.
PRO-DOMO
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György - În loc de cuprins
PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice
PRO-TEST
Györfi-Deák György - Pre-Ducea
Cătălin Ionescu - Pre-Lingere
PRO-EMINENŢE
* Voicu Bugariu
Györfi-Deák György - Disociativitate şi comunitate
Mircea Opriţă - Confruntări dilematice
Cătălin Ionescu - 10 întrebări în exclusivitate
Voicu Bugariu - Literaţi şi sefişti (text integral)
* Horia Aramă
Mircea Opriţă - Fragment din Anticipaţia românească
Mircea Opriţă - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă
Györfi-Deák György - Un Utopist poposit Dincolo
Dodo Niţă - Ultimul interviu cu Horia Aramă
* Constantin Cozmiuc
Györfi-Deák György - Societatea Viitorilor de Ţinut Minte
* J.R.R. Tolkien
Györfi-Deák György - Scrisorile de Crăciun ale tatii
PRO-FILE
Cătălin Ionescu - Colecţia Nautilus a Editurii Nemira
Györfi-Deák György - Visele nu mor
PRO-PUNERI
Liviu Radu - Incrementa et decrementa inginerii
Sebastian A. Corn - Ingenieur, Engineer, Ingeniero...
Text anonim - Mândria de a fi inginer
Marius Dobrin - Et in 'Ingineria' ego
Oana Stoica-Mujea - Între ştiinţa exactă şi literatură
Victor Martin - Desfiinţarea prin supraînfiinţare
Cătălin Ionescu - Tică şi Rică în Ţara-fără-de-ingineri
PRO-POZIŢII
Liviu Radu - Suferinţă, dictatură şi frig (Ana Maria Negrilă)
Liviu Radu - Originalitate sau superficialitate (Lucian Dragoş Bogdan)
Liviu Radu - Sateliţi energetici, navete spaţiale şi terorişti (Ben Bova)
Liviu Radu - Veşnic tânărul Dickens (Susanna Clarke)
Liviu Radu - A doua şansă (Ken Grimwood)
Liviu Radu - Hank Williams cânta şi când tonomatul era scos din priză (Stephen King)
Liviu Radu - Întâlnire cu Ben-Ami (Ken McLeod)
Liviu Radu - Un blestem şi un cavaler neînfricat (Lois McMaster Bujold)
Liviu Radu - Un spirit analitic faţă în faţă cu ştiinţa şi poporul (Mircea Opriţă)
Liviu Radu - Magie, magicieni şi SF (Christopher Priest)
Liviu Radu - Ploaie şi o întânire în lift (Kim Stanley Robinson)
Liviu Radu - Întâlnire de gradul trei (Arkadi şi Boris Strugaţki)
Liviu Radu - O lume de după castastrofa nucleară (John Wyndham)
Györfi-Deák György - Somnul ielelor
Györfi-Deák György - Noapte de coşmar
Victor Martin - Traducerea traducerilor
PRO-GRESII
Victor Martin - Impresarul, vis frumos sau coşmar?
Amelia Williamson - Greşelile ştiinţifice din filmele SF
PRO-TON
Horia Aramă - Nu în faţa oglinzii
Victor Martin - Fântâna
Oana Stoica-Mujea - Amorţeala
Oana Stoica-Mujea - Culoarea
PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori
PRO-NUME
Casetă tehnică
PRO-SCRIS
Va urma?
PRO-DOMO
ÎN LOC DE CUPRINS
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György
Guvernul „Răzgândeanu” s-a încăpăţânat, în ciuda protestelor mulţimii şi ale avertismentelor din partea europeană, să încaseze ilegal taxa auto vreme de un an şi jumătate. Aşa a strâns o sumă considerabilă, haideţi să socotim cam cât fac circa 200-300.000 de maşinuţe de înmulţit cu aproximativ 1000 de euro media!
Dar România a început să fie din ce în ce mai puţin satul cu proşti (stupid people, de la Silviu Brucan citire) dinainte de aderarea la Uniunea Europeană şi uite că de această dată, cu un an înainte de expirarea termenului de două decenii, obidiţii au ripostat şi au cerut dreptate. Autorităţile au fost uimite să afle că trebuie să le-o dea!
Pedeapsa guvernului a fost una la fel de aiurită ca şi „taxa de reînmatriculare ca primă înmatriculare”. Sub pretextul că „măreşte” pensiile, Ministerul Muncii a inventat „birul pe orice”: pe portocalele aduse de Moş Crăciun, pe ouăle roşii de Paşti, pe orele suplimentare, pe nopţile nedormite din spitale...
De ce?
Pentru că tot ce a fost luat cu japca de la noii proprietari de autovehicule şi nicidecum cheltuit pe ceva palpabil va trebui să fie dat înapoi, dar nu din sechestrul pe averea vinovaţilor, pentru că la noi brambureala ministerială încă nu constituie un delict penal, ci tot din buzunarele noastre. Cum se zice, furăm proşti şi unii vor să ne furăm singuri căciula în continuare.
Acţiunea „Taxa înapoi!” ne arată că a trecut vremea rânduielilor menite să jupoaie şapte piei de pe spinarea contribuabilului. În sfârşit, omul din popor începe să spere că „precum în Europa aşa şi la noi acasă”. Respectarea unor legi simple, drepte şi înţelepte de către toată lumea, de la vlădică la opincă, de la „milionarul de carton” la omul cu bătături în palme, reprezintă singura cale către un viitor paşnic şi îmbelşugat, altfel nu vom avea parte niciodată de bunăstarea la care poftim ca răsplată a muncii noastre.
În primul dintre cele două editoriale din secţiunea Pro-Test, Györfi-Deák György înfige o Pre-Ducea în „coasta” autorităţilor care, prin tradiţie, i-au obidit pe creatorii tehnici de geniu, autodidacţi din popor capabili să construiască aparate uimitoare, precum I. C. Vissarion, Petre Baboş al Şoitului sau Iustin Capră.
Cu un exemplu similar vine şi Cătălin Ionescu în Pre-Lingere, al doilea editorial, unde vine vorba despre greva scenariştilor americani şi inutilele tentative autohtone de a aduna „sub drapelul SF” mulţimea unor fani obişnuiţi să stea de veghe în hăţişul canalelelor TV, cu telecomanda la îndemână...
Cea mai consistentă parte din secţiunea Pro-Eminenţe a fost rezervată ediţiei electronice a volumului Literaţi şi sefişti O confruntare de mentalităţi, publicat de prozatorul şi criticul Voicu Bugariu, iniţial (în 2007) la Editura Universităţii Transilvania Braşov, într-un tiraj restrâns, iar acum pus în întregime la dispoziţia celor interesaţi de o dezbatere publică, atât pentru o frunzărire on-line (în format HTML) cât şi pentru descărcare gratuită (în format PDF). Primele opinii critice, răspunsuri pe potriva acestei provocări făţişe, au fost formulate de Györfi-Deák György, Disociativitate şi comunitate şi de Mircea Opriţă, Confruntări dilematice, dar, foarte probabil, vor urma în curând şi altele. Voicu Bugariu se destăinuie într-un interviu acordat lui Cătălin Ionescu: 10 întrebări în exclusivitate. De altfel, ideea ca revista Pro-Scris să publice on-line ediţia de faţă a cărţii lui Voicu Bugariu a luat fiinţă în cadrul interviului în cauză, nu este nimic regizat aici - şi credem că ecourile acestei pro-vocări nu se vor stinge prea curând...
Sfârşitul lunii octombrie ne-a îndoliat peste măsură, cu vestea accidentului care ni l-a răpit pe Constantin „Coco” Cozmiuc, „fanul etern” (precum bine l-a definit Viorel Marineasa) laureat de atâtea ori la consfătuirile naţionale antedecembriste. O zi mai târziu, Ion Hobana anunţa cu tristeţe dispariţia prozatorului şi eseistului Horia Aramă, primul român autor de science-fiction tradus în Japonia, prezent cu povestirea „Planeta celor doi sori” în noile manuale de limba şi literatură română.
Despre Horia Aramă vorbeşte Mircea Opriţă, într-un Fragment din Anticipaţia românească, ediţia a II-a, 2003 şi Györfi-Deák György în materialul său intitulat Un Utopist poposit Dincolo. Realizatorii Revistei Fergonaut ne-au acordat permisiunea să reproducem Ultimul interviu al lui Horia Aramă, apărut în data de 1 august 2002, interviu consemnat de Dodo Niţă. Cum Mircea Opriţă ne-a trimis cu aproape patru ani în urmă un material despre Horia Aramă şi culegerea sa de povestiri intitulată „Planeta celor doi sori”, am considerat potrivit să curbăm în stil warp graniţele acestui număr din Pro-Scris pentru a reveni la acel material, intitulat Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă. Atenţie însă, nu vă lasaţi înşelaţi de vitezele warp ale hyperlink-urilor, odată ajunşi în acel tărâm va trebui să folosiţi tasta BACK a browser-ului dv. pentru a reveni în numărul curent din Pro-Scris...
În Societatea Viitorilor de Ţinut Minte, Györfi-Deák György îşi aduce aminte de verva şi umorul cu care Constantin Cozmiuc a însufleţit viaţa literară din marele oraş de pe malul Begăi, ca apoi să dispară neaşteptat şi să ne lase drept moştenire ezoterica povestire „Poetul la masa de smarald” (o puteţi citi pe site-ul HG Wells).
Capitolul Pro-Eminenţe se încheie cu un nou material semnat de Györfi-Deák György, dedicat Scrisorilor de Craciun ale tatei, ineditele răvaşe semnate de J.R.R. Tolkien.
Sub genericul Pro-File găsim grupate 2 materiale: unul despre Colecţia Nautilus a Editurii Nemira, semnat de Cătălin Ionescu, a cărui geneză se găseşte într-un material mai vechi al acestuia din site-ul RoSF, material criticat - pe bună dreptate - de Mihai-Dan Pavelescu, precum şi un articol despre revista „Autograf MJM”, semnat de Györfi-Deák György şi intitulat Visele nu mor şi inspirat de numele editorialului lui Viorel Pârligras din numărul 4-5-6/2007 al revistei craiovene.
Urmează un inedit capitol de Pro-Puneri, pe o temă care a fost sugerată cu multă graţie de domnul Cornel Secu (ocazie cu care îi mulţumim cu pioşenie încă o dată), într-o publicaţie al cărui nume nu-l mai amintim aici, ca să nu fim acuzaţi că facem publicitate mascată... Tema, „Pro şi Contra ingineri”, renăscută după ce o crezusem de mult îngropată în praful istoriei comuniste, este interesantă şi se pare că a incitat neaşteptat de mulţi colaboratori ai revistei Pro-Scris. Astfel, puteţi citi materialele semnate de Liviu Radu, cu Incrementa et decrementa inginerii, Marius Dobrin, cu Et in 'Ingineria' ego, Oana Stoica-Mujea cu Între ştiinţa exactă şi literatură şi Cătălin Ionescu cu Tică şi Rică în Ţara-fără-de-ingineri. La toate acestea se adaugă şi un foarte percutant text anonim, care a circulat pe internet, intitulat Mândria de a fi inginer.
Foarte multe texte veţi găsi şi sub genericul Pro-Poziţii, dedicat apariţiilor editoriale. Cel mai prolific critic se dovedeşte a fi, ca de obicei, Liviu Radu, care ne propune nu mai puţin decât 13 cronici de carte. În ordine, acestea sunt: Suferinţă, dictatură şi frig (Ana Negrilă - Împăratul gheţurilor), Originalitate sau superficialitate (Lucian Dragoş Bogdan - Frontiera), Sateliţi energetici, navete spaţiale şi terorişti (Ben Bova - Powersat), Veşnic tânărul Dickens (Susanna Clarke - Jonathan Strange şi Mr. Norrell), A doua şansă (Ken Grimwood - Replay), Hank Williams cânta şi când tonomatul era scos din priză (Stephen King - Povestea lui Lisey), Întâlnire cu Ben-Ami (Ken McLeod - Vânătorii de fulgere), Un blestem şi un cavaler neînfricat (Lois McMaster Bujold - Blestemul Chalionului), Un spirit analitic faţă în faţă cu ştiinţa şi poporul (Mircea Opriţă - Discoteca din Alexandria), Magie, magicieni şi SF (Christopher Priest - Magicienii), Ploaie şi o întânire în lift (Kim Stanley Robinson - 40 de semne de ploaie), Întâlnire de gradul trei (Arkadi şi Boris Strugaţki - Piciul) şi O lume de după castastrofa nucleară (John Wyndham - Crisalidele).
Capitolul Pro-Poziţii continuă cu încă trei cronici de carte, toate dedicate autorilor români de science fiction. Györfi-Deák György ne propune Somnul ielelor, (despre recentul roman al lui Liviu Radu, Waldemar) şi Noapte de coşmar (despre romanul lui Victor Martin, Noaptea oraşului ilustrat). Printr-o întâmplare, tot Victor Martin, de astă dată în postură de cronicar, încheie cu Traducerea traducerilor (o cronică ascuţită despre recentul roman al lui George Lazăr, America One).
Două materiale veţi întâlni şi în capitolul Pro-Gresii. Primul, semnat de Victor Martin, se intitulează Impresarul, vis frumos sau coşmar? Al doilea material a fost preluat de pe site-ul Fizica particulelor, cu acordul fondatorului şi coordonatorului acestui site, domnul Adrian Buzatu, şi se intitulează Greşelile ştiinţifice din filmele SF, semnat de Amelia Williamson, şi tradus de Cristian Filip.
Pro-Ton, capitolul de proză, grupează patru texte. Primul este o preluare din fosta Colecţie Povestiri Ştiinţifico Fantastice, nr. 340, din anul 1969. Este vorba de un text semnat de regretatul Horia Aramă, cu o scurtă prezentare a lui Adrian Rogoz, intitulat Nu în faţa oglinzii. Victor Martin, ne propune la rându-i o altă proză, Fântâna, iar Oana Stoica-Mujea revine în paginile virtuale ale Pro-Scris cu 2 texte „negre”, de nuanţă horror, Amorţeala şi Culoarea.
Pro-Scris nu neglijează nici capitolele, să le spunem, organizatorice: Pro-Teze, principiile teoretice în care revista noastră crede şi pe care le respectă, de la apariţia sa, şi Pro-Porţie, unde, ca de obicei, veţi găsi Link-urile alese, o Arhivă on-line unde puteţi consulta toate numerele revistei Pro-Scris, apărute din august 2000 şi până acum, plus un Index de autori prezenţi în paginile revistei noastre de la începuturi. Să nu uităm de Pro-Nume care prezintă, în stilul java caracteristic Lista neagră a realizatorilor şi colaboratorilor.
În spiritul unei anume tradiţii, înainte de a se despărţi de dumneavoastră, cititorii, Pro-Scris îşi pune, la modul retoric (sau pragmatic?), întrebarea Va urma? Poezia aleasă îi aparţine de astă dată unui poet român mai puţin cunoscut şi mult mai contestat, Radu Gyr. Să sperăm totuşi, în ciuda auspiciilor politice de rău augur cu care am început, că viitorul va fi de partea locuitorilor cetăţii, şi nicidecum a pitecantropilor politici. La urma urmei şi în spiritul poetic din Va urma?, dacă nici în asta nu mai credem, atunci ce rost mai are să continuăm?
Deocamdată vă urăm, cu optimism ponderat, lectură plăcută!
Breaking News:
După închiderea ediţiei, am primit un nou text pentru secţiunea Pro-Puneri, pe tema „Pro şi Contra ingineri”, intitulat Ingenieur, Engineer, Ingeniero... şi semnat Sebastian A. Corn. La scurt timp a urmat, pe aceeaşi temă, materialul lui Victor Martin, Desfiinţarea prin supraînfiinţare. Fără alte comentarii din partea Pro-Scris.
PRO-TEZE
PRINCIPIILE TEORETICE
Cătălin Ionescu
Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.
Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă copyrightul - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.
Noua adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.110m.com - la această oră serverele de la 110mb asigură, în regim gratuit, cel mai rapid acces site-ul Pro-Scris.
Este funcţională şi adresa:
http://proscris.50webs.com.
Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail catksa@yahoo.com
Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
Editorul
© 2000 - 2007
PRO-TEST
PRE-DUCEA
Györfi-Deák György
Vă aduceţi aminte de vechiul banc de pe vremea lui Ceauşescu: „cum se pune accentul corect, cultúră sau cúltură?” Răspunsul era de-a dreptul cinic: „în România nu se pune accentul deloc pe cultură”. Când am citit textul semnalat de Cătălin Ionescu, mi-am adus aminte de o categorie şi mai oropsită de creatori tehnici, căreia i se recunosc meritele foarte rar, numai post-mortem: inventatorul popular.
Avem un deosebit muzeu al tehnicii populare la Sibiu, oraşul devenit capitală culturală europeană în anul trecut (2007). Lumea străină a rămas surprinsă la vederea „roţii cu făcaie”, adică palete curbate, folosite la construcţia turbinelor moderne. Nu se ştie cine a inventat-o şi a construit-o, că nicăieri altundeva în lume nu s-a pomenit alta asemenea, dar ea a intrat în folosinţă curentă şi a convertit energia apei cu randamentul maxim posibil vreme de secole. De altfel, racheta spaţială cu trei trepte, prototipul navei folosite pentru cucerirea Lunii, a fost inventată tot aici, în 1529, de către Conrad Haas, şeful depozitului de artilerie.
Geniul popular n-are niciodată astâmpăr. Viaţa lui I. C. Vissarion (1879-1951) este un bun exemplu în acest sens. A făcut numai şcoala primară, ca apoi să înveţe singur din cărţi. Ca şi Benjamin Franklin, a încercat să capteze energia din natură, folosindu-se de nişte zmeie uriaşe. În cartea tipărită la editura „Muscelul" din Bucureşti, „Energia mecanică din mediul în care ne găsim” (1943), a propus şi alte soluţii. Le-a scris lui Henry Ford şi lui Thomas Alva Edison, cu speranţa că va fi sprijinit financiar, ca să-şi continue cercetările. De la guvern, n-avea rost să ceară, deoarece în 1907 avusese o experienţă dezamăgitoare. Când a izbucnit răscoala, inventatorul popular a fost arestat, dus la închisoarea de la Târgovişte şi învinuit că a fabricat explozibil pentru ţăranii răzvrătiţi. Cum vremurile erau tulburi, a fost condamnat la moarte. A scăpat numai datorită intervenţiei lui I. G. Duca, pe care îl cunoscuse la o întrunire. I. C. Vissarion a trăit o viaţă întreagă şi şi-a întreţinut familia din munca pe ogor, iar de invenţii şi de literatură s-a ocupat doar în timpul liber. În 1922, a reuşit să breveteze câteva invenţii mărunte, precum „Văruitorul Vissarion”, „Bastonul-scaun Vissarion” şi „Încălţămintea cu ventilaţie Vissarion”, însă nimeni n-a fost interesat să le fabrice. Ca orice geniu tehnic de după Leonardo da Vinci, a proiectat şi un aparat de zbor, un helicopter numit „Aeroplanul Vissarion nr. 1” (1912). Criticul literar Florin Manolescu crede că maşina apare reprezentată pe coperta din 1928 a volumului „Ber-Căciulă-împărat”. De altfel, talentatul ţăran din Dâmboviţa a rămas în istorie datorită basmelor sale science-fiction de o originalitate surprinzătoare. Precum a declarat în repetate rânduri, inventatorul a rămas convins de-a lungul întregii vieţi că: „Ştiinţificeşte, totul este posibil, în anumite condiţii.“
Petre Baboş al Şoitului a trăit în comuna sălăjeană Cizer. N-a apucat să meargă prea mult la şcoală, doar vreo doi ani, dar a învăţat să citească şi să scrie. O vreme a fost miner, dar s-a îmbolnăvit de silicoză şi a fost nevoit să se pensioneze înainte de a avea anii necesari. Cum nu prea avea pământ, iar statul n-a vrut să-i dea, a făcut de toate ca să-şi întreţină familia. A devenit ceasornicarul şi depanatorul radio-TV al comunităţii. Cu mult înainte ca interesul public să se îndrepte către sursele alternative de energie, şi-a construit o centrală eoliană proprie, bazată pe un alternator auto, cu care alimenta un televizor Sport şi câteva becuri. Nemulţumit de performanţe, deoarece depindea prea mult de capriciile vântului, i-a venit ideea construcţiei unui horn foarte înalt, ca să-i folosească tirajul. Popularitatea şi-a dobândit-o în jurul anului 1975, când Televiziunea Română a făcut un reportaj cu el şi l-a difuzat în cadrul emisiunii „Viaţa satului", de duminică dimineaţa. A apărut în revista „Flacăra”, şi parcă, dacă nu mă înşeală memoria, a scris despre el şi Alexandru Mironov în „Ştiinţă şi tehnică”. Petrea Şoitului născocise şi construise o antenă de televiziune capabilă să prindă peste zece posturi, din ţări foarte îndepărtate: Suedia, Norvegia, Moscova, K.F.G.-ul, Italia, îndeosebi vara şi dimineaţa. Imediat, i-au scris o mulţime de oameni interesaţi, printre care şi inginerul Constantin Cozmiuc din Timişoara, pe atunci angajat la Combinatul Chimic din Făgăraş, care a testat antena şi a rămas uimit de performanţele ei: în spatele munţilor, prindea Belgradul ca acasă în Banat. Nici sălăjeanul nostru n-a avut o viaţă liniştită. Conflictul cu autorităţile a culminat cu o bătaie soră cu moartea, căpătată după ce i-a scris o scrisoare lui Ceauşescu, unde l-a învinovăţit de starea ţării şi l-a făcut măgar. După Revoluţie, popularul inventator a fost ales primar. El a devenit şi personajul principal dintr-o povestire fantastică scrisă de prozatorul Costel Baboş, nepotul său de frate, un inginer aflat în prezent în Canada, unde a continuat să scrie în româneşte şi să publice în ţară.
Indiferent de perioada istorică în care au trăit, geniile noastre tehnice au fost obidite de autorităţi. Iustin Capră este un alt exemplu. În 1956, la nici 25 de ani, el a inventat primul aparat individual de zbor, fără elice, numit „rucsac zburător”. Cum nimeni n-a vrut să dea importanţă unui lucru născocit de un „simplu” tehnician, omul s-a enervat şi s-a dus la Ambasada SUA ca să ceară sprijin. În atmosfera turbulentă a anului 1956, a fost un gest cu consecinţe fatale: a fost arestat, dat afară de la locul de muncă şi ţinut două săptămâni în arestul miliţiei. Nu s-a lăsat, în 1958 şi-a construit dispozitivul, aşa, de unul singur şi l-a testat. A intrat iarăşi în conflict cu regimul, care s-a temut că omul îşi va folosi invenţia ca să fugă peste graniţă, aşa că, în cele din urmă, aparatul a fost „îngropat”. Americanii au prins ideea, au brevetat-o în 1962 şi apoi au folosit un dispozitiv similar în misiunile spaţiale, pentru deplasări extra-vehiculare. Faptul că, ulterior, au recunoscut prioritatea românească, nu ne ajută în nici un fel. De altfel, Iustin Capră a fost obsedat de ideea aparatelor de zbor fără elice şi a muncit împreună cu Henri Coandă, prin 1967-1968, la realizarea unui alt aparat, dar moartea savantului a întrerupt cercetările. Atunci Iustin Capră a început să construiască automobile uşoare. Cu unul dintre ele, un vehicul capabil să atingă viteze de 70 km/oră, s-a deplasat de la Bucureşti la Iaşi şi a consumat numai 2,5 litri de carburant, adică 0,5 litri la sută. Iustin Capră a fost inventator popular până în 1971, când, la intervenţia ministrului Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, a fost trimis să urmeze cursurile Politehnicii din Bucureşti şi a devenit inginer cu patalama. La 74 de ani, inventatorul e în continuare activ, construieşte şi testează un prototip după altul, ba chiar a reuşit să câştige o medalie de aur la expoziţia din Bruxelles.
Inventatorii populari sunt geniile care ne reamintesc de unde provine cuvântul „inginer” şi derivatele sale: „ingenios”, „ingeniozitate”. Lumea Nouă a ştiut să-şi recunoască valorile şi să profite de cele „99% transpiraţie” stoarse de pe fruntea lui Edison, un om care a mers doar 4 ani la şcoală, dar care a adus lumina şi muzica în casele noastre. Fără el, fără descoperirea efectului de traversare a electronilor de la filamentul catodic încins la anodul conectat la un galvanometru, prima diodă construită ad-hoc, azi n-am fi putut urmări la televizor discuţiile literaţilor cu „saituri” şi bloguri pe internet, cu laptopuri doldora de citate în poală, la orice oră au fost ele incluse în grila de programe (un element fără prea mare importanţă, pentru că între timp s-a născocit şi videorecorderul programabil).
PRE-LINGERE
Comitete şi comiţii
Cătălin Ionescu
Dacă vă aşteptaţi să ripostez „jihadului” pe care Cornel Secu l-a declanşat la adresa mea, precum şi a tuturor celor care au avut nesocotinţa să nu aclame la unison Almanahul Helion, veţi fi dezamăgiţi. Motivul este foarte simplu şi de aproape 8 ani este reamintit cititorilor noştri la secţiunea Pro-Teze: Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Astfel încât, cu mare dezamăgire, mă văd nevoit să respect regula jocului pro-scris-ian şi să-i comunic domnului profesor Cornel Secu că mă aflu în imposibilitatea de a polemiza pe tema minciunilor, injuriilor şl inepţiilor cu care domnia sa mă „onorează”. Şi că singura cale care o are de urmat, în cazul destul de improbabil în care doreşte să ofere în continuare revistei Helion o conotaţie culturală şi civilizată, este să publice „Dreptul la replică” pe care redacţia Helion l-a primit cu aproape 6 luni în urmă...
Şi cum ceva mai sus am vorbit de principii, care, că tot veni vorba, lipsesc cu desăvârşire în politica românească, de pildă, precum şi în multe alte domenii ale plaiurilor mioritice, aş dori să zăbovim putin asupra uneri interesante lupte de principii: greva scenariştilor americani.
Termenul de Writers Guild of America (WGA), organizatoarea grevei, se referă generic la două asociaţii distincte: Writers Guild of America, East (WGAE), care reprezintă interesele scenariştilor de TV şi de film din zona New York City, şi Writers Guild of America, west (WGAw), care reprezintă interesele scenariştilor de TV şi de film din Hollywood şi din sudul Californiei. Astfel, cele 2 sindicate reunite au declanşat greva în 5 noiembrie 2007 şi au încheiat-o pe data de 12 februarie 2008. Peste 12000 de scenarişti au participat la grevă. Greva a vizat organizaţia comercială Alliance of Motion Picture and Television Producers (AMPTP) care reprezintă interesele a 397 de producători de film şi de televiziune (cele mai influente 8 corporaţii fiind CBS Corporation, Metro-Goldwyn-Mayer, NBC Universal, News Corp/Fox, Paramount Pictures, Sony Pictures Entertainment, Walt Disney Company şi Warner Brothers).
La fiecare trei ani sindicatul scenariştilor negociază un contract nou cu AMPTP şi în anul 2007 negocierile au ajuns în impas. Problemele cheie au fost plăţile reziduale la DVD-uri (drepturile reziduiale sunt acele plăţi care revin în urma redifuzării, prin diverse mijloace – în cazul nostru pe suport DVD – a unor filme sau spectacole deja produse), jurisdicţia sindicatului asupra scenariştilor de animaţie şi reality show-uri şi compensaţii privind distribuţia produselor pe noile canale media, cum ar fi download din Internet, IPTV (Internet Protocol Television), streaming (conţinut multimedia emis şi recepţionat de utilizator prin reţele de comunicaţie), telefoane inteligente, precum şi alte metode de distribuţie on-demand.
Cele mai spectaculoase efecte ale grevei scenariştilor au fost asupra studiourilor de televiziune, prin paralizarea sezoanelor curente ale serialelor şi prin amânarea sau renunţarea la sezoanele serialele care urmau a fi lansate la începutul anului 2008. Dar efectele grevei s-au simţit la multe niveluri, inclusiv cel politic.
La prima vedere dezideratele scenariştilor par mai degrabă firave subterfugii avocăţeşti. Dar istoria ne oferă alte exemple. În anul 1960, Screen Actor Guild (SAG) a cîştigat, în urma unei greve prelungite, drepturi reziduale pentru actorii săi pentru filmele de pe reţelele TV. Lucrul acesta nu i-a încântat peste măsură pe membrii asociaţiei: drepturile reziduale câştigate nu erau retroactive, ci se aplicau doar filmelor realizate după anul 1960. Dar un punct important fusese marcat, şi drepturile reziduale au început să se dezvolte. La început expirau după o perioadă scurtă de vreme. Dar pe la mijlocul anilor 70 preşedintele în funcţie al SAG a reuşit să convingă pe puternicii de la Hollywood să extindă drepturile reziduale pe viaţă.
Interesant, din punctul de vedere al unui privitor din afară, este modul prin care anumite sindicate îşi cer drepturile. Pentru că lumea industriei media este o lume complexă şi plină de anume tabu-uri. Sigur că succesul unui film depinde în bună măsură de jocul actoricesc, dar în ultimii ani munca echipelor nevăzute de public a devenit din ce în ce mai importantă. Mai mult, extinderea difuzării produselor media pe suport digital a condus la necesitatea schimbării regulilor din perioada „analogică”...
*
Ar fi interesant de făcut şi o paralelă cu condiţiile din România, în domeniul science fiction.
Au existat câteva încercări de formare a unor organizaţii gen sindicat, de la faimoasele FNTSF şi ARSFan, care aveau şi ambiţii de expansiune teritorială (un fel de WGAE şi WGAw româneşti, dar la care să adere tot poporul, fie el scriitor ori ba), până la încercările mai elaborate, gen ALAIR, o structură dedicată „celor care produc (scriitori, traducători, jurnalişti, editori, artişti din domeniul artelor vizuale, al ilustraţiei de carte şi al benzii desenate)”.
Motivele principale pentru care astfel de acţiuni nu şi-au atins scopul sunt multiple.
In primul rând, vremea unor organizaţii de mase gen FNTSF şi/sau ARSFan a cam trecut. În al doilea rând, industria science fiction românească, care ar trebui să producă un soi de coloană vertebrală acestor mişcări, nu există. Editurile lucrează în general pe plan local, cu un nucleu restrâns de oameni. Mai mult, încercarea de a trăi exclusiv din science fiction în ziua de azi este o întreprindere riscantă. Ori, în aceste condiţii, când de fapt pragul minim al unei existenţe profesioniste nu a fost atins, un organism de gen sindical devine de-a dreptul inutil.
Şi mai este un aspect. Lunga istorie românească postdecembristă a scris pe răboj câteva lecţii interesante. Primele sindicate „libere” s-au dovedit repede a fi nişte palide imitaţii ale sindicatelor fantomă din vremea comunistă. În care liderul era stăpânul absolutist, sprijinit necondiţionat de membrii cotizanţi ai sindicatului... Lucrurile s-au repetat la scară microcosmică şi în science fiction: FNTSF-ul şi ARSFan s-au constituit de la bun început ca nişte mişcări de mase, cu scopuri neclare (preluarea patrimoniului fostului UTC probabil că a fost o ţintă, chiar dacă s-a dovedit un pod prea îndepărtat; sau menţinerea sub control şi aproape de partidul conducător a cenaclurilor; sau pur şi simplu, ambiţiile pline de orgolii ale unor lideri de conjunctură)
Dar science fiction-ul românesc a mai păcătuit prin ceva: printr-o eternă neimplicare civică, de parcă viitorul - dacă vreţi „inima” sa - îi este complet indiferent. Iar cei câţiva reprezentanţi care au călcat această barieră şi au intrat fie în jurnalistică, fie în politică, au renunţat în scurt timp complet la „cetăţenia” science fiction. Au existat însă şi câteva excepţii discrete, remarcabile, dar puţine…
La sfârşit mă simt dator cu o precizare: personal am militat întotdeauna împotriva unor organisme gen FNTSF, ARSFan, ba chiar i-am refuzat şi pe cei de la ALAIR. Motivul este simplu: într-o ţară care a fost sufocată şi alterată vreme de 50 de ani de sloganuri deşănţate despre patrie, partid şi iubitul conducător, nu înţeleg nevoia unor „intelectuali” de a se cuibări în diverse „comitete şi comiţii”, sau de a se erija în „purtătorii de cuvânt” ai diferitelor pături sociale. Nu înţeleg de ce o anume revistă science fiction, de o anume tradiţie, apărută, culmea, într-o anume arie geografică din România, preamăreşte cu frenezie „forţa” muncitorească adunată sub „drapele”, etc, etc.
Lecţiile trecutului sunt simple şi clare. Pentru a da o şansă viitorului, această pre-lingere prin actualele „comitete şi comiţii” trebuie să dispară. Şi atunci când science fiction-ul românesc va fi suficient de matur, va trebui poate să-şi construiască cu grijă nişte organisme care să-l reprezinte pe sine. Sau poate nu. Atâta vreme cât rolul intelectualului este să fie în opoziţie, indiferent cine este la putere, aderarea la anume organisme ar putea fi privită, şi de acum încolo, o bună bucată de vreme, cu suspiciune.
* * *
Lecţia primită de la sindicatele scenariştilor americani este interesantă, dar operabilă într-un singur mod în România.
Dacă vă fascinează astfel de lucruri, mergeţi şi trăiţi-le acolo. Aici - ca să-l parafrazez pe regretatul Kurt Vonnegut Jr. şi al său „Abator 5” - lucrurile merg altfel.
PRO-EMINENŢE: VOICU BUGARIU
DISOCIATIVITATE ŞI COMUNITATE
Györfi-Deák György
Ce este fandomul?
„El este, fără îndoială, mulţimea iubitorilor şi pasionaţilor domeniului, nu neapărat creatori.” (George Ceauşu, 2003)
„Literatura S.F. reprezintă un mediu protejat de un baraj apreciabil de reguli şi de norme, cu care trebuie mai întâi să te familiarizezi. Ceea ce se vede de la distanţă este un număr relativ mic de scriitori, înconjuraţi de o lume eterogenă de admiratori care se numesc fani, care editează fanzine, acordă premii şi organizează, împreună cu scriitorii, consfătuiri anuale, denumite convenţii. În general, toţi membrii fandomului se cunosc, întreţin prin intermediul revistelor o corespondenţă care, nu de puţine ori, reprezintă singura formă de critică literară a genului şi, ceea ce este mai important, exercită o presiune constantă, cu efecte nu întotdeauna benefice, asupra S.F.-ului ca întreg.” (Florin Manolescu, 1980)
„Fandomul este un ghetto.” (Andrei Valachi, 1998)
„Fandomul nu trebuie tratat mecanicist. Fandomul este, a fost şi va fi un proces. Lucrul cel mai teribil, trăsătura fundamentală a Fandomului e că entropia îl stăpâneşte şi îi dă sens. Printre falsele funcţii fandomiale s-ar putea ghici gloria cenaclieră, turismul SF, anchiloza tehnico-ştiinţifică şi aşa mai departe. În zilele noastre, Fandomul se revendică a fi în plină şi mirifică stare entropică.” (Ovidiu Bufnilă, 2002)
„Fandomul este o mini-lume literară, o lume literară-jucărie.” - spunea Voicu Bugariu în articolul „Scriitori şi fandom”, din „Almanahul Anticipaţia 1987”. E lumea „vertijului intelectual”, sieşi suficientă, descrisă ca o nişă ecologică unde funcţionează o sociologie a succesului distorsionată, deoarece notorietatea şi gloria constituie totodată o mântuire şi o damnare: o „sancţiune premială”.
Lui Voicu Bugariu i-a plăcut de la început, y compris „Analogon” (1981), să alăture doi termeni tip nuca şi peretele pentru a îngroşa contrastul dintre ele, procedeu menit să reveleze un considerent funcţional, un principiu de ordonare, o trăsătură particulizantă. Mircea Muthu remarca în „Dicţionarul scriitorilor români, A-C” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) predilecţia criticului de a folosi disociaţiile („specie eseistică a cărei scurtime îi determină pe mulţi să o ocolească”), pe care le-a utilizat cu predilecţie în consideraţiile teoretice despre modalităţile criticii literare. O succintă parcurgere a sumarului acestui prim volum non-fiction constituie o demonstraţie univocă. Titlurile vorbesc de la sine: „Adevăr ironic şi adevăr retoric”; „Pitoresc şi parabolă”; „O «relaţie de neasemănare»”; „Specialist şi diletant”; „Eseişti şi polemişti”; „Romanul poliţist ca parodie” etc.
Volumul „Literaţi şi sefişti - O confruntare de mentalităţi” (Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2007) reprezintă spectacolul extrem al acestui tip de discurs analitic, un fel de reality-show al disecţiei pe trupul viu al anticipaţiei româneşti, transmis în direct la o oră de maximă receptivitate, pe toate canalele senzoriale. În intenţia autorului, „confruntarea” amintită în subtitlu înseamnă „examinarea din exterior a două mentalităţi distincte şi nu o pledoarie în favoarea uneia dintre ele”. El ţinteşte o comparare obiectivă, fără implicare emoţională, va să zică se doreşte un observator imparţial, însă devine foarte repede evident că Voicu Bugariu speră, în adâncul sufletului, să se transforme într-o victimă rătăcită în „ţara nimănui”, expusă tirului ambele tabere de beligeranţi. Riscul de a fi transformat într-un Wilbur Mercer aflat sub ploaia de proiectile a celor care şi-au pierdut sentimentul de empatie este asumat cu un entuziasm suspect.
Subiectul studiului este precizat fără echivoc de la început: „Cartea de faţă se ocupă de un grup distinct de antiliteraţi, sefiştii români”. Antiliteraţii, în ansamblul lor, magister dixit, exclud literatura (bănuim, înţeleasă ca „beletristică”) din viaţa lor, o înlocuiesc prin surogate sau o descoperă acolo unde literaţii nu văd decât maculatură. „Sefistul” pare să fie o făptură marcată de trei laturi definitorii, el este totodată „un manierist, un avangardist şi un partizan al literaturii populare”. „Literatul”, noţiune folosită ca termen de comparaţie cu „sefistul”, partea opusă şi complementară a binomului aflat în antiteză structurală, „este un amator de literatură”, parcurge arareori un sefeu, „fie şi numai pentru a-l ironiza apoi” - el este, în diferite măsuri, un „antisefist”.
Sunt declaraţii atât de radicale, încât redacţia magazinului S.F. „Helion”, care a publicat în avanpremieră un capitol din acest volum, a ţinut să-şi afirme răspicat disocierea faţă de maniera de abordare considerată ca explicit eretică:
„Redacţia îi mulţumeşte, în mod deosebit, lui Voicu Bugariu pentru onoarea de a publica acest fragment de carte în revista noastră, însă nu subscrie la majoritatea punctelor de vedere pe care autorul le susţine cu mult patos. Redacţia invită cititorii şi colaboratorii, care au avut şi au contingenţă cu fenomenul S.F. înainte de '89, şi după această dată să ne trimită informaţii redactate profesional ori să formuleze opinii care să fie susţinute în mod critic şi obiectiv.”
Se cuvine să observăm că o analiză întinsă pe câteva sute de pagini a implicat un efort considerabil de documentare, sintetizare şi redactare, prin urmare autorul n-a dorit să iniţieze un dialog al surzilor, ci să transmită un mesaj, atât aşa-numiţilor (neo)sefişti cât şi aşa-numiţilor „antisefişti” (neo)literaţi. Ţinând seama de opţiunea personală de a scoate cartea într-un tiraj limitat, care să circule doar în rândurile celor interesaţi sau vizaţi, cea de-a treia opţiune, a persoanelor indiferente, este exclusă din capul locului.
Conform obişnuinţelor de redactare deja amintite, volumul a fost structurat în două părţi, respectiv două antiteze : „Sefişti contra literaţi” şi „Neosefişti, neoliteraţi”. Criteriul de partajare este clar unul istoric: comunităţile implicate sunt studiate înainte şi după 1990. În avântul său polemic, Voicu Bugariu punctează mai toate momentele importante din evoluţia fandomului, privit ca mulţime a tuturor „sefiştilor” şi se opreşte îndelung asupra devierilor de la normele morale şi estetice acceptate.
Să remarcăm că interesul public pentru „romanţul ştiinţific” e mult mai vechi decât cel considerat de Voicu Bugariu. Jules Verne şi H. G. Wells au fost traduşi, receptaţi şi imitaţi la noi încă înainte de primul război mondial, atât la nivelul vârfurilor literaturii (Alexandru Macedonski, „Oceania-Pacific-Dreadnought”, 1913) cât şi în rândul pasionaţilor semi-profesionalizaţi (Henri Stahl, „Un român în Lună”, 1914). Faptul că anticipaţia a fost utilizată de autorităţile de după 6 martie 1945 pentru a răspândi mitul comunist al dezvoltării nemărginite prin ştiinţă şi tehnologie dovedeşte doar că unii condeieri au profitat de o oportunitate bănoasă. „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” a creat un public eterogen, din care, ulterior, s-au selecţionat o serie de valori incontestabile, profesionişti care se declară şi azi ca iubitori pătimaşi ai genului: Ion Hobana, Mircea Opriţă, Gheorghe Săsărman, George Anania, Romulus Bărbulescu, Constantin Cubleşan etc. - şi cât aş dori să-i amintesc în rândul lor şi pe Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Victor Kernbach, Ovid S. Crohmălniceanu, Horia Aramă...
Fandomul, în sensul dat de autor, s-a format abia în jurul anului 1970, cu puţin înainte de suspendarea publicaţiei emblematice (1975). A urmat o inedită coagulare a celor interesaţi în cenacluri, dominate de animatorii locali („SF jockey”) şi de „pontifii” cu o influenţă semnificativă pe plan naţional, catalizată de apariţia serialelor de televiziune transmise de TVR duminică după-masa sau aduse pe casete video introduse clandestin în ţară. E adevărat, propagarea „noului val” (1980) a fost susţinută de apariţia „Almanahului Anticipaţia” (1982) şi dirijată ideologic printr-o serie de antologii tematice: antirăzboinice, ateiste, ecologiste etc. dar nu putem să punem să punem semnul egalităţii între producţia autohtonă de texte S.F. şi antiliteratură, deoarece riscăm să pierdem realizări de excepţie, precum povestirile scrise de Mihail Grămescu, Lucian Ionică, Alexandru Ungureanu, Silviu Genescu (al cărui americanism a desfidat întotdeauna orice tendinţă propagandistică), Dănuţ Ungureanu, Ovidiu Bufnilă, Lucian Merişca, Constantin Cozmiuc etc.
Suntem de acord că, prin refuzul literaturităţii, unele grupări declarat antiliterare (Noi Nu!) au mimat un avangardism dovedit steril - rebel, anticultural, iritant, dar fără urmări în planurile existenţei curente. Stilul cyberpunk, promovat de unele publicaţii în perioada imediat postrevoluţionară, n-a prins la public şi n-a produs prozelitismul scontat, deşi a avut o pondere semnificativă în plan sociologic. În cel literar, pauză. „Sefultura” n-a avut zile să-şi trăiască cei şapte ani de acasă. Promiscuitatea, homosexualitatea, incestul, partidele interminabile de sex oral şi anal, violenţa gratuită, sângele ţâşnit artezian din arterele secţionate cu bestialitate, drogurile n-au putut concura cu reportajele despre găinile violate de pe pagina întâi a unor cotidiene sau cu umbrele persoanelor care se masturbau în public, difuzate la jurnalele de televiziune.
Un interes aparte îl constituie parcurgerea şi analiza polemică unor lucrări teoretice, redactate de alţi confraţi, dintre care unii sunt suspectaţi că ar încerca să se aşeze simultan în două bărci (Ion Hobana, Mircea Opriţă, Cornel Robu, Radu Pavel Gheo), în vreme ce tânăra generaţie (Ion Manolescu) este acuzată că operează fără a apela la criterii estetice.
Analiza aparentei confruntări de mentalităţi se încheie cu o disociere finală, împăciuitoare: „oamenii de azi ar putea fi împărţiţi în două categorii, cei cu suflete de literaţi şi cei cu suflete de sefişti”. Este o concluzie în ton cu binecunoscutul adevăr creştin: „dragostea este mai presus de toate”. De o parte, de alta sau stând cu toţii călare pe barieră, sufletiştii constituie o comunitate fără frontiere.
Voicu Bugariu - Literaţi şi sefişti O confruntare de mentalităţi
Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2007
CONFRUNTĂRI DILEMATICE
Mircea Opriţă
Literat sau sefist?
Voicu Bugariu a publicat în Editura Universităţii Transilvania (Braşov, 2007), reluându-l apoi pe Internet (http://proscris.110mb.com/VBugariu/VoicuBugariu-LiteratiSiSefisti.pdf), eseul intitulat Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi. Este o carte pe care o aşteptam de multă vreme, convins că autorul avea ceva de spus în materie. În generaţia mea, cel puţin, rolurile „exegeţilor” anticipaţiei păreau să se profileze, cu ani în urmă, cam în felul următor: Cornel Robu – teoretician, subsemnatul – istoric al domeniului, iar Bugariu, care făcea recenzii de carte (inclusiv de carte anticipativă) în redacţiile revistelor Astra şi Luceafărul, dar începuse la un moment dat să arate interes pentru SF-ul privit ca fenomen socio-cultural mai curând decât în latura producţiei sale comentate sub aspect literar, anunţa un sociolog al anticipaţiei. Ceea ce nu putea fi deloc rău, în fond. Dimpotrivă, ne repartiza oarecum echilibrat eforturile de interpretare critică şi, în caz că ne-ar fi urmărit în paralel, cititorul ar fi dobândit o înţelegere mai cuprinzătoare a domeniului întreg. Un domeniu care, orcât s-ar strădui unii să-l simplifice până la schema cea mai comodă şi mai lesne manipulabilă, rămâne mai departe cu complicaţiile sale reale, foarte interesante de altfel, pentru cine are răbdarea şi plăcerea de a-l cerceta cu atenţie şi în linişte sufletească.
Până la urmă, proiectul autorului a alunecat din tiparul strict sociologic spre unul de tipologie culturală, fără a abandona totuşi „temele tradiţionale” ale sociologiei literare, necesare îndeosebi pentru a lămuri, cum spune: „situarea sefiştilor români în câmpul producţiei culturale”. Schimbarea de metodă e consemnată în Introducerea cărţii, obligându-ne să vedem scrierea în lumina propriilor sale intenţii şi să nu-i cerem eventual lucruri pe care nu şi le-a propus:
„Astfel, am renunţat la ideea unui studiu de sociologie literară, în favoarea unui eseu întemeiat mai ales pe sugestii provenite din istoria mentalităţilor. Am făcut referiri la textele sefiştilor (mai ales la teoretizări), dar numai pentru a pune în evidenţă mentalităţi. L-am privit pe sefistul român mai mult ca mebru al unui grup cultural şi mai puţin ca autor. Tipologia culturală a înlocuit sociologia literară.”
În consecinţă, Voicu Bugariu e preocupat aici de „modul sefiştilor de a vedea lucrurile”, de „analiza mentalităţii sefiste”, de „aproximarea mentalităţii sefiste şi resorturile psihice ale orientării antiliterare” a purtătorilor ei. Meditaţiile asupra subiectului amintit îl conduc, nu de puţine ori, la formularea unor observaţii utile pentru cunoaşterea unui aspect particular, de mentalitate colectivă. Aspect sesizabil, admit eu, în special atunci când privim formele colective de manifestare a fenomenului SF, fandomul, fanzinele, reuniunile cenacliere periodice, relaţiile cu cadrul politic etc. Nici acelea, însă, nu sunt toate semnificative pentru subiect – mai precis: pentru concluziile dorite de autor, fiindcă el are teza prefabricată şi şi-o vrea doar confirmată cu orice preţ. Concluziile sale corespund doar unora dintre manifestările colective ale SF-ului, asupra cărora criticul sociolog poposeşte temeinic, cu foarte clara intenţie de a le generaliza. De a proiecta particularul în durată şi în absolut. Analiza sa nu ocoleşte „frustrările sefiştilor”, căci tocmai aceste frustrări ar explica, psihologic şi în regimul mentalităţii de breaslă marginală, specificul unei producţii străine prin definiţie de ideea de literaritate. Fiindcă aceasta este concepţia, mai exact spus preconcepţia de la care pleacă şi la care revine în permanenţă Bugariu în studiul său, oricât încearcă să creeze, pentru abordarea sa recentă, impresia „neutralităţii sociologice” recomandate de Max Weber. Între strategiile afişatei „neutralităţi” apare şi subtilitatea de a trata – diplomatic şi înşelător – „sefeul” drept „egalul literaturii, în sens cultural”. Acest argument cu virtuţi anesteziante, numai bun de agăţat în nadă „sefişti” veleitari, care se iluzionează că scrisul lor e strălucit tocmai prin cultivarea mecanică a clişeelor şi refuzul obstinat al valorilor literare, este genial pentru o demonstraţie ce şi-a propus să generalizeze particularul, instituindu-i caracter şi forţă de dogmă. Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbesc să afirm din nou că eseul lui Voicu Bugariu nu e lipsit de merite şi că numeroase observaţii pe care autorul le face sunt corecte şi demne de atenţia noastră. Cu condiţia să le vedem acţiunea restrânsă la contextul particular ce le generează şi nu legate de ansamblul domeniului, asupra căruia îşi întind umbra prin abuz. Este ceea ce voi încerca să dovedesc în paginile acestei prezentări. Nu înainte de unele precizări esenţiale, menite să restabilească din start adevăruri pe care, furat de elanul descoperirilor sale din registrul mentalităţilor „sefiste”, criticul le prezintă în mod deformat.
Partizanatul său ingenios simulează echilibrul şi obiectivitatea. Admit că frustrările „sefiştilor” ar putea proveni, cum spune Bugariu, de la intuirea unei „contradicţii aparent insolubile” între „literatura artistică şi sefeu”. Lucru pe care ar trebui totuşi să-l scoatem dintre generalităţile imponderabile ale domeniilor amintite şi să-l menţinem la nivelul mentalităţilor detectate la literaţi, pe de-o parte, şi la la „sefişti” pe de alta. Mentalităţile sunt acelea care pot conduce la contradicţie şi chiar la incompatibilitate, dar situaţia aceasta discret conflictuală nu se transferă automat asupra producţiei artistice generale, respectiv generice, datorate autorilor care pot să aibă, sau pot să nu aibă asemenea mentalităţi. Admit şi că, în cazul unora, trăirea acută a acestei contradicţii de mentalitate „poate deveni o dilemă existenţială, cu potenţial dramatic”. Voicu Bugariu însuşi recunoaşte nu doar că a intuit la alţii, ci chiar a trăit personal efectele frustrante ale amintitului conflict de mentalitate. Sinceritatea unor asemenea simţăminte mi se pare demnă de respect şi n-am nici cea mai mică intenţie de a le diminua intensitatea, deşi autorul ajunge să formuleze în jurul experienţei sale de creaţie fraze dramatice ca: „Am înţeles cum se poate rata o carieră literară în România prin cultivarea sefeului.” Ceea ce iarăşi mi se pare exagerat, îndată ce ipoteza respectivă părăseşte perimetrul unui caz anume, luându-şi larg zborul spre culmile generalizării.
Dacă mă opresc puţin asupra relaţiei de iubire-ură pe care a avut-o Bugariu cu anticipaţia şi, în forme voalate, o întreţine şi astăzi, o fac doar pentru a-i înţelege mai bine raţiunea atitudinii fundamentale, aşa cum se conturează ea în volumul Literaţi şi sefişti. Cartea de debut a autorului a fost culegerea de povestiri Vocile vikingilor, apărută în 1970, după ce în anii precedenţi (începând din 1966) i-am putut întâlni semnătura în Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, sub mai multe texte scurte, prelucrate sau chiar rescrise ulterior pentru debutul editorial. Istoria acestei colaborări este rememorată fără prea multă plăcere într-o notă amplă, pe care o reproduc aici nu neapărat pentru amănuntele unui moment de acum o jumătate de secol, ci pentru mentalitatea din perspectiva căreia sunt evocate ele azi.
„Atitudinea lui Adrian Rogoz faţă de subsemnatul mi se pare exemplară, în acestă privinţă. Prin 1966, pe când eram tânăr redactor la revista Astra din Braşov, am trimis la CPSF un sefeu foarte rău scris. Practicant frenetic al prozelitismului, bunul Adrian Rogoz mi-a răspuns numaidecât printr-o lungă scrisoare olografă, fenomenal de binevoitoare. Mentorul sefiştilor români a considerat că textul meu este aproape genial, mi-a comunicat că-l va publica neîntârziat şi mi-a cerut o fotografie. Flatat, i-am trimis. S-a ţinut de cuvânt, după ce în prealabil a rafistolat întrucâtva textul, lăsându-l totuşi la nivelul unei încercări modeste de jurnalist începător. Povestirea a apărut cu o introducere laudativă, perfect nejustificată, semnată de Adrian Rogoz. Rezulta că un nou talent a fost descoperit. Am comis atunci o greşeală clasică: am confundat literatura cu sefeul. Mulţi ani am nutrit iluzia că scriu bine. Mi-e greu să cred că Adrian Rogoz, cititor rafinat, nu putea deosebi un text valid de unul prost scris. Necesităţile cauzei sefiste l-au obligat însă să adopte atitudinea permisivă. Alte proze prost scrise mi-au apărut apoi, fără probleme, în aceeaşi publicaţie. Peste câţiva ani am reuşit, cu aceeaşi uşurinţă, să le public într-un volum. Redactorul volumului, o doamnă instruită şi distilat arogantă, n-a suflat niciun cuvânt despre nivelul stilistic slab al textelor mele, deşi profesia ei i-ar fi cerut s-o facă. Le-a lăsat exact cum le-am adus. A procedat aşa, presupun, fiindcă dispreţuia în sinea ei sefeul, deşi trăia inclusiv de pe urma lui.”
Dincolo de profunda nemulţumire cu care Voicu Bugariu îşi priveşte încercările literare ale începutului său de carieră, sentiment trăit de orice scriitor exigent care îşi scrutează trecutul de la înălţimea altor vârste şi a altor experienţe de creaţie, reţin din această rememorare sobră un lucru care aproape că sare în ochi. Reţin această ciudată deturnare a responsabilităţii proprii asupra altor persoane, care s-ar face vinovate de devierea autorului de la linia „dreaptă” a literaturii artistice spre condiţia penibilă de „sefist”. Declarat undeva „«pontif» al sefiştilor români”, Adrian Rogoz joacă în acestă înscenare rolul sirenei mitologice care toarnă în urechea navigatorului neprevenit chemările ademenitoare menite să-l ducă la pierzanie. În plus, el nici nu-şi asumă sarcina de a purta mâna tânărului capturat de vrajă printre rândurile propriului său text, spre a-l face eventual, dintr-un „sefeu foarte rău scris”, un sefeu scris foarte bine. Fiindcă, trebuie să admitem, redactorului unei colecţii de „povestiri ştiinţifico-fantastice” nu i se putea pretinde să aibă luminarea de conştiinţă prin care să-i returneze lui Bugariu textul SF, sugerându-i în schimb să vină înapoi cu unul din domeniul mainstream, încât autorul lui să se lanseze în carieră pe poarta spre care priveşte astăzi nostalgic şi plin de obidă pentru „greşelile” tinereţii. Mai mult, tânărul critic de la Astra era, în epocă, relativ bine plasat cultural: stăpân pe o rubrică incisivă, dădea cu aplomb lecţii altora în însemnările sale critice. E de presupus, prin urmare, că nu aştepta să fie tratat în „sefeu” ca o fecioară inocentă, nici de către redactorul CPSF, şi nici de către redactorul de carte, acea doamnă „instruită şi distilat arogantă”, pe numele său Herta Spuhn, care – putem crede, din evocarea citată mai sus – ar fi asistat cu o perversă satisfacţie la înfundarea autorului într-un dezgustător teritoriu al pierzaniei.
În fond, nimic nu-l împiedica pe Voicu Bugariu să întoarcă spatele anticipaţiei imediat după Vocile vikingilor, scriind numai cărţi din domeniul literaturii estetice, pe care o opune mai nou cu atâta insistenţă „sefeurilor”, acestea din urmă declarate integral şi iremediabil paraliteratură. Dar, în locul unei asemenea retrageri mai mult sau mai puţin înţelepte, ce face el? Scrie tot SF, romanul Sfera (1973), urmat de nuvelele şi povestirile din culegerea intitulată Lumea lui Als Ob (1981). Dacă n-am vedea aici, cum mi se pare mai logic, o vocaţie auctorială, atunci cântecul împletitor de minţi al „sirenei” Rogoz pare să-şi fi trimis ecourile fascinatoare departe în timp, fiindcă semnatarul splendidei povestiri Noapte bună, Sophie nu se dezmeticea din vraja lui nici după mai bine de zece ani de la primele acorduri amăgitoare. Cu asta am terminat de citat o primă serie de cărţi unde nu numai eu, ci şi alţii văd partea cea mai bună a literaturii lui Bugariu, în ciuda pronunţatului lor aspect SF. Mai trebuie adăugat că atât romanul amintit, cât şi unele povestiri, sunt metaficţiuni ce depăşesc prin ideile şi motivele angajate platitudinea, convenţionalul şablonard şi, în general, spiritul acultural al acelei anticipaţii comune pe care exegetul mentalităţilor extreme vrea să ne facă s-o descoperim astăzi pretutindeni.
