cum?

Ovidiu Bufnilă - Cruciada lui Moreaugarin
Editura Pygmalion, 2001





ÎNTRE ŞERPI ŞI PĂIANJENI

Liviu Radu


Miniromanul lui Leiber este o carte dificilă, pentru că reprezintă o parte dintr-un întreg, ciclul războaielor dintre şerpi şi păianjeni. Mai mult, autorul preferă să nu dea nici un fel de explicaţii, lăsând libertate deplină cititorului să-şi imagineze ce vrea şi ce poate despre acel război. Acţiunea se desfăşoară într-un refugiu, într-un loc de popas între două misiuni, unde agenţii uneia dintre părţi se odihnesc şi se distrează.
Leiber nu afirmă ce vreuna dintre părţi ar avea dreptate, ci doar că varianta de viitor agreată de una dintre tabere ar putea să fie mai bună. Dacă la Poul Anderson avem de-a face, în ciclul Patrula timpului, cu oameni dedicaţi păstrării ciclului normal al istoriei, care este considerat cel mai bun posibil, Leiber foloseşte personaje care n-au un simţ moral deosebit, care sunt nişte simpli mercenari, obligaţi să slujească una dintre tabere fără convingere şi fără implicare afectivă. Mai mult, din replicile personajelor ne dăm seama că istoria omenirii este pe cale s-o ia razna. Nimeni nu ştie scopul real al celor ce dirijează conflictul, pentru că personajele lui Leiber sunt oşteni de rând. Imaginaţi-vă ce-aţi putea să aflaţi despre războaiele napoleoniene - considerând că nu ştiţi nimic despre acestea - ascultând fragmente aleatorii din discuţiile unor soldaţi dintr-o cârciumă. Veţi descoperi, într-o asemenea situaţie, că se va vorbi mult despre probleme personale, despre aspecte mărunte, individualizate, ale bătăliilor, şi că nimeni nu are o privire de ansamblu.
Deci, romanul lui Leiber este o carte dificilă. Şi devine şi mai dificilă în condiţiile în care ediţia este groaznică. Pe lângă mulţimea de erori de culegere a textului - care abundă în toate volumele din seria nouă a colecţiei de romane SF a editurii Pygmalion - vom avea de-a face cu o ordine bizară a paginilor. Deşi numărătoarea paginilor curge corect, vom descoperi că, de fapt, paginile sunt plasate aiurea şi că înainte de a trece la o pagină nouă trebuie să aflăm care-i următoarea. Dacă mai amintim şi faptul că numele traducătorului nu-i trecut nicăieri, ne dăm seama că volumul respectiv a fost făcut fără prea mult profesionalism. Păcat.

Fritz Leiber - Marele joc al timpului
Editura Pygmalion, 2002





O ALTFEL DE ASTRONAUTICĂ

Liviu Radu


Editura Pygmalion ne face cunoştinţă cu un autor puţin cunoscut la noi. De altfel, dacă ne gândim bine, ce se cunoaşte în fandom? Sunt cunoscuţi autorii din perioada anilor patruzeci - cincizeci şi câteva dintre marile nume ale anilor nouăzeci. Dacă veţi lua o listă a laureaţilor marilor premii (liste complete, pentru toate categoriile), veţi descoperi că mulţi dintre ei n-au fost traduşi în româneşte. N-are rost să înşirăm aici pe toţi cei care au avut o contribuţie majoră la dezvoltarea literaturii SF şi de care fanul obişnuit n-a auzit, dar merită să atragem atenţia că literaturi SF importante (britanică, franceză) n-au apărut pe rafturile librăriilor din ţara noastră cu ce au mai reprezentativ. Bob Shaw este unul dintre acei autori britanici cunoscuţi peste tot, cu excepţia României. Iar romanul apărut la editura Pygmalion a cucerit atât premiul Asociaţiei britanice pentru SF, cât şi premiul Asociaţiei autorilor britanici de fantasy.
Premiile cucerite oglindesc, din start, structura oarecum aparte a romanului, care poate fi considerat, după dispoziţie, atât roman SF cât şi roman fantasy. Poate fi considerat ca aparţinând literaturii SF pentru că descrie o lume în care totul - flora, fauna, viaţa socială, etc. - sunt influenţate de faptul că planeta pe care se desfăşoară acţiunea are un satelit foarte mare şi foarte apropiat, care are atmosferă comună cu planeta-mamă. Romanul lui Shaw poate fi considerat ca aparţinând literaturii fantasy pentru că descrie o societate diferită de a noastră, o societate cu o altfel de ştiinţă şi tehnologie, cu obiceiuri şi structură socială bine definite, dar deosebite de ale noastre.
Pe această planetă specială se declanşează o molimă cumplită, declanşată de o specie de animale plutitoare, un soi de sfere ce răspândesc otravă. Împotriva acestor făpturi nu se poate lupta, astfel că singura soluţie rămâne părăsirea planetei şi emigrarea pe satelit. Este evident că locuitorii lumii imaginate de Bob Shaw nu dispun de rachete şi de nave cosmice, deci vor încerca ajungerea pe satelitul natural al planetei cu ajutorul unor baloane pline cu aer cald...
Pentru a nu dezvălui mai mult din poveste, mă voi mulţumi să vă spun doar că Bob Shaw dă dovadă de un talent scriitoricesc deosebit, acţiunea este trepidantă şi convingătoare, personajele complexe şi bine caracterizate. Într-un cuvânt, un roman interesant, care merită citit.

Bob Shaw - Astronauţii zdrenţăroşi
Traducere de Liviu Radu
Editura Pygmalion, 2000





O ANDROIDĂ CASTĂ ŞI-O CASCĂ ALBĂ

Györfi-Deák György


 Isabel, Ionescu Isabel, este o androidă Cobra, dinamică, îndărătnică, descurcăreaţă, ca mai toate femeile din schiţele şi povestirile lui Sergiu Someşan. La prima vedere, pare o tânără ce tocmai "a ieşit din criza de timiditate a adolescenţei". Se îmbracă simplu, dar provocator: poartă un tricou strâmt pe care scrie "kiss me" cu litere roşii. Nu este un îndemn, iar cine încearcă să dea curs îndemnului, o păţeşte. Isabel este scutiera şi subalterna lui Tom Anard, unul dintre cei mai buni agenţi temporali, care a fost condiţionat şi trimis în societatea contemporană. Condiţionarea e atât de perfectă, încât superagentul nu poate fi convins că nu-i Andrei Tomescu, inginer de sistem la Axel SRL, calul de bătaie al lui Guguţă, găliganul din vecin. Misiunea lor e să prindă cronofagi, nişte monştri răsăriţi dintr-un spaţiu paralel, pe care-i depistează pudrându-i cu calc sau cu praf de cretă. Ori să descopere contrabandişti de literatură falsificată, pe care, în loc să se grăbească să-i predea unei justiţii hărţuite de avocaţii unşi cu toate alifiile, echipa de poliţie temporală preferă să-i supună la nişte cazne subtile.
Un alt ciclu epic este cel "al butonilor", compus din povestirile "O ipoteză aproape absurdă", în care un tată care doreşte să facă o scamatorie constată cu surprindere că ea îi iese, dar altfel decât intenţiona şi "Iubitul meu din altă lume", unde acelaşi procedeu este repetat la o altă scară şi provoacă apariţia unui alter-ego simetric dintr-o lume antiparalelă în patul conjugal, spre surprinderea soţiei.
Mă tem să nu rămâneţi cu impresia că Sergiu Someşan e un autor hazos şi haios. E drept, multe dintre naraţiunile sale, adunate în volumul "Să n-o săruţi pe Isabel", se înscriu în linia prozei SF umoristice, cultivată la noi de Felix Aderca (din generaţia de aur), Eduard Jurist, Corneliu Omescu, Laurenţiu Cerneţ (din generaţia de mijloc) ori Radu Honga, Dan Merişca, Dorin Davideanu (din "noul val" al anilor optzeci). Unele lucrări, precum "Dilema" ori "Planeta cu spioni" sunt nişte divertismente frivole, din sfera anecdoticului. Dar în alte dăţi, râsul provocat de Sergiu Someşan încătuşează; în acest sens, e caracteristică reacţia extratereştrilor care vor să-l răpească pe Adam (un amploaiat timid şi şters, chinuit de toată lumea) şi să-i transforme râsul într-o sursă de energie motrică: "Extraordinar! Aşa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare".
Prin urmare, Sergiu Someşan ştie să fie şi tragic când râde. În cele mai bune proze ale sale, autorul dovedeşte o capacitate deosebită de concentrare a absurdului, de conturare a unor situaţii fără ieşire, calitate care transpare mai ales în povestirile cu tematică pacifistă, precum "Bla-bla-bla, domnule general", "O rachetă cu numele meu" ori "O cască albă şi-un copil în ploaie", povestiri ce au atras aprecierile criticilor sau ale unor jurii literare.
Autorul manifestă interes şi faţă de subiectele ce ţin de domeniul prozei horror ("În trecere prin Predeal") ori al fantasticului ("Legendă fără sfârşit", "O clipă de nemurire"). De altfel, Sergiu Someşan a publicat anul trecut un alt volum, intitulat "Carte de magie", asupra căruia ne-am aplecat cu mult drag şi despre care am dori să vă spunem mai multe cu proxima ocazie.





PRO-PUNERI





TEORIA COSMICĂ A FRANCEZILOR IGOR ŞI GRICHKA BOGDANOV POSTULEAZĂ UN BIG BANG CÎT SE POATE DE ORIGINAL !
O farsă elaborată sau o teorie revoluţionară ?

Cristian Tamaş


Oricine s-a întrebat vreodată dacă nu cumva astrofizicienii nu fac altceva decît să inventeze atunci cînd vorbesc despre extradimensiuni, "găuri de vierme", universuri multiple, etc. se poate reconforta deoarece uneori nici măcar oamenii de ştiinţă nu pot să discearnă între posibilele teorii revoluţionare şi ceea ce pare să fie speculaţie SF !
Recenta teorie a fraţilor Igor şi Grichka Bogdanov (sau Bogdanoff, în ortografie franceză) a pus pe jar lumea fizicienilor prin gradul extrem de noutate şi îndrăzneală.
Oamenii de ştiinţă dezbat încă dacă fraţii Bogdanov sunt cu adevărat nişte genii cu o nouă viziune asupra momentului dinaintea începerii existenţei universului sau doar emit pe un ton doct nişte aberaţii !
Agitaţia a început luna trecută cînd zvonuri declanşate pe internet semnalau existenţa unei teorii cosmologice remarcabile, atît de remarcabilă încît lumea ştiinţifică se întreabă dacă nu cumva e vorba de o farsă extrem de bine pusă la punct din p.v.d. ştiinţific, prin care cei doi fraţi încearcă să obţină în mod fraudulos, doctoratul.
Cei doi fraţi gemeni, în vîrstă de 53 de ani, sînt mai bine cunoscuţi în Franţa, în calitate de autori SF, popularizatori SF şi producători ai unei emisiuni TV în anii '70-'80, "Temps X".
Pînă de curînd, prea puţini fizicieni au observat articolele şi studiile ştiinţifice ale fraţilor Bogdanov care exploatează, aşa numita "condiţie Kubo-Schwinger-Martin", ce implică o legatură matematică între temperatura infinită şi timpul imaginar (nu mă întrebaţi, ce-i aia !) pentru a dovedi starea universului la începutul formării sale şi înainte de Big Bang.
Brusc fizicienii au început să se întrebe cam ce ar putea însemna propoziţii precum cea care urmează:
"Sugerăm că timpul (pre)-cosmic este într-un echilibru termodinamic pe scara Planck şi este deci supus condiţiei Kubo-Schwinger-Martin".
Prof. Roman Jackiw, profesor de fizică la Massachussets Institute of Techonology, a parcurs teza de doctorat a fraţilor Bogdanov, remarcînd că teoria acestora este extrem de speculativă dar şi că "te pune cu adevărat pe gînduri".
Dr. John Baez, fizician şi teoretician al gravitaţiei cuantice la University of California, Riverside, care a corespondat cu fraţii Bogdanov prin internet (vezi math.ucr.edu/home/baez/bogdanov) a declarat : "un lucru mi-e foarte clar, fraţii Bogdanov habar nu au de fizică".
Dr. Peter Woit, matematician şi fizician la Columbia University spunea următoarele, referindu-se la "opera fraţilor Bogdanov": "Din p.v.d. ştiinţific este în mod clar un nonsens complet, dar astăzi aşa ceva e din în ce mai greu de distins de lucrările autentice".
Într-adevăr, aici e cheia, de a distinge între sens şi nonsens, această problema depăşeşte afacerea Bogdanov, afirmă mulţi fizicieni, îngrijoraţi de cantitatea de gunoaie ce trece de referenţii ştiinţifici şi se tipăreşte în publicaţiile ştiinţifice, respectiv de comisiile de doctorat.
"Adevărata problemă se referă la integritatea ştiinţifică şi la modul de evaluare a fizicii teoretice" a declarat Dr.Frank Wilczeck, fizician la MIT şi editor al "Annals of Physics", unde s-a publicat unul dintre studiile fraţilor Bogdanov. Şi adaugă "Stăpînesc cei doi întregul domeniu al astrofizicii ?"
Cum au ajuns fraţii Bogdanov să facă speculaţii cosmologice, e o altă poveste care se referă la modul în care se face fizică astăzi.
Absolvenţi ai "Ecole Practique de Hautes Etudes"-Paris şi ai Institutului de Ştiinţe Politice-Paris, fraţii Bogdanov s-au făcut cunoscuţi în Franţa, prin cariera lor în domeniul SF.
În 1991, fraţii Bogdanov au publicat "Dumnezeu şi ştiinţa", un best-seller în Franţa, bazat pe conversaţiile cu filosoful Jean Guitton. Cei doi autori au fost acuzaţi de plagiat şi daţi în judecată de Dr. Trinh Xuan Than, astronom la Universitatea Virginia, pe motiv că fraţii Bogdanov au reprodus pasaje din studiul său, "The secret melody and man created the universe", publicat în 1988.
Pe de altă parte, Dr.Arkadiusz Jadczik, un fizician polonez care a schimbat idei cu fraţii Bogdanov prin intermediul site-ului său (www.cassiopaea.org/cass/bog-sternheimer.htm), a declarat că: "ipoteza mea de lucru este că fraţii Bogdanov au realizat ceva interesant".
Iar Dr. Roman Jackiw a comparat fizica modernă cu arta modernă: "Cineva priveşte o operă de artă şi este convins că e o aberaţie, dar pentru altcineva respectiva lucrare e plină de sensuri şi armonie". "Atunci cînd fizica vorbeşte despre universul dinainte de Big Bang, aceasta nu poate fi decît ceva complet speculativ, iar eu aş fi foarte atent cînd aş numi ceva o aberaţie, în special cînd n-aş înţelege nimic din aceasta. Pînă la urmă, tot tîlcul este despre ce se întîmplă în fizica teoretică în absenţa experimentului".
Fraţii Bogdanov au afirmat că speră ca ideile lor să fie recunoscute şi să fie considerate utile în fizică : "Ceea ce dimineaţa este considerat un nonsens, seara sau ziua următoare poate căpăta un sens."





DE LA MACONDO LA MCONDO
Literatura latino-americană se americanizează!

Cristian Tamaş


Realismul magic a la Marquez este rejectat de tinerii scriitori latino-americani care afirmă că realismul virtual le defineşte opţiunile literare. "America Latină s-a schimbat", declară scriitorul chilian Alberto Fuguet, adăugînd: "Niciodată n-am simţit că America Latină este aşa cum a fost portretizată în romanele pe care a trebuit să le studiem la şcoală."
"Noi, tinerii scriitori latino-americani suntem nişte hibrizi geo-culturali, produşi de globalizare. Ne puteţi considera o gaşcă de alienaţi care s-a vîndut culturii de masă nord-americane, dar acesta este adevărul prezentului. Am crescut urmărind la TV «Familia Simpson» şi «Dosarele X» şi acest mediu cultural este evident în scrierile noastre".
Alberto Fuguet a devenit celebru în mediile literare latino-americane în 1996 cînd a publicat «McOndo», o antologie de povestiri aparţinînd unor scriitori latino-americani avînd sub 35 de ani. «McOndo» este o referire ironică la Macondo, oraşul ficţional creat de Gabriel Garcia Marquez în romanul «Un veac de singurătate» apărut în 1967,scriere care a introdus realismul magic în dicţionarele literare. Şi nu-i de mirare că «McOndo» a fost lansată într-un McDonalds din Santiago de Chile, pe fondul unor toasturi udate de Coca Cola,celebrînd "viaţa adevărată", chiar dacă aceasta este cumplit de plictisitoare şi nimic altceva decît o clonă derizorie a aşa numitului "american way of life".
Alberto Fuguet este unul din scriitorii noii generaţii latino-americane ale căror ficţiuni reflectă lumea în care au crescut: medii urbane în care cyber-cafenelele abundă chiar în favelas (bidonviluri a la Rio de Janeiro), în care o vineri noapte nu înseamnă altceva decît vizionarea reluării unui film nord-american comercial la TV. În scrierile lor nu există referinţe politice sau istorice, nici măcar vreo aluzie la vreun personaj legat de background-ul politico-istoric latino-american. Singurii dictatori care apar sunt cei din visele personajelor respective. Multe dintre povestirile lor îşi desfăşoară acţiunea în Statele Unite.
Pentru mulţi dintre mandarinii establishmentului literar latino-american, pentru care literatura semnifică o abordare naţionalistă, post-colonialistă a unor detalii istorice locale, ireverenţa noii generaţii de scriitori este considerată o trădare atît în tonalitate cît şi în abordare.
"Unul ca Alberto Fuguet caricaturizează literatura sud-americană care este foarte bogată şi complexă, provenind dintr-un proces literar extrem de dureros" , a afirmat Ricardo Cuadros, critic şi scriitor chilian, adăugînd:
"Ca scriitori, nu avem dreptul să uităm ultimii 30-40 de ani".
Cuadros dădea ca exemplu un personaj din romanul "Bad Vibes" (1997) al lui Fuguet, care, chiorîndu-se tîmp la un T-shirt cu figura lui Che Guevara, se întreba cine dracului o fi bărbosul, vreun nou star din vreo telenovelă mexicană sau vreun mariachi de prin Guadalajara. Romanul a inspirat şi revolta unor liceeni din Santiago de Chile împotriva programei literare "anchilozate".
Iar criticul literar bolivian Centa Reck declara că "indivizii ăştia nu fac altceva decît să înlocuiască realitatea latino-americană cu o junglă sălbatică de celulare, McDonalds-uri, shopping malls, droguri, toate acestea prin intermediul unui jargon americanizat neinteligibil."
Alberto Fuguet, la rândul lui, a declarat : "Pe noi nu ne interesează canonul literar", referindu-se la Julio Cortazar, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, scriitori care au captivat şi fascinat întreg mapamondul prin talentul, imaginaţia şi conştiinţa lor politică.
"Sînt un mare fan al lui Marquez, dar credeţi-mă, chiar urăsc imageria pe care a creat-o şi pe care alţi indivizi o folosesc", a declarat Fuguet. "Au transformat universul fictional marquezian într-o estetică în loc să creeze o ideologie. Oricine începe să paştişeze «Un veac de singurătate» nu poate comite decît nişte kitschuri".
După aproape patruzeci de ani, tinerii scriitori latino-americani consideră că problemele de actualitate şi peisajul local s-au schimbat, deoarece "graniţa" dintre America de Nord şi America de Sud s-a estompat în bună măsură.
Ultimul roman al lui Alberto Fuguet, «Filmele vieţii mele», se referă la un personaj principal care se simte acasă atît în Encino, California cît şi în Santiago de Chile şi a cărui viaţă este povestită prin intermediul filmelor hollywoodiene.
Ricardo Gutierrez Mouat, profesor la Universitatea Emory, care predă un curs intitulat «De la Macondo la McOndo» susţine : "Cred că tinerii scriitori latino-americani au o altfel de viziune, una deosebit de întunecată, de extracţie urbană şi sunt caracterizaţi de un simţ ascuţit al umorului negru. Ce scriu ei este diferit de realismul magic facil, în care la fiecare pagină dai peste o iguană îndrăgostită sau un dictator zburător. Ei simt nevoia de a avea propria voce, distanţîndu-se de formulele literare pe care le considera uzate".