E amuzant să constaţi că Voicu Bugariu îşi tratează „sefeurile”, în chip nemeritat (de ele), drept cauză a ratării carierei sale literare. Această ratare, reală doar în măsura în care autorul va fi avut orgoliul unei cariere de o mai mare strălucire decât cea pe care o poate prezenta acum, ţine mai puţin de mentalitatea suspicioasă cu care literaţii sunt dispuşi să privească SF-ul în general şi, poate, mai mult de faptul că în bibliografia cărţilor sale n-a reuşit să înscrie titluri de literatură sau de exegeză critică apte să câştige interesul aceloraşi literaţi. Câteva culegeri de articole şi însemnări critice, îmi pare rău că trebuie să-i reamintesc, nu din cauza SF-ului scris în paralel i-au fost considerate purtătoare ale unui discurs enunţiativ, bazat pe poncife reiterate şi redactate, când e vorba de scriitori cu autoritate – din mainstream-ul contemporan, bineînţeles – pe un ton de exces elogiativ. Nu scapă de sub această caracterizare reticentă nici lucrările sale monografice, bunăoară cea dedicată lui Zaharia Stancu, un fel de „pontif”, pe atunci, al Uniunii Scriitorilor (ca să folosesc prin alunecare un cuvânt-cheie din Literaţi şi sefişti); scriere pe care, din nou, nu păcatele „sefiste” ale lui Bugariu o menţin, în ochii istoricului literar actual, prin meritul cam subţire „de a fi o primă cercetare monografică despre scriitor”.
Fără îndoială, autorul a aşteptat mai mult, ca ecouri publicistice, atât pentru cărţile sale de interpretare critică şi istorico-literară, cât şi pentru romanele cu subiect de actualitate, pe care de asemenea le-a scris, poate nu tocmai într-o cheie majoră. Dar ceea ce devine cu adevărat paradoxal şi greu explicabil în cazul cuiva prea dispus să caute la alţii atitudini contradictorii faţă de literatură este seria de scrieri conjuncturale pe care Voicu Bugariu s-a simţit îndemnat cu destulă uşurinţă să le compună şi să le publice, unele sub pseudonim, ca şi cum s-ar fi sfiit să le treacă în bibliografia sa „la vedere”. Cu romane poliţiste de colecţia „Scorpionul”, iar mai nou cu paraliteratură horror, remodelată după exemplul de dovedit succes al americanului Stephen King (Zeul apatiei, Animalul de beton, Visul lui Stephen King), e puţin probabil ca pretenţiile de literaritate ale unei opere uşor debusolate să mai poată fi formulate la modul serios. Deşi cărţile abia citate sunt şi anticipaţii evidente, două din ele avându-şi subiectul plasat în ficţiunea unei Românii de la mijlocul secolului XXI, nu se mai poate da vina pe „bunul Adrian Rogoz” (trecut între timp în lumea paralelă a spiritelor) pentru aceste noi rătăciri ale autorului dincolo de terenul ideal al literaturii estetice, prin hăţişurile dispreţuite (şi totuşi atât de tentante!) ale „sefeurilor”.
Acum am destule argumente ca să pot da răspunsul la întrebarea formulată în titlu. Voicu Bugariu nu este doar literatul pe care îl revendică studiile sale filologice (contrapuse tuturor specializărilor tehnico-inginereşti ale „sefiştilor canonici”) precum şi cariera de critic literar angajat al unor reviste literare cu tradiţie. El este şi „sefist”, oricât l-ar deranja etichetarea asta şi oricât ar vrea să se scuture de amintirea stânjenitoare a scrierilor sale de tinereţe. Este, chiar dacă decretează combinaţia respectivă imposibilă principial şi contra naturii, literat în miezul unora dintre „sefeurile” sale şi un excelent ilustrator al paradoxului autonomiei sefiste nu doar în miezul, ci în integralitatea altor „sefeuri”, pentru care îşi asumă cu dezinvoltură formule ale literaturii populare de tip comercial. Inteligent şi speculativ, s-a angajat într-o critică a mentalităţilor unde îşi revendică poziţia arbitrului imparţial, omul plasat la centrul jocului propus de el însuşi, cu ochii la argumentele din sacii unora şi altora, gata să dea verdicte după regulile pe care le-a instituit. El extinde critica mentalităţilor, tot prin decizie personală, şi asupra operelor, hotărând că şi acestea sunt producătoare de mentalităţi, ca şi autorii care le lansează în lume. Când descrie cu aparentă obiectivitate poziţia literaţilor vizavi de retorica pro domo a „sefiştilor” („literaţii ar putea să riposteze cu o teză clasică”, „literaţii invocă un paradox al mediocrităţii vitale”, „din punctul de vedere al literaţilor constatăm” etc. etc.), Bugariu e de fiecare dată în spatele acestor parade, multe dintre principiile invocate de „literaţi” fiind propriile sale principii: „mediocritatea vitală”, „paradoxul sefist”, „mişcarea SF ca avangardă longevivă” şi alte asemenea construcţii teoretice memorabile, de care literaţii din mainstream n-au habar. Din păcate, pe arbitru nu-l găseşti niciodată la fel de dispus să simpatizeze vreo aserţiune „sefistă” vrednică eventual de a fi sprijinită în contextul disputei. Cu remarcabila bibliografie „sefistă” pe care i-am expus-o mai sus, el ţine totuşi să treacă drept un reconvertit sufleteşte la literatura pură şi estetică, după ce i-a arătat cu degetul pe cei „responsabili” de alunecările sale „sectare” din tinereţe. Adevărul trebuie adus între jaloanele problemei pe care ne-o propune Voicu Bugariu, pentru că altfel, sub pretenţia aşa-zisei sale imparţialităţi, riscăm să fim judecaţi pentru „crime generice” de către un judecător „albit” peste noapte şi nu mai puţin „vinovat”, în fond, de multe dintre păcatele pe care ni le impută.
Apropo de aceste imputări: aş fi vrut să pot ocoli referirile la propria-mi istorie a SF-ului românesc, dar lucrurile spuse de Bugariu despre ea sunt prea grave şi fundamental inexacte, pentru ca să mă prefac că nu le observ sau că nu-mi pasă. Admit că orice lucrare omenească e criticabilă din punctul de vedere al altuia, iar confruntarea subiectivităţii tale cu subiectivitatea celuilalt ar fi, de fapt trebuie să fie o experienţă profitabilă pentru toată lumea. Dar autorul volumului Literaţi şi sefişti este atât de subjugat de teoria pe care o suţine astăzi – şi care, repet, e valabilă pentru extremele fundamentaliste ale mentalităţii „literate”, respectiv „sefiste”, dar tinde să-şi reverse cenuşiul uniformizator peste întreg tabloul conflictual imaginat de Voicu Bugariu – încât nimic nu scapă din schema generală: oameni, cărţi, idei, totul e înghesuit într-un nou pat al lui Procust şi retezat după cum cade ghilotina mânuită cu râvnă de autor. Anticipaţia românească n-are nici un motiv să se conformeze unei scheme ce nu funcţionează efectiv nici în cadrul propriei sale propuneri (critica mentalităţilor) ca teorie generalizată. Cu atât mai puţin într-un domeniu diferit, al criticii şi istoriei literare, unde ochiul surprinde un peisaj mai amplu şi substanţial mai consistent, mai divers, decât cel ce apare la nivelul unor poziţionări extreme, de mentalitate simplificată şi simplificatoare. Aici nu ne mai putem juca lejer cu diverse concepte exterioare domeniului analizei literare, oricât de frumos le-am contura pe planşă. Spectacolul urmărit de mine e altul, iar instrumentele pe care le folosesc, de asemenea. Nu le-am inventat eu, ele există de când se practică această disciplină, iar criticul de la Astra şi Luceafărul le cunoaşte foarte bine. Chiar le-a aplicat, şi nu doar asupra unor cărţi de literatură generală, ci şi pe texte SF analizate de el. Atunci, pe acestea din urmă nu le excludea programatic din literatura estetică, dimpotrivă, găsea în ele valori literar-estetice demne de a fi menţionate. Nu-l suspectez nici acum pe Bugariu că ar citi în grabă, deci superficial, şi că n-ar înţelege exact ce reprezintă o carte ce-i cade sub ochi. Îl suspectez doar de viciul acestei ajustări interesate a referinţelor la teoria pe care a îmbrăţişat-o deplin şi cu seninătate, ca şi cum ar trăi de vreo două decenii încoace o viaţă paralelă. Mereu cu ideea paradoxului autonomiei sefiste în minte, criticul meu îşi închipuie că aş fi realizat, în demonstrarea involuntară a conceptelor sale particulare ridicate la rang de generalăţi absolute, performanţe uluitoare:
„Cartea lui Mircea Opriţă, Anticipaţia românească – un capitol de istorie literară, ridică asumarea paradoxului la un nivel încă neatins de comentatorii şi teoreticienii sefeului românesc. Erudit în domeniul său preferat, posesor al unei scriituri suple, autorul porneşte de la premisa că sefeul este o parte distinctă a marii literaturi. [...] Afirmaţia privitoare la literaritate este o inexactitate explicabilă prin dorinţa autorului de-a se alinia cât mai deplin ethosului sefistic, de-a dovedi că şi-a asumat definitiv paradoxul autonomiei.”
Şi eu, care-mi închipuisem că mă ocup doar de filtrarea acelei părţi a SF-ului românesc care are valoare literară, eliminând-o critic pe cealaltă! Că SF-ul pătrunde în marea literatură, dar nu „la grămadă”, ci prin ce are mai bun. E un lucru explicit şi chiar subliniat în prefaţa cărţii mele. Din păcate, trebuie să repet pasajul:
„Studiul de faţă şi-a propus să contureze un capitol de istorie literară. Unghiul din care se cercetează materia genului este al profesionistului literaturii. Nu vom descrie la modul narativ şi sentimental-memorialistic istoria unor cenacluri, a unor reviste de profil. Nu vom pretinde nimănui să lăcrimeze nostalgic, după exemplul lui Alva Rogers din A Requiem for Astounding, pe paginile îngălbenite ale vreunei publicaţii semilegendare. Ne interesează prea puţin, deocamdată, expozeul empiric, informaţiile sustrase cu ochi pânditor din culisele creaţiei, amănuntele din jurul aventurii redacţionale a cutărei proze de succes şi, în general, tot ce ţine de exaltarea autorilor în chip de vedete cinematografice. Nu facem din evoluţia anticipaţiei româneşti poveste ieftină, «biografie romanţată». Atâtea câte sunt, performanţele literare ale genului justifică o abordare serioasă, pe teren estetic. Faptelor culturale din periferia actului creator le preferăm o analiză la obiect a rezultatului efectiv. Dedicată textelor şi autorilor, cartea aceasta prezintă o dinamică a unui proces literar, cedând altora savoarea elementelor de factologie senzaţională din care se mai alimentează uneori memoria genului, după ce iniţial vor fi servit creaţiei drept suport efemer.”
Îmi pare că în acest program concentrat ce stă la baza Anticipaţiei româneşti există cu totul altceva decât o asumare (şi încă „definitivă”!) a paradoxului autonomiei SF-ului faţă de literatura generală. Iar convingerea mea privitoare la literaritatea unui apreciabil număr de experienţe din anticipaţia românească nu izbucneşte deloc din dorinţa de a mă „alinia cât mai deplin ethosului sefistic” (dorinţă ce n-a existat decât în personajul inventat de Voicu Bugariu şi căruia îi atribuie întâmplător numele meu), ci din cercetarea unui întreg vraf de cărţi şi publicaţii periodice unde, de-a lungul mai multor decenii, autorii genului nostru s-au tot exprimat. Pe diferite tonuri şi la diferite niveluri de realizare estetică, bineînţeles. Dar şi selecţia face parte dintre obiectivele istoricului literar, operaţie pe care am făcut-o la rândul meu când îmi organizam materialul pentru cuvenitele comentarii. Speriat de mulţimea celor trataţi (dar mai ales pomeniţi telegrafic şi neutru în note, în listele menite să orienteze cititorul asupra dimensiunilor fenomenului din care îmi aleg autorii şi cărţile ce mă interesează), criticul literat şi sefist se face că nu observă selecţia pomenită mai sus, reproşându-mi „îngăduinţa critică” şi „nesfârşita complezenţă” cu care îi menţionez pe „toţi autorii români de sefeuri”. Eu n-aş miza prea mult pe absolutul cuvintelor şi îl asigur că, dacă aş fi dorit să scriu nu o istorie, ci o enciclopedie a SF-ului românesc, cum apreciază în mod eronat analistul de azi al mentalităţilor, atunci „monumentalul volum” care îl agasează ar fi fost de două sau chiar trei ori mai mare ca dimensiuni.
Cândva, prin 1974, când Voicu Bugariu opera şi el în analiza genului cu criterii de valoare valabile pentru curentul general al literaturii, îşi reprezenta (în Mic organon al science-fiction-ului) producţia genului sub forma unei piramide segmentate, iar comentariul de valorizare literară îl vedea posibil la toate aceste etaje. Grosul scrierilor, revărsat cu generozitate la nivelul bazei, cel mai extins ca suprafaţă şi mai nediferenţiat valoric, ar fi fost, în opinia de atunci a criticului, domeniul de acţiune al investigaţiei de tip istorico-literar, chemată să pună ordine în îngrămădirea aceea haotică. Segmentul mijlociu, unde se preselectează un număr oarecare de cărţi importante, s-ar deschide cu folos comentariului eseistic liber. Iar vârful piramidei, unde se ridică doar capodoperele, ar permite criticului să trudească poate mai puţin, dar cu excelente rezultate, discutând genul într-o oglindire concentrată, aşa cum într-o picătură poţi recunoaşte oceanul. Mi-e teamă că în noua sa concepţie nici măcar Solaris de Stanislaw Lem, capodopera despre care scrisese cu înţelegere şi simpatie, n-ar mai avea acces la literatura cu valoare estetică, romanul ilustrând şi el, probabil, paradoxul autonomiei sefiste. Ce să mai vorbim de nivelul inferior, cedat atunci istoriei literare! Prin forţa lucrurilor, în sinteza mea a trebuit să străbat cel puţin două etaje încăpătoare ale piramidei lui Bugariu, să descriu ceva mai pe larg materialul întâlnit (întrucât aproape nimeni n-o făcuse până atunci), să critic ce era de criticat şi să pun în valoare ce merita un asemenea tratament. Inclusiv adevărurile estetice de care aceste scrieri s-ar fi apropiat, unele chiar înglobându-le consistent, spre profunda neplăcere a „sefistului” penitent şi reconvertit. Acesta, spre a nu-şi periclita eşafodajul ideatic al ultimei sale jucării, preferă să arunce spre texte priviri piezişe şi să le judece de departe, doar prin grila abstracţiunilor rigide din mintea sa. Ca întotdeauna, realitatea – inclusiv cea a scrierilor SF – este mai complicată decât grătarele prin care vrem s-o facem să treacă forţat.
Între descoperirile fundamentale ale criticului figurează şi similitudinea fandom-sectă neoprotestantă, asupra căreia voi mai reveni. O articulaţie dogmatică nelipsită de oarecare frumuseţe spectaculară, recunosc. În virtutea ei, nu doar amatorii şi veleitarii, care acţionează la nivelul cel mai de jos al piramidei valorice desenate de Voicu Bugariu, ci absolut toţi cei preocupaţi de gen, indiferent de situarea valorică a creaţiei lor în proză (era să spun: a creaţiei lor literare, dar determinantul acesta e pus sub interdicţie în teoria paradoxului autonomiei sefiste) sau de exegeză critică, trebuie înregimentaţi, ca altădată într-o formaţiune (para)politică, de data asta într-un pluton de predicatori „sefişti” sau „neo-sefişti”, de unde să-şi exercite cu religiozitate serviciile specializate pentru uzul celor ce nu se mai pot lipsi de cotidiana mistică a anticipaţiei. Adrian Rogoz, Ion Hobana, Vladimir Colin, Florin Manolescu, Cornel Robu, bineînţeles că şi eu, ne-am trezit deodată în postură de oficianţi ai unor ritualuri paraculturale de care numai Voicu Bugariu pare să fi scăpat, renegându-şi oportun trecutul sefist, dar continuând să trăiască fără probleme într-un cripto-sefism remarcabil.
II
O retorică a mentalităţilor
Cum am mai spus, cartea lui Voicu Bugariu, Literaţi şi sefişti, este interesantă, în ciuda exagerărilor ei „puriste” şi a unor judecăţi eronate, ieşite din extensia cercetărilor de sociologie aplicată, dinspre personajele vii ale mişcării SF, asupra întregii creaţii „generice”. O creaţie care, dincolo de procustienele operaţii de ajustare la clişeul teoretic promovat de critic, îşi păstrează aspectul literar şi semnalmentele estetice într-o bună parte a sa. Prin urmare, nu sociologia mentalităţilor (care îşi conduce examenul în segmentul ce-i este propriu) ne va putea vorbi în modul cel mai profitabil despre valorile notabile ale acestor scrieri.
Autorul meditează cu toată seriozitatea – de o viaţă întreagă, aş putea spune fără să greşesc – la întrebarea obsedantă: ce este SF-ul? Pe parcursul timpului, răspunsurile sale au fost contradictorii, în funcţie de cărţile considerate „fundamentale” şi descoperite treptat. Acestea expun cercetări rezervate de autorii lor altor domenii ale culturii şi artei, dar mintea speculativă a lui Bugariu le-a transferat prompt rezultatele în anticipaţie. Lectura Morfologiei basmului de V. I. Propp a avut drept urmare o rapidă proiecţie aplicativă a informaţiilor furnizate de analiza structurală a folclorului rus şi universal asupra domeniului SF, unde criticul nostru descoperea continuatorul tradiţiei milenare a basmelor. Deci, SF-ul ca basm modern, care se pretează la formalizări tematice similare basmelor populare, aşa cum ni se sugerează în Rigoare şi parabolă, articol inclus în cartea de debut, dar şi în O morfologie a science-fiction-ului?, text critico-teoretic ce datează din 1970. Citind, mai târziu, studiile Lumea ca labirint de Gustav René Hoke şi Pontormo şi manierismul de Victor Ieronim Stoichiţă, criticul are revelaţia apartenenţei genului la estetica manieristă, identificând în SF, printr-o extensie deliberată, miturile, temele şi motivele literaturii manieriste (articolul Ars combinatoria, 1983). Deocamdată mai suntem pe terenul literaturii, fiindcă atât basmul, popular sau cult, cât şi producţiile scrise ale barocului manierist figurează, ca experienţe importante, într-o istorie generală a literaturii universale. Dacă mai amintesc şi principiile de valorizare critică şi istorico-literară a SF-ului, aşa cum erau ele stabilite în Mic organon al science-fiction-ului (1974), avem deja un răspuns formulat de Voicu Bugariu în suită crescendo la întrebarea care l-a frământat, pe el ca şi pe mine de altfel: SF-ul este literatură. De valoare diferită, desigur, fiindcă producţiile literare cu orice temă se stratifică în mod firesc, pe o verticală a valorilor, între încercările amatoristice şi capodopere. Dar literatură.
Spre sfârşitul anilor ’80, criticul de la Luceafărul descoperă plăcerea cercetărilor de tip sociologic. Criteriile estetice şi instrumentarul critico-literar al analizelor sale sunt puse imediat deoparte, înlocuite de observarea „pe viu” a mecanismelor după care funcţionează mişcarea SF. Începută cu articole ca Scriitori şi fandom (1987) şi Sociologie literară SF (1988), orientarea aceasta socio-culturală a lui Voicu Bugariu continuă şi după 1990, constant, chiar dacă nu tocmai în forţă, fiindcă prezenţa sa în publicistica momentului postrevoluţionar s-a făcut simţită mai degrabă prin efemeridele unor „fragmente critice” decât prin studii consistente, temeinic închegate. Aceste „fragmente”, puncte de vedere, în fond, nu erau lipsite de acuitatea observaţiei şi de caracter provocator, descriind cu o răceală de chirurg secvenţa cenaclieră a SF-ului românesc drept o lume a prejudecăţilor confortabile, o „avangardă longevivă”, clasicizată în acest stadiu intermediar şi supravieţuind neschimbată în virtutea unei necesare, acceptabile şi acceptate „mediocrităţi vitale”, cu specializare în „sefultură”. Din toate aceste intuiţii socio-culturale, Bugariu fasonează concepte pentru teoriile expuse astăzi pe larg în Literaţi şi sefişti. Volumul reia şi dezvoltă ideile însemnărilor critice din Anticipaţia, seria a doua a defunctei CPSF, ca şi din Almanahul Anticipaţia. Iar materialul rămas neprelucrat se adaugă la capitolul notelor, în citate masive, spre a întregi prin argumente suplimentare concepţia de dată mai recentă a autorului, privitoare la aspectul fundamental neliterar al SF-ului, în speţă cel românesc.
E adevărat că viaţa cenaclieră şi alte manifestări de faţadă ale fandomului (întruniri anuale, tabere de creaţie, concursuri cu premii, fanzinele specializate, organizări de congrese internaţionale şi participări la cele organizate de alţii în străinătate) îi oferă sociologului destule prilejuri de a observa, consemna şi analiza manifestări, fapte, opinii din care pot fi trase concluzii utile unui studiu asupra fenomenului în sine, asupra contextului politic în care se manifestă acest fenomen şi asupra mentalităţii celor ce-l întreţin. Asta în ce priveşte observaţia personală, iar autorul cărţii, ca „sefist” vechi şi, cum s-a văzut din scrieri recente, „reactivat”, participant de-a lungul anilor la reuniuni interne ale genului (de una pomeneşte în paginile volumului de care mă ocup), dar şi externe (la Budapesta şi Poznan, dar îmi pare că şi la Eurocon-ul din Stresa, Italia, s-a întâmplat să fim chiar colegi de delegaţie), a avut numeroase prilejuri de investigare directă a subiectului său. Cum Voicu Bugariu e şi un critic pentru care sursele erudite au fost mereu importante, mai trebuie să adaug că autorii pe care îi cheamă acum în sprijin sunt Robert Escarpit (De la sociologia literară la teoria comunicării), Pierre Bourdieu cu Economia bunurilor simbolice şi Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, Adrian Marino cu Biografia ideii de literatură, Matei Călinescu pentru postmodernism şi Brian M. Stableford, cu The Sociology of Science Fiction, pentru aspecte ale cercetării sociologice în aria internaţională a problemei date. Mai sunt şi alte cărţi citate, dintre care nu lipsesc O cheie pentru science fiction de Cornel Robu, Anticipaţia românească şi diverse alte titluri ale „sefiştilor” români, pe seama cărora autorul studiului trebuie să-şi exerseze critica, experimentându-şi meticulos conceptele speculative favorite.
Ideea de bază a cărţii este acum una totalmente opusă primelor răspunsuri date de critic întrebării despre esenţa şi condiţia SF-ului. Nu, SF-ul nu mai este literatură, lucru pe care îl deduce inclusiv din aceleaşi argumente care, odinioară, extrase din estetica manieristă, îl conduseseră la o opţiune mai puţin categorică. Genul are limitări atât de rigide, încât inefabilul estetic s-ar sufoca între ele, în caz că şi-ar putea face, prin absurd, loc să pătrundă. Nici nu poate fi vorba, însă, de o asemenea aventură, fiindcă mentalitatea „sefistă” nu înţelege esteticul, nu-l doreşte, îl refuză programatic şi, în cele din urmă, trăieşte foarte bine fără el. Aşa crede autorul volumului Literaţi şi sefişti.
Formulată în termeni atât de categorici, dar care nu fac decât să concentreze într-un singur focar concluzii exprimate în mod repetat de Voicu Bugariu pe parcursul întregii cărţi, ideea pare de-a dreptul fundamentalistă. Deschizând şi un mic capitol al excepţiilor, autorul semnalează, totuşi, trei cazuri în care SF-ul poate ieşi dintre limitările generice, croindu-şi drum spre literatură. Prima situaţie presupune „obţinerea unei expresivităţi cvasipoetice şi îl are drept reprezentant emblematic pe Vladimir Colin, un artizan laborios, capabil să obţină insolitări remarcabile”. Printre „emulii” lui Colin îmi face favoarea de a mă trece şi pe mine, alături de Radu Pavel Gheo, lucru care nu cred că ne-ar deranja pe vreunul dintre noi, cu condiţia să ni-l aducem alături şi pe Voicu Bugariu, cu sefeurile lui de expresivitate cvasipoetică din Sfera şi Lumea lui Als Ob. A doua cale de ieşire din constrângătoarea condiţie generică ar fi a „autorilor capabili să obţină efecte poetice în mod aparent spontan, lăsând impresia că «nimeresc» din pur talent expresivitatea, filonul literar”. Criticul şi-l alege ca reprezentant pentru aceasă soluţie pe Mihail Grămescu, „un autodidact tipic”. În sfârşit, a treia categorie este a autorilor „uneori capabili să atingă un nivel ridicat de complicaţie speculativă, în sensul celei obţinute de Borges”, transformând paradoxul tehnico-ştiinţific imaginat – altfel doar incitant pentru intelect – într-un produs interesant ca literatură. Soluţiile numite de Bugariu există într-adevăr şi e bine că le aminteşte, dând astfel măcar câtorva autori de „sefeuri” şansa să scape de sub eticheta rezervată producătorilor de „sefultură”. Ca „literat”, mi-aş permite să observ că literatura nu se reduce la expresivitatea poetică ori cvasipoetică. Literatura cunoaşte şi alte formule de expresivitate mai mult sau mai puţin rafinată. În caz contrar, i-ar exclude automat de pe teritoriul ei pe umorişti, pe autorii satirici, pe diverşi cultivatori ai fantasticului şi oniricului, exilându-i într-un spaţiu al „sefulturismului literar”. Cum n-o face însă, rezultă că pe toate căile proprii literaturii se poate evada din „sefultura” propriu-zisă. Iar eu îmi păstrez convingerea că mulţi dintre autorii români de SF o şi fac, spre norocul lor şi – oricât de pretenţios ar părea spus – spre binele literaturii, care mai are astfel o sursă de îmbogăţire tematică şi motivică, aşa cum s-a îmbogăţit în decursul timpului şi prin asimilarea unor scrieri din alte zone ale frontierei sale. Îmi asum, aşadar, libertatea unei abordări neinhibate a scrierilor bune din gen, chiar cu riscul de a fi învinuit în continuare de „complezenţă”. Disocierea între literatură şi sefultură n-a fost încă şi nici nu cred că va fi vreodată o operaţie „încredinţată” doar unuia, sau doar unora dintre comentatori. În câmpul acesta, al intuiţiilor estetice şi valorice, există – din fericire – loc pentru mai multe subiectivităţi profitabile.
În definirea conceptului său de cultură sefistă sau „sefultură”, Voicu Bugariu introduce o momeală pe gustul fanilor maximalişti, cărora le consolează oarecum oficial şi academic amatorismul iremediabil:
„Sefultura este altceva decât literatura, nu este inferioară acesteia din punct de vedere cultural, nici nu este literatură eşuată, proastă. Fiind o realitate culturală de sine stătătoare, sefultura se cuvine a fi considerată ca atare şi nu prin comparaţie cu literatura. În privinţa ei, criteriul estetic nu duce decât la confuzii. Una dintre ele este pretenţia inadecvată a literaţilor ca sefiştii să dovedească talent literar.”
Da, sefultura e aşa cum spune Bugariu. Ce te faci, însă, când sefiştii chiar au talent literar? Te prefaci că nu-l vezi, ca să respecţi dogma mentalitară, sau o sacrifici chiar pe aceasta din urmă? Fireşte, există, ca în orice cenaclu literar, şi publicul de fundal (pe timpul „Junimii” maioresciene se numea „caracudă”), zgomotos în pretenţiile sale, mulţumit cu soluţii comode, pur distractive, incapabil de profesionalizare şi poate tocmai de aceea dispus la autoiluzionare facilă. Ori – când sugestia vine din afară – uşor de iluzionat. Este vorba de „sefistul canonic”, căruia criticul îi descrie corect profilul cultural, reflectat în deficit de creaţie:
„Sefistul canonic [...] nu agreează modul laborios de-a scrie şi priveşte eforturile de-a realiza o scriitură artistă mai degrabă ca pe o ciudăţenie elitistă. Acest mod de-a vedea lucrurile ar deriva din faptul că sefistul canonic provine de regulă din intelectualitatea tehnică şi este un autodidact deloc intimidat de exemplele maeştrilor. Atenţia filologilor pentru literaritate s-ar explica prin amprenta culturală dată de lecturile sistematice ale unor opere scrise de maeştri ai literaturii române şi universale, dar şi printr-o afinitate specifică. Drept urmare, prozele filologilor sunt mai elaborate, deşi nu în mod necesar mai valoroase din acest motiv.”
Din păcate, Bugariu vede cam peste tot în jurul lui „sefişti canonici”, contaminaţi de ideologia antiliterară cu care s-a jucat vreme de câţiva ani Jurnalul SF, îngăduindu-i sociologului examinator să-şi susţină ideile cu argumente extrase din chiar programele-manifest ale acestei grupări efemere, dar extrem de energice pe durata prezenţei sale în fruntea fandomului românesc. Asemenea dovezi, valabile pentru identitatea unui grup definit de agitatori ai genului, cad ca nişte trufandale pe masa criticului, servind în chip admirabil conceptul „mediocrităţii vitale”, paradoxul izolaţionismului şi autonomiei sefiste, precum şi retorica nonapartenenţei SF-ului la literatură. Numai că nu pretutindeni cresc în deplină veselie „sefişti canonici” şi nu peste tot au existat condiţii ca ei să impună direcţii doctrinare, linii de acţiune practică, ori tonul creaţiei în gen. Un sociolog veritabil ar şti să observe varietatea şi să facă distincţiile necesare. Cred că şi Voicu Bugariu ştie, dar preferă să lase lucrurile în confuzie, ca să nu producă turbioane frenatorii în calea bine netezită a propriei sale teorii.
Tot de explorarea nivelului cenaclier ţin şi alte intuiţii ale criticului, înzestrate la rândul lor cu caracterul generalităţii. Mentalitatea „sefistă” ar fi, astfel, bântuită de „o anumită intoleranţă”, repudiind atitudinile divergente faţă de opiniile acceptate în comun şi marginalizându-i în cadrul comunităţii respective pe cei ce ar avea eventual curajul să comită asemenea gesturi de nonconformism. Pusă astfel, problema lasă să se creadă că discuţiile dintr-un cerc de simpatizanţi ai anticipaţiei ar decurge ca la o şedinţă a fostului UTC, care şi-a schimbat ideologia comunistă cu ideologia „sefistă”, nu însă şi metodele de impunere a radicalismului său partinic. Ceea ce, iarăşi, mi se pare exagerat şi, personal, nu m-aş hazarda să confirm. Mai adevărată mi se pare o afirmaţie referitoare la lipsa de vigoare a criticii în mediul cenaclier, dar constatarea asta nu de sugerata intoleranţă ne vorbeşte, ci dimpotrivă, de o prea laxă raportare la texte, cauzată de amiciţii şi de lipsa de profesionalism:
„De natura specială a competenţei sefiste ţine şi permisivitatea canonică faţă de producţiile celorlalţi membri ai comunităţii. Un comentator de sefeuri, fie şi doar membru al unui cenaclu, nu va depăşi niciodată o anumită barieră în materie de critici. El ştie că un sefist potenţial sau un începăptor în ale scrisului cvasiliterar nu trebuie cu niciun chip descurajat, o asemenea atitudine contrazicând prozelitismul fundamental al comunităţii. Pe de altă parte, măcar pentru a se evita plictiseala consensului deplin, o serie de critici trebuie totuşi rostite. Unde sfârşeşte prozelitismul şi începe sinceritatea este dilema cronică a oricărui sefist.”
Inspirat din nou de figurile amatorismului şi activismului cenaclier, un portret al „sefistului” arată în felul următor:
„Faţă de acest «arhetip», sefistul român se distanţează, dar numai parţial. Coincidenţe se constată doar în privinţa amatorismului şi a preferinţei pentru publicistică. Departe de-a fi un boem, cu atât mai puţin unul jalnic (excepţiile sunt neglijabile), sefistul român este un ins «aranjat» din punct de vedere material. Cum inteligenţa lui pare a nu fi o vorbă goală, după cum nici relativa lui carenţă de sensibilitate, sefistul are de regulă o poziţie socială mulţumitoare, adesea legată de presa scrisă sau vorbită, dar şi de domenii unde este necesară performanţa intelectuală, cum ar fi informatica şi domeniile conexe acesteia. În schimb, atitudinea de diletant faţă de propriile texte pare a fi rămas intactă faţă de perioada istorică amintită de Bourdieu. Cu excepţii din categoria celor amintite mai sus, sefistul ia în uşor, ca să spunem aşa, actul de a scrie texte de tip literar. Spre deosebire de el, literatul canonic (să admitem că există şi aşa ceva) are o atitudine mult deosebită, mergând până la problematizare şi chiar dramatizare. Spre deosebire de literat, sefistul nu este în mod special preocupat de aspectele existenţiale şi tehnice ale actului de-a face literatură, având în schimb preocupări străine pentru literat, legate de comunitatea sefistă românească şi internaţională. Problemele mişcării îl interesează mai mult decât activitatea sa de tip literar. El este la curent cu diversele convenţii din Statele Unite şi din alte ţări, ştie ce premii se acordă în cadrul acestora, face eventual eforturi de-a participa la ele. În plus, cunoaşte multe sefeuri scrise de autori străini, de regulă în limba engleză. Poziţia în cadrul comunităţii este garantată de înmagazinarea unor cunoştinţe cvasienciclopedice de această natură. Faptul că sefistul român scrie expeditiv, cu aplombul unui jurnalist, are o explicaţie în acest interes pentru aspecte exterioare, unit cu o relativ slabă preocupare pentru meşteşug şi măiestrie literară.”
Literatul care convieţuieşte în mod simbiotic cu sefistul în Voicu Bugariu introduce amănunte sugestive şi culoare în liniile schematice ale acestui portret. Dacă facem puţin efort, putem chiar ghici modelul aflat în spatele acestui contur oferit drept prototip al tuturor sefiştilor români, după principiul de generalizare pe care l-am văzut acţionând şi până acum. Numeroase alte trăsături, între care obligativitatea de a vorbi engleza, chiar ambiţia de a scrie în această limbă spre a-şi promova textele în publicaţii din spaţiul anglo-saxon, completează tipologia prezentată mai sus şi doar reţineri impuse de limitele spaţiului grafic al unei cronici normale îmi strică plăcerea tentaţiei de a le cita. Mai discut doar – întrucât am promis că o să revin la acest subiect – originalitatea criticului sociolog de a figura sefistul român în postura de sectant religios. Prin 1988, Mihai Coman, cu formaţia sa de etnograf, se amuza să descrie ceea ce în alte părţi s-a numit „ghetoul SF”, lumea închisă a producătorilor şi consumatorilor de SF, sub forma unui „sat din vârful munţilor”, cu mentalitate de comunitate arhaică, având ierarhii valorice proprii şi o mare sensibilitate la aspectul ceremonial al vieţii, la evenimentul festiv. Am spus şi atunci că reducerea fenomenului SF la schemă îngroaşă defectele unei realităţi care este, în fond, mai complicată şi mai încărcată de nuanţe. O spun şi acum, când Voicu Bugariu, pe baza aceloraşi argumente, dezvoltă – de data asta la modul asumat şi serios – teoria echivalării mişcării SF cu o sectă religioasă, iar a producţiei sale în domeniu, cu o manifestare eretică faţă de literatură:
„Când are un număr suficient de aderenţi, o erezie se transformă în sectă, adică într-o grupare religioasă despărţită de biserica-mamă, cu un sistem dogmatic şi moral aparte, cu o organizare şi un cult propriu. Esenţa disputei între o sectă şi biserica de origine este situarea diferită faţă de dogmele fundamentale. În mod analog, sefiştii consideră că textele lor fundamentale sunt, în acelaşi timp, literatură autentică şi hiperliteratură. Din motivele înfăţişate de noi, ei nu insistă asupra diferenţei specifice, preferând mai degrabă să o subînţeleagă. Cu alte cuvinte nu argumentează prea apăsat diferenţele sefeului faţă de literatura mainstream.”
Iată, prin urmare, o sectă care mai e şi perversă pe deasupra, întrucât, deşi doreşte la modul tiranic despărţirea de „biserica-mamă” (literatura autentică), procedează cu ascunzişuri: îşi ţine dosite cu grijă intenţiile şi programul secesionist. Mai mult, dacă ar fi să judecăm după faptele unor critici „pledanţi”, ca mine (mă aşez cap de listă ca să preiau şocul), Radu Pavel Gheo, Cornel Robu, mai înainte Ion Hobana şi Florin Manolescu, o sectă profund înşelătoare, întrucât chiar simulează că lucrările membrilor săi (mă rog, ale unora dintre membrii săi) sunt, sau pot fi literatură.
Dincolo de ironiile care-mi mai scapă şi care lui Bugariu nu-i plac, măcar pentru faptul că pe un exeget tradiţional „«religia frumosului» îl împiedică să practice zeflemeaua, fie aceasta şi doar implicită, în stil postmodernist” (cum spune la un moment dat în legătură cu Cornel Robu, un zeflemist pesemne mai mare decât mine), recunosc că există subtilitate şi frumuseţe în construcţiile conceptuale ale lui Voicu Bugariu. Analogiile şi omologiile sale pleacă de la consideraţiile lui Max Weber asupra creştinismului protestant şi se aplică automat breslei SF:
„Ca urmare, rolul de cvasimagician al preotului este considerat perimat, iar protestantismul promovează un alt personaj, pastorul. Acesta se axează pe persuadarea raţională a enoriaşilor săi, prin predici. Ardoarea ortodoxă a convertirii lasă însă locul unei adeziuni mult mai reci, preponderent cerebrale. Observăm numaidecât înrudirea cu raportul urmărit de noi. Literatul canonic face parte din categoria psihologică a celor «convertiţi» prin mijloace preponderent emoţionale, ţinând de «religia» frumosului inefabil. Sefistul canonic, în schimb, preferă argumentele raţionale, emoţia literaţilor în faţa frumosului îi este străină. Are şi el, după cum s-a văzut, ardoarea lui, ca să spunem aşa, dar aceasta nu mai este legată de vreo «divinitate» aflată în exteriorul său, ci mai degrabă de sentimentul că propria inteligenţă a atins, în stil gnostic, un nivel al incandescenţei.”
Sedus de farmecul şi de frumuseţea construcţiei sale, criticul uită că mai şi trebuie să convingă prin argumentele pe care le aduce în sprijinul ei. Dacă nu reuşeşte s-o facă, înseamnă că întreaga structură are fragilitatea castelelor de nisip. N-am ştiut, de pildă, că o comunicare despre Blaga sau Mircea Eliade, ţinută în mediu academic sau într-unul cu componenţă scriitoricească, se numeşte strict „comunicare ştiinţifică”, iar dacă vizează o carte SF sau vreo temă specifică anticipaţiei, audienţa fiind publicul prezent la o Sesiune Helion ori chiar la o convenţie naţională a genului, se numeşte predică. Mă îndoiesc, de asemenea, şi de acea infirmitate „sefistă”, fie şi a „sefistului canonic”, reprezentată prin calitatea de a rămâne complet insensibil la frumosul inefabil al literaturii tradiţionale, iar despre inteligenţa „coreligionarilor” din mainstream sunt convins că atinge şi ea, măcar din când în când, la masa de scris, nivelul incandescenţei. Retorica mentalităţilor are momente când înşală, prezentând analogii minunate, dar care nu consună cu realitatea. Decât dacă, eventual, admitem că nu mai facem cercetare ştiinţifică, ci compunem forme metaforice. Mai trebuie să adaug imediat că metafora de import a „ghetoului SF” mi se pare totuşi mai convingătoare decât diorama aceasta cu pastori SF şi enoriaşi atei, care-ţi sorb de pe buze predicile despre Felix Aderca sau despre categoria „sefistă” a sublimului.
Critica lui Voicu Bugariu are mai multe şanse în capitole ca „Instituţionalizare, organizare, roluri”, unde se descriu cu o curiozitate rece diverse piese ale unui mecanism ce a făcut posibile şi în România, într-un context politic dat, existenţa şi funcţionarea unei mişcări SF: cenacluri, soluţii publicistice (colecţia revistei Ştiinţă şi tehnică, fanzinele, colecţiile editoriale), reuniuni periodice, personalităţi marcante, cu un rol asumat în îndrumarea cenaclieră sau redacţională a tinerilor autori – acele figuri care s-ar fi numit mentori în caz că ar fi condus, să zicem, „Cenaclul Echinox” sau „Cenaclul de luni”, sau redactori-şefi, dacă ar fi gospodărit revistele Astra şi Luceafărul, dar care, pentru că patronează cenacluri „sefiste” şi publică SF-ul românesc, primesc eticheta de „pontifi” în ierarhia sectantă construită de analistul mentalităţilor. Interesante, de asemenea, speculaţiile de tipologie literară care confruntă „sefistul”, pe rând, cu literatura manieristă, cu avangarda literară, cu literatura populară şi, bineînţeles, cu antiliteratura. Mai puţin reuşite, cum am arătat, construcţiile speculative din domeniul tipologiei culturale, dar iarăşi interesant subcapitolul intitulat „Sefistul şi cultura alien”. Informaţii corecte, unele prin sursa unor comentatori specializaţi în scotocirea arhivelor defunctului Comitet Central al UTC, precum Cătălin Ionescu, au fost colectate şi în structura altor pagini privitoare la comunitatea sefiştilor, iar spre final criticul cercetează publicaţiile mai recente, Anticipaţia şi Jurnalul SF, pentru a deduce din cuprinsul lor, într-un nou context politic, portretul neo-sefistului şi mutaţiile de mentalitate apărute în el.
Un proiect ambiţios, după cum se vede, subminat însă de prejudecăţile maximaliste că lumea SF-ului românesc este perfect uniformă, că mentalitatea descifrată la „sefistul canonic” este aceeaşi la toţi cei ce produc literatura genului, că toţi servesc pe faţă sau în secret idealul autonomiei sefiste şi că, în consecinţă, aproape nimic din ce scriu autorii SF nu are valoare estetică, nici şansă reală să fie acceptat vreodată de literatura tradiţională. Ceea ce, fără îndoială, rămâne de văzut.
10 ÎNTREBĂRI ÎN EXCLUSIVITATE PENTRU VOICU BUGARIU CU PRILEJUL LANSĂRII VOLUMULUI „LITERAŢI ŞI SEFIŞTI. O CONFRUNTARE DE MENTALITĂŢI“
Întrebător,
Cătălin Ionescu
1. Domnule Voicu Bugariu, ce reprezintă pentru dv. cartea „Literaţi şi sefisti. O confruntare de mentalităţi” (aveţi o ierarhie, un soi de top – sau antitop – al cărţilor publicate de dv.)?
Cartea este o concluzie la numeroasele comentarii şi teoretizări despre sefeu, pe care le-am publicat începând de prin 1970. Într-o ierarhie personală, se plasează pe un loc mediu, în ceea ce priveşte performanţa scripturală. Noutatea temei – o discuţie comparativă despre două grupuri sociale preocupate de producerea şi comentarea unor ficţiuni de tip literar – mi-a creat mari greutăţi. Nu le-am depăşit în totalitate. În schimb, cartea ar putea fi plasată pe primul loc, dacă alcătuiesc un top al satisfacţiilor auctoriale, ca să spun aşa. Intuiţia că este necesară o privire „geografică” şi nu una „stratigrafică”, în ceea ce priveşte ficţiunile de tip literar, mi-a procurat sentimentul că sunt realmente productiv în sens intelectual. Ulterior, citind cărţi despre postmodernism, am aflat că ideea este mai degrabă un loc comun. Oricum, o privire a textelor dincolo de valoarea lor estetică (stabilită de un grup social anumit) mi-a procurat un plăcut „frison” intelectual.
2. Mi-aţi mărturisit înainte de apariţia cărţii faptul că aţi publicat acest volum la o editură relativ necunoscută (este vorba de Editura Universităţii Transilvania Braşov) într-un tiraj de 30 de exemplare. De ce acest tiraj? Intenţionaţi o sondare preliminară a pieţii, aveţi în minte un anume public ţintă sau există alte motive (tindeţi, de exemplu, spre un anume ezoterism?)
Am oferit mai întâi manuscrisul unor edituri mai cunoscute. Nici măcar nu mi-au răspuns. Tema este incomodă pentru reprezentanţii ambelor mentalităţi, nu mă mir că s-a întâmplat aşa. În acest caz, am apelat la mica editură din Braşov, plătind pentru 30 de exemplare. A fost pentru prima oară când mi-am publicat o carte în regie proprie. Cât priveşte numărul de exemplare, mi s-a părut suficient. Cartea avea să ajungă la unii dintre cei preocupaţi de fenomen. Era bine. Mă îndoiesc că va exista o ediţie a doua, deşi aş avea niscaiva adăugiri de făcut. Aşa a fost să fie.
3. Introduceţi în carte un termen pe care eu l-am mai întâlnit (trebuie poate să menţionez că revista Pro-Scris chiar l-a promovat la începuturile sale, pentru o scurtă perioadă) „sefeul” Să înţeleg că noţiunea a fost introdusă de criticul Bugariu şi de acolo a preluat-o sociologul Bugariu?
Cred că, într-adevăr, eu am introdus termenul în discuţiile din România. Mi s-a părut mult mai potrivit decât cunoscutele improvizaţii, de tipul „scriitor SF”. Termenul are nişte avantaje. Unul este că sugerează apartenenţa sefiştilor la un grup social distinct. Cum ştim, în alte arii culturale, termenul de scriitor se foloseşte pentru a desemna un producător de texte pentru public. La noi, cel puţin în discuţia despre grupurile sociale diferenţiate de preferinţa pentru literatură sau pentru sefeu, mi s-a părut necesară o precizare preliminară. Cartea este axată pe ideea că sefiştii şi literaţii au mentalităţi distincte, în raport cu literatura de ficţiune. Există probabil o simplificare în această împărţire. În absenţa ei însă „motorul” cărţii s-ar fi gripat.
4. Un rol suficient de discret – şi totuşi central - îl acordaţi şi calculatorului, pe care îl expediaţi direct în „tabăra” sefiştilor, acordându-i un rol preponderent contra-cultural, să spunem. De ce nu aţi simţit nevoia să vă sprijiniţi totuşi dizertaţia pe argumente din istoria calculatorului, având în vedere „revoluţia” (sau „contra-revoluţia”?) pe care a provocat-o dezvoltarea continuă a sa, pe toate planurile, inclusiv în domeniul estetic şi social? Şi apropo de calculator, cum le-ar sta „Literaţilor şi sefiştilor” într-o postură „on-line”? (Pro-Scris ar fi interesată de a publica integral volumul dv.)
Nu m-am ocupat de rolul calculatorului în producţia (cvasi)literară. Am menţionat acest instrument de tip proteză intelectuală doar fiindcă face în mod necesar parte din panoplia sefistului canonic actual. Aceasta nu înseamnă că literaţii nu-l utilizează. Eu însumi, în calitate de literat „ratat” şi de sefist „realizat”, îl folosesc de aproape zece ani.
Observ de-abia acum că un capitol despre rolul calculatorului în cristalizarea celor două mentalităţi ar fi fost potrivit. Calculatorul a schimbat în mod considerabil relaţia cititor/producător-text. Unele observaţii nesistematice există totuşi în carte. Folosirea calculatorului ar determina întrucâtva modul neosefist de-a vedea lucrurile. În acest capitol nescris ar fi fost justificat să existe şi o discuţie despre caracterul contracultural al calculatorului. Oricum, pare evident că împătimitul calculatorului are o preferinţă pentru raţionamente, în dauna trăirilor furnizate de o sensibilitate semnificativă. Revenind la tipologia propusă în carte, omul cu suflet de sefist „coabitează” cu calculatorul, îl foloseşte pentru a putea obţine o vitală, pentru el, productivitate intelectuală. Omul cu suflet de literat, în schimb, îl consideră doar o maşină de scris ceva mai perfecţionată, o sculă pentru corespondat şi, desigur, o enciclopedie.
Aş fi bucuros dacă eseul meu ar apărea în Pro-Scris. Cred că este un loc potrivit, cunoscând faptul că această publicaţie virtuală a reuşit să-i indispună pe mulţi.
5. Afirmati în finalul cărţii, în pledoria pentru metoda folosită, că „între muzica lui Mozart şi cea a unui lăutar de mahala, cântată fără artă, dar cu amplomb [...] nu există nici o diferenţă valorică, cultural vorbind.” Nu vreau să scot citatul din context, aveţi grijă să adăugaţi că v-au trebuit circa doi ani de zile „pentru a renunţa în mod sincer la preferinţele unui critic literar şi a adopta optica unui sociolog al literaturii şi al textelor de tip literar”. Mai mult, precizaţi în continuare că aţi trăit „ceva asemănător unei apostazii”.
Nu vreţi să ne clarificaţi puţin aceste afirmaţii? În fond, împotriva cui v-aţi răzvrătit, sau ce anume aţi renegat, mai exact?
Nu trebuia să introduc „povestea” cu Mozart şi manelele. Este poate prea „tare”. În esenţă însă apropierea este corectă. Nu cred că există vreo superioritate culturală de partea unuia dintre cele două grupuri sociale. Sefiştii români s-au simţit cu siguranţă jigniţi atunci când textele lor preferate au fost asemănate cu manelele. Dacă ar fi reuşit să adopte indiferenţa postmodernistă, ar fi privit lucrurile la rece şi nu s-ar mai fi supărat. De asemenea, ar fi observat că nimeni, niciodată, nu le-a mai dat lor, sefiştilor români, o asemenea atenţie, în mod public. Desigur, sefiştii s-au lăudat între ei, în mod copios. De această dată însă este vorba despre o privire din exteriorul grupului social respectiv, cât mai obiectivă cu putinţă.
Adoptarea unei poziţii de sociolog a fost dificilă, fiindcă presupunea renunţarea la nişte obişnuinţe intelectuale. Decenii la rând am făcut critică literară, în spiritul unei credinţe de tip religios în valoarea estetică. Când a fost să adopt menţionata indiferenţă postmodernistă (sau postmodernă, dacă preferaţi), lucrurile s-au complicat. Confortul psihic al criticului literar tradiţional este şi consecinţa unei certitudini de tip „catolic”. Şi sefistul canonic, în stil „protestant” de această dată, nutreşte convingeri asemănătoare celor religioase. Apostazia apare atunci când ambele „credinţe” sunt aruncate peste bord, păstrându-se o privire la rece a lucrurilor. Am renegat deci iubirea necondiţionată pentru literatura considerată a fi estetic valoroasă, dar şi preferinţa iraţională pentru sefeu.
6. Dincolo de opiniile critice, există în unele părţi ale lumii, fie topuri ale vânzărilor, fie premii ale cititorilor. În Statele Unite de pildă, titlurile de nuanţă science fiction domină copios vânzările. Mai mult, interacţiunea (extensia?) cărţii cu „imperiul” media (film, televiziune, jocuri video, jucării, etc) se face extrem de puternic prin „filonul” fantasy / science fiction. Cum priviţi, din prisma asta, „produsele” media? Tinde şi România către această direcţie? Credeţi că un sociolog ar avea un avantaj „de mişcare” în acest teren faţă de un critic?
Lumea literaţilor români, aşa cum am cunoscut-o cândva, cu critici apodictici şi autori celebri, se restrânge tot mai mult, devenind tot mai evident “problema” unui grup social restrâns, legat de Uniunea Scriitorilor şi de învăţământul filologic. Profesorii universitari (o categorie actualmente relativ demonetizată în România) şi profesorii angajaţi în învăţământul preuniversitar de diferite grade sunt repzentanţi tipici ai mentalităţii respective. La polul opus, par a se situa persoanele angajate în mass media de nuanţă comercială şi în industria divertismentului. Acestea par a deţine ceva asemănător mentalităţii sefiste. Posturile de televiziune de felul TVR Cultural încearcă să fie o contrapondere, adresându-se în chip evident literaţilor.
Şi fiindcă am ajuns în acest punct al discuţiei, cred că este potrivit să continuu ultima frază a cărţii despre care discutăm, cu o butadă nu lipsită de ceva adevăr. Poate că sefiştii (inclusiv oamenii cu suflete de sefişti) sunt o categorie reprezentativă pentru vremurile actuale. Cum ştim sefiştii au fost priviţi de sus de către literaţi, în România, cel puţin. Poate că a sosit ora “revanşei”, pentru ei.
În fine, nu trebuie să excludem din discuţie nici o categorie de oameni fericiţi (sau indiferenţi). Pentru aceştia, literatura şi sefeul sunt două categorii de texte absolut la fel de atrăgătoare.
7. O întrebare scurtă si clasică: Qui prodest?
Cui foloseşte cartea? Good question! Probabil că le este utilă celor preocupaţi, fie şi doar în mod intuitiv, nesistematic, de istoria mentalităţilor,
Este cert, în schimb, că mi-a folosit mie însumi. M-a ajutat să-mi clarific nişte concepte şi să depăşesc imensa plictiseală adusă de lectura ultranumeroaselor discuţii complezente despre sefeuri româneşti. Cred că în viitor comentatorii de sefeuri vor găsi alte metodologii decât cele împrumutate din teoria şi critica literară, pentru a-şi susţine textele preferate. Vor părăsi postura neavantajoasă de imitatori relativ stângaci ai literaţilor profesionişti. Sefiştii, desigur, nu sunt lipsiţi de talent şi de cultură literară. Ba chiar se dovedesc adesea mai inteligenţi decât literaţii. Problema lor este că sefeul nu se pretează la analize pur literare. Sunt necesare alte instrumente intelectuale. Am încercat să deschid un drum în această direcţie.
8. Personal, studiul dv. mi-a sugerat o intervenţie chirurgicală de separare a doi gemeni siamezi, care însă duce în final la moartea pacienţilor (literaţii şi sefiştii). Pe de altă parte, în ştiinţele exacte se demonstrează că starea unui sistem fizic este direct influenţată de metoda de măsurare a parametrilor. Unde se află criticul şi sociologul Bugariu în această ecuaţie, sau mai corect în această acţiune?
Metafora cu gemenii siamezi este într-adevăr simpatică. Nu ştiu cât de potrivită. În realitate, cele două grupuri sociale nu trăiesc nici măcar într-o simbioză. Cele două mentalităţi sunt distincte. Există totuşi posibilitatea coabitării. Când un sefeu atinge o anumită complexitate în sens literar, este teoretic preferat de cititorii din ambele grupuri. În acest punct apare însă ciudata dificultate amintită în carte. Este bine ca sefeul să fie bun ca literatură, dar să nu fie prea bun! Fiindcă atunci sefiştii canonici îl repudiază! Pe bună dreptate. Dacă n-ar face-o, şi-ar pierde identitatea!
9. Mai am o ipoteză de lucru. Este acest studiu o încercare de terapie estetico-socială prin şoc? Acordaţi vreo şansă viitorului, atât al literaturii cât şi al sefeului?
Nici vorbă de vreo terapie. Este doar o discuţie. Aştept să mi se argumenteze că m-am înşelat.
Cât priveşte viitorul, probabil că sefeul are mai multe şanse. Literatura va supravieţui şi ea, desigur, dar metamorfozându-se până la a nu mai semăna cu ea însăşi. În orice caz, preferinţa de tip iubire mistică pentru literatură pare a nu mai avea prea mult de trăit.
10. Vă rog ca în încheiere să vă adresaţi singur o întrebare şi apoi să răspundeţi la ea. Vă mulţumesc.
De acord. Iată întrebarea. Bătrâne, eşti în stare să scrii un roman lung unde să-ţi foloseşti cunoştinţele obţinute din frecventarea literaturii, a sefeului, dar şi a diferitelor ştiinţe ezoterice, de felul astrologiei, numerologiei, chiromanţiei şi altele de felul acesta? Răspunsul este în coadă de peşte. Poate da, poate nu.
LITERAŢI ŞI SEFIŞTI
(text integral)
Voicu Bugariu
„Ne gândim la toate cărţile, nu numai la sfânta scriptură, ca la nişte lucruri sfinte.”
(„Borges at Eighty. Conversations”, 1982)
CUPRINS
Introducere
I. Sefişti contra literaţi
Instituţionalizare, organizare, roluri (Contextul politic; CPSF, fanzine, editări; Organizare; Succes şi ratare; Roluri)
Opţiuni divergente (Paradoxul autonomiei; Competenţe şi calificări; Preferinţe de lectură; Modelul jurnalistic)
Argumentări pro domo (Două surse; Retorici ale (non)apartenenţei; „Avocaţi”; „Procurori”)
Tipologie Literară (Sefistul ca autor manierist; Avangardist; Autor de literatură populară; Sefistul şi antiliteratura; Postmodernismul şi sefiştii)
Tipologie Culturală (Sefistul şi homo gnosticus; Sefistul şi sectele religioase; Sefistul şi cultura alien)
Sefistul român înainte de 1990 (Lecturi psihotrope; Sefistul, omul manierist şi jurnalistul; Comunitatea sefiştilor; Condiţia fanului; Forme de legitimare)
II Neosefişti, neoliteraţi
Noul context politic (Vechi şi noi structuri; Relativizare)
Neosefiştii şi ideea de literatură (Vechea retorică; Mutaţie de mentalitate; Psihologia neosefistului)
Concluzii
Note
INTRODUCERE
Unii consideră că literaţii au preocupări minore, iar literatura nu este demnă de-a fi admirată, cu atât mai puţin iubită. De regulă, respectivii nu dau o atenţie deosebită nici culturii umaniste, în general. Respectiva mentalitate este îndeobşte numită antiliterară. Termenul sugerează o situare polemică faţă de literatură, reală vreme de decenii, estompată astăzi, când manifestele antiliterare ale diferitelor avangarde au fost înlocuite de contestări mai puţin vehemente, adesea implicite.
Mai numeroşi şi mai diversificaţi decât s-ar putea crede, antiliteraţii exclud literatura din viaţa lor, o înlocuiesc prin surogate sau o descoperă acolo unde literaţii nu văd decât maculatură. Cartea de faţă se ocupă de un grup distinct de antiliteraţi, sefiştii români. Iată câteva precizări terminologice preliminare.
Sefeul este o varietate de literatură populară1. Literatul2 este un amator de literatură3, nu şi de sefeu. În diverse măsuri, el este un „antisefist”. Sefistul nu este un un cititor obişnuit de literatură, în ciuda aparenţelor. El este mai degrabă un „antiliterat”4, având satisfacţiile şi frustrările unui sectant religios.
În realitatea culturală, maximaliştii celor două categorii se întâlnesc destul de rar. Literatul parcurge uneori câte un sefeu, fie şi numai pentru a-l ironiza apoi. Sefistul citeşte şi ceva literatură, fie şi numai pentru a putea menţiona nişte titluri în pledoariile sale pro domo. Cazurile de cititori profesionişti ambivalenţi, de felul lui Ov. S. Crohmălniceanu, sunt cu totul excepţionale. De regulă, apare o preferinţă, dovedindu-se astfel existenţa a două sisteme de lectură distincte. Respectivele familii culturale sunt totuşi înrudite, fapt ce justifică şi încurajează compararea lor.
În principiu, mecanismele şi motivaţiile preferinţei pentru literatură sunt relativ simple. În mod corelativ, grupul social al literaţilor şi mentalitatea lor nu sunt dificil de înţeles. Altfel stau lucrurile în privinţa „bizarilor” sefiştii. Aceştia au o relaţie mai întortocheată cu obiectul preferinţei lor de lectură. Spre deosebire de pura şi simpla iubire pentru literatură, alegerea repetitivului sefeu are resorturi psihice mai complicate, cel puţin în cazul sefiştilor cu acces la complexitatea intelectuală. Nici preferinţa sefiştilor obişnuiţi pentru lectura naivă nu este lipsită de interes. Alegerea unor cărţi fără valoare estetică şi ideologic simple nu este neapărat un semn de inferioritate intelectuală, cum insinuează literaţii.
Ipoteze de felul celor schiţate mai sus ne-au impus o modificare a proiectului iniţial al cărţii de faţă. Astfel, am renunţat la ideea unui studiu de sociologie literară, în favoarea unui eseu întemeiat mai ales pe sugestii metodologice provenite din istoria mentalităţilor. Am făcut referiri la textele sefiştilor (mai ales la teoretizări), dar numai pentru a pune în evidenţă mentalităţi. L-am privit pe sefistul român mai mult ca membru al unui grup cultural şi mai puţin ca autor. Tipologia culturală a înlocuit sociologia literară.
În schimb, atunci când am analizat situarea sefiştilor români în câmpul producţiei culturale, am urmărit teme tradiţionale ale sociologiei literare. Raporturile sefiştilor cu profesia de scriitor, participarea acestora la circuitul cult al difuzării şi la cel popular, cititorii sefeurilor, poziţia culturală a autorului specializat în sefeuri, specificul lecturii sefiste – iată câteva subiecte de discuţie din această categorie.
Modul sefiştilor de-a vedea lucrurile n-a apărut prin generaţie spontanee. Mentalitatea antiliterară este probabil ascendenta celei sefiste, la rândul ei având printre strămoşi mentalitatea gnostică şi cea manieristă. Mentalitatea postmodernistă, în fine, le oferă argumente nuanţate celor dispuşi să „colonizeze” spaţiul estetic cu ajutorul unor produse provenite din cultura populară5. Vechii şi noii „antiliteraţi” consideră că literatura elitelor nu este superioară celei populare. În materie de mărturii asupra naturii umane, declară sau doar gândesc ei, cea din urmă este cel puţin egală cu prima. Valoarea estetică, spun ei, nu este superioară altor valori, cum ar fi cea de comunicare. Preluând orientarea implicit antiliterară inclusă în paradigma postmodernistă, sefiştii au posibilitatea de-a justifica texte fără interes estetic. (Preocuparea sefistului pentru valoarea estetică este simulată din raţiuni tactice, după cum vom vedea, iar cea a neosefistului este în mod programatic nulă.)
Analizarea mentalităţii sefiste este stimulată de ipoteza că sefiştii fac parte dintr-o familie culturală mai numeroasă, indiferentă sau chiar dispreţuitoare faţă de emoţiile estetice oferite de literatură şi alte forme de artă. Respectivii preferă senzaţionalul generat de spectacole tip thriller, inclusiv sportive, dar şi speculaţiile intelectuale reci, de tipul elucidării unor enigme, situate la un nivel convenabil de complexitate, de regulă cel jurnalistic. Mentalitatea lor câştigă tot mai mult teren în lumea de azi. Oricine nu este în mod special impresionat de valoarea estetică, în artă şi în viaţă, este deci înrudit cu sefiştii.
Aproximarea mentalităţii sefiste urmăreşte şi resorturile psihice ale orientării antiliterare, în general. În acest sens, similitudinile amintite mai sus par justificate. Sefistul aduce cu un adept al gnosticismului, iar mentalitea sefistă are anumite asemănări cu aceea a omului baroc/manierist. Omul postmodernist, în fine, cultivă o manieră culturală de flâneur6, dovedindu-se incapabil de emoţii persistente şi preferând să-şi satisfacă la nesfârşit o curiozitate aparent superficială. Există un tip uman neinteresat de emoţiile estetice, cu preferinţe de felul celor înşirate mai sus, cu gust pentru literatura populară şi divertismentul comercial? S-ar părea că da.
Nu doar sefiştii preferă literatura populară. Alţi anti-elitişti virtuali sunt interesaţi de romanele poliţiste sau de cele senzaţionale. Nu ne-am ocupat de vreuna dintre aceste categorii de cititori, fiindcă sefiştii, spre deosebire de alţi amatori de literatură populară, sunt un grup social mai distinct. Ei au un ethos anume, incluzând devotamentul ideologic rece, dar definitiv, al unor credincioşi neoprotestanţi. Forma lor de viaţă culturală este deosebită faţă de aceea a autorilor/cititorilor obişnuiţi de literatură, fie aceasta şi populară. Sefiştii au în plus şi o preferinţă marcată pentru teoretizări, în cunoscuta manieră a avangardiştilor de altă dată. Ei se referă, fie şi numai în conversaţiile dintre ei, la literaritatea sefeului, dar şi la independenţa acestuia faţă de literatură. Fronda contradictorie faţă de literatură le aduce o expresivitate distinctă.
Şi neosefiştii sunt interesanţi. Prevalându-se inclusiv de relativa eclipsă a ideii tradiţionale de literatură artistică, resimţită în ultimii ani, ei constată cu satisfacţie că marea literatură şi marele scriitor tind să devină nişte concepte întrucâtva desuete. Această situaţie s-ar explica prin industrializarea divertismentului, dar şi prin pierderea de prestigiu a intelectualului, în general.
Adepţi pasionaţi ai navigării pe Internet, adesea participanţi fervenţi la grupuri de discuţii online, neosefiştii ilustrează o mutaţie de mentalitate, perfecţionând preferinţa pentru antiliteratură. Ei renunţă în mod făţiş la discuţiile despre literaritate, arătându-se preocupaţi de aspectele comerciale şi de pura plăcere a conversaţiei amatoristice. Tentativele lor teoretice sunt de altă natură.
Am dialogat mulţi ani cu sefiştii români, le-am citit textele, comentariile şi manifestele programatice, le-am intuit şi chiar le-am trăit frustrările. Am înţeles cum se poate rata o carieră literară în România prin cultivarea sefeului. Mai potrivită într-o carte de memorii, relatarea unor asemenea experienţe ni s-a părut totuşi tentantă.
Între literatura artistică şi sefeu există o contradicţie aparent insolubilă. Trăită, aceasta poate deveni o dilemă existenţială, cu potenţial dramatic. Vreme de decenii, sefiştii români s-au străduit în zadar să unifice teoretic cele două domenii. În actualitate, aceste încercări tind să se stingă. Ticul intelectual al referirii la statutul literar al sefeului este pe punctul de-a dispărea. Au fost necesare decenii pentru a se ajunge în acest stadiu. Fortificată prin nenumărate referiri scrise sau vorbite, dilema cu pricina a avut timp să-şi câştige o anumită statură intelectuală, să devină un posibil capitol de istorie a mentalităţilor.
Cine sunt cititorii potenţiali ai cărţii de faţă? Literaţii consideră că lectura unor comentarii despre sefeu este pierdere de timp. Ei afirmă că sefeul este repetitiv şi presupune recondiţionarea la nesfârşit a unor teme şi locuri comune. Aşa stând lucrurile, de ce-ar fi sefiştii interesanţi? Literaţii admit că există şi sefeuri reuşite, dar în acest caz, spun ei, este vorba despre literatură bună pur şi simplu. Prin urmare, n-am fost încurajaţi să scriem pentru ei. Pe de altă parte, adresat sefiştilor, textul nostru trebuia să respecte în mod obligatoriu regula minciunii pioase. Sefiştii români practică în mod sistematic complezenţa, atunci când scriu sau rostesc comentarii despre textele de gen. Spre a nu fi repudiaţi de „coreligionarii” lor, dar şi pentru a rămâne fideli unei opţiuni de lectură, ei trebuie să dovedească o preferinţă necondiţionată. Neosefiştii, în universul lor cultural, unde textele cyberpunk au înlocuit sefeul, nu par defel interesaţi de mentalitatea sefistă.
Prin urmare, pentru a ne adresa unui grup distinct de cititori potenţiali, am avut la dispoziţie următoarele posibilităţi. 1. Un pamflet împotriva sefeului, pe placul literaţilor. 2. Un text encomiastic, în cunoscuta tradiţie a pledoariilor pro domo, pe gustul sefiştilor. 3. O cercetare unde ideea de literaritate ar fi eludată în mod sistematic, eventual interesantă pentru neosefişti. Aceste trei variante, cum se poate observa, s-ar fi ocupat mai mult de sefeuri şi mai puţin de sefişti, contrazicând intenţiile noastre declarate. Drept urmare, am încercat să aplicăm varianta neutralităţii sociologice, urmând recomandarea clasică a lui Max Weber7. Am considerat că sefeul este egalul literaturii, în sens cultural. În mod corelativ, mentalitatea literatului şi aceea a (neo)sefistului ni s-au părut la fel de interesante. Abordarea jurnalistic-pătimaşă (cvasireligioasă) implică ideea absolutului literar, respectiv a celui sefistic. Am încercat s-o evităm. Această tentativă s-a dovedit a fi destul de dificilă, fapt explicabil şi prin inexistenţa unui model, adică a unei analize neutre a polemicii dintre literaţi şi sefişti.
Îi vom urmări pe (neo)sefiştii români fără părtinire şi fără antipatie. Această atitudine este recomandabilă şi pentru a nu cădea într-o discuţie stearpă despre superioritatea sau inferioritatea unei anumite preferinţe de lectură. Gusturile nu se discută.
Sintagma „sefist canonic”, folosită pe parcursul lucrării nostre, se referă la un grup social definitoriu pentru mentalitatea aflată în discuţie, un fel de nucleu dur al comunităţii sefiste din România, format din persoane fără studii filologice. Nu puţini dintre cei implicaţi în lectura sau scrierea sefeurilor sunt „bisexuali”, adică preferă sefeul, dar nu se dau în lături nici de la anumite relaţii cu literatura. Sefiştii canonici, în schimb, nu au asemenea fluctuaţii de gust, preferinţa lor fiind univocă şi definitivă. Lor li se datorează vitalitatea ideologiei sefiste în înfruntarea cu ideologia literară, precum şi persistenţa anumitor forme de instituţionalizare, de natură să împiedice transformarea sefeului într-o avangardă literară printre altele. Sefistul canonic este maximalistul sefiştilor.
Nu ne vom referi la (neo)sefişti cunoscuţi sau chiar celebri din alte ţări, amintind comunitatea sefistică mondială doar în legătură cu aspiraţiile româneşti. Tradiţia autohtonă a comentariilor sefiste presupune menţionarea cvasirituală a „zeilor tutelari” ai genului. Am evitat-o, preferând să ne concentrăm asupra (neo)sefiştilor români. În ceea ce-i priveşte pe literaţii români, vom menţiona doar anumite caracteristici generale, necesare ca termen de contrast. Introducerea acestora în discuţie s-a dovedit necesară, nici un alt grup social (în afara unor organizaţii de credincioşi neoprotestanţi) nu seamănă la fel de mult cu (neo)sefiştii.
O dificultate destul de ciudată a apărut atunci când am realizat că discursul neutru este lesnicios doar în teorie. Practic, alunecarea către o retorică de tip pledoarie, cu sprijinirea uneia dintre părţi, este aproape imposibil de ocolit. Soluţia ni s-a părut a fi adoptarea succesivă şi explicită a două puncte de vedere, fiecare dintre acestea corespunzând unei retorici distincte. Rămâne de văzut cât de realist a fost acest proiect de „ecumenism” critic.
Precizăm din nou că ne vom referi doar la literaţii şi sefiştii români, chiar dacă vom folosi cel mai adesea termenul generic de „literat” şi de „sefist”. Pentru amatorii de exactitate, lămurim şi o posibilă altă confuzie. „Confruntare” înseamnă comparare obiectivă, fără implicare emoţională, efectuată de un terţ. O expresie relativ semidoctă, de mare circulaţie jurnalistică, sugerează însă ideea de conflict („Echipa s-a confruntat cu un adversar dificil.”) În titlul nostru, „confruntare” semnalează deci faptul că este vorba despre examinarea din exterior a două mentalităţi distincte şi nu despre o pledoarie în favoarea uneia dintre ele.
O ultimă precizare. În prima ediţie există câteva regretabile greşeli de tipar, datorate autorului (cea legată de numele lui Hans Jonas este de-a dreptul ciudată, fiindcă se repetă). În prezenta ediţie, cele mai multe erori de asemenea natură au fost remediate.
I
SEFIŞTI CONTRA LITERAŢI
INSTITUŢIONALIZARE, ORGANIZARE, ROLURI
Sefeuri (precedate de protosefeuri) apar în România şi înainte de venirea comuniştilor la putere1. Autorii respectivi nu dau însă semne că ar avea un sentiment de apartenenţă la o comunitate distinctă, diferită de aceea a altor autori de ficţiune. Este adevărat, după cum vom vedea, unii dintre ei produc anumite argumente de tip antiliterar, dar acestea apar mai mult ca expresii ale unor opţiuni personale. De exemplu, cineva pune popularizarea ştiinţei în locul literaturii, dar nu lansează un manifest în acest sens. Respectivul se identifică personal cu un anume ideal de tip antiliterar, nu în numele unui grup, cum avea să se întâmple mai târziu. Despre o mentalitate specifică putem vorbi doar după constituirea unei comunităţi sefiste, în replică la aceea a literaţilor, posibilă doar în urma unor acţiuni de instituţionalizare.
CONTEXTUL POLITIC
Un suport instituţional favorabil apare doar în anii dictaturii comuniste, când autorităţile se arată darnice faţă de scriitorii dispuşi să sprijine interesele oficiale. Mânaţi de vocaţie sau oportunişti, autorii de sefeuri beneficiază de context. Începutul afirmării lor ca grup distinct stă sub semnul acestei conjuncturi avantajoase.
Mai întâi, sefiştii au posibilitatea de a deveni în mod lesnicios autori publicaţi. Mitul comunist al dezvoltării nemărginite prin ştiinţă şi tehnologie, precum şi cel al omului nou, ateu, pot fi sprijinite fără dificultăţi deosebite prin texte de tip literar. Sefiştii români ilustraţi după 19542, când revista Ştiinţă şi tehnică începe să publice texte de profil, sunt şi beneficiarii unui anume antiintelectualism de fond, apărut o dată cu noul regim. Autori ai unor texte relativ simplu de realizat şi încă mai lesne de citit, datorită lipsei lor de orice ambiguitate, ei le apar kulturnicilor mult mai maniabili decât scriitorii tradiţionali, dificili datorită „şopârlelor” anticomuniste, conţinute în mod virtual de scrierile lor. Este, apoi, mult mai uşor să te pui la curent cu „linia” oferită pe tavă de scrierile sovietice şi apoi să le ceri sefiştilor români s-o urmeze, decât să-i „reeduci” pe literaţi. Avantajos pentru sefişti este şi statutul lor special. Ei apar în chip de vulgarizatori ştiinţifici de un fel mai deosebit, dar şi ca scriitori. În acest aspect se află probabil originea unei prejudecăţi cu reverberaţii până astăzi, anume că sefeurile sunt la drept vorbind nişte texte uşor de realizat, scrierea lor fiind practic la îndemâna oricui este suficient de tenace.
În al doilea rând, sefiştii acelor ani beneficiază de anumite avantaje materiale acordate, în general, autorilor dispuşi să ajute propaganda oficială3. Uniunea Scriitorilor din R.P.R, apărută în 1949 prin fuziunea între Societatea Scriitorilor Români şi Societatea Autorilor Dramatici (devenită Uniunea Scriitorilor din România), este o organizaţie profesională cu importante posibilităţi în “administrarea” succesului diferiţilor autori, în special prin revistele şi premiile sale. Tot mai scăzut pe măsura trecerii timpului, acest rol de “dispecer” al succesului jucat de Uniunea Scriitorilor a rămas totuşi semnificativ până în 1989. Cât priveşte latura mai prozaică a carierelor literare, un rol demn de luat în seamă îl joacă Fondul Literar, înfiinţat 1969. Acest “organism financiar de gestiune a drepturilor de autor şi de ajutor financiar pentru scritori”4 le acordă autorilor împrumuturi fără dobândă, pe termen practic nelimitat. Niciodată un scriitor insolvabil nu este acţionat în justiţie, pentru recuperarea sumelor respective, singura măsură punitivă fiind imposibilitatea de-a obţine noi împrumuturi. Privilegiaţii, de regulă făcând parte dintre cei cu merite politice, obţin radierea unor datorii importante, precum şi sume semnificative, cu titlu de ajutoare nerambursabile. Totuşi, până şi cei mai slab “cotaţi” primesc ceva bani, reuşind să-şi asigure o anumită securitate financiară. Nici unul dintre sefişti (poate cu excepţia lui Ion Hobana, secretar al Uniunii Scriitorilor între 1972 şi 1989) nu pătrunde în elita autorilor foarte agreaţi de partid şi implicit de Fondul Literar. Cu toate acestea, realizarea unor sefeuri este profitabilă. Cine are anumite cunoştinţe de ştiinţă şi tehnologie, deţinând în plus o abilitate jurnalistică minimă, poate să publice fără probleme, obţinând printre altele şi anumite venituri. Indiferent de diversificarea stilistică inerentă şi de profesionalitatea literară dovedită, sefiştii rămân beneficiarii acestui “impuls iniţial”5.
În perioada de dinainte de 1990, literaţii sunt supuşi aceloraşi presiuni instituţionale din partea autorităţilor, dar rezistă mai bine decât sefiştii. Doar unii literaţi se specializează în retorici derivate în mod vădit din cerinţele kulturnicilor. Uniunea Scriitorilor, deşi finanţată de stat, se dovedeşte a fi o organizaţie parţial inconfortabilă pentru autorităţi. Unii dintre membrii ei reuşesc performanţa morală de-a beneficia de banii publici, fiind în acelaşi timp nişte cvasidisidenţi politici. În ultimul deceniu de dictatură comunistă, această tendinţă este mai pregnantă. Iată cum este înfăţişată această realitate de actualii reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor:
„Cu toate acestea, U.S.R. şi-a păstrat o autonomie de organizare şi de acţiune care a făcut din ea cea mai incomodă organizaţie recunoscută de statul comunist. În U.S.R., alături de membri care urmau în scris şi atitudine linia politică oficială, făceau parte scriitori care şi-au păstrat independenţa de gîndire şi originalitatea creaţiei. Între cele două grupuri au existat în această perioadă tensiuni şi chiar conflicte deschise şi, deşi aveau de partea sa oficialităţile, grupul fidel acestora nu şi-a impus totdeauna dominaţia. Organele de conducere ale U.S.R. au fost alese prin vot secret şi şi-au păstrat o anumită independenţă faţă de partidul unic şi statul comunist.”6
Cel puţin în aparenţă, lucrurile stau într-adevăr aşa. Desigur, dacă respectivii “disidenţi” ar fi fost nişte caractere de bronz, ar fi demisionat din Uniunea Scriitorilor şi ar fi trăit din mijloace proprii. Sefiştii nu manifestă nici măcar acestă semi-revoltă practicată de unii literaţi.
CPSF, FANZINE, EDITĂRI
Instituţionalizarea sefiştilor români este consolidată prin apariţia în 1955 a periodicului Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” (CPSF), supliment al revistei Stiinţă şi tehnică, un semn clar al bunăvoinţei oficiale faţă de grupul aflat în curs de constituire. Spaţiul tipografic al revistei este suficient de mare, iar complezenţa lui Adrian Rogoz, redactorul suplimentului, nemărginită. Încurajaţi, autorii români de sefeuri încep să se înmulţească, printre ei apărând şi câţiva scriitori deja afirmaţi prin texte din alte categorii literare şi având, de regulă, formaţii umaniste7. Majoritatea autorilor sunt însă ingineri. Interesul acestora pentru ştiinţă şi tehnologie este profesional, iar aplombul lor de neofiţi naivi în ale literaturii le asigură productivitatea. Până în 1974, când suplimentul bilunar al revistei Stiinţă şi tehnică îşi încetează apariţia, grupul social al sefiştilor români are tot timpul să se consolideze şi să-şi definească un ethos profesional.
Locul lăsat gol de CPSF este umplut şi de Almanah Anticipaţia, în 1982. Satelit al revistei Stiinţă şi tehnică (editată de CC al UTC), acesta apare regulat până în 1989, o relativă noutate adusă de el fiind atenţia tot mai mare acordată unor comentarii de teorie şi critică a sefeului. Numeroşi sefişti, inclusiv debutanţi, reuşesc să-şi vadă numele tipărit. Prozelitismul de la CPSF nu dispare, dar apare în forme mai atenuate.
De-a lungul anilor, sefiştii români au la dispoziţie şi fanzinele, publicaţii periodice tipărite sau multiplicate, editate de diferitele grupări sefiste din România şi tolerate fără probleme de către autorităţile comuniste8. Si în acestea, prozele se află alături de comentarii critice.
Nu lipsesc nici posibilităţile de editare. Editura Tineretului, devenită Editura Albatros în 1970, promovează colecţii unde sefiştii pot să-şi publice cărţile, cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie de fluctuaţiile politicii culturale comuniste. În cele din urmă, nimeni nu rămâne fără volum editat, dacă are suficientă răbdare, dovedindu-se astfel că sefeul este agreat de oficialităţi. Ocazional, se poate publica şi la alte edituri. Un exemplu ar fi cărţile de comentarii asupra sefeului ale lui Ion Hobana, în mod vădit deţinătorul unui statut de primus inter pares în materie de succes prin sefeu, în perioada dictaturii comuniste. Acestea apar la Editura Eminescu.
Dacă publicarea unui volum scris de un singur autor este în anumite perioade mai dificilă, apariţia într-una dintre numeroasele antologii este mult mai lesnicioasă. De menţionat faptul că antologii publică, de la un moment dat, până şi editurile aparent fără nici-o legătură cu sefeul, cum ar fi Editura Politică. Abundenţa antologiilor incluzând autori români este de altfel unul dintre fenomenele menite să consolideze comunitatea autorilor/consumatorilor de sefeuri9. Autori mai puţin dispuşi să se înhame la redactarea unor romane sau volume de povestiri au astfel ocazia de-a se ilustra10.
Înainte de 1974, procesul de instituţionalizare include şi participări româneşti la evenimente specifice sefiştilor din spaţiul anglo-american.
În perioada comunistă, sefiştii au unde să-şi publice textele de ficţiune şi comentariile critice. Spaţiile tipografice rezervate lor sunt însă clar delimitate. Revistele literare şi almanahurile editate de acestea publică sefeuri doar în mod excepţional. Cu trecerea anilor, sefiştii români sunt din ce în ce mai izolaţi faţă de ceilalţi autori de literatură, cel puţin sub raportul spaţiilor tipografice unde publică. Instituţionalizarea lor implică acest tip de autonomizare. Sub raport formal, sefiştii sunt trataţi ca nişte scriitori, primiţi în Uniunea Scriitorilor, menţionaţi uneori (de regulă, cu zgârcenie) în anumite istorii literare. În fapt, sunt consideraţi, mai mult sau mai puţin explicit, un grup distinct. O dovadă printre altele este faptul că Uniunea Scriitorilor nu acordă niciodată un premiu anume pentru sefeuri. Câţiva sefişti (performerul în acest domeniu este Ion Hobana) primesc premii ale Uniunii Scriitorilor pentru volume de critică şi istorie a sefeului, dar acestea sunt plasate în categorii premiabile, cum ar fi literatură pentru copii şi tineret. CC al UTC, în schimb, acordă un premiu anual pentru proză de gen. Mefienţa literaţilor români faţă de sefeuri (devenită cu timpul tradiţională) este explicabilă probabil şi prin acest din urmă fapt.
ORGANIZARE
În condiţiile ideologice şi practice schiţate mai sus, comunitatea sefiştilor români se consolidează treptat, adoptând forme de organizare impuse sau sugerate de kulturnicii implicaţi în domeniu, cea mai semnificativă dintre acestea fiind cenaclul11. Membrii numeroaselor cenacluri sefiste au posibilitatea de-a merge pe gratis la întâlnirile naţionale ale comunităţii (cel puţin una în fiecare an) sau chiar la cele de peste hotare. Oficialii le oferă cenacliştilor şi alte semne de preţuire. Le acordă sedii corespunzătoare, îi sprijină inclusiv financiar în publicarea fanzinelor, trimit în mijlocul lor personalităţi entuziaste de felul lui Alexandru Mironov, cu rolul de-a le insufla sentimentul că sunt în mod virtual nişte scriitori de un fel mai special. Întâlnirile naţionale ale sefiştilor oferă satisfacţii intelectuale, sunt evenimente turistice agreabile, dar au şi darul de a-i flata în chip original pe participanţi, inculcându-le sentimentul reconfortant al propriei lor importanţe. La aceste întâlniri (în ultimii ani ai dictaturii comuniste, titulatura lor s-a diversificat) sunt invitate personalităţi mai mult sau mai puţin importante din domenii conexe, de regulă oameni de ştiinţă. De asemenea, participă sefişti având cărţi publicate. Între aceştia din urmă şi cenaclişti se produce fraternizarea unor „coreligionari”, necunoscută în relaţiile dintre literaţi şi cititori. În general vorbind, distanţa dintre poziţia în grup a unui sefist afirmat şi a unui cenaclist este mult mai mică decât aceea dintre un scriitor şi un cenaclist obişnuit. Sefiştii, fie ei autori publicaţi sau deocamdată cenaclişti se consideră membrii unuia şi aceluiaşi fandom12.
Menţionând faptul că autorii publicaţi şi altundeva decât în fanzine au posibilitatea să ocolească modul simplificator politizant recomandat de oficialităţi, Cătălin Ionescu se referă la rolul politicului în acest proces de socializare:
„În schimb, comunitatea SF românească (cu foarte puţine excepţii), a făcut jocul puterii comuniste, mulţumindu-se să zburde fericită în grădina UTC-ului, gudurându-se şi dând din coadă.”13
Este greu de determinat cât din mentalitatea specifică a comunităţii sefiste româneşti decurge din condiţionarea politică. Cert este că întâlnirile periodice ale sefiştilor seamănă doar parţial cu acelea similare ale literaţilor. Deosebirea esenţială este generată de prozelitismul fundamental, menit să consolideze şi să dilate comunitatea. Într-un cenaclu al sefiştilor se ajunge cu greu la critici virulente. O anumită îngăduinţă – ecou al celei „mitice”, practicate cândva de Adrian Rogoz – este întotdeauna prezentă. Retorica descurajării, obişnuită la cenaclurile literaţilor, este adoptată de către sefişti doar în mod accidental.
SUCCES ŞI RATARE
În comunitatea sefistă, debutul şi obţinerea unui anumit nivel de consacrare sunt obţinute mai uşor decât în lumea literară. În cenacluri, atunci când se face sumarul unui fanzin, la întâlnirile naţionale ale sefiştilor, prozelitismul impune o îngăduinţă de principiu. Numeroasele premii dovedesc o generozitate necunoscută printre literaţi, justificată de strategia centripetă a comunităţii. Literaţii nu ţin să-i convertească pe cât mai mulţi la preocupările lor, sefiştii, dimpotrivă. Sistemul de premii sefiste este împrumutat din viaţa literară, dar mai ales de la mişcările sefiste din ţările de limbă engleză. Ca şi în cazul altor adaptări culturale, ajunse pe teren românesc, formele occidentale suferă o anumită miniaturizare, transformată uneori în caricaturizare.
Din punctul de vedere al literaţilor, numeroasele premii acordate de către sefişti comilitonilor lor par nesemnificative. În interiorul mişcării însă acestea reprezintă nişte autentice atestate de succes. O dovadă este faptul că în DICTIONAR SF (Nemira, 1999) sefiştii le etalează cu mândrie.
Cele două categorii de autori înţeleg succesul prin scris în moduri diferite. Literatul scrie în limba română şi doreşte obţină succes în câmpul literar românesc. Desigur, el nu refuză consacrarea internaţională, prin traduceri şi premii, dar nu scrie cu gândul la acestea din urmă. Sefistul canonic, în schimb, ţinteşte consacrarea internaţională, fie şi numai în visele sale. Pentru el, instanţa supremă de succes este în străinătate14. Sefistul apreciază în mod contradictoriu faptul de-a fi luat în seamă de istoria literară, în spiritul celor de mai sus. O eventuală menţionare îi dă un sentiment de satisfacţie, dar şi unul de frustrare.
Un fenomen interesant, probabil specific românesc, este o anumită infidelitate a sefiştilor faţă de propriul lor statut. Pe de o parte, ei îndeplinesc „ritualurile” cerute de „secta” lor, arătând un oarecare fundamentalism impresionant pentru comilitoni, pe de alta, cochetează cu instanţele de succes literar. Astfel, se străduiesc să intre în Uniunea Scriitorilor şi să se arată sensibili la eventualele laude ale criticilor literari străini de fandom. O explicaţie a acestui mod contradictoriu15 este probabil faptul că instanţele de succes sefistic din România sunt departe de prestigiul celor din ţările de limbă engleză. Nici-un sefist român cât de cât important nu ocoleşte posibilitatea de a-şi sprijini cariera prin texte nonsefistice, adresate instanţelor de succes ale literaţilor. Nu avem cazuri de specializări univoce, „fanatice”, de felul celor întâlnite printre sefiştii occidentali. Adrian Rogoz, prototip al sefistului român pasionat, devenit un mit al mişcării, ţine să fie recunoscut şi ca poet, emul al lui Ion Barbu, dar şi ca insolit cercetător al invariantelor cu potenţial poetic din limba română, în special al palindroamelor. Ion Hobana scrie cărţi despre clasici al literaturii universale, revendicaţi şi de comunitatea sefistă, precum Jules Verne şi H. G. Wells. În acest fel reuşeşte să fie omologat de ambele instanţe. Juriile Uniunii Scriitorilor consideră cărţile respective nişte eseuri despre mari scriitori, sefiştii, nişte comentarii despre părinţi spirituali ai comunităţii lor. Ion Hobana ilustrează, la drept vorbind, maxima performanţă în materie de folosire unor multiple instanţe de succes. Mai întâi, beneficiază de poziţia sa importantă din angrenajul administrativ al Uniunii Scriitorilor, avantajoasă inclusiv pentru posibilităţile (garantate instituţional) de întreţinere a unor relaţii internaţionale semnificative, aducătoare în cele din urmă de recunoaşteri sub forma unor premii şi invitaţii la diverse întâlniri sefistice din occident. Apoi, este beneficiarul poziţiei sale politice de secretar PCR al Uniunii Scriitorilor. Pe de altă parte, este consacrat de comunitatea sefiştilor români. Datorită succeselor eclatante şi poziţiei sale oficiale, membrii acesteia îl privesc ca pe un adevărat pontif. Semnificativă este şi evoluţia lui Florin Manolescu. Tranformat în principal ideolog al mişcării sefiste româneşti, prin cartea sa din 1980, el se retranşează în alte domenii de cercetare literară, dovedind că marea popularitate obţinută printre sefiştii români nu este suficientă pentru cariera sa de autor. Un alt exemplu posibil este cel al lui Mircea Opriţă, un sefist important. El urmează exemplul lui Ion Hobana, publicând eseuri despre literatura utopiei, unde sefeurile sunt privite drept cazuri particulare în contexte culturale mai largi, precum şi proză nonsefistă.
Privind acum lucrurile din punctul de vedere al instanţelor nonsefiste de succes literar, observăm din nou posibila analogie amintită. Raporturile sefiştilor cu istoria literară evoluează într-un mod analog celor dintre secte şi biserici. În perioada dictaturii comuniste, intoleranţa faţă de sefişti şi sefeuri este treptat înlocuită printr-o atitudine de neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare. Anumiţi istoricii literari români acordă un oarecare interes unor sefişti. Autorii specializaţi în istoria sefeului românesc, pe de altă parte, preiau multe dintre procedeele de valorizare ale istoriei literare. Istoricii sefeului românesc, cea mai mare acribie în acest sens dovedind-o Mircea Opriţă, inventariază cu religiozitate menţiunile despre sefişti aflate în istoriile literare alcătuire de nonsefişti. Cât priveşte ratarea sefiştilor în calitate de autori, lucrurile sunt întrucâtva asemănătoare cu situaţia din lumea literară, dar la altă scară. Scriitorul minor, autor al cărţilor necesare pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, dar incapabil să atingă succesul, reuşeşte totuşi să se situeze pe un palier unde măcar vanitatea îi este satisfăcută. În spiritul unei anumite democraţii, Uniunea Scriitorilor recomandă menţionarea tuturor membrilor săi în dicţionare, aceasta dovedindu-se a fi forma elementară de succes literar. În lumea sefiştilor, unde nu există o consacrare analoagă celei de a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, funcţionează reguli mult mai permisive. Pentru a fi „omologat”, este necesar doar să fii înregistrat ca membru al comunităţii şi nu să fi publicat un număr de volume socotite valide, literar vorbind. Comunitatea sefistă îi asigură şi celui mai modest veleitar o menţionare scrisă, bună pentru posteritate. DICTIONAR SF, ilustrativ în această privinţă, menţionează şi sefişti fără volume publicate, mulţi dintre ei complet necunoscuţi. Autorii dicţionarului au însă justificarea că doresc să ilustreze în primul rând comunitatea şi doar apoi autorii, în sensul literar al termenului. În masiva carte a lui Mircea Opriţă, deja menţionată de noi ca principală sursă de informaţii în domeniu, este practicată o complezenţă asemănătoare, fiind menţionaţi autori ai unor texte prea puţin semnificative, inclusiv pentru standardele interne ale mişcării sefiste. Aşa stând lucrurile, eşecul şi sentimentele de frustrare corelative sunt practic incompatibile cu sefiştii, cel puţin din perspectiva vieţii literare. Spre deosebire de literatul în mod tradiţional obsedat de succesul scrierilor sale, sefistul pare a avea alte motivaţii, cea mai importantă dintre acestea fiind obţinerea şi conservarea unui sentiment de apartenenţă la un grup anume.
În acest context, reţinem faptul că folosirea unor modalităţi şi motive sefistice duce adesea la o importantă diminuare a şanselor de succes literar, în România cel puţin. Cu mare dificultate, textele unor autori omologaţi ca sefişti sunt luate în considerare de către istoria literară academică, chiar dacă unele texte sunt estetic valoroase. Autorilor respectivi le rămân la dispoziţie, de regulă, instanţele de succes din interiorul comunităţii sefiste.
ROLURI
În România de dinainte de 1989, câţiva sefişti proeminenţi deţin o autoritate morală mult mai mare, printre membrii de rând ai mişcării, decât literaţii cei mai proeminenţi, aflaţi de regulă în conducerea Uniunii Scriitorilor, printre colegii lor de breaslă. Fandomul lasă impresia că n-ar putea supravieţui în absenţa acestor “ierarhi” şi a numeroşilor animatori de rang mai mic. Nu este vorba despre un sistem piramidal explicit. Cel aflat în fruntea ierarhiei joacă mai degrabă rolul bătrânului înţelept, consultat în toate problemele majore ale mişcării, nu pe cel al dictatorului cu directive fără replică.16.
Ani la rând, rolul de „pontif” al sefiştilor români îl joacă Adrian Rogoz. Principalele atuuri ale acestuia sunt devotamentul cvasireligios faţă de „cauză”, precum şi prozelitismul său nemărginit. Pe măsură ce anii trec, sefiştii sunt tot mai dispuşi să vadă în mentorul de la CPSF un fel de profet al fandomului românesc. După dispariţia sa din 1996, această „sanctificare” este tot mai vizibilă. Adrian Rogoz n-a fost un mare scriitor, iar rolul său în propaganda comunistă realizată prin sefeuri nu poate fi trecut cu vederea. Principala sa calitate, în ochii sefiştilor, nu este însă talentul literar. Devotamentul faţă de comunitate, darul carismatic de a-i ţine uniţi pe membrii acesteia şi de a-i înmulţi – iată meritele sale. În lumea literară, unde forţele centripete sunt de alte naturi, nu există persoane cu roluri asemănătoare.
Următorul „pontif” are merite literare mai consistente decât predecesorul său, iar acţiunea sa de „păstorire” se desfăşoară altfel. Adrian Rogoz are stilul unui profet sentimental şi carismatic. Ion Hobana, despre el este vorba, face figura eruditului impecabil, implicat în domeniu nu atât în urma unei „iluminări”, cât a unei alegeri raţionale irevocabile. În formula prestigiului său intră, de asemenea, după cum arătam, faptul că este de departe cel mai de succes sefist român de dinainte de 1989.
De ce rolul de „pontif” nu i-a fost atribuit lui Vladimir Colin, un scriitor valoros revendicat şi de către sefişti? Există două cauze aparente. Mai întâi, fiindcă nu avea suficiente disponibilităţi pentru o muncă de organizator şi animator. În al doilea rând, pentru că realizarea literară a textelor sale avea un rol oarecum inhibitiv. Lucru dovedit, asupra căruia vom reveni, atunci când vom vorbi despre mediocritatea vitală din comunitate, sefiştii devin reticenţi atunci când un comiliton al lor depăşeşte un nivel mediu al realizării literare. Conceptul de „pontif”, aşa cum acesta este acceptat de sefişti, implică, se pare, o anume mediocritate profesională, fie aceasta şi impecabil lustruită, cu toate aparenţele salvate, unită cu un mod pasionat de a privi problemele nonliterare ale mişcării. Vladimir Colin, prea preocupat de literatura sa, relativ distant din această pricină, n-a reuşit să respecte standardele mişcării, rămânând din acest motiv la statutul unui decorativ preşedinte de jurii sefiste.
Integritatea şi continuitatea comunităţii sunt sprijinite în moduri active de animatori, verigi de legătură între „pontif” şi sefiştii de rând. Inexistenţi în lumea literară, ei excelează în organizarea întâlnirilor regionale, naţionale sau internaţionale ale sefiştilor, participă la cenacluri, unde îşi pun în evidenţă vocaţia de practicanţi ai prozelitismului. În anumite cazuri, sunt şi autorii unor texte analoage în intenţie cu critica literară de direcţie. Scriind asemenea texte, ei manifestă o dezinvoltură jurnalistică, de înţeles la persoane de regulă fără cultură filologică. Aprofundarea scriiturii artiste, inerentă studiilor filologice, dar apărând şi în absenţa acestora, induce o atitudine scrupuloasă faţă de cuvântul scris. De aici, dificultatea de a adopta stilul jurnalistic.
Prototipul românesc al acestei categorii este Alexandru Mironov, de formaţie matematician. Virtuţile sale de organizator şi de antologator expeditiv, nu în ultimul rând modul său amical de a-i trata pe sefişti îl transformă într-un personaj simpatizat. Din punctul de vedere al literaţilor, articolele de direcţie ale lui Alexandru Mironov sunt jurnalistică nefondată17. Privind lucrurile din interiorul comunităţii sefiste însă perspectiva se schimbă, respectivele texte complezente şi euforice apărând ca un important factor de coagulare a mişcării. Sefiştii nu au exigenţele unor literaţi. Atunci când comentează sefeuri, animatorii doresc doar în aparenţă să facă ceva analog criticii sau istoriei literare. De fapt, ceea ce urmăresc ei este mai ales să-i flateze pe comilitonii lor şi să le dea o stare de spirit dominată de satisfacţia confortabilă.
Un animator fără legături vizibile cu autorităţile comuniste şi, prin urmare, nici cu statutul politic de „dalmaţian” al lui Alexandru Mironov, având decenţa de-a nu se lansa în improvizarea unor texte de direcţie, dar desigur profitând de condiţiile favorabile oferite sefiştilor de oficialităţi, este Dan Merişca, inginer dispărut în mod tragic la doar 34 de ani, în 1991. Sefiştii îl pomenesc într-un mod aproape evlavios şi l-au transformat într-o legendă, în ciuda faptului că meritele sale literare sunt mai degrabă cele ale unui autor promiţător, urmând a-şi da măsura cândva în viitor. Mentalitatea sefistă îndreptăţeşte o asemenea atitudine. Dan Merişca este un participant maximalist la comunitatea sefistă din România, transformând preferinţa pentru sefeu şi diferitele domenii conexe acestuia într-o formă de viaţă. Cu recunoştinţă, sefiştii îl ridică desupra condiţiei de fan, de SF jockey şi chiar de scriitor, plasându-l într-o postură de apostol al neliniştii perpetue şi al nemulţumirii faţă de o paradigmă culturală. Existenţa zbuciumată şi sfârşitul prematur îl transformă, în ochii sefiştilor, în revoluţionarul de profesie al domeniului. O asemenea „sanctificare” este justificată de credinţa neabătută, deşi implicită, a lui Dan Merişca în misiunea transliterară a textelor şi mai ales a manifestărilor sociale sefiste. Radicalizarea antiliterară intervenită în perioada de apariţie a Jurnalului S.F. este şi o consecinţă directă a demersurilor sale atât de persuasive şi de stăruitoare. Câteva precizări dintr-un comentariu al lui Sorin Antohi sunt utile pentru cine doreşte să înţeleagă exact raporturile conflictuale dintre comunitatea sefistă şi „vechea” literatură. Postfaţatorul unui volum postum al lui Dan Merişca se referă la dublarea culturii „elitiste”. Deşi consideraţiile sale sunt destul de evazive, reuşim să înţelegem că Dan Merişca a fost portdrapelul „inginerilor” în încercarea reuşită a acestora de-a se distanţa de „filologi” în domeniul imaginarului, de-a obţine succese nonelitiste. Respectiva tentativă, consideră Sorin Antohi, a avut succes mai întâi în anii ’80 şi apoi în primul deceniu de după căderea dictaturii comuniste:
„Dar popularitatea almanahurilor Anticipaţia în anii ’80 sau amintitele tiraje ale Editurii Nemira nu indică oare un fel de revanşă a subculturii populare, marele refulat din câmpul culturii româneşti? Şi, legat de indiciile observate, am putea oare minimaliza influenţa culturală obiectivă lui Dan Merişca?”18
Această interpretare oferă o cheie pentru înţelegerea diferenţei de mentalitate dintre literaţi şi sefişti. Îndepărtarea de mizele literare, vizibilă în orientarea de la Jurnalul S.F.,pare a fi, printre altele, o replică (în sens seismic) a activităţii debordante a lui Dan Merişca. În acelaşi fel poate fi interpretată preferinţa vădită pentru aspectele orgnizatorice, turistice şi comerciale, precum şi faptul că sefiştii devin tot mai mult nişte prieteni şi tot mai puţin nişte scriitori. Modelul scriitorului perfecţionist şi pasionat de sefeu, încarnat de Adrian Rogoz, fie el şi înregimentat unor idealuri culturale comuniste, este astfel înlocuit de cel al super-animatorului carismatic, infatigabil şi neliniştit, capabil să mărească numărul fanilor, dar fără un interes deosebit pentru valoarea literară a textelor scrise de sefişti. Nuanţa contraculturală este de data aceasta alta decât aceea promovată de proletcultiştii din perioada CPSF.
Pentru un literat, Dan Merişca este un amator entuziast, eventual un interesant personaj de roman nescris încă, nu mai mult. Literatul pune pe primul plan textul. După cum s-a văzut, sefistul vede altfel lucrurile, interesându-l şi emoţionându-l în mod special anumite aspecte sociale, paraliterare, cum ar fi coeziunea grupului, plăcerea întâlnirilor cu prieteni având aceleaşi gusturi culturale, preferinţa antielitistă pentru o anumită categorie de texte.
Printre animatorii din comunitatea sefistă, un loc important, în mod special interesant din punctul nostru de vedere, îl ocupă timişoreanul Cornel Secu. Mai ales datorită lui, evoluţia comunităţii sefiste din Timişoara îşi accentuează în decursul timpului o coloratură deosebită faţă de cea bucureşteană şi faţă de cea ieşeană. Studiile filologice ale lui Cornel Secu cântăresc destul de mult, pare-se, în acest proces de diferenţiere. Admiţând că pasiunea pentru sefeu este egală la toţi animatorii, observăm că formaţia culturală duce în mod necesar la o abordări diferite. Astfel, Alexandru Mironov (matematician) şi Dan Merişca (inginer) înclină să treacă mai uşor peste aspectele legate de literaritatea sefeului. Cornel Secu, în schimb, preferă să-şi exercite înzestrările de organizator într-un fel ce aminteşte în multe privinţe de viaţa literară de dinainte de 1990. Simplificând puţin lucrurile, observăm că poziţionarea sa este undeva la o distanţă egală între mentalitatea sefiştilor şi cea a literaţilor. Comunitatea sefistă din Timişoara reflectă până astăzi această atitudine culturală, una dintre explicaţii fiind probabil faptul că printre protagoniştii ei se numără Antuza Genescu, Viorel Marineasa, Lucian-Vasile Szabo, Florin Leodor Dănilă - absolvenţi de filologie şi Lucian Ionică – absolvent de filozofie. Sefiştii filologi din Timişoara, cel mai reprezentativ dintre ei fiind Cornel Secu, aflat după 1990 şi în postura de finanţator al unor manifestări sefiste, imprimă un stil anumit, deosebit de cel bucureştean, de pildă, unde protagoniştii au fost şi sunt încă, în marea majoritate a cazurilor, persoane cu studii nonfilologice (Sebastian Corn – medic, Mihail Grămescu – autodidact, Costi Gurgu – jurist, Michael Haulică - informatician, Mihai-Dan Pavelescu – inginer, Liviu Radu - inginer). Evident, în Bucureşti există şi sefişti proeminenţi, având studii filologice (Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, Ona Frantz) sau filosefişti recunoscuţi (Florin Manolescu, Dan-Silviu Boerescu). Aceştia continuă o tradiţie ilustrată în mod maximalist de Ion Hobana.
Vom reveni asupra acestor aspecte, atunci când vom analiza mentalitatea neosefiştilor, impusă progresiv după 1990. Constatăm deocamdată faptul că modul de a citi şi a scrie sefeuri, promovat de comunitatea timişoreană, „păstorită” de Cornel Secu, este mai apropiat de cel al literaţilor decât de cel al „inginerilor”.
Structura piramidală a comunităţii sefiste din România, schiţată mai sus, se estompează şi tinde să dispară pe măsură ce influenţa oficialităţilor (neo)comuniste asupra comunităţii sefiste scade până la dispariţie. Vechile automatisme funcţionează încă din inerţie, atunci când vreun sefist cu înclinaţii de animator manifestă tentaţia de-a juca cunoscutele roluri. Are loc astfel o dispersare a „centrelor de putere”, comunitatea are a demonstra că deţine suficientă energie centripetă pentru se adapta la noile condiţii, când banii necesari organizării diferitelor întâlniri şi editării unor publicaţii nu mai vin fără probleme de la UTC.
În ceea ce-i priveşte pe sefiştii obişnuiţi, fără roluri proeminente în comunitate, se poate apela la câţiva indici semnificativi. În primul rând, formaţia culturală, deja amintită. Se pare că pregătirea “reală” şi cea “umanistă” conduc la abordări întrucâtva diferite ale sefeului şi ale relaţiilor acestuia cu literatura. Apoi, există anumite diferenţieri legate de vârstă şi de profesie. Cel puţin în perioada de dinainte de 1974, când CPSF îşi încetează apariţia, alegerea sefeului în dauna literaturii este practicată mai ales de persoane cu vârste sub 35 de ani, elevi şi studenţi sau având profesii legate de tehnică19. În legătură cu perioada următoare, cea a almanahurilor, lucrurile nu se schimbă prea mult. Dintr-o analiză sociologică a lui Lucian Ionică20, aflăm că 57% dintre cititorii Almanahului sunt persoane cu vârste între 16 şi 20 ani, iar dintre cititorii de cărţi cei mai numeroşi au vârste situate între 21 şi 25 ani. Cât priveşte clasificarea în funcţie de profesie şi studii, primul loc (44,5%) este ocupat de elevi. Urmează studenţii şi categoria muncitori-tehnicieni, cu câte aproximativ 14% fiecare. Cititorii cu studii superioare formează 7,9% din eşantionul consultat. Cea mai mare parte dintre amatorii de sefeuri locuiesc în mediul urban. Un simptom interesant este mărirea numărului de cititori de sex feminin (21,6% pentru Almanah şi 23,8 pentru carte de profil).
Observăm că alegerea sefeului şi nu a literaturii are anumite determinări obiective. Elevii, de exemplu, au şanse relativ mici de a cunoaşte literatura altfel decât prin lecturile obligatorii de la şcoală. În privinţa lor este de menţionat şi un anume efect psihotrop, creator de dependenţă, exercitat de lectura sefeurilor. Istoricii sefeului, după cum vom vedea, îl menţionează, atribuindu-i uneori caracteristicile unei revelaţii de tip religios. Respectiva dependenţă pare a fi cu atât mai rezistentă cu cât s-a instalat la o vârstă mai mică. În privinţa preferinţei pentru literatură lucrurile nu par a sta la fel, aceasta fortificându-se treptat.
În orice caz, constatăm că după anii ’80 cititorii şi autorii sefeurilor româneşti se diferenţiază. Se arată interesaţi de domeniu oameni cu diverse formaţii culturale, inclusiv filologi. Aceştia din urmă devin, cu zelul clasic al neofitului, cei mai aprigi susţinători ai genului.
Brian M. Stableford, în The Sociology of Science Fiction (1987) confirmă afimaţiile parţial intuitive de mai sus cu observaţii valabile cel puţin până la data apariţiei cărţii sale. Referindu-se la spaţiul cultural al cititorilor de limbă engleză, el constată că principalii amatori de sefeuri sunt oamenii tineri. Şi unii adulţi sunt interesaţi, dar ei fac probabil parte dintre cei „convertiţi” în adolescenţă:
„There is (now, at least) a large adult audience for science fiction, but virtually all these readers werw probably ’recruited’ to the habit during their teens.”21
Alte observaţii interesante sunt cele referitoare la mărirea progresivă a numărului de femeilor interesate de sefeu, precum şi o înmulţire, în rândul cititorilor, a celor cu pregătire universitară. Stableford, el însuşi doctor în filozofie şi deţinător al unei abilităţi intelectuale dovedite, se referă chiar, cu precauţie, la posibila superioritate de principiu a sefiştilor în materie de performanţă intelectuală:
„It has always been a common allegation that members of the science fiction community are, on average, significantly more intelligent than the population at large; but as the people alleging this have been the science fiction community, the claim can hardly be accepted in the absence of supporting evidence.”22
Această afirmaţie este apoi nuanţată. Constatând că în comunitatea sefistă apar neobişnuit de mulţi adolescenţi foarte inteligenţi, Stableford arată că este posibil ca nu inteligenţa per se să-i împingă spre sefeu, ci faptul că tocmai inteligenţa îi izolează în mediul lor social.
În ce măsură cele de mai sus sunt potrivite pentru sefiştii români? O comparare obiectivă a inteligenţelor nu va fi posibilă în viitorul previzibil. Ne rămâne doar să constatăm că realizarea sefeurilor presupune o anumită performanţă combinatorie, accesibilă numai unor persoane cu un nivel relativ ridicat de inteligenţă.
Probabil iritaţi de asemenea afirmaţii, literaţii ar putea să riposteze cu o teză clasică, anume că pentru a face literatură nu ai nevoie neapărat de o inteligenţă peste medie, ci de talent.
OPŢIUNI DIVERGENTE
În lumea literară, scriitorii şi cititorii lor fac parte din una şi aceeaşi comunitate doar în spirit. Există întâlniri cu cititorii, acordări de autografe, participări la cenacluri, dar acestea rămân la un nivel relativ superficial, interzicând osmoza. În lumea sefiştilor, lucrurile se petrec altfel. La întâlnirile periodice, între fani, începători şi consacraţi se manifestă o fraternitate specifică, nutrită nu numai din preferinţele de lectură comune, dar şi din convingerea că valoarea esenţială a sefeului nu este literară şi nu ţine nici de informarea ştiinţifică. Ceva analog nutresc şi literaţii, cu privire la obiectul preferinţei lor. Vom urmări succesiv cele două opţiuni.
PARADOXUL AUTONOMIEI
În două articole mai vechi1, am încercat să argumentăm ideea că sefiştii sunt condiţionaţi de credinţa într-o „dogmă”, convingerea lor în valoarea originală a textelor lor preferate, independentă de cea literară, fiind de natură cvasireligioasă. Timpul a erodat această ipoteză legată de o opţiune preponderent emoţională. Valabilă a rămas doar fenomenologia opţiunii sefiste, formal asemănătoare cu aceea a unei convertiri la o convingere religioasă. Ajustarea ce se impune ţine cont de faptul că psihologia prezumată a sefiştilor nu include fervoarea necondiţionată, ci mai degrabă opţiunea raţională, în stil protestant. Indiferent de mecanismele producerii ei, alegerea respectivă este reală, putând fi regăsită în numeroase teoretizări, dar şi în mentalitatea sefistului canonic. În absenţa ei, sefeul s-ar transforma pur şi simplu în literatură sau în paraliteratură, după caz.
Opţiunea autonomistă, socotesc literaţii, se bazează pe o teză paradoxală: sefeul este şi nu este literatură. Asumându-şi această teză, spun literaţii, sefiştii încearcă să valideze conceptul de literatură SF.
În timp, mulţi susţinători ai sefeului au încercat să transforme respectivul paradox în construcţii teoretice plauzibile. Până astăzi, consideră literaţii, nu există o argumentaţie suficient de convingătoare în acest sens2. Un sistem estetic valid şi o metodologie originală de valorizare lipsesc deocamdată. Convingerea că sefeul are merite literare şi în acelaşi timp este independent faţă de literatură, apreciază literaţii, a rămas astfel de domeniul inefabilului cvasireligios.
Raţionamentele literaţilor pot continua, în context, prin constatarea că sefeurile intrate în circuitul cult al lecturii nu sunt receptate pentru calităţile lor specific sefistice, ci fiindcă sunt literatură autentică, ce include motive sefistice. Sefeurile rămase în afara circuitului cult, datorită valorii lor literare scăzute, participă la circuitul popular al lecturii3.
Paradoxul autonomiei are şi rolul unui mit fondator, ce asigură coeziunea comunităţii sefistice şi supramotivează o preferinţă de lectură. Literaţii consideră că sefiştii, cu un adorabil spirit adolescentin, nu consideră necesară transformarea lui într-un sistem estetic. Mai mult, în ochii sefiştilor, afirmaţia că valoarea specifică a sefeului este de fapt neargumentabilă apare drept o apostazie de neiertat. Situarea pe o poziţie autonomistă faţă de literatură are implicaţii sociale şi psihologice. Stabilitatea comunităţii sefiste4, cu cenaclurile, fanzinele, convenţiile şi grupurile ei de discuţii online, ar fi periclitată dacă membrii ei ar avea îndoieli cu privire la preferinţele lor de lectură şi la valoarea necondiţionată a sefeurilor. Convingerea că sefeul este cel puţin egal literaturii mainstream le asigură celor intraţi în comunitate confortul psihic al celor lipsiţi de dubii, dar şi preţuirea reconfortantă a comilitonilor. Dacă un membru al comunităţii se arată sceptic faţă de valoarea intrinsecă a sefeurilor, poziţia lui în comunitate devine mai puţin confortabilă, apărând anumite fenomene de rejecţie. În lumea literară nu există ceva asemănător, nefiind necesare „adeziuni” periodice la un credo proliterar. Pentru a rămâne în comunitatea noastră, sugerează literaţii, trebuie doar să scrii bine.