EXPLORAREA SPAŢIULUI,
un ciclu al triumfurilor şi tragediilor, dar nu şi sfârşitul visului omenirii

Cristian Tamaş


Aventura spaţială desfăşurată pe parcursul a 45 de ani, a fost o cronică a triumfurilor şi tragediilor. De la primul satelit artificial, primul om în cosmos, la primul om pe lună şi la prima staţie orbitală, de la evenimente istorice şi eroice ca primele zboruri cosmice cu astronauţi, culminate cu victoria aselenizării, până la exploziile care au ucis echipaje întregi, de la sondele spaţiale care au explorat sistemul solar, până la aspecte mai "triviale" ca depăşirea bugetelor, corupţie şi management incompetent.
Capitolele s-au numit Sputnik, Gagarin, Mercury, Vostok, Gemini, Mariner, Voshod, Apollo, Armstrong, Pioneer, Viking, navetele spaţiale iar tematica a fost complexă, combinând aspiraţiile naţionale, politica războiului rece, nesfârşita căutare a cunoaşterii ştiinţifice şi toate aspectele "hard" ale costurilor şi fezabilităţii.
După două tragedii de amploarea Challenger şi Columbia, tot mai mulţi îşi pun întrebarea: "Care ar fi beneficiile explorării spaţiale?" Cine sunt preopinenţii? În primul rând zeci de milioane de americani, parte din plătitorii de impozite care suportă bugetul NASA!
Dar haideţi să recurgem la un flash-back şi să ne reamintim că în 1962 (preistorie curată, nu-i aşa?) într-unul din momentele de vârf al competiţiei spaţiale americano-ruseşti, un iconoclast pre nume, James G. Ballard a publicat "Which way to inner space?", un manifest SF contra orientărilor dominante din domeniu, adică printre altele, obsesia călătoriilor spaţiale. Ballard propunea concentrarea asupra altor teme, precum problemele planetei, conştiinţa umană, biologia.
Ca mulţi alţi autori SF, se poate ca Ballard să fi fost un vizionar şi nu numai în privinţa priorităţilor general umane, vezi romanele "Crystal World" şi "The Drought".
Explozia navetei Columbia, sâmbăta trecută [9 februarie 2003, nota editorului] a provocat un val de întrebări şi începutul unei dezbateri mondiale, despre necesitatea programelor spaţiale.
Să ne aducem aminte care a fost scopul utilizării navetelor spaţiale, program ale cărui costuri totale au atins 25 de miliarde de dolari! Din start, s-a dorit a fi un program mai puţin costisitor decât o misiune cu echipaj spre Marte, conceptul navetei reutilizabile s-a dovedit a fi unul corect, deşi nu şi-a atins până acum frecvenţa anunţată iniţial, de un zbor pe săptămână, costurile urmând să fie amortizate prin lansări şi reparaţii de sateliţi, prin vânzarea altor servicii spaţiale.
Chiar şi un bastion al entuziaştilor explorării cosmosului ca situl Space.com este bântuit acum de îndoieli, tonalitatea generală fiind caracterizată de un şoc profund.
Nucleul "hard" al entuziaştilor, oameni de ştiinţă, fani sau simpli muritori insistă asupra faptului că o caracteristică psihologică fundamentală a omenirii este dorinţa de a descoperi cine suntem de fapt în univers, pe lîngă curiozitatea înnăscută şi simţul explorării. Sunt convins că în cele din urmă toate acestea vor prevala şi poate că specia umană va coloniza (măcar) sistemul solar!
Acum 500 de ani, oamenii traversau, în ciuda tuturor riscurilor oceanul în ambarcaţiuni care astăzi sunt pe drept cuvânt, considerate rudimentare, iar astăzi sau mâine sau destul de curând, oamenii îşi vor continua misiunea istorică (pentru că avem această minunată obsesie a explorărilor, fixată în genotip) şi mai ales pentru că la nivel subliminal ştim că este singurul nostru viitor posibil!
Nu neg rolul Casandrelor, şi pe Terra mai sunt îngrozitor de multe lucruri de rezolvat dar mi se pare că pe termen mediu şi lung ar fi regretabil să se întârzie ceva atât de fundamental cum este explorarea spaţiului!
Este o evidenţă faptul că există o fascinaţie absolută a cosmosului, fixată undeva în profunzimea înlăuntrului fiinţelor umane.
Dr. Neil Tyson, directorul Rose Center for Earth and Space din New York declara la aflarea veştii despre explozia Columbiei: "Este o cumplită tragedie şi cu siguranţă oamenii o să dezbată de ce este nevoie să mergem în spaţiu, ce am realizat până acum, ce intenţionăm să facem de acum încolo. Dar vreau să subliniez că înainte de toate astea, totul a fost biologie, mai devreme chimie, şi mai înainte, nimic altceva decât oameni care se uitau vrăjiţi la cerul înstelat. Există ceva profund ce caracterizează condiţia umană, ceva ce traversează timpul şi culturile istorice şi indiferent de perioadă, ţară, limbă, religie, oamenii au privit cerul şi s-au întrebat ce este acolo. Chiar dacă de treizeci de ani încoace, tot dăm rotocoale Pământului, în loc să ne avântăm în spaţiu!"
Chiar dacă lideri de opinie ca Prof. John Staudenmaier (şeful catedrei de istorie de la Universitatea Mercy din Detroit şi editorul publicaţiei Technology and Culture, axată pe studiul istoriei tehnologiei) consideră că după 11 Septembrie, colapsul dotcomurilor şi acum catastrofa Columbiei, a pierit toată bravada tehnologică care încurajează experimentul ştiinţific : "Acum este prevalent un sentiment de vulnerabilitate aflat chiar în centrul mândriei americane şi anume sofisticatul nostru sistem tehnologic. Pentru majoritatea americanilor este ceva covârşitor, ceva asemănător situaţiei când te trezeşti fără un acoperiş deasupra capului. Fără îndoială, acest sentiment conduce la o criză de identitate."
La nivel global se consideră că entuziasmul general pentru programele spaţiale, s-a risipit de mult. A existat un vârf în perioada 1957-1969, apoi în perioada anilor '80 când au debutat zborurile navetelor spaţiale.
David Lavery, autorul studiului "Late for the sky : the mentality of the Space Age", întreba retoric "Dar ce este era spaţială? În anii '60-70 vorbeam despre ea tot timpul. Acum, era spaţială pare la fel de îngropată ca şi era nucleară!"
Poate este o caracteristică pur umană, dorinţa de a fi permanent în mişcare, dorinţa de a explora neîncetat, iar năzuinţa de a ajunge la stele a fascinat dintotdeauna omenirea. Sigur că entuziasmul la nivel de mase, nu se poate păstra la cote de incandescenţă cînd este vorba de ceva atât de îndepărtat de percepţia comună, este de înţeles că oamenii au sperat în beneficii imediate şi schimbări esenţiale ale existenţei provocate de efectele programelor spaţiale.
Problema fundamentală este că la nivel de specie avem nişte viziuni de a dreptul fantastice şi apoi ne împotmolim în realitate, ceea ce ne dezamăgeşte şi în cele din urmă ne pierdem credinţa în visurile noastre.
Sau cum spunea Dr. Howard McCurdy, profesor la American University, Washington (şi autorul studiului "Space and the american imagination") : "În loc să fim preocupaţi de ştiinţa practică sau chiar de science fiction, eşuăm din ce în ce mai mult în fantasy!".
Chiar şi SF-ul s-a schimbat. De la o abordare în tonalitate realistă, aproape evanghelică a anilor '50 a rachetelor, navelor spaţiale şi călătoriilor cosmice, ca în povestirile lui Heinlein, din acea perioadă sau ca în filme ca "Destination Moon", genul a început să fie dominat în anii '80, de galaxii îndepărtate aflate într-un viitor şi mai îndepărtat, fără a avea nici cea mai mică asemănare cu lumea noastră.
În 1995, acuitatea Disney World-ului la schimbările barometrului public în materie de gusturi SF, a determinat înlocuirea pavilionului "Mission to Mars" cu "Extraterrestrial alien encounter"!
Dr. Rob Latham, editor de studii SF şi profesor asociat de americanologie la Universitatea din Iowa, observa : "E cam şi cum scânteia imaginativă a călătoriilor spaţiale, ar fi murit!"
Să fie vorba doar de o aproximare grosolană? Cele mai multe dintre filmele de succes hollywoodiene tind să fie doar nişte jocuri pe computer referitoare la monştri extratereştri sau la ciberspaţiu.
Un curent predominant de opinie? Câteva semne optimiste există chiar la nivelul culturii de masă. Disney intenţionează să inaugureze în curând la Epcot Center din Orlando, Florida pavilionul "Mission:Space". Chiar şi Hollywoodul reacţionează, mai prudent cei drept, şi ultima serie a Star Trek-ului, "Enterprise" se desfăşoară în secolul 22, cu o sută de ani înaintea aventurilor căpitanului Kirk, din prima serie.
Romanele lui Kim Stanley Robinson (trilogia marţiană: Marte roşu, Marte verde, Marte albastru), nu numai că au cucerit sufragiile publicului şi ale criticii, dar par să fie o reacţie "hard" la diluviul maculaturii de tip fantasy.
Poate este cazul ca imaginaţia publică să fie înviorată cu produse de consum curente, mai optimiste şi mai realiste, pentru că oricum capodoperele nu-şi propun întreţinerea moralului maselor ci zguduirea conştiinţelor şi schimbarea mentalităţii dominante.
Sună a propagandă despre "viitorul luminos" şi despre "omul nou" (nu ne vom transforma peste noapte într-o specie de Supermeni!) care învinge toate piedicile! Abordarea vetustă şi în exces a acestei teme, nu a demonetizat, cred eu, virtuţile divertismentului de calitate, care îşi propune şi să informeze şi să educe printre altele! Pentru că avem nevoie de visuri şi speranţă şi de poveşti care ne fac să ne imaginăm un viitor mai bun! Nevoia de ficţiune ce bântuie fiecare muritor!
Odiseea spaţială va continua, vor mai fi jertfe, distrugeri materiale, momente de cumpănă, dar şi progresul inexorabil spre stele va continua neabătut pînă, cum spuneam, vom infesta tot sistemul solar şi poate chiar şi galaxia! Wishfull dreaming?





DINO-ORIGAMI

Györfi-Deák György


Origami este arta japoneză prin care dintr-o bucată de hârtie (de obicei pătrată) se obţin printr-o succesiune de plieri tot felul de obiecte sau forme. Canoanele acestei arte cer ca la împăturirea figurinelor să nu fie folosite foarfeci, lipici, creioane colorate ori vopsele, lucru respectat cu sfinţenie de cei care au dobândit un anumit grad de măiestrie în domeniu. Privit din depărtare, origami arată frumos, ca o junglă veşnic verde, însă o explorare sistematică a minunatului tărâm durează mult, cere eforturi şi presupune răbdare; ca să-l parafrazăm pe Edison, plierea figurinelor de hârtie cere 99 de procente de transpiraţie şi unul de... imaginaţie.
Legătura dintre origami şi science-fiction este una de ordin imaginistic. Pe parcursul lecturii unei cărţi ori a vizionării unui film, pe retina artistului s-au întipărit nişte imagini, nişte "semne de carte" afective, pe care ulterior a dorit să le reprezinte, să le modeleze din hârtie. Deşi iniţial am crezut că se va putea cuprinde într-o pagină toate imagistica SF transpusă în figurine origami, mi-am dat seama curând că lucrurile nu sunt deloc atât de simple.

CHOW Dragon chinezesc
JANSON CHOW - Dragon chinezesc

Imagistica science-fiction este ea însăşi tematică. Găsim aici personaje şi decoruri specifice explorărilor spatziale, călătoriilor în timp, în spaţii paralele ori chiar în microunivers. Întâlnirile cu inteligenţele extraterestre, invaziile ce ameninţă Pământul, războaiele împotriva speciilor agresive, plantele carnivore din junglele de pe alte lumi, roboţii, ciberspaţiul, jocurile pe calculator constituie tot atâtea surse de inspiraţie. Marile cicluri epice sau serialele SF sunt abordate din diferite unghiuri. Cei care vor încerca să exploreze prin intermediul internetului vastitatea acestui nou teritoriu vor constata că deja există o comunitate origami dedicată seriei Star Wars, alta ce explorează universul de simboluri Star Trek şi una care a început lucrul la Stăpânul inelelor. Ca să începem cu începutul, am ales călătoria în preistorie, o lume înfăţişată şi de Jurassic Park, seria creată de Michael Crighton.

Emblema Jurassic Park

Inventarea de noi figurine seamănă cu născocirea de bancuri politice: foarte rar se creează ceva nou sub soare; de obicei se ia un tipar vechi şi se fac unele mici modificări, care transferă noi semnificaţii unor lucruri pe cale de a fi uitate.


J. ANIBAL VOYER - Balaur cu trei capete

Astfel Dragón de 3 cabezas (balaurul cu trei capete) creat de J. Aníbal Voyer poate fi transformat în teribilul cerber ce păzeşte infernul (ori piatra filosofală ascunsă de profesorul Dumbledore, idolul lui Harry Potter) sau în blândul măgăruş Ior (Eeyore), prietenul ursuleţului Winnie, modelat în hârtie de Y. Greenberg. În cazul figurinelor origami, apartenenţa lor la domeniul science-fiction este clar, implicit stabilită încă de la început. Balaurii (cu sau fără aripi) şi dragonii sunt făpturi ce populează fantezia eroică, pe când diferitele specii de dinosauri sunt tipice literaturii SF.

GOMEZ ParasaurolopusGOMEZ Triceratops
FERNANDO GILGADO GOMEZ - Parasaurolopus şi Triceratops

În "O călătorie spre centrul pământului" de Jules Verne, profesorul Otto Lidenbrock descoperă un manuscris încifrat, vechi de două sute de ani, lăsat de alchimistul Arne Saknussem drept îndrumare pentru cutezătorii care ar dori să coboare în centrul Pământului, prin coşul muntele Sneffels, un vulcan din Islanda stins de câteva secole. Însoţit de nepotul său, Axel şi călăuzit de Hans Bjelke, savantul german găseşte intrarea ce duce către lumea din adâncuri şi porneşte în explorare. Drumul lor prin tunelurile subterane ia sfârşit pe ţărmul unei mări scufundate demult sub pământ, unde încă trăiesc vieţuitoare antediluviene, care altminteri pot fi văzute doar în muzeele de ştiinţe naturale. Ca să traverseze întinderea de ape, eroii construiesc o plută din trunchiuri fosilizate de copaci şi îşi continuă nebănuitori călătoria. La un moment dat, fragila ambarcaţiune este ridicată de un val şi aruncată cât colo, după care drumeţii asistă la teribila înfruntare dintre două reptile marine uriaşe.


AUTOR NECUNOSCUT - Ichthyozaur

Doi monştri se luptau la suprafaţa mării. Zăresc ochiul însângerat al ihtiozaurului, mare cât capul unui om. Natura l-a înzestrat cu un aparat optic extrem de puternic, capabil să reziste presiunii din fundul apelor. A fost numit pe drept cuvânt balena saurienilor, căci are mărimea şi iuţeala balenei.
Ihtiozaurul nu măsoară mai puţin de cincizeci de metri şi îmi pot da seama de mărimea lui când îşi ridică deasupra valurilor aripile înotătoare ale cozii. Falca sa este enormă şi, după cercetările naturaliştilor are nu mai puţin de 182 de dinţi.
Plesiozaurul, şarpe cu corpul cilindric, cu coada scurtă, are labele în formă de lopată. Corpul său este îmbrăcat în întregime într-o carapace, iar gâtul, flexibil, se ridică la 15 metri deasupra apei.

GYORFI Plesiozaur
GYÖRFI-DEÁK GYÖRGY - Plesiozaur (după diplodocul lui Ronald Koh)

Pe Pământ pot exista locuri izolate, unde natura să fi rămas neschimbată de zeci de milioane de ani. Este şi premiza unui alt roman celebru, "O lume dispărută", imaginată de Arthur Conan Doyle. Profesorul George Edward Challenger explorează părţile greu accesile ale Amazonului şi descoperă, pe baza desenelor unui pictor american, Maple White, un podiş uitat de timp. Printre schiţele artistului mort, figurau reprezentările unor animale din Jurassic, precum stegozaurul:

GOMEZ stegosaurus
FERNANDO GILGADO GOMEZ - Stegosaurus

"Era, pe o pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi pe care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea unui creier în delir. Avea un cap de pasăre de pradă, trup de şopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era acoperită cu ţepi. Spinarea cocoşată avea de-a lungul ei un fel de creastă dinţată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoş aşezate la rând, una după alta."

ori Curupuri, un duh al pădurii ce seamănă leit cu pterodactilul. Dar lumea savantă îl ia în derâdere, ceea ce-l enervează pe căpăţânosul profesor. Ca să-şi dovedească valabilitatea afirmaţiilor, Challenger se întoarce împreună cu o expediţie formată din oameni integri şi curajoşi şi, după multe peripeţii, prezintă în cadrul unei şedinţe a Institutului de zoologie din Londra un veritabil "pui de diavol":

GOMEZ PteranodonKAWABATA Pteranodon
FERNANDO GILGADO GOMEZ - Pteranodon # KAWABATA FUMIAKI - Pteranodon

"Semăna la chip cu un dragon înfricoşător, închipuit de imaginaţia bolnăvicioasă a vreunui artist din Evul Mediu. Acea o expresie crudă şi hidoasă şi doi ochi mici şi roşii, care sclipeau ca jăratecul. Îşi ţinea pe jumătate deschis pliscul lung şi fioros, lăsând să se vadă un şir dublu de dinţi ascuţiţi. Avea spinarea cocoşată şi peste umeri părea că poartă, drapat, un fel de văl cenuşiu."

O'HANLON Styracosaurus
STEPHEN O'HANLON - Styracosaurus

Plesiozauri, alozauri şi tiranozauri populează şi unele regiuni din "Tărâmul uitat de timp", cartea lui Edgar Rice Burroughs, unde, pe ipoteticul continent sudic al Capronei, vieţuitoarele parcurg un ciclu ce cuprinde tot lanţul evoluţiei speciilor. Bowen Tyler, un yankeu cu o alură atletică, frate bun cu Tarzan ori cu John Carter, ajunge aici întâmplător în timpul primului război mondial, după ce pachebotul cu care călătorea e scufundat de un submarin german. Supravieţuitorii sunt nevoiţi să vâneze ca să se hrănească, iar uneori trebuie să-şi dispute prada cu alţi prădători, precum alozaurul:

O'HANLON Allosaurus
STEPHEN O'HANLON - Allosaurus

"Părea să fie o şopârlă uriaşă, înaltă de cel puţin zece picioare, cu o coadă puternică şi lungă ca şi torsul ei, cu labele dinapoi vânjoase şi cu labele din faţă foarte scurte. Când ieşise din pădure, ţopăise cam la fel cu un cangur, folosindu-şi labele de dinapoi şi coada ca mijloace de propulsie, iar când stătea în picioare se sprijinea în coadă. Avea un cap lătăreţ şi masiv, cu un bot turtit, iar fălcile, înzestrate cu nişte dinţi lungi şi ascuţiţi, i se căscau până dincolo de ochi. Trupul solzos i-era smălţat cu nişte pete mari, negre şi gălbui, de forme neregulate, mărginite de un chenar roşu, lat cam de un deget. Partea de dedesubt a pieptului, trupului şi cozii era de un alb-verzui."

 O'HANLON Procompsognathus    GOMEZ Tyrannosaurus rex  
# STEPHEN O'HANLON - Procompsognathus # FERNANDO GILGADO GOMEZ - Tyrannosaurus rex #

  KIRSCHENBAUM Tyrannosaurus rex
MARC KIRSCHENBAUM - Tyrannosaurus rex

Numărul maxim de reptile preistorice poate fi întâlnit în "Jurassic Park", unde o întreagă insulă este transformată într-un parc de distracţii, o rezervaţie populată cu monştri antediluvieni, obţinuţi prin inginerie genetică dintr-un strop de sânge de dinozaur. Acesta a fost supt de un ţânţar care a avut ghinionul să fie înglobat ulterior într-o picătură de răşină, ce s-a transformat în chihlimbar după trecerea a milioane de ani. Vizitatorii descoperă aici cele mai incredibile vietăţi: dinozauri ierbivori, precum brontozaurii, apatozaurii, stegozaurii, coelurozaurii, triceratopşii, styracozaurii, ori prădători precum dromaeozaurii, oviraptorii, velociraptorii, Coelurus, Deinonychus, pterozaurii ori regele reptilelor, Tyrannosaurus rex. Cele 238 de reptile sunt monitorizate în permanenţă de un sistem computerizat, de o complexitate fragilă. Ca urmare a unei defecţiuni tehnice, visul împlinit de Hammond Foundation se transformă într-un coşmar, transpus cinematografic în trei filme de succes (şi se pare că va urma şi al patrulea).

O'HANLON Tyrannosaurus rex
STEPHEN O'HANLON - Tyrannosaurus rex

KAWABATA Tyrannosaurus rex
KAWABATA FUMIAKI - Tyrannosaurus rex

În povestirea "Detunătura", Ray Bradbury imaginează o firmă care organizează călătorii în timp în cursul cărora amatorii de senzaţii tari pot să vâneze cele mai teribile fiare, tiranozaurii. Bineînţeles, pentru a nu perturba succesiunea de evenimente care au dus la realitatea istorică din prezent, sunt alese animale care oricum vor muri, iar vânătorii sunt instruiţi că trebuie să circule numai pe anumite trasee. Dar unul dintre ei intră în panică la vederea înfiorătoarei reptile, coboară de pe poteca marcată şi striveşte un fluture. Dar din ouăle insectei ar fi trebuit să iasă nişte omizi, care ar fi ros nişte frunze până să fie mâncaţi de păsărele, care vor deveni la rândul lor hrana răpitoarelor. Un întreg lanţ trofic a fost distrus. O singură pietricică smulsă de la locul ei şi avalanşa porneşte, schimbând regulile ortografice şi regimul politic din 2055.
Marile reptile au inspirat o sumedenie de monştri extratereştri cu puteri ieşite din comun, precum Alien, Predator ori Godzilla, pe care însă îi vom prezenta separat cu o altă ocazie.


Notă: Numele trecut sub fiecare ilustraţie este al creatorului care a conceput figurina respectivă, folosită ca ilustraţie. Cu o excepţie, ele au fost realizate şi fotografiate de autorul acestui articol, cu ajutorul unui scanner Genius, după diagramele prezentate pe siturile lui Alex Barber, Dr. Stephen O'Hanlon, Ronald Koh, Marc Kirschenbaum şi Julius Kusserow. Alte figurine, împăturite din bancnote ieşite din uz, sunt prezentate pe pagina Gyurigami, de la adresa: http://www.bilet.go.ro/origami/. Fundalul muzical este asigurat de o melodie compusă de Enya.





GANDALF VRĂJITORUL

interviu cu Ian McKellen
     

În versiunea realizată de regizorul Peter Jackson a filmului "Stăpânul inelelor", rolul lui Gandalf, vrăjitorul, a fost interpretat de actorul britanic Ian McKellen, în vârstă de 62 de ani. Regizorul a fost deosebit de mulţumit de interpretare, iar criticii au elogiat-o, scriind că: "reuşeşte perfect să confere greutate şi calitate filmului".
"Mi se adresează laude pe care poate nici nu le merit", spune actorul cu modestie. "Când oamenii mă văd în rolul lui Gandalf, mă compară cu Alec Guiness din Star Wars. Dar eu nu sunt un actor de talia lui, n-am în spate vreo douăzeci de roluri mari". De parcă el n-ar fi fost încununat de lauri în "Zei şi monştri", "Richard al III-lea", "X-men". "Presupun că la fel de bine l-ar fi putut alege pe Sean Connery ori Anthony Hopkins. Am fost norocos că alegerea a căzut asupra mea", a adăugat.