Fenomenul de respingere existent în comunitatea sefistă, observă apoi literaţii, nu se produce dacă este în discuţie o persoană devenită notorie în literatură sau într-un alt domeniu de activitate intelectuală. Comunitatea are nevoie de personalităţi şi înţelege să le cultive chiar dacă acestea nu sunt sefişti canonici. În cazul unor autori pe deplin afirmaţi în câmpul literaturii, cum ar fi Ov. S. Crohmălniceanu sau Florin Manolescu, de exemplu, nu se cere o adeziune necondiţionată. Citaţi cu mult zel, respectivii se transformă într-un fel de zei tutelari autohtoni, „având voie” să se îndoiască. Într-o poziţie asemănătoare sunt plasaţi şi cîţiva foşti sefiştii deveniţi jurnalişti de succes. Opiniile acestora sunt menţionate cu grijă, având un rol coagulator. Cum comunitatea sefistă românească n-a produs vreo personalitate culturală cu adevărat importantă, „zeii tutelari”, fie ei scriitori sau jurnalişti, au un rol justificativ şi identitar. Preferinţa literaţilor pentru un anumit tip de texte este de asemenea necondiţionată, dar are alte caracteristici. Când îşi argumentează alegerea, sefiştii se referă, pentru contrast, la literatura mainstream. Literaţii, în schimb, invocă literatura proastă, nonliteratura. Alegerea lor este intens colorată emoţional, trimiţând gândul la credinţa unor creştini ortodocşi, întărită de magia săptămânală a slujbelor. Opţiunea sefiştilor, în schimb, este eminamente cerebrală, bazându-se pe un rece oximoron: literatura SF nu este literatură.
Lumea literară şi comunitatea sefistă se deosebesc şi prin elementele lor centripete. Autorii de literatură şi cititorii lor nu simt nevoia să se organizeze atât de riguros precum sefiştii. Iubirea pentru literatură li se pare un liant suficient. Deşi nu se întâlnesc periodic pentru a-şi confirma preferinţele în materie de lectură, literaţii lasă impresia că rămân un grup social stabil.
Retorica pro domo a sefiştilor include teza că „trădările” literaţilor se înmulţesc şi că în viitor toţi cititorii de literatură vor deveni nişte sefişti. Este vorba doar despre o aspiraţie, neexistând dovezi în acest sens. Este posibil ca unii literaţi să-şi reformeze gusturile şi să aleagă sefeurile, după cum se poate ca unii sefişti să aleagă literatura pe măsură ce se îndepărtează de adolescenţă.
COMPETENŢE ŞI CALIFICĂRI
Asumarea paradoxului descris mai sus colorează modul sefistic de-a judeca valoarea unor texte. Cei mai mulţi amatori de literatură nu aspiră să devină nişte cunoscători în sens profesional. Ei se mulţumesc să iubească literatura şi s-o citească, deosebindu-se astfel în chip net de profesioniştii lecturii. Cei mai mulţi sefişti, în schimb, tind să devină nişte specialişti, chiar dacă unii dintre ei rămân la stadiul criticii orale. Cunoaşterea relativ bună a domeniului este una dintre aspiraţiile sefistului canonic şi respectă o regulă nescrisă a comunităţii. Chiar dacă nu-şi sistematizează lecturile ca un critic literar de profesie, sefistul pare stăpânit de un demon al informării. Cutumele comunităţii îi cer să aibă lecturi de gen relativ întinse, să poată citi în limba engleză şi să-şi exprime, de preferinţă în mod public, preferinţa necondiţionată pentru sefeuri. În ultimii ani, la acestea se adaugă şi abilitatea de a folosi un PC. Curiozitatea intelectuală a sefistului, asupra căreia vom reveni, alta decât aceea a literatului, îl ajută să îndeplinească fără probleme deosebite aceste cerinţe.
Cunoaşterea limbii engleze este importantă în comunitatea sefiştilor români. Cultura sefistă, spre deosebire de cea literară, presupune lectura în original a unui număr cât mai mare de texte scrise în engleză. Un sefist străin de limba engleză nu este creditabil în cadrul comunităţii, rămânându-i doar rolul modest de membru al unui cenaclu. Acest aspect indică o deosebire esenţială fată de lumea literară. Deşi se referă adesea la sefeul românesc ca la o entitate de sine stătătoare, analoagă literaturii române, sefiştii au convingerea că sefeul este unul singur pe întreaga planetă, nucleul său fiind textele scrise în limba engleză. Ca urmare, competenţa şi calificarea unui sefist român implică un număr cât mai mare de lecturi ale unor sefeuri scrise în limba engleză şi doar în al doilea rând o cunoaştere cât mai aprofundată posibil a sefeurilor scrise în limba română. Este necesară şi cunoaşterea unor texte de referinţă, în primul rând a celor scrise în limba engleză (The Encyclopaedia of Science Fiction by John Clute and Peter Nicholls este, să zicem, echivalentul sefistic al Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent de G. Calinescu) şi doar apoi a celor româneşti. Câţiva sefişti dovedesc că stăpânesc şi limba franceză, dar de această dată este vorba despre cultură generală şi nu despre respectare a unei cutume importante a comunităţii. Când un sefist proeminent, Florin Manolescu, face dovada faptului că poate citi şi în germană, comunitatea sefistă nu-i acordă o tresă în plus. Reperele esenţiale din mitologia comunităţii sunt autorii de limbă engleză. Comentariile despre sefeuri scrise în alte limbi străine decât engleza n-au un ecou deosebit. Condiţiile de mai sus fiind întrunite, sefiştii admit că un comiliton al lor este competent/calificat şi îi păstrează un loc onorabil în comunitate.
Câţiva parametri, ţinând de atitudine, sunt de asemenea importanţi. Un istoric literar autentic nu va fi repudiat de breasla sa pentru anumite teoretizări, dacă acestea sunt valide. Un sefist, în schimb, dacă începe să-şi etaleze dubiile, riscă să fie marginalizat în comunitate, dacă nu chiar „excomunicat”. Funcţionează în această privinţă o anumită intoleranţă.
De natura specială a competenţei sefiste ţine şi permisivitatea canonică faţă de producţiile celorlalţi membri ai comunităţii. Un comentator de sefeuri, fie şi doar membru al unui cenaclu, nu va depăşi niciodată o anumită barieră în materie de critici. El ştie că un sefist potenţial sau un începător în ale scrisului cvasiliterar nu trebuie cu nici-un chip descurajat, o asemenea atitudine contrazicând prozelitismul fundamental al comunităţii. Pe de altă parte, măcar pentru a se evita plictiseala consensului deplin, o serie de critici trebuie totuşi rostite sau scrise. Unde sfârşeşte prozelitismul şi începe sinceritatea este dilema cronică a oricărui sefist. În această privinţă există anumite „arhetipuri”. Unul dintre acestea este bunăvoinţa neţărmurită a lui Adrian Rogoz, devenită un etalon de complezenţă, pentru câteva decenii5. Dacă exagerează în căutarea literarităţii, sefistul va suferi disconfortul menţionat mai sus. Dacă este prea permisiv, va aluneca în amatorism pur, fiind în schimb bătut pe umăr de membrii comunităţii.
Trebuie totuşi menţionat faptul că permisivitatea estetică pare exagerată doar din punctul de vedere al literaţilor. Într-adevăr, pentru un critic literar multe dintre textele sefiştilor sunt lipsite de orice valoare. Privite de pe celălalt versant, lucrurile se schimbă. Instituţia sefistă analogă criticii literare funcţionează altfel. Atenţia acordată literarităţii este înlocuită cu preocuparea pentru respectarea unor cutume tematologice şi a unor modalităţi consacrate. Exigenţa se manifestă în acest fel. O referire a lui Pierre Bourdieu la un alt fel de competenţă este valabilă prin analogie şi în cazul nostru:
„Datorită faptului că trebuie să ţină seama de convenţiile foarte stricte ale unui gen puternic stereotipizat, regizorii de western sunt puşi în situaţia de a-şi manifesta virtuozitatea de tehnicieni cu înalt profesionalism referindu-se mereu la soluţiile anterioare, presupuse a fi cunoscute, în soluţiile pe care le aduc unor probleme canonice, frizând tot timpul pastişa sau parodia autorilor anteriori cu care se măsoară. Un gen care închide referiri tot mai numeroase la istoria genului impune o lectură de gradul al doilea, rezervată iniţiatului, care nu poate remarca nuanţele şi subtilităţile operei decât raportându-se la operele anterioare...”6
Invariantele sefeurilor sunt de natură obiectivă. O sistematizare riguroasă a temelor şi motivelor respective se află în The Grand List of Overused Science Fiction Clichés7, o elaborare colectivă care argumentează indirect ideea că vocaţia esenţială criticii sefiste este taxinomia, având drept echivalent în istoria literară tematologia. Lectura sefistă ţine cont, chiar şi numai în mod intuitiv, de această realitate. Aşa stând lucrurile, competenţa sefistă, urmare a unei opţiuni intelectuale ireversibile, eventual colorată afectiv, este de o altă natură decât iubirea pentru literatură. Istoricul literar poate fi un erudit, nici vorbă, dar nu pare a fi stăpânit de ceva asemănător unei convertiri. Pentru el, literatura este bună sau proastă.
Fani şi autori, sefiştii citesc cărţile lor preferate având certitudinea că nu vor descoperi ceva prea nou, căutând variaţiuni pe teme deja cunoscute. O asemenea atitudine este impusă de invariantele obiective ale sefeurilor, dar şi de interesele comunităţii. Sefiştii n-ar rămâne un grup social omogen, dacă obiectul preferinţei lor de lectură ar fi prea diversificat. Cum arătam, chiar şi cel mai modest sefist este în măsură să emită o judecată critică esenţială, un fel de credo al comunităţii: „Acesta este sefeu, celălalt nu este sefeu”. Este echivalentul împărţirii de către literaţi a literaturii în bună şi proastă.
Deşi este în mod subiectiv legat de valorile unei anumite generaţii, literatul este dispus, cel puţin în principiu, să admită că un text este valoros, deşi nu seamănă cu acelea preferate de el anterior. Diferă şi atitudinea faţă de cei doritori să pătrundă în grupul social al literaţilor. Bunăvoinţa faţă de debutanţi este limitată. Există cazuri de autori (mai ales autoare) publicaţi din raţiuni paraliterare, dar acestea sunt mai rare. De regulă, textele publicate trebuie să treacă un anumit examen al literarităţii, relativ exigent. Responsabilii cu pricina manifestă o competenţă de profesionişti (sau, cel puţin, o caută), înainte de a-şi manifesta o bunăvoinţă explicabilă faţă de nişte persoane doritoare să intre în breasla lor. O interesantă diferenţă de optică se observă şi atunci când comparăm situările celor două grupuri sociale faţă de competenţa celor din tabăra „adversă”. De regulă, sefiştii consideră că literaţii nu sunt în măsură să estimeze valoarea unor sefeuri, lipsindu-le nu numai lecturile necesare, dar şi „organul” generat de asumarea paradoxului discutat de noi. Derogările se produc atunci când este vorba despre persoane din categoria „convertiţilor” (Florin Manolescu), a binevoitorilor de ocazie (Sorin Antohi) sau a celor de elită (Ov. S. Crohmălniceanu). În toate aceste ocazii sunt admise doar laudele referitoare la sefeuri, criticile fiind menţionate doar accidental.
La rândul lor, literaţii consideră că sefiştii, indiferent de calificarea lor culturală, nu se „pricep” la literatură. Deşi în principiu sefiştii sunt consideraţi prozatori şi critici îndreptăţiţi să fie primiţi în Uniunea Scriitorilor, în anumite situaţii li se dă de înţeles că nu sunt tocmai egali cu literaţii8.
PREFERINŢE DE LECTURĂ
Realităţile de mai sus explică diferenţele semnificative dintre lectura sefiştilor şi cea a literaţilor. Sefistul, fie el şi unul dintre cei cultivaţi în sens literar, nu urmăreşte emoţia estetică, precum literatul. El nu doreşte în mod special nici informaţii tehnico-ştiinţifice, fiindcă aşa ceva găseşte din plin în surse specializate. Privind lucrurile prin prisma literaţilor, conchidem că sefistul citeşte pentru a obţine confirmarea propriei sale inteligenţe de comparatist virtual, dar şi pentru a-şi asigura participarea la comunicarea din interiorul grupului său social. Astfel s-ar explica pretenţiile sale reduse în materie de realizare literară. Nivelul literarităţii nu este important într-un text intuit ca un test de inteligenţă, dar şi ca o dovadă de vitalitate a unui anumit sistem de modalităţi şi teme. Citind o carte socotită reuşită, sefistul constată cu satisfacţie că textul se înscrie într-o tradiţie cunoscută şi că propria sa inteligenţă a funcţionat din nou.
Un aspect relativ curios, pentru literat, este faptul că practicantul lecturii sefiste nu agreează în mod deosebit textele situate la un palier înalt de realizare artistică, privindu-le mefient sau indiferent. Ceva în acest gen se întâmplă în legătură cu unele dintre povestirile lui Jorge Luís Borges, axate pe teme consacrate ale sefeului. Deşi îl menţionează uneori, mai ales atunci când discută despre înrudirile dintre sefeu şi literatura fantastică, sefiştii români, imitându-i în această privinţă pe teoreticienii occidentali, nu-l consideră pe Borges un maestru al genului lor, deşi ar fi îndreptăţiţi s-o facă. La Borges deranjează realizarea artistică excepţională, faptul că textele respective sunt „prea” insolite pentru aşteptările unui cititor familiarizat cu un număr limitat de convenţii.
Conceptul de sefultură9 explică în bună măsură aceste preferinţe de lectură. Sefistul canonic nu admite (chiar dacă ocazional, în interesul cauzei, o face) că temele sale preferate pot fi transformate în literatură de cea mai bună calitate artistică. Paradoxul autonomiei se manifestă din plin în această împrejurare. Aflat în faţa unui text cu un înalt nivel de literaritate, sefistul canonic resimte o anumită frustrare, fiindcă noutatea, garanţie a informaţiei estetice, iese din sfera lui de interes. Iată de ce textele ţinând de sefultură sunt cele mai convenabile, pentru el.
Mircea Opriţă admite conceptul de sefultură, dar numai în legătură cu o orientare contraculturală limitată în timp, generată mai ales de gruparea sefistă din jurul Jurnalului S.F. În respectiva perioadă de după 1990 se înregistrează o abundenţă de texte originale şi traduceri pur comerciale, realizate amatoristic:
„Estetica anticipaţiei, în varianta particulară construită de Jurnalul SF, nu are în vedere o grilă valorică pretenţioasă a genului, ci una menită să asigure coeziunea mişcării. Prin forţa împrejurărilor, ea se limitează la gusturile elementare ale consumatorilor specializaţi. Situaţia iarăşi nu este nouă. I. M. Ştefan, când făcea speculaţii teoretice asupra rolului fundamental în SF al informaţiei ştiinţifice popularizate, se gândea tot la o literatură deformată, neîndrăznind totuşi s-o descrie categoria în termeni de cultură alternativă.”10
Citatul de mai sus se referă la câteva afirmaţii ale noastre11, din 1996, unde sugerăm că sefultura este de fapt însăşi literatura SF, în ansamblul ei, din ea desprinzându-se textele situate pe un palier mai înalt de realizare artistică şi intrând în domeniul literaturii. Mircea Opriţă nu respinge această sugestie, contrazicând astfel paradoxul autonomiei, dar numai pe parcursul unei digresiuni:
„SF-ul tuturor epocilor a avut, la nivelul cel mai larg al producţiei sale, un aspect contracultural evident.”12
Istoricul sefeului românesc nu dezvoltă însă această idee, sunt în măsură să constate literaţii. Nici n-ar fi putut s-o facă, fiindcă în acest caz ar fi fost obligat să renunţe la prezentarea complezentă a unor texte ţinând de sefultură, în chip de literatură autentică. O dată admisă existenţa unei categorii distincte de texte (a sefulturii) ideea strategică a cărţii sale, anume tratarea sefeului ca un capitol de istorie literară n-ar mai fi avut acoperire. Confuzia amabilă între sefultură şi literatură n-ar mai fi fost posibilă, spun literaţii. Numeroşi autori de texte nesemnificative ar fi rămas pe dinafară, impresionantul tom s-ar fi transformat într-o carte mult mai mică, incluzând prezentări ale unor texte unde modalităţile şi motivele sefistice tradiţionale se transformă în literatură autentică. În mod evident, Mircea Opriţă recunoaşte, după cum se observă şi din citatul de mai sus, că există numeroase sefeuri nerealizate ca literatură. Problema cărţii sale este că un mare număr de sefeuri din această categorie sunt privite în mod complezent, ca valoroase şi demne de-a intra într-o istorie de tip literar ca texte de sine stătătoare şi nu ca manifestări semnificative doar pentru sociologie. Dacă un istoric literar ar fi avut la dispoziţie aceleaşi texte, multe dintre ele ar fi rămas pe dinafară, ca nesemnificative, fiind eventual amintite prin judecăţi categoriale. Istoricul sefeului nu-şi poate permite să facă aşa ceva, din motive ţinând de sprijinirea „cauzei”.
Constatând că sefistul canonic alege intuitiv texte ţinând de sefultură, ne întrebăm în ce măsură coincide profilul său tipologic cu acela al cititorului de literatură populară. De asemenea, dacă alegerea lui este condiţionată de vârsta primei tinereţi13 sau de apartenenţa la o contracultură sau la o subcultură distincte, de regulă manifestate pe parcursul unei singure generaţii14. Analogia este valabilă doar până la un punct. Sefistul român ne apare ca un cititor puţin pretenţios de literatură populară, atunci când preferă prefabricatele reasamblate. În această ipostază, el are aparenţa unui adolescent perpetuu, incapabil de maturizare estetică. Alte fapte ne împiedică însă să reducem lectura sefiştilor la una de tip popular, adolescentin sau contracultural, având graniţe de vârstă. Grupul social al sefiştilor (inclusiv simpatizanţii de ocazie) conţine şi cititori evoluaţi, străini de naivitatea culturală şi de modestia intelectuală. Nici un intelectual de la noi nu s-a gândit vreodată să scrie pledoarii în favoarea romanelor de capă şi spadă, altfel decât în glumă. În favoarea sefeului, da. De asemenea, amatorii noştri de romane poliţiste nu s-au preocupat de comentarea sistematică a textelor lor preferate şi nici nu s-au gândit să formeze o comunitate.
MODELUL JURNALISTIC
În general, sefiştii români nu dau o atenţie deosebită literarităţii, nici în calitate de cititori şi nici ca autori. Sub acest raport, ei se plasează mai mult în tabăra jurnaliştilor şi mai puţin în cea a poeţilor15. Excepţiile sunt relativ puţine, fiind clasificabile în câteva categorii.
Prima include autori preocupaţi de obţinerea unei expresivităţi cvasipoetice şi îl are drept reprezentant emblematic pe Vladimir Colin, un artizan laborios, capabil să obţină insolitări remarcabile. Personajele şi situaţiile poetic indeterminate, efectele plastice, scriitura elegantă, aproape calofilă, îndepărtează de sefultură cele mai reuşite dintre prozele sale, apropiindu-le de literatură. Puţinii emuli ai lui Vladimir Colin au de regulă studii filologice16 (Mircea Opriţă şi Radu Pavel Gheo sunt doi dintre aceştia), dovedesc vocaţii critice şi evită în prozele lor scriitura jurnalistică. Atitudinea lor faţă de cuvântul scris este, practic, aceea a unor literaţi. Sefistul canonic, în schimb, nu agreează modul laborios de-a scrie şi priveşte eforturile de-a realiza o scriitură artistă mai degrabă ca pe o ciudăţenie elitistă. Acest mod de-a vedea lucrurile ar deriva din faptul că sefistul canonic provine de regulă din intelectualitatea tehnică şi este un autodidact deloc intimidat de exemplele maeştrilor. Atenţia filologilor pentru literaritate s-ar explica prin amprenta culturală dată de lecturile sistematice ale unor opere scrise de maeştri ai literaturii române şi universale, dar şi printr-o afinitate specifică. Drept urmare, prozele filologilor sunt mai elaborate, deşi nu în mod necesar mai valoroase din acest motiv.
Există, în al doilea rând, autori capabili să obţină efecte poetice în mod aparent spontan, lăsând impresia că „nimeresc” din pur talent expresivitatea, filonul literar. Cel mai semnificativ este Mihail Grămescu, un autodidact tipic. Cei asemănători lui sub raportul expresivităţii spontane provin de regulă din intelectualitatea tehnică, în cazul că nu sunt şi ei nişte autodidacţi. Respectivele texte, unde motivele sefistice sunt pure pretexte, tind de asemenea să iasă din primetrul sefulturii.
Autorii din a treia categorie se dovedesc uneori capabili să atingă un nivel ridicat de complicaţie speculativă, în sensul celei obţinute de Borges. Şi în aceste cazuri însă excelenţa este atinsă tot prin intermediul unor virtuţi pur literare, în absenţa cărora paradoxul tehnico-ştiinţific imaginat, oricât de incitant ar fi sub raport intelectual, rămâne la nivelul unui ingenios articol de vulgarizare ştiinţifică. În opinia literaţilor, nu avem un autor român cu adevărat semnificativ pentru această categorie, existând totuşi o seamă de realizări onorabile, sub raportul exigenţelor literare.
Cum sefiştii români scriu proză (sefeurile în versuri sunt nesemnificative, involuntar umoristice, în opinia literaţilor) se cuvine a fi discutate şi abilităţile lor tehnice, de meşteşugari ai scrisului. Literaţii constată că preferinţa manifestă a sefiştilor pentru prozele scurte indică nu numai alinierea la una dintre cutumele mai vechi ale genului, aşa-numita „idee SF”, dar şi alegerea unor soluţii narative unde contează mai puţin construcţia şi mai mult impulsul de moment, „inspiraţia”. Această înclinaţie apare şi în cazurile, considerabil mai puţine la număr, când sefiştii scriu romane. În asemenea ocazii, sunt preferate rezolvările narative intuitive, uneori plauzibile, dar greu de „nimerit” pe parcursul unui întreg roman. De exemplu, verificatele reguli de obţinere a efectelor de suspense sunt ignorate sau lăsate cu bună ştiinţă la o parte, deşi ar fi necesare în nişte proze unde personajele şi trăirile lor joacă roluri secundare. Un Stephen King, autor de literatură populară preocupat până la detalii de arhitectura romanelor sale, nu există deocamdată în sefeul românesc. O carenţă cronică se poate observa de asemenea, afirmă literaţii, în ceea ce priveşte capacitatea sefiştilor români de-a crea situaţii şi personaje verosimile. Există, desigur, posibilitatea de a corela personaje şi situaţii neverosimile în romane valide, dar în cazurile de mai sus ar fi vorba despre lipsă de talent literar. Autorul american mai sus menţionat, un rege al literaturii populare, nu comite niciodată asemenea erori, continuă literaţii. Indiferent de enormitatea unor situaţii apărute în romanele sale, psihologiile personajelor şi amănuntele materiale sunt verosimile.
Atunci când ar selecţiona un număr de texte estetic valoroase scrise de sefişti români, un critic literar ar apela la cele trei categorii de autori discutate mai sus, constatând însă că este mai degrabă vorba despre ilustrări ale unor probabilităţi statistice şi mai puţin de rezultatele unor strădanii ţinând de profesionalism, aşa cum acesta este înţeles şi chiar trăit de către literaţi. În noianul de produse ţinând de sefultură, ar conchide criticul literar, asemenea texte sunt excepţii. În marea lor majoritate, sefeurile româneşti nu au semnificaţii estetice demne de-a fi luate în seamă, interesul lor ţinând de comunicarea literară. Restul este sefultură.
Comentatorii proveniţi din comunitatea sefistă văd altfel lucrurile. În mod sistematic, ei caută să legitimeze literar cât mai mulţi sefişti, tratându-i ca pe nişte scriitori autentici. În opinia literaţilor, exemplul cel mai la ilustrativ este menţionata carte a lui Mircea Opriţă, unde disocierea dintre literatură şi sefultură este operată într-un mod foarte complezent. Între textele estetic realizate şi exerciţiile de fidelitate sefistică nu este trasată o linie de demarcaţie suficient de fermă. Menţionarea unui important număr de autori, practic a tuturor, are raţiuni exclusiv tematologice. Procedarea lui Mircea Opriţă este legitimă, adăugăm noi, gusturile nu se discută. În ceea ce ne priveşte, preferăm să aproximăm calitatea sefulturii de-a asigura consolidarea unui grup social distinct, fără a încerca s-o introducem în literatură pe uşa din spate, dar şi fără a consuma în mod inutil energie cu pamflete zadarnice, în mod tradiţional adresate autorilor de texte literare nereuşite. Sefultura este altceva decât literatura, nu este inferioară acesteia din punct de vedere cultural, nici nu este literatură eşuată, proastă. Fiind o realitate culturală de sine stătătoare, sefultura se cuvine a fi considerată ca atare şi nu prin comparaţie cu literatura. În privinţa ei, aplicarea criteriului estetic nu duce decât la confuzii. Una dintre acestea este pretenţia inadecvată a literaţilor ca sefiştii să dovedească talent literar.
Cultura sefistă, spre deosebire de cea literară, nu „produce” de regulă autori din categoriile menţionate mai sus, încurajându-i, în schimb, pe cei dotaţi cu o dexteritate de jurnalişti, facilă din punctul de vedere al literaţilor. Sefistul canonic, autor de sefultură, scrie într-un mod expeditiv, tipic pentru cineva preocupat de obiective extraestetice, acordând o atenţie secundară scriiturii şi literarităţii, atent însă la ilustrarea unor teme şi la adoptarea unor modalităţi specifice. Jurnaliştii procedează într-un fel analog. Sefiştii sunt legaţi de motivele şi temele consacrate, abandonarea acestora contrazicând regulile comunităţii lor. Având o libertate de expresie limitată într-un mod asemănător, jurnaliştii depind de ştirile proaspete precum şi de descoperirea unor informaţii şocante, cerute de industria divertismentului. Nici când scrie comentarii aparent complexe, jurnalistul nu depăşeşte această condiţie, apelând invariabil la câteva posibilităţi potrivite pentru orice situaţie. Această realitate se poate observa, de exemplu, în comentariile politice, unde variantele posibile sunt vizibil limitate. Între modul de-a scrie al jurnalistului şi cel al sefistului există o asemănare de fond. În ambele cazuri, obiectivul se află în afara textului, autorul urmăreşte scopuri practice şi nu estetice, precum un orator preocupat de obţinerea unui anumit consens şi nu de valoarea în sine, literară, a discursului său. Drasticele formulări ale lui Croce ne ajută să înţelegem cum se poziţionează sefiştii faţă de actul de-a scrie literatură:
„Extinderea noţiunii de oratorie aşa încât să cuprindă, pe lângă ţelul persuasiunii, şi pe cel al divertismentului, aşază alături de oratorii tribunelor şi adunărilor, pe producătorii de emoţii în scop de divertisment, de la cele mai grave şi tragice la cele mai uşoare şi vesele [...]; dramaturgi, romancieri, actori, mimi, vedete de cinematograf, histrioni, bufoni, saltimbanci, echilibrişti, atleţi, alergători...”17
Astăzi, când atitudinea de tip political correctness se manifestă, pare-se, inclusiv domeniul textului, cele de mai sus par învechite de-a binelea. Le reţinem totuşi pentru sugestiva apropiere dintre oratorie şi industria divertismentului. În opinia literaţilor, jurnalistul şi sefistul au scopuri practice, atinse în feluri diferite. Primul urmăreşte să informeze şi să producă thrill, al doilea, să marcheze apartenenţa sa şi a cititorilor săi la un grup cultural distinct, dar şi să ocupe un loc onorabil în industria divertismentului. În ambele cazuri, miza estetică este măruntă, dacă nu cumva lipseşte cu desăvârşire. Cum ştim, Croce acorda poeziei un loc privilegiat, inclusiv faţă de literatură. În consecinţă, reţinem doar spiritul spuselor sale, anume ideea, tipică pentru mentalitatea literaţilor, că literatura este un spaţiu cvasisacru, ce trebuie ferit de orice alterare.
Un argument în sprijinul tezei de mai sus este şi faptul că numeroşi sefişti români proeminenţi sunt jurnalişti la cotidiene. Probabil că este vorba, în linii mari, despre una şi aceeaşi vocaţie. Literaţii, în schimb, practică de regulă publicistica literară, diferită de cea din presa cotidiană printr-o componentă eseistică mai accentuată. Înainte de 1990, ei au un spaţiu tipografic relativ larg, în periodicele editate de Uniunea Scriitorilor, precum şi diverse alte reviste susţinute de stat. Cei mai norocoşi dintre literaţi sunt chiar angajaţi la asemenea publicaţii, deţinând adevărate sinecuri, ce le permit să se dedice în linişte muncii literare şi le stimulează, printre altele, sentimentul că fac parte dintr-o elită intelectuală, iar abilităţile lor de autori sunt superioare celor ale jurnaliştilor şi ale... sefiştilor. Această situaţie favorabilă sub raport material se prelungeşte după 1990 doar în forme restrânse. Unele dintre revistele Uniunii Scriitorilor continuă să apară, deşi în tiraje mai mici, oferind sinecuri, de această dată, unui număr mult mai mic de persoane. Finanţată de stat doar prin intermediul timbrului literar şi obligată să se descurce financiar, Uniunea Scriitorilor se transformă într-o umbrelă mult mai mică, dar în continuare eficientă. Revistele culturale editate de stat sunt înlocuite cu publicaţii sponsorizate de diferite fundaţii, drepturile de autor plătite de acestea literaţilor sunt mai degrabă simbolice. Având redacţii restrânse, aceste periodice oferă securitate financiară unui număr mic de literaţi. Efectul acestui fenomen are şi o componentă rizibilă. Maximalismul antijurnalistic şi implicit antisefistic scade progresiv, rămânând mai mult de apanajul unor universitari asiguraţi financiar. Dispreţul elitist pentru munca jurnaliştilor devine ceva de domeniul trecutului, un soi de atavism intelectual. O dovadă este şi faptul că literaţi incompatibili, înainte de 1990, cu jurnalistica practicată în cotidiene, încep să scrie fără fasoane la acestea, bucurându-se că sunt plătiţi.
Constatările de mai sus sunt utile, dacă dorim să înţelegem cele două feluri de-a scrie. Înainte de 1990, sefiştii apucă de tăiş cuţitul social, ca să spunem aşa, în sensul că rămân pe dinafara umbrelei oferite literaţilor, mulţumindu-se cu firimituri (excepţiile sunt puţine, cum am observat). Literaţii, în schimb, bucurându-se de protecţia statului comunist, îşi permit luxul de a fi foarte exigenţi. Dincolo de asemenea determinări „meschine” trebuie însă căutate şi diferenţele obiective de vocaţie. Totuşi este semnificativ faptul că după 1990, în mod progresiv, mentalitatea intransigentă a literaţilor se estompează treptat. Profesia de ziarist câştigă în importanţă prin înmulţirea nemăsurată a reprezentanţilor ei şi prin constituirea implicită a unei elite mediatice. Literaţii îşi mai manifestă vechea lor superbie faţă de jurnalişti (inclusiv faţă de sefişti), dar se arată bucuroşi şi flataţi dacă sunt invitaţi la emisiuni de televiziune. Suportul material al unei mentalităţi elitiste devine tot mai şubred. Pe de altă parte, sefiştii nu mai doresc cu aceeaşi ardoare să fie incluşi în categoria scriitorilor.
Diferenţele de atitudine ale celor două grupuri sociale faţă de munca literară au şi o altă explicaţie, anume preferinţa pentru profesionism sau pentru amatorism. Dincolo de demodatele lui accente dispreţuitoare, Pierre Bourdieu are câteva observaţii pătrunzătoare, atunci când compară două categorii de scriitori:
„Opoziţia dintre Mallarmé şi Verlaine este forma paradigmatică a unei distincţii care s-a constituit treptat şi s-a afirmat din ce în ce mai clar în cursul veacului al XIX-lea, cea care se stabileşte între scriitorul profesionist, hărăzit prin meseria sa să ducă o viaţă aşezată, regulată, cvasiburgheză, şi scriitorul amator, diletant burghez pentru care scrisul e o distracţie sau un hobby, sau boem extravagant şi jalnic trăind din meserii mărunte, legate de publicistică, editare sau învăţământ.”18
Faţă de acest „arhetip”, sefistul român se distanţează, dar numai parţial. Coincidenţe se constată doar în privinţa amatorismului şi a preferinţei pentru publicistică. Departe de-a fi un boem, cu atât mai puţin unul jalnic (excepţiile sunt neglijabile), sefistul român este un ins „aranjat” din punct de vedere material19. Cum inteligenţa lui pare a nu fi o vorbă goală, după cum nici relativa lui carenţă de sensibilitate, sefistul are de regulă o poziţie socială mulţumitoare, adesea legată de presa scrisă sau vorbită, dar şi de domenii unde este necesară performanţa intelectuală, cum ar fi informatica şi domeniile conexe acesteia. În schimb, atitudinea de diletant faţă de propriile texte pare a fi rămas intactă faţă de perioada istorică amintită de Bourdieu. Cu excepţii din categoria celor amintite mai sus, sefistul ia în uşor, ca să spunem aşa, actul de a scrie texte de tip literar. Spre deosebire de el, literatul canonic (să admitem că există şi aşa ceva) are o atitudine mult deosebită, mergând până la problematizare şi chiar dramatizare. Spre deosebire de literat, sefistul nu este în mod special preocupat de aspectele existenţiale şi tehnice ale actului de-a face literatură, având în schimb preocupări străine pentru literat, legate de comunitatea sefistă românească şi internaţională. Problemele mişcării îl interesează mai mult decât activitatea sa de tip literar. El este la curent cu diversele convenţii din Statele Unite şi din alte ţări, ştie ce premii se acordă în cadrul acestora, face eventual eforturi de-a participa la ele. În plus, cunoaşte multe sefeuri scrise de autori străini, de regulă în limba engleză. Poziţia în cadrul comunităţii este garantată de înmagazinarea unor cunoştinţe cvasienciclopedice de această natură. Faptul că sefistul român scrie expeditiv, cu aplombul unui jurnalist, are o explicaţie în acest interes pentru aspecte exterioare, unit cu o relativ slabă preocupare pentru meşteşug şi măiestrie literară.
Situaţia descrisă mai sus explică probabil şi faptul că dintre sefiştii români n-au apărut decât câţiva autori profesionişti. Aceştia, cu excepţii greu de găsit, fac parte dintre filologii nimeriţi în comunitatea sefistă, având practic un ethos de literaţi. Nici măcar aceştia n-au reuşit însă să se profesionalizeze pe deplin, să devină adică autori prolifici de literatură populară, după modelul autorilor de sefeuri din ţările de limbă engleză. Ei au realizat câteva cărţi bine scrise, de regulă conţinând povestiri, dar nu mai mult20.
Amatorismul are şi o altă posibilă explicaţie. Foarte multe dintre sefeurile scrise de autori români nu sunt remunerate. Înainte de 1990, autorii unor volume editate obţin anumite drepturi de autor, mai mici decât cele ale unor autori aflaţi sub umbrela Uniunii Scriitorilor, insuficiente pentru o existenţă de scriitor prefesionist. După 1990, sefiştii capabili să câştige din scris se împuţinează şi mai mult, publicarea pe gratis a unor proze şi comentarii devenind ceva uzual. Apare aici o contradicţie, pentru literaţi. Este logic, raţionează aceştia, ca un adept al „artei pentru artă” să publice doar din plăcere şi din vanitate, dar această opţiune pare de neînţeles la un autor de literatură populară.
Pentru sefişti lucrurile stau altfel. Ei consideră că actul de a publica este un semn de aliniere la idealurile comunităţii. Intră în discuţie şi obţinerea unor satisfacţii ţinând de vanitate, adăugăm noi. Pare logic ca lipsa de interes pentru profesionalizare şi pentru drepturi de autor să ducă la o viziune superficială asupra textului.
Parcurgând comentarii scrise de sefişti, literaţii constată că „filozofia” jurnalistică exprimată în proze este păstrată. Criticii şi istoricii literari sunt preocupaţi să stabilească o scară de valori şi apoi să citească operele alese într-un mod cât mai nuanţat posibil. Comentatorul sefist, în schimb, este absorbit de misiunea sa promoţională, obiectivul său principal fiind argumentarea tezei că sefeul este o literatură de sine stătătoare şi are o identitate distinctă. În acest scop, după cum am mai arătat, el face o serie de piruete dialectice pentru a argumenta teza că sefiştii sunt la drept vorbind nişte scriitori în toată puterea cuvântului. Problema principală a sefiştilor comentatori derivă din paradoxul autonomiei, din asumarea şi trăirea acestuia. Ei lasă impresia că fac critică şi istorie literară, dar în bună măsură doar simulează o asemenea activitate, pentru simplul motiv că textele lor preferate sunt considerate simultan literatură şi mai-mult-decât-literatură. Sprijinirea unei asemenea teze sofistice impune o atitudinea fundamental avocaţială, practic incompatibilă cu obiectivitatea. Tentaţia construirii unor judecăţi de valoare trucate este aproape imposibil de depăşit. Substratul pare a fi o inconfortabilă şi interesantă psihologie de marginal. Nici cei mai avizaţi dintre comentatori, sub raportul culturii literare şi sefistice, nu reuşesc să depăşească pe deplin o anumită criză identitară21.
ARGUMENTĂRI PRO DOMO
Deosebirile dintre mentalitatea literaţilor şi cea a sefiştilor conţin premisa unei cooperări negative, de tipul concurenţei din comerţ sau din sport1. În competiţia pentru succes, literaţii se văd obligaţi să preia anumite teme sefistice, pentru a nu pierde contactul cu evoluţia realităţii non-verbale. Pe de altă parte, pentru a nu se bantustaniza, sefiştii trebuie să ţină cont de regulile profesionale ale literaţilor. Cooperarea dispare în următoarele situaţii: 1. Sefiştii sunt asimilaţi de către literaţi, pierzându-şi condiţia. Literatura fagocitează sefeul. 2. Sefiştii neagă toate cutumele literaturii şi scriu în consecinţă. În primul caz, sefeul se perimă, textele respective migrează în diverse constelaţii (para)literare. Renunţarea sistematică la regulile literaturii, în schimb, măreşte forţa centripetă a sistemului. Sefeul devine interesant pentru un cerc tot mai restrâns de iniţiaţi.
Nici una dintre variantele de mai sus nu se concretizează, sefiştii preferând, cel puţin până în anii din urmă, să preia câte ceva din profesia de literat, inclusiv în domeniul teoretizărilor, fără a renunţa însă la paradoxul autonomiei, aducător de identitate distinctă. Inventând o proprie teorie de tip literar, sefiştii îşi păstrează poziţia contradictorie. Literaţii, în schimb, practică o retorică elitistă. Ei consideră sefeul o literatură de calitate îndoielnică sau chiar dăunătoare. Sefiştii ar dori un ţinut autonom în ţara literaturii, literaţii preferă să-i ţină în afara graniţelor lor.
DOUĂ SURSE
Începuturile fenomenului sefistic în România prefigurează destul de vag mentalitatea autonomistă de mai târziu şi ingredientul esenţial al acesteia: lipsa de preferinţă pentru literatură. Diverşi autorii se interesează de ştiinţă şi de tehnologie, folosesc motive şi modalitaţi sefistice, propun anumite teoretizări ale interesului lor pentru ştiinţă şi tehnică, dar nu consideră că li se cuvine un ţinut literar de sine stătător. Nu există o comunitate sefistă, păstrătoare a unei mentalităţi distincte. Există însă şi câteva excepţii, una fiind Victor Anestin (1875-1918), autor şi personaj reprezentativ pentru ceea ce avea să devină mentalitatea sefistă. Pasionat de astronomie, vulgarizator prolific al acestei ştiinţe, autor de sefeuri rău scrise, jurnalist lipsit de securitate materială, Anestin este semnificativ prin antipatia sa declarată faţă de literatură şi scriitori, faţă de domeniul esteticului, atitudine devenită un ingredient tradiţional al mentalităţii sefiste. Sefiştii români de mai târziu păstrează lipsa de preferinţă pentru literatură, dar o exprimă în forme mai sofisticate, paradoxul autonomiei fiind cea mai importantă dintre acestea. Cornel Robu, cel mai minuţios exeget al lui Victor Anestin, se detaşează net de respectiva atitudine, considerând-o o „boală a copilăriei”, fără nici-o legătură cu sefiştii români evoluaţi de astăzi:
„Fisura logică din poziţia lui Victor Anestin faţă de literatură nu rămâne [...] mai puţin gravă. […] Şi nu doar pentru că trădează o secretă infirmitate spirituală, congenitală conformaţiei sale mentale de autodidact, rămas la acest capitol, estetic, cu o elementară şi flagrantă lacună.”2
În realitate, nu este vorba despre vreo lacună reprobabilă, cu atât mai puţin despre vreo infirmitate, ci despre o preferinţă. Amarele reproşuri făcute de exeget lui Anestin nu sunt temeinice decât în cadrul unei retorici printre altele posibile şi legitime, aceea în favoarea esteticului. Ca şi C. P. Snow3, peste decenii, Victor Anestin afirmă, cu mijloacele jurnalistului, că există două culturi distincte, a oamenilor de ştiinţă şi a literaţilor. Deşi se declară scriitori şi critici literari, adică literaţi, sefiştii nu abandonează, cel puţin până în anii din urmă, preferinţa pentru domenii ale cunoaşterii neinteresante în mod special pentru literaţi. Cum vom vedea, ei încearcă să concilieze cele două culturi, fără rezultate notabile, din punctul de vedere al literaţilor. Preferinţa lui Victor Anestin, brutal dar sincer exprimată, nu dispare practic niciodată, în ciuda diferitelor piruete dialectice. Teza conform căreia ştiinţa şi tehnologia deghizate în haine literare sunt mai interesante decât condiţia umană, înţeleasă în sensul tradiţional al literaturii, n-a dispărut niciodată pe deplin din modul sefist de-a vedea lucrurile. Delimitarea de literatură nu se poate dispensa de o asemenea teză.
A doua prototeoretizare, ca să spunem aşa, derivă din ideologia comunistă. Autorităţile comuniste le acordă sefiştilor anumite avantaje materiale. Aceştia sunt chemaţi să justifice „încrederea acordată”, scriind texte conforme cu directivele lansate de kulturnicii acelor timpuri, sprijinind anumite teze. Optimismul privitor la viitorul comunist, încrederea cvasireligioasă în posibilităţile ştiinţei şi tehnologiei, subordonarea individului uman unor obiective ale colectivităţii, posibilităţile educative ale sefeului sunt cele mai importante. Aceste mituri ale eficienţei sunt preluate din ideologia oficială sovietică a acelor ani4. Este uşor de observat că valorile tradiţionale ale literaturii nu se regăsesc decât parţial în tezele comuniste referitoare la literatura ştiinţifico-fantastică. De remarcat de asemenea faptul că doctrina comunistă referitoare la literatura derivată din ştiinţă şi tehnologie conţine o implicită, mai mult sau mai puţin subtilă, sugestie depreciativă la adresa literaţilor tradiţionali şi a preocupările lor „burgheze” pentru trăirile omeneşti.
Lucrurile evoluează mult faţă de anii când apare colecţia lui Adrian Rogoz, unde dezideratele ideologice de mai sus sunt ilustrate în mod copios. Totuşi mentalitatea sefistă românească păstrează până după anul 2000 anumite sechele ale maladiei ideologice concretizate în texte numite de Cătălin Ionescu „communistic fiction”, în esenţă deosebit de cel occidental prin miturile sale optimiste cu privire la viitor5. Exegeţii de astăzi ai sefeului românesc nu dau o atenţie deosebită acestor lucruri, considerând că este vorba despre o perioadă revolută. Într-adevăr, recunosc ei, a existat o vreme când tehnicismul compromitea sefeurile sub raport literar, dar această epocă este de domeniul trecutului. Comentând scrierile lui Victor Anestin, Cornel Robu, de exemplu, vorbeşte despre o „boală a copilăriei”. Cu alte cuvinte, astăzi sefiştii români trăiesc într-o bună înţelegere cu valoarea estetică. Lucrurile stau aşa doar în principiu. Însăşi teoria specificităţii sefeului în raport cu literatura este condiţionată de o delimitare, explicită sau implicită, de domeniul valorii estetice. Astfel raţionează literaţii, cel puţin. Oricum ar fi, în paradoxul autonomiei există un important ingredient derivat din ideologia comunistă.
RETORICI ALE (NON)APARTENENŢEI
(Non)apartenenţa sefeului la literatură este obiectul principal al disputei dintre literaţii şi sefiştii români, manifestată cel mai adesea sub forma monologului identitar al sefiştilor. Asemănătoare întrucâtva cu diferendele doctrinare dintre reprezentanţii unei biserici-mamă şi cei ai unei secte, această dispută scade în intensitate în anii de după 2000, pe măsură ce sefiştii nu mai sunt sprijiniţi de oficialităţi, iar literaţii sunt nevoiţi să se descurce singuri sub raport material, de regulă prin colaborări în presa scrisă şi la televiziune, de natură să le atenueze mentalitatea elitistă. Vom menţiona câteva dintre cele mai importante tipuri de intervenţii, cu menţiunea că nu ţintim o istorie a ideilor literare/sefistice, urmărind doar elementele constitutive ale unor retorici distincte.
„AVOCAŢI”
În general, sefiştii cu o cultură filologică mai redusă, de regulă proveniţi din intelectualitatea tehnică, trasează o linie de demarcaţie netă între literatura mainstream şi sefeu, a doua categorie fiind socotită superioară sau cel puţin preferabilă. Poziţia intelectuală (şi implicit existenţială, câtă vreme opţiunea de lectură capătă accente pasionale) a acestor sefişti canonici, ingineri, fizicieni, matematicieni, informaticieni etc. nu este defel confortabilă. Pentru a-şi sprijini textele preferate şi a le argumenta independenţa faţă de literatură, ei nu au la dispoziţie o metodologie originală, trebuie să recurgă tot la teoria literaturii. Este drept, în ultima jumătate a secolului trecut s-au acumulat o serie de teoretizări referitoare la sefeu, cele mai multe dintre acestea find scrise în limba engleză. Sefiştii pot să le invoce, fără a găsi însă în ele o metodologie de valorizare independentă de valoarea estetică. În cele mai multe ocazii, sefiştii canonici sunt nevoiţi să recurgă la patosul gazetăresc, caracteristic autodidacţilor, sau la o sofistică dificil de păstrat la niveluri dialectice înalte. Retorica lor poate fi înţeleasă folosind disociaţia propusă de Vernon K. Robbins6 între contraculture şi counterculture, respectiv între cele două moduri distincte de raportare la cultura dominantă.
În opinia acestui autor, contracultura (sau cultura de opoziţie) nu implică decât cel mult o singură generaţie, iar retorica ei este una a negării, exprimând o reacţie de respingere faţă de anumite valori şi practici ale unei alte culturi. Contracultura nu creează o bază alternativă de valori şi nici un alt sistem de înţelegere al unui anumit domeniu al cunoaşterii. În plus, nu dezvoltă un set specific de instituţii, menite să asigure grupului o anumită autonomie. Observăm că există caracteristici contraculturale în pledoariile sefiştilor, dar acestea nu depăşesc un anumit nivel. Excepţia ar fi teoreticienii semidocţi (în sensul culturii literare) de la Jurnalul S.F. Repetatele referiri ale acestora la antielitismul sefiştilor români, cu referire clară la modul cult de-a scrie al literaţilor, precum şi modul lor brutal de-a face critică cvasiliterară fără să ştie cum se procedează au caracteristici contraculturale evidente. O dovadă a apartenenţei contraculturale este şi dispariţia relativ rapidă a revistei şi a mentalităţii corelative acesteia. După ce gruparea de la Jurnalul S.F. s-a dizolvat, sefiştii (inclusiv cei canonici) au revenit la cultivarea tradiţionalei lor relaţii ambigue cu literatura.
Retorica generată de counterculture (cultură alternativă) pare mai apropiată de cea a sefiştilor, prin caracterul ei de erezie culturală:
„Its rhetoric is a culturally heretical rhetoric that evokes ’a new future’, not an alien rhetoric that evokes the preservation of an ’old culture (real or imagined)’. Counterculture rhetoric implies ’alternative mini-cultures which make provisions for both sexes and a wide range of age groups, which are capable of influencing people over their entire life span, and which develop appropriate institutions to sustain the group in relative self-sufficiency’ (at least twenty-five years). Counterculture rhetoric evokes the creation of ’a better society, but not by legislative reform or by violent opposition to the dominant culture.’ [...] In other words, ’social reform is not a preoccupation’ of counterculture rhetoric. It evokes a willingness to live one's own life and let the members of dominant society go on with their ’madness’. Yet, an underlying theme is the hope of voluntary reform by the dominant society in accord with the new model of ’the good life’. Fully developed counterculture rhetoric expresses a constructive image of a better way of life.”7
Operând cuvenitele translaţii din câmpul vieţii reale în cel al lecturii, observăm similitudini frapante. Sefiştii nu sunt nişte reformatori sociali, nu vor să impună vreun nou model pentru a ajunge la o „viaţă mai bună”. Le sunt caracteristice, în schimb, longevitatea culturală şi capacitatea de-a crea instituţii, fie acestea şi destul de fragile în raport cu acelea consolidate de literaţi. Ei reuşesc de asemenea să implice în comunitatea lor persoane din grupuri sociale diferite, spre deosebire de maximaliştii contraculturali, sprijiniţi de oameni aflaţi la prima tinereţe. Şi în această împrejurare iese la iveală asemănarea dintre comunitatea sefistă şi grupările creştine neoprotestante, adepte ale dogmelor biblice, dar propunând retuşuri importante ale acestora, precum şi ale ritualurilor. După cum neoprotestanţii nu se rup total de doctrina creştină originară, sefiştii nu se despart totalmente de literaţi, în primul rând fiindcă scriu şi citesc texte cvasiliterare. O altă asemănare este anularea cât mai deplină a emoţiei actului de-a scrie şi a celui de-a citi. Bisericile creştine tradiţionale (cea ortodoxă într-un mod mai accentuat) pun în centrul practicii lor sacramentale generarea unor emoţii, prin mijloace magice. Diversele varietăţi de protestantism, în schimb, înlătură asemenea elemente, punând în centrul credinţei opţiunea raţională şi exprimarea ei prin adoptarea unor principii morale.
Teoreticienilor literari de profesie, pledoariile sefiştilor canonici le par naive şi amatoristice. Membrii mişcării sefiste, în schimb, le găsesc îndreptăţite şi demne de-a fi asumate.
Când se decid să devină teoreticieni, sefiştii cu pregătire filologică aduc argumente mai nuanţate, tipul counterculture al retoricii lor fiind vădit. Dacă autorii tip contraculture susţin teza că sefeul este altceva decât literatura, filologii „convertiţi” susţin că sefeul este un fel de literatură. Partizanatul lor este mai temperat, fără a lipsi vreodată. Reprezentativi pentru această categorie sunt Florin Manolescu, Mircea Opriţă, Cornel Robu şi Radu Pavel Gheo. Argumentaţiile respective se află, în general, la un bun nivel profesional, în sens literar. Literaţii le pot reproşa un punct de plecare sofistic, precum şi încercările de-a prezenta drept literatură unele sefeuri.
Florin Manolescu introduce în discuţiile româneşti despre sefeu, generosul raport de 90% - 10%:
„Într-o proporţie de aproximativ 90%, literatura S.F. este o literatură populară (numită şi literatură de consum, paraliteratură sau Trivialliteratur), cu o valoare estetică şi de cunoaştere foarte redusă.”8
O afirmaţie interesantă, dar rămasă fără urmări în cartea respectivă, constată literaţii. Teoreticianul nu descoperă un criteriu original de departajare a celor două categorii de sefeuri, indiferent faţă de valoarea literară. Unele afirmaţii ale sale, de tipul:
„... literatura S.F., obiectul de cult al fanilor, este literatură pe o cale proprie”9
sau
„... S.F.-ul exigent şi grav reprezintă o literatură a celor mai importante probleme ale omului, ca specie, o literatură vie, aflată din punct de vedere al semnificaţiei umane, cu un pas înaintea literaturii de azi. Cele patru serii de schimbări radicale din cea de a doua jumătate a secolului XX, explozia demografică, explozia de automatizare, explozia de informaţii şi explozia de libertate, cum le numeşte Asimov, sunt, toate, teme ale literaturii S.F.”10
nu conţin vreo metodă originală de valorizare, independentă de căutarea literarităţii. Aşa stând lucrurile, cartea lui Florin Manolescu rămâne, în opinia literaţilor, o meritorie cercetare de tematologie. Sub aparenţa obiectivităţii, ea este dominată discret de paradoxul autonomiei sefiste. Literatura S.F. (1980) lansează, în plus, proiectul „invaziei” sefiste în literatură, utopic din punctul de vedere al teoriei literare:
„... pentru a deveni o literatură matură, orice S.F. trebuie să îndeplinească două condiţiuni:
1. Să devină conştient de propria lui tradiţie.
2. Să pătrundă în conştiinţa criticii şi a istoriei generale a unei literaturi.”11
În opinia literaţilor, sefeurile pot pătrunde în istoria literaturii numai ca literatură, nu şi ca sefeuri. Mânat de preferinţa sa necondiţionată de lectură şi de asumarea paradoxului autonomist, teoreticianul neglijează acest aspect esenţial.
Posteritatea ideilor din cartea lui Florin Manolescu este îndelungată. Multă vreme, sefiştii români se arată mâhniţi de insuficienta atenţie acordată de criticii şi istoricii literari producţiilor lor. În acelaşi timp, ei îşi păstrează intactă convingerea că textele preferate de ei sunt cea mai bună literatură cu putinţă. Încercările lor de-a simula mecanismele vieţii literare în comunitatea sefistă românească se datorează şi cărţii lui Florin Manolescu.
În context, interesează opiniile lui Radu Pavel Gheo, din Despre science fiction (2001). Pasionat de sefeu, dar având cultură filologică şi bun gust literar, acest teoretician conchide:
„... într-un anumit sens, nu există literatură science fiction(sintagmă oricum pleonastică). […] literatura nu poate fi – până la urmă – decât bună sau proastă. […] am încercat – nu primul, dar mă tem că printre primii – să plasez SF-ul într-un context literar general şi să-l analizez cu instrumentele criticii şi teoriei literare, fără a-i ignora diferenţa specifică.”12
Date fiind cutumele mişcării sefiste de la noi, Radu Pavel Gheo nu abandonează pe deplin paradoxul autonomiei, în ciuda precizării de mai sus. (Aceasta este sugerată prin sintagma diferenţa specifică.) Ca urmare, unele dintre analizele sale sunt permisive, fardând cu delicateţe realitatea estetică modestă a unor texte scrise de sefişti români. Dacă ar fi procedat cu deplină sinceritate, autorul ar fi riscat “excomunicarea”.
Nu discutăm gusturile literare sau sefiste ale unui teoretician sau ale altuia. Reţinem, în schimb, posibilitatea unui mecanism al preferinţei. Este aproape sigur că Radu Pavel Gheo şi-a dat seama că lucrarea sa ar fi arătat altfel în condiţiile unei depline obiectivităţi estetice. Ce l-a determinat atunci să “trişeze” puţin? Se pare că a intervenit ceva asemănător dependenţei. La prima vedere, preferinţa pentru sefeu, în defavoarea literaturii, pare un act intelectual derizoriu. Adversarii sefeului astfel o şi descriu. Privind însă lucrurile de pe celălalt versant, perspectiva se schimbă. Opţiunea pentru lectura sefistică, una dintre cele posibile, nu poate fi condamnată din principiu. Suficient colorată emoţional, asumarea paradoxului autonomiei capătă un prestigiu subiectiv remarcabil.
Încercarea lui Radu Pavel Gheo de-a depăşi tradiţionalul partizanat sefist şi suportul sofistic al acestuia se opreşte, după cum s-a văzut, undeva la jumătatea drumului. Pasul decisiv ar fi însemnat, în fapt, o părăsire a mişcării sefiste, probabil frustrantă. Principala forţă centripetă a mişcării sefiste este tocmai asumarea paradoxului. Radu Pavel Gheo n-a reuşit să sacrifice confortul psihic oferit de apartenenţa la comunitate atât de mărinimoasă precum cea sefistă, în favoarea adevărului estetic.
Cartea lui Mircea Opriţă, Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară - , ridică asumarea paradoxului la un nivel încă neatins de comentatorii şi teoreticienii sefeului românesc. Erudit în domeniul său preferat, posesor al unei scriituri suple, autorul porneşte de la premisa că sefeul este o parte distinctă a marii literaturi. El adoptă astfel teoretizările lui Florin Manolescu. Concluzia sa este foarte optimistă:
“Avem o anticipaţie poate mai puţin speculativă, dar în orice caz mai literară decât a multor altora. În ciuda semnelor contrarii, literaritatea pare să fie o trăsătură fundamentală a SF-ului românesc.”13
Afirmaţia referitoare la literaritate este o inexactitate explicabilă prin dorinţa autorului de-a se alinia cât mai deplin ethosului sefistic, de-a dovedi că şi-a asumat definitiv paradoxul autonomiei.