- Parcă s-ar putea desluşi nişte rivalităţi în aceste vorbe.
- Pot să pară aşa în perioada de dinainte de acordarea Oscar-urilor, când totul se învârte în jurul premiilor, cu toate că fiecare dintre noi ştie că nu există perfecţiune. Dar distincţiile îşi au folosul lor, pentru că îndreaptă atenţia publicului către realizările artistului şi n-ar avea nici un sens ca omul să fie actor, dacă n-ar avea cine să-l vadă. Dar nu e vorba de rivalităţi.

- Cum, nu sunteţi invidios pe ceilalţi vrăjitori? De exemplu, pe Richard Harris din Harry Potter?
- De ce-aş fi invidios? Richard a avut şansa să primească un rol interesant, dar cel mai bun vrăjitor mi-a revenit mie. Mi s-a încredinţat rolul magicianului după care J.K. Rowling şi-a modelat propriul erou. Gandalf este adevăratul vrăjitor, deci n-am de ce să fiu invidios. În plus, personajul meu întinereşte pe parcursul filmului şi după atâtea roluri de bătrâni câte mi s-au oferit în ultimul timp, îmi prinde bine un pic de tinereţe. A fost foarte deprimant când mi s-a cerut să joc în rolul lui Dumnezeu. Nici un om nu poate fi atât de bătrân ca El.

- Vă preocupă vârsta?
- Nu, pentru că n-am dorit să devin actor din cauza frumuseţii mele. N-aş fi dorit să parcurg o carieră în care publicul să fie atras de fizicul meu şi apoi, o dată cu trecerea anilor, să apelez la operaţii estetice şi alte chestii asemănătoare. Îmi iubesc ridurile. Îmi place să văd că încercările din răstimpul anilor şi-au întipărit pecetea pe faţa mea.

- Vârsta nu v-a diminuat pofta de lucru.
- Vorbeşti cu un actor care l-a jucat şi pe Hamlet. În finalul acestei opere are loc un duel de vreo zece minute cu Laert, care poate fi invidiat de toate filmele de acţiune. Ori să-l luăm pe Macbeth. Precum vezi, nu-mi sunt străine rolurile de acţiune.

- Parcă acum, în lumina ultimelor evenimente, opera lui Tolkien, lupta binelui cu răul stârneşte un ecou mai mare.
- Stăpânul inelelor este în primul rând o poveste aventuroasă. Ea se bazează pe o unire a forţelor împotriva răului, dar nu este o alianţă între marile naţiuni. Este vorba despre un mic grup. Tolkien şi-a scris cartea în timpul celui de-al doilea război mondial, pe vremea când fiul său lupta în Europa de Nord. Cred că s-a gândit la Hitler, când l-a descris pe Stăpânul Întunericului. Şi foarte uşor se pot trasa paralele şi la starea de fapte actuală. Aceasta conferă măreţie povestirii. E o istorie moralizatoare, care transcede secolele. E un mit.

- Acum tocmai jucaţi într-un teatru din New York, în piesa "Dansul morţii". Cum s-a schimbat viaţa oraşului după 11 septembrie?
- În ziua respectivă, chiar avea loc o repetiţie şi am hotărât să continuăm, pentru că aşa, dacă rămâneam laolaltă, nu ne simţeam atât de neapăraţi. Am urmărit nervoşi reacţiile publicului. Până în acea zi, biletele se vindea cu câteva zile înainte, fenomen care a încetat după 12 septembrie. Dar am supravieţuit, pentru că societatea are nevoie de teatru, de film. Uneori, doar pentru că are nevoie de o deconectare, de o evadare din cotidian, alteori pentru că doreşte să vadă implicaţiile profunde ale câte unei probleme. Asta nu înseamnă să fugi dinaintea necazurilor. Sunt unii care spun că actorii sunt preocupaţi doar să-şi satisfacă ego-ul. Dar eu întotdeauna am crezut că există şi altceva. Şi cred că felul cum s-au comportat actorii din New York-ul acestor zile îmi întăreşte spusele.


traducere de Györfi-Deák György





PRO-POZIŢII





FRAGMENTE CRITICE (IX): DOUĂ DICŢIONARE

Voicu Bugariu


Aurel Cărăşel, Mic dicţionar de autori SF, Vlad & Vlad, 1996.

Dicţionarul lui Aurel Cărăşel este o compilaţie de tip didactic, având pretenţia exclusivă de a informa. Autorul vine, ce-i drept, cu anumite nuanţări personale, dar marea majoritate a textului, inclusiv comentariile, provin în mod vădit din lucrări de referinţă. Autorul practică în mod constant complezenţa (dacă nu chiar apologia) critică. Tânărul cititor al dicţionarului său rămâne cu impresia că toţi autorii prezentaţi sunt nişte clasici.
Un maximalist al lexicografiei ar putea să-i reproşeze lui Aurel Cărăşel neindicarea surselor şi o oarecare diluare a datelor biografice. Totuşi, aceste neajunsuri nu deranjează prea mult, fiindcă autorul nu este un vanitos emfatic, doritor să pară erudit. Scriitura sa este cuminte-didactică. Textul pare destinat unor elevi de liceu. Este o istorie literară pedestră, preocupată în special de furnizarea unor generalităţi utile tineretului. Având filozofia unui iluminist modest şi harnic, Aurel Cărăşel reuşeşte o carte folositoare celor doritori să afle informaţii esenţiale despre sefeul mondial şi românesc. Cele câteva articole teoretice sunt de asemenea rezervate sub raport speculativ, aducând informaţii utile, situate la nivelul onorabil al unor lecţii destinate elevilor de şcoală medie.
Prezenţa unor autori de literatură fantastică dovedeşte că autorul dicţionarului face parte dintre sefiştii toleranţi, interesaţi de mai multe arii culturale.
“Micul dicţionar de autori SF” este o carte utilă. Ferindu-se de teme controversabile, ocolind partizanatul aducător de confuzii şi furie, Aurel Cărăşel se situează printre sefiştii “rezonabili”. Atuul său moral este plasarea pe poziţia dascălului doritor să-şi informeze cu onestitate elevii.


Dicţionar SF, artişti plastici, autori, edituri, mass-media, motive, personalităţi, Nemira, Bucureşti, 1999.

Dicţionar Nemira - Click pentru citit on-lineDicţionarul conţine articole redactate de 18 colaboratori, coordonaţi de Mihai-Dan Pavelescu. Sunt incluse şi 20 de articole tematice.
Fiindcă tinde să dizolve sefeul în câmpul mai larg al literaturii, dicţionarul lui Aurel Cărăşel îi poate interesa şi pe cititorii din alte arii culturale. Efectul său este centrifug. Dicţionarul Editurii Nemira, în schimb, este centripet, întrucât se adresează în mod special fandomului românesc şi anume coponenţilor relativ tineri ai acestuia. Doar un public-ţintă restrâns şi specializat ar putea fi interesat de convenţii, premii acordate de acestea, fanzine, animatori, autori de texte publicate în fanzine. Asemenea informaţii sunt semnificative numai pentru persoanele din fandom şi au rolul de a configura o mică lume culturală de sine stătătoare. Autorii dicţionarului, în mod conştient sau doar instinctiv, au căutat să se diferenţieze cât mai net faţă de câmpul cultural al literaturii române, precum membrii unei secte faţă de dogmele bisericii-mamă.
Este greu de spus câte dintre devierile faţă de ceea ce recomandă lexicografia sunt naivităţi culturale şi câte acte conştiente de frondă, menite să diferenţieze cât mai clar câmpul cultural al sefeului de cel al literaturii şi să-i descurajeze pe toţi cei interesaţi într-o manieră “ecumenică” de sefeul românesc. Cititorul ideal al Dicţionarului pare a fi sefistul lipsit de prea multă curiozitate faţă de alte arii culturale.
Articolele referitoare la autori nu sunt semnate, părând a fi alcătuite de chiar respectivii. Doar astfel se poate explica abundenţa unor detalii. Coordonatorul lasă impresia că a publicat, cu religiozitate, exact ce a primit.
Câteva dintre articolele tematice sunt acuzat diletantistice. “Non-umanul” este incoerent, “Psihologie”, prolix, “Oraşul în SF”, naiv. Altele, în schimb, sunt impecabile (“Critică, teorie, istorie literară în imaginarul românesc postdecembrist”, “Fantasticul în SF”, “Seriale SF”, “Ozeneologie”. Există şi vreo două texte de factură lirică, destul de bizare în context. O menţiune specială pentru articolele de pură bibliografie, alcătuite cu acribie.
Cele mai pretenţioase articole tematice sunt “Definiţii” şi “Literatura SF în universitate”. Aceste texte se menţin pe înălţimile ameţitoare ale erudiţiei universitare atât timp cât autorul lor traduce din lucrări de referinţă. Când recurge la teoretizări proprii (adică fără indicarea surselor, unele dintre acestea prozaic româneşti), însă, lucrurile nu mai merg. Un singur exemplu, cel mai frapant. În primul text aflăm că “miza şi finalitatea principală a (sic!) acestui fenomen cultural nu este (sic!), aşa cum se consideră în general, ‘literaritatea’ (de unde şi relevanţa scăzută a disputei literatură SF vs. literatură mainstream)”. În al doilea text ni se spune că lucrurile stau exact pe dos: “Răspunsul ferm care trebuie dat în acest caz este că literatura SF e o literatură respectabilă, care trebuie introdusă oficial acolo unde studiul ei este adecvat.” Şi încă: “Literatura SF este un gen legitim al literaturii.” Cu alte cuvinte, se admite că este vorba de literatură, dar i se refuză esenţialul, literaritatea.
Un lexicograf se ia cu mâinile de cap, atunci când încearcă să citească Dicţionarul apărut la Editura Nemira. Un sociolog al sefeului românesc, însă, înţelege că nu este vorba despre o lucrare ţinând de istoria literară, ci de un text menit să mărească forţa centripetă a fandomului (în special a membrilor ilustraţi după 1990). Nu este deci vorba despre un act literar. În Dicţionar, prozelitismul se uneşte cu dorinţa de a prezenta un fandom cât mai semnificativ posibil. De aici permisivitatea nemărginită, absenţa oricărui spirit critic al coordonatorului.
Dicţionarul ajută la înţelegerea deosebirilor dintre sefeul românesc şi literatură. Studiindu-l, conchidem că sefistul-standard se delimitează de literat printr-un amatorism programatic. Devenit un profesionist al textului, sefistul capătă tendinţa de a părăsi fandomul şi devine un pseudo-sefist. Acesta din urmă nu mai face parte din fandom decât într-un mod, să zicem, onorific. În dicţionar sunt o serie de autori aflaţi în această postură. Între ei şi sefiştii “canonici” există o anumită tensiune latentă.
Deci nu competenţa sau notorietatea de tip literar sunt criteriile includerii în dicţionar. De asemenea, unii colaboratori n-au fost aleşi după cunoştinţe sau abilităţi scripturale. Prezenţa anumitor sefişti a fost dictată de apartenenţa la un anumit grup cultural, manifestat într-o perioadă istorică relativ scurtă (după 1990). Aşa fiind, nu avem în faţă un dicţionar literar, ci un repertoriu de membri ai grupului respectiv. Astfel, în dicţionar sunt prezentate următoarele îndeletniciri: coordonator, poet, scriitor, autor, traducător, redactor, animator, organizator, grafician, critic, eseist, editor, redactor mass-media, realizator mass-media, autor de emisiuni radio, artist plastic, istoric, agent literar, recenzent, desenator BD, regizor, machetist, cercetător, antologator. Fiecare dintre aceste preocupări are sigla SF.
În totul, dicţionarul este descurajator pentru cititorii proveniţi din alte medii culturale, interesaţi pur şi simplu de literatură. Cine nu este un sefist-standard are diferite motive de nemulţumire, citindu-l. Cine este, în schimb, îl poate considera important. Membrii autentici ai fandomului îl pot socoti o carte de căpătâi, bună de arătat, cândva, nepoţilor.

O dezbatere
Sefiştii români poartă în ultima vreme o discuţie publică despre relaţia autor-editor. Dincolo de diverse inflamări „rituale”, ies la iveală unele adevăruri ţinând de psiho-sociologia unui grup cultural distinct.
Astfel, constatăm că editorul are o atitudine seniorială, în sensul că îl priveşte pe autorul de sefeu ca pe un vasal mai mult sau mai puţin umil. Această relaţie îşi are originea în timpul dictaturii. Editorul socialist era o persoană supusă unor cutume. El trebuia să ţină cont de anumiţi factori străini de valoarea intrinsecă a textului. Astfel, autorii bine cotaţi erau automat publicaţi. Anumite şanse aveau şi autorii capabili să ofere anumite cadouri materiale. Intrau în discuţie şi autorii talentaţi pur şi simplu, dar aceştia din urmă aveau nevoie de noroc. În fine, câţiva erau publicaţi datorită unor capricii de moment ale editorului. Important era că manuscrisele nu erau privite cu obiectivitatea de tip comercial a editorului din Occident. De menţionat şi faptul că editorul excela printr-o lipsă cronică de politeţe, atunci când nu era vorba despre autori consacraţi sau bine situaţi politic. Ideea că editorul ar fi putut să-i scrie sau să-i telefoneze unui autor străin de categoria afirmaţilor, în legătură cu manuscrisul său depus la editura respectivă, ţinea de domeniul utopiei. Autorul trebuia să meargă de multe ori la editură, să dea numeroase telefoane, să digere jocul minciunilor şi al amânărilor. (Desigur, aceasta nu înseamnă că toţi redactorii de editură erau nişte mincinoşi. Oamenii corecţi se aflau însă printre cei cu ranguri inferioare, fără putere de decizie. Un şef de secţie sau de editură foarte corect, însă, era practic de neimaginat.) Cu un cuvânt, editorul suferea de superbie, având sentimentul că este un fel de demiurg literar. Preluând „creator” un defect şefilor politici, el îşi permitea, cu delicii, să fie capricios. Ideea că autorii, indiferent de situarea lor în scara succesului literar sau politic, merită un tratament politicos le era străină.
Această atitudine de senior mofturos, discreţionar şi (fără nici-o aluzie la cineva anume) cam prostuţ se regăseşte în modul cum unii editori români de azi îi tratează pe sefişti.
În această relaţie, sefiştii au partea lor de vină. Statutul lor de veşnic-adolescenţi, un anumit refuz al profesionalizării de tip literar, orgoliul disproporţionat faţă de situarea lor reală în scara succesului – iată câteva explicaţii.
Ca şi în legătură cu alte domenii ale vieţii sociale româneşti de astăzi, nu ne rămâne decât visăm la normalitate. Când vom atinge respectivul nivel, editorii nu vor mai trimite E-mail-uri mincinoase, vor deveni politicoşi şi corecţi.





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (8): LITERATURA ISTORICĂ ŞI SF-UL

Liviu Radu


Dacă analizăm cu atenţie literatura istorică, vom descoperi, ca în cazul literaturii poliţiste, că există ceva mai mult decât similitudini cu literatura SF.
În primul rând, literatura istorică presupune (ca şi în cazul SF-ului) o documentare serioasă, o cunoaştere intimă de către autor a mediului şi personajelor despre care scrie.
În al doilea rând, literatura istorică poate de fi două feluri: de prezentare a unui anumit mediu, a unei societăţi, a unor personaje (ceea ce-şi găseşte echivalentul în literatura SF de prezentare a unor descoperiri ştiinţifice) sau de avertisment, folosind evenimente, personaje şi situaţii din trecut pentru a atrage atenţia asupra unor conjuncturi prezente - care pot degenera în viitor.
Prima categorie poate fi realizată la modul serios, autorul construind o redare cât mai fidelă a societăţii respective (iar talentul personal are un rol important în crearea respectivei fresce istorice) sau gen roman de aventuri, în care rigurozitatea istorică contează mai puţin, personajele sunt vehiculate prin tot felul de locuri, medii, ţări, etc., pentru a se realiza mai degrabă o schiţă instructivă a epocii, nu un tablou detaliat. După cum cititorii ştiu, există multe romane SF (gen space-opera, de exemplu) care folosesc aceeaşi structură.
A doua categorie, care cuprinde lucrări ce depăşesc, de multe ori, limitele genului (a se vedea Relatare despre regele David de Stephan Heym sau romanele lui Gore Vidal), analizează trecutul din perspectiva prezentului. Sau, mai bine zis, analizează prezentul prin prisma trecutului, atrăgând atenţia asupra posibilităţii repetării greşelilor sau - printr-o oarecare deformare a realităţii istorice - sugerând că prezentul riscă să meargă pe căi greşite.
Având în vedere că istoria este o ştiinţă, iar literatura istorică are aceleaşi metode şi scopuri ca şi literatura SF, am putea concluziona că între literatura istorică şi cea SF nu există nici o deosebire (dacă o excludem pe cea de percepere).
Există însă o unică şi imensă deosebire: literatura istorică lucrează cu trecutul, iar cea SF cu viitorul. Lucrurile care au fost, indiferent de grandoare, tragism şi de implicarea emoţională a cititorilor, nu pot trezi decât regret şi pesimism. Prezentul - implicit şi viitorul - pare şters, banal, neinteresant. Istoria se reia, iar omenirea repetă greşelile trecutului. Oamenii nu învaţă nimic din trecut, experienţa nu foloseşte la nimic, iar împărăţiile cele mai grozave pier fără urmă. Nu există progres, ci doar o veşnică învârtire într-un cerc vicios. Îţi aminteşti de vorbele Ecleziastului şi concluzionezi că totul nu-i decât zădărnicie... Literatura istorică este deci - în ciuda faptului că istoria îşi propune ca prin cunoaşterea trecutului să evite repetarea erorilor trecutului - o literatură pesimistă. Literatura SF se doreşte a fi (chiar şi cea catastrofistă) optimistă, considerând că viitorul poate fi decât mai bun decât prezentul, că omenirea evoluează.
Deci, numai prin optica autorului, metode şi scopuri identice pot avea ca rezultat genuri literare complet diferite.





PRO-TON





MEDUZA

Ovidiu Bufnilă

[Trimitere către situl editurii, inactivă din ianuarie 2005]





RIGA CRYPTOCOMUNISTĂ ŞI LAPONA ŞMENEL

Constantin Cozmiuc


La sfârştitul Marelui Mileniu, România fusese deplasată în Estul Europei de către cei care nu ştiau că respectivul continent se întinde până în Urali şi, ca atare, satelitul Moscovei gravitează undeva prin centru. După ce Tătucul Negru al Moscovei l-a învins pe Hitler, românii au căzut în sclavie, de unde nu s-au mai ridicat până în Luna Ultimă a Ultimului An din Deceniul Penultim din Secolul Ultim al Marelui Mileniu de O Mie de Ani.
Pentru români răsărea, sau cel puţin aşa credeau ei, Epoca Celor trei P: Pace, Prosperitate şi Progres. O mână de oameni trăiau dă mult, mai dă dămult, între aceşti p-p-parametri, dar lupta celor mulţi pentru aceste trei coordonate abia a început, în condiţii asemănătoare cu cele descrise mai jos.