Argumentându-şi convingerea, Mircea Opriţă analizează o profuziune de sefeuri, manifestând o îngăduinţă critică demnă de un Perpessicius. Cu nesfârşită complezenţă, în monumentalul volum sunt menţionaţi toţi autorii români de sefeuri. Până şi celor mai modeste texte le sunt găsite calităţi demne de luat în seamă. Literaţii constată că nu este de fapt vorba despre o istorie literară, epurată de textele nesemnificative estetic, ci despre o enciclopedie a sefiştilor români. Generoasa afirmaţie despre literaritate rămâne o licenţă critică, tonică probabil pentru sefişti, dar îndoielnică pentru istoricii literari.
Anticipaţia românească este cel mai semnificativ exemplu de asumare a paradoxului sefist. În viitorul apropiat, este greu de presupus că vreun sefist român va reuşi să atingă o anvergură asemănătoare. Sacrificând, din punctul de vedere al literaţilor, adevărul estetic, Mircea Opriţă pledează pentru paradoxalul adevăr sefistic: sefeurile sunt un fel de literatură, dar valoarea lor esenţială este independentă de literaritate.
Cornel Robu14, duce mai departe încercarea de legitimare raţională a paradoxului sefistic, al autonomiei contradictorii faţă de literatură. Nu este vorba despre un demers de tip jurnalistic, precum pledoariile tradiţionale ale sefiştilor români. Eseistul apelează la argumente erudite, citând numeroşi esteticieni, de regulă dintre cei clasici, precum Kant, Schiller, Edmund Burke, Poe. Scriitura sa este agreabilă, iar digresiunile umoristice sunt numeroase. Spre deosebire de literatură, susţine Cornel Robu, sefeurile nu produc doar plăcere estetică. Acest fel de texte îi induc cititorului, în plus, the sense of wonder, senzaţia de uimire, de miracol. În opinia eseistului, această calitate specifică “dă expresie unei epifanii a sublimului”15. Spectaculoasă şi plauzibilă la prima vedere, teoria se întemeiază pe un sofism, în opinia prezumată a teoreticienilor literari. Sublimul16 este prin natura lui inaccesibil oricărei reprezentări prin imagini. El este accesibil doar intuiţiei nemijlocite. Prin urmare, nu este necesar să citim sefeuri pentru a avea „revelaţia” sublimului matematic (referitor la imensitatea lumii) sau a celui dinamic (referitor la puterea nesfârşită a lumii). Este suficient să contemplăm un apus de soare sau să privim la televizor imagini cosmice. În plus, conceptul de sublim, într-o măsură mai accentuată decât acela de frumos, suferă în contemporaneitate o anumită demonetizare. Pe fondul unei degradări a valorilor romantice, „sublim” este folosit astăzi mai degrabă în mod ironic, semnalând o mutaţie de mentalitate. Atunci când contemplă imensitatea cosmică, omul de azi înclină mai degrabă să-şi imagineze un meteorit ameninţător şi mai puţin să se lase în voia emoţiilor dureroase generate de sentimentul sublimului.
Se pare că teoria lui Cornel Robu este o premieră mondială, apreciată ca atare de teoreticienii sefeului. Noi reţinem din ea mai ales sugestia că sefeul este altceva decât literatura. Exprimând o asemenea intuiţie, Cornel Robu se dovedeşte un deschizător de drumuri, prefaţând epoca actuală, când tradiţionala retorică a apartenenţei sefeului la literatură este învechită şi, s-o spunem, plictisitoare. Esteticianul clujean este original şi prin maniera de a-şi concepe cărţile. Mircea Opriţă, în masiva sa istorie a sefeului românesc, respectă cutumele profesionale instituite de literaţi. Citează cu măsură, reuşeşte o tonalitate de tip academic, aparatul său critic este conceput în stil tradiţional. Cele două ediţii ale lucrării sale, pot fi eventual contestate sub raportul ideilor, nu şi ca performanţă profesională. Altfel procedează Cornel Robu. Citatele oferite de el sunt neobişnuit de lungi şi de numeroase, ocupând probabil o jumătate din carte, dacă nu cumva mai mult. Eseistica se transformă astfel într-o acţiune de antologare. Având o pasiune pentru sefeurile de limbă engleză, autorul traduce lungi pasaje din acestea, oferindu-le în stil promoţional cititorilor săi. Meritele sale de traducător sunt incontestabile. În plus, cele două cărţi conţin nesfârşite liste de titluri înrudite tematic, nerelevante pentru un istoric literar. Astfel, în O cheie pentru science-fiction există o copioasă anexă intitulată Maniera de intitulare în science-fiction. Titluri parolate, iar în Paradoxurile timpului în science-fiction, se află o continuare, numită Timpul ca parolă în titlurile sf. Efortul tematologic al autorului este uriaş. La acestea se adaugă preferinţa pentru digresiuni, de regulă inserate într-un stil ludic. Niciodată un istoric literar tradiţional nu întreprinde ceva asemănător. Mai întâi, pentru că are în vedere nişte unicate estetice, iar clasificarea acestora după criterii cum ar fi titlurile i s-ar părea un fel de apostazie. Apoi, pentru că „religia frumosului” îl împiedică să practice zeflemeaua, fie aceasta şi doar implicită, în stil postmodernist. Modul amuzat-descriptivist al lui Cornel Robu semnalează depăşirea unei asemenea atitudini.
Cele două cărţi ale sale sunt destinate în mod vădit sefiştilor şi mai puţin sau chiar deloc specialiştilor în literatură. Aceştia din urmă i-ar găsi şi un alt neajuns, în afară de cele menţionate mai sus. Astfel, n-ar scăpa necriticată risipa fenomenală de cuvinte. Situaţia specială a lucrărilor de acest gen ne determină însă să credem că nu va fi cazul. Cartea nu va fi criticată, după cum n-a fost nici cea semnată de Mircea Opriţă. Teoreticienii literari nu iau asemenea cărţi în serios, iar sefiştii, cuprinşi de reconştinţă în faţa unor tomuri atât de masive, nu au şi nu vor avea decât cuvinte de laudă pentru ele. Sunt reacţii-tip. Chiar şi când nu sunt de acord cu teoria unui membru al comunităţii lor (desigur dacă nu cumva este vorba despre vreun „eretic”), sefiştii sau simpatizanţii comunităţii sefiste recurg la dojeni nespus de blânde, aşa cum procedează Sorin Antohi, atunci când comentează prima carte a lui Cornel Robu:
„Dar originalitatea interpretării lui Cornel Robu [...] este indubitabilă! Putem să respingen cât vom voi teza foarte simplă a lui Cornel Robu, putem să-i demontăm demonstraţia (între altele reproşându-i lectura reducţionistă a surselor); nu cunosc teorii rezistente la astfel de încercări! Importantă este noutatea perspectivei, abilitatea susţinerii ei, pentru a nu mai vorbi despre efectul secundar atât de scump fanilor: aducerea SF-ului în zona cea mai onorabilă, ba chiar prestigioasă, a dialogului intelectual.”17
Cărţile lui Cornel Robu sunt ilustrative şi pentru ceea ce am numi patos sefistic, semnul asumării depline a paradoxului. Nici-un dubiu nu umbreşte preferinţa ireversibilă a autorului. O dovadă sunt şi accentele emoţionale, neobişnuite într-o cercetare ştiinţifică. În loc să înşire imperturbabil argumente şi citate, Cornel Robu pare a avea starea de spirit năvalnică a unui îndrăgostit. Într-un citat din Alexei Panshin, el îşi descoperă propriile trăiri. Este vorba despre momentul când cititorul se transformă într-un sefist fervent:
„...a fost teamă, şi veneraţie, şi fior, şi cutremurare, şi putere, şi adevăr, ca şi cum timp de-o scurtă clipă o zeiţă fi şi-ar fi ridicat vălul în faţa mea”.18
Este descrierea unei revelaţii mistice. Greu de găsit un text mai potrivit pentru sugerarea momentului când paradoxul sefistic este asumat.
O categorie interesantă este formată din câteva teoretizări pretenţioase, unde retorica de tip contracultural de la Jurnalul S.F. este reluată la un nivel aparent academic. Din punctul de vedere al literaţilor, aceste texte fac parte din ceea ce s-ar putea numi critică populară. Primul exemplu este un articol apărut într-o publicaţie universitară19. Alături de susţinerea cunoscutului paradox aflăm aici şi referiri la calitatea transliterară a sefeului. După ce trec în revistă o serie de opinii referitoare la postmodernism, autorii încep brusc bine cunoscuta pledoarie. Se precizează că sefeul nu face parte din literatura populară, ci din cea cultă, împreună cu fantasticul şi cu horror-ul. Literaturile imaginarului s-ar afla într-un raport de opoziţie cu modelul realist. Întregului text îi este specifică o anumită vâscozitate argumentativă. Iată un exemplu:
„De aceea vom conştientiza un singur sens al postmodernismului literar: realul transformat în ficţional datorită limitelor tehnice ale limbajului.”20
Greu de înţeles ce vor să spună de fapt autorii, constată literaţii. Aceeaşi impresie o au aceştia din urmă atunci când se trece la discutarea sefeului în ceea ce acesta are specific. După ce includ sefeul printre „literaturile imaginarului”, autorii arată:
„Raportându-ne le science fiction, am evitat să-l descriem ca pe un gen literar, după modelul altor genuri cu care se înrudeşte, de altfel: fantasy, horror, poliţist, detectivistic, de aventuri etc. Reţinerea noastră în etichetarea imediată ca ’gen’ provine din resursele domeniului SF de a pătrunde în sfera comportamentală.”21
Cu vădită stângăcie stilistică, autorii par a se referi la calitatea lecturii sefistice de-a induce şi de-a întreţine un mod existenţial distinct. Este sugerată ideea că sefeul nu este de fapt literatură.
Un volum ilustrativ pentru critica sefistă, echivalent conceptual al literaturii populare, este SCIENCE FICTION. Definiţii. Origini. Fondatori, de Mircea Naidin22.Autorul, cadru universitar, ne oferă o improvizaţie îndoielnică, dovedind că studiile filologice nu conduc neapărat la acribie. Satisfăcătoare pentru sefişti, cartea are suficiente neajunsuri pentru literaţi. Aceştia din urmă descoperă numeroase semne ale veleitarismului. Cea mai mare parte a cărţii pare a fi formată din fragmente traduse23 din lucrări de referinţă. Autorul lansează şi o serie de speculaţii desemnate drept contribuţii personale, multe dintre ele discutabile sub raport logic. Sunt manifestări ale unui efect de enclavă. Scriind pentru sefişti şi ştiind de la bun început că aceştia, din principiu, vor fi complezenţi24 faţă de cartea sa, autorul lasă deoparte prudenţa ştiinţifică, îndoiala metodologică şi scrupulul stilistic. El scrie cu lipsa de ezitare a unui jurnalist expeditiv, fără teamă de improprietăţi şi formulări hazardate. O asemenea atitudine, scuzabilă într-un articol de ziar, are efecte nedorite într-o carte, sunt de părere literaţii. Caracteristică pentru autorul de critică populară este şi preluarea jurnalistică a unor opinii ale altora, fără a cita vreo sursă, atunci când discută despre natura extraliterară a sefeului, prezentând ipoteza ca şi cum i-ar aparţine25. Dincolo de slăbiciunile profesionale, în sens literar, reţinem apartenenţa autorului la o atitudine neuzuală printre sefiştii cu studii filologice, caracteristică mai degrabă pentru „tehnocraţi”.
Adepţii unei retorici de tip counterculture sau ai uneia de nuanţă contraculturală, prezentaţi mai sus, fac parte în egală măsură din categoria „avocaţilor” înfocaţi ai sefeului. Din familia lor spirituală, în chip de rude îndepărtate, ţin şi susţinătorii ocazionali ai genului, de felul lui Silvian Iosifescu sau Ov. S. Crohmălniceanu26. Practicanţi ai neutralităţii binevoitoare, cei doi scriu despre sefeu fără să arate că îl consideră inferior sau superior literaturii. Semne ale unei preferinţe pentru literatură pot fi totuşi detectate. Astfel, Silvian Iosifescu plasează sefeul într-o categorie implicit paraliterară (literatura de frontieră), iar aprecierile sale sunt mai degrabă politicoase decât aprobative. Ov. S. Crohmălniceanu, la rândul lui, pare amuzat atunci când vorbeşte despre sefeu, sugerând astfel că este totuşi vorba despre un gen minor, deşi agreabil prin anumite realizări ale sale. Cu precauţiile explicabile ale unor profesionişti, cei doi teoreticieni sprijină sefeul prin simplul fapt că îi acordă atenţie. Retorica lor este una de tranziţie spre atitudinea de neutralitate culturală cultivată de istoria mentalităţilor.
Retoricile româneşti ale (non)apartenenţei sefeului la literatură capătă un plus de claritate, atunci când le comparăm cu unele demersuri similare din alte spaţii culturale, dominate şi acestea, direct sau indirect, tot de paradoxul identităţii.
Înlocuirea valorii estetice prin valoarea de comunicare şi anticiparea modului de-a vedea lucrurile al unor istorici contemporani ai mentalităţilor apar la Robert Escarpit, cu mai bine de trei decenii în urmă:
„Avem, oare, dreptul să confundăm judecata estetică – operaţie practicată de o neînsemnată minoritate de cititori – şi comunicarea literară – fenomen infinit mai larg, de masă, mai complex şi de natură cu adevărat colectivă?”27
Adevărul că respectivele concepte fac parte din categorii diferite şi drept urmare nu are rost să fie comparate este pus între paranteze, lansându-se astfel un sofism menit să facă şcoală. Practicând denegaţia retorică, Robert Escarpit, jurnalist fervent şi autor al câtorva sefeuri, nu critică o confuzie, ci o promovează el însuşi, făcând astfel o discretă reverenţă către partizanii literaturii populare, implicit ai modului sefistic de-a scrie, ai ideii că talentul inefabil şi profesionalismul promovate de către o minoritate de literaţi, precum şi judecata estetică a acestora sunt, la urma urmelor, nişte vorbe goale. Desigur, Escarpit nu recunoaşte vreodată că nu este obiectiv atunci când compară literatura elitelor cu aceea destinată lecturii populare, dar anumite nuanţe sunt revelatoare:
„Dacă se admite că faptul literar este un fapt social, atunci nu poţi acorda grade în cadrul ’literarităţii’. Calitatea operei trebuie să se definească ea însăşi în termeni furnizaţi de societate. [...] Pentru fiecare epocă şi aproape fiecare operă în parte, ar trebui să măsurăm intensitatea comunicării literare, să descifrăm relaţiile dintre ’codul’ operei şi cel al unui anume public, să apreciem motivaţiile şi efectele lecturii...”28
Spre indignarea literaţilor şi spre satisfacţia sefiştilor, sociologul afirmă în subtext că aprecierile esteticienilor şi ale criticilor literari de profesie nu contează prea mult, important fiind în ce măsură o carte este citită sau nu. Se pare că obţinerea unei poziţionări absolut obiective faţă de cele două percepţii ale literaturii este practic imposibilă. Însuşi Robert Escarpit, sociolog literar situat teoretic pe o poziţie de imparţialitate, se dovedeşte a fi un “neosefist” avant la lettre, o rudă culturală mai rafinată a teoreticienilor de la Jurnalul S.F. El prezintă într-un mod obiectiv, sub raport formal, argumentele elitei literare, dar pactizează discret cu oponenţii acesteia, atunci când sugerează că, în fond, criteriul sociologic este superior celui estetic.
Ilustrări mai recente, ale aceleiaşi mentalităţi discret antielitiste, datând din 2000, sunt comentariile semnate de universitarul francez Roger Bozzetto, în Ecrits sur la Science-Fiction : textes critiques (selecţie din cărţi şi articole despre sefeu publicate după 1990)29. Ideile strategice ale acestui autor sună adesea ciudat de familiar pentru amatorul român de comentarii asupra sefeurilor, eventual surprinzătoare fiind sporita forţă dialectică vădită de text.
Inventariind teoretizările apărute în limba franceză înainte de 1980, Roger Bozzetto conchide că promovarea strict estetică a sefeului, cel puţin a celui francez, nu mai este actuală. În anii ’50, în schimb, aşa ceva este posibil, întrucât relaţiile sefeului francez cu „instanţele de legitimare” literară sunt amiabile. Atunci, sefeurile unor autori cu succese literare anterioare sunt acceptate fără probleme de critica literară. Ne amintim, în context, de primirile foarte elogioase făcute de literaţii români celor două volume de sefeuri ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, când pare să fi funcţionat acelaşi mecanism, cu o întârziere de trei decenii.
Ulterior, în opinia lui Roger Bozzetto, situaţia se schimbă. Sefeurile nu mai sunt incluse în circuitul cult al receptării, în sensul că nu mai sunt mediatizate de către instanţele literare, ajungând direct la cititori. Etapa următoare este a constituirii unei critici interne. Sefiştii îşi construiesc propriile instanţe de valorificare, recunoscând astfel că textele lor preferate sunt de fapt paraliteratură, adică o realitate socială paralelă literaturii şi în nici-un caz inferioară acesteia. Ajuns în acest punct al discuţiei, Roger Bozzetto caută argumente identitare, în stilul atât de cunoscut sefiştilor români. Dificultatea sa principală, „clasică” de altfel, este să promoveze un mod de valorizare al sefeurilor independent de semnificaţia estetică a acestora. Cum s-a văzut, o asemenea performanţă este extrem de dificilă, dacă nu cumva imposibilă, din punctul de vedere al literaţilor. Despărţindu-se de literatură, Roger Bozzetto întâmpină şi o altă dificultate, la fel de rezistentă. El este constrâns de tradiţia culturală să păstreze cele mai multe dintre mecanismele intelectuale impuse de literaţi de-a lungul timpului. Golite de interesul pentru valoarea estetică, acestea sunt chemate să funcţioneze „împotriva naturii”. Un salto mortale dificil este cerut şi atunci când metodologia criticii sociologice este chemată să suplinească lipsa criteriului estetic de apreciere.
În schimb, demersul universitarului francez funcţionează perfect la nivelul enunţurilor de principiu, derminându-ne să-l încadrăm în categoria retoricii tip counterculture. El citează aprobativ, de exemplu, o ripostă antielitistă, semnată de Eva Kushner:
„La notion de littérature ainsi que son histoire sont relatives a` l'épistémé d'une société et d'une culture données, a` un moment de leur histoire.[...]” Il nous semble qu'apre`s une saine réaction contre un Pantheon étroitement littéraire un nouvel équilibre soit en train de s'établir entre le ‘littéraire’ et le ‘paralittéraire’ ou plutôt que leur opposition me^me sera dépassée au profit d'une saisie globale du discours d'une époque dans ses aspects formels mais aussi idéologiques et pragmatiques.”30
La rândul lui, Roger Bozzetto consideră că infraliteratura este un concept inactual, întrucât sugerează o pretinsă inferioritate a literaturii populare, inclusiv a sefeului, faţă de literatura acceptată de elită:
„En effet situer la science-fiction, par exemple, dans la littérature ou l'infra littérature n'a aucun sens en soi : la place d'un genre dans le syste`me littéraire global n'est jamais fixée une fois pour toutes, elle varie et ses configurations peuvent e^tre rendues visibles par la mise en évidence des circuits empruntés.”
În schimb, conceptul de paraliteratură, exprimând o alternativă culturală întru totul legitimă a literaturii, este acceptabil:
„C'est-a`-dire construire un lieu ou` une culture propre s'exprimera et se fera connaître, avec ses prix, ses critiques, ses auteurs, et ses valeurs spécifiques mais loin d'e^tre coupées de la culture dominante, ou me^me de la littérature de mainstream. […] La S.-F. “s'autorise d'elle-me^me” et se constitue en paralittérature : se dotant de ses propres instruments d'évaluation, de structures internes de légitimation, elle s'invente une orthodoxie.”31
În 1980, Florin Manolescu le recomandă sefiştilor români intrarea în literatură, respectiv în conştiinţa de sine a acesteia. Aceştia îi urmează cu sfinţenie sugestia, cu rezultatele schiţate mai sus. Roger Bozzetto, ilustrând o mentalitate schimbată, propune contrariul, renunţarea la intrarea în literatură şi consolidarea unei cvasiliteraturi paralele. Cum sefeul are haină literară, inventarea unor noi instrumente intelectuale de valorificare, în afara celor impuse de literatură, este dificilă. De îndată ce se părăseşte terenul tematologiei, spun literaţii, discursul de promovare a sefeului este foarte anevoios. Cum se vede, paradoxul autonomiei este extrem de rezistent.
„PROCURORI”
Spre deosebire de „avocaţi”, „procurorii” consideră că sefeul n-are o valoare estetică semnificativă, find de fapt o literatură de mâna a doua. Retorica lor elitistă cunoaşte câteva grade de virulenţă. La un prim nivel s-ar afla expedierile politicoase ale sefeului către zonele insalubre ale literaturii de slabă calitate. Semnificativ pentru această categorie este Dumitru Micu, într-o Scurtă istorie a literaturii române, din 1996, unde face efortul de a menţiona un număr de sefişti. Gestul istoricului literar, democratic şi antielitist, nu este tocmai uzual. De regulă, criticii români sunt distanţi sau chiar aroganţi faţă de sefişti. Deşi precizează explicit că este vorba despre o literatură de rangul al doilea, destinată lecturii nepretenţioase, Dumitru Micu ilustrează cea mai palidă formă de bunăvoinţă faţă de sefişti, cea a menţionării minimalizatoare a sefeului. Acesta:
„...nu-şi poate impune drept ţel specific rafinamentul artistic [deoarece] în obiectivul [lui] nu are cum intra psihologia, studiul caracterologic, pictura de medii, analiza socială".
Într-o lucrare anterioară, criticul considera că menirea sefeului este
„să desfete [intelectul], asemenea unei algebre vesele, asemenea jocului de şah, asemenea dezlegării cuvintelor încrucişate"32
În articolul de unde provin citatele de mai sus, Györfi-Deák György, unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai sefeului românesc din ultimii ani, aflat deocamdată la nivelul articolelor de revistă, dar promiţând lucrări de mai mare întindere, găseşte totuşi că demersul lui Dumitru Micu, aparent dezavantajos, „face bine” genului, pentru că atrage atenţia altor istorici literari asupra lui. Este o atitudine standard. Sefiştii sunt bucuroşi, dacă literaţii îi bagă în seamă. Această satisfacţie „masochistă” se estompează până la dispariţie în mentalitatea neosefiştilor de după anul 2000.
Numeroşi critici şi istorici literari nu se pronunţă asupra sefeului, păstrând o tăcere dispreţuitoare. Alţii, puţini la număr, îl socotesc neconvingător ca literatură. Mircea Opriţă citează câteva aprecieri de acest gen, dovedind că pentru un sefist orice opinie despre textele sale preferate, fie şi negativă, este preţioasă, cu atât mai mult atunci când este emisă de o personalitate importantă. Istoricul sefeului românesc îi citează pe Vladimir Streinu, Ştefan Augustin Doinaş şi Alexandru Philippide. Opiniile ultimului sunt în mod special reprobative. Philippide consideră că genul este un hibrid „produs între pseudoştiinţă şi pseudoliteratură” şi prevesteşte pieirea lui:
„fie din cauză că progresul ştiinţei întrece închipuirea scriitorului, fie din cauză că această închipuire se rătăceşte de la început într-un neverosimil atât de flagrant, încât, în loc să uimească pe cititor, îl indispune fără nici un efect, nici de curiozitate, nici de artă.”33
Opiniile lui Alexandru Philippide ţin de retorica respingerii. Sefeul este socotit o literatură eşuată. Comentându-le, Mircea Opriţă recurge la un argument devenit tradiţional, reproşându-i lui Alexandru Philippide confuzia între totalitatea genului şi partea cea mai „slabă” a acestuia. Dacă preopinentul lui ar putea să-i răspundă, i-ar spune că literatura foloseşte uneori motive şi teme sefistice, dar aceasta nu înseamnă că se transformă în sefeu. Aflăm în această mică polemică esenţa disputei teoretice dintre literaţi şi sefişti.
O obiecţie demnă de reţinut se află şi într-o referire a lui Nicolae Manolescu la o antologie de sefeu românesc apărută în Belgia:
„Impresia mea, citind, a fost că psihologia naiv-schematică din majoritatea naraţiunilor e datorată unei limite a genului: e vădit adăugată, ca o podoabă, cum era în literatura exotică sau cum este în romanul poliţist. [...] Neşansa naturală a unei asemenea literaturi este de a nu fi esenţial literatură: adică psihologie.”34
Este un alt exemplu de retorică a respingerii. Sefeul este cotat drept altceva decât literatură, de fapt ca literatură proastă. Obiecţile respective sunt corecte, în privinţa sefulturii. Este interesant modul cum reacţionează Cornel Robu la asemenea afirmaţii, în stilul său „despletit”:
„Din principiu şi prin definiţie i se poate pretinde unui scriitor de science fiction, ca liminar ’barem de calificare’, doar ceea ce s-ar putea numi ’mica psihologie de campanie S.F.’: un minimun de penetraţie psihologică, siguranţa şi firescul orientării neezitante pe eşichierul psihologiei ’canonice’, ’generice’, în care omul e prezent mai întâi ca specie, apoi ca ’temperament’, şi abia în cele din urmă ca individ. Expedienţă psihologică necesară şi suficientă, perfect funcţională, întrucât abisurile ştiinţificţiunii nu sunt psihologice, sunt prin definiţie ontologice.”35
Este o mostră remarcabilă de retorică identitară a sefiştilor români. Literaţii pot să-i reproşeze lui Cornel Robu anumite „alunecări” semantice (ontic devine ontologic, de exemplu), precum şi transformarea subiectivă a sefeului într-un instrument de reflecţie suprarealist de performant. Ei recunosc însă şi faptul că patosul argumentativ al lui Cornel Robu, fie şi discutabil sub raport estetic şi filozofic, are un anumit prestigiu retoric, independent de adevărurile exprimate. Pentru sefişti, acesta din urmă este mai mult decât suficient şi deosebit de flatant.
Asemenea opinii sunt parţial confirmate de instanţa academică:
„Accentul cade aici [în sefeuri] pe justificarea ’ştiinţifică’ a unor acte ce par a ţine de fantasticul pur, pe specularea literară a unor teorii şi ipoteze ştiinţifice, uneori chiar confirmate de progresul cunoaşterii, dar care rezistă în plan artistic în măsura în care ficţiunile respective sunt plauzibile din punct de vedere literar”.36
De remarcat faptul că această definiţie de dicţionar este mai elastică, evitând să exprime idiosincrasia referirilor citate anterior. Sefeurilor li se dă o şansă, de altfel cu totul rezonabilă.
Să adăugăm şi o altă nuanţă căpătată de retorica nonapartenenţei, anume cea a denunţării indignate, în stil gazetăresc, nu fără o anumită ingenuitate intelectuală. Dan Stanca porneşte de la convingerea că sefeul este o diversiune, prin practicarea desacralizării. Consecinţa atitudinii profane a autorilor de sefeuri este, în opinia sa, incapacitatea de a simţi şi de a construi mistere, dar nu şi enigme. Explicaţia stă faptul că sefeul este rodul mentalului, „nu provine din trăire, din experienţa autentică a vizionarismului”. Lipsiţi de acces la mister, spre deosebire de autorii de literatură fantastică, sefiştii îşi văd barat drumul către marea literatură. În plus, ei au dorinţa de a
„răsfăţa vulgul […] obsesia de-a stârpi adevăratele elite şi de-a le uzurpa [...] prin crearea unei categorii de aşa-zişi cunoscători ’iniţiaţi’ care, bineînţeles, nu au nici-o legătură cu iniţierea spirituală şi chiar o abolesc.”
Apogeul retoric este atins prin folosirea strunei inchizitoriale:
„Şi oare nu artificialul, mentalul, convenţionalul sunt vicleşugurile Satanei pentru a nu crede în existenţa sa şi, implicit, nici în viaţa de dincolo de viaţă a Tatălui Ceresc?”37
Obiecţiile lui Dan Stanca au o anumită acoperire în fapte. Este evident, de exemplu, că sefeurile au un substrat anticreştin. Este de asemenea vădită lipsa de interes a sefiştilor pentru latura emoţională a vieţii şi preferinţa lor pentru construcţiile cerebrale.
Interesantă, în context, este şi patima elitistă a jurnalistului. Dacă ceilalţi contestatari ai sefeului, citaţi mai sus, rămâneau între limitele unor contestări moderat urbane, Dan Stanca găseşte o tonalitate foarte virulentă în intervenţia sa. Citindu-i spusele, realizăm că sefiştii au printre literaţi adevăraţi „duşmani”, lucru foarte flatant pentru ei. „Afurisenia” rostită de un reprezentant al „bisericii-mamă” le semnalează „schismaticilor” că sunt realmente luaţi în seamă.
Retorica identitară a sefiştilor, implicit antiliterară, poate fi descrisă prin compararea argumentelor de tip contraculture şi counterculture. În ceea ce priveşte retorica respingerii sefeului, caracteristică literaţilor, este utilă teoria elitelor38. Grupuri sociale dominante, preocupate să-şi menţină şi să-şi transmită prerogativele, elitele deţin avantajele organizării, au retorici adecvate, incluzând argumente ideologice, invocări ale unor principii morale universale şi argumente mereu nuanţate ale delimitării faţă de alte grupuri sociale. În cazul nostru, interesează o subdiviziune a ceea ce am putea numi retorica superiorităţii estetice şi profesionale, practicată de literaţi vizavi de sefişti şi de sefeuri.
Adrian Dinu Rachieru, în Elitism şi postmodernism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor39, propune câteva puncte de vedere interesante. Astfel, reţine atenţia descrierea intereselor extraliterare din viaţa literară românească:
„...scriitorimea – ca grup social specific – nu acţionează şi reacţionează pe generaţii; coeziunea ei rămâne un concept convenţional, fiind anihilată de comunitatea centrifugă a ’grupusculelor’ animate de regulă prin motive extraliterare. […] Astfel de grupuscule atrag în jurul unei personalităţi literatorii mediocri, fabricanţii de literatură.”
Psihologia de grup este primejdioasă, consideră autorul,
„ştiindu-se că că presiunea literaţilor dotaţi ’cu funcţii’ instaurează un regim anticritic, expresia unei concepţii feudale despre raporturile literare. Atitudinea conjuncturistă, solidarizările temporare, temenelele criticii (scrise sau orale), interesele de cartier şi disputele administrative, frecventarea problemelor periferice, manifestările de vindictă atentează la promovarea veritabilelor valori. E puţin spus că toate acestea stingheresc actul critic.”40
Aceste consideraţii critice amintesc de politica redacţională a revistei Luceafărul din anii ’80, concepută de o „contraelită” adeptă a naţionalismului comunist, aflată într-un conflict perpetuu cu Uniunea Scriitorilor şi cu liderii de opinie literară din emigraţie. Criticile la adresa scriitorilor români, ca grup social dispus să renunţe conjunctural la valorile estetice, au o anumită îndreptăţire tipologică, dar par anacronice astăzi, când opţiunile anticomuniste sunt transformate în criteriu valoric. Le cităm pentru că oferă un punct de plecare într-o discuţie despre retorica elitistă.
În perioada respectivă, retorica elitei literare este practicată mai ales de către literaţi legaţi de structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor şi de către anumiţi autori ratificaţi de către liderii de opinie literară din emigraţie, în special cei de la postul de radio „Europa liberă”. Datorită mai ales acestora din urmă, retorica elitei literare include şi accente politice, adăugate celor tradiţionale, legate de desemnarea unor autori ca fiind deţinători de talent literar, spre deosebire de cei consideraţi doar veleitari.
În ceea ce priveşte opiniile literaţilor despre sefişti, reproşurile de natură politică nu sunt semnificative. Se pare că nimeni nu le-a reproşat sefiştilor din perioada dictaturii comuniste faptul că nu s-au transformat în disidenţi şi n-au încercat să strecoare în textele lor „şopârle” anticeauşiste. De altfel, vocaţia sefeului românesc nu pare a fi parabola politică41. Acelaşi lucru se poate spune, în mare, despre sefeul internaţional. Într-adevăr, anumiţi scriitori, precum George Orwell, devin celebri prin cărţi ţinând sub raport formal de sefeu, dar numai pentru că ating probleme majore legate de condiţia umană. Spre deosebire de temele clasice ale sefeului, de natură să permită variaţiuni relativ simplu de obţinut, sefeul politic se dovedeşte a fi mai puţin generos în această privinţă.
În aceste condiţii, retorica antisefistă produce în special argumente referitoare la nivelul estetic şi artizanal al textelor, apelând, după cum s-a văzut, inclusiv la reproşuri de tip antiateist. Substratul tuturor criticilor pare a fi convingerea literaţilor că sefiştii nu au talent literar. În moduri mai mult sau mai puţin eufemistice, literaţii le spun sefiştilor că scriu prost şi drept urmare este indicat să-şi aleagă publicul dintre comilitonii lor.
Împotriva „excomunicării”, sefiştii pledează vreme de decenii, obţinând anumite victorii parţiale, prin includerea textelor lor în diferite istorii literare. Cum vom arăta în capitolul despre neosefişti, „lupta” lor devine inactuală în anii din urmă, iar discuţiile despre apartenenţa sefeului la literatură devin desuete. Adevărurile parţiale, transformate în argumente de cele două „părţi”, devin treptat interesante doar pentru istoria culturală.
Pentru simetrie, credem că este potrivit să menţionăm şi două opinii elitiste de provenienţă străină, aparţinând unor personalităţi de primă mărime. Prima îi aparţine lui Jorge Luís Borges şi o considerăm în mod special semnificativă, cunoscut fiind faptul că marele autor argentinian foloseşte în unele dintre textele sale motive şi modalităţi sefistice. Borges nu este un teoretician literar sistematic, dar opiniile sale din această categorie sunt pertinente. Scriind despre H. G. Wells, el ajunge la concluzii menite să-i contrarieze pe apărătorii tradiţionali ai sefeului:
„În opinia mea, superioritatea primelor nuvele ale lui Wells - The Island of Dr. Moreau, de exemplu, ori The Invisible Man – se datorează unei raţiuni mai profunde. Nu este doar ingenios ce relatează ele; este, deopotrivă, şi simbolic, pentru nişte procese care, într-un fel, sunt inerente tuturor destinelor omeneşti. […] Opera care dăinuie este capabilă întotdeauna de infinită şi plastică ambiguitate; ea este totul pentru toţi, precum Faptele Apostolilor; este o oglindă care dezvăluie trăsăturile cititorului şi este, totdeauna, o hartă a lumii.”42
După cum se vede, Borges apreciază texele respective nu pentru ingeniozitatea specifică sefeului, ci pentru calitatea lor de a exprima condiţia umană. Este un mod elegant de-a spune că sefeul contează doar atunci când devine literatură. Genul acesta de afirmaţii este tipic pentru mentalitatea elitistă a literaţilor.
O altă contestare a sefeului, de această dată implicită, îi aparţine lui Pierre Bourdieu. Admiţând că sefiştii seamănă cu jurnaliştii în privinţa felului de-a scrie şi de-a înţelege producţia de texte, după cum am argumentat într-un capitol anterior, analizele respective sunt importante în contextul de faţă. Bourdieu se referă la jurnalişti în mai multe dintre scrierile sale, o abordare sistematică apare însă doar în 1996, în Sur la télévision, suivi de L’emprise du journalisme. Deşi ideal ar fi fost să-i privească pe jurnalişti cu neutralitatea senină a sociologului, Bourdieudezvoltă un criticism evident la adresa lor, dovedindu-ne că este stăpânit de ceea ce am numit mentalitatea literaţilor. Deşi n-o afirmă niciodată în mod explicit, câmpul de producţie culturală al jurnalismului i se pare derizoriu. Ziariştilor, fie ei din televiziune sau din presa scrisă, li se impută preferinţa pentru dramatizarea faptelor diverse, superficialitatea fundamentală şi „logica comercială”. Mai mult chiar, trecând dincolo de categoria păcatelor veniale, de felul celor de mai sus, Bourdieu găseşte că există o „constrângere structurală” din partea câmpului jurnalistic, exercitată asupra celorlalte câmpuri de producţie culturală:
„Cu alte cuvinte, un câmp el însuşi din ce în ce mai dominat de logica pieţei ajunge să impună, într-o măsură tot mai mare, propriile sale constrângeri unor universuri diferite.”43
Apreciind că această constrângere are drept fundal antiintelectualismul cronic al lumii jurnalistice, Bourdieu trimite câteva săgeţi în direcţia celor numiţi de el „intelectuali de televiziune”, printre aceştia aflându-se şi un număr de scriitori. Cum televiziunea şi în general jurnalistica au posibilitatea de-a oferi false consacrări, respectivii capătă o recunoaştere nejustificată din punctul de vedere al „definiţiei interne” a profesiei de scriitor. Dacă admitem că lucrurile stau astfel, fenomenul ne interesează, pentru că are un frate geamăn în comunitatea sefistă. Şi aici recunoaşterea cuiva şi „ungerea” respectivului ca scriitor se produce într-o instanţă străină de cea literară. Bourdieu face de altfel o referire expresă la acest tip de marginalitate44. El arată că intelectualii-jurnalişti profită de dubla lor apartenenţă ”pentru a ocoli exigenţele specifice ale ambelor universuri”. La sefişti, lucrurile se petrec tot aşa. Ei câştigă în interiorul comunităţii lor aura unor scriitori, fiind numiţi astfel, iar printre literaţi capătă un soi de impunitate specială, exigenţele literare în ceea ce-i priveşte fiind mai scăzute decât cele obişnuite. Modul jurnalistic de-a scrie şi de-a vorbi pare într-adevăr a câştiga tot mai mult teren în lumea de azi. Bourdieu are dreptate în această privinţă, greşind însă atunci când pare a le reproşa jurnaliştilor felul lor de-a produce texte şi de a-şi concepe profesia. Este una şi aceeaşi atitudine cu aceea a literaţilor, atunci când aceştia le reproşează sefiştilor că scriu prost. Atitudinea corectă şi cerută de vremurile din urmă pare a fi una perfect ecumenică. Dacă literaţii doresc să rămână nişte artizani „pe cont propriu”, spun jurnaliştii (şi sefiştii), nimeni nu-i împiedică s-o facă. Noi, în schimb, înţelegem să ne conformăm unui mod industrial de-a folosi cuvântul.
O altă dovadă a faptului că Bourdieu foloseşte retorica literaţilor este felul cum îl descrie pe jurnalist în chip de loser:
„Jurnalismul este una dintre profesiile cu cel mai mare număr de oameni frământaţi, nesatisfăcuţi, revoltaţi sau, dimpotrivă, cinic resemnaţi, una dintre profesiile în care a devenit un obicei (în special de partea celor dominaţi, fireşte) exprimarea mâniei, a dezgustului ori a descurajării provocate de realitatea unei munci care continuă să fie trăită şi revendicată ca fiind ’cu totul altfel’. Sântem însă departe de situaţia în care aceste revolte şi refuzuri ar putea ajunge să îmbrace forma unei adevărate rezistenţe, individuale dar mai ales colective.”45
Există o bună doză de subiectivism în asemenea afirmaţii. Nu este deloc exclus ca şi printre literaţi să existe personalităţi depresive, după cum printre jurnalişti se află cu siguranţă şi oameni echilibraţi, mulţumiţi de condiţia lor, nu din suficienţă46. Acest mod de-a privi lucrurile este potrivit şi în cazul sefiştilor. Dintre aceştia, nemulţumiţii cronici sunt cei zbuciumaţi, apăsaţi de ambivalenţă. Aceştia doresc să devină literaţi, dar sunt recunoscuţi ca atare doar de către comunitatea sefistă. Pe de altă parte, literaţii pot fi la rândul lor apăsaţi de frustrările nerecunoaşterii depline. Numeroşi dintre ei pot rămâne toată viaţa la statului de scriitori minori.
„Chinurile” lor nu sunt mai mici decât cele prezumate ale sefiştilor.
TIPOLOGIE LITERARĂ
De regulă, literaţii îi consideră pe sefişti doar nişte autori de literatură populară şi îi tratează ca atare, ocolind posibilitatea de a-i plasa în constelaţii literare mai avantajoase, estetic vorbind. La rândul lor, sefiştii nu insistă în această direcţie, preferând de obicei să etaleze argumente de felul celor prezentate mai sus, dominate de asumarea cunoscutului paradox al autonomiei. Ei susţin ideea că sefeul face parte din literatură şi în acelaşi timp este independent faţă de aceasta, dar tratează întrucâtva superficial aspectele strict literare, acordându-le maximă atenţie, în schimb, celor tematologice. Drept urmare, latura literară a sefeurilor nu este aprofundată. Se întâmplă aşa şi fiindcă lecturile teoreticienilor români ai sefeului sunt în general restrânse la o arie de texte anume, preferinţa pentru analizarea din interior a domeniului preferat fiind evidentă. De altfel, este în mod obiectiv dificil să fii în acelaşi timp un bun cunoscător al sefeului şi să ai o întinsă cultură literară. O asemenea performanţă ar fi eventual posibilă, dacă ethosul sefist n-ar include obligativitatea cunoaşterii cât mai aprofundate a textelor apărute în alte ţări, în special în limba engleză. O excepţie ar putea fi considerat, cum arătam, Ov. S. Crohmălniceanu, iar dintre autorii de azi, Cornel Robu, cu ale sale lecturi din esteticieni ai secolelor trecute, folosite într-o construcţie teoretică vulnerabilă, în mod special relevantă însă pentru patosul avocaţial al sefiştilor români.
În cele ce urmează, propunem câteva apropieri între mentalitatea sefistă şi unele moduri distincte de raportare la ideea clasică de literatură. După cum se va observa, fiecare dintre aceste moduri poate fi încadrat, în cele din urmă, într-una dintre cele două retorici prezentate de noi mai sus. Fie că se numeşte manierism, avangardism, „populism literar” sau atitudine antiliterară, respectivele reacţii la ideea tradiţională de literatură sunt episoade dintr-o prelungită controversă. Specificul acesteia din urmă pare a ţine de o triplă determinare. Mai întâi, o deosebire cronică de vederi între adepţii literaturii „organice”, născută prin creaţie, aidoma unui organism viu, şi cei convinşi că literatura este formată din „obiecte” eminamente confecţionate în chip ingenios. Apoi, disputa dintre elitişti şi nonelitişti, despre (non)apartenenţa literaturii la o sferă de percepţie rezervată unei minorităţi deţinătoare a unei superiorităţi imanente. În fine, controversa latentă, dar inepuizabilă, între reprezentanţii unei raportări cvasireligioase la literatură şi cei cu o viziune profană, desacralizantă asupra literaturii.
Socotiţi de către literaţi o categorie modestă sub raportul performanţei estetice (nu şi a celei intelectuale), sefiştii fac în mod vădit parte din tabăra antielitiştilor, a celor convişi că literatura poate fi nu numai rodul unei „naşteri”, dar şi cel al unei ingeniozităţi suficient de ascuţite. Ei consideră, apoi, că literatura este o chestiune fără legătură cu credinţa cvasireligioasă în frumos. Se observă numaidecât că acest mod de a vedea lucrurile este împărtăşit de sefişti cu numeroşi alţi oameni de azi. Un argument în plus pentru convingerea că mentalitatea lor este suficient de interesantă spre a face subiectul unei cărţi.
SEFISTUL CA AUTOR MANIERIST
În anii ’80, prin câteva articole şi o bibliografie minimală1, am încercat să deschidem o discuţie despre apartenenţa sefiştilor la familia autorilor manierişti. Observaţiile respective îşi menţin actualitatea.
Iată câteva dintre cele mai importante elemente ale esteticii manieriste, aşa cum au fost sistematizate de Gustav René Hocke. Punctul de plecare este conceptul, nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului. Este ţintită armonia contrariilor, orice devenind compatibil cu orice. Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul verosimilităţii. Manierismul este o ars combinatoria, dar şi o artă a derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte detectabile cerebral. În mod evident, aceste caracteristici apar şi în sefeuri, unde sunt imaginate lumi coerente, dar neverosimile, relaţii de neconceput în literatura realistă (om - fiinţe extraterestre, materie - antimaterie, lume - antilume). În sefeuri, se mizează pe tensiuni conceptuale (umanitate - necunoscut, om - maşină, prezent - viitor). Procedeul combinărilor este favorizat de logica fantasticului. Arta derivărilor se exprimă adesea prin extrapolare, procedeu predilect al sefiştilor. Personajele din sefeuri acuză un schematism specific, fiind structural inapte pentru relaţii amoroase interesante ca literatură.
Mituri, teme, motive predominante în literatura manieristă: labirintul, mit al cercetării (echivalentul lui sefist este cosmosul, unde călătorii astrali caută fiinţe raţionale), minotaurul şi alţi monştri (replică lor sefistă este o numeroasă faună fantezistă), maşinile miraculoase, stupefiante prin performanţele lor (sefeul excelează în maşini), Circe, mit al puterii de a transforma, Proteu, mit al reversibilităţii (sefeurile le ilustrează din plin).
Cel mai important procedeu retoric al manieriştilor este concetto-ul:
„Concetti sunt - sau trebuie să fie - formule magice ale frumuseţii, care ’se fac’ cu ajutorul sofismelor şi al unor figuri retorice iregulare. [...] Concetto-ul oferă o surprinzătoare concordia discors a unor idei. [...] ... un concetto izbutit se înfăţişează nu numai ca o concordanţă de noţiuni antitetice; el constituie totodată... un amestec de imagini. Sunt reunite, deci, atât noţiuni eterogene cât şi imagini eterogene. [...] În multe, în prea multe cazuri, puterea de invenţie este înlocuită printr-o simplă dispunere ’iraţională’, în acest chip deosebit de artificial”.2
Cel mai reprezentativ concetto din sefeuri este robotul, coabitare producătoare de vertij intelectual între ideea de om şi cea de maşină. Alte concetti: călătorul venit din viitor sau din trecut şi lumea unde acesta ajunge, animalul dotat cu creier de om, monstrul foarte inteligent. Foarte uzitate în sefeuri sunt paradoxul (de preferinţă cel temporal), oximoronul şi catahreza.
Reluând discuţia, urmărim de această dată mai puţin specificul estetic al sefeurilor şi mai mult felul de-a vedea lucrurile al sefiştilor, în ceea ce priveşte scrierea şi lectura textelor lor preferate. De această dată, ne interesează în special autorul manierist şi, prin extensie, omul manierist, în calitatea lui de strămoş literar al sefistului. Riscurile unei asemenea apropieri sunt evidente, cel puţin din punctul de vedere al literaţilor. Dacă este admisibil să discutăm cu oarecare reverenţă despre Baltasar Gracián, să zicem, spun aceştia din urmă, cu totul altceva este să recunoaştem că acest erudit iezuit din secolul barocului, al XVII-lea, vede actul de-a face literatură într-un fel oarecum înrudit cu acela al sefiştilor de astăzi, mai mult chiar, încarnează un tip uman ilustrat în zilele noastre inclusiv de către sefişti. Literaţii ar putea, eventual, să admită că sefiştii reprezintă nişte forme culturale degradate, caricaturale, lipsite de vreun interes major. Neutralitatea lucrării de faţă ne obligă să depăşim orice idosincrasie şi să prezentăm obiectiv lucrurile, recunoscând că asocierea sefiştilor cu manieriştii are justificări suficient de solide.
În context, este interesantă şi tipologia autorului baroc, identică până la un punct celei a autorului manierist. Ideea că barocul este o constantă a creaţiei artistice (şi a spiritului uman) are importanţi susţinători. Lui Eugenio d'Ors, cel mai citat în această privinţă, i se adaugă George Călinescu, Adrian Marino şi Edgar Papu3. În discuţia noastră, este de reţinut asocierea barocului cu bizarul, apărută cândva şi persistentă multă vreme, chiar până în actualitate. Autorii asociabili spiritului baroc, inclusiv sefiştii, păstrează o aură de ciudăţenie, nu ştim cât de justificată în mod obiectiv, capabilă să le atragă antipatia literaţilor. În referirile depreciative ale acestora din urmă la sefişti a rămas ceva din tradiţionalul dispreţ clasicist faţă de artiştii ilustrativi pentru forma mentis barocă. Într-o posibilă discuţie despre spiritul baroc al sefiştilor români, sunt interesante şi alte observaţii, fie şi indirecte, despre artistul baroc şi implicit despre omul baroc. Una dintre ele se referă la tipologia rebelului în epoca barocă. Artiştii baroci sunt într-adevăr nişte revoltaţi, dar numai sub raportul creaţiei. Ei nu doresc schimbarea ordinii politice:
„...la finele secolului al XVI-lea şi în primele decenii ale celui de al XVII-lea, condamnarea rebeliunii a reprezentat o trăsătură predominantă a culturii şi mentalităţii. [...] Cultura barocă era văzută ca o cultură de guvernare, cu misiunea stabilităţii politice şi a liniştii publice, capabilă să se impună şi să devină bun-simţ, marginalizând drastic, mai mult decât în epocile precedente, ideile de opoziţie şi de protest şi intenţiile contrarii mai mult sau mai puţin camuflate.”4
Ipoteza că sefiştii sunt nişte autori/cititori de tip baroc, nonsubversivi, este sprijinită de o asemenea observaţie. Autori precum George Orwell sau Evgheni Zamiatin nu ilustrează mentalitatea sefiştilor, ci pe aceea a literaţilor. Cum arătam, afirmaţia că sefiştii români au publicat în timpul dictaturii comuniste texte subversive face parte din categoria neadevărurilor conjuncturale, produse în spiritul unei mode româneşti de după 1990, când devine foarte onorabil să fi fost (cripto)disident anticomunist.
Spre deosebire de cei preocupaţi de tipologia autorului baroc, legată mai ales de o perioadă cronologică anumită, cercetătorii manierismului sunt înclinaţi să acorde o mai mare atenţie componentei stilistice. Iată de ce revenim asupra unora dintre concluziile lor.
Punctul de plecare al unor lucrări din această categorie se află în cartea fundamentală a lui Ernst Robert Curtius. Acolo se arată că termenul de manierism este preferat celui de baroc, întrucât conţine „un minimum de asociaţii istorice”:
„Noi nu ne-am propus să discutăm aici dacă termenul de manierism este sau nu bine ales pentru a defini o epocă din istoria artelor, şi nici cât este de îndreptăţit. Îl putem împrumuta pentru că umple un gol al terminologiei de istorie literară. În acest scop va trebui, bineînţeles, să-l lipsim de orice conţinut specific istoriei artelor şi să-i lărgim semnificaţia până a face din el numitorul comun al tuturor tendinţelor literare opuse clasicismului, fie ele preclasice, postclasice sau contemporane unui clasicism oarecare. Înţeles în acest sens, manierismul reprezintă o constantă a literaturii europene”5
În opinia lui Curtius, autorul manierist „nu vrea să spună lucrurile normal, ci anormal”, preferă artificialul şi alambicatul, doreşte „să surprindă, să uimească, să orbească”. Totuşi, încadrarea manierismului într-un sistem i se pare imposibilă, recomandând strângerea de materiale în vederea unor sinteze ulterioare. Curtius găseşte totuşi anumite caracteristici definitorii, cum ar fi manierismele formale, important din punctul nostru de vedere fiind „manierismul ideii”. Referitor la acesta din urmă, el menţionează „boala manieristă a poantei”. Interesantă este admiraţia arătată de Curtius lui Baltasar Gracián, autor al unor încercări reuşite de a descoperi regulile prin care „agerimea minţii (agudezza)” poate fi probată, de a sistematiza „jocul de idei (concepto)” şi de a stabili cum poate fi realizat acesta, în absenţa inspiraţiei poetice6.
Discipolul lui Curtius, Gustav René Hocke, dezvoltă în mod sistematic intuiţiile maestrului său, ducându-le uneori chiar prea departe, prin îngroşarea mecanicistă a ideii de dualism. Alături de observaţiile referitoare la structura estetică a literaturii manieriste, menţionate mai sus, reţin atenţia câteva formulări legate de autorul manierist, unele din acestea doar indirecte, deductibile. Autorul manierist este văzut ca o fiinţă specială, situat alături de sănătatea psihică a celui clasic. Gestul artistic manierist ar fi generat de o alterare a instinctelor, născută din pornirea manierismului „de a găsi împlinire în libido-ul sexual, nu numai în şi prin natură, ci adeseori şi în afara sau împotriva ei”7. Apropierea manierism-homosexualitate, probabil demodată astăzi, este exemplificată prin preferinţele sexuale ale pictorului Pontormo. Ideea ar fi că tribulaţile homosexualilor, implicate în tentativa lor de-a afla împlinirea sexuală prin procedee nenaturale pornesc dintr-o vocaţie pentru bizarerie. Comentând un citat dintr-o scrisoare a lui Pontormo, unde acestea se descria pe sine ca fiind un om eminamente „sucit”, Hocke conchide:
„O trăsătură psihologică principală a omului ’manierist’, melancolic, subiectiv, bizar, om de tipul lui Pontormo, ne este înfăţişată aici în forma exemplară a unui concetto paradoxal, literar-manierist.”8
Nu ştim în ce măsură „chinul creaţiei”, (alt concept pe cale de-a deveni o naivitate, dacă nu se referă la o perioadă dintr-un trecut destul de îndepărtat) sau cel al găsirii unei combinaţii nimerite de prefabricate sunt caracteristice sefiştilor şi, în caz afirmativ, în ce măsură ar putea fi asemănate cu modul nonstandard de-a obţine satisfacţii sexuale. Rămâne însă interesantă şi probabil adevărată ideea că sefiştii, aidoma manieriştilor, situaţi alături sau dincolo de inspiraţia literaţilor, au de întâmpinat anumite dificultăţi, atunci când îi compun textele. Fără a fi ghidaţi de demodata inspiraţie, de intuiţiile socotite în mod tradiţional a fi monopolul literaţilor, autorii de sefeuri lasă impresia că au probleme, asemănătoare celor ale autorilor manierişti, atunci când încearcă să găsească combinaţii relativ originale ale unor prefabricate.
Gustav René Hocke duce mai departe şi observaţiile lui Curtius referitoare la persistenţa europeană a tipului de autor manierist:
„Acest tip uman, care se teme de ceea ce este nemijlocit, care iubeşte obscuritatea, care admite plasticitatea senzuală numai sub forma deghizată, abstruză, a metaforei, care caută să cuprindă suprarealul miraculos (meraviglia), în sistemul intelectual de semne al unui limbaj stilizat la maximum, nu este un excentric şi cu atât mai puţin o figură originală, nici din punct de vedere istoric şi nici din cel sociologic. El reapare mereu în anumite faze ale istoriei spirituale a Europei, în legătură cu o ordine a valorilor devenită problematică din pounct de vedere religios şi politic, şi anume totdeauna în cadrul unei culturi mai mult sau mai puţin ’alexandrine’, la curţi, în saloane burgheze sau în cenaclurile boemei.”9
Observăm că sefistul, în calitate de autor şi de cititor specializat, ar putea fi eventual declarat înrudit cu ultima dintre aceste categorii sociale, cu menţiunea că asemănările se limitează la sfera atitudinii faţă de cultura dominantă. Spre deosebire de boemul tradiţional, sefistul român este, după cum am mai arătat, o persoană aranjată din punct de vedere material, de regulă în urma unor profesii legate de mass media şi de informatică.
Una dintre observaţiile lui Gustav René Hocke merită de asemenea a fi reţinută, pentru referirirea exactă, de această dată, la spiritul literaturii manieriste şi la performanţele combinatorii ale autorilor respectivi. Fără să recunoască vreodată acest fapt şi poate chiar fără să-l conştientizeze, discipolul lui Curtius pare stăpânit de mentalitatea literaţilor. El priveşte cu o anumită mefienţă de fond performanţele literare ale autorilor manierişti. El rezumă ideile lui Federico Zuccari, din L’idea de’pittori, scultori ed architecti (1607), constatând că acesta este foarte optimist în privinţa posibilităţilor metodei manieriste în artă. Astfel Zuccari consideră că imitarea naturii este „folositoare şi bună”, dar nu trebuie considerată „forma cea mai înaltă a aspiraţiei şi împlinirii artistice”. Arta nu este nici „simpla imitatoare, nici linguşitoarea naturii’, îşi are originea spirituală în ’concetto’ şi se mişcă în lumea tuturor formelor artistice anterioare, primind îndemnuri şi din această „lume artificială a operelor de artă deja existente”. Concluzia:
„Pentru Zuccari, maeştri artei ’artificiale’ sunt demni de un ’mare elogiu’, întrucât ei obţin ’effetti meravigliosi’, efecte ale miraculosului, şi anume de natură expresivă sau supra-reală.”10
Hocke însuşi se fereşte însă să le adreseze autorilor manierişti un la fel de „mare elogiu”. El constată că performanţa manieristă este mult mai dificilă decât cea clasicistă, aceasta din cauza unor dificultăţi inerente oricărei acţiuni artificiale. Realitatea se schimbă în permanenţă, iar autorul tradiţional, numit de noi literat, beneficiază din plin de acest aspect. Materialul de inspiraţie al autorului de tip manierist se modifică mult mai lent. Drept urmare, consideră Hocke, autorul/artistul poate izbândi doar în anumite condiţii speciale, dramatice:
„’Manieristul’ va convinge prin arta sa când este vorba despre o personalitate saturniană, tragică... ajunsă la eşec. Manieristul va eşua în arta sa, atunci când tensiunea lui faţă cu eşecul nu e decât artificială. Va eşua de asemenea când nu se va mulţumi doar să copieze ’manierisme’, ci va tinde să imite forma exterioară a imaginii esenţiale demonice, proprie unor manierişti cu adevărat creatori.”11
Sefiştii cu o conştiinţă profesională evoluată, asemănătoare celei a artiştilor/scriitorilor autentici (altă expresie probabil demonetizată) vor recunoaşte poate că reuşitele depline din genul lor preferat nu sunt prea numeroase. Nu altceva spune Hocke despre autorul manierist şi despre numeroasele eşecuri ale acestuia;
„Rarele culmi ale desăvârşirii în iregular se află împresurate de abisuri fără număr ale eşuării. Caracterul ’obiectiv’ al clasicismului îngăduie ’limitarea’, cel ’subiectiv’ al manierismului face ca până şi simpla încercare de ’mimesis’ să degenereze în burlesc. ’Natura’ poate fi copiată, individualul - nu. Trebuie acceptată, ca simbol al manierismului, numai imitator, figura clovnului - atât în accepţia năstruşnic-hazoasă, cât şi suferitor-lamentativă. Sinonimul epigonismului din domeniul clasicist este, pe tărâm manierist, clovneria.”12
Dacă ne gândim la profuziunea de sefeuri româneşti involuntar umoristice, datorită schematismului, apelului prea stângaci la clişeele genului sau lipsei prea vădite de profesionalism scriptural, îi dăm dreptate lui Hocke şi acceptăm ideea că apropierea sefeu-manierism este fructuoasă. Ce-i drept, este destul de greu să-i alături pe raţionalii sefişti de frământaţii şi abisalii autori manierişti, aşa cum îi descrie Hocke12a. Apropierea este posibilă totuşi, dacă ne gândim la temele predilecte, precum şi la o metodă comună, constând în recurgerea programatică la elemente constitutive cunoscute din scrieri anterioare.