23 decembrie 1972, Timişoara, undeva între cartierul Blaşcovici şi barul Banatul
George era furios la culme. Ieri seara sosise de la munte şi dăduse de un scandal monstru. Maică-sa îl luase din scurt, acuzându-l nici mai mult, nici mai puţin decât că umblă deghizat prin oraş cu tot felul de curve şi străini. Vecini demni de încredere se jurau că l-au văzut într-un bar plin de străini şi pipiţele aferente, cu paharul în faţă şi tot felul de alte năzbâtii.
Barul îl ştia, dar abia dacă intrase de câteva ori acolo; era prea scump pentru un student, chiar şi din partea locului. Câteva măsuţe joase, o cafea cu frişcă, ciocolată şi o ţigare Kent la cinci lei jumate, când la "Varicele Mari" era un leu... În plus, piţipoancele nu-i dădeau nici o atenţie, italienii erau la mare vogă. Unele chiar se şi măritau cu unii din ei şi îşi imagina cu jind plăcerea de a auzi de Ceauşescu doar din an în paştele mamii lui.
Ajuns în faţa uşii, intră fără să-şi dea seama ce face. Ezită o clipă, dar se gândi că are la el douăzeci şi ceva de lei, prietenii vor apărea abia peste o oră şi ceva, aşa că tot nu avea cu cine să-şi piardă vremea. Furios încă pe acuzaţiile absurde ale mamei sale, ochi un loc liber şi se aşeză. La masă, un tip pe care îl cunoştea de la "Varice" îl salută..
- Ia loc, spuse tipul. Sunt cu nişte italieni, vrei o cafea ? Fac ei cinste, i-a umplut unul de lei la un curs excelent.
Un macaronar începu să vorbească. George îşi privi întrebător amicul al cărui nume nici nu-l ştia.
- Zice că l-a văzut acum trei zile pe tatăl sau pe fratele tău mai mare...
- Tatăl meu a murit şi n-am fraţi ! i-o tăie George scurt. Povestea îl agasa de-a binelea, dar după puţin timp îi ieşi complet din cap. Italienii se dovediră nişte companioni desăvârşiţi.
Uită şi de amicii de la "Varice" şi de faptul că cu numai câteva clipe înainte pentru el italienii în general erau doar nişte bieţi curvalăi cu bani, veniţi în România să-l răzbune pe Duce prin însămânţarea, pe cale cât se poate de naturală, a bietelor copile nevinovate.
Pe undeva, Decebal surâdea în barbă: majoritatea urmaşilor lui Traian se întorceau în ţara lor de baştină cu buzunarele goale şi usturimi teribile la organul cel mai folosit în Noua Dacie. Doar organele locale de ordine erau mulţumite: din capturi şi şpagă se dezvoltau multilateral…


Noiembrie, 1990, în Timişoara, barul Bastion
Domnul maior Pandelache simţi că renaşte cu adevărat dând din nou de mulţi dintre vechii săi cunoscuţi. Pe când era doar tovarăşu' căpitan avusese nenumăraţi prieteni, bucuroşi să se înfrupte din capturile sale de la târfele şi bişniţarii oraşului, dar mai ales de la ţigani, de unde îi pica la aur cu nemiluita în schimbul închiderii măcar a unui ochi. Sigur, era recordman absolut în captura aurului, dar puţini ştiau că declara doar 10% din ceea ce confisca, 40 % îi rămâneau lui, iar cu jumătatea rămasă făcea bulibaşa ce-i trecea prin cap.
Îngrămădeala aia nenorocită din decembrie '89, cum numea el evenimentul (Să-i spunem aşa, ca să nu greşim ca alţii), l-a prins descoperit. Tocmai era pe cale să ajungă secretar de partid şi se dădea mare, când cel pe care îl sanctifica în şedinţe o mierlise, baş de Crăciun.
Deşi avea bani gârlă, nu se purta ostentantiv. Doar două damblale avea: dădea de băut tuturor, asta ca să nu-i scadă cota de popularitate şi îşi cumpărase o brichetă, imitaţie perfectă a unui pistol Colt 45, cu care îşi aprindea veşnica ţigare de foi după ce se făcea că îşi găureşte ţeasta şi recita patetic Mai trage-mi un glonte în tâmplă, Mary, savurând expresia tâmpă a celor ce nu cunoşteau poanta. Era titlul unui cântec din singurul roman pe care îl citise în ultimii douăzeci de ani, ceva de Leonida Neamţu, pe care îl luase de la fiul său, Mihai, o pramatie care niciodată nu va înţelege adevăratele valori ale comunismului, ameţit cum era de aiurelile alea fanteziste din Occident. La dracu', aici e de trai, cât mai bâjbâie aştia prin simulacrul ăsta de democraţie !
Îşi salută amicii şi se aşeză la masă, comandând un rând de whisky pentru toată lumea, inclusiv pentru sfrijitul ăla necunoscut. Primind dezinvolt mulţumirile mieroase ale comesenilor, care visau deja la tura următoare, scoase o ţigare şi nelipsita brichetă-pistol, cu ochii aţintiţi spre necunoscutul ce tresări văzând simulacrul de armă. O duse la tâmplă şi apăsă pe trăgaci.
Cineva, ori de la Inspectorat, ori din ţigănime, râdea în barbă: cu jumătate de oră înainte, îi subtilizase bricheta şi o înlocuise cu un pistol, nu numai adevărat, ci şi încărcat. Prea îi dădea de gol pe toţi.
Nu auzi bubuitura, dar în ultima fracţiune de secundă din viaţă învăţă că adevărata valoare a aurului este tăcerea, drept care se cufundă în ea.
Comesenii au anunţat poliţia şi pe fiul său, Mihai, care sosi primul, cu o jumătate de ceas înaintea oamenilor ordinii. Dintre toţi cei prezenti, rămase numai George, necunoscutul, ca martor şi , încă în necunoştinţă de cauză,viitor prieten cu Mihai.


16 aprilie 1992 , Şoseaua Stamora-Moraviţa Timişoara
- Ce lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă, rosti George, poreclit de prieteni Riga, adică un brav vizitator al respectivului oraş,în care reuşise să ajungă pe vremea regretatului împuşcat. Era obosit şi de la Pancevo până în Vârşeţ abia dacă scosese o vorbă, obsedat de imaginea unei tinere ce trecuse prin faţa lui cu o cutie în mână, într-un bar unde se reunise "Echipaju' lui Peşte", cum îşi spuneau cei din grupul de excursionişti economici. După intrarea în ţară, îl apucase logoreea şi o veselie ce contrasta straniu cu paloarea feţei, ochii roşii şi pungile de sub ei. Oricât de scurtă ar fi, o vizită de afaceri oboseşte: marfă ascunsă, nervi, schimbă dinarii în mărci, atenţie mărită în jur. Până la urmă, tot capotezi.
Lânga el, era şoferul, prieten şi coleg de servici şi generaţie. El era gospodin director, cu acte în regulă, că aşa i-a fost felul, celălalt era guşterul pentru sârbi, poreclă datorată osârdiei cu care încerca să sape sub nişte dale de ciment în Lazarevaţ. Tot el era şi secretar de redacţie, căci trupa era o delegaţie oficială de ziarişti, invitată de colegii lor din străinătate. Şi, ca să fie totuşi cinstit, ducea şi ziarul lor în Timişoara şi banii îi deconta la sânge, nu în bani ci în cărţile pe care şi le doreau de ani de zile.
Avea tot ceea ce-i trebuia unei firme, mai puţin obiectul de activitate; ziarul. Existase el, dar sarabanda preţului hârtiei l-a pus cu botul pe labe. Falimentul nu a fost rasunător, departe de el gândul, nu ca să bag intrigi, a fost chiar plăcut, rămăsese în urma lui cu o grămadă de bani, cu acte în regulă, cu permis în regulă, cu etichetă PRESS pe parbriz şi cu un zâmbet ironic la adresa celor care stăteau de trei zile făcând coadă la poarta ţării. Ei tocmai au intrat, în vreme ce ultimii, aflaţi la patru-cinci kilometri de fâşie nici n-au ieşit... Pe vremuri, coada era în sens invers; sârbii stăteau până către Vârşeţ cale de vreo paisprezece kilometri, dornici de schimburi culturale cu vecinii lor. Schimbau Vegeta, blugii, ceasurile, ţigările lor pe produsele noastre, via lei desigur, şi comerţul era prosper. Noi eram mai şmecheri, să nu spun şmenari, schimbam produsele scumpei noastre patrii pe dinari, dinarii pe mărci şi ţuşti acasă ! Avantaj noi,căci le scoteam valuta, nervi ei, din aceleaşi motive. Dar asta la nivel oficial, de la om la om exista o înţelegere deplină între popoare; în fond, schimbul era reciproc avantajos.
Când au ieşit la vama sârbilor, a fost gălăgie mare. Aveau la ei nişte marfă de la un grup de ucrainieni întâlniţi la un prieten. Schema era că ei trebuiau să se ţină de maşina lor, pâna la vamă, ca să evite statul la coadă. Erau, cum s-ar zice, corespondenţi de presă din ţara vecină şi prietenă, veniţi în vizită la colegii lor sârbi. Asta însemna să evite statul a trei-patru zile pe marginea şoselei, uneori în viscol, alteori în arşiţă, la o distanţă care ţi se pare înspăimântător de departe, pe măsură ce te apropii de ea.
Dar fâşia o iubeam cu toţii, mai ales partea de dincolo de ea. Deşi nu era aşa, pe vremea împuşcatului, un prieten poet striga că din toată România, eu am iubit numai fâşia. Şi eu am visat la dealurile Vârşeţului de pe vremea când, elev fiind, culegeam porumbul poporului şi mă uitam la ele cu jind, ca la sânii unei fete, gândindu-mă că nu le (îi) voi vedea niciodată de aproape. Am şi urcat, pe dealuri, nu pe..., deşi poate era mai bine acolo, căci ne-am trezit că am scăpat dintr-o cuşcă, doar pentru a da de alta, mai mare. Visam să ajung în Cosmos, dar mai repede ajungeam pe Marte decât să obţin o viză în Franţa, şi asta cu toate actele în regulă.
Dar privighetoarea nu mai e mută şi liliacul a-nflorit şi în ghiveciul meu: mă mulţumesc cu ce am şi, oricum, vin de la ei ca de la nişte extratereştri. Glumesc în maşină. Îmi dă mâna, sunt gospodin director. La ieşire, le spuneam vameşilor sârbi că luneta rusească ce o aveam la mine este binoclu (dalekozor) pentru chiori, că de aia are doar un tub, ce să facă un chior cu al doilea ?
M-a învăţat cineva să nu schimb banii decât la albanezii care stau la pândă în Belgrad, nu departe de Dunăre. Zice-se că plutesc românii pe valurile Danubiului de acolo precum moara ce venea pe Siret, dar eu nu i-am văzut; când făceam schimbul cu albanezii eram cu cuţitul în mână şi, îmi place s-o cred, că eram mai rău ca ei.
Dar, ne-am scos ! Patru oameni cu câteva sute de mărci la noi fiecare, în câteva ore, eu zic că este ceva. Aici, în ţara asta, ai de lucru, nu glumă, pentru banii ăştia...
Pe vremuri, când eram copil, tot efortul ăsta era pentru binele patriei; marfa noastră mergea,iar Patria nu era tagma jefuitorilor, cel puţin aşa se spunea.. Acum, se spune că este şi eu, ca simplu cetăţean, mă duc la sârbi să fac o mică bişniţă, să-mi scot banii de coşniţă, ca cerşetor ştiinţific ce mă aflu.
Şi ce dacă ? Am fost acolo, am muncit, am bişniţărit, am câştigat într-o lună cât în ţara asta într-un an, dacă ăsta-i an şi asta-i ţară...
Mi se spune Riga, dintr-un motiv stupid: cu ceva ani în urmă am fost în oraşul omonim şi m-am îndrăgostit nu atât de el, cât de una din locuitoarele lui. L-am lăudat şi, fără să vreau, am picat pe perestroica pe care încerca să o deschidă Gorbaciov, acum trecute vieţi de domni şi domniţe, dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa.
Şi dacă nu-mi permiteţi, nu vă cer un pol, căci eu am ajuns acasă şi trebuie să cobor din maşină.
PAUZĂ, până cobor...
Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar eu, din această zi, am devenit el, un altul. Nu mai plin de bani după un bişniţ de trei lulele cu sârbii, nici mai bogat sufleteşte, cumva totuşi altul, chiar dacă nu ştiu cum.
Ştiu doar că e seară şi că am ajuns acasă. Îmi dau seama că, de fapt, nu sunt eu, este el cel care a ajuns ! Eu sunt demult închis în casă, căci n-am bani să mă vântur prin oraş.


Aceeaşi zi, Timişoara, acasă la George-Riga.
Încet, pe nesimţite, oboseala drumului îşi spune cuvântul. Este seară şi George nu are chef nici măcar să guste din Viniakul cumpărat în fugă din Vârşeţ. Scoase sticlele de alcool rafinat şi le puse în frigider. De mâine, o groază de amici aveau să-l caute ca nişte zombi alcoolici, să vadă dacă a adus obiectul muncii. Nu-i păsa, pe el îl costa 16-20 de lei sticla, aceeaşi pe care o puteai lua din orice piaţă a Timişorii cu trei sute de lei şi care însemna, la urma urmei, trei kile de votcă, nu tocmai bună, dar băubilă şi baş că ieftină.
Alte cumpărături nu a făcut. Numără mărcile şi se declară mulţumit de rezultat; în ţară, ăsta reprezenta fructul unei luni de lucru. Tocmai începea să se dezbrace, când sună soneria. La dracu, nici n-am venit bine şi sar alcoolicii sinonimi pe mine ! pufni el înciudat, tentat să ignore ţârâitul isteric. Totuşi, se duse să deschidă; nu i-ar strica un pahar de vorbă cu cineva. La uşă, stupoare ! O tânără superbă îl privea cu un aer năuc, cu un pachet în mână. Mai mult, zărindu-l s-a grăbit să confrunte datele de pe uşă cu cele scrise pe pachet. Semăna cu tipa ce o văzuse în bar înainte de plecare.
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi... începu ea, timid.
- Da, eu sunt, i-o tăie el, invitând-o să intre, cu un gest de senior ce-şi invită prinţesa pe vastele domenii regale.
Fata se cam codi, dar cucerită probabil de mina lui de fraier cinstit acceptă. O pofti să ia loc pe un fotoliu şi o studie, preţ de câteva clipe.
- Cu ce vă pot ajuta ? întrebă el, mai mult decât mulţumit de rezultatul examinării.
- Păi, trebuie să vă dau pachetul ăsta, făcu ea după câteva clipe de ezitare.
George o privi, intrigat. Fata îi întinse un pachet, pe care era scris numele şi adresa sa. Cam cât o carte, pachetul îl intrigă; scrisul era îngrijit, foarte asemănător cu al lui. Făra să-l deschidă, o întrebă:
- Sunteţi cumva ceva de genul comis voiajor ? Cine mi l-a trimis ?
Fata părea şi mai nedumerită decât el. Ridică din umeri cu o grimasă ce exprima atât de evident neputinţa că pe George începu să îl amuze.
- Cum adică, chiar nu ştii de unde vine pachetul ăsta ? Dacă-i o bombă în el ?
Fata se sperie vizibil, dar îşi reveni repede, fără ca expresia de uimire să-i dispară de pe faţă. Ridică o sprânceană părând că încearcă să-şi amintească ceva, apoi renunţă şi încercă să se explice, vizibil derutată:
- Sinceră să fiu, nu-mi amintesc cum am ajuns aici... Pur şi simplu m-am trezit în oraş, cu pachetul ăsta în mână şi nu-mi aduc aminte de altceva decât că trebuie neaparat să predau pachetul la adresa de pe el.
George o privi pieziş. Dacă nu ar arăta atât de bine, precis ar fi scos-o afară, cât se poate de nepoliticos. Dar zâmbetul ei îl descuraja, ba chiar din contră, îi dădea cu totul alte idei.
- Bine, se resemnă el după câteva clipe. Hai să vedem ce-i înăuntru.
Pachetul era legat cu o sfoară, pe care o dezlegă cu grijă. În interior se afla ceva ce părea o agendă electronică prevăzută cu o brăţară şi o foaie de hârtie cu câteva cuvinte tipărite. O studie cu atenţie, apoi o privi pe fată cu o expresie de neîncredere întipărită pe figură.
- Te-a pus careva să faci mişto de mine ? întrebă el, oscilând între tendinţa de a se enerva şi cea de a se amuza de o posibilă farsă.
Fata îl privi dezorientată, fără să spună nimic.
- Ştii ce scrie aici ? insistă George, fără să-şi dezlipească privirea de pe faţa ei.
- Nu, răspunse fata ezitând.
- Din câte înţeleg eu limba asta, aici se află nici mai mult şi nici mai puţin decât o maşină de călătorit în timp ! făcu George înciudat.
Ea îl privi întrebătoare, apoi se ridică.
- S-a făcut târziu, trebuie să plec !
- Unde pleci la ora asta ? Ultimul autobuz a plecat de un sfert de oră... Apropo, stai în cartier ?
Ea îl privi ca picată din Lună, apoi faţa i se însenină:
- Nu, nu sunt din oraş...
George nu mai insistă cu întrebările, hotărât brusc să amâne pe a doua zi rezolvarea enigmei.
- Uite ce e, du-te dincolo şi culcă-te. Promit că în seara asta n-o punem de un viol. Nu că n-ai fi genul meu, adăugă el cu o umbră de regret în glas, dar nu-mi stă în fire să fac aşa ceva. Nu ne cunoaştem, dar te asigur că eşti în siguranţă. Sigur, dacă îţi vine vreo idee...
Fata îl privi, la început neîncrezătoare, apoi cu simpatie.
- Deocamdată n-am idei, făcu ea zâmbind. Hai, arată-mi unde să mă culc !


17 aprilie 1992, Timişoara, în bar la Bastion
Clădirea veche de pe vremea turcilor îi apăra de căldura ce se instalase de câteva zile în oraş. Barul nu era aglomerat, abstracţie făcând de grupul celor care semnau zilnic condica aici,doar o masă mai era ocupată de o pereche ce părea că se află în pragul divorţului după cât de opac se uitau unul la celălalt. De fapt, tribunalul era la doi paşi.
Sosirea lui George însoţit de tânăra necunoscută stârni fluierături admirative. Mândru, George o prezentă, adăugând că i se spune Lapona, apoi luară loc şi comandară două cafele.
- Ce ai pe mână ? îl întrebă Mihai, cel care condusese în ajun maşina.
- Ah, era să uit, făcu George, deşi abia aştepta să deschidă discuţia. Am primit chestia asta ieri, după ce am ajuns acasă. Nu înţeleg mare lucru din prospectul ăsta, decât că-i un fel de maşina de călătorit în timp. Mi-am pus-o ieri pe mână, am apăsat pe set şi nu mai pot s-o scot. Cred că s-a blocat. Uite, am aici prospectul, poate pricepi mai mult ca mine.
Mihai luă hârtia şi începu să o studieze atent, urmărit de privirile indiferente ale comesenilor. George profită de pauză pentru a începe să gângurească aproape în şoaptă cu Lapona. Din când în când era observat pe furiş de tovarăşii săi, care nu prea pricepeau ce vrea tânăra cu amicul lor de pahar. De obicei nu încurcau birtul şi bişniţa cu femeile, rezultatul nu putea fi decât catastrofal.
- De unde ai chestia asta ? întrebă Mihai în cele din urmă.
- De la ea, răspunse George promt, arătând-o cu degetul, deşi ştia că nu este frumos.
- Şi tu de unde o ai ? insistă Mihai.
Lapona ridică din umeri cu o expresie drăgălaşă:
- Pare absurd, dar nu ştiu cum a ajuns la mine. Pur şi simplu m-am trezit cu pachetul în mână şi nu ştiam decât că trebuie neaparat să-l predau. Parcă am un gol în cap...
Vizavi de ea se afla Dan, şi el versat în călătoriile de afaceri de la sârbi. Ideea de cap gol se asocia automat în mintea lui cu sexul atrăgătoarei persoane din faţa lui. Dar se abţinu de la comentarii, câteodată lui George nu-i picau bine glumele şi risca să-şi facă drumurile la Belgrad pe cont propriu. Alături de el,ceilalţi gândeau cam la fel, dar tăceau din aceleaşi motive.
Mihai, în timpul acesta, studia de zor prospectul, cu aerul cuiva care traduce pentru prima dată manuscrisele de la Qumran. Atmosfera devenea apăsătoare, pe faţă sau pe ascuns fiecare era curios să afle ce are George pe mână. Trecură zeci de secunde bune până când Mihai rupse tăcerea:
- Ai dreptate ! Cel puţin după ceea ce scrie aici... Este vorba de un aparat ce-ţi oferă posibilitatea de a călători în timp. Când ţi l-ai pus pe mână şi l-ai setat, automat s-a integrat câmpului tău bioenergetic şi nu-l vei mai putea scoate decât atunci când numărul de călătorii este epuizat. Atunci, va trebui să-l aduci la ora şi data care pe care le doreşti. Practic, nu ai altceva de făcut decât să-ţi fixezi data la care vrei să ajungi şi să apeşi pe Enter şi vei ajunge exact la aceeaşi oră şi în acelaşi loc de unde ai plecat. Înapoi vii automat la locul plecării, dar după intervalul de timp petrecut în trecut. Asta-i tot, dar cred că cineva îşi bate joc de tine. Apropo, îl cunoşti pe Mironov ?
George îl privi pieziş. Pe undeva îl amuza întrebarea, pasiunea lui pentru anticipaţie era cunoscută printre prieteni, dar în faţa fetei nu ştia cum să reacţioneze. O noapte întreagă se tot trezise, ştiind-o în camera cealaltă şi avusese vise din care Freud şi-ar fi putut da încă două doctorate. Mihai surâse văzându-i îndoiala şi continuă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
- Omule, nu cred ceea ce scrie aici, dar faptul că nu-ţi mai poţi scoate drăcia aia de pe mâna este un prim semn. Poate merită să încercăm...
Între timp, George băuse vreo trei romuri, racolate de la cei din jur, încercând să se departajeze de imaginile onirice din timpul nopţii, mai ales că obiectul reveriilor era lângă el. Îl privi pe Mihai ca pe o arătare din altă lume şi bolborosi, fără să uite să-şi odihnească mâna pe umerii fetei:
- Şi unde mama dracului vrei să mă duc ? Să-i fac Cleopatrei copii şi o operaţie estetică la nas ? Să-l omor pe Hitler sau pe Ceauşescu în faşă ? Da, poate ajung erou naţional, dar post-mortem, şi de asta baş nu am chef ! Oricum, n-am făcut-o din moment ce am învăţat istoria aşa cum o ştim.
Gândul că ar putea deveni un fel de rectifcator al istoriei îl ameţi puţin. Se şi vedea împidicându-l pe Burebista să taie viţa de vie, bătându-l măr pe Báthory înainte de Câmpia Turzii, repunându-l pe Cuza în drepturi, îmbătându-l pe tatăl lui Ceauşescu până-i pierea cheful să mai facă copii şi cine ştie câte alte şotii cu urmări istorice.
Reveria i-o întrerupse Lapona, care avu acum momentul ei de glorie. O clipă rămase gânditoare, apoi ceva în ea basculă şi deveni cu totul alta, ca una din acele femei cu personalitate multiplă, toate fiind în aceeaşi oală după opinia lui Dan şi împărtăşită şi de George, care după un divorţ şi un eşec sentimental răsunător avea tendinţe misogine aproape alarmante pentru cei din anturajul lui. Umbla chiar vorba că ar fi gay şi el accepta, dar traducând cuvântul prin vesel ceea ce, de fapt, şi era. Numai bun de internat la glumeţi. Motivul ascuns al aprobării era însă altul: de când începuse să circule zvonul, o brigadă de femei se înghesuiau să-l aducă la drepta credinţă şi avea de unde alege. Dar, rămăseserăm la Lapona, care în acel moment reuşi să facă linişte cu o simplă mişcare din mână:
- Are dreptate Riga ! La ce ne trebuie să vizităm istoria ? De ce am schimba-o ? Ca să nimerim dintr-un rahat în altul şi să nu mai ştim ce să facem ? Nu, oameni buni, nu ! În primul rând trebuie să ne asigurăm baza furajeră, după aia să filozofăm !
La masă se făcu tăcere, de parcă ar fi venit chelnerul cu nota de plată. Lapona îi privi de sus, ca o profesoară emerită într-o şcoală de handicapaţi, apoi continuă, pe acelaşi ton vindicativ:
- Băi, fraierilor ! Faceţi bişniţă la sârbi şi la unguri ca să trăiţi cât de cât bine şi nu vă duce mintea la o chestie extraordinar de simplă ! Cât e marca acum ? O mie şi ceva ! Căt era acum jde ani în urmă ? Cam zece lei prin anii şaptezeci ! Ce monedă mai circulă acum şi era şi atunci ? Suta de lei, Bălceştii ! Schimbaţi o sută de lei pe zece mărci şi aţi făcut zece mărci, care acum înseamnă peste zece mii de lei ! Ce dracu, doar aveţi şi facultăţi mentale, nu numai pe acte !
Ieşirea Laponei îi lasă muţi pe toţi. Erau idealişti, chiar romantici, dar deja banii începeau să-şi spună cuvântul. Nu le mai ajungeau de la avans la lichidare, lor, cărora le rămâneau sute de lei de la o lună la alta. Cei care aveau copii, şi-i puteau duce la mare numai cu banii puşi deoparte după excursiile pseudoturistice prin vecini. Prostie sau nu, ideea unui bişniţ temporal le încălzea sufletele.
Pentru George, ieşirea fetei avu efectul unui drog. Se şi visa la bordul propriului său iaht, navigând între turbine şi podul Modoş, căci dincolo de pod miroase a hazna de-ţi mută nasul din loc. Apoi se gândi la Marea Egee şi de acolo până la Mediterana nu-i decât un pas, iar Atlanticul începe după Gibraltar...
- O fac, urlă el, sărind în picioare. Acum o fac, al dracului să fiu dacă nu !
Amuţiră cu toţii. George se sperie singur de propria-i ieşire. O privi pe Lapona aproape implorând-o să-l oprească. Dar ea se închise într-o muţenie din care cu greu ar mai putea-o scoate cineva. Parcă nici ea nu înţelegea ce se întâmplă.
Poate a fost romul, mult peste ceea ce se numeşe doză maximă admisibilă (DMA). Poate a fost doar mizeria ce începuse să-şi arate colţii prin buzunarele lor. Poate spiritul de aventură, care nu îl părăsea niciodată pe George, poreclit şi Riga cryptocomunistul, ceva a fost, căci George se ridică în picioare şi declamă, mai ceva ca Lawrence Olivier în Hamlet:
- În şaptezeci şi doi am cunoscut nişte italieni. Veniseră de trei zile în oraş şi cineva le schimbase toate lirele în lei. Eu voi fi acela ! Hai, schimbăm mărcile în Bălceşti şi vă aduc de zece ori mai mult. S-a făcut?
George era om de cuvânt, ştiau cu toţii asta. Chiar dacă pierdea, banii se recuperau. Şi, dacă stăm să ne gândim bine, cine poate crede în ideea asta absurdă a călătoriei în timp ?
Ţinură sfat de taină de parcă ar fi complotat împotriva unui regim ce începea să devină prea dietetic. Niciunul nu avea experienţă de lucru cu şmenarii şi se temeau că vor fi păcăliţi, aşa cum se tot zvonea prin ziarele de scandal. Tot Lapona îi scoase din încurcătură:
- Cunosc eu pe cineva care nu ne va păcăli. Ce naiba, faceţi bişniţă prin cele străinătăţuri şi nu vă descurcaţi pe teren propriu ?
George trebui să se recunoască novice la capitolul bişniţ intern. Puseră mână de la mână un teanc de mărci şi George, însoţit de noua sa prietenă se eclipsă. Reveni după un sfert de oră, radiind de satisfacţie:
- Faza întâi a mers. S-o vedem pe a doua !
- Îţi atrag umil atenţia că, dacă nu călătoreşti în timp, vom avea de suportat diferenţa dintre cursul la cumpărare şi cel de la vânzare... făcu Dan, oscilând încă între încredere şi neîncredere.
Geroge se scărpină în cap gânditor, calculând mental cu viteza unui abac, apoi făcu cu mâna un gest de lehamite:
- Ne asumăm riscul. N-am facut schimbul obligatoriu în vamă la sârbi, aşa că pierderea e minoră. Lapona, sper că tu eşti majoră ? adăugă el după ce o privi intens.
- Sunt, de câţiva ani buni... Şi nu numai majoră.
- Cred că avem o asociată nouă; pe Lapona Şmenel !
George se ridică, le facu un semn de adio cu mâna şi dispăru în toaletă. Mihai remarcă o străfulgerare şi se îndreptă într-acolo. Reveni după câteva momente bulversat:
- Cred că a mers... A dispărut !
Dan, mai pragmatic, cugetă filozof:
- De dus s-a dus, numai să-l vedem că mai şi vine...


20 decembrie 1972, Timişoara
Treaba a mers infinit mai uşor decât se gândise.
Trezirea a fost instantanee. Avusese impresia că a clipit puţin mai îndelung din ochi şi gata, căi de zeci de ani au trecut în tot atâtea clipe. Prima dată a crezut că nu s-a mişcat din loc, dar curăţenia, prosopul de la chiuvetă l-au convins că se află într-un timp când barul era un local aproape de lux. Deschise uşa timid. Dincolo de ea, o hărmălaie de nedescris, nu găseai loc nici la bar, nici la masă. Ieşi şi se îndreptă spre centru, adulmecând aerul. Îşi amintea de acel an ca de ultimul în care toate păreau că se îndreaptă. Îşi mai amintea că italienii cu care se va împrieteni peste trei zile îşi petreceau veacul în barul hotelului Banatul şi la restaurantul Lloyd,cum îi spuneau toţi pentru că pe vremuri aici fusese sediul societăţii de asigurări cu acelaşi nume.
Îşi găsi viitorii prieteni imediat. "Ce tineri sunt", îşi spuse cu amărăciune. Paolo, fiorentinul, avea să moară peste opt ani, căzând de pe casă într-un gard de fier forjat. Pino, mereu vesel în ciuda nenumăratelor deziluzii sentimentale a căror poveste umpluse Roma şi jumătate din Timişoara. Attilio pe cât de mic, pe atât de plin de viaţă.
Nu-i dădeau nici o atenţie. Îşi amintea că atunci când îi cunoscuse, adică peste trei zile, l-au privit ciudat şi l-au întrebat dacă nu are cumva un frate mai mare. Se înţelegeau în româna lor stricată - veneau deja de trei ani în Timişoara, în bruma de franceză ce o ştiau ei şi bruma de italiană ce putea rezulta din combinaţia celor două, alături de multă, multă pantomimă.
Se apropie de masă cu paşi siguri şi le ceru permisiunea să se aşeze, într-o italiană ce şi-o mai amintea destul de bine. Doar de la ei o învăţase... Sau, mă rog, va începe să o înveţe peste câteva zile. Fu scurt, cum îşi amintea că procedau bişniţarii din vremea respectivă. Au căzut la învoială imediat, oferindu-le cu doi lei mai mult decât preţul pieţei. Pino strânse banii celorlalţi, mai adună şi de la alţi italieni din local şi schimbară toate hârtiile de o sută în lire la WC.
Rămase acolo un minut, pentru a deruta eventualii turnători. Apoi plecă salutându-i cordial cu un "ne vedem mâine" şi se îndreptă spre Bastion. De acolo, tot acolo, dar cu douăzeci şi ceva de ani mai târziu...


17 aprilie 1992, Timişoara, barul Bastion
Trecuse aproape o oră de la plecarea lui Riga şi nu se îmtâmplase nimic interesant. Perechea-probabil-în-pragul-divorţului era tot acolo, ceva mai veselă, din motive bachice, dacă cineva stătea să numere paharele din faţa tipului, ce părea a fi în pragul lansării de cântece de dor şi jele. O străfulgerare lumină barul şi Mihai sări în picioare strigând: "El e ! A venit Riga!". Într-adevăr, câteva secunde mai târziu George sosi cu un aer vesel pe figură. Toţi îl aşteptau muţi de încordare. Dar, înainte de a se îndrepta spre masa lor, se duse la bar, glumi ceva cu barmaniţa şi îşi comandă o sondă de votcă. Veni cu ea în mână, ţinând-o ca pe un trofeu olimpic. Se aşeză şi sorbi o înghiţitură bună, fără să spună nimic. Ceilalţi explodară cerându-i să povestească.
- Ei bine, începu el, treaba merge. Băutura o plătiţi voi, eu nu mai am decât lire italiene. Continuă, după ce ceilalţi acceptară fără rezerve: Am fost, i-am găsit, ne-am înţeles imediat - ştiam eu, doar peste trei zile aveam să ne împrietenim, am schimbat sutele până la ultima şi m-am întors. Cu drum cu tot, totul n-a durat mai mult de o oră...
- Cincizecişipatru de minute, preciză Mihai într-o suflare,în cifre şi litere, căci aşa precizau nişte instrucţiuni la poştă că se scriu sumele...
- Acum, hai să vedem ce am făcut. Ştie careva care este cursul lirei azi ?
- Cam 150 de lei lira, sări doctă Lapona.
- Curat Şmenel, glumi George.
- Eu le-am cumpărat cu 100 de lire la leu ! făcu George, bombându-şi pieptul a mândrie. Cât e ceasul ?
-Aproape cinci, răpunse Mihai cu mâna la ceafă. Îl durea capul după atâta băutură amestecată cu straniul din jurul său şi nu reuşea să recepteze excact ceea ce se întâmplă.
- Bine, uite cum facem. La o zi după ce am făcut schimbul am întâlnire cu amicii mei în bar la Banatul. Le-am oferit mai mult decât orice bişniţar din zonă şi spuneau că-i vor contacta pe ceilalţi italieni să schimbe la mine.Domnilor, dacă am fi putut face o casă de schimb valutar pe vremea aceea, eram multimiliardari azi. Şi încă în valută !
Aproape că strigă ultimele cuvinte. Dan îl potoli făcâdu-i semn să vorbească mai încet şi adăugând că o casă îşi poate deschide şi azi. Dar de toleranţă.
- Da, sunt tolerant de felul meu. O privi pe Lapona atât dulceag încât era clar că alcoolul îl făcea să-şi piardă inhibiţiile, apoi reveni la tonul de comandă cu care plecase prima dată în aventură:
- Gata cu palavrele ! Schimbăm banii în lei şi plec la drum.


21 decembrie 1972, Timişoara, barul Banatul
George intră în bar val vârtej, salutându-şi prietenii italieni şi se aşeză la masa lor. Câteva vociferări şi o cafea cu frişcă, ciocolată şi o ţigare Kent alături, fu adusă imediat la masă, comandată de italieni. Vociferările proveneau de la cearta pe tema cine să plătească, fiecare voia să fie primul. George se aşeză, urmărit de privirile piezişe de la o masă din colţ. Doi bişniţari şi o putană simţeau cum le alunecă profitul printre degete. Chris fusese ieri în restaurantul unde schimbase George banii şi fusese surprins când italienii, ceva mai târziu, îi refuzaseră oferta. Pe chestia asta era s-o încurce cu miliţia, căci nu mai avusese cum să "cotizeze". Noroc că l-au ajutat nişte prieteni cu un împrumut, pe care însă trebuia să-l returneze cu dobândă "colegilor". Se hotărâ ca dacă nici azi nu-i iese pasienţa să-i dea în gât la "organe", şi aşa erau nişte bieţi executanţi.
George trecu la subiect. Nu voia să stea prea mult pe aici, cu miliţia nu se ştie niciodata. Parcă se vedea, student fiind, cântând în autobus: "Nu te pune, bă, cu meliţia, meliţia, că te bagă, bă, la gherlă, la gherlă. Şi nu te scoate, bă, nici mă-ta, nici tac-tu". Pe vremea aceea, care era cam pe acum, se mai şi credeau mari dizidenţi, mai ales că ştia şi o groază de bancuri cu "neaNicu".
Italienii izbucniră în aplauze când auziră oferta lui George. Înţelegerea fusese respectată: au colectat toată valuta cunoştinţelor de dincolo de Trieste pe care i-au găsit în oraş, iar George le-a oferit cu 15% mai mult decât preţul cu care se vindea către săracul românaş. Cifrele ajunseră până la masa bişniţarilor oropsiţi, care erau cât pe aci să sară în sus. Fără un cuvânt, Chris se ridică şi trecu în hol, la telefonul public. Pino, aflat cu spatele la panoul ce separă barul de hol înţelese doar câteva cuvinte: "Tovarăşe căpitan, e aici cu nişte italieni. Pun pariu că iar cloceşte ceva...". Îi şopti lui George că vine gaia.
Avertismentul lui Pino îl lăsă pe George atât de calm, încât italianul avea să trăiască toată viaţa cu impresia că a întâlnit în România un mafiot mai ceva ca cei din Reggio Calabria. Românul le înmână sacoşa cu bani, le şopti cât are şi o luă pe a italienilor, făcând un gest de "treacă de la mine" la diferenţa pe care o dăduse în plus. Ieri, le spusese cam cât va schimba.
Îşi sorbi calm cafeaua, luă Kentul rămas nefumat şi cu sacoşa în mână se îndreptă spre toaletă. Din colţul lui, Chris rânji satisfăcut: de acolo individul nu avea pe unde să fugă, iar căpitanul avea să sosească dintr-o clipă în alta. Un neon păru să pâlpâie, dar nimeni nu-i dădu importanţă.
Căpitanul sosi în trombă şi îi aruncă o privire lui Chris. Acesta îi făcu un semn discret în direcţia toaletei. Urmat de doi civili, miliţianul intră pe uşa de parchet. Ieşi după câteva momente, se repezi la Chris şi-l scoase de guler în hol.
- Paştele mă-ti, faci mişto de mine, hai !? De mine, bă ?
- Vă jur că n-a ieşit de acolo, tovarăşe căpitan, am stat cu ochii pe uşă ca pe butelie !
- Da' unde mă-ta s-a dus, că doar n-a tras cineva apa după el. Unde, mă ?
- Păi, tovarăşu, căpitan, vă...
- Taci, că-ţi sparg botu' ! Spune, unde-i !
- Păi, eu am văzut că...
- Taci, că te pupă mă-ta rece ! Hai la secţie !
- Dar, to'aşu', ce aveţi cu mine ? făcu şmenarul, cât se poate de uimit.
- Ai probleme cu botezul ! i-o tăie omul legii scurt.
Cei doi civili şi şmenarii îl priviră atât de uluiţi, încât, sub povara responsabilităţii conferită de uniformă, omul legii se simţi dator să-l lămurească:
- Te-ai născut viu !


Undeva, între ieri şi azi
Nu era un tunel, aşa cum ar putea crede cineva obişnuit cu trucajele din filmele acelea, numite cu dispreţ science-fiction. Doar idei, gânduri,imagini, o mare ca oglinda din toate acestea. Treci de la una la alta şi aşa treci de la un timp la altul. Lumea nu există, este doar o iluzie. Un conglomerat de unde care se interferează cu undele gândului tău şi dau iluzia lumii. Da, într-un fel, o hologramă.
Cu cât creşte frecvenţa undei, aparenţa de materialitate este mai mare. deja lumina este undă şi corpuscul, in acelaşi timp. Electronul nu este decăt o undă, o spiră in scurt circuit ce se învărte ca un câine prost ce inceacă să-şi muşte coada. Şi omega-te-ul ce apare prin ecuaţii poate fi manipulat. Apoi, iată, nimerim în trecut. Dar, de ce numai în trecut ? De ce am numai o stradă cu sens unic ? E bună şi asta !
Da, am nimerit în trecut, am acţionat în el, după bunul meu plac. Acesta este trecutul. Priveşte...


17 aprilie 1992, Timişoara, barul Bastion
... dar nu pune mâna !
Trecuse iarăşi o oră de la plecarea lui George. Acum, emoţia era de altă natură: oare cât o fi făcut ? În câteva zeci de minute de plonjat în trecut, făcuseră mai mulţi bani decât în câteva luni de drumuri prin pieţele iugoslave, de emoţii la vamă la vederea poliţiştilor sârbi care aveau faima că nu prea ştiau de glumă, de suportat ba frigul, ba căldura, ba foamea, ba setea, iar când făceau bani nu se îndurau să cheltuie din ei prin cafanele îmărăştiate în jurul pieţelor. Acum, stăteau şi beau, iar George pleca, mai trăgea câte o duşcă şi multiplica banii, precum o tiparniţă. Perechea tipei de la singura masă ocupată se îndreptă spre toaletă. Când deschise uşa, izbucni o lumină de parcă cineva ar fi pornit un bliţ uriaş. La bar nu era nimeni, perechea lui era cu spatele, iar individul clipi din ochi, se clătină pe picioare, dar nevoia, curajul, sau insensibilitatea conferită de sticla de votcă şi cele şase sticle de bere băute îi dădură curaj să intre, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ceilalţi ştiură că George s-a întors. Îl văzură venind cu sacoşa burduşită, dar pierdut în gânduri şi cu o mină îngrijorată. Se aşeză la masă fără o vorbă, urmărit de priviri curioase.
- Era s-o-ncurc, începu el oftând. Cineva a anunţat Miliţia şi am scăpat în ultimul moment...
- Şi...banii ? murmură Lapona.
- Sunt aici, toţi. Dar perioada aia devine periculoasă. Mai o dată şi gata, trebuie să-mi schimb calendarul. Acum îmi explic de ce atunci când i-am cunoscut pe italieni era plin de razii. Unul chiar era să mă ducă la secţie, dar cineva i-a spus că nu-s eu ăla... Noroc că ne-am dat întâlnire la primăvară.
Îl urmăriră pe George, cu sufletul la gură. Dan propuse, urmărit de privirile dezaprobatoare ale celor din jur:
- Poate ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. Am strâns mai mult decât speram s-o facem în zece ani de bişniţă, şi asta după cele mai bune scenarii.
- Nu, se opuse George vehement, în timp ce Mihai şi Lapona răsuflară uşuraţi. Am alt plan: pentru azi ajunge, e prea târziu şi salturile astea m-au zăpăcit de tot. Dar mâine mai fac o tură. Mă voi întâlni cu un italian în Parcul Central în 6 aprilie 1973. Mi-a promis că merge la Motel şi la Conti şi colectează de acolo. E un sezon bun, înaintea Crăciunului şi Paştelui o grămadă de italieni veneau să-şi vadă gagicile şi se cam cunoşteau între ei. Mulţi voiau să se însoare cu românce, dar procedurile durau câţiva ani şi aveau tot timpul să se întălnească pe la tot felul de ghişee... După asta, schimb perioada... Sunt sigur că i-am reîntâlnit cam la două zile după aceea, aşa că nu risc să dau de mine la vârsta când m-aş face gelos...
- Ce dracu' găseau ăştia la româncele noastre, făcu Mihai, urmărit de privirile reprobative ale Laponei. Nu avusese contacte cu străinii şi de românce era sătul, după două divorţuri şi trei pensii alimentare, la trei femei diferite, dar prietene între ele. Bănuia chiar o conspiraţie îndreptată împotriva lui... De fapt, toate aceste întâmplări îi aduseră o lehamite totală, cu excepţia celor câţiva prieteni nu ţinea decât la bani, iar visul său era să plece undeva departe, undeva unde să scape de toate mizeriile din ţara asta şi mai ales de pensii şi de procesele ce urmau când nu putea să le plătească, ori când vreuna din ele afla că i se mărea salariul şi dădea sfoară în ţară.
- Lasă asta, îl opri George. Uite cum m-am gândit eu să facem: împărţim jumătate-jumătate. Prima parte o schimb mâine, pun pariu că scot enorm. Cealaltă jumătate o împărţim între noi şi fiecare face ce vrea cu ea. Eu îmi deschid un cont într-o bancă, numai dobânda lunară îmi depăşeşte salariul pe un an. Bine ?
Întâlni doar priviri aprobatoare. Profitând că au rămas singuri în partea aceea de bar, cuplul-în-prag-de-divorţ plecase pe trei cărări lăsând impresia unei amnistii cel puţin până a doua zi şi împărţiră banii. Un ultim rând de votcă pecetlui înţelegerea, după care George se ridică:
- Fraţilor, eu mă duc să mă culc, mâine avem treabă şi n-am chef să fiu mahmur. Tu vii să dormi la mine, adăugă către Lapona autoritar.
- Parcă ziceai că vrei să te odihneşti... făcu Dan maliţios, în timp ce Lapona se ridică, ascultătoare.
George se făcu că nu aude. Cuprinse fata de talie şi se îndepărtară, fără alte formalităţi.


6 aprilie 1973
Barul "Banatul" foşgăia de italieni. Era un du-te vino mai ceva ca în gara centrală din Roma. Pino, Paolo şi Attilio tronau ca nişte adevăraţi naşi la o masă plină cu pahare, cafele şi pachete de ţigări Marlboro şi MS, morte sigura. Din colţul lui, Chris încerca cu disperare să abordeze pe câte unul, dar de fiecare dată era întâmpinat cu un dispreţ suveran. Nu înţelegea ce se întâmplă; de la eşecul din iarna trecută începuse să-şi revină, deşteptul ăla care-i suflase clienţii intrase în pământ şi acum, iată, din nou se afla în conul de umbră.
La masa italienilor, cei trei adunau bani într-o sacoşă, notând cu grijă numele fiecăruia şi suma dată. Brusc, lui Chris îi veni o idee. Se duse glonţ la telefon şi formă numărul Miliţiei.
- Tovarăşe căpitan, aici la "Banatul" se întâmplă ceva. Italienii strâng banii de parcă ar lucra centralizat. Sunt convins că iarăşi apare ăla. Da, da, sunt cu ochii pe ei, ca pe butelie, am înţeles. I-am auzit de câteva ori vorbind despre Parcul Central, nu ştiu ce vor , dar unul din ei va merge acolo. Cred că da, sper să-l prindeţi...
Închise telefonul şi se retrase în colţul lui, ignorat de italieni, dar impregnat de simţul datoriei împlinite. Când, după circa zece minute, văzu doi civili tunşi ca la carte luând loc pe fotoliile din hol zâmbi mulţumit. În sfârşit vine apă şi la moara lui...
La recepţie sună telefonul. Fata făcu semn către Pino, care se repezi la aparat. Vorbi scurt, apoi se întoarse, luă sacoşa cu bani şi plecă. Cei doi civili aveau treabă în aceeaşi direcţie...