AVANGARDIST
Până la un punct, delimitarea sefiştilor faţă de literaţi este analoagă celei a avangardiştilor, ambele grupuri sociale declarându-se independente faţă de literatura „oficială”. Această apropiere n-a fost sesizată de teoreticienii români, cel puţin înainte de 198813, datorită naturii speciale a asemănărilor, ce trimite gândul la un portret anamorfotic. La prima vedere, nimic nu are legătură cu sefeul în “tabloul cu secret” al avangardei literare. Este însă suficient să privim din unghiul potrivit, pentru ca trăsăturile comune să iasă la iveală. Imaginea unui film proiectat au ralenti este de asemenea grăitoare. Supus unei accentuate încetiniri, filmul avangardei ca fenomen cultural (sau cel al unei avangarde literare anumite) oferă echivalenţe ale momentelor esenţiale din evoluţia mentalităţii sefiste. Această evoluţie lentă, promiţând longevitatea, diferă în mod vădit de modul frenetic al avangardiştilor, condiţionat de durata scurtă a unei singure generaţii14. Sub acest raport, avangarda literară are caracteristicile unei contraculturi.
În anumite aspecte ale sale, mentalitatea sefiştilor români este cvasiavangardistă. Pot fi menţionate, în acest sens, atenţia specială acordată anticipării şi viziunilor asupra viitorului, obsesia găsirii unor precursori (reali sau doar fictivi) sublinierea ideii de noutate, construirea unui mit al civilizaţiei industriale. Comune sunt de asemenea vocaţia teoretică şi prozelitismul:
„Avangarda are vocaţie teoretică. Ea este stăpânită în gradul cel mai înalt de conştiinţa mesajului estetic, obsedată de revelaţia supremului ’adevăr’, fascinată de eficacitatea formulei magice. Iar această metodă ia, în mod obligator, calea manifestului, a prozelitismului estetic, forme tipice de avangardism literar, absolut curente de la romantism înainte.”15
Avangarda are şi darul de-a genera un fel distinct de a trăi:
„...înainte de a constitui un ’curent’ sau o modalitate estetică, avangarda defineşte o atitudine de viaţă, un mod de a concepe şi de a trăi existenţa, aproape o Weltanshauung.”16
În această privinţă, sefiştii ne amintesc până la un punct de avangardişti şi, în general, de grupurile contraculturale, aflate într-o căutare incomodă a unei tradiţii proprii, străini de poziţia psihologic confortabilă a literaţilor. Matei Călinescu se referă la „o profundă ambivalenţă”, manifestată de Eugen Ionescu faţă de România şi faţă de faţă de cultura română. Acest autor ar fi aspirat, cu succes, la exprimarea într-o limbă de mare circulaţie, dar ar fi păstrat unele nostalgii ale posturii de scriitor român. Autorul româno-francez ar fi trăit „întreaga problematică a dublei identităţi, cu toate fazele şi complicatiile la care poate da nastere bilingvismul - cel propriu-zis si cel cultural”17. În cazul sefistului român, păstrând proporţiile, se poate observa ceva asemănător. Pe de o parte, acesta doreşte să fie omologat de comunitatea sefistă internaţională, unde limba engleză este idiomul ales, pe de alta, nu-i displace să fie considerat un scriitor român şi să obţină consacrarea acordată de respectivul grup social. Modul sefistului român de-a face literatură (sau sefultură) este influenţat de această ambivalenţă. El foloseşte limba română, întrucât nu-i poate egala pe cunoscătorii nativi ai limbii engleze, etalând o oarecare neglijenţă stilistică, ca şi când exprimarea în română n-ar merita efortul unei elaborări trecute de-o anumită limită. Un anume dispreţ bine distilat pentru limba română, o limbă dintr-o mică ţară din Balcani, se face simţit în această atitudine. Spre deosebire de Eugen Ionescu, un avangardist (sau, dacă preferaţi, un adept al antiliteraturii) pe deplin realizat, sefistul român, cel puţin deocamdată, nu reuşeşte să devină sefist american de succes18. Pe de altă parte, literaţii, cei standard cel puţin, nu cunosc tribulaţii de acest fel. Ei se mulţumesc cu limba română, cu „religia” ei.
O altă asemănare poate fi observată în poziţionarea faţă de politică. Avangardiştii români manifestă o atitudine rezervată faţă de angajarea politică, oricare ar fi aceasta. Ion Pop, un alt specialist în domeniu, susţine această teză, citând opinii ale celor mai proeminenţi reprezentanţi ai avangardei autohtone. Astfel, Ion Vinea se declară, în 1925, pentru “revoluţia sensibilităţii, cea adevărată”, iar Ilarie Voronca, criticând alinierea marxistă a suprarealiştilor francezi, observă că “pasul o dată făcut de pe tărâmul poetic pe acel politic, o debilitare a resurselor poetice avea fără întârziere să se facă simţită”. Tristan Tzara, într-un interviu destinat cititorilor români, se pronunţa într-un mod asemănător, pentru “revoluţia spiritului, un spirit al revoltei extrapolate spre metafizic, vizând însăşi condiţia umană”. Geo Bogza, la rândul său, opta pentru “exasperarea pură”19. Ion Pop propune două plauzibile cauze ale prudenţei politice manifestate de avangardiştii români. Mai întâi, situaţia obiectivă a unei Românii unde burghezia nu devenise încă repugnantă, fiind încă “tânără”. Apoi, un anumit complex al ilegitimităţii, acuzat de avangardişti. Acesta i-ar împiedica să meargă până la capăt în declaraţiile lor de contestare.
Observăm că atitudinea faţă de politică a avangardiştilor români este analoagă celei a sefiştilor de peste decenii. Cum s-a văzut, contestări ale ordinii politice nu există în sefeul românesc de dinainte de 1990, criticile adresându-se civilizaţiei industriale şi ideii de dictatură, în general. După 1990 s-au descoperit, în spiritul unei mode încă actuale, sefeuri de protest anticomunist, neconvingătoare însă, în acest sens, la o lectură obiectivă20.
Deosebirile dintre avangardişti şi sefişti derivă din modul radical şi nerăbdător al primilor, dar şi dintr-o situare diferită faţă de literatura „oficială”. Printre caracteristicile avangardei literare se numără şi cultivarea maximei îndrăzneli de gândire şi de expresie, contestarea violentă a trecutului literar, atitudinea negatoare, dar şi dorinţa de-a cultiva forme regeneratoare, rezultate ale unei capacităţi de-a intui viitorul. La acestea se adaugă negarea vehementă a tradiţiei literare. Sefiştii români sunt mult mai rezervaţi în aceste privinţe, explicaţia principală fiind situarea lor bivalentă faţă de literatura „oficială”, în spiritul paradoxului discutat. Pe de o parte, ei îşi afirmă independenţa şi susţin în mod implicit superioritatea textelor lor preferate faţă de literatura „oficială”, mainstream, pe de alta, doresc să fie şi nişte scriitori „omologaţi” de instanţele acesteia din urmă. Avangardiştii sunt adepţii unui fel de Blitzkrieg, sefiştii îşi consolidează tacticos invazia în literatură, considerând că n-au motive să se grăbească, fiindcă oricum viitorul le aparţine.
Situarea sefiştilor români faţă de literatură este analoagă celei a avangardiştilor, dar numai până la un punct. Deosebirile încep acolo unde „duritatea” avangardistă în situarea faţă de literatura tradiţională este înlocuită prin „blândeţea” sefistă. Avangardistul clasic este un ofensiv, un adept al rupturii faţă de literatură, un insurgent al spiritului, actor al unei drame existenţiale autentice sau un retor foarte înzestrat. El este un agresiv al limbajului, formulările lui şocante par destul de bizare, câtă vreme se ştie că artiştii sunt, în mod tradiţional, nişte firi paşnice. Sefiştii, în schimb, cum am văzut, se distanţează cu prudenţă de literatură, fără a arde punţile, ca să spunem aşa. Excepţia sunt radicalii antiliterari de la la Jurnalul S.F. Câţiva dintre membrii grupului încep şi continuă cariere literare promiţătoare, dovedind că gesticulaţia lor de tip avangardist este girată de o energie reală. Spiritul lor insurecţional nu este însă caracteristic sefistului român standard (canonic). Acesta nu contestă literatura cu prea mare vehemenţă, dorind, în modul contradictoriu discutat de noi, locuri în istoria acesteia.
Două ritmuri distincte se observă şi în legătură cu încheierea avangardei. În cazul standard, aceasta se produce cel mai târziu după circa o generaţie, factorii favorizanţi fiind constantele reacţii adverse, exprimând contestarea sau doar neînţelegerea. Acestea generează sentimente de nerealizare şi de frustrare, determinându-i pe avangardişti să renunţe. Intervin şi anumite modificări de mentalitate, aduse de trecerea „combatanţilor” în altă vârstă. Pe de altă parte, negarea ideii de tradiţie conţine germenii unor fenomene de autonegare, printre acestea un loc important ocupându-l parodia. Apar şi anumite stereotipii în definirea propriei poziţii, capabile să genereze dogmatism, rutinizare şi sectarism. În cazul avangardei sefiste, lucrurile evoluează într-un fel analog, dar mult mai lent. Şi sefiştii întâmpină rezistenţă din partea literaţilor, după cum s-a văzut. Şi în cazul lor, are loc o autonegare prin parodie. Proliferarea umorului, produsă în urma distanţării autorilor faţă de clişeele genului, este evidentă în sefeul românesc21.
O deosebire faţă de avangarda standard apare şi în privinţa consacrărilor apărute după ce intervine “domesticirea”, încadrarea în tradiţie şi în regulile de succes ale acesteia. Avangarda standard asigură un număr mic de consacrări literare. Cel mai reprezentativ în această privinţă pare a fi André Breton, iniţial un revoltat literar, ulterior un consacrat indiscutabil. Dacă admitem că Eugen Ionescu a fost un avangardist şi nu doar un adept al antiliteraturii, îl putem încadra în aceeaşi categorie. În spaţiul nostru cultural, un omolog al poetului francez este Geo Bogza, ajuns academician ca urmare a unor merite literare reale. Deocamdată nu cunoaştem ceva similar în privinţa avangardei sefiste. Nu există deocamdată un sefist devenit autor român clasicizat.
Deosebirea principală este generată de longevitatea avangardei sefiste. Etapa finală a oricărei avangarde, cea a resorbirii în tradiţie (prin crearea, de regulă, a propriei tradiţii), însoţită de “producerea” câtorva personalităţi literare sau artistice (relativ) importante are loc în cazul sefiştilor, dar numai în forme intermediare. Finalul acestei etape poate fi eventual pronosticat pentru un viitor când ştiinţa şi tehnica se vor banaliza, iar sefeul nu va mai putea fi deosebit de literatură. Pătrunderea unor autori ca Verne, Wells sau Bradbury în unele programe de învăţământ pare a prefaţa tocmai acestă etapă finală.
Literaţii invocă un paradox al mediocrităţii vitale22, de natură să garanteze longevitatea mişcării sefiste. Sefultura, spun ei, ar fi tocmai produsul acestei strategii menite să păstreze sefeurile la nivelul unei valori literare moderate, asigurându-le astfel validitatea în interiorul mişcării sefiste. Astfel s-ar explica faptul că majoritatea sefiştilor români n-au reuşit să atingă “viteza de desprindere”, din punctul de vedere al literaţilor, iar textele lor n-au fost consemnate de istoria literară ca realizări majore, urmând a fi plasate printre capodopere doar de istoricii mişcării sefiste. Relativele excepţii dovedesc că intrarea în istoria literară presupune situarea autorilor alături de comunitatea sefistă, de cutumele acesteia şi implicit de sefultură. Succesul literar se obţine prin texte unde sefeurile apar hibridate cu literatura, spun literaţii. Hibridate până într-atât, încât să nu mai semene aproape deloc a sefeuri...
În acest context, sefiştii pot remarca o anumită prejudecată a literaţilor. Cazul lui Ovid S. Crăhmălniceanu este ilustrativ în această privinţă, constată ei. Criticii literari se grăbesc să salute cele două volume de sefeuri ale cunoscutului critic şi istoric literar, dar mai ales pentru că-l preţuiesc pe autor pentru activitatea sa literară şi pentru poziţia sa de universitar. Important se dovedeşte şi faptul că autorul Istoriilor insolite este totalmente străin de comunitatea sefistă din România şi drept urmare nu este „stigmatizat” în ochii literaţilor. Cele două volume ale sale sunt receptate doar ca literatură bună. Ceva în acest gen se întâmplă şi în cazul lui Vladimir Colin. Prozele acestuia sunt comentate de către literaţi ca şi cum n-ar fi sefeuri, ci mai degrabă literatură fantastică.
Revenind la asemănările dintre comunitatea sefistă şi avangardă, constatăm că sefultura, sefeurile de nivel literar modest, ar corespunde etapei de început a avangardei, când “totul este permis”, iar “ora” este a diletanţilor şi a veleitarilor. Istoria avangardei literare descrie, ca fenomen tipic, ilustrările efemere ale unor veleitari, în condiţiei ebuliţiei de început, urmate de reîntoarcerea acestora în anonimat. Consacrările, atâtea câte sunt, ar corespunde etapei de dizolvare a avangardei în tradiţia literară. Privind lucrurile prin prisma ideii tradiţionale de valoare literară, adică din punctul de vedere al literaţilor, costatăm că longevitatea avangardei sefiste poate fi explicată prin păstrarea artificială a sefulturii alături de textele valide ca literatură. Dacă Mircea Opriţă, deocamdată istoricul cel mai complet al sefeului românesc, ar fi ţinut cont de acest aspect, concluziile monumentalei sale lucrări ar fi fost altele. El ar fi fost constrâns să recunoască lipsa de interes literar a multor dintre textele menţionate de el. Aşa ceva nu este însă posibil, din motive lesne de înţeles. Concluzia nu poate fi decât una singură. Anume că destule dintre textele prezentate de Opriţă sunt într-adevăr importante, dar nu ca literatură. Din ce motiv, atunci? Cartea de faţă încearcă să răspundă la această dificilă întrebare.
AUTOR DE LITERATURĂ POPULARĂ
Apartenenţa sefeului la literatura populară, evidentă de la prima vedere, poate fi argumentată şi în mod savant, precum o face Adrian Marino, în Biografia ideii de literatură (6 vol., 1991 – 2000). Cum referirile la sefeu ale acestui autor sunt relativ neutre, nu le-am discutat în legătură cu retorica pro domo a literaţilor. Istoricul ideilor literare nu se pronunţă în favoarea aşa-numitei literaturii autentice şi nici nu condamnă diferitele forme de text contestate de puriştii literaturii, cum o făcea în Dicţionar de idei literare (1973). Câteva sugestii ale unei preferinţe există totuşi, cea mai importantă fiind chiar titlul cărţii. Pe deplin corect ar fi fost „Istoria ideii de literatură”. „Biografia”, în schimb, termen potrivit doar pentru un organism viu, sugerează că literatura nu poate fi decât născută, nu făcută, confecţionată. În retorica pro domo a literaţilor metafora literaturii organice este adesea folosită23.
Adrian Marino inventariază diferitele posibilităţi de manifestare ale literaturii populare, constatând că aceasta are tendinţa de-a fagocita literatura destinată elitelor:
„ ...literatura populară (în toate accepţiile) tinde să se disocieze şi să se opună ’literaturii propriu-zise’ (sub toate formele), până la suprapunerea şi eliminarea ’definitivă’.”24
În mod special în cultura americană, dar şi în alte spaţii culturale, prin contagiune, se admite că literatura populară o formează textele deosebite în chip esenţial de cele destinate unei elite a cititorilor. Criteriile tradiţionale de valorizare ale criticii literare nu-i sunt adecvate:
„’Popular’, în astfel de situaţii, devine orice ’obiect’, respectiv text, destinat consumului, care circulă, cu publicul şi succesul său imediat şi, mai ales, care se vinde. Succesul editorial este echivalentul ’valorii’. ’Literatura populară’, de acest tip, reprezintă prin excelenţă o ’marfă’, un obiect comercial vandabil [...]. Datele problemei literare se schimbă radical. Din ’marginală’, o astfel de literatură ’populară’ devine ’centrală’, dominantă, reprezentativă. Ierarhia literară […] se răstoarnă şi ea în mod spectaculos. Seismul ideii tradiţionale de literatură este puternic şi după toate indiciile sociologiei literare actuale, ireversibil.”25
Abundenţa semnelor citării poate indica distanţarea autorului faţă de virtuţile intrinseci ale literaturii populare.
Literatura de masă, o varietate evoluată de literatură populară, dar identică acesteia în esenţă, este „produsul specific al industriei culturale”, fiind definită de caracterele „obiectului industrial”. Literatura de masă tinde să înglobeze şi să legitimeze o serie de genuri socotite minore. O caracterizează standardizarea, uniformizarea şi omogenizarea, validarea ei fiind dictată de noi criterii:
„Accentul se deplasează, energic […] împotriva criteriului calitativ. Cantitatea producţiei ’literare’ de ’masă’ şi marea sa audienţă, respectiv succesul de public, difuzarea şi recepţia trec pe primul plan. […] În ultimă analiză, noua perspectivă echivalează existenţa, valoarea, semnificaţia etc. unei cărţi, cu circulaţia şi publicitatea sa: ’Cartea este ceea ce este difuzarea sa’ (Robert Escarpit). Valoarea de circulaţie înlocuieşte valoarea, considerată ’absolută’, de ’creaţie’ etc. Criteriul critic, estetic, pierde supremaţia. Mai mult: tinde chiar să dispară.”26
În 1965, când Robert Escarpit scrie aforismul de mai sus, în La Revolution du livre, literatura de masă este doar un adversar mai mult sau mai puţin redutabil al literaturii socotite valoroase de către literaţi. În deceniile următoare însă raportul de forţe se schimbă în favoarea celei dintâi.
Sefeul este considerat de către Adrian Marino, pe urmele unor copios menţionaţi sociologi ai literaturii, o varietate a literaturii de masă, un efect direct al progreselor ştiinţifice şi tehnice din secolul trecut, un produs de sinteză rezultat din logica ştiinţei şi construcţiile imaginare. Atunci când scrie despre mixtura de straniu, mister, evaziune, verosimil ştiinţific, senzaţional, poezie fabuloasă şi curiozitate ştiinţifică, istoricul ideilor literare lasă impresia că este un admirator al sefeului. La fel, atunci când menţionează marele „succes internaţional, de masă” al acestuia. Anumite semne ale unei eventuale apartenenţe la retorica pro domo a literaţilor apar însă atunci când sunt aduse precizări în legătură cu diferenţele de statut dintre literatură şi literatură de masă. Admiţând că masele moderne, mai ales occidentale, au descoperit în sefeu un gen predilect, Adrian Marino începe o etalare de rezerve implicite. Acestea nu sunt, în opinia noastră, un semn de idiosincrasie, nici-un text românesc dedicat sefeului nu lasă o impresie mai netă de obiectivitate. Totuşi, confirmând ipoteza noastră despre practic imposibila neutralitate în materie, Adrian Marino ne spune că studiile dedicte sefeului au „un aspect de vulgarizare şi iniţiere, în acelaşi timp stranie şi familiară”. Este o referire eufemistică la ceea ce literaţii numesc critică populară. În plus, Adrian Marino consideră că sefeul este o literatură care pare „iremediabil uniformizată, depersonalizată, lipsită de ’originalitate’.” Următoarea referire la literatura de masă este de natură să-i indispună pe susţinătorii sefeului ca literatură:
„Întreaga ’poetică’ a literaturii de masă scoate în evidenţă situaţia sa fundamental stereotipă. Tendinţa literaturii este individualizarea, ieşirea din normă, transgresarea genului din care opera individuală face parte. Dimpotrivă, literatura de masă corespunde integral propriului său gen. Ea este cu atât mai reuşită cu cât respectă mai strict normele sale. Idealul este conformismul normativ.”27
Ce-i drept, pentru a ilustra stereotipia literaturii de masă, Adrian Marino face referire în continuare la romanul poliţist şi la canoanele acestuia. Sefiştii pot să-i reproşeze o insuficienţă cunoaştere a genului lor preferat. În schimb, atunci când abandonează proiectul lor de legitimare strict literară, sefiştii au motive să-i rămână îndatoraţi lui Adrian Marino. După ce analizează conceptele de a subliteratură şi paraliteratură (avataruri ale literaturii populare), acesta oferă justificări solide ale literaturii nonelitiste. Deşi preferă literatura, istoricul ideilor literare recunoaşte că vremurile s-au schimbat, iar criteriul sociologic este tot mai folosit, în dauna celui estetic:
„Ascensiunea şi succesul enorm al literaturii de masă, a tuturor formelor de literatură populară, modifică, subminează şi, mai ales, respinge canonul considerat elitist, the high canon. Impus de autorităţi contestate şi contestabile.”28
Mutaţia de mentalitate a sefiştilor români, analizată de noi în partea a doua a lucrării de faţă, pare a se nutri şi din acest mod de-a vedea lucrurile. În mod preponderent intuitiv, sefiştii realizează treptat că n-are rost să ducă mai departe o bătălie oricum pierdută. Ei argumentează apartenenţa textelor lor la „literatura mare”, după cum am văzut, dar în acelaşi timp îşi consolidează un statut de autonomie faţă de aceasta. Are loc un proces de opţiune, nu lipsit de un anume dramatism. Rezultatele lui vor deveni foarte clare după 2000. Abandonarea ideii dogmatice despre diferenţele dintre literatura autentică şi cea confecţionată nu este simplă, psihologic vorbind. Chiar şi inginerilor sau informaticienilor le este relativ greu să afirme cu mâna pe inimă că le-a devenit indiferentă opinia literaţilor, a criticii literare, faţă de textele lor. Se petrece un fel de schismă culturală ezitantă, specifică conştiinţei literare româneşti29.
Adrian Marino oferă noi nuanţări, referindu-se la cele mai „grave” variante de literatură populară: subliteratura şi paraliteratura. În decursul timpului, detractorii sefeului au apelat şi la aceşti termeni aparent mai „apăsaţi” decât literatură populară sau literatură de masă. Iniţial un termen net depreciativ, subliteratura a ajuns cu timpul să însemne pentru numeroşi cercetărori şi o categorie de texte lipsite de intenţionalităţi literare, dar având calităţi din alte categorii. Concluzia este că o ierahizare a textelor în funcţie de genuri nu se justifică, îndreptăţită fiind doar aprecierea unor opere:
„Tendinţa acestor studii este de a situa pe o scară mobilă, în ’sus’ şi în ’jos’, nu categorii sau genuri literare, ci doar opere individuale, aparţinând oricărui gen, de comparat şi evaluat de la caz la caz. Un indiciu sigur de relativizare, de eroziune a principiului ierarhic este şi o formulă gen ’aşa-numită literatură superioară’ […]. High literature devine un termen ce decade, pus tot mai frecvent între ghilimele.”30
Conceptul de paraliteratură, sinonim în esenţă cu acela de subliteratură, are calitatea de-a nu sugera o stratificare valorică, apelând la o metaforă geografică. În privinţa lui, Adrian Marino selectează mai ales accepţia de colaborare între cuvânt tipărit şi alte sisteme de comunicare (imagini, sunete). Pentru istoricul ideii de literatură, cele mai semnificative exemple de paraliteratură sunt benzile desenate, domeniu în mod vădit înrudit cu acela al sefeului. De domeniul paraliteraturii i se pare şi colaborarea dintre literatură şi tehnicile de comunicare modernă. Alţi cercetători îi atribuie inclusiv jurnalele intime precum şi critica literară, Concluzia este că paraliteratura este o predecesoare a antiliteraturii, iar acceptarea ei de către teoreticieni, tot mai vizibilă în vremurile din urmă, indică o lărgire nemăsurată a ideii de literatură.
Dacă cititorul unor cercetări de felul celei a lui Adrian Marino reuşeşte să depăşească rezistenta prejudecată a unei stratificări valorice în materie de literatură, sugerată apăsat de termenul subliteratură, obţine o perspectivă incitantă. Sefiştii sfârşesc prin a considera deosebit de util un asemenea mod de-a vedea lucrurile. Folosindu-l, ei reuşesc să depăşească ideea stresantă că trebuie neapărat să-şi legitimeze textele în faţa literaţilor şi a istoriei literare. În mod intuitiv, eventual în urma unor lecturi nedeclarate, sefiştii români au trecut după 2000 tot mai vizibil la o asemenea abordare. În această privinţă înregistrăm o desincronizare faţă de atitudinea intelectuală europeană. Studiile de reabilitare a literaturii populare (cu subdiviziunile ei), menţionate de Adrian Marino încep să apară cu ani buni înainte de căderea comunismului din România. Astfel, Brian M. Stableford (The Sociology of Science Fiction, 1987) conchide că principalele funcţii ale sefeului ţin de comunicare şi socializare, mai puţin de asigurarea unui nivel semnificativ al literarităţii. Cercetătorii români recenţi ai fenomenului, cei mai importanţi fiind Mircea Opriţă, Cornel Robu şi Radu Pavel Gheo, nu dau semne că s-ar sincroniza la o asemenea atitudine. Ei continuă, inclusiv după anul 2000, să încerce legitimarea sefeurilor ca texte valoroase prin calităţi literare.
Asistând la procesului de deteriorare a ideii de literatură „frumoasă”, „adevărată”, „valoroasă”, la abandonarea criteriului estetic, literaţii sunt derutaţi. Încrederea lor cvasireligioasă într-o valoare literară situată dincolo de orice dubiu se clatină, iar câteva dintre cutumele lor tradiţionale devin inactuale. Instituţia criticii şi istoriei literare, menită să cearnă „adevăratele” valori de pseudovalori, să facă deosebirea între scriitori autentici şi veleitari, nu mai pare infailibilă. În anii de după 2000, în mod sincronic cu transformarea Uniunii Scriitorilor într-o instituţie mai degrabă decorativă şi cu estomparea elitei literare, înlocuită de cea mediatică, credinţa literaţilor în împărţirea draconică a literaturii în bună sau proastă devine tot mai lipsită de justificare obiectivă. Schimbarea paradigmei în ceea ce priveşte ideea de literatură, descrisă minuţios de Adrian Marino, are un echivalent social tot mai vizibil.
SEFISTUL ŞI ANTILITERATURA
Am urmărit câteva raportări la ideea tradiţională de literatură, înrudite cu modul sefist de-a vedea lucrurile. În diverse măsuri, am conchis, sefistul este un manierist, un avangardist şi un partizan al literaturii populare. Atitudinea antiliterară pare a fi un fel de numitor comun al celor de mai sus. Manieristul contestă modul „inspirat” de-a face literatură, susţinând că o alegere ingenioasă a combinaţiilor este mai fructuoasă. Avangardistul propune nişte reforme radicale ale ideii tradiţionale de literatură. Sefistul român, ezitant în materie de contestare a literaturii, nu merge atât de departe, păstrând totuşi atitudinea avangardistă în chip de substrat al poziţiei sale. Cât priveşte opţiunea pentru literatura populară, sefistul o practică într-un mod de asemenea temperat. În legătură cu acest ultim aspect, observăm o contradicţie. În mod tradiţional, autorii de literatură populară nu sunt nişte teoreticieni, modul lor de-a scrie n-are nevoie de justificările criticii şi istoriei literare. Pentru ei, succesul de librărie îl înlocuieşte definitiv pe cel de stimă, mult apreciat de către literaţi. Unii sociologi se interesează, ce-i drept, de rezultatele muncii lor, dar concluziile acestora nu le influenţează succesul de public. În această privinţă, sefiştii români au o poziţie întrucâtva hibridă, cum s-a văzut. Ei ţintesc succesul de librărie, dar nu le este indiferentă opinia criticii despre textele lor. Nu este vorba numai despre opinia în mod tradiţional complezentă a celor din interiorul comunităţii sefiste, ci şi despre referirile ocazionale ale criticilor literari de profesie.
Aşa stând lucrurile, atitudinea antiliterară este de cele mai multe ori implicită, sefistul român păstrându-şi mai totdeauna o resursă de „negociere” cu literatura. Ideile tranşante ale antiliteraţilor sunt preluate cu o anumită surdină. Printre opiniile sefiştilor nu găsim pledoarii explicite împotriva valorilor estetice ale literaturii, în favoarea oralităţii, nici contestări ale culturii literare. Atunci când îşi fac publice opiniile, sefiştii români preferă, de regulă, să afirme că lecturile sefiste nu sunt incompatibile cu o preferinţă secundară pentru literatură. Ei nu pledează pentru valorile extraestetice, o eventuală excepţie în acest sens fiind teoria lui Cornel Robu. Eruditul sefist din Cluj-Napoca nu izgoneşte esteticul din sefeu, dar îi desemnează un colocatar: sublimul. Cât priveşte preferinţa antiliteraţilor pentru scriitura neîngrijită şi pentru un text capabil să exprime viaţa, cu toate imperfecţiunile ei, aceasta nu este teoretizată de sefişti, fiind însă adesea practicată.
Antiliteratul „acharné”, de felul lui Eugene Ionesco sau Samuel Beckett, nu este de găsit printre sefiştii noştri. Totuşi, o apropiere a acestora din urmă de promotorii antiliteraturii este posibilă. O asemenea încercare este justificată, în primul rând, de nuanţa antiliterară a conştiinţei sefiste (echivalentul conştiinţei literare). În modul ambiguu descris mai sus, sefiştii încearcă să se delimiteze faţă de literatură. Excepţie în materie de maximalism şi de căutare a „secesiunii” face grupul de la Jurnalul S.F. Atitudinea antiliterară de la această publicaţie nu este doar implicită, exprimată prin promovarea unor texte nesemnificative pentru literaţi, dar şi explicită, prin teoretizări apărute în cadrul unei rubrici numite în chip semnificativ „Anticritica”. Teoreticienii insurgenţi de la Jurnalul S.F. întâmpină însă o dificultate de principiu. Ei încearcă să impună forme şi idei antiliterare, dar sunt nevoiţi să recurgă la un arsenal de idei şi concepte împrumutat de la literaţi. Ca urmare a precarei culturi literare, pledoariile lor acuză o anumită sărăcie dialectică şi expresivă. Se pare că pentru a critica literatura în mod convingător trebuie mai întâi s-o cunoşti, să te situezi în interiorul ei, ba chiar să ai o structură psihică de literat... Adrian Marino se referă la acest tip de situaţii, atunci descrie fronda antiliterară românească dintre cele două războaie mondiale, considerând că multe luări de poziţie exprimă doar „o afectare antiliterară, de cafenea”:
„Se reia, de fapt, doar un clişeu, considerat de efect şi foarte a` la page. Mai ales la unii scriitori de mâna a doua, a treia, care nu pot fi bănuiţi, în nici un caz, de o foarte complicată şi profundă conştiinţă antiliterară.”31
Problema celor de la Jurnalul S.F. şi a altor sprijinitori ai independenţei sefeului faţă de literatură tocmai aceasta este, dovedindu-ne că istoria se repetă. Conştiinţa antiliterară a sefiştilor, apreciază literaţii, pare superficială, insuficient de convingătoare. Apare aici, observăm noi, un paradox generator de perplexitate. Atunci când adoptă o retorică antiliterară, sefiştii nu-i conving pe literaţi, dar nici pe comilitonii lor. Pe aceştia din urmă, cu preferinţa lor pentru sefeuri, limbă engleză şi calculatoare, pledoariile antiliterare îi lasă indiferenţi. Pentru ei, retorica antiliterară este desuetă, rămânând eventual interesante abordările sociologice practicate de istoria mentalităţilor. Pentru neosefişti, cum vom vedea, sefeurile contează prin anumite calităţi extraliterare, cum ar fi mărturiile asupra condiţiei umane într-o epocă dominată de construcţiile virtuale, fără legături cu tradiţiile „naturiste”.
Apogeul atitudinii antiliterare a sefiştilor români este atins probabil în anul 1996, când îşi încetează apariţia Jurnalul S.F. Un autentic ingredient antiliterar nu lipseşte însă niciodată din mentalitatea sefiştilor români. Lucrurile stau altfel în cazul literaţilor, declaraţiile antiliterare ale acestora având aerul unor simulări sau alinieri la o modă. Când adoptă atitudinea antiliterară, literaţii lasă impresia că doresc să obţină o expresivitate de gradul al doilea, dar tot de tip literar. Avangardiştii deţin o relativă imunitate împotriva acestui manierism antiliterar, în cazul lor sinceritatea contestării fiind eventual convingătoare. În alte cazuri însă atitudinea antiliterară rămâne exterioară, adoptată ocazional. Numeroasele declaraţii din această categorie, colecţionate de Adrian Marino, o probează. Mulţi literaţi români importanţi adoptă un crez antiliterar în decursul timpului. Printre aceştia se află Mircea Eliade, E. M. Cioran, Eugen Ionescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi. Sunt citaţi, printre alţii, Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Maria Banuş, Gellu Naum, A. E. Baconski, Petru Romoşan, Matei Călinescu (în Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, 1969), M. H. Simionescu (în calitate de autor al unor reuşite parodii ale literaturii şi criticii literare). Câteva formulări ale Mariei Banuş, din 1970, i se par lui Adrian Marino chiar „definiţia clasică a antiliteraturii”.
„Orice literatură, făcută de mine sau de alţii, mă dezgustă... Nu suport decât metaforele şi comparaţiile găsite sau relatate pe viu...”32
Poeta proletcultistă pledează pentru spontaneitate, dar aceasta n-o împiedică să publice în continuare poezii elaborate. Toţi cei citaţi mai sus nu procedează altfel. Contestarea de tip antiliterar este în cele din urmă o denegaţie, capabilă să exprime într-un fel întortocheat iubirea pentru literatura autentică. Adrian Marino conchide că antiliteratura se transformă „într-o temă literară, inofensivă ca oricare alta”33. De altfel, i-ar fi fost aproape imposibil, psihologic vorbind, să admită că literatura, în formele ei tradiţionale, suferă în anii din urmă un proces obiectiv de perimare, deşi poate că o asemenea concluzie ar fi fost mai îndreptăţită de fapte. Concluzionând că literatura este în stare să „recicleze” şi să înglobeze toate contestările la adresa ei, Adrian Marino ilustrează perfect poziţia literatului luminat, diferit de literatul „pătimaş”, pornit să lanseze diatribe la adresa oricărui text, scris, în opinia sa, fără talent şi fără credinţă în frumos. Inventariind cu obiectivitate o sumedenie de contestări, el rămâne în esenţă un „credincios” al literaturii.
Revenind la convingerile antiliterare ale sefiştilor, constatăm că lucrurile stau altfel. Spre deosebire de literaţi, ei nu iubesc literatura sau, în orice caz, o privesc cu indiferenţă, dorind s-o înlocuiască prin sefeuri. În cartea lui Adrian Marino găsim câteva sugestii interesante cu privire la posibilele resorturi ale atitudinii lor. Astfel, este de reţinut referirea la o negativitate fundamentală, generată de spiritul timpului. Seninătatea şi echilibrul literaturii clasice devin, cu trecerea vremii, nişte calităţi iritante, de neacceptat. La fel, ideea absolutului estetic, inacceptabil pentru „mentalitatea negativistă a epocii”. Sefiştii intră în rezonanţă, în felul lor, cu aceste moduri de-a privi literatura. Interesantă este şi propunerea unei apropieri între antiliteratură şi antisacralitate. Vorbind despre laicizarea omului modern, Adrian Marino conchide că antisacralitatea este înrudită, chiar coincidentă, cu antiliteratura, în sensul că adversarii literaturii resping „credinţa artistică şi literară”, aflată la baza unei preferinţe imposibil de argumentat în mod strict raţional.
Poziţia sefiştilor împrumută câte ceva din atitudinea schiţată mai sus. Adoptând o modalitate de-a scrie străină de iluminările emoţionale trăite şi declarate cândva de poeţi, ei preferă luciditatea. O eventuală „credinţă sefistă”, echivalent „sintetic” al „credinţei literare” poate fi decelată în textele lor de către criticii literari doar în situaţiile când textele respective fac saltul către literatură. Am văzut însă că sefiştii declară că trăiesc ceva asemănător unei iluminări de tip religios, unei convertiri34. Lectura sefistă are un efect psihotrop, de natură să creeze dependenţă35, dar nu este vorba despre ceva analog unei convertiri de tip religios, ci de o prozaică dobândire a unei deprinderi „vicioase”. Că sefiştii n-au nici-o legătură cu atitudinea religioasă o probează ateismul lor vădit, adesea militant. Mai ales în anii de după 1990, acesta iese la iveală în mod ostentativ. În textele unor sefişti, mai ales mitologia creştină este obiectul unor persiflări, fiind „răsucită”, cu obţinerea unor efecte parodice, blasfematorii din punctul de vedere al BOR, dar şi pentru literatul tradiţional din România36. În mod curios, cele mai virulente sefeuri anticreştine apar în România după 1990 şi nu înainte, când probabil ar fi fost foarte pe placul autorităţilor comuniste.
Vom reveni asupra atitudinii evident anticreştine a sefiştilor români, atunci când vom amplifica paralela dintre comunitatea sefistă românească şi structura unei grupări religioase neoprotestante. Până atunci, ne mulţumim să observăm că legătura cu satanismul, propusă de noi în 199537, nu este un atac împotriva sefiştilor români, cum a fost considerată imediat după apariţia eseului respectiv, ci o metaforă critică. Într-adevăr, mai ales în legătură cu gruparea de la Jurnalul S.F., apropierea de o grupare neoproptestantă nu este funcţională decât atunci când încercăm să descriem modul de organizare al comunităţii sefiste. În schimb, atunci când ne interesează doctrina şi situarea faţă de literatură a sefiştilor maximalişti, de felul celor de la Jurnalul S.F., constatăm că apropierea de o sectă satanistă este mai potrivită. Neoprotestanţii nu resping doctrina creştină, ci propun noi interpretări, fără să nege dogma esenţială. Sataniştii, în schimb, fac tabula rasa, adorând tocmai ce afuriseşte creştinismul.
POSTMODERNISMUL ŞI SEFIŞTII
O apropiere între modul postmodernist de-a concepe literatura şi preferinţa sefiştilor pentru recombinarea uneori parodică (conştientizată sau nu) a unor „prefabricate” pare naturală şi evidentă. Mircea Opriţă o propune, în special în legătură cu îndrăznelile intertextualiste ale unor sefişti din promoţia anilor ’90. În opinia sa, există un posmodernism SF românesc, ilustrat în special de Michael Haulică, Sebastian A. Corn, Liviu Radu, Cătălin Ionescu, Ona Frantz, Florin Pîtea. În textele acestor autori, Mircea Opriţă descoperă trăsături ale „gândirii postmoderne”: sincronizarea la idealul descentralizării, promovarea temelor marginalizate, adoptarea unor strategii ale jocului liber, acceptarea democratică a parodiei alături de demersul „serios”. Volumul colectiv Motocentauri pe Acoperişul Lumii (1995) este considerat„o carte-manifest a SF-ului nouăzecist”, implicit o dovadă a adaptării de către sefiştii români a strategiilor narative postmoderniste. Autorii (Ionuţ Bănuţă, Caius Stancu, Dănuţ Ivănescu, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Don Simon, Doru Stoica şi Cătălin Ionescu) reuşesc într-adevăr să dovedească o libertate scripturală încă neîntâlnită în sefeul românesc, aceasta fiind calitatea capabilă să-i apropie de idealul postmodernist al încălcării tuturor barierelor narative tradiţionale38.
Cât priveşte latura teoretică, totdeauna importantă în cazul unor manifestări de tip antiliterar, Mircea Opriţă se opreşte asupra Jurnalului S.F., descoperind elementele unei estetici postmoderne, nu înainte de a-şi lua unele precauţii, atunci când se referă la „amatorismul drapat în recuzită generică”, capabil să înfrunte profesionismul literar cu mult curaj şi, adăugăm noi, cu deplină îndreptăţire culturală. Concluziile lui Mircea Opriţă sunt favorabile:
„Cu tot caracterul ei aproximativ şi rudimentar, estetica [promovată în Jurnalul S.F.] năzuie deschis la cultivarea unor trăsături postmoderne ale scrisului. Ca şi în cazul literaturii generale, SF-ul ’nouăzecist’ este văzut într-o contrapunere semnificativă la modurile experimentate anterior. Un spirit al desacralizării se aplică oricărui lucru: mituri, teme, mijloace de expresie, limbaj.”39
Criticul literar tradiţional este sceptic în privinţa unor asemenea concluzii, obiectând că pot intra în discuţie doar teoretizările situate la nivelul validităţii dialectice. Or, continuă criticul, eseiştii de la „Jurnalul S.F.” au audienţă doar în cadrul comunităţii sefiste, textele lor nu intră în circuitul discuţiilor profesionale despre literatură din România; aşa stând lucrurile, se poate spune că Mircea Opriţă forţează nota, din partizanat, atunci când procedează la „anexarea” sefistă a postmodernismului. În schimb, un istoric al mentalităţilor sau unul al ideilor literare, de felul lui Adrian Marino, consideră că totul este în ordine, iar discursul rudimentar al celor de la Jurnalul S.F. este cu totul îndreptăţit să ilustreze modul postmodernist40. Ceea ce este stângăcie pentru un literat devine, într-un asemenea caz, o probă mai deosebită de autenticitate. Dacă privesc astfel lucrurile, literaţii sunt nevoiţi să admită că paradigma postmodernă, dacă există cu adevărat, le asigură sefiştilor condiţiile unei victorii strategice. Postmodernismul fiind o „filozofie” a pluralismului, conceptul de elită, esenţial pentru optica tradiţională a literaţilor, devine inoperant. Aşa stând lucrurile, sefiştii ar trebui să se simtă perfect de bine în ambianţa ideilor postmoderniste, acestea având darul de a le valida pe deplin textele. În modul lor specific, neconvingător pentru profesioniştii comentariului literar, teoreticienii de la Jurnalul S.F. contestă competenţa elitei literare dincolo de marginile unui anumit grup social. Ei nu fac apel la ideile postmodernismului, referirile lor antielitiste părând mai degrabă intuitive. Rolul delimitării lor faţă de criteriile elitiste de receptare a textelor literare este unul social. Fără a ambiţiona să pătrundă printre cunoscătorii autentici ai postmodernismului, autorii de teoretizări de la Jurnalul S.F. doresc în special să asigure coeziunea sefiştilor români, să le păstreze şi să le consolideze configuraţia psihologică de grup social distinct.
În contextul discuţiei despre posibila apartenenţă postmodernistă a unor sefişti români se cuvin amintite şi contribuţiile lui Florin Pîtea, absolvent de filologie, anglist cu o carieră universitară. Ocupându-se de opera lui Thomas Pynchon, „o figură centrală a postmodernismului”, precum şi de influenţele exercitate de acesta asupra unor autori, după apariţia primului său roman, în 1962, Florin Pîtea citează opinia lui William Gibson:
„Pynchon a fost întotdeauna un scriitor preferat şi o influenţă majoră. În multe feluri îl văd ca fiind aproape [la] începutul unei anumite specii mutante de SF - genul cyberpunk, SF-ul care amestecă suprarealismul şi imaginile culturii pop cu informaţii ezoterice istorice şi ştiinţifice.”41
În calitatea lui de părinte al „subgenului cyberpunk”42, William Gibson este unul dintre autorii menţionaţi frecvent de Florin Pîtea. Despre el, Bruce Sterling, alt autor de sefeuri receptiv la ideile strategiile narative ale postmodernismului, are o afirmaţie revelatoare:
„Cel mai revoluţionar act pe care-l putem face, ca scriitori, este să combinăm genurile, să transplantăm limbaje de la alte lucrări la subiectele SF. Stilul este conţinut. Gibson ne oferă ceva nou – un nou stil. Nu pentru că l-a inventat, ci pentru că a avut înţelepciunea să vadă că un stil vechi ar putea fi adaptat la materialul nostru tradiţional.”43
Ideea amestecului ingenios de registre narative, precum şi apelul la informaţii livreşti cât mai diversificate par a fi, în opinia lui Florin Pîtea, cele mai importante trăsături postmoderniste ale scriitorului american. Lui Thomas Pynchon i se atribuie inventarea unui nou gen literar, „un amestec de cultură ştiinţifică şi umanistă, umor şi angoasă.” El ar fi fost foarte convingător „în redarea stării de spirit a sfîrşitului de secol douăzeci”.
Florin Pîtea nu face referiri la sefiştii români, deşi unii dintre aceştia s-au aliniat (sau au încercat s-o facă) la poetica postmodernistă/cyberpunk. Singurele „comentarii” sunt proprile sale proze, unde foloseşte din plin inovaţiile de tip postmodernist ale autorilor cyberpunk. Drept urmare, din eseurile sale reţinem mai ales ideea că autorii postmoderni acuză o mutaţie de optică faţă de propriile texte şi o mentalitate schimbată în raport cu scriitorii tradiţionali. La ei, mentalitatea sefistă, discutată de noi din diferite unghiuri de vedere, se transformă treptat în mentalitate neosefistă. Florin Pîtea, cu orgolioasa sa ignorare a sefeurilor româneşti, nu tocmai flatantă pentru respectivii autori, este mai mult un neosefist decât un sefist44.
Literaţii „convertiţi” la postmodernism văd relaţiile cu sefiştii altfel decât cei „ortodocşi”. Ei le acordă autorilor de sefeuri o oarecare atenţie, dar nu-i acceptă ca egali, poziţia lor fiind aceea a unor patricieni faţă de nişte liberţi. Teoretic, atitudinea postmodernă faţă de literatură presupune toleranţă faţă de genurile socotite inferioare până mai ieri, ba chiar situarea acestora pe picior de egalitate cu literatura elitelor. În Postmodernismul românesc (1999), elogiu lipsit de orice rezervă al respectivei orientări literare, Mircea Cărtărescu scoate în evidenţă acest aspect:
„...experienţa artistică ’înaltă’ foloseşte expresii codificate, cristalizate de-a lungul timpului, pentru exprimarea fiecărui sentiment. Ele sunt la fel de convenţionale ca şi codul plebeu al kitsch-ului, dar sunt prestigioase cultural. [...] În experienţa postmodernă, kitsch-ul este noua lingua franca a unei lumi dominate de design, advertising şi show-biz, instituţii în care se dizolvă ca să se recreeze la nesfârşit.”45
Referindu-se la kitsch, autorul are de fapt în vedere toate categoriile de texte necorespunzătoare standardelor estetice tradiţionale, dar devenite legitime prin prisma ideilor postmoderne. El îl citează pe Sorin Alexandrescu, în legătură cu depăşita „bătălie canonică”:
„..cred că a venit în sfârşit timpul să se încheie supremaţia canonului estetic în literatura română [...] nu doresc nici o (nouă) bătălie canonică, ci doar abandonarea oricărui canon. Şi tânjesc după aerul pur care-i va urma.”46
Dacă lucrurile se vor întâmpla astfel, mulţi specialişti în literatură vor fi nevoiţi să se reprofileze, precum Adrian Marino, în ultimii ani ai vieţii sale, trecând de la istoria literară la istoria culturală. Deocamdată însă vremea acestei egalităţi depline a textelor nu a venit. Mircea Cărtărescu o dovedeşte, în Postmodernismul românesc, rezervându-le sefiştilor şi lucrărilor acestora un statut special, legat de „reciclarea posmodernistă”. După ce plasează sefeurile, alături de alte texte situate în afara preferinţelor elitei literare, în paraliteratură, Mircea Cărtărescu observă înclinaţia autorilor postmodernişti, inclusiv a celor români, de a împrumuta de la acestea, „structuri narative rigide” şi „imagini arhetipale”. Reciclarea „formelor narative istoricizate”, precum şi a celor „populare” ar duce la ivirea unor „metaromane”. Există şi referirea la „reciclarea nostalgică” unor texte de mâna a doua, „marginale”, inclusiv „serialele gen heroic fantasy, pulp-urile SF”. În aceeaşi categorie sunt incluse preocupările unor autori pentru „anumite curente de ultimă oră în artele ’populare’ (cyberpunk etc.)”. Mircea Cărtărescu oferă şi alte semne ale unei atitudini democratice faţă de toate tipurile de texte. Astfel, face o referire elogioasă la preocuparea lui Florin Manolescu pentru paraliteratură şi arată că acesta este „autorul unei excelente istorii a literaturii SF”, continuând:
„De altfel, SF-ul românesc a fost, din 1960 încoace, prin colecţiile şi revistele specializate, unul dintre cele mai intresante domenii ale literaturii contemporane, având miturile sale, marii autori, curentele, genurile şi speciile sale distincte. La structurarea sa a contribuit o critică adeseori sofisticată, numărând străluciţi eseişti şi erudiţi în materie. Mult mai slab monitorizate au fost celelalte zone ale paraliteraturii româneşti...”47
Însumând aceste elogii, eseistul nu menţionează însă un aspect capital al problemei. Anume că Florin Manolescu şi emulii săi în ale cercetării sefeului sunt şi nişte avocaţi ai sefiştilor, în tentativa acestora de a fi „primiţi” în literatură, printre literaţi.
De ce nu sunt incluse printre cărţile postmoderniste şi unele sefeuri? De ce acest „privilegiu” le este rezervat doar textelor unde sefeurile sunt „citate”? Răspunsurile la aceste întrebări pot fi aflate doar atunci când comparăm cele două mentalităţi, a literaţilor şi a sefiştilor. Se pare că, în practică, literatul canonic, Mircea Cărtărescu în cazul de faţă, nu poate să aşeze pe picior de egalitate literatura elitelor şi literatura populară, deşi susţine teoretic că o asemenea procedare este justificată şi de dorit. I-ar fi şi foarte greu, de altfel. La facultăţile de filologie se învaţă că există literatură bună şi mai puţin bună, criteriul de departajare fiind cel estetic. În decursul anilor, se formează anumite reflexe mentale, dificil de înlocuit printr-o atitudine de contemplator senin, specifică unui istoric al mentalităţilor. Pentru acesta din urmă, orice text este interesant, iar alegerile dictate de criteriul estetic sunt strict subiective. În cazul situării literaţilor faţă de sefeuri, funcţionează această mentalitate segregaţionistă.
Un exemplu semnificativ sunt referirile la Jorge Luís Borges, socotit de către toţi teoreticienii, inclusiv de Mircea Cărtărescu, un reprezentant de frunte al postmodernismului. Unele dintre povestirile lui Borges pot fi considerate sefeuri. Pe de altă parte, unele texte semnate de sefişti se ridică probabil la nivelul artistic al acestora. Ce se întâmplă, atunci? Singurul răspuns, propus deja de noi, este că Borges scrie „prea bine” pentru sefişti. Drept urmare, povestirile sale curat sefiste nu sunt revendicate de către sefişti, ci de către literaţi. Acest mecanism mental explică inclusiv faptul că Mircea Cărtărescu refuză în mod sistematic să accepte ideea că unele sefeuri pot fi şi altceva decât paraliteratură. Observăm, o dată mai mult, faptul că sefultura48 este un concept solid, un fel de cheie teoretică pentru înţelegerea celor două mentalităţi. Literatul, în mod definitiv, nu acceptă ideea că sefultura poate fi şi altceva decât paraliteratură. În schimb, atunci când anumite texte conţinând motive şi modalităţi sefiste se ridică la un nivel literar socotit acceptabil, este dispus să le omologheze ca literatură. Iată un exemplu, din cartea lui Mircea Cărtărescu:
„Proza anilor ’90 are, de fapt, o puternică înclinaţie către funcţionalitatea care combină mimarea genurilor paraliterare (SF – cu variantele sale: heroic fantasy, space opera etc. – romanul erotic, thriller-ul) cu tehnicile inspirate de computer.”49
Ceva asemănător ni se spune şi în legătură cu activitatea lui Sebastian A. Corn, un autor revendicat de sefişti. Acesta este creditat cu „experimente SF”, nu cu sefeuri. Cu alte cuvinte, discuţia începe doar în legătură cu textele capabile să recicleze sau să mimeze sefeurile. Cine decide însă unde începe mimarea reuşită şi se termină sefeul propriu-zis? ar putea să se întrebe sefiştii, cu îndreptăţire. Greu de răspuns, mai ales dacă ţinem cont de faptul că unii autori de sefeuri practică parodia, deci se distanţează de locurile comune ale genului lor preferat. În această privinţă, întreaga carte a lui Mircea Cărtărescu despre postmodernismul românesc acuză o neclaritate fundamentală. Unele dintre citatele din cărţi socotite a fi capitale oferă mostre de pură şi simplă banalitate, nu arată vreo valoare literară deosebită şi nici nu probează nişte virtuţi combinatorii ieşite din comun. Meritul lor pare a fi, ne lasă să înţelegem autorul, faptul că sunt nişte documente despre dispoziţia ludică şi combinatorie a unor autori. Şi, desigur, acela de-a oferi eseistului ocazia unor speculaţii despre marile posibilităţi ale postmodernismului. Poate că are dreptate Adrian Dinu Rachieru, atunci când se referă la inconsistenţa potmodernismului:
„Dacă atitudinea postmodernă încurajează proliferarea nivelatoare a variantelor, plutind în incompletitudine, echivoc şi un fals şi periculos egalitarism, atunci nu puteam să-i nu-i dăm dreptate incisivei Alison Lee: postmodernismul numeşte o criză a autorităţii culturale. În pofida avalanşei de teoretizări, sofisticate şi contradictorii, Postmodernismul în ebuliţie – ne asigură Brian McHale – rămâne neidentificabil şi nelocalizabil.”50
Nu ştim cât de postmoderniste sunt încercările româneşti de aliniere la tehnicile narative lansate de autorii cyberpunk51, nu ştim, apoi, dacă sefeurile, unele dintre ele, ar putea să corespundă standardelor impuse de teoreticienii postmodernismului. De altfel, asemenea aproximări nu corespund intenţiilor declarate ale lucrării de faţă. În schimb, discuţia despre postmodernismul sefiştilor ne ajută să lămurim şi mai mult cele două mentalităţi, oferindu-ne noi argumente ale unei incompatibilităţi fundamentale. Până când neosefiştii şi neoliteraţii se vor trata reciproc cu o deplină indiferenţă, sefiştilor şi literaţilor le este dat, se pare, să-şi continue monologurile lor paralele. O asemenea atitudine pare a ţine de condiţia omului postmodern, dominată nu numai de dezangajare morală, dar şi de refuzul aprofundării unor aspecte existenţiale până mai ieri absorbante. Dacă lucrurile stau aşa, iar argumentele nu lipsesc, înseamnă că nici autorul de literatură, fie aceasta destinată lecturii culte sau celei populare, nu este străin de această condiţie a superficialităţii şi a părăsirii rapide a „peisajelor”, oricare ar fi acestea52. Imaginea scriitorului tradiţional, truditor asupra manuscrisului său, ezitant în faţa soluţiile narative, pare iremediabil de domeniul trecutului. Autorul postmodern alege la repezeală nişte combinaţii, se bazează pe efectele întâmplătoare, nu are timp pentru şovăieli, fiindcă tocmai trebuie să plece la studioul de televiziune, unde participă la un talk show, ba chiar este moderatorul acestuia. Desigur, mai rămân şi autori din genul scrupuloşilor. Aceştia, precum Borges sau Eco, folosesc într-un mod foarte elaborat prefabricatele recomandate de poetica postmodernistă. Erudiţia lor le permite o asemenea atitudine. Rămâne să căutăm printre sefiştii români autori din această categorie. Poate că vom descoperi câteva rude spirituale îndepărtate ale postmoderniştilor elaboraţi, de felul celor citaţi mai sus. Până atunci însă suntem constrânşi să observăm că posmoderniştii români, fie ei sefişti sau literaţi, nu sunt prea grozavi, ca să spunem aşa. Performanţele lor par mai degrabă mecanice, amintind de eşecurile nenumărate ale artiştilor manierişti, preţ al puţinelor succese. În acest context, putem constata că postmodernismul literar este „avantajos” pentru modul sefist de-a face literatură. Sefeurile conţin o sumedenie de referiri, explicite şi mai ales implicite, la istoria genului, fiind nişte exerciţii de inteligenţă, în primul rând, mai puţin nişte opere de intuiţie, în sensul promovat de tradiţia literară.