* * *

George apăru într-un boschete de lângă statuia soldatului care ba era sovietic eliberator, ba român victorios. Din fericire, pe vremea aceea tufişurile nu erau locuite decât eventual noaptea, şi asta o oră două, de către câte o pereche lipsită de hogeac şi care nu-şi putea lua o cameră la hotel. În mână avea sacoşa burduşită cu teancuri de sute de lei schimbaţi în urmă cu o oră, dar cu aproape douăzeci de ani în viitor. Privi ceasul. Mai avea zece minute până la ora convenită în iarnă. Se duse la telefonul public de la Pallas, formă numărul hotelului şi vorbi scurt. Locul, suma, peste zece minute. Ieşi. În uşă, o se lovi de o tânără ce se tocmea cu un bişniţar în cârje pentru un pachet de Kent.
- Ciao, George, făcu ea expansivă, apoi se fâstâci. Mă iertaţi, semănaţi leit cu un prieten de-al meu. Parcă aţi fi tatăl lui...
- Nu sunt, îmi pare rău, răspunse George tinerei ce se îndepărta deja. Era o fostă iubită ce îl părăsise pentru un şofer de cursă lungă, care o tot ameţea cu poveştile lui despre untul românesc trimis în Germania la fabricile de săpun, cu parfumuri, ţigări şi ţoale de mâna a doua. Din câte îşi amintea, asta se va întâmpla peste câteva zile. Se simţi tentat să-şi sufle singur viitoarea fostă amantă, la interval de douăzeci de ani, dar afacerile pe locul întâi ! O urmări cu privirea cu oarecare strângere de inimă, apoi se duse la o bancă ferită şi se aşeză, admirând statuia unei adolescente ce părea că-şi ia zborul. Se întrebă dacă zboară de la el, sau către el.

* * *

Aşezat la distanţă de George, căpitanul Pavel îşi studie curios suspectul peste ziarul pe care se prefăcea că îl citeşte, la fel cum se maimuţărea şi la serviciu, mimând interesul faţă de ultimele mostre de geniu ale tovarăşului. I se părea ciudată asemănarea cu individul care apăruse în iarnă cu italienii, dar în mod cert acela era mult mai tânăr, cu cel puţin douăzeci de ani. Oamenii lui începeau să intre în dispozitiv. Unul din ei era chiar în spatele boschetelui de lângă banca infractorului. Îl va lăsa să facă schimbul şi, haţ, la zdup cu el. Deţinere ilegală de valută... Va ciripi tot, fir-ar mama lui a dracului de cioflingar ! N-ar fi avut nimic împotrivă dacă se comporta omeneşte; să-i dea şi lui partea cuvenită, să-i ciripească tot ce se învârte în jur şi atunci l-ar fi arestat chiar şi pe dobitocul de Chris ca să-i facă loc. Dar ăsta, după ce că-i prost, mai pune şi frână...
O falsă mămică tânără îşi adusese odrasla în cărucior, la soare. Îi făcu cu ochiul complice, studiindu-i formele apetisante scoase în relief de hainele civile. Deşi era departe, tovarăşa plutonier abia se abţinu să nu-i răspundă gestului. Copilul nu era al ei, era doar o păpuşă în mărime naturală, confiscată la vamă.

* * *

George îl privi pe italian cum se apropie nonşalant, cu o adevărată avere ascunsă într-o sacoşă. Era Pino. Îşi aminti cu nostalgie că se vor întâlni după amiază, vor mânca spaghetti bologneze şi vor bea Chianti. Paolo va desface o sticlă de Blak&White şi un cartuş de Marlboro din care lipsea un pachet, apoi Pino şi Attilio vor încinge o ceartă pe cinste; Attilio era comunist, iar Pino creştin democrat. Vorbeşti de comunism ? Tu nu vezi cum trăiesc oamenii ăştia, ştii că dacă ne prind carabinierii aici în casă îl amendează de nu se vede ?! va urla Pino, în timp ce Attilio avea ce avea cu Papa. Doar Paolo era mai calm, avea un singur crez, era afemeiat, săracul. Mai târziu avea să apară Mircea, care credea că dacă e profesor de istorie ştie şi italiană şi se apucase să le recite "Mioriţa". În traducerea lui, "turmă de oi" suna "dieci milla beee..."
- Ciao, amico. Va tutto bene ? făcu Pino aşezându-se lângă el. Ca din întâmplare, sacoşa lui ajunse lângă George, iar cea cu leii lângă italian.
George îi zâmbi şi primi pachetul de Marlboro, mulţumindu-i. Acum realiză de ce cartuşul ce va fi deschis peste câteva ore avea un pachet lipsă. Schimbară câteva cuvinte, după care italianul se ridică.
- Când ne mai vedem ? întrebă el.
- Nu ştiu, poate mâine, răspunse George. Te sun eu la hotel.
Pino plecă, legănând agale sacoşa cu bani. George aşteptă câteva momente, dădu să se ridice în clipa în care din boscheţi răsări o mână ce îl prinse de încheietură, după care urmă şi restul trupului; un tânăr vânjos şi ameninţător. Nu apucă să se dezmeticească bine că tânara mămică îşi abandonă odrasla şi sări pe el, urmată de încă doi indivizi.
- Miliţia, actele la control ! făcu imperativ cel care părea a fi şeful.
Mintea lui George începu să funcţioneze ca un calculator. Sacoşa era deja la el, cu mânerul trecut peste încheietură. Nu avea decât să apese un buton şi adio şi n-am cuvinte ! Dar mâna dobitocului îi ţinea braţul cu pricina ca un cleşte. Luă cea mai amabilă figură ce şi-o putea compune în situaţia dată.
-Imediat, făcu George, numai daţi-mi drumul la mână.
Miliţianul îl lăsă. Buletinul era în cămaşă. Cu măna dreaptă îl scoase, îl întinse şefului. Privirile tuturor se îndreptară curioase spre act. Mâna coborâ şi atinse uşor butonul aparatului ce ieşea puţin de sub mânecă.
Expresia de pe figura lucrătorilor din miliţia patriei fu antologică, depăşind tot ceea ce a creat industria cinematografică, fie ea comunistă, ori capitalistă, la capitolul "expresii cretine". Sub ochii lor, delicventul se dezintegră într-o mulţime de fărâme, ca o fotografie îmbucăţită, apoi dispăru într-o explozie de lumină, cu corpul delict cu tot.
Grupul forţelor de ordine îşi contemplară reciproc privirile tâmpe. Nu este nici o aluzie, în urma unei asemenea viziuni, oricine ar fi arătat aşa.
- Vă ţineţi gura, altfel ajungem toţi la balamuc ! ordonă căpitanul, după ce-i reveni uzul raţiunii.


7 aprilie 1973, Timişoara, barul Banatul
George intră, salutându-şi numeroşii amici, răspândiţi pe la toate mesele barului. Italienii ocupaseră o masă mai retrasă, cu câteva locuri libere. George se aşeză, oftând.
- Nu, am nimic, doar puţin obosit după cursuri, făcu el, răspunzând privirilor întrebătoare ale italienilor.
Nu apucă să comande nimic. Localul fu inundat de o trupă de miliţieni în uniformă. Doi blocau intrarea, ceilalţi cereau buletinele şi legitimaţia de servici. Cine nu avea aşa ceva, risca câteva luni la mititica, pentru parazitism. George dădu legitimaţia de student în scârbă; nu era lună fără să aibe parte de asemenea scene.
- Vă rog să mă urmaţi, făcu un gradat, tablagiu, cum îi spunea George, dar numai în gând, pe un ton ce nu admitea replică.
Uimit, George se ridică, liniştindu-i pe italienii care se impacientaseră văzând tratamentul la care era supus: "E o neînţelegere, vin imediat !".
Afară, un bărbat în civil luă buletinul de la gradat şi îl privi cu seriozitatea celui care descifrase hieroglifele.
- Numele şi adresa, lătră civilul scurt.
George se supuse, nici prea docil, nici prea umil; era student, ce mama dracului !
- De ce spui că locuieşti în Blaşcovici ? Pe cine ai în Calea Şagului ?
- În Blaşcovici stau, pe Banul Mărăcine, cu mama, bunica şi străbunica. Puteţi întreba pe oricine ! N-am pe nimeni în Calea Şagului !
Civilul îl măsură încordat, îşi notă datele de pe buletin şi de pe carnetul de student, apoi făcu un gest cu mâna, de parcă ar goni orătăniile:
- Hai, hai, fă paşi că ne mai vedem noi. Vezi poate te apuci de prostii cu ăştia !
George se întoarse la masă bombănind. În toate anunţurile cu schimburi de locuinţe se specifica: "Exclus Calea Şagului".
Peste trei ani, se va muta în acel cartier.


18 aprilie 1992
Intră în barul "Banatul", ameţit de alternanţa năucitoare de cadre. Secvenţe din trecut se amestecau cu prezentul. Uită că nu se mai intră pe la recepţie şi era cât pe aci să dea cu capul de peretele ridicat cu câţiva ani în urmă. Ieşi în stradă şi intră pe noua uşă. Lapona, Mihai şi Dan stăteau la o masă izolată. S-au retras degeaba, localul era pustiu. Îi salută cu un semn din mână şi îşi comandă o votcă şi o cafea.
- Totdeauna e aşa pustiu pe aici ? întrebă el barmaniţa, în timp ce aceasta îi făcea cafeaua. Ieri, cu douăzeci de ani în urmă, abia mai puteai găsi un loc.
- Cam, răspunse fata în silă. N-are lumea bani..
Îşi aminti vorbele unui nebun ce bântuia prin localuri şi îşi declama nemulţumirea pe un ton teatral: în regimul comunist de tristă amintire, odiosul conducător impunea populaţiei economii drastice pentru a-şi plăti datoriile externe, iar noua clică de acum ne obligă să strângem cureaua în condiţii criminale pentru a face alte datorii. Îşi luă băutura şi se aşeză la masă. Dan îl privi insistent, bănuind că s-a întâmplat ceva:
- Ce-ai, mă, ai văzut ursul ?
- La dracu, era să mă aresteze, mi-am lăsat şi buletinul acolo, făcu Dan simţind o senzaţie stranie că acel acolo era la doi paşi, atât de aproape şi atât de departe, în acelaşi timp.
Le povesti pe scurt întâmplarea, concluzinând că precis l-a turnat cineva. Rămaseră toţi gravi, cu excepţia lui Mihai, care izbucni în râs.
- Ce ţi se pare comic, nu vezi că toată afacerea a căzut ? îl apostrofă Lapona.
- Măi, Riga, tu când ţi-ai scimbat buletinul ? făcu Mihai printre hohote.
- Acum vreo doi-trei ani. Dar de ce întrebi ?
- Îţi dai seama ce mutră o să facă miliţianul când o să vadă data eliberării ? Peste vreo şaptesprezece ani ?
Pufniră toţi în râs.
- Nu-ţi fă griji, interveni Dan. Faci poze, te duci la Poliţie şi-l dai furat, ori pierdut şi ai altul. Iar în ceea ce priveşte escapadele, nu te obligă nimeni să revii mereu în acelaşi loc, poţi merge la mare, la Sinaia, la Poiana Braşov... Pe vremea aceea peste tot era plin de italieni. Şi poţi bişniţări şi cu alte naţii, în fond.
- De ce n-am încerca în viitor. Din câte văd, valuta e tot mai scumpă, propuse Lapona.
- Scula asta nu merge decât în trecut. Are şi o logică: dacă te mişti în viitor şi înapoi sigur îţi poţi schimba destinul, căci viitorul acela încă nu există, în schimb, dacă te întorci şi modifici ceva în trecut, rişti să te anihilezi, să nimereşti cine ştie unde, explică doct Dan.
- Bine, dar Riga nu şi-a schimbat destinul atunci când a schimbat valuta ? insistă Mihai.
- Nu, pentru că el, cel de atunci habar n-avea ce se întâmplă. Evenimentele se consumaseră deja, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi. Pur şi simplu a apărut un fel de Fantomas şi a dispărut. Este un fapt istoric, chiar dacă a fost dirijat din viitor. Cât timp nu umblă în propria lui linie temporală, nu se schimbă nimic. Sau, dacă s-a schimbat ceva, ei bine, în universul ăsta paralel suntem putrezi de bogaţi şi asta îmi convine ! Şi poate că nu suntem singurii, ia uitaţi-vă câţi miliardari au apărut peste noapte, de doi ani încoace.
Cu aceste cuvinte, Dan reuşi să-i convingă pe toţi că nu merită să-ţi mai baţi capul cu probleme inutile.George medită preţ de câteva înghiţituri de votcă la ceea ce însemna să fii bogat atunci şi ce înseamnă acum, la câţi erau atunci şi câţi sunt acum, la distanţa care îi separa şi îi separă pe unii de alţii. I se părea că se măreşte cu viteza luminii, ori poate era numai un efect de perspectivă...
- Aveţi dreptate, îşi întrerupse el meditaţia. Mă duc la mare, din câte îmi aduc aminte, nimeni nu mi-a cerut buletinul când eram student şi am stat la gazdă la Costineşti. Mâine iau trenul şi mă opresc la Mamaia...
- Mai bine ia trenul din trecut, acum s-a scumpit ca dracu, propuse Lapona, care pe măsură ce avea mai mulţi bani, devenea tot mai zgârcită.
- În trecut iau avionul, face mai puţin decât un bilet de autobuz de aici până în Calea Şagului în zilele noastre ! făcu George, care simţea cam la fel când era vorba de bani.
- Nu merge, îl potoli Dan. La avion îţi trebuie buletinul !.


Undeva, cândva, cu puţin înaintea clipei următoare
Ştia, da, era perfect conştient. Se afla aici şi acum, undeva pe o bilă de apă ce plutea în imponderabilitate desigur, de aceea era perfect sferică. Dincolo de ea nu era nimic. Nimicul este viitorul, el nu există, se creează pe măsură ce bila se umflă, de la acum la clipa următoare. De fapt, clipa de acum este suprafaţa bilei pe care înoată el. Brăţara aceea magică i-a dat puterea să se sfunde sub apele clipei prezente, spre straturile trecutului, să facă valuri. Da, da, trecutul este ca păpuşa aceea rusească, fiecare cu alta înăuntru, clipa anterioară, separată de la cronon la cronon. Nu vedea prea departe, dar ultima păpuşă trebuie să fie big-bangul.
Poate că totuşi viitorul există, dar el nu poate vedea decât ceea ce se află sub el, sub clipa prezentului. Poate că are un viitor...
Poate.


6 mai 1992
George se simţea epuizat. Îşi luase concediul de odihnă, dar se simţea mai obosit ca după luna aceea de hămălit la sârbi, în toamna lui '90. Cărase saci de ciment în gară pentru 100 de mărci pe zi, săpase şanţuri pentru 50 de mărci pe zi, lucrase la joagăr şi, la întoarcere, toată lumea credea că vine dintr-un sanatoriu, atât de refăcut arăta. Acum colindase litoralul de-a lungul şi de-a latul, schimbând valută din '72 până prin '83. Scăpase de câteva ori de miliţie, ştia că era dat în urmărire pe ţară dar nu-i păsa. De trei ori repetase figura cu miliţienii din parcul timişorean şi avea încredere în posibilităţile sale. Se legăna uşor la viraje. Lapona conducea Mercedesul de parcă ar fi învăţat să meargă cu el din grădiniţă. Dimineaţa sosise dintr-un periplu încheiat la Poiană, cu o sumă ce ar face să pălească de invidie şi pe cel mai mare escroc din România, indiferent de partidul şi poziţia pe care o ocupă sau o va ocupa în Guvern. Era ultima escală de depunere pe tura asta, banii erau distribuiţi în câteva bănci considerate sigure, deşi Dan susţinea că în ziua de azi nici băncile din parcuri nu-ţi oferă certitudinea că te poţi aşeza pe ele în siguranţă. Conturi în dolari, mărci, franci, ca să nu-şi mai bată capul când o avea nevoie.
Se opriră în faţa băncii. Portarul îi zări şi sări să le deschidă portiera. George îi întinse o bancnotă şi intră cu Lapona la braţ, salutat cu respect de bodyguarzi şi funcţionari.
La ghişeu, o fata îmbrăcată parcă dintr-un jurnal de modă îi zâmbi familiar. Era intrigată de acest pesonaj straniu, care în circa o lună depusese sume fabuloase. Şi nici nu ştia că nu era singura bancă unde avea bani.
- Cât depuneţi ? întrebă ea cu un zâmbet fermecător. Dacă nu venea de fiecare dată însoţit de ţoapa aia îmbrăcată ca la Paris, i-ar fi făcut avansuri. Era o partidă infinit mai rentabilă faţă de directorul băncii, care ştia ea bine că-i va da papucii când se va plictisi de favorurile ei.
George spuse suma, fata îi făcu actele şi îl urmări cu gândul aiurea, fără a uita să-i scape în gând o înjurătură la adresa Laponei. Şi ea avea un cont frumuşel, unul din cele mai mari din bancă. La caserie, după ce termină formalităţile, George întrebă pe un ton calm, de parcă ar fi vorba dacă plouă afară sau nu:
- Spuneţi-mi vă rog, se pot transfera banii într-o bancă elveţiană ?
- Nu ştiu, se bâlbâi casiera, cred că dacă avem relaţii cu vreuna se poate. Veniţi mai târziu, ori mâine şi vă spun exact.
George mulţumi şi se îndreptă spre maşină, salutat din nou de tot personalul. Clienţii erau convinşi că au în faţă pe directorul băncii, la braţ cu ultima sa amantă.
În maşină, Lapona îl întrebă:
- Ce-ţi veni cu Elveţia, vrei să plecăm de aici ?
- Nu ştiu. Pur şi simplu, aici situaţia începe să pută. Cu bişniţul ăsta temporal, am dobândit un fel de simţ al timpului. Când mă gândesc la viitor, nu simt nimic bun. Nu vezi, toate merg din rău în mai rău...
- Mai faci un drum azi ? întrebă ea, încercând să-i schimbe gândurile.
- Mai fac, am o întâlnire în '82 la Sibiu, înainte de Crăciun. Vin rudele unor nemţi plecaţi de aici şi le schimb banii. Cam o sută de mii de mărci, o bagatelă, dar merită...
Privi cadranul şi încremeni. În locul cifrelor obişnuite care indicau ora, apărea un text.
- Cred că până aici ne-a fost. Uite ce scrie pe afişaj !
Priviră amândoi cadranul. Un text scurt avertiza: 7 mai 1992,ora 14. Predaţi obiectul plus instrucţiuni în cutia originală persoanei care vă aşteaptă la masa rezervată nr.2, bar Bastion.
- Uite c-a venit şi ultima zi, fredonă George a pagubă. În fond, ne-am făcut plinul. Neam de neamul nostru n-ar fi fost în stare să strângă atâţia bani. Cred că nici în trei generaţii nu-i prea simplu să-i cheltui...
 Încercă desfacă brăţara. Reuşi fără dificultate.
- Asta a fost ! exclamă el, aproape satisfăcut.
- Ce ai de gând să faci ? Pleci de la firmă ? întrebă Lapona cu vocea gâtuită.
- Nu, de ce-aş pleca ? O cumpăr şi lucrez mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici nu spun cuiva că-i a mea !


7 mai 1992
Riga se îmbrăcă primul, după ce se servi cu o porţie bună de parizer fiert, pâine neagră şi două ochiuri româneşti, stropite cu o doză bună de J&B. Era puţin mahmur, aseară sărbătoriseră încheierea cu succes a afacerii temporale la salonul roşu de la hotel Continental-Cornel, iar caviarul îl stropise cu atâta votcă încât, dacă icrele ar fi fost fecundate, peştii rezultaţi ar fi fost sigur alcoolici. Lapona încă mai lenevea în pat când el pregătea pachetul visând la şampania Moet et Chandon din 1974, dar recuperă timpul, renunţând la micul dejun, aşa cum mulţi români renunţaseră deja, sau urmau să renunţe, dar din alte motive.
- Chiar trebuie să o dai înapoi ? întrebă ea în timp ce se încălţa.
- N-am de ales. Am primit-o, mi-a folosit de minune, nu văd de ce aş risca cine ştie ce represalii. Habar n-am ce s-ar putea întâmpla dacă aş încerca să-mi pun din nou brăţara...
Lapona îşi pusese pantofii şi se pregătea să plece.
- Şi de unde ştii cui să o dai ? întrebă ea, îndreptându-se spre uşă.
- Persoanei care mă aşteaptă la masa rezervată. E clar, de când ştiu eu barul ăla, încă n-am mai auzit ca să rezerve cineva o masă...
- Pa, iubitule, ne vedem după aceea, spuse ea, fără să insiste.
Se îmbrăcă şi era gata să plece, când sună receptorul. La celălalt capăt al firului desluşi vocea răguşită a lui Dan. Era clar că aseară sărise nu peste cal, ci peste lăzi.
- George, sper că nu te pui să setezi din nou aparatul, făcu Dan răguşit. Aseară avusese pofte ca o gravidă, ba de ţigări de foi, ba de pipă, ba de te miri ce. Era normal, avea şi el o avere fabuloasă, dar era prima dată când profita de ea.
- Nici nu mă gândesc. Dar ce-ţi veni ?
- Nu ştiu exact, aseară mi-a venit ideea, dar tu ai plecat deja cu Dulcineea ta. Detaliile mi s-au şters din memorie, ştii bine de ce, dar ideea este că atunci când l-ai setat, a devenit un aparat special pentru tine. Adus la zero, nu ştii ce se poate întâmpla, poate are în memorie datele la care ai călătorit şi nu faci decât să te învârţi în cerc, poate chiar să-ţi pierzi memoria, cine ştie...
- Nu-ţi fă probleme, n-aveam de gând. V-am spus doar aseară că m-am săturat de povestea asta. Chiar dacă tardiv, bine că ţi-ai amintit de mine...
Închise telefonul şi o porni spre întâlnire, curios să vadă cu cine va avea de-a face. Drumurile repetate i-au scos din cap dilema ce-i revenea acum cu forţă: cine avea interesul să-i dea pe mână un aparat care, la rândul lui, sigur venea dintr-un viitor nu prea apropiat. După ce autobuzul ajunse în centru, renunţă să facă schimb cu tramvaiul, avea suficient timp să meargă pe jos şi să-şi clarifice gândurile. Îl obseda mai ales o idee, un mic reproş voalat al Laponei între două clipe de tandreţe: voi altceva în afară de bani şi de ce prostii aţi făcut pe la chefuri nu mai ştiţi să discutaţi ? Poate nu se exprimase ea chiar aşa, dar asta înţelesese el şi îi revenea mereu în cap ideea că fata are dreptate. Era un sindrom clar; universul lui şi al prietenilor săi se limita la aceşti doi poli. Banii şi modul de a-i face este numitorul comun, alături de chefuri, când se defulează fiecare cum poate. Din când în când câte o femeie, dar aventuri fără importanţă, care nici nu merită să fie povestite, dacă nu au o nuanţă de umor sau tragic. Viaţa este o telenovelă, trase el concluzia şi hotărâ să schimbe lucrurile. În ce ? Dramă shakesperiană, comedie burlescă, de imitatio Christi ? Cel mai bun lucru era să discute cu Lapona, după ce va termina cu povestea asta bişniţărească. Grăbi paşii.
Consecvent cu obiceiurile sale, ajunse cu cinci minute înaintea orei fixate. Privi curios în jur. Într-adevăr, pe a doua masă era un cartonaş cu inscripţia REZERVAT. Iar la masă, Lapona îl aştepta zâmbind, cu o cafea aburindă pe masă şi o ţigare lungă şi maronie în mână.
- Tu, tu ce faci aici ? De la tine provine aparatul ? De ce nu mi-ai spus de la bun început şi ai făcut pe uituca ? bâigui George nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Lapona îi răspunse cun un zâmbet ironic şi cu ochii pe ceasul de pe perete. Întinse mâna, iar George îi dădu coletul. La două mese distanţă, un domn între două vârste îi urmărea, amuzat poate de avântul bărbatului trecut de patruzeci de ani când dă de o puştoaică. Fără un cuvânt, Lapona desfăcu cutia, scoase brăţara şi se ridică. Îl măsură pe George ca pe o gânganie exotică, zâmbi dispreţuitor şi spuse peste umăr, îndreptându-se spre toaletă:
- Acum e rândul meu, iubiţel. Să vezi şi tu ce se poate scoate din asta. Dispăru în spatele perdelei ce ascundea uşa înainte ca George să poată schiţa un gest. Când reuşi să se ridice, străfulgerarea răzbătută prin uşa întredeschisă îi demonstră că totul se terminase.
George rămase perplex. Simţea cum urechile îi vâjâie, iar sângele parcă îi dădea lovituri de ciocan în timpane. Maşinal, se îndreptă spre bar şi ceru o votcă dublă. Dădu sonda peste cap după primul pas făcut şi se întoarse după încă un rând, cu care ajunse însă la masă. Alcoolul îl mai dezmetici. Gândurile încercau să găsească ceva logic în tot ceea ce se întâmplase, dar singurul lucru raţional care-i veni în minte era acela că acolo unde este implicată o femeie, logica iese pe uşa din dos.
- Nu vă supăraţi, domnule, nu cumva v-aţi pierdut buletinul ? se auzi o voce în dreapta lui.
Se întoarse, părându-i-se că recunoaşte vocea. În faţa sa, domnul bine de alături îi întindea un buletin. Îl luă, îl răsfoi şi rămase mut de uimire. Era acelaşi pe care i-l luase miliţia în parc cu câteva zile în urmă, cu douăzeci de ani în urmă.
- Pot să iau loc ? întrebă necunoscutul, fără să-i lase timp să-şi revină. Mă numesc Pavel, colonel în rezervă. George se recomandă şi el. Încântat, urmă interlocutorul, zâmbindu-i prietenos. De fapt, port buletinul ăsta la mine de douăzeci de ani ... Nu avea rost să cereţi altul. V-am scutit de un drum, l-am trecut la "găsite".
George îl privi cu atenţie. Brusc avu revelaţia: în faţa sa era miliţianul care era gata să-l aresteze cu două săptămâni în urmă, pe când se afla în '72 ! Acelaşi care îl legitimase un an mai târziu. Totul părea să se prăbuşească sub el. În ciuda răcorii din bar şi a votcii băute, începură să-l treacă transpiraţiile.
- N-are de ce să-ţi fie frică, urmă Pavel. Nu-ţi pot face nimic, nici de-aş vrea. Legea veniturilor ilicite nu se mai aplică, altfel cine dracu ne-ar mai conduce, iar valută poţi să deţii cât te ţine punga, aşa că...
- Atunci ce... începu George, dar se opri la timp, căci ceea ce urma să rostească ar fi zgâriat urechile până şi unui birjar.
- Nimic, voiam să te cunosc doar. Ştii că şmenarii cotizau, ca şi acum, ca să fie lăsaţi în pace şi pentru că mai erau şi turnători, mai scăpau şi ei de cei care le încurcau socotelile. Ei bine, când apăreai tu era secetă, nimeni nu mai schimba nimic, valuta dispărea, preţul creştea şi o ţinea aşa o vreme, căci străinii voiau să discute numai cu tine.
- Dar cum m-aţi găsit ? întrebă George, oarecum mândru de belelele pe care le provocase. Se simţea chiar fost dizident, oricum încurcase regimul mai mult decât unii cu parafă în regulă şi asta parcă îi mai îndulci durerea mută lăsată de dispariţia Laponei.
- Uşor, dragă, foarte uşor. De cănd ţi-am luat buletinul te-am urmărit. O vreme am crezut că ai un frate mai mare, dar adresa, numele, data naşterii, toate mi-au arătat că aici se ascunde ceva mult mai interesant.Te-am mai şi prins prin '72 sau '73, când cred că habar n-aveai ce urma să faci şi că te intersectai cu tine la tot pasul... În '89, când ai schimbat buletinul şi l-ai primit pe ăsta am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior, te-am urmărit, dar nimic. După aia, în binecuvântata democraţie de azi, n-am mai avut timp de tine, trebuia să mă îngrijesc de propriile mele probleme. Fidel precum Castro, şmenarul care te-a turnat în '72 mi-a atras atenţia că ai apărut din nou.Nu ţi-ai dat seama, dar la el schimbai banii. Era uluit că n-ai îmbătrânit şi că ai păstrat banii atâta amar de vreme. Apropo, mai vrei un rând ?
George nu-l refuză. Plecarea Laponei îl întorsese pe dos, iar discursul fostului miliţian nu avea deloc darul de a-l pune pe linia de plutire, doar că îi îndulcea agonia.
- Dar unde-i tipul cu care trebuia să mă întâlnesc ? întrebă el când Pavel sosi cu două sonde şi două sticle de Coca-Cola. (Jur că nu este reclamă mascată, dar la ora aceea aveau la frigider numai Coca şi Kinley, o sticlă din ultima marcă va bea a doua zi, pentru a scăpa de mahmureală).
- De unde ştii că nu sunt eu acela ? Pui o grămadă de întrebări numai ca să ţi-o scoţi din cap pe fetişcana aceea. Bine faci, căci dacă lucrurile merg cum bănuiesc eu, nu o vei mai vedea niciodată...
George se înecă cu votca. Îi dădură lacrimile, sau poate figura cu băutura fusese numai pentru a masca adevărata cauză a şuvoiului ce-i brăzda obrazul. Imagini disparate i se derulau în minte cu repeziciune. Imagini adevărate, amestecate cu ceea ce visa să facă împreună, după ce se va sfârşi tevatura asta temporală. Pavel îl lăsă câteva momente să-şi revină. Hotărât să taie în carne vie, Pavel continuă:
- Aparatul s-a adaptat parametrilor biocâmpului tău şi trebuie reprogramat. Pleacă automat la data când a fost setat de tine şi numai tu poţi să-l duci la zero, sau altcineva care ştie ce să facă. Altfel, pleacă la data când a fost setat, indiferent ce-i bagi în tărtăcuţă. În plus, persoana care îl foloseşte neautorizat va fi recompusă în trecut în mod defectuos, ca la un fel de teleportare nereuşită, numai că asta este pe vectorul timp...Tinerica ta se va trezi în buda acestui bar cu douăzeci de zile în urmă şi cu pachetul tău în mână. Probabil va fi amnezică, dar ceva o leagă de tine, căci iată, pune aparatul în pachet, ea poate să şi-l scoată căci nu-i setat pe parametrii ei, şi se duce glonţ la adresa scrisă pe el. A ta... Apoi iarăşi şi iarăşi, mereu în cerc, dar nu tot mai aproape, cum visa Colin...
George nu mai trebui să se înece pentru a-şi da drumul lacrimilor. Pavel îl lăsă să se descarce, apoi îi dădu ultima lovitură. Sub centură:
- Las-o dracului, îşi merită soarta. Datorită ei a trebuit să plec din Poliţie. Mai bine hai să discutăm afaceri, nu uita că din cauza ta am pierdut o groază de bani ! Ca să nu mai spun că faceţi parte din regnuri diferite...
- Cum adică ?
- Foarte simplu, începu Pavel să explice ca un profesor ce predă mecanica cuantică la o şcoală de retardaţi mintali. Făcea trotuarul de la paişpe ani, cu şoferi, cu străini, cu ştabi, şefi de local, cu cine apuca. Am prins-o de nenumărate ori, dar întotdeauna intervenea câte un ştab şi o scăpa. Când s-a schimbat regimul, a făcut o tevatură imensă; m-a făcut torţionar, striga în gura mare că am arestat-o pentru că era anticomunistă. Auzi, ea care era mai comunistă ca Lenin: se dădea tuturor. Ştii cântecul ăla: din cocoş nu faci găinăă, nici din curvă gospodinăăă. Hai, vino, vino, bea şi tu ceva...
Cânta cu o voce de stentor ce îi nedumeri pe puţinii clienţi ai localului. Lui George îi aminti de atmosfera de odinioară de la Pallas şi simţi cu forţă nevoia să cânte şi el. Dar altceva: Au moarcea nu vine, să mă ia pră min' cu cine, să ne ducă-n rai, c-acolo-i dă trai...
Pavel continuă, făcându-se că nu observă că George se scufundase undeva, într-un trecut ce refuza să mai sprijine prezentul, darămite vreun viitor:
- Hai să spunem că se cuminţeşte, cum scrie în romanele de doi lei că fac curvele. Cât crezi că ar fi ţinut ? Câteva luni, un an ? După aia, tot acolo ai fi ajuns. Nu uita, are destui ani ca să-şi aducă aminte că morcovul tânăr face zupa bună. Mai pierdeai şi bani, sau te lucra pe la spate... Nu vezi în jurul tău ? Şi în vremuri mai bune se întâmplă tot aşa. În cel mai bun caz "iubirea vieţii" ajunge să tolereze vecinătatea "scumpetei" de dragul copiilor, de nevoie, că "unde dracu' să mă mai duc la vârsta asta ?", din obişnuinţă, sau pur şi simplu pentru că la orizont nu se iveşte o altă "dragoste unică". Vrei să iubeşti şi să fii iubit ? Da, există o soluţie, ia-ţi un câine, ăsta nu te va trăda niciodată, nu te va părăsi şi chiar dacă-i în căldur, tot tu vei fi Dumnezeul lui ! Hai, lasă smiorcăiala, domnule, nu asta contează, e un fleac, la banii tăi poţi să regulezi tot judeţul, ce spun eu, ţara, Europa, care de când i-a pus-o Zeus are ceva cu noi ! Ori, te pomeni că ăsta-i numele grec al lui Zalmoxe ?
Cuvintele treceau pe lângă George fără să-l atingă. Îl privi de parcă ar fi surzit brusc, apoi scutură capul şi întrebă:
- Ce-i cu banii ?
- A, ai revenit cu picioarele pe pământ, făcu Pavel, realizând că George nu înţelesese mai nimic din expozeul său.Continuă, hotărându-se să schimbe macazul:
- Păi, din cauza ta am pierdut o groază de valută...
- Cam cât ? Vă putem despăgubi. Punem mâna de la mână şi...
- Nici vorbă, i-o tăie Pavel, am o idee mai bună...
Începu să-i explice cum, spre deosebire de societatea socialistă multilateral dezvoltată, unde banii se dosesc şi se cheltuie cu fereală să nu te vadă vecinul, în democraţie menirea minunatei invenţii a fenicienilor este să facă pui, iar de cheltuit poţi s-o faci în voie, dacă ştii ce pârghii să ungi.
- Ia fură o rudă de salam şi vezi câţi ani stai la mititica... Când ieşi, încearcă figura cu câteva miliarde şi mori liber, bătrân şi plictisit de o viaţă ce nu mai găseşte nimic nou să-ţi ofere.
George se uită la el şi se gândi la Casablanca, la scena când Humphrey Bogart îi spune poliţistului: poate acesta este începutul unei mari prietenii. În local nu cânta Sam, băutura era pe terminate aşa că propuse să schimbe locul de muncă.
Ieşi cu Pavel şi se îndreptă spre Continental-Cornel. Întâlnirea lor merita o masă festivă. În uşă, se ciocniră cu un personaj ciudat, amintind de Paganel al lui Jules Verne. Îşi cerură scuze reciproc şi îşi văzură fiecare de drumul lui.
"Paganel" se duse glonţ la masa numărul doi şi ezită când văzu paharele goale. Luă un suc de la bar şi se aşeză, cu ochii ţintă la ceas. Cartonul cu inscripţia rezervat era tot acolo. Ţigarea i se stinse între degete, iar durerea îi smulse un ţipăt. Se ridică în picioare şi se duse spăşit la bar.
- Nu vă supăraţi, nu m-a aşteptat nimeni la masa aceea ?, întrebă el aratănd locul de unde se ridicase.
- Ba da, a fost o domnişoară şi doi domni. Au plecat cu câteva secunde înainte de a veni dumneavoastră.
Personajul rămase perplex. Ochii îi căzură întâmplător pe ceasul de pe perete. Brusc, avu o revelaţie, îşi privi ceasul, apoi din nou pe cel de pe perete. Repetă gestul de câteva ori , apoi ţipă patetic pe un ton ce reuşi să-l trezească până şi pe beţivul ce dormea în partea din spatele barului:
- Dumnezeii mă-si ! E ora de vară, luate-ar dracu' de prost ce eşti, e ora de vară !
Fetele de la bar erau convinse că prostul era el.


CONCLUZII


 :-) George, poreclit Riga, a înfinţat o firmă prosperă împreună cu colonelul (r) Pavel, cu nenumărate obiecte de activitate. Au cumpărat peste câţiva ani hotelurile Continental-Cornel, Banatul şi Timişoara, precum şi restaurantele Bulevard, Bingo-Pallace, Complex Bastion, mai mult dintr-o toană, căci recesiunea economică nu le aduce mari profituri. Lovitura au dat-o cu gama de produse cosmetice Lapona, care au dus de râpă produsele Coco-Chanel şi Oriflame,

 :-( Dan s-a mutat la Bucureşti şi şi-a cheltuit o bună parte din bani mituind în dreapta şi în stânga, încercând să devină politician în oricare din părţi, în speranţa că funcţia îi va aduce banii înapoi îndoit. Se pare că va reuşi la viitoarele alegeri, anticipate sau nu,

 :-) Mihai s-a mutat în Canada, de unde dirijează traficul de arme cu Orientul Mijlociu. Este persona non grata în România, dar nici aceasta nu-i este mai grata lui,

 :-( Despre Lapona nu mai ştie nimeni, nimic. A fost dată "persoană dispărută", dar la intervenţia lui Pavel a dispărut şi dosarul.

Restul timişorenilor aşteaptă să le sune la uşă o mândră fecioară, care poate să fie şi numai mândră, dar să le aducă în dar o maşină de călătorit în timp, fie şi numai în trecut...

Pentru cei mai mulţi povestea s-a
SFÂRŞIT
cu această aşteptare.