TIPOLOGIE CULTURALĂ
Analizând cele două mentalităţi, ne convingem de faptul că literaţii şi sefiştii fac parte din familii de spirite diferite, chiar dacă unii dintre ei lasă impresia că sunt îndeaproape înrudiţi cu amândouă. Aparent, o asemenea afirmaţie poate părea partizană, favorabilă literaţilor. Vedeţi, ar putea spune un reprezentant satisfăcut al acestora, am susţinut întotdeauna că sefeul nu este literatură, în sensul înalt al acestui concept. Agasaţi, sefiştii ar aduce precizarea că marii autori ai genului lor preferat sunt pur şi simplu scriitori. Noi am observat însă că putem vorbi despre sefeu în chip de entitate de sine stătătoare doar dacă îl considerăm unul şi acelaşi cu sefultura, cu un corpus de texte interesante pentru calităţi în primul rând extraestetice. Sefultura nu este formată din sefeuri eşuate, cum afirmă Mircea Opriţă, ci este însuşi sefeul. Doar în calitatea lor de autori şi de cititori ai unor texte ţinând de sefultură pot fi înţeleşi sefiştii şi mentalitatea lor originală, deosebită faţă de aceea a literaţilor. Sub raport preponderent formal, ce-i drept, sefeul este un capitol de istorie literară. În esenţă însă acest gen de texte formează un capitol distinct de istorie culturală.
În căutarea unor omologii, suntem deci îndreptăţiţi să cercetăm şi mentalităţile unor rude culturale ale sefiştilor, prezente nu numai în lumea celor interesaţi sau chiar preocupaţi de literatură. Sefiştii par a face parte din familia de spirite a gnosticilor şi a sofiştilor, fiind înrudiţi şi cu schismaticii diferitelor biserici, dar şi cu sectele cvasireligioase contemporane. Mitologiile acestora din urmă au nuanţe sefiste, axându-se, de exemplu, pe aşteptarea unor mântuitori ai Pământului veniţi din alt sistem solar. Nici miturile gnostice nu sunt lipsite, la urma urmelor, de nişte nuanţe revendicabile de către sefişti, atunci când aceştia se decid să se inspire şi din domenii ţinând de ştiinţele umaniste.
SEFISTUL ŞI HOMO GNOSTICUS
Există asemănări structurale între opţiunea emoţională a creştinului ortodox şi pasiunea univocă a literatului tradiţional pentru o anumită categorie de texte. Când Albert Camus numeşte literatura „o religie laică”, sesizează tocmai această dimensiune1. Pentru literatul canonic, rolul lui Dumnezeu este jucat de valoarea estetică. Există, pe de altă parte, omologii de structură între orientările gnozelor creştine şi „filozofia” sefiştilor.
Gnosticii2 consideră că accesul la esenţa divină nu este realizabil doar pe calea credinţei, ci şi printr-o cunoaştere sui-generis, menită să permită accesul la Realitatea Divină, la Deplinătate (Pleroma). Debarasarea de ignoranţă şi obţinerea unei stări de luciditate sunt indispensabile în acest demers. Cei „săraci cu duhul”, fără probleme în tentativa de-a deveni nişte oameni credincioşi în sens ortodox, nu au nevoie decât de-o iluminare providenţială, nu şi de iniţieri laborioase. Gnosticii, în schimb, trebuie să asimileze o complicată reţea de mituri şi de interpretări ale acestora. Doar astfel pot spera să atingă starea de graţie adusă de gnoză. Intuiţia finală, revelaţia, are şi o componentă emoţională, dar nu este posibilă fără nişte solide acumulări logice3. Cunoaşterea este mai importantă decât credinţa. Efortul aspirantului spre cunoaşterea mântuitoare (gnosis) este în mod esenţial spiritual şi nu afectiv. Deosebirile faţă de cazul aspiranţilor la revelaţia credinţei ortodoxe sunt evidente. Este de menţionat şi „minunarea” gnostică, alternativă spirituală la adoraţiei pentru Hristos, trăită de credinciosul ortodox. Soluţia gnostică este legată de admiterea ideii că lumea este în mod fundamental rea, rod al unui eşec creativ.
În cartea sa despre Hans Jonas, unul dintre importanţi specialişti în domeniu, Ioan Petru Culianu se referă la deosebirile viziunii gnostice faţă de cea a vechilor greci. Lumea greacă este una a omului inserat într-un „cosmos armonic, divinizat”, în cea a gnosticilor, scrie Hans Jonas în Gnosis und spätantiker Geist, 1934, 1964, există „o uriaşă nesiguranţă a existenţei, spaima omului faţă de lume şi faţă de el însuşi”4. Simpla mântuire recomandată de creştinismul ortodox nu mai este posibilă în asemenea condiţii. Calea spre gnosis este infinit mai complicată:
„Transformarea constă în faptul că sufletul nu se mai află în opoziţie cu materialitatea corpului, ci intră în structura cosmosului tenebros, este demonizat, supus forţelor malefice. Eliberarea stă în negarea de sine însuşi ca existenţă psihică, negare a cosmosului în acelaşi timp, care duce la regăsirea scânteii de spirit ascunse, aparţinătoare Dumnezeului necunoscut.”5
Dumnezeu, omnipotent şi perfect în ochii creştinilor canonici, are un alt statut pentru gnostici. Numit Demiurg, el este considerat imperfect şi deţinător al unei înţelepciuni limitate. Stăpânit de aroganţă, acest Dumnezeu second hand a creat într-adevăr lumea, dar a făcut-o într-un mod „diletantistic”. Într-o lume rea, rezultat al unui eşec creativ, oamenii nu pot fi decât nefericiţi, spun gnosticii. Oamenii deţin însă scântei din Pleroma şi pot să le activeze pe calea gnozei, a cunoaşterii mântuitoare. La aceasta din urmă se ajunge pe calea intuiţiei, dar şi pe aceea a cunoaşterii. Un creştin canonic poate accede la iubirea de Dumnezeu pe calea unei revelaţii subite. Pentru a ajunge în Pleroma, un gnostic are neapărată nevoie de o trudnică iniţiere spirituală, străină de iubire, presupunând o anumită performanţă intelectuală. Gnosticii manifestă tendinţa de-a se transforma într-o aristocraţie intelectuală şi de-a converti biserica într-o şcoală filozofică. De menţionat şi preferinţa lor marcată pentru mister, efect prezumat al unor influenţe babiloniene şi egiptene. Aceasta ar explică imaginarea unor mituri cosmogonice complicate, precum şi a unor entităţi divine intermediare, angrenate în interacţiuni ceţoase. Printre acestea din urmă se numără Demiurgul (principiu creator, generator al materiei încărcate de păcat), Aeon-ii (existenţe spirituale, emanate de Realitatea Divină) şi archon-ii (dinităţi inferioare, conduse de Demiurg). Un rol important îl joacă Sofia, Înţelepciunea, făptură transcendentală provenită din Realitatea Divină, subiect al unor complicate aventuri. Ea parcurge calea decăderii în lumile inferioare şi apoi pe cea a reîntoarcerii în Pleroma6.
În Arborele gnozei, o lucrare ulterioară celei menţionate mai sus, Ioan Petru Culianu urmăreşte anumite dezvoltări moderne ale ideilor gnostice. El consideră că gnosticismul este „un fenomen de contracultură”, iar gnosticii au o viziune „revoluţionară” asupra lumii. N-ar fi fost prea bine pentru oameni, dacă gnosticii ar fi câştigat partida cu creştinii ortodocşi, fiindcă sistemul lor „pesimist” este aducător de depresie psihică, aşa zicând, iar metoda lor de mântuire este mult prea complicată pentru a fi înţeleasă de către majoritatea oamenilor. Totuşi, ei merită felicitări pentru îndrăznela lor în gândire, li se cuvine:
„atrăgătorul titlu de campioni ai gândirii libere în istoria Occidentului, ai libertăţii de a gândi nu printr-una singură, cu prin toate opţiunile posibile ale unei probleme logice.”7
În spiritul acestor constatări, Culianu urmăreşte avatarurile moderne ale ideilor gnostice, ajungând la concluzii interesante, cele mai multe dintre acestea aflându-se în capitolul referitor la Nihilismul modern, o orientare metafizică sintetizabilă prin spusa lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit”. După ce constată o deosebire esenţială între renunţarea nihilistă la orice transcendenţă şi „maximizarea” gnostică a transcendenţei, Culianu observă asemănarea dintre cele două moduri de gândire în ceea ce priveşte rezultatele, în sensul că lumea este considerată, în ambele cazuri, a nu avea nimic sfânt. Nihiliştii, la fel ca gnosticii, supun transcendenţa iudeo-platonică, întrupată de creştinism, unui proces de deconstrucţie. Gnosticii o consideră falsă şi doresc să pună în locul ei transcendenţa adevărată, după regulile rezumate mai sus, nihiliştii consideră transcendenţa un simplu construct mental, menit să ascundă realitatea dură a neantului aflat dincolo de aparenţe. Ambelor direcţii le este comună atacarea constantă a Scripturilor creştine, ca sursă a credinţei într-o transcendenţă falsă şi mincinoasă, respectiv în una inexistentă. Ca urmare, nihiliştii, ca şi gnosticii, neagă în mod sistematic conceptul creştin de valoare, prin exegeza biblică inversă. Culianu trece în revistă aceste orientări, manifestate în ultimele trei secole, observând o constantă, anume contestarea sau subminarea creştinismului. Unii consideră nihilismul metafizic o cale de salvare a umanităţii, invocând avantajele unei eliberări de frânele morale recomandate de creştinism8. Alţii, dimpotrivă, îl leagă de diferite momente nefaste din istorie, considerându-l un germene al distrugerii. Nefaste sunt considerate, de exemplu, ideile lui Karl Marx referitoare la alienarea omului prin religie şi la recomandarea salvatoarelor ştiinţe pozitive. „Teologia ştiinţei”, un Ersatz al teologiei tradiţionale, este de asemenea o dezvoltare a orientării nihiliste. Culianu propune observaţii fascinante, cum ar fi cea despre identitatea „de ordin operaţional” între mitul religios şi cel ştiinţific. Este interesantă şi semnalarea pericolelor tehnologiei în contextul adoptării unei filozofii a neantului aflat dincolo de lumea palpabilă.
Există în lucrarea lui Ioan Petru Culianu şi referiri exprese la legăturile dintre sefeu şi gnosticism. Este menţionat romanul lui Philip K. Dick, The Divine Invasion (1981), cel al lui L. Ron Hubbard, Dianetics (publicat începând cu 1949, în Astounding Science Fiction) precum şi cel socotit cel mai reprezentativ: The Flight to Lucifer: A Gnostic Fantasy (1979), de Harold Bloom.Autorul român nu trece însă dincolo de observarea unor asemănări tematice. Orientarea de tip gnostic/nihilist a sefiştilor, dacă există, nu intră în sfera sa de interes.
Anumite înrudiri între „filozofia” implicită a sefiştilor şi cea a gnosticilor/nihiliştilor ies la iveală, dacă operăm câteva translaţii semantice. Cum am observat, sefiştii români nu au nici-o afinitate pentru religia creştină ortodoxă. În cazul lor, nu este însă vorba despre un ateism brutal, primitiv, de felul celui recomandat până în anii de după 1990 de către animatorii (neo)comunişti. A discuta despre opţiunea lor cvasignostică pare mai îndreptăţit. Iată câteva posibile analogii.
O atitudine intelectuală de tip gnostic se regăseşte la sefişti în legătură cu preferinţele de lectură şi cu modurile lor scripturale. Fără să se transforme făţiş în nişte renegaţi ai literaturii de imaginaţie, ei nu apreciază miza tradiţională a acesteia (emoţia estetică), preferând vertijul intelectual, „minunarea”. Desigur, nici literaţii nu resping din principiu aşa ceva. Sefiştii, în schimb, acordă prioritate performanţei intelectuale, combinatorii, în dauna celei afective, ţinând de inefabilul (şi demodatul) talent literar tradiţional. La urma urmelor, o idee de tip gnostic este şi imaginarea unui viitor dezastruos al planetei, când o tehnologie hipertrofiată se va întoarce împotriva creatorilor ei, democraţia va rămâne un simplu cuvânt din dicţionar, fiind înlocuită cu diferite sisteme totalitare, iar violenţa şi abuzul vor fi elemente ale vieţii cotidiene. Defectele cronice ale unei asemenea lumi, unde nimic sfânt nu mai este prezent, sunt identice în spirit celor din lumea gnosticilor. În lumea construită de scrierile literaţilor, cel puţin până nu demult, mai există speranţă şi iubire. Sefeurile exclud din principiu aşa ceva. Distopia, specie predilectă cultivată şi de sefiştii români, detaliază defectele unei lumi unde supertehnologizarea nu duce la vindecarea răului structural, inoculat „prin construcţie”. Lipsa de speranţă a sefeului contrastează cu speranţa încă aflată printre ingredientele literaturii. Pentru sefişti, perspectiva optimistă ţine de utopia creştină. Pentru literaţi, existenţa emoţiei estetice este un mod de-a spune că fericirea nu este totuşi interzisă omului.
Asemănări între gândirea gnostică/nihilistă şi modul sefiştilor de a înţelege literatura apar şi atunci când comparăm cele tipuri de polemici. (Precizăm din nou că este vorba despre nihilism ca orientare metafizică şi nu de retorica sumară a vreunei grupări teroriste...) Cum s-a văzut, gnosticii/nihiliştii pun în locul valorilor creştine un set valori contrastante. Între reprezentanţii celor două orientări există un schimb secular de replici. Natura acestuia a fost parţial evidenţiată mai sus. Ne rămâne să aducem câteva precizări referitoare la cele două retorici, observând nuanţa lor „juridică”. Gnosticii susţin că metoda lor de mântuire este cea mai bună. Cartea lui Stephan A. Hoeller, menţionată mai sus, este o pasionată argumentare în favoarea unei spiritualităţi alternative, diferită de cea axată pe credinţa creştină ortodoxă. Într-o tonalitate apologetică, autorul construieşte o pledoarie menită să risipească, în fine, nişte prejudecăţi persistente. Nu altceva fac sefiştii români de ani buni, încercând să le deschidă ochii celor înşelaţi de aparenţele nonliterare ale sefeurilor. Căutarea unor exemple ilustre de adepţi, fie şi accidental manifestaţi ca atare, este un adevărat tic intelectual. Hoeller îi inventariază cu religiozitate pe cei favorabili gnosticismului, explicit sau implicit, amintind într-un chip aproape comic de procedarea sefiştilor, atunci când menţionează orice referire favorabilă la textele preferate de ei. Din aceeaşi retorică pro domo face parte şi străduinţa de a argumenta ideea că gnosticismul nu este o erezie a creştinismului ortodox, ci o religie de sine stătătoare, independentă şi, mai mult decât atât, un mod de viaţă potrivit pentru oamenii de azi. Adoptând o asemenea retorică9, adepţii ideilor gnostice se delimitează de recomandările creştinismului ortodox. Sefiştii recurg la argumentări analoage, atunci când, în felul cunoscut, arată că ţin de literatură şi în acelaşi timp sunt independenţi faţă de domeniul acesteia.
Antignosticii, în schimb, seamănă foarte bine cu literaţii intransigenţi şi ”nemiloşi” faţă de sefişti, atunci când se referă cu mare severitate la rătăcirile gnosticilor10. Reprezentanţii bisericii-mamă şi literaţii canonici practică, în egală măsură, o retorică antieretică.
Cele de mai sus includ unele sugestii referitoare la psihologia omului înclinat spre trăirea gnozei, precum şi la profilul său existenţial. Cum s-a văzut, respectivele caracteristici se regăsesc într-o măsură şi la sefistul canonic. În sprijinul unei asemenea omologii există şi alte câteva argumente. Astfel, revelaţia gnostică, rezultat al unui efort intelectual, dar având şi o componentă emoţională, secundară, are o corespondenţă în „revelaţia” sefistă. Apologetul Hoeller sugerează ceva în acest gen. Citându-l pe Hans Jonas, el vorbeşte despre un „organ” special, indispensabil pentru atingerea gnozei:
„Pentru a înţelege gnosticismul, scrie Hans Jonas, cineva trebuie să aibă ceva asemănător unei urechi muzicale. Într-adevăr, acest gen de sensibilitate interioară este mult mai importantă decât orice definiţie.”11
Este adăugată şi constatarea că „pentru a înţelege un text gnostic, trebuie să fii gnostic”12. Suntem lăsaţi să înţelegem că este vorba mai degrabă de predestinare decât de cunoştinţe dobândite la rece. Referindu-se la acest aspect inefabil, Ioan Petru Culianu părăseşte pentru un moment rigoarea academică, adoptând retorica unui critic literar impresionist:
„Experienţa gnozei – inclusiv, şi poate mai ales a gnozei intelectuale – nu poate fi înţeleasă cu nici un chip dacă nu se exercită la maximum facultatea poetică ce zace în fiecare dintre noi [...] Desigur, pentru gnostici, tehnicile lor de meditaţie, visele lor, extazele lor, erau cu totul altceva decât poezia. Şi totuşi, dacă vrem să-i înţelegem, nu avem alt instrument mai adecvat decât cel al poeziei şi al imaginaţiei poetice.”13
Se pare că pentru a înţelege preferinţa pasionată a sefiştilor pentru un anumit gen de texte este necesar un efort similar de empatie poetică. Pe de altă parte, preferinţa gnosticilor pentru o mitologie anumită pare a avea un corespondent în alegerea irevocabilă a sefiştilor. Rămâne de discutat în ce măsură gnosticismul virtual al sefiştilor este exprimat în antipatia lor vădită faţă de valorile creştine ortodoxe şi întru cât se manifestă în repulsia/indiferenţa lor faţă de ideea tradiţională de literatură şi implicit faţă de miturile identitare ale acesteia.
În fine, este de discutat modul de-a vedea lucrurile al gnosticilor şi al sefiştilor în contextul unor mentalităţi dominante în lumea de azi. Discuţia despre sefişti ar fi de-a dreptul futilă, dacă aceştia ar reprezenta o minoritate nesemnificativă, un grup de „ciudaţi” oarecare. Lucrurile nu stau însă aşa, aceşti „nepoţi” ai gnosticilor şi ai manieriştilor sunt reprezentativi pentru o mentalitate bogat reprezentată în lumea actuală. O confirmare a acestei constatări se află în studiul14 unui sociolog preocupat de metaculturile epocii contemporane.
Edward A. Tiryakian combate teoriile conţinute în The End of History (1989) de Francis Fukuyama şi în The Clash of Civilizations? (1993) de Samuel P. Huntington. În opinia sa, concluzia lui Francis Fukuyama referitoare la încheierea istoriei o dată cu stingerea marelui conflict ideologic dintre comunism şi liberalism nu rezistă, în actualitate existând un alt conflict ideologic major, cel dintre democraţie şi extremism/fundamentalism. Acest conflict este suficient de întins pentru a-l înlocui pe cel încetat o dată cu prăbuşirea imperiului sovietic. Ipoteza lui Samuel P. Huntington, consideră Tiryakian, este de asemenea discutabilă. Occidentul, pe de o parte, civilizaţia islamică, pe de alta, nu sunt suficient de omogene ideologic pentru a alimenta un conflict ireductibil. În condiţiile actuale, fiecare dintre aceste două civilizaţii este suficient de permisivă pentru a îngloba elemente ale celeilalte. Încercând să propună o altă viziune asupra lumii de azi, Edward A. Tiryakian are în vedere trei metaculturi (nivele culturale profunde, ansambluri de credinţe şi simboluri, „sisteme de exploatare / operating systems” ale civilizaţiei), situate în afara clasificărilor tradiţionale. În opinia sa, metacultura creştină este bazată pe sacrificiu, abnegaţie, altruism şi chiar martiraj. Cu alte cuvinte, pe valori sentimentale. Metacultura gnostică oferă „imaginea inversată a metaculturii creştine”. Creştinii urmăresc eliberarea omului prin intermediul sentimentelor, gnosticii ţintesc, în schimb, „instituţionalizarea intelectualismului”. Metacultura chtoniană, a treia, este „axată pe viaţa terestră colectivă”, indiferent de precaritatea acesteia. Această varietate de filozofie „ecologistă”, cu mize sensibil mai mici decât spectaculoasele spiritualizări prin sentiment sau prin intelect, este considerată mulţumitoare de mulţi oameni ai lumii de azi, dispuşi să bucure de plăcerile simţurilor. Cele trei metaculturi, în opinia lui Edward A. Tiryakian, se întrepătrund, livrându-şi reciproc elemente, păstrându-şi totuşi individualităţile.
Ne interesează dacă familia de spirite unde sefiştii deţin un rol minor, dar real, are afinităţi cu una dintre cele trei tendinţe. Pare evidentă apartenenţa ei la metacultura gnostică. Sefiştii produc texte „reci”, speculative, unde există o celebrare implicită a intelectului. În textele lor lipseşte iubirea, personajele au alte mize existenţiale. Emoţia este înlocuită cu vertijul intelectual, iar intelectualizarea pare a fi un scop suprem. Ingeniozitatea recunoscută a sefiştilor înlocuieşte elanul creativ al autorilor tradiţionali. Estetica manieristă, deosebit de utilă atunci când se încearcă delimitarea sefeului, presupune o asemenea configuraţie. Arta combinatorie a autorilor de sefeuri nu ţinteşte obţinerea emoţiei estetice. Poate că teoria lui Cornel Robu despre sublimul ca miză reală a sefeului poate fi argumentată, cu condiţia ca trăirea sublimului să nu presupună emoţie. Lumea de oameni supraprotezaţi a sefeului este una a intelectului dezvoltat până la limitele posibilului, o lume unde sentimentele au un rol secundar sau chiar nul.
SEFISTUL ŞI SECTANTUL RELIGIOS
Pentru a aproxima mentalitatea sefistului, este util să observăm raporturile polemice dintre biserica creştină şi diverse alternative doctrinare, produse de schisme, reforme şi, mai ales, secte. Există o omologie între respectivele delimitări şi controversele, fie şi latente, dintre literaţi şi sefişti.
Atitudinea bisericii-mamă faţă de grupurile credincioşilor disidenţi este diferenţiată. Cea tradiţională, intransigentă, include alternativele religioase în categoria ereziilor. Cea modernă tinde spre toleranţă ecumenică. Raporturile dintre gnosticism şi creştinismul ortodox seamănă cu acelea dintre biserica-mamă şi alternativele dogmatice derivate din aceasta. Analizarea deosebirilor dintre gnosticism şi creştinism ortodox nu lămureşte totuşi pe deplin acest tip de relaţie, o discuţie despre raporturile dintre biserica-mamă şi disidenţii de diferite categorii (analoage celor dintre literaţi şi sefişti) fiind necesară. Gnosticii deviază într-un fel complicat de la dogma creştină ortodoxă, iar performanţa lor intelectuală nu este la îndemâna oricui se decide să devină ateu. Lucrurile se petrec întrucâtva asemănător şi în lumea literară. Antiliteraţi redutabili sub raport dialectic, comparabili cu adepţii avizaţi ai ideilor gnostice, de felul lui Cornel Robu, nu există prea mulţi în tabăra sefiştilor. Adrian Marino explică în mod indirect această situaţie, arătând că profunzimea conştiinţei antiliterare nu este fecventă, cel mai adesea fiind vorba despre mimarea unei atitudini intelectuale „interesante”15. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul declarării unor convingeri gnostice. Prin urmare, atribuirea unei spiritualităţi de tip gnostic tuturor sefiştilor este mult prea optimistă. În cazul majorităţii sefiştilor, mai promiţătoare este analizarea modelului de relaţie dintre biserica-mamă şi o formă de disidenţă religioasă, reprezentată de o sectă neoprotestantă sau de una extracreştină, precum scientologia. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi sefişti seamănă mai degrabă cu membrii obişnuiţi ai unei secte şi mai puţin cu sofisticaţii adepţi ai filozofiei gnostice. Înregimentarea lor în comunitatea sefistă nu are resorturi la fel de complicate precum cele ale speculaţiilor gnostice. Pentru ei, respingerea literaturii mainstream nu are implicaţii existenţiale profunde, fiind doar o gesticulaţie intelectuală mimată, oportună pentru menţinerea unui statut onorabil în cadrul comunităţii sefiste.
Cum ştim, literaţii canonici îi privesc condescendent pe sefişti, socotindu-i membrii unei secte străine de adevărul estetic, cu o preferinţă bizară pentru subliteratură. Sefiştii critică această atitudine, punând-o pe seama ignoranţei şi relei voinţe. Nu suntem o sectă înstrăinată de cultul frumosului, repetă ei. Sefeul este o pură şi simplă literatură de imaginaţie; pentru a realiza acest adevăr, trebuie însă să-i citeşti capodoperele. Retorica dezvinovăţirii este corectă doar în ceea ce priveşte a doua parte a acuzaţiei. Într-adevăr, sefeul bun este literatură bună. În privinţa apartenenţei la o sectă însă „avocaţii” n-au dreptate. În mod obiectiv, mentalitatea ce-i solidarizează pe sefişti, precum şi organizarea socială a acestora sunt asemănătoare celor descrise de sectologie.
Când are un număr suficient de aderenţi, o erezie se transformă în sectă, adică într-o grupare religioasă despărţită de biserica-matcă, cu un sistem dogmatic şi moral aparte, cu o organizare şi un cult proprii. Esenţa disputei între o sectă şi biserica de origine este situarea diferită faţă de dogmele fundamentale. În mod analog, sefiştii consideră că textele lor preferate sunt, în acelaşi timp, literatură autentică şi hiperliteratură. Din motivele înfăţişate de noi, ei nu insistă asupra diferenţei specifice, preferând mai degrabă să o subînţeleagă. Cu alte cuvinte, nu argumentează prea apăsat diferenţele sefeului faţă de literatura mainstream. Le-ar fi şi dificil s-o facă, întrucât există nişte limite obiective în materie de valorizare. Oricine este familiarizat cu ambele domenii, al literaturii şi al sefeului, ştie că este dificil să promovezi un sefeu, lăudându-i în mod special calităţile extraliterare. O poetică a sublimului sefistic, aşa cum o promovează în mod temerar Cornel Robu, este deocamdată un deziderat. Practic, critica sefistică apelează tot la valorile susţinute de critica şi istoria literară. Neosefiştii, în schimb, după cum vom vedea, reuşesc să se dispenseze aproape total de legăturile cu tradiţia literară. Ei sunt în măsură să promoveze un (cvasi)sefeu, găsindu-i calităţi fără legături vizibile cu literatura. Aşa stând lucrurile, ipoteza că sefeul deţine un metalimbaj (literar şi transliterar) este mai mult trăită şi mai puţin argumentată. Respectivul sentiment are darul de-a asigura stabilitatea comunităţii sefiste.
Nu ştim prea multe despre mentalitatea unor participanţi la ritualurile şi formele de viaţă oferite de diferitele grupuri neoprotestante şi extracreştine contemporane. Aceasta şi fiindcă înmulţirea lor rapidă a acestora s-a produs relativ recent, iar analizele neutre par a fi mai puţine decât cele partizane16. Abundă, în schimb, pledoariile pro sau contra, în mod vădit asemănătoare celor analizate de noi, în legătură cu afirmarea sau negarea unei apartenenţe a sefeului la literatura „mare”17. Textele din aceste categorii sunt extrem de numeroase, cele accesibile online fiind de ordinul sutelor de mii. Desigur, anvergura celor două categorii de polemici este mult diferită, comunitatea „eretică” a sefiştilor români fiind numeric neînsemnată în comparaţie cu grupurile neoprotestante şi extracreştine importante 18. Acelaşi lucru se poate spune şi despre raportul dintre Uniunea Scriitorilor (girant moral şi mai ales material al unei mentalităţi dominate de credinţa în valorile estetice, a literaţilor) şi Biserica Ortodoxă Română (oponenta, pe plan românesc, a diferitelor grupări neoprotestante şi extracreştine). Omologia fiind însă evidentă, suntem îndreptăţiţi să căutăm coincidenţe tipologice.
Balansul între intransigenţă şi toleranţă, apare şi în alte dispute, nonreligioase. În alte domenii, cum ar fi cel al drepturilor rezervate minorităţilor sexuale, de pildă, adoptarea unei atitudini de tip political correctness se dovedeşte a fi relativ lesnicioasă. În ceea ce priveşte opţiunile religioase, lucrurile sunt mult mai delicate, numeroasele texte polemice fiind dovada faptului că, dincolo de dezbaterile dogmatice, este vorba despre pierderea sau câştigarea unor prozeliţi. Bisericile de ieri şi de azi au scopuri înalt spirituale, dar urmăresc şi interese foarte pământeşti, legate de realizarea unor venituri băneşti. Pierderea unor enoriaşi aduce tristeţe metafizică, dar semnifică şi micşorarea propriei puterii financiare. Evident, în cazul disputei „microscopice” urmărite de noi, factorul financiar este nesfârşit mai puţin important. Regulile jocului sunt totuşi aproximativ aceleaşi, cel puţin înainte de 1990. În perioada respectivă, sefiştii români obţin drepturi de autor pentru scrierile lor, beneficiază de un anume succes cvasiliterar. Condiţia de fan oferă de asemenea anumite avantaje, cum am arătat. Oficialitatea comunistă încurajează comunitatea sefistă. Drept urmare, opţiunea pentru „religia” sefistă nu este doar efectul unei vocaţii spirituale, ci şi o promisiune de succes, fie acesta şi mai mult simbolic.
Cum vom vedea, atunci când vor discuta despre neoliteraţii şi neosefiştii români, miza financiară avută în vedere de semnatarii unor texte de ficţiune devine din ce în ce mai mică după 1990. Ne întrebăm dacă mai există vreun autor român capabil să trăiască din scris19, dacă nu îi punem la socoteală pe cei, puţini la număr, încă protejaţi de umbrela financiară oferită de Uniunea Scriitorilor.
În privinţa diferitelor grupuri religioase neoprotestante şi extracreştine recente, sunt disponibile mai ales relatări partizane referitoare la dogme şi ritualuri, precum şi la procedurile de egalizare psihologică aplicate membrilor. Vom apela, prin urmare, mai ales la câteva disociaţii de idei referitoare la diferenţele dintre etica protestantă şi cea catolică, admiţând faptul că spiritul protestant este un fel de arhetip generator al tuturor sectelor manifestate în spaţiul creştin. Cunoscând atitudinea existenţială şi etica protestanţilor, ne este mai uşor să înţelegem felul „eretic” al sefiştilor de a concepe literatura şi, eventual, lumea.
Maestrul în domeniu este Max Weber. După un secol, observaţiile sale clasice din Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1905) îşi păstrează valabilitatea. Diferitele grupări religioase neoprotestante au evoluat, dar poziţionarea esenţială a acestora faţă de dogmele tradiţionale ale creştinismului nu s-a schimbat. Reţinem, mai întâi, câteva observaţii ale lui Max Weber referitoare la forţele centripete menite să împiedice dezagregarea diferitelor secte şi să le stabilizeze identitatea. Un prim element de coagulare este renunţarea treptată la elementele de natură emoţională din creştinismul original, la „componentele magic-sacramentale”. Ca urmare, rolul de cvasimagician al preotului este considerat perimat, iar protestantismul promovează un alt personaj, pastorul20. Acesta se axează pe persuadarea raţională a enoriaşilor săi, prin predici. Ardoarea ortodoxă a convertirii lasă locul unei adeziuni mult mai reci, preponderent cerebrale. Observăm numaidecât înrudirea cu raportul urmărit de noi. Literatul canonic face parte categoria posihologică a celor „convertiţi” prin mijloace preponderent emoţionale, ţinând de „religia” frumosului inefabil. Sefistul canonic, în schimb, preferă argumentele raţionale, emoţia literaţilor în faţa frumosului îi este străină. Are şi el, după cum s-a văzut, ardoarea lui, ca să spunem aşa, dar aceasta nu mai este legată de o „divinitate” aflată în exteriorul său, ci mai degrabă de sentimentul că propria inteligenţă a atins, în stil gnostic, un nivel al incandescenţei. Un alt element de coagulare este atenţia acordată dogmelor. Acestea au rolul de a diferenţia respectivul grup social şi de a-i întări identitatea. Vorbind despre necesitatea imperioasă a diferenţierii, Max Weber se referă la eforturile preoţilor de a întreţine o reţea conceptuală adecvată:
„...factorul cel mai important care împinge atât de puternic în prim plan simbolurile şi teoriile diferenţierii rămâne totuşi lupta preoţilor împotriva indiferentismului atât de urât, adică pericolul ca zelul adepţilor să paralizeze, iar mai apoi accentuarea importanţei apartenenţei la propria denominaţie şi îngreunarea trecerii la o alta.”21
Este uşor de observat omologia cu situaţia din comunitatea sefiştilor. Teoreticienii acestora se străduiesc în mod tradiţional să producă teorii ale diferenţierii, având a înfrunta, cum am arătat, dificultatea de-a dovedi că sunt o literatură de un fel special, folosind o argumentaţie de tip literar.
De notat şi observaţiile lui Max Weber referitoare la antielitismul protestanţilor. Aceştia manifestă:
„...o adversitate certă faţă de orice stil aristocratic de viaţă, parţial […] ca urmare a interdicţiei de preamărire a oricărei fiinţe pământeşti, parţial datorită unor principii apolitice sau de-a dreptul antipolitice.”22
Pentru oricine cunoaşte comunitatea sefistă românească, anumite omologii par evidente. Astfel, sefiştii manifestă, în mod tradiţional, un anume antiintelectualism selectiv, ca să spunem aşa, în legătură cu literaţii lipsiţi de orice preferinţă pentru cultura tehnico-ştiinţifică. Cultul esteticului, profesat de aceştia din urmă, li se pare desuet, precum o ţinută vestimentară aristocratică retro, într-un secol al comodităţii. Cât priveşte apolitismul, pare neîndoielnică lipsa de vocaţie a sefiştilor pentru politică sau, în orice caz, pentru o politică a` rebours faţă de cea oficială. Cazuri de atitudine obsecvioasă a unor sefişti români faţă de autorităţile comuniste au fost numeroase, aspect explicabil, în condiţiile cunoscute. Poate şi datorită îndelungii lor cariere de stipendiaţi, sefiştii români nu s-au gândit să facă frondă politică, spre deosebire de literaţi. Ar exista o „excepţie”. După evenimentele din decembrie 1989, Alexandru Mironov, schimbând macazul cu o remarcabilă promptitudine, s-a metamorfozat din luptător pentru ideile CC al UTC în îndârjit revoluţionar anticomunist. Desigur, prestaţiile sale „ultraiste” n-au putut să-i convingă decât pe cei din cale afară de naivi. De altfel, devenind un fan necondiţionat al lui Ion Iliescu şi un beneficiar al regimului politic patronat de acesta, „revoluţionarul” a arătat repede ce culoare politică are.
Dacă ne gândim şi la evoluţiile politice ale unor sefişti occidentali, observăm că ar putea fi vorba despre o mentalitate generalizată. Sefiştii scriu distopii, prezintă regimuri totalitare feroce, dar nu se transformă în disidenţi politici activi, precum anumiţi literaţi. Ei se mulţumesc cu faima de oameni foarte inteligenţi şi cu succesul financiar.
Sugestiile lui Max Weber sunt confirmate de evoluţia ulterioară a sectelor neoprotestante, mai ales a celor din Statele Unite, patria incontestabilă a sefeului. Opţiunea religioasă este treptat înlocuită prin atitudini laice, dar nu lipsite de spirit religios. Non-denominaţionismul este efectul unei victorii a spiritului religios asupra teologiei. O afirmaţie a fostului preşedinte american Dwight D. Eisenhower, citată de Daniel J. Boorstin, este revelatoare pentru mentalitatea bazată pe credinţa în valori ce nu au legătură cu revelaţia divină:
„Sunt omul cel mai profund religios pe care-l cunosc. Aceasta nu înseamnă că ader la vreo sectă. O democraţie nu poate exista fără o bază religioasă. Cred în democraţie.”23
Ceva asemănător observă C. G. Jung, cu referire la atitudinea de devotament cvasireligios, lipsit de vreo legătură cu vreo instanţă religioasă supremă:
„În limba engleză se spune adesea despre cineva, care arată un interes entuziast în vreo strădanie a sa, ’that he is almost religiously devoted to his cause’ […]; WILLIAM JAMES remarcă, de exemplu, că un om de ştiinţă adesea nu are credinţă, ‘dar temperamentul său e religios’.”24
Această mentalitate se regăseşte la sefişti. Ei se află dincolo sau alături de motivaţiile cititorului tradiţional de literatură, literatul. Acesta din urmă trăieşte ceva asemănător credinţei religioase, în sensul că îl asociază pe Dumnezeu frumosului. De altfel, literatul canonic român este de regulă o persoană credincioasă, în sensul creştin ortodox al noţiunii. În schimb, pe lângă preferinţa pentru texte de o anumită factură, sefistul trăieşte o credinţă cvasireligioasă. El crede necondiţionat, cu patimă, în destinul sefeului, precum şi în valoarea specifică, nonliterară a acestuia. Aspect interesant şi explicabil, printre sefiştii români canonici se întâlnesc suficient de mulţi atei. Există deci o dublă omologie, de natură să justifice subcapitolul de faţă.
SEFISTUL ŞI CULTURA ALIEN
În România, câţiva sefişti bine plasaţi în ierarhia comunităţii se interesează în mod sistematic de OZN-uri şi de fenomenele colaterale ale acestora, fac parte din organismele naţionale şi internaţionale ale domeniului, publică lucrări de specialitate. Un cunoscut ozenist român este Ion Hobana, preşedinte al ASFAN (Association for the Study of Unidentified Aerospace Phenomena – Romania), autor al unor cărţi despre fenomene ţinând de ipotetice vizite ale unor extratereştri pe Pământ, scrise în registrul maximei seriozităţi ştiinţifice. Cu vocaţia sa pentru cercetarea minuţioasă a unor cărţi şi documente, Ion Hobana dă la iveală lucrări solide. Sub pana sa, ozenistica devine o îndeletnicire dintre cele mai onorabile, menită să confirme vocaţia cuiva pentru cercetarea de tip ştiinţific, prin excelenţă riguroasă, deşi în realitate face parte din jurnalistica preocupată de enigme. Marca respectivelor cărţi este draparea jurnalisticii în straie ştiinţifice. Competenţa ozenistică este un domeniu destul de ceţos, constând mai ales în cunoaşterea limbii engleze şi în răbdarea benedictină de a citi multele cărţi apărute în domeniu.
Cunoscut este şi Mandics György, absolvent al Facultăţii de Matematică-Mecanică, autor de sefeuri publicate în limba maghiară, al unui eseu despre Ion Barbu şi al unor lucrări de ozenistică. Din ultima categorie face parte Enciclopedia fiinţelor extraterestre (vol. I, 1996, vol. II, 1997), o lucrare cândva încadrabilă în categoria culegerilor folclorice, astăzi mai dificil de clasificat. Mandics György colecţionează un mare număr de declaraţii ale unor martori oculari şi le sistematizează într-o clasificare bazată pe mai multe criterii, un echivalent al cercetărilor de tematologie din domeniul sefeului. Simţul umorului salvează întrucâtva lucrarea de la căderea în ridicol, ar putea spune un critic literar. Conştient de faptul că oferă şi comentează declaraţii nevalidate ştiinţific, autorul se delimitează de afirmaţiile „martorilor oculari” prin adoptarea intermitentă a unei tonalităţi comice, păstrându-şi totuşi intact un orgoliu de „savant”. Un capitol interesant din lucrarea lui Mandics György este cel intitulat „HOMO COSMICUS de gradul trei sau UNICUL Atotputernic şi Nemuritor”. Acest produs final al evoluţiei cosmice ar fi rezultatul unei infinite acumulări de informaţie25. Autorul precizează că UNIC-ul nu are nici-o asemănare cu fiinţele supreme ale teologiei, este dominat doar de o infinită sete de noi informaţii şi nu are nici-o legătură cu morala. Chiar şi în chip de monstru al curiozităţii exclusive, UNIC-ul apare tot ca un fel de zeu suprem, rectificat în spirit informatic.
În fapt, enciclopedia lui Mandics György este un sefeu realizat într-o formă dezarticulată, originală, prin ocolirea formelor tradiţionale de aglutinare epică ale genului. Textul conţine, în plus, germenii unei credinţe cvasireligioase de felul celei scientologice. Mandics György ar putea deveni un guru, ascultat cu evlavie de discipolii săi. Teoria sa posedă toate virtualităţile necesare pentru aşa ceva.
Un al treilea sefist român lansat într-o semnificativă activitate vicariantă de ozenistică este George Ceauşu, absolvent al Facultăţii de Matematică (Informatică) şi al Facultăţii de Filozofie. Ion Hobana alege jurnalistica riguroasă, dacă există aşa ceva, iar Mandics György apelează la acumularea funambulescă de date şi speculaţii cvasireligioase. George Ceauşu, în schimb, recurge la discursul cvasiştiinţific, academic. Un text din această categorie a apărut în Dicţionar SF, o lucrare reprezentativă pentru mentalitatea sefistului canonic român. Confirmând faptul că interesul pentru ozeneuri şi vizitatori veniţi din alte sisteme solare este consubstanţial celui pentru sefeuri, Mihai-Dan Pavelescu, coordonatorul dicţionarului, a inclus un articol cuprinzător despre această temă, semnat de George Ceauşu. Este un text impecabil sub raportul rigorii şi profesionalismului lexicografic. În stil academic, cu multă seriozitate, sunt inventariate opiniile din domeniu. Cineva ar putea să-i obiecteze autorului faptul că discursul său despre ozeneuri şi vizitatori din alte galaxii este în mod esenţial sofistic, din moment ce datele de plecare sunt nedovedite ştiinţific. George Ceauşu nu pare deranjat de un asemenea posibil reproş şi, la urma urmelor, de ce ar fi? Din moment ce ozenistica este asimilată, în mod tacit, cu sefeul, de ce ar mai avea scrupule ştiinţifice? Dacă admitem din capul locului că participăm la un joc intelectual mai special („joc epistemologic”, îl numeşte George Ceauşu), nimeni nu mai are nimic de obiectat. Oricum, faţă de teoria şi critica sefeului, unde lipsa unui criteriu original de valorizare duce la rezultatele contradictorii analizate de noi, discuţia despre ozeneuri şi vizitatori străini are marele avantaj al autonomiei. Specialistul în ozenistică (sau, mai pretenţios spus, în ozeneologie) nu are a se justifica în faţa literaţilor şi nici în faţa unor specialişti în aeronautică, zboruri spaţiale, psihologie, sociologie etc. Enigmologia, o disciplină cultivată cu mult aplomb de jurnalişti, inclusiv de cei cu lustru academic, nu are a se justifica decât în faţa ei înşeşi. Cum manevrează date şi teorii atât de diverse, libertatea ei de a-i delecta pe amatorii de mistere este aproape deplină. Practicanţii ei, inclusiv autorii români menţionaţi de noi, realizează un fel special de sefeuri, format din texte lipsite de personaje şi conflicte de tip literar.
Revenind la interesanta abordare aleasă de George Ceauşu, observăm că articolul său de dicţionar porneşte de la premisa că alienii şi navele lor, aflate într-o permanentă încercare eşuată de a contacta lumea noastră, sunt reale.
„Există indicii serioase (nu toate accesibile publicului larg) că a fost înfăptuită trecerea de la ozenistică la ozeneologie – adică la studiul ştiinţific al OZN. Acest veac a fixat, fără îndoială, şi ozeneologia în peisajul ştiinţific curent. Pe de altă parte, se poate proba cu argumente de tip sociologic şi politologic că statul nord-american: i) face cercetări pe carcase de OZN-uri; ii) a pus la dispoziţie astfel de carcase de OZN-uri, încă de pe la mijlocul anilor 50, unor mari companii...”26
Probabil că mai corect ar fi fost să ni se vorbească despre ceva asemănător unei religii nonteologice, de felul scientologiei. Aceasta fiindcă argumentele în favoarea existenţei unei ştiinţe a ozeneologiei sunt foarte „subţiri”, vădit sofistice. „Indiciile serioase” rămân impalpabile, de domeniul serialelor de televiziune tip „The X-Files”, iar ”carcasele” sunt în continuare invizibile. Cât priveşte argumentele sociologice şi politologice, lucrurile stau în acelaşi fel.
Criticile noastre la adresa specialiştilor în ozeneuri sunt în mod vădit „înrudite” cu retorica adoptată de literaţi, atunci când se referă la pretenţia sefiştilor de-a fi socotiţi egalii scriitorilor. Iată de ce le socotim o posibilitate de abordare, printre altele. Ce-i drept, dorinţa ozeneologilor de-a fi consideraţi specialiştii unei ştiinţe pozitive, bazată pe fapte materiale, pare nejustificată la o privire logică. Sociologic privind însă lucrurile, legitimitatea discursului lor este numaidecât restabilită. Din moment ce membrii unui unui grup social, fie acesta şi total divergent faţă de comunitatea ştiinţifică, acceptă respectivul tip de discurs, înseamnă că totul este OK. Oricum, ca şi în domeniul sefeului, acumularea unor interpretări duce în cele din urmă la dobândirea unei anumite legitimităţi, iar respectivii interpreţi ai fenomenului devin nişte specialişti.
Mai potrivită ni se pare o abordare ţinând de studiul credinţelor (cvasi)religioase. Unii cercetători ai mentalităţilor contemporane adoptă o asemenea poziţie, socotind că a perora despre fiinţe venite din alte galaxii ca şi cum ar exista dovezi materiale şi nu doar un număr oarecare de mărturii în acest sens este mai puţin îndreptăţit decât a examina convingerea cvasireligioasă a unui grup social că ozeneurile şi extratereştrii există în realitate. Adoptând această orientare, ajungem să discutăm despre „cultura străinului” şi diseminarea ei în lumea de azi.
Implicarea amatorilor de sefeuri în aşa-numita alien culture27, o ramură a culturii de tip New Age, este explicabilă şi ţine de o mentalitate distinctă. Curiozitatea intelectuală a sefiştilor şi performanţele lor în materie de inteligenţă combinatorie par compatibile cu preferinţa pentru enigme, dar şi pentru un fel special de fervoare de tip religios. Pentru adeptul unei religii tradiţionale, propoziţiile fundamentale ale unui grup de tip alien culture pot părea blasfematorii şi ridicole. O privire obiectivă ne arată însă că şi tezele dogmatice ale creştinismului, de pildă, pot fi percepute la fel, în absenţa unei implicări afective. Oricum, semnificativă în contextul de faţă este hibridarea ştiinţei cu religia, operată de adepţii celor pasionaţi de extratereştri. Ceva asemănător există şi în mentalitatea sefiştilor, sub forma unei fervori născute din pasiunea pentru ştiinţă şi tehnologie. Este evident că un autor de sefeuri poate transforma cu uşurinţă relatările despre întâlniri de gradul III şi abducţii în texte de ficţiune. Cultura alien se dovedeşte a fi un rezervor de idei, pentru sefişti, dar şi un adversar neaşteptat. Pentru un amator de enigme, aprofundarea „faptelor” ţinând de alien culture poate părea varianta adultă a preferinţei adolescentine pentru sefeuri.
Un alt aspect, amintit doar în treacăt mai sus, ţine de competenţa specialistului în ozeneuri. După un număr de cărţi citite şi de comentarii proprii publicate, amatorul de ozeneuri devine un specialist. Chiar unul internaţional, de felul lui Ion Hobana. Comunitatea ştiinţifică nu-l omologhează ca atare; o fac, în schimb, cei din comunitatea ozeniştilor. Lucrurile amintesc raportul dintre literaţi şi sefişti. Calitatea de scriitori autentici a sefiştilor este contestată de literaţi, fiind pe deplin recunoscută, în schimb, de către ceilalţi sefişti.
Între fervoarea de tip religios a celor încrezători în mântuirea adusă de ozeneuri şi pasiunea sefiştilor pentru un anumit tip de texte există o asemănare evidentă. Ambele grupuri sociale sunt fascinate de tehnologie. Literatul canonic, în schimb, are o cu totul altă poziţie faţă de minunile tehnologiei, privindu-le cu indiferenţă sau chiar în mod condescendent.
SEFISTUL ROMÂN ÎNAINTE DE 1990
Am urmărit înrudirile tipologice dintre sefiştii canonici şi membrii altor grupuri sociale. Ne rămâne să ordonăm şi să îmbogăţim observaţiile din această categorie, încercând să schiţăm o comparaţie tipologică mai sistematică între sefistul român din perioada comunistă şi „oponentul” acestuia, literatul român din aceeaşi etapă istorică.
În general, literaţii sunt nişte cititori pe cont propriu, ca să spunem aşa. Ei nu simt în mod special nevoia de-a se întâlni cu omologii lor şi nici cu autorii textelor lor preferate. Nu resping anumite forme de socializare specifice, cum ar fi cenaclurile sau întâlnirile autorilor cu cititorii, dar acestea rămân nişte fenomene mai degrabă accidentale. În mod esenţial, literatul canonic este un cititor solitar. La fel, autorul de literatură. Lucrurile se schimbă radical în cazul sefiştilor. Cum am văzut, aceştia simt nevoia să-şi creeze forme de organizare potrivite pentru nişte persoane înclinate spre înregimentare. Astfel s-ar explica structurile stabile ale comunităţii sefiste. Spre deosebire de literaţi, sefiştii au nevoie de o apartenenţă, în mod repetat confirmată, la un grup social de tip semiprofesional bine structurat. În România, o asemenea tendinţă este favorizată de atitudinea constant încurajatoare a oficialităţilor comuniste, dar şi de o înclinaţie naturală. Sefiştilor le place literatura, dar iubesc atmosfera din comunitatea lor. La literaţi, lucrurile par a sta tocmai invers.
LECTURI PSIHOTROPE
Explicaţia celor de mai sus ar fi faptul că lectura sefeurilor are anumite calităţi psihotrope, induce un fel special de dependenţă. Brian M. Stableford sesizează ceva în acest gen, atunci când discută despre aşteptările de lectură ale sefiştilor, precum şi despre funcţia de întreţinere (maintenance) a sefeului:
„In fact, the science fiction reading habit seems usually to serve the maintenance function, seeking to preserve a special attitude to the world and all it contains. Science fiction is an anomalous genre largely because what is required to maintain its basic perspective is not simply the repetition ad infinitum of a series of individual exemplars, but a constant supply of exemplars which perpetually and gradually change their form so as always to appear new while never becoming truly strange.”1
Executând un remarcabil salto mortale cazuistic, ar putea spune un critic literar, Stableford reuşeşte să pună între paranteze valoarea estetică a textelor menite să asigure the maintenance. Sociologul vede altfel lucrurile, considerând că valoarea estetică nu intră în discuţie, atunci când este avut în vedere efectul „psihotrop” al unor texte menite să creeze şi să întreţină o mentalitate distinctă. Celelalte două funcţii ale sefeului, stabilite de Stableford, au consecinţe asemănătoare, influenţându-i pe cititori altfel decât literatura. Prin funcţia sa indicativă, implicit formativă (directive), sefeul îndreaptă atenţia cititorului spre ştiinţă şi tehnologie, cultivându-i şi o anumită flexibilitate intelectuală, folositoare în lumea de azi. Prin funcţia sa tonică (restorative), sefeul îi întreţine cititorului o anumită stare confortabilă, criticată de unii sub numele de „escapism”, lăudată de alţii cu argumente din domeniul tehnicilor de recuperare psihică. Cu o anumită ingenuitate intelectuală, dovedită de faptul că pune sefeurile pe picior de egalitate cu diferitele forme de deconectare oferite de industria divertismentului, bagatelizându-şi în acest fel preferinţa, Stableford evidenţiază astfel această dimensiune:
„The function of restorative communiqués is to engage the mind of the recipient in such a way as to ’release’ him or allow him to ’rest’ from his confrontation and negotiation with the real world.”2
Influenţat pe aceste trei căi, sefistul capătă o viziune distinctă asupra lumii, poluată totuşi de unele sefeuri înclinate spre practicarea „exerciţiilor de metafizică fantasmagorică”, având drept rezultat stimularea unui sentiment de insecuritate existenţială. Ar fi de preferat, spune Stableford, ca acestea să fie înlocuite de expresii ale încrederii în eficienţa unor acţiuni umane obişnuite, străine de transcendenţă. Cu alte cuvinte, tot diversele varietăţi de ateism sunt de preferat, ar putea spune un critic literar cârcotaş.
Stableford nu se referă în mod sistematic la efectele lecturilor sefiste, dar nu este dificil să-i prelungim constatările, încercând să înţelegem preferinţa pentru sefeuri şi modul cum apartenenţa la comunitatea sefistă determină un fel distinct de-a fi. Cum ne interesează sefistul român, vom prelua doar sugestiile compatibile cu situaţia specifică de la noi, lăsând la o parte evidentele deosebiri. Aproximările noastre anterioare ne vor fi de folos în încercarea de a stabili o tipologie a sefistului român de dinainte de 1990.
SEFISTUL, OMUL MANIERIST ŞI JURNALISTUL
Vom reţine, mai întâi, afinităţile sefistului cu omul şi autorul manierist, căutător chinuit al formulei combinatorii celei mai potrivite, aceasta atunci când nu este dominat de convingerea ieftină că realizarea unor sefeuri este o chestiune de rutină, în genul performanţelor jurnalistice. Aspect relativ curios, se pare însă că nici adoptarea modului intelectual expeditiv al jurnalistului nu asigură un confort psihic prea mare. Dacă îl credem pe Pierre Bourdieu, există o nemulţumire de fond indusă de practicarea jurnalismului. Ne îngăduim să repetăm un citat:
„Jurnalismul este una dintre profesiunile cu cel mai mare număr de oameni frământaţi, nesatisfăcuţi, revoltaţi sau, dimpotrivă, cinic resemnaţi, una dintre profesiunile în care a devenit un obicei (în special de partea celor dominaţi, fireşte) exprimarea mâniei, a dezgustului ori a descurajării provocate de realitatea unei munci care continuă să fie trăită şi revendicată ca fiind ‘cu totul altfel’.3
Observaţiile empirice confirmă asemenea afirmaţii; la fel, argumentul statistic. Jurnaliştii sunt nişte „frământaţi”, iar speranţa lor de viaţă este printre cele mai mici. Disconfortul existenţial al jurnaliştilor se aseamănă cu acela al manieriştilor într-un singur punct: nemulţumirea cronică faţă de propria profesie. Autorul manierist suferă fiindcă simte că a apucat-o pe o cale dificilă şi „contra naturii”, jurnalistul are periodic revelaţia neplăcută că în profesia sa este inerentă o cronică superficialitate, iar calităţile sale de fast-thinker, de „specialist în gândirea perisabilă” (Pierre Bourdieu) nu sunt chiar atât de grozave cum i se păreau cândva. Sefistul trăieşte câte ceva din ambele tipuri de frustrare. Literatul canonic, pe de altă parte, pare scutit de asemenea suferinţe existenţiale. Beneficiind de un psihic excelent, datorită sentimentului că textele sale sunt rodul unei inspiraţii „naturale”, „organice”, el este străin de tribulaţile sefistului, s-ar zice. Un stimulent psihic important pare a fi, în cazul lui, religiozitatea. Chiar dacă nu este un credincios în sensul tradiţional, literatul canonic cultivă religia frumosului, cu bune rezultate antidepresive. Fiind vorba totuşi despre tipuri umane „purificate”, asemenea constatări trebuie privite cu circumspecţie. Sefistul canonic şi literatul canonic pot fi cu greu întâlniţi pe stradă, rămânând mai degrabă nişte abstracţiuni justificate.
Nu ştim ce trăiri are avangardistul literar şi autorul unor texte ţinând de literatura populară, implicit comercială. Putem doar presupune că primul are un suflet de rebel, la fel ca şi adeptul antiliteraturii. Al doilea, în schimb, pare a fi în mod esenţial un artizan placid. Respingerea religiozităţii sau tratarea ei într-un mod ironic, preferinţa pentru texte unde motivele şi modalităţile se repetă într-un mod relativ confortabil, din punctul de vedere al performanţei intelectuale, evitarea valorilor expresive ţinând de emotivitate – iată alte preferinţe ale sefistului român de dinainte de 1990.
COMUNITATEA SEFIŞTILOR
Din altă categorie face parte înclinaţia spre asociere, asemănătoare celei practicate de sectele neoprotestante. Sefistul român o are din plin, sub acest raport fiind asemănător cu sefiştii din spaţiul anglo-saxon, descrişi într-un mod nesistematic de Stableford. Întrucâtva originală ar fi, în schimb, relaţia contradictorie a sefiştilor români cu ideea de literatură. Cum s-a văzut, teoreticieni aparţinând mai multor generaţii se străduiesc să argumenteze teza că sefeul este şi simultan nu este literatură. Pledoariile lor se referă la sefultură şi nu la textele revendicate de literatură. Această situare contradictorie pare a decurge dintr-o psihologie specială, asemănătoare celei a omului manierist.
Condiţionări psihice distincte par a decurge şi din condiţia de „sectant” privilegiat. Înainte de 1990, sefiştii joacă rolul unor înregimentaţi originali, chiar al unor colaboraţionişti, ar putea spune vreun rigorist4. Oficialităţile comuniste îi încurajează şi le oferă o structură socială comodă. Comunitatea sefistă românească nu este însă doar rodul politicii culturale comuniste, dar şi cel al unor predispoziţii spre asociere. Încurajată de oficialităţi, în spiritul unei strategii ideologice şi educaţionale anumite, comunitatea respectivă ajunge să capete o anumită independenţă, cu o mitologie proprie şi un climat afectiv atrăgător. Literaţii români, poate cu excepţia celor net favorizaţi de Uniunea Scriitorilor, n-au ajuns niciodată la aşa ceva. Acest tip de situaţie este descris de Francis Fukuyama. Acesta se referă la avantajele unei comunităţi, la realizarea individuală subiectivă oferită de aceasta:
„Viaţa privată în cadrul unei comunităţi este mult mai satisfăcătoare decât simpla cetăţenie într-o democraţie modernă. Recunoaşterea de către stat este în mod necesar impersonală; dimpotrivă, viaţa comunitară implică un tip mult mai individual de recunoaştere din partea unor oameni care au aceleaşi valori, religie, etnie etc.”5
Se pare că regula este valabilă şi în ceea ce priveşte comunismul. Cu sprijinul CC UTC, sefiştii români duc decenii la rând o viaţă agreabilă, cu întâlniri periodice şi posibilităţi de publicare. Sentimentul lor de împlinire este cert, coabitând eventual cu îndoieli de tipul celor expuse mai sus. Coeziunea unei astfel de comunităţi şi implicit prosperitatea psihică a membrilor respectivi sunt mai mari decât cele realizate de asociaţiile având scopuri lucrative, ne spune Fukuyama. Împărtăşirea unei limbi comune „a binelui şi răului” are un remarcabil efect centripet. În cazul sefiştilor, această „limbă” nu se întemeiază pe dogme religioase şi nici pe convingeri politice, fiind vorba despre preferinţe de lectură, dar şi de delimitări faţă de literaţi, inclusiv în virtutea unui antintelectualism de fond, agreat în mod tacit de kulturnicii comunişti. Sefistul canonic român de dinainte de 1990 are un dinte împotriva intelectualilor de formaţie umanistă, asociabili inclusiv cu condescendenţii „indivizi” de la Uniunea Scriitorilor (desigur, cu excepţia lui Ion Hobana). La Jurnalul S.F. (1992-1996), această atitudine antiintelectualistă avea să se precizeze sub forma antielitismului. Confundarea parţială a literatului cu intelectualul este un element unificator, dintre cele menite să asigure coerenţa şi perenitatea comunităţii sefiste. Desigur, sefistul se consideră el însuşi un intelectual, dar unul de un fel deosebit, având alte mize spirituale. Printre acestea nu figurează opoziţia politică, după cum am arătat. Intelectualul, în sensul lansat de Zola prin celebrul său protest, nu există printre sefiştii români, nici unul dintre aceştia nu se afirmă ca opozant politic, înainte de 1990. Există în schimb manifestări de fidelitate faţă de autorităţile comuniste, implicite dar şi explicite, din categoria celor menţionate de noi în trecere6.
De ce n-au apărut un Paul Goma şi nici un Andrei Saharov printre sefiştii români?
Intelectualul se legitimează declarând în mod public anumite opţiuni politice şi nu numai prin meritele sale profesionale. Iată o caracterizare a lui, cu referire la secolul XX:
„Intelectualul, care se distinge ca scriitor, artist sau om de ştiinţă, prin remarcele sale critice la adresa vremurilor, se legitimase mai puţin prin aura ştiinţei, cât prin ascuţimea propriei sale inteligenţe. El şi-a definit rolul mai degrabă în viaţa publică decât în strictul univers al profesiei sale. […] Ca purtător de cuvânt al unor mari tabere politice şi ideologice, el a formulat conceptele în care societatea s-a putut regăsi şi explica.”7
Observăm că intelectualul nu este considerat neapărat un opozant al unui regim nedemocratic oarecare, ceea ce poate să-i contrarieze pe adepţii accepţiei curente a conceptului, din România ultimilor ani. În perioada comunistă au existat persoane cu merite profesionale, aliniate politicii de stat. Au fost sau n-au fost respectivii nişte intelectuali, în sensul de mai sus? Răspunsul este negativ, dacă ţinem cont de părerea lui Pierre Bourdieu:
„Intelectualul se constituie pe sine în câmpul politic în numele autonomiei şi al valorilor specifice ale unui câmp de producţie culturală ajuns la un înalt grad de independenţă faţă de diferitele puteri (şi nu, asemenea omului politic cu un solid capital cultural, pe baza unei autorităţi propriu-zis politice, dobândite cu preţul unei renunţări la cariera şi la valorile intelectuale). Prin aceasta, el se opune scriitorului din secolul al XVII-lea, subvenţionat de stat, creditat, cantonat strict în divertisment şi ţinut, în felul acesta, la distanţă de problemele fierbinţi şi teologiei...”8
Stipendiaţi de statul comunist şi „păstoriţi” de partid prin activişti vioi, de felul lui Alexandru Mironov, sefiştii români nu sunt independenţi material şi nici nu par a fi bântuiţi de mari tribulaţii morale. Felul lor expeditiv de-a scrie şi filozofia lor de jurnalişti dezgheţaţi îi feresc de complicaţile psihologice ale artistului tradiţional. Literaţii, cu modul lor oarecum dramatic de a-şi concepe profesia, cu înclinaţia lor cvasireligioasă de-a venera valorile estetice, sunt mai predispuşi pentru asumarea unor roluri civice.
Diferenţa de complicaţie intelectuală ar fi o altă explicaţie. Cu totul justificată cultural, alegerea sefeului în locul literaturii lasă, în România cel puţin, impresia unei performanţe intelectuale iremediabil minore, cel puţin în ochii literaţilor. De aici, apariţia dintre sefişti a unor personalităţi culturale de rang secundar. Înainte de 1990, un sefist nu ajunge niciodată să fie omologat drept un intelectual de primă mărime. Desigur, este neproductiv să ne pronunţăm în această privinţă. Nu deţinem un criteriu mulţumitor pentru a compara staturile intelectuale şi morale ale literaţilor şi sefiştilor. Oricum, a alege calitatea de membru al comunităţii sefiste româneşti, înainte de 1990, pare a fi semnul unei dorinţe de a obţine în mod relativ comod un anumit succes de tip literar.
Respectiva calitate pare a fi confortabilă şi din alte motive. Anumite performanţe intelectuale specifice sefiştilor, nerelevante în comunitatea literaţilor, au darul de-a oferi un sentiment de împlinire. Printre acestea se numără cunoaşterea limbii engleze (sau cochetarea cu această limbă), dar şi competenţa amintită de noi într-un paragraf anterior. Spre deosebire de literatul canonic, sefistul este un „erudit” al domeniului său, în sensul că are capacitatea de-a valida sau de-a respinge rapid un text. Sefistul canonic poate oricând să se pronunţe asupra acestuia, decretându-i (non)apartenenţa la sefeu sau la literatura mainstream. Acest sentiment de certitudine, străin literaţilor, are darul de-a întreţine o anumită prosperitate psihică. Se pare că împărtăşirea lui întreţine prietenia dintre sefişti, de altă natură decât cea dintre literaţi. În lumea literară, lucrurile sunt mult mai complicate, iar concurenţa şi invidia profesionale, practic necunoscute în comunitatea sefistă, sunt reale.
Sentimentul frustrant că trăiesc un surogat de viaţă literară nu pare a-i vizita pe sefişti români. Explicaţia este faptul că între cele două comunităţi există diferenţe esenţiale. Miza principală a comunităţii sefiste este „producerea” unor cititori cu o mentalitate distinctă şi de abia în al doilea rând a unor texte memorabile, în sens literar. În comunitatea literară, lucrurile se petrec exact invers, contând în primul rând valoarea textelor. În aceste condiţii, sefiştii nu se simt frustraţi de faptul că multe dintre manifestările lor sunt nişte caricaturi ale echivalentelor lor din lumea literară. Ei le privesc cu seninătatea unor amatori, feriţi de tribulaţiile perfecţioniste ale profesioniştilor.
Discutând despre confortul psihic oferit de comunitatea sefiştilor români înainte de 1990, trebuie să amintim şi efectul de enclavă. Comunitatea sefistă se dezvoltă în mijlocul celei literare sau, eventual, într-o margine a ei. Cum s-a văzut, membrii ei preiau multe dintre procedurile identitare ale literaţilor. Scriu proze scurte şi romane, îşi publică volumele în edituri, fac critică literară, de preferinţă în periodice proprii, îşi acordă reciproc premii. La prima vedere, pare a fi vorba despre o viaţă literară paralelă, alternativă, întru totul validă. La o privire mai atentă, lucrurile nu stau tocmai aşa. În viaţa literară există nişte mecanisme de autoreglare, întemeiate pe credinţa în valoarea estetică. Cu greu poate obţine cineva o recunoaştere reală în câmpul literar, dacă textele sale sunt lipsite de valoare. Este adevărat, anumiţi autori specializaţi în texte oportune politic, cum ar fi poeziile patriotice, obţin un anumit succes, dar toţi literaţii, inclusiv editorii respectivilor, ştiu că este vorba despre un joc conjunctural. Înainte de 1990 există două culturi, ca să spunem aşa. Ele sunt simbolizate de cele două reviste literare principale, „România literară” şi „Luceafărul”. Nu este momentul să intrăm în amănunte, mulţumindu-ne să observăm că în ciuda orientărilor politice divergente, la nici una dintre cele două reviste nu se face în mod sistematic abstracţie de valoarea literară. Există desigur interese de grup, iar realitatea estetică a unor scrieri este fardată într-o direcţie sau în alta. Cu toate acestea, regula principală a comunităţii literare, respectul pentru valoarea estetică, nu este ocolită9.
În enclava lor culturală, sefiştii nu cunosc asemenea tribulaţii. Textele lor sunt preţuite în mod automat de comilitonii din comunitate, fiind respinse numai atunci când sunt frapant ratate sub raport stilistic şi chiar gramatical. Consfătuirile se succed fără greş, iar premiile conferite cu aceste prilejuri vin să consolideze cariere de prozatori şi critici necunoscuţi în afara comunităţii sefiste. Efectul de enclavă se manifestă şi în privinţa comentariilor scrise de sefişti despre „coreligionarii” lor. Prozelitismul fundamental al comunităţii apare şi persistă sub forma unei apologetici cunoscute în lumea literară doar în cazul unor grupări de tipul celei de la „Luceafărul”, unde se practică o retorică exagerată, implicând inventarea unor valori literare, corectată totuşi în sensul descris de noi. În acelaşi spirit, critica şi istoria literară practicate de sefişti sunt de un fel special, în mod fundamental tematologice. Altfel spus, faptul că un text recurge la motive şi modalităţi conscrate este considerat o valoare în sine, iar comentatorii din interiorul comunităţii sefiste se consideră îndreptăţiţi să fardeze, mai delicat sau mai apăsat, realităţile estetice. Un efect destul de ciudat al acestei situaţii este faptul că, de regulă, una şi aceeaşi persoană nu abordează atât sefeul cât şi literatura. Excepţiile, puţine la număr, aparţin unor personalităţi cu statut special, ca să spunem aşa. Astfel, Ov. S. Crohmălniceanu este autorul unor teoretizări referitoare la sefeu, dar ca istoric literar n-a dat o atenţie specială acestui gen de texte. Florin Manolescu, autorul cunoscutei „biblii” a sefiştilor români, a scris o bună lucrare de tematologie, dar atunci când a făcut istorie literară nu s-a ocupat de sefeu. S-a observat aceeaşi atitudine şi în cazul unor istorici literari cu o poziţionare binevoitoare faţă de sefeu, ca gen. Concluzia este că sunt necesare două abordări intelectuale distincte, dificil, dacă nu imposibil de adoptat de către unul şi acelaşi comentator. Efectul de enclavă, amintit mai sus, măreşte această dificultate. Cum s-a văzut, sefeul are istoricii săi specializaţi. Aceştia militează pentru primirea sefeului cu drepturi egale în istoria literaturii, dar o fac din afara mentalităţii specifice literaţilor. Câteva referiri ale lui Pierre Bourdieu la criticii profesionişti de jazz şi de film sunt interesante, în acest context:
„Astfel, ansamblul determinaţilor înscrise în poziţia lor este ceea ce îi face pe criticii profesionişti ai jazzului sau ai filmului [...], destinaţi să nu atingă niciodată decât mici grupuri de producători şi de amatori, să mimeze tonul doct şi sentenţios şi cultul erudiţiei al criticii universitare sau să caute o cauţiune teoretică, politică sau estetică în obscuritatea unui limbaj împrumutat. Spre deosebire de o practică legitimă, o practică pe cale de legitimare pune continuu celor ce i se dedică problema propriei lor legitimităţi.”10
În linii mari, lucrurile se petrec la fel şi în ceea ce-i priveşte pe criticii sefeului românesc, aflaţi pe o aparent nesfârşită „cale de legitimare”. Se pare că pentru ei, cel puţin de la un nivel de complicaţie intelectuală în sus, confortul psihologic oferit de comunitatea sefistă nu mai este atât de deplin, câtă vreme sunt nevoiţi să adopte o tonalitate hibridă în scrierile lor. Aducătoare de disconfort pare a fi şi aşa-numita „allodoxie culturală”, amintită în alt context de Bourdieu. Criticii sefeului par a fi obligaţi să practice falsa recunoaştere, să ia un lucru drept altul, până într-acolo încât să se convingă până şi pe ei înşişi că nu se înşală. Decenii de-a rândul, ei prezintă sefeuri drept literatură autentică şi nu drept valori din altă serie culturală, cum ar fi fost cazul s-o facă dacă ar fi nişte rigorişti ai adevărului estetic. Poate că unii dintre ei resimt suferinţe metafizice, din această pricină.
Deplinul confort oferit de comunitatea sefistă poate fi obţinut numai dacă orice legătură cu ideea tradiţională de literatură estetic valoroasă este tăiată, în mod îndreptăţit. Este ceea ce realizeaza neosefiştii, mai ales după 2000.
CONDIŢIA FANULUI
Am prezentat mai sus o serie de factori capabili să asigure coeziunea şi longevitatea comunităţii sefiste. Este cazul să le adăugăm şi existenţa unei structuri psihice distincte, de negăsit printre literaţi. Fanul este un pasionat, dar în alt fel decât amatorul fervent de literatură. Înrudirea lui cu pătimaşii spectatori sportivi sau cu admiratorii vedetelor de muzică pop-rock-disco este evidentă. Preferinţa pentru divertisment pare a produce acest fel de oameni împătimiţi şi extrovertiţi. Mircea Opriţă se referă în cuvinte bine găsite la această situaţie, atunci când vorbeşte despre „savoarea intimă, în stare să producă extazul pasionaţilor”11. Sefiştii nu sunt zgomotoşi şi isteroizi, precum spectatorii de fotbal, dar admiraţia lor este exprimată mult mai extrovertit decât aceea a literaţilor. Psihologic vorbind, preferinţa pentru produsele oferite de industria divertismentului pare a fi îndeaproape înrudită cu aceea pentru sefeuri.
Se pare că o atitudine interioară asemănătoare o are şi autorul de sefeuri, el însuşi om cu suflet de fan, de amator. Spre deosebire de literaţi, adesea introvertiţi şi aparent complexaţi, apăsaţi de interminabilele lor tribulaţii de atelier, dar şi de aşa-numita invidie de breaslă, sefiştii au aparenţa unor oameni dezinvolţi şi sincer prietenoşi, fără mari probleme legate de producerea textelor din categoria lor preferată. Ei lasă impresia că au o avantajoasă psihologie de amatori. Drept urmare, nu reuşesc sau nu doresc să obţină consacrări analoage celor ale literaţilor, îşi privesc genul preferat ca obiect al unui hobby. Mediul cultural pare a simţi acest mod existenţial şi îi tratează ca atare. Înainte de 1990, nu există nici măcar un singur sefist român omologat ca autor de succes de alte instanţe decât cele din interiorul comunităţii sefiste. Sefiştii înşişi favorizează această situare, ezitând sau nefiind în stare să se profesionalizeze pe deplin. Cei mai mulţi dintre ei sunt persoane cu preocupări profesionale fără nici-o legătură cu literatura. Câţiva norocoşi, de felul lui Ion Hobana sau Vladimir Colin, fac într-adevăr excepţie, fiind deţinătorii unor poziţii oferite de Uniunea Scriitorilor.
Caracterul de hobby al cultivării sefeului apare şi din ale indicii. În mod tradiţional, autorul de literatură populară este foarte prolific. Nu este cazul sefiştilor români din perioada anterioară anului 1990. Poate şi din pricina conştiinţei lor profesionale contradictorii, dominate de paradoxul autonomiei, ei nu se decid pentru o producţie abundentă. Cum s-a văzut, ei rămân undeva la mijloc, între postura de literat omologat de elita de la Uniunea Scriitorilor şi cea de autor cu succes de librărie.
Nu este vorba despre vreo superioritate de o parte sau de cealaltă. Literatul nu este „mai bun” decât fanul-scriitor de sefeuri. Şi nici invers. Pur şi simplu, sunt diferiţi. Cum vom vedea, pe măsură ce timpul trece, diferenţele dintre cele două maniere de-a vedea lucrurile tinde să se estompeze. Artizanii cuvântului scris fac tot mai des schimb de trucuri profesionale cu specialiştii din industria divertismentului. Între mentalităţile lor se produce o osmoză, de neocolit.
FORME DE LEGITIMARE
Legitimarea instituţională a sefiştilor români se datorează, în primul rând, oficialităţilor comuniste, dar şi unor disponibilităţi individuale. Oricum, cadrul organizatoric determină producţia de texte şi fortificarea unui anumit grup social, cu ierarhia sa specifică. În cazul literaţilor, lucrurile par a se petrece invers. Anumiţi oameni devin scriitori recunoscuţi ca atare şi de-abia apoi se organizează şi obţin anumite avantaje din partea oficialităţilor.
Legitimarea specifică, prin texte şi comentarii ale acestora se petrece în felul schiţat de noi. Dacă practicienii, ca să spunem aşa, scriu texte mai mult sau mai puţin valide, din punctul de vedere al literaţilor, teoreticienii şi comentatorii au o misiune mult mai dificilă. Doar unii dintre ei sunt legitimaţi de către comunitatea literară, iar aceştia, cum s-a văzut, nu se preocupă în mod sistematic de sefeuri. Cei dedicaţi sefeului, în schimb, sunt obligaţi să înfrunte pe parcursul întregii lor cariere dezavantajele unui statut ambiguu. Câtă vreme susţin paradoxul autonomiei, ei nu ajung niciodată la o deplină legitimare. Cum vom vedea însă, această deplină împlinire va veni atunci când sefiştii nu vor mai dori absolut deloc să fie consideraţi nişte literaţi de un fel mai special, ci o categorie culturală de sine stătătoare.
Cât priveşte legitimarea psihologică, faţă de ei înşişi, aceasta pare cea mai dificilă dintre toate. Este adevărat, sefiştii de serie mare nu sunt bântuiţi de nici-o nelinişte. Putem în schimb presupune că un număr de sefişti, incluzându-l pe subsemnatul, reuşesc cu greu să se convingă de faptul că preferinţa lor este absolut legitimă.
II
NEOSEFIŞTI, NEOLITERAŢI
NOUL CONTEXT POLITIC
În materie de cadru instituţional, anul 1990 nu aduce schimbări nete în comunitatea sefiştilor şi nici în cea a literaţilor. Cel puţin în primii ani de după căderea comunismului, rigorile economiei de piaţă nu sunt resimţite prea dur de respectivii autori. Regulile aduse de noile vremuri se impun lent. Vechile structuri continuă să existe în mod inerţial. Tranziţia înceată din viaţa politică şi socială românească are ecouri şi în cele două comunităţi. Sefiştii români îşi caută în continuare identitatea, iar literaţii, cu o Uniune a Scriitorilor practic neschimbată, par rămaşi în tiparele lor organizatorice tradiţionale, consolidate în lungii ani ai comunismului. Cât priveşte transformarea celor două mentalităţii, evoluţia este relativ contradictorie. Înainte de 1990 există manifestări ale mentalităţii neosefiste, iar după această dată numeroşi sefişti români continuă să privească lucrurile ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Într-un fel analog evoluează literaţii. Aşa stând lucrurile, terminologia propusă de noi are justificări preponderent metodologice. Doar în ultimii ani se poate discuta despre schimbări nete faţă de perioada de dinainte de 1990. Până şi acum însă unele structuri, cum ar fi cele promovate de sefiştii timişoreni sau de Uniunea Scriitorilor, persistă în formule organizatorice tradiţionale. În ceea ce-i priveşte pe sefişti, nu este nimic de obiectat în această privinţă. Comunitatea sefistă internaţională nu poate inova prea mult, fără riscul de a-şi pierde identitatea. Privind astfel lucrurile, neosefiştii şi neoliteraţii sunt mai degrabă nişte categorii fictive, cu rolul de-a clarifica punctele de vedere. Cei denumiţi de noi neosefişti par, după cum se va vedea, mai degrabă nişte nonsefişti, întrucât nu mai au aproape nimic în comun cu sefiştii români tradiţionali, consolidaţi ca grup social distinct în timpul comunismului. Neoliteraţii, la rândul lor, se delimitează treptat de literatul român tradiţional al celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, stipendiat de statul comunist şi, cum vom vedea, de cel actual. Cândva, nu peste mulţi ani, persoanele implicate în producţia literară nu vor mai avea nimic comun cu literatul român din timpul dictaturii comuniste.
Cum lucrarea noastră nu apelează exclusiv la criteriul diacronic, o serie de referiri la sefiştii români de după 1990 au fost deja inserate în capitolele precedente. În contextul de faţă, le vom reaminti în mod sumar, adăugându-le alte câteva.
VECHI ŞI NOI STRUCTURI
După decembrie 1989, periodicele sefiste urmează un timp o traiectorie inerţială. În 1990 reapare CPSF, sub titlul Anticipaţia, adăugat la vechea siglă. Revista este editată de Ştiinţă şi tehnică, transformată în Ştiinţă & Tehnică SA, societate cu capital de stat, funcţionând sub egida Ministerului Cercetării şi Tehnologiei. Noile vremuri impun anumite schimbări în strategia editorilor; printre acestea, adoptarea unei atitudini mai flexibile în raport cu ideile ateiste şi promovarea unui dirijism neocomunist în straie umaniste. Vechea viziune asupra sefeului ca factor (cumva neliterar) de educaţie a tineretului nu dispare, ideea că în formele lui superioare sefeul se transformă în literatură pur şi simplu prinde foarte greu. Anumite articole „de direcţie” semnate de Alexandru Mironov le amintesc sefiştilor că au anumite îndatoriri faţă de partidul neocomunist aflat la putere. Cătălin Ionescu este foarte drastic în această privinţă:
„Se poate demonstra că, din motive obscure, Alexandru Mironov a promovat, după 1990, o politică sistematică de subminare a SF-ului, dusă prin mai multe mijloace, inoculând ideea ca SF-ul a fost si va rămâne un subgen periferic, cu un public limitat la un cerc de ingineri sau tehnicieni atei şi obtuzi.”1
Cu toate acestea, din punctul de vedere al literaţilor, revista are şi merite, atmosfera fiind incomparabil mai permisivă în sens literar decât înainte de 1989.
Reapare şi Almanah Anticipaţia, în 1991 şi apoi între 1993-1998, de această dată editat de Ştiinţă & Tehnică SA2 în colaborare cu mai multe instituţii culturale. Perioada de apariţie coincide cu aflarea la putere a PDSR. În vechiul stil, sefiştilor li se oferă astfel un spaţiu tipografic destul de important, inclusiv pentru contribuţii de critică şi istorie literară. Nu se poate spune că se fac simţite restricţii majore în privinţa temelor şi manierelor stilistice, din partea editorilor. Dacă există vreo încorsetare a autorilor, aceasta ţine mai degrabă, în mod aparent paradoxal, de îngăduinţa consubstanţială înţelegerii sefeului, ca activitate nu tocmai literară, având, la drept vorbind, alte scopuri decât reuşitele estetice.
În ceea ce priveşte fanzinele, situaţia se schimbă lent. Amatorismul tipic sefeului românesc din perioada comunistă se atenuează. Mircea Opriţă, în cartea citată, urmăreşte cu atenţie această trudnică transformare de mentalitate, tradusă în reviste situate mai aproape de exigenţele unor publicaţii scrise de profesionişti.
Cu totul străin de instituţionalizarea comunistă este Jurnalul S.F. Săptămânal de cultură SF HORROR ŞI FANTASY, o publicaţie intrată în mitologia sefiştilor români. Meritul principal al Jurnalului este despărţirea vehementă şi ostentativă, nu lipsită de o anumită graţie tinerească, de stereotipurile mentale inoculate decenii de-a rândul de responsabilii culturali comunişti.
Se înfiinţează, la Bucureşti, în 1991, Federaţia Naţională pentru Science-Fiction, Ştiinţă Prospectivă şi Impact cu Viitorul (FNTSF), cu obiective propagandistice de tip neocomunist, precum şi Asociaţia Română pentru SF (ARSFan), în 1992, la Timişoara. Aceasta din urmă este mai apropiată de structura organismelor similare din occident şi doreşte să inaugureze o nouă etapă, calitativ nouă, în istoria comunităţii sefiste româneşti. Apar şi alte asociaţii ale sefiştilor, în diferite oraşe ale ţării cu tradiţie în domeniu. Ele tind spre transformarea în nişte organizaţii profesionale, fără a depăşi totuşi antielitismul centripet al comunităţii. O grupre elitistă a profesioniştilor ar fi un nonsens în comunitatea sefistă, par a raţiona respectivii organizatori3. Cu toate acestea, există şi cel puţin o excepţie, chiar dacă este vorba doar despre un proiect. Asociaţia pentru Literatura şi Artele Imaginaţiei – România (ALAIR), îşi propune să grupeze numai profesionişti ai domeniului. Semnatarii unei „scrisori de intenţie” din 2003 consideră că „a devenit imperios necesară întemeierea unei structuri de tip sindical, care să apere si să promoveze interesele creatorilor (scriitori, traducători, redactori, etc.)” şi menţionează asociaţii occidentale asemănătoare4. Dintre toate formele de organizare încercate de sefişti, cea mai rezistentă pare a fi, în 2007, ARSFan. Cu mai multe publicaţii tipărite, capabilă să organizeze periodic întâlniri tradiţionale ale sefiştilor, având un mecena devotat, în persoana omului de afaceri Cornel Secu, vechi animator al comunităţii, organizaţia timişoreană pare să fi devenit garantul moral al sefiştilor români şi promite o sincronizare a acestora la comunitatea sefistă mondială. Întrebare este dacă o sincronizare funcţională este în principiu posibilă, câtă vreme sefiştii români continuă să nu scrie în limba engleză. Oricum, „privatizarea” comunităţii sefiste promite, teoretic cel puţin, mai mult decât instituţionalizarea patronată de „organele” comuniste. În aceste condiţii noi, vechile roluri se schimbă, la fel ca şi instanţele de succes ale comunităţii. Putem presupune că multe manifestări artificial întreţinute înainte de 1990 vor dispărea. De asemenea, văzând lucrurile în mod optimist, putem spera că sefiştii români vor înceta în fine să fie nişte stipendiaţi, cu capital privat de această dată, devenind nişte autori de succes.
O asemenea metamorfoză nu se întrevede deocamdată. Spre deosebire de omologii lor occidentali, sefiştii români par a se fi instalat solid în postura de amatori. Ei scriu de plăcere sau pentru remuneraţii nesemnificative, întreţinându-se din practicarea altor profesii, cea mai înrudită cu munca literară dintre acestea fiind jurnalistica. Practic, nu avem autori profesionişti de sefeuri5.
În ceea ce-i priveşte pe literaţi, lucrurile stau întrucâtva similar, probă că între cele două comunităţi există asemănări structurale. După 1990, Uniunea Scriitorilor traversează o perioadă dificilă, dar îşi păstrează o bună parte din patrimoniul dobândit în timpul comunismului. După relativ puţină vreme, îşi redobândeşte şi statutul unei instituţii subvenţionate de stat. O lege din 1994 instituie un impozit mai special. Literaţii urmează să primească 2% din preţul de vânzare al cărţilor lor. Timbrul literar se percepe pentru cărţile beletristice (lucrări de proză, critică literară, versuri, piese de teatru, literatură pentru copii, memorialistică, eseuri şi altele de aceeaşi natură), operele clasice sau traducerile cu drepturi de autor expirate, editate sau nu în România. Aceleaşi drepturi le are şi Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), înfiinţată în 1991, ca alternativă la Uniunea Scriitorilor. (În primii ani de după 1990, sefiştii români ar fi putut să formeze ceva asemănător. Anvergura comunităţii şi aspiraţiile liderilor s-au dovedit însă prea mici pentru aşa ceva.) În perioada când preşedintele US era Eugen Uricaru, ASPRO renunţă însă la drepturile realizate din timbrul literar. Acest gest orgolios semnifică, printre altele, ideea că subvenţionarea de către stat nu este compatibilă cu statutul unor scriitori decişi să nege toate obiceiurile instituite de comunişti în breasla lor.
Legea referitoare la timbrul literar s-a dovedit avantajoasa doar in teorie, pentru literaţi. Ani în şir, banii respectivi n-au ajuns in vistieria Uniunii Scriitorilor. Doar în perioada din urmă, graţie unor noi legiferări şi activităţii lui Varujan Vosganian, vicepreşedinte al US şi politician important, literaţii vor dobândi probabil mai mult în materie de timbru literar.
Cele de mai sus pun în evidenţă diferenţe semnificative. Comunitatea sefistă, cu încercările ei de a copia, în mic, structurile deja legitimate de literaţi, rămâne un grup social format din amatori, având profesii menite să-i apere de paupertatea trăită de unii literaţi ajunşi la senectute. Aceştia din urmă, pariind pe structurile aparent imuabile ale breslei din timpul comunismului, s-au văzut, după schimbările politice, fără mijloace de trai decent. Sefiştii, în schimb, cu mentalitatea lor de amatori entuziaşti, n-au ajuns şi probabil n-ar putea să ajungă vreodată în asemenea situaţii.
RELATIVIZARE
Sefiştii beneficiază nu numai de deplina libertate scripturală adusă de vremurile noi, dar şi de posibilitatea de-a se exprima pe spaţii virtuale nelimitate. Înainte vreme, sefiştii puteau publica, dar numai cu anumite eforturi. O dată cu înmulţirea PC-urilor, oricine poate deveni autor publicat, cu condiţia să accepte ideea că textele sale nu vor avea un suport tradiţional. Ideea de succes se modifică mult faţă de perioada când cineva trebuia să-şi vadă numele tipărit pe hârtie, pentru a se considera un autor realizat. În aceste condiţii, ideea de autoritate sau rudimentul unei asemenea idei, aşa cum era admis înainte de 1990, se dizolvă. Anumite personalităţi, aparent consacrate în interiorul comunităţii, sunt lăsate la o parte sau amintite în treacăt, alţi lideri de opinie luptă pentru o supremaţie cu un conţinut neclar. Democraţia absolută a discuţiilor pe Internet interzice practic orice autoritate, fiecare sefist decide personal asupra valorii propriilor texte. Grupurile sefistice de discuţii pe Internet nu sunt preocupate de valoarea literară, ci de coeziunea grupului. Fluxul liber al textelor de ficţiune şi al opiniilor devine tot mai abundent. Ideea impunerii unor persoane capabile să îndeplinească funcţii analoage celor ale criticilor literari devine desuetă, chiar ridicolă. Îndepărtarea sefeului de literatura tradiţională este subliniată cu vigoare de această situaţie. Din când în când, ce-i drept, pe Internet pot fi citite intervenţii scrise oarecum în tonalitatea vechii critici literare de direcţie. Unele dintre acestea, aparţinând unor absolvenţi de studii superioare umaniste, sunt plauzibile ca stil şi ideatică. Intervin cu opinii teoretice şi persoane fără studii umaniste. Uneori, acestea au contribuţii incoerente, chiar groteşti. Evident, există şi opinii pertinente, un exemplu fiind analizele lui Cătălin Ionescu, de formaţie inginer. În nici unul dintre aceste două cazuri, nu se înregistrează însă consecinţe semnificative. Lipsite de ecouri, respectivele texte pot fi considerate nişte exerciţii retorice, de tip electoral, în cele din urmă. Semnatarii lor ar putea fi suspectaţi că doresc să se impună ca lideri, fie şi fantomatici, în comunitatea sefistă. Nimic reprobabil într-o asemenea încercare, desigur.
Oricum ar fi, pare evident că Internetul răspunde vocaţiei sefiste pentru scrisul expeditiv, opusă preferinţei literaţilor pentru elaborarea artizanală minuţioasă. În acest sens, blogging-ul pare anume creat pentru sefişti.
O anumită relativizare a „centrelor de putere” se înregistrează şi în comunitata literaţilor. Şi aici, uriaşa „supapă” a Internetului schimbă raporturile de forţe. În această privinţă, lucrurile par mai asemănătoare cu situaţia din trecut decât în ceea ce îi priveşte pe sefişti. Uniunea Scriitorilor şi-a păstrat multe dintre publicaţiile sale, ASPRO include o serie de scriitori relativ tineri, dispuşi să-şi susţină crezul estetic în alte publicaţii decât cele ale Uniunii Scriitorilor. În totul, mentalitatea literaţilor, aşa cum am descris-o în capitolele anterioare, pare deocamdată intactă. Fără a nega importanţa posibilităţii de-a publica texte efemere în variantă virtuală, literaţii rămân, cel puţin teoretic, partizanii perenităţii garantate de valoarea estetică. Admiţând că textele apărute pe Internet au dreptul lor la existenţă, literaţii sunt condescendenţi faţă de ele, iar uneori le critică, ba chiar le consideră o formă de terorism, precum Andrei Pleşu, în 2006. Iată ce scrie acesta despre blogging:
„În genere, tot ce pune la dispoziţie dialogul cotidian cu propriul PC deschide spre o experienţă a dependenţei fără precedent. Devii, pe nesimţite, o pagină de web, eşti preluat într-o reţea care te absoarbe, te invadează şi sfîrşeşte prin a te locui. Sîntem confruntaţi, astfel, cu o formă de terorism blînd, discret şi, tocmai de aceea, primejdios. Se intră, fără violenţă, în spaţiul tău intim, se lucrează, în filigran, la declanşarea unei convivialităţi fără limite, anonimă şi superficială. Toţi se adresează, virtualmente, tuturor, cu rezultatul, neaşteptat, că nimeni nu mai comunică cu nimeni.”6
Respectivul articol al lui Andrei Pleşu declanşează numeroase reacţii în spaţiul virtual, imposibil de parcurs în întregime. Producători necunoscuţi de bloguri, menţionaţi pe Internet alături de autori celebri, îl ceartă pe cunoscutul eseist în tonalităţi ce ajung până la injurie. Câtă vreme este exprimată în termeni urbani, iritarea acestora este îndreptăţită. Este vorbă despre două domenii doar aparent înrudite. Andrei Pleşu şi autorii necunoscuţi de bloguri scriu, este drept, în aceeaşi limbă. Diferenţa de complexitate naşte însă o prăpastie între cele două categorii de texte. Cultural vorbind, cele două categorii de autori au în egală măsură dreptul la existenţă. Un istoric al mentalităţilor, neinteresat în mod special de valoarea estetică şi de performanţa conceptuală, le poate considera pe toate nişte documente utilizabile, nici mai mult, nici mai puţin. Aşa stând lucrurile, respectivul schimb de replici nu face decât să pună în evidenţă incompatibilitatea dintre două culturi. Cum vom vedea, dialogul dintre literaţi şi sefişti parcurge în actualitate o etapă asemănătoare. Ideea de autoritate în materie de valoare literară pare definitiv ruinată, din punctul de vedere al sefiştilor. Şi nu numai din al lor. Însăşi ideea de valoare estetică pare ceva desuet, fenomen sesizat de către Adrian Marino încă înainte de anul 2000, în contextul discuţiei despre antiliteratură7. Nu este vorba despre o stricare a gustului sau de o epocă decadentă. Preeminenţa absolută a instanţelor de succes promovate de mass media asupra celor tradiţionale este un fenomen obiectiv. Degeaba scrie laudativ un critic literar într-o revistă cândva importantă, precum „România literară”, despre un volum. Succesul respectivei cărţi se va înregistra doar într-un cerc restrâns de cititori. În schimb, dacă la o oră de mare audienţă un post important de televiziune va propune o carte, aceasta va fi vândută într-un număr semnificativ mai mare de exemplare. Valoarea estetică este un concept practic imposibil de argumentat altfel decât în interiorul unor grupuri sociale bine determinate. După cum se vede, filozofia scripturală a sefiştilor are justificări obiective. Aceştia se dezbară de posibilele tribulaţii legate de arta scrisului literar. Problema lor este publicarea. Iar dacă au scrupule remanente, ca să spunem aşa, pot apela la un ghost writer, pentru ca textele lor să capete un luciu stilistic mai deosebit. În industria divertismentului contează în primul rând vandabilitatea. Literatura şi sefeul nu se pot sustrage acestei legi de fier. Maeştrii literaturii, artizanii cvasigeniali dispar sau se transformă în ghost writers anonimi, aflaţi la dispoziţia cui plăteşte.
În cadrul acestor schimbări structurale, vechii sefişti, preocupaţi de (non)apartenenţa textelor lor la literatură, ilustrează un mod învechit de-a vedea lucrurile. Neosefiştii, cum vom vedea, au alte priorităţi. Literaţii, la rândul lor, devin neoliteraţi8, fiind nevoiţi să se integreze cumva în industria divertismentului. Aceasta dacă nu cumva doresc să scrie de plăcere şi să trăiască din alte surse de venit. Cândva, în România va exista probabil un mod sistematic de stipendiere a scriitorilor, din surse private. Deocamdată, instituţia mecenatului pare a funcţiona mai degrabă sporadic, în funcţie de relaţiile personale ale diferiţilor autori.
NEOSEFIŞTII ŞI IDEEA DE LITERATURĂ
După 2000, susţinătorii fervenţi ai sefeului românesc par a resimţi o învechire a retoricii lor tradiţionale. Drept urmare, apelează tot mai mult la formule de compromis. Ei vorbesc, de exemplu, despre literatura (sau literaturile) imaginarului. În interiorul acesteia, sefeul ar coexista cu specii precum fantasy, horror, dar şi cu literatura fantastică. Este o renunţare la maximalism, în favoarea unei strategii mai elastice. Vechea nostalgie a unei identităţi distincte coexistă cu semi-recunoaşterea frustrată a unei dorinţe de reconciliere cu literatura. În asemenea tatonări terminologice se întrevede o criză a conceptului de sefeu şi implicit a unei forme de viaţă culturală veche de decenii.
VECHEA RETORICĂ
Unele motive şi modalităţi descoperite de sefişti au pătruns în literatură, cum se întâmplă la stingerea oricărei avangarde importante. Drept urmare, unii sefişti par a accepta ideea că discursul lor tradiţional s-a învechit şi corespunde unei perioade istorice încheiate. Ei caută, după cum se va vedea, alte căi teoretice, în principal prin abandonarea oricărei raportări la ideea de literaritate. Alţii, în schimb, rămân la vechea retorică, preferând statulul de sefişti canonici, rămânând un un grup cultural distinct faţă de cel al literaţilor, nişte disidenţi paradoxali ai acestora. Tipologia lor este interesantă.
Reprezentantul cel mai important al vechii retorici a apartenenţei este Mircea Opriţă. Cele două ediţii ale momumentalei sale lucrări (1994 şi 2003) arată că modul său de-a vedea lucrurile nu se schimbă, cu trecerea timpului. Mircea Opriţă consideră că între sefeu şi literatură nu există nici-o deosebire esenţială, în discuţie fiind doar anumite diferenţe tematologice. Iată de ce am citat din cartea sa, apărută în 2003, pentru a ilustra o mentalitate caracteristică mai degrabă pentru etapa istorică precedentă anului 1990.
Poziţia teoretică a lui Cornel Robu pare a fi una de tranziţie, datorită intuiţiei că sefeul este în mod esenţial altceva decât literatura şi nu o literatură de un fel deosebit.
MUTAŢIE DE MENTALITATE
Unii autori recenţi consideră în mod făţiş că sefeul nu este literatură. Nu inferior acesteia şi nici superior, ci doar diferit. Citesc cărţile scrise de sefişti, le comentează, dar fără a folosi vreun criteriu împrumutat din critica literară. Sunt semnificative, de exemplu, analizele lui Ion Manolescu referitoare la imaginile din proza cyberpunk, lipsite de orice referire la posibile diferenţieri valorice între textele amintite. Consideraţiile respective, enunţate într-un jargon abia inteligibil, nu au nici-o legătură cu teoria literară tradiţională. Autorul este interesat, în schimb, de mecanismele generative extraliterare folosite de autori:
„Prin prisma teoriei perspectivei, cele trei categorii de cyber-spaţialitate inventariate pot fi asociate, în linii mari, cu trei tipuri de structuri iconice exploatate ficţional în proza postmodernă cyberpunk: imagismul vehicular (iconul nu este altceva decât un mediu de transmisie electronică/digitală); imagismul imersiv (iconul se confundă cu proiecţia telekinetică a utilizatorului/ autorului/personajului într-o corporalitate simulativă limitată) şi imagismul ubicuu (iconul, utilizatorul, mediul, tehnologia şi legile perspectivei au devenit o singură entitate, omniprezentă).”1
Referirile la scrierile unui cunoscut sefist român, Sebastian A. Corn, sunt construite în acelaşi fel. Meritul autorului este găsit în ilustrarea a unor aspecte ţinând de teoria fractalilor2. Vechea retorică referitoare la „rudenia” sefeului cu literatura este abandonată în întregime. Referirile la romanul respective nu au, în mod strict, nici-o legătură cu critica literară.
Iată şi câteva interesante observaţii despre textele lui Borges:
„Spaţialitatea ficţională borgesiană e un tipar cyber-spaţial valid, dacă îl privim în trăsăturile sale de infinitate şi incomensurabilitate, dar unul discutabil, dacă ne referim la arborescenţă.”3
Ion Manolescu nu este satisfăcut de imaginea „potecilor care se bifurcă”, întrucât „conectarea diferitelor niveluri de realitate nu se realizează în acelaşi plan”. Asemenea observaţii, corecte într-unul dintre cazurile când citim literatură căutând altceva decât literaritate, sunt semnificative în contextul de faţă. Ni se dovedeşte că se poate scrie plauzibil despre nişte texte de tip literar fără nici-o referire la valoarea estetică a acestora.
În acest punct al discuţiei, un literat poate obiecta că un autor oarecare poate obţine un text „mai bun” decât cel al lui Borges, dacă reuşeşte să conecteze nivelurile de realitate inclusiv în a treia dimensiune. Desigur, Ion Manolescu îi poate reproşa confuzia punctelor de vedere. Ambele părţi au „dreptate”. Literatul se întreabă nedumerit ce rost are să citeşti literatură pentru altceva decât îi este propriu acesteia, istoricul mentalităţilor descoperă în literatură informaţii extraestetice. În cazul de faţă, autorul Videologiei, pare a avea totuşi „mai multă” dreptate, în sensul că lectura tradiţională poate fi considerată plictisitoare de către cititorii postmoderni. Aceştia, pe urmele vechilor manierişti, caută performanţe pur conceptuale sau mai degrabă paradoxal-conceptuale, pentru a se declara mulţumiţi de o lectură. Ei au nevoie de vertijuri intelectuale, la fel cum amatorii de divertismente dure se simt bine doar când le creşte nivelul adrenalinei în sânge.
Analizele din Videologia par a pune în evidenţă, cu sau fără voia autorului, un sindrom special. Atunci când vorbeşte despre anumite implicaţii existenţiale majore ale realităţilor investigate de videologie, Ion Manolescu nu reuşeşte să ne convingă că respectivul fenomen este rodul unei mutaţii obiective generalizate şi nu doar caracteristica unui anumit grup social. Oricum ar fi, referirile la „succesul ireversibil al videologiei în faţa ontologiei”4 pot fi asumate de neosefişti.
Ceva nu este totuşi în regulă cu cartea lui Ion Manolescu, ar putea obiecta un literat. De ce se apelează mai ales la obiecte de analiză alese din literatură, deşi intenţia declarată a autorului este de a explora noua lume de azi, unde informaţiile ne parvin mai ales pe alte căi, de preferinţă prin intermediul unor imagini şi al unor discursuri spontane, prin excelenţă nonliterare? Dacă este interesat doar de thriller-ul obţinut cu mijloace conceptuale (paradoxul ştiinţific poate fi considerat aşa ceva) şi nu de valorile estetice, specifice literaturii, autorul poate să apeleze la o mulţime de texte de popularizare ştiinţiifică, unde paradoxurile descoperite de ştiinţa contemporană sunt prezentate pe înţelesul tututor. De ce recurge atunci şi la texte declarat literare?
În legătură cu această obiecţie, sefiştii, deveniţi neosefişti în materie de mentalitate, selectează anumite aspectele avantajoase pentru punctul lor de vedere. Cu semnul schimbat, reproşurile literaţilor devin argumente în favoarea unui mod distinct de lectură. Convingerea sefiştilor români, vreme de decenii mai mult intuitivă, că un text de tip literar poate fi pe deplin valid şi dacă nu are autenticitate estetică capătă un sprijin conceptual important. Este punctul terminus al pledoariilor pentru apartenenţa sefeului la literatură, în sensul tradiţional al acestui domeniu.
Faptul că Ion Manolescu, fiul lui Florin Manolescu, autorul Literaturii S.F., cartea de căpătâi a sefiştilor români înainte de 1990, a scris Videologia, unde numeroase sefeuri sunt tratate cu toată seriozitatea, în felul descris mai sus, ni se pare semnificativ pentru o mutaţie de mentalitate. Tatăl pledează pentru literaritatea specială a sefeului, fiul găseşte că sefeul este interesant pentru alte motive. Nu fără un anumit sentiment de descumpănire, sprijinitorii tradiţionali ai apartenenţei sefeului românesc la literatură găsesc în cartea lui Ion Manolescu o abordare capabilă să le transforme propriile cărţi în documente ale unei epoci revolute.
O confirmare a unei noi etape în relaţia sefiştilor cu literaţii găsim şi într-o recentă carte semnată de Bogdan Aldea, teoretician doar aparent din categoria susţinătorilor fără rezerve a sefeului, a autonomiştilor. Lucrurile nu stau însă aşa. Cu o remarcabilă luciditate, acest autor renunţă la câteva locuri comune tradiţionale. Astfel, recunoaşte calitatea sefeului de a-şi recicla recuzita, motivele şi ideile, fără a mai aduce precizarea tradiţională că sefeurile unicat continuă să apară, în chip de elită a sefeurilor de serie mare:
„Contemporary science fiction constantly rewrites itself, recirculating a finite set of props, motifs, and ideas. Cyberpunk seems to have been its last original manifestation.”5
Printre concluziile lui Bogdan Aldea figurează şi o recunoaştere indirectă a faptului că sefeul devine literatură, atunci când depăşeşte un anumit nivel de realizare estetică:
„Cyberpunk, the science fiction trend emerged in the mid-1980s, was thus hailed by many as the purest expression of postmodernism poetics, coming to consecrate a total elimination of the boundaries between science fiction and mainstream.”6
A afirma că graniţele dintre sefeu şi literatură dispar echivalează cu renunţarea la paradoxul autonomiei. Dacă admiţi că sefeul reuşit este „doar” literatură, întreg eşafodajul teoretic tradiţional al sefiştilor români devine o relicvă. Cum se vede, mentalitatea neosefistă se poate exprima nu numai prin renunţarea la căutarea literarităţii, ci şi prin adoptarea unei poziţii de ignorare a oricărei convingeri autonomiste.
Schimbarea mentalităţii specifice a neoliteraţilor este dictată în primul rând de anumite modificări politice şi economice, având ca principal efect miniaturizarea socială a profesiei de scriitor. În primii ani ai dictaturii comuniste, scriitorul, după cum s-a văzut, este un personaj important, un virtual activist de partid, bine plătit. Ulterior, pe măsură ce Uniunea Scriitorilor îi deziluzionează pe responsabilii culturali oficiali, avantajele acordate de stat scriitorilor se împuţinează tot mai mult, rămânând totuşi suficient de atractive pentru a încuraja alegerea respectivei profesii de către persoane mai mult sau mai puţin dăruite cu talente specifice. După 1990 însă tinerii nu se înghesuie să devină scriitori profesionişti, alegând de regulă jurnalismul şi practicând scriitura artistă în chip de hobby. În mod corelativ, pledoariile proelitiste se estompează treptat, în spiritul ideilor postmoderniste, dominate de acceptarea pluralismului cultural. Aparent îndreptăţită în urmă cu două decenii, retorica elitistă a literaţilor suferă o progresivă debilitare, ecou al unor modificări de mentalitate. A fi scriitor (literat, în tipologia lucrării de faţă) nu mai înseamnă prea mult, dacă respectivul nu face parte şi din elita mediatică. „Cooptarea” în aceasta din urmă presupune însă o contaminare între mentalitatea tradiţională, elitistă, a literaţilor şi cea jurnalistică. Literatul nu este împiedicat de nimeni să rămână un maximalist în privinţa apartenenţei la un set de principii exclusiviste, dar este obligat să adopte alte priorităţi valorice, atunci când devine vedetă media. Cum această atitudine schizoidă este psihologic dificilă, este uşor de înţeles de ce literaţii renunţă la maximalismul teoretic, preferând atitudinea comodă a toleranţei, înrudită îndeaproape cu indiferenţa.
Pe de altă poarte, vedetele media îşi publică foarte uşor cărţile (scriu chiar şi versuri), dovedind că bovarismul profesiei de scriitor funcţionează încă.
PSIHOLOGIA NEOSEFISTULUI
În cele de mai sus, am schiţat felul cum sefiştii români tradiţionali se transformă în materie de mentalitate. Efectelor centrifuge li se adaugă totuşi şi anumite efecte centripete. Graţie acestora din urmă, comunitatea sefistă nu este ceva de domeniul trecutului. Se pare că funcţionează şi un shape memory effect, menit să readucă periodic lucrurile la forma lor iniţială, „clasică”. Un exemplu din anul 20077 este semnificativ pentru felul cum vechile structuri organizatorice şi premiale renasc sub forme identice în esenţă cu acelea de pe vremuri, dar deosebite în materie de pondere socială. Există totuşi şi deosebiri. Spre deosebire de editurile comuniste, capabile să publice cărţile sefiştilor în tiraje relativ mari, acum volumele, antologii sau culegeri de povestiri aparţinând unui singur autor, apar în tiraje mici, destinate în mod evident mai ales membrilor comunităţii.
Este lesne de dedus că neosefistul român este un autor nepretenţios în sens financiar. El nu doreşte să facă o carieră de scriitor, mulţumindu-se cu succesul de stimă şi cu afecţiunea entuziaştilor săi comilitoni. Ideea de a trăi din publicarea unor sefeuri este o pură utopie în România de azi. Lucrurile par a sta la fel în ceea ce-i priveşte pe neoliteraţi. Ambiţia supremă a acestora nu este să devină nişte autori de succes, ci nişte vedete media, fie şi numai în domeniul presei scrise. În această ultimă postură, cum am arătat, ei pot să negocieze eficient publicarea propriei literaturi. Există şi alte scenarii de „succes” literar. Cutare literat devine proprietar de editură şi îşi publică inclusiv propriile scrieri. Tirajele sunt mici, ce-i drept. O politică tenace de cultivare a unor critici literari (o categorie din ce în ce mai discret reprezentată în anii din urmă) duce la apariţia unor comentarii favorabile. Este ceea ce se numea cândva succes de stimă. Respectivul sfârşeşte prin a deveni un scriitor român, menţionat în enumerări, fie acestea şi doar de interes local, este primit în Uniunea Scriitorilor. Unii ar putea spune că este vorba doar despre un simulacru de succes. Alţii, străini de maximalism, mai înţelegători în privinţa vanităţii inerente naturii umane, privesc altfel lucrurile, conchizând că şi micile succese sunt bune la ceva.
În comunitatea sefiştilor lucrurile par a decurge într-un fel asemănător, confirmându-ni-se astfel, o dată mai mult, faptul că între cele două grurpuri sociale există o relaţie de omologie. În lumea sefiştilor totul se află însă la dimensiuni miniaturizate. Unii scriitori par a obţine succesul real. Mircea Cărtărescu este reprezentantul-etalon al acestei categorii. Norman Manea, un autor de limbă română stabilit în Statele Unite, de asemenea. El este considerat un potenţial laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Deocamdată, nici un sefist român nu a ajuns în apropierea nivelului de popularitate atins de cei doi. O asemenea ascensiune nu este de prevăzut nici în viitorul previzibil. De vină este, în primul rând, faptul că marile succese sefiste sunt repurtate de autori care scriu în limba engleză. În al doilea rând, de vină este şi „filozofia” minimalistă a sefiştilor români. Consumându-şi energiile în sterile eforturi de pătrundere în literatură, ei au neglijat regula esenţială, a cantităţii. Drept urmare, s-au ales cu un statut păgubos de ambiguitate: nici membri liciţi al comunităţii literare româneşti, nici membri de succes real ai comunităţii sefiste internaţionale. Statutul psihologic al neosefistului nu include însă tribulaţii corelative celor sugerate mai sus. Vindecat de dorinţa pătrunderii în comunitatea literaţilor, neosefistul român pare a dori în special o consolidare cât mai confortabilă a climatului din grupul său social. Faptul că i se poate atribui o psihologie de autor amator nu-l deranjează deloc8. Aceasta în primul rând pentru că el nu-şi mai caută o identitate de scriitor, de literat. Transformată, pentru el, în cultură SF, vechea literatură SF i se pare mai degrabă ceva de interes istoric. Ca membru al unei culturi independente faţă de literatură, el este liber de tribulaţiile tradiţionale ale sefistului român, transformate, pentru el, în ticuri intelectuale bătrânicioase. Un efect al acestei situaţii pare a fi şi scăderea interesului pentru performanţa scriptică, aşa cum aceasta este înţeleasă de literatul tradiţional. Problemele neosefistului român par a fi racordarea la exigenţele actualei pieţi a cărţii, precum şi consolidarea unui confort psihic cât mai deplin, în interiorul comunităţii sefiste.
CONCLUZII
„Filozofia” aflată la baza cărţii de faţă porneşte de la ideea că nu există deosebiri valorice între culturi şi, în mod implicit, judecăţile estetice asupra textelor nu sunt obiective şi în sine pertinente, reprezentând opinia unei minorităţi oarecare, printre altele. Altfel spus, între muzica lui Mozart şi cea a unui lăutar de mahala, cântată fără artă, dar cu aplomb, la o nuntă din blocul meu, muzică audibilă în chiar momentul când scriu aceste rânduri, nu există nici-o diferenţă valorică, cultural vorbind.
Adoptarea unui asemenea punct de vedere a fost deosebit de dificilă. Am avut nevoie de circa doi ani pentru a renunţa în mod sincer la preferinţele unui critic literar şi a adopta optica unui sociolog al literaturii şi al textelor de tip literar. Am trăit ceva asemănător unei apostazii, abandonând religia frumosului în favoarea unei discipline spirituale eminamente laice, de felul unei orientări neoprotestante. Cititorul va decide în ce măsură rezultatele unei asemenea întreprinderi ciudate sunt interesante.
Cândva am scris că literatura înseamnă iubire de literatură. După decenii, mi-a fost dat să argumentez o asemenea formulare aparent paradoxală. Se pare că lucrurile stau într-adevăr aşa. Fără persoane îndrăgostite de ea, literatura este un text mort, o simplă înşiruire de cuvinte. Meditând la „eterna” dragoste pentru literatură şi la crepuscului ei actual, dictat de mass media şi de celelalte forme de industrie a divertismentului, am înţeles schimbarea lucrurilor. Sefiştii sunt un mic grup din marea armată formată de groparii literaturii tradiţionale. I-am ales pentru că eu însumi fac oarecum parte dintre ei şi îi cunosc destul de bine. La fel de bine aş fi putut să scriu despre amatorii de fotbal sau despre adoratorii unei vedete de televiziune, constituiţi într-un fan-club. Am avut şi alte argumente în favoarea respectivei alegeri. Sefiştii sunt totuşi nişte persoane amatoare de lectură şi de scrisul cvasiliterar. Fanul obişnuit nu scrie (sau o face pe Internet, fără nici-o grijă pentru stil), se mulţumeşte să privească la televizor sau la monitorul calculatorului său. Un argument a fost şi complicaţia intelectuală a sefiştilor, remarcabilă în multe cazuri. Cineva poate să nu iubească frumosul, are acest drept, dar trebuie să fie suficient de interesant, pentru a fi creditabil. Sefiştii aduc ardoarea lor raţională, atât de asemănătoare, de exemplu, cu pasiunea cvasifilologică pentru textul biblic a unui anumit grup de neoprotestanţi. În plus, dacă un anumit grup social rezistă suficient de mult în timp, capătă un fel de legitimitate „automată”. Sefiştii au cucerit aşa ceva.
Rămâne de discutat, în fine, dacă între calificarea unui critic literar şi cea a unui comentator specializat în sefeuri există o diferenţă de complexitate. Amândoi au îndreptăţirile lor, dar primul trebuie să studieze un număr de ani şi să aibă ceea ce se cheamă, cu un termen demodat, talent. Al doilea, cu suficient aplomb, poate deveni un jurnalist de