TRAMVAIUL

Sergiu Someşan


Era o dimineaţă frumoasă de mai, motiv pentru care îmi explicam uşor de ce eram aşa de distrat şi mai ales de ce mă simţeam atât de bine. Am cumpărat ziarele ca de obicei, le-am frunzărit câteva clipe cu un ochi distrat, gest devenit demult automatism, apoi, tot ca de obicei, am aşteptat ca semaforul, aflat undeva, la câteva străzi depărtare, să întrerupă fluxul aproape continuu de maşini şi să-mi permită să trec până la insula de beton din mijlocul pieţii. Pe vremuri, când toate mergeau mai bine şi fabricile oraşului duduiau din plin, municipalitatea hotărâse să facă o linie de tramvai între cele două mari cartiere muncitoreşti. Insula mea de beton urma să devină una din principalele staţii. Cum între timp fabricile dăduseră faliment una după alta, tramvaiul, ca şi multe alte proiecte au fost abandonate. A rămas ca amintire mica insulă de beton, loc de popas pentru cei care, ca şi mine, erau prea comozi să mai facă un kilometru până la prima trecere de pietoni. Ştiu că nu este indicat să citeşti ziarul pe stradă, cel puţin nu pe o stradă atât de aglomerată. Dar de-a lungul anilor se formează mici obişnuinţe, automatisme pe care apoi cu greu le poţi controla. De pildă, eram obişnuit ca după ce cumpăram ziarele, să îl desfac pe primul să arunc o privire spre stradă, apreciam subconştient cât mai este până ce semaforul va jugula fluxul de maşini şi începeam să citesc. Aproape instinctiv, după ce zgomotul maşinilor se diminua, aruncam o privire fugară peste ochelari, mă convingeam că miracolul roşu al semaforului se produsese din nou, întorceam pagina ziarului la rubrica faptului divers şi mă angajam în traversare. Nu era un act nesăbuit de curaj ci doar obişnuinţă şi eficientizarea timpului pierdut pe stradă.
La fel am procedat şi acum: m-am oprit ca în fiecare zi pe refugiu, am mai terminat un articol, tot despre terorişti cred, apoi am început, în timp ce treceam la următorul, să îmi ascut simţurile pentru a percepe acel ceva, care îmi indica că şi celălalt semafor îşi făcuse datoria. Foşnetul maşinilor devenise aproape mătăsos, am ridicat ochii, am văzut că circulaţia se oprise, din principiu nu mă interesau maşinile oprite şi am dat să trec. Ceva , un simţ al primejdiei de mult atrofiat m-a făcut să mă opresc. Am ridicat mai atent ochii de pe ziar: nu trecea nici o maşină. Şi totuşi semnalul de alarmă din mine insista să-şi facă simţită prezenţa. Am baleiat iar strada ceva mai atent de data asta şi abia atunci am văzut: dintr-o maşină parcată la câţiva metri de mine, două perechi de ochi mă priveau cu lăcomie. Abia când am văzut scris cu litere albastre „POLICE" pe ea mi-am dat seama de motivul curiozităţii ocupanţilor.
Ei da, bine că i-am văzut la timp, mi-am spus şi mi-am pregătit ziarul pentru o lectură amănunţită. Ba mai mult, pentru a nu părea cu nici un chip un pieton dornic de traversare, am mai făcut doi paşi şi m-am rezemat temeinic de un stâlp. Se vede treaba că între timp în maşina poliţiştilor au avut loc ceva tratative, pentru că unul din ei s-a dat jos într-un târziu şi s-a apropiat de mine:
- Bună ziua, spuse el politicos. Actele la control!
- Bună ziua, am răspuns eu, împăturindu-mi ziarul. Pentru ce motiv, dacă nu sunt indiscret? Din câte ştiu eu actele sunt cerute atunci când este încălcată legea. Eu ce am făcut?
- Aţi traversat şoseaua printr-un loc nepermis, spuse hotărât omul legii.
- Zău? m-am mirat eu, mai teatral decât ar fi fost necesar. M-ai văzut dumneata traversând?
Mă bazam pe faptul că, atunci când aruncasem privirea de control, eram sigur că nu era nici o maşină staţionată.
- E drept, admise în silă poliţistul, nu v-am văzut, dar atunci cum aţi ajuns aici?
- Credeţi-mă, am răspuns eu cât de serios am putut, asta este problema mea şi atâta vreme cât nu am încălcat nici o lege, nu am de gând să răspund la nici un fel de întrebări. Bună ziua! am spus eu, tăindu-i încercarea de a mai spune ceva şi m-am întors cu spatele la el, continuându-mi lectura ziarului.
A dat să meargă la maşină, dar scărpinându-se încurcat sub chipiu a insistat:
- Cu o singură întrebare aş dori să vă mai deranjez, dacă se poate…
Mi-am compus o figură ocupată, de om deranjat din cititul presei la el acasă, în sufragerie şi l-am îndemnat, cu un gest:
- Spuneţi…
- Totuşi, ce faceţi aici?
Am privit uimit la el:
- Nu se vede?
A ridicat încurcat din umeri:
- Iertaţi-mă… nu se vede.
I-am arătat stâlpul de care mă sprijinisem ca să-mi citesc ziarul.
O tablă veche, ruginită şi mâncată de timp, anunţa că în curând urma să se inaugureze prima staţie a tramvaiului 101.
- Aştept tramvaiul, am spus eu cât de liniştit am putut.
- Aha, a spus poliţistul, strângând din fălci şi s-a îndreptat ţeapăn spre maşină.
În timp ce el păşea spre maşină eu m-am întors la lectura ziarului şi nu mi-am dat seama că s-a urcat în ea decât după portiera trântită cu năduf. După un timp colegul lui a ieşit, a traversat şi a plecat, aducând sandvişuri şi cola. După câte se vedea aşteptarea avea să fie lungă aşa că am trecut la pagina literară a ziarului. Abia după ce am terminat nuvela interminabilă şi cele câteva poezii mi-am dat seama cât de cald se făcuse. Cei doi poliţişti din maşină mâncaseră, băuseră şi cu aerul condiţionat pornit, puteau să aştepte oricât. După câte se părea îmi voiau capul cu orice preţ. Am dedus asta când am văzut cum, la numai câţiva zeci de metri în faţa noastră, o mulţime de pietoni, traversau nestingheriţi şoseaua. Am început să citesc rubrica de mică publicitate dar cum nu voiam să cumpăr nimic m-am plictisit imediat. Am privit iar spre cei doi poliţişti care mă priveau cu ochi strălucitori şi mi-a venit o idee.
M-am întors cu spatele, am scos telefonul şi am sunat la poliţie:
- Alo ! Poliţia? Sunt un cetăţean onest, care văd cum doi poliţişti au parcat maşina în mijlocul Pieţii Revoluţiei şi beau vodcă sub privirile pline de revoltă ale opiniei publice.
Ce-i drept adevărul fusese puţin îmbunătăţit în relatarea mea: sticlele de cola numai cu multă îngăduinţă puteau trece drept sticle de vodcă, iar singurul membru al opiniei publice, care îi privea cu revoltă eram eu. Restul opiniei publice traversa şoseaua într-o veselie, total nepăsătoare la necazul meu.
Deşi puerilă, stratagema mea a dat roade: în numai câteva minute o maşină a poliţiei, ceva mai elegantă decât prima, semn că erau ceva şefi în ea, a oprit lângă cea dinainte.
Ei bine, m-am convins, poliţiştii sunt tot poliţişti indiferent de gradul pe care îl au: îl loc să îi trimită undeva în patrulare pe cei care mă supravegheau pe mine, l-au trimis iar pe poliţist după sandvişuri şi sucuri şi s-au pus cu toţii pe aşteptat.
Îmi venea să mă dau bătut: în fond amenda din câte ştiam eu abia dacă făcea cât ziarele mele pe o săptămână. Şi totuşi, gustul amar al înfrângerii nu îmi era pe plac. Trebuia să găsesc ceva şi încă de urgenţă, altfel setea şi căldura mă vor face în curând să cedez.
Un timp, nu mi-a venit nimic în minte apoi am văzut undeva sus, pe albastrul imaculat al cerului, zburând un elicopter. Şi mi-am adus aminte de un reportaj de la un incendiu, când elicopterul televiziunii ajunsese acolo înaintea maşinii pompierilor. Am căutat în ziare numărul postului local de televiziune. Asta era: „Dacă se întâmplă ceva, sunaţi-ne întâi pe noi ! Telespectatorii au dreptul să ştie".
Am sunat şi mi-am compus o voce cât mai gravă:
- Alo, televiziunea? Vreau să vă aduc la cunoştinţă un caz grav şi flagrant de încălcare a drepturilor cetăţeneşti. Poliţia a încolţit un cetăţean pe refugiul de pietoni din Piaţa Revoluţiei şi acum îl aşteaptă să treacă strada, pentru a-l amenda. Încă o dovadă că poliţia, în loc să prevină încălcarea legii se mulţumeşte să stea la pândă şi să…
Am auzit clar cum telefonul s-a trânti în furcă şi nu a durat mai mult de cinci minute până când elicopterul a început să filmeze deasupra mea. O scară de frânghie s-a desfăşurat din aparat şi un reporter cu un microfon a început să coboare pe ea. De sus, din elicopter cameramanul filma atent totul:
- Pentru ce protestaţi aici, a strigat reporterul, încercând să acopere zgomotul elicelor.
Am privit spre maşinile poliţiei: portierele se deschiseseră şi eram ascultaţi atent.
- Nu protestez pentru nimic, am strigat eu cât am putut de tare. Aştept tramvaiul…
Reporterului i-a trecut o sclipire maliţioasă prin ochi şi a privit spre maşinile poliţiei.
- Stimaţi telespectatori, după cum ştiţi, de ani buni municipalitatea ne promite la fiecare alegeri o linie de tramvai care să traverseze oraşul şi să fluidizeze astfel circulaţia prin centrul oraşului. Ba, ca să ne arunce praf în ochi a construit deja staţiile şi a pus indicatoarele. Un cetăţean revoltat de această perpetuă minciună, s-a hotărât în sfârşit să protesteze. S-a instalat aici, în staţia principală a oraşului, hotărât să aştepte până ce protestul său va fi auzit de cine trebuie şi se vor lua măsurile necesare. Ca de obicei astfel de manifestaţii sunt atent supravegheate de poliţie. Din câte am înţeles, datorită caracterului special al acestui protest, chiar comandantul poliţiei în persoană veghează, ca nici o încălcare a legii să nu aibă loc…
L-am lăsat să-şi termine reportajul. Cred că venise cu textul pregătit de la redacţie, aşa că orice încercare de a-l întrerupe era sortită eşecului. Când a terminat i-am făcut semn să se apropie. A gesticulat spre pilot şi acesta l-a lăsat uşurel chiar lângă mine. Am pus mâna pe microfon, să-l acopăr şi i-am spus:
- Ascultă… nu mă puteţi lua de aici? Plătesc oricât.
A zâmbit uşor şi a fost rândul lui să acopere microfonul:
- Îmi pare rău, dar chiar nu ne putem lipsi de principalul subiect al zilei. Uite, am vorbit cu directorul postului… rezistă pe poziţii cât poţi de mult şi o să-ţi plătim noi amenda, dacă va mai fi vreuna, după atâta mediatizare.
Mi-a sărit muştarul:
- Ascultă, mi-e cald, mi-e sete, mi-e foame, nu ştiu cât am să rezist aici ca să vă iasă vouă reportajul…
A început să urce pe scara mobilă:
- Nu pentru reportajul nostru vă aflaţi dumneavoastră aici. Ci pentru principii. Aşa că rezistaţi, o să vă ajutăm.
Şi-a recuperat microfonul şi în timp ce se înălţa îşi informa telespectatorii:
- Ca întotdeauna, postul nostru de televiziune ajută pe cetăţenii care, pentru un motiv sau altul se hotărăsc să protesteze, să iasă din anonimat pentru o cauză comună…
Între timp, transmisia în direct se pare că fusese urmărită de destul de multă lume, pentru că, în jurul nostru, pe trotuare începuse să se adune lume, astfel că atunci când elicopterul a coborât din nou să-mi aducă apă minerală, sandvişuri şi o umbrelă, gestul a fost îndelung aplaudat de cei din jur.
În sacoşa cu alimente am găsit şi o pancartă pliată şi un bileţel pe care scria: „Poate că ar fi bine să afişaţi asta. Protestul ar părea astfel mai coerent. Dacă rezistaţi până la ora 18, vom încerca să trimitem o ambulanţă. Simulaţi un leşin sau o stare de slăbiciune, pentru a motiva o intervenţie".
Biletul nu era semnat dar recunoşteam aici mâna reporterului care din lipsă de subiecte văd că şi le născocea singur foarte bine.
Am desfăcut cu grijă pancarta şi am prins-o în două sârme sub tabla care anunţa inaugurarea tramvaiului. Pe ea scria cu litere mari, roşii: „VREM TRAMVAI, AŞA CUM AŢI PROMIS !" , şi nu a mirat pe nimeni faptul că o afişam numai acum. Dimpotrivă, am fost aplaudat iar îndelung şi ici-colo s-au auzit voci răzleţe scandând:
 - Vrem tramvai, vrem tramvai…
Cum era abia trecut de ora prânzului şi aşteptarea părea să se prelungească, m-am aşezat mai comod în umbra iluzorie a umbrelei şi am început să mănânc.
În huruitul tot mai insistent al elicopterului mulţimea de pe margini a început să se înmulţească. Nu auzeam ce naiba transmite aiuritul de reporter, dar se pare că găsise motive suficiente ca să scoată din casă o mulţime imensă de oameni..
Eram convins de multă vreme că mulţimea, mai ales dacă este în număr suficient de mare, este ca un animal de curând îmblânzit care nu ştii niciodată cum reacţionează. Din când în când, sub impulsul unei porniri de moment peste zgomotul circulaţiei se făcea auzit ca un tumult mulţimea care scanda:
- Vrem tramvai, vrem tramvai…
Sunetul părea că se naşte din oamenii din jur dar apoi vălurea ca talazurile mării şi după ce se izbea de clădirile din jur se întorcea spre cei care l-au produs amplificat şi amplificându-le pofta de a zbiera. Pe deasupra, elicopterul îşi purta echipa care filma într-o veselie. Parcă vedeam figura încântată a reporterului comentând tălăzuirea mulţimii de sub el.
La un moment dat nu ştiu cine a avut ideea să aducă megafoane şi atunci zgomotul a devenit într-adevăr de nesuportat. De pe refugiul meu, vedeam feţe aprinse, înfierbântate, ale unor oameni care nepăsători la căldura toropitoare a soarelui, strigau gata să răguşească:
- Vrem tramvai, vrem tramvai…
Se făcuse aproape trei după amiaza, când regretul că intrasem într-o asemenea încurcătura devenise suficient de puternic, încât mă gândeam foarte serios să dau dracului totul, să mă duc la poliţişti, să le plătesc amenda şi să mă duc acasă, unde mă aştepta un fotoliu comod şi o cafea răcită de mult. Am închis umbrela şi am aşezat-o lângă mine, când deodată tumultul mulţimii încetă. S-a lăsat o linişte ca la începutul lumii şi nimeni nu ştia de ce. Toate capetele se întorseseră spre capătul străzii şi abia când elicopterul se repezi într-un picaj periculos într-acolo, am ştiut că ceva se întâmplase sau că urma să se întâmple.
Mai întâi am auzit un zgomot şi am crezut că vine în sfârşit ambulanţa, abia apoi mi-am dat seama că zgomotul suna altfel. M-am ridicat în vârful picioarelor privind peste maşinile de poliţie să văd mai bine când dintr-o dată nu a mai fost nevoie. Sunând din clopot, dinspre capătul străzii se apropia cel mai frumos tramvai pe care îl văzusem în viaţa mea . Demarând în trombă să facă loc tramvaiului, maşinile de poliţie trecură pe lângă mine. Am vrut să strig sarcastic în urma lor: „Interzisă staţionarea în staţiile de tramvai, zevzecilor !" dar nu am mai avut când pentru că, scârţâind din toate încheieturile tramvaiul a oprit lângă mine deschizând uşile. Am luat umbrela, ziarele şi m-am urcat. Din uşă am privit înapoi. Am pornit şi, văzând oamenii amuţiţi care defilau prin faţa mea în timp ce tramvaiul prindea viteză, mi-am dat seama că, pentru nimic în lume, nici unul dintre ei nu ar fi vrut să fie în locul meu.





PRO-FUND





COŞMARELE UNUI SCRIITOR NEVROZAT

Jim C. Hines


10. OBSESIA CUTIEI POŞTALE:
Nevoia individului de a-şi verifica la fiecare 5-10 minute poşta în căutarea eventualelor scrisori de acceptare sau respingere din partea editurilor. Un fenomen similar a fost detectat şi privitor la corespondenţa on-line.

9. PERFECŢIONISMUL:
"Lasă-mă, dragă, să te ajut să scrii rândurile acelea bunicii. Pentru început, să ne asigurăm că vom folosi litere tip Courier, mărimea 12 şi vom redacta scrisoarea la două rânduri. Acum pune-ţi numele şi adresa în dreapta sus, iar în stânga numărul de cuvinte folosit..."

8. RETENŢIA DE E-MAILURI:
Nevoia de a marca şi/sau corecta greşelile de punctuaţie, gramaticale, de exprimare etc. într-un e-mail sau în orice altă corespondenţă.

7. IMPOTENŢĂ CINEMATICĂ:
Imposibilitatea de a se bucura de un film, datorată analizei constante a firului epic, a dezvoltării caracterelor, a scăpărilor de conţinut.

6. LIPSA PATOLOGICĂ A ATENŢIEI:
"Ce spui, dragă? Iartă-mă, mi-a venit o idee de milioane..."

5. INSOMNIA PATOLOGICĂ:
Când sari din pat noaptea la 2.00 ca să-ţi notezi o idee. (Se pare că doar 25-30% din acestea mai par coerente la lumina zilei).

4. MINI DEPRESIE:
Se întâlneşte de obicei la primirea unei scrisori de respingere: "Dar....a fost cea mai bună povestire a mea! Ce se întâmplă cu editorii ăştia? Ce nu-i în ordine cu mine? M-am săturat! Ar trebui să renunţ... Sunt cel mai lipsit de talent scriitor din lume! Hei, dar dacă aş rescrie capitolul doi la persoana I şi aş lăsa pe dinafară capitolul cu... Da, cred că ar fi perfect!" Ceea ce duce la...

3. MANIFESTĂRI MANIACALE:
"Dă-te la o parte din drumul meu! Am nevoie urgentă de un computer / o maşină de scris / un carnet de notiţe! ACUM!! Mi-a venit o idee excelentă şi nu mai pot face nimic până ce nu scriu tot-tot!"

2. NEPOTRIVIREA AFECTIVĂ:
Când feed-backul emoţional se potriveşte ca nuca-n perete cu evenimentele: "Vărul tău a avut un accident stupid: a intrat cu maşina sa în vitrina de la restaurantul chinezesc şi le-a făcut ţăndări pe amândouă!" "Wow, ce început nemaipomenit pentru o povestire!"

1. PERVERSA ÎNCÂNTARE SIMŢITĂ LA PRIMIREA ÎNCĂ A UNEI SCRISORI DE RESPINGERE:
"Mai am vreo 300 pe care le păstrez cu sfinţenie într-o cutie de ghete în şifonier!"


traducere de Simone Györfi





VEI ŞTI CĂ AI AJUNS ÎN ANUL 2003 DACĂ...

Jim C. Hines


1. Motivul pentru care nu le scrii alor tăi este că nu au adresă de e-mail.

2. Ai o listă de 15 numere de telefon ca să ţii contactul cu cei trei membri ai familiei tale.

3. Bunica ta îţi cere să-i trimiţi poza fiului tău nou-născut ca un fişier JPEG ca să o poată transforma într-un screen saver.

4. Intri pe poteca din faţa casei tale şi verifici prin telefonul celular dacă e cineva acasă.

5. Fiecare spot publicitar are la baza ecranului o adresă de e-mail.

6. Îţi cumperi un computer şi peste 3 luni s-a învechit. Iar preţul este la jumătatea celui plătit de tine...

7. Intri în panică dacă descoperi că ai plecat de acasă fără mobil (pe care nu l-ai avut în primii 20-30 de ani din viaţă) şi te întorci din drum să-l iei.

8. Folosirea banilor adevăraţi în locul cardului ţi se pare o aventură şi o nebunie.

9. Tocmai ai încercat să-ţi introduci PIN-ul în cuptorul cu microunde.

10. Ţi se pare că livrarea în două zile par avion a coletelor este dureros de lungă.

11. Afli majoritatea glumelor prin e-mail în loc de viu-grai.

12. Mai instalezi o linie ca să poţi vorbi la telefon în timp ce eşti pe net.

13. Te scoli dimineaţa şi intri on-line înainte de a-ţi bea cafeaua.

14. Te scoli noaptea la 2.00 ca să mergi la toaletă şi pe drumul înapoi îţi verifici cutiuţa poştală.

15. Îţi suceşti gâtul încercând să zâmbeşti astfel :-)

16. Citeşti toate acestea.

17. Şi mai rău: ai de gând să le trimiţi mai departe.


traducere de Simone Györfi





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
http://www.sfmagazin.com

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Wordmaster
Redactor: Ovidiu Bufnilă
http://www.wordmaster.ev.ro

Imagikon
Redactor: Robert David
http://www.imagikon.ev.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.go.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.freecfm.com/s/scatalin

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Supernova
http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
http://www.yetireport.com

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Gyurigami
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro/origami.htm





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1   
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)





INDEX DE AUTORI





LITERELE A - G


Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
* * *, Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999), Pro-Eminenţe, 13-14
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Radu, De vorbă cu Gheorghe Săsărman, Pro-Eminenţe, 11-12
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Asupra misiunii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Magicienii secretului, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Economia războiului şi războaiele economiei, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Câmpuri magnetice, Pro-Ton, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, Pro-Dus, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Magicianul, Pro-Ton, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Eul matricial, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Luna pe din dou@, Pro-Ton, 15-16
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VI Ars combinatoria, Pro-Poziţii, 11-12
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VII Despre gnoza SF, Pro-Poziţii, 13-14
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IX Despre sefiştii români, Pro-Poziţii, 15-16
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Cernea, Remus, Societatea culturală NOESIS, Pro-File, 11-12
Cernea, Remus, Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale, Pro-File, 13-14
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Florea, Sandu, Benzi desenate, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, A Graveyard Tale, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Borderlands, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Garda, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Kumango, Pro-Eminenţe, 15-16
Genescu, Silviu, Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Gheo, Radu Pavel, La o bere..., Pro-Ton, 11-12
Grant, Roberto R., Ucigaşul melcilor, Pro-Ton, 11-12
Gheo, Radu Pavel, Ultimele apariţii editoriale în S.U.A., Pro-File, 15-16
Györfi, Simone, Am fost odată, Pro-Ton, 13-14
Györfi, Simone, O înviere ratată, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 11-12
Györfi-Deák, György, Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea, Pro-Eminenţe, 11-12
Györfi-Deák, György, Crucificarea lui Moreaugarin, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Un "copil teribil" printre femei, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Text, Pro-Test, 11-12
Györfi-Deák, György, Livada, Pro-Ton, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 13-14
Györfi-Deák, György, "Galbar", prima bandă desenată SF românească, Pro-Eminenţe, 13-14
Györfi-Deák, György, Pre-Supunere, Pro-Test, 13-14
Györfi-Deák, György, Missa solemnis, Pro-Ton, 13-14
Györfi-Deák, György, Era digitală, Pro-File, 15-16
Györfi-Deák, György, Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986, Pro-Poziţii, 15-16
Györfi-Deák, György, Banda desenată românească în floare, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Vraja desenului pe hârtie, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Soldaţi, vă ordon, treceţ Golful, Pro-Test, 15-16
Györfi-Deák, György, Afacerea Adam, Pro-Ton, 15-16





LITERELE H - Z


Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Rollerball 2002, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Troia, întâmplător, Pro-Ton, 11-12
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 13-14
Ionescu, Cătălin, Cronică TV americană, Pro-Gresii, 13-14
Ionescu, Cătălin, România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi, Pro-Puneri, 13-14
Ionescu, Cătălin, Crimă perfectă de gradul patru, Pro-Ton, 13-14
Ionescu, Cătălin, Din nou despre Nicolae Carpaţi, Pro-File, 15-16
Ionescu, Cătălin, Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo, Pro-Test, 15-16
Ionică, Lucian, Antologii şi culegeri SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF), Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Chestionar SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Rezultatul chestionarului SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Elemente SF în literatura generală, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Explicaţii necesare, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Însemnări despre ideea SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Justificări şi argumente, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Natura literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Schiţa unei posibile structuri, Pro-Eminenţe, 11-12
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Moşoiu, Adriana, Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei, Pro-Poziţii, 13-14
Moşoiu, Adriana, Trecerea, Pro-Ton, 13-14
Moşoiu, Adriana, Poza cu Mediterana, Pro-Ton, 15-16
Niţă, Dodo, Sandu Is Back!, Pro-Eminenţe, 13-14
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 15-16
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Pîrligras, Viorel, Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002“, Pro-Puneri, 15-16
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction, Pro-Gresii, 11-12
Radu, Liviu, Mesagerul, Pro-Ton, 11-12
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Horror şi SF, Pro-Gresii, 13-14
Radu, Liviu, Un final pesimisto-optimist, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Despre îngeri păzitori şi scriitori, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, În primul rând, despre singurătate, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Cazul Iov - secţiune multiplan, Pro-Ton, 13-14
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III), Pro-Gresii, 11-12
Robu, Cornel, Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Restitutio in integrum, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Science fiction „adevărat“, Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (primul simptom), Pro-Gresii, 15-16
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Georghe, Varianta balcanică, Pro-Ton, 11-12
Săsărman, Georghe, Operaţiunea K3, Pro-Ton, 13-14
Shepard, Lucius, The Timex Machine, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Reign Of Fire 2002, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Signs, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience, Pro-Puneri, 15-16
Szabó, Sándor, Tolkien pe Marte, Pro-Eminenţe, 13-14
Tillman, J. A., O convorbire la sfârşit de mileniu, Pro-Eminenţe, 11-12
Tolkien, J. R. R., Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Mythopoeia, Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 15-16
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1
Vásárhelyi, Lajos, Vreme pierdută - Maşina timpului 2002, Pro-File, 15-16
Vasile, Geo, Nemurirea într-un scenariu milenarist, Pro-Poziţii, 13-14





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


Pro-Scris 1 / 2003

A fost realizat de:
Györfi-Deák György - webmaster / editor / pro-misionar
Cătălin Ionescu - webmaster / editor

Au colaborat:
Ovidiu Bufnilă
Voicu Bugariu
Constantin Cozmiuc
Sandu Florea
Simone Györfi
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Cornel Robu
Sergiu Someşan
Cristian Tamaş

Javascript:
Tibi "Woody" Drăgulinescu





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


O, plecările, plecările, plecările
din toate porturile şi din toate gările,
pe toate mările, spre toate depărtările,
spre marginile lumilor şi ale gândului,
spre marginile sufletului meu - flamândului!...

M-or înghiţi în murmure-nnecate valurile?
m-or aştepta în depărtări sărbătoreşti malurile?
m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile?
m-or amăgi şi m-or atrage în adânc abisurile?...
ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele
şi dorinţele-mi de foc bolnavele!...

(Aron Cotruş - O, plecările, plecările... - fragment, 1926)




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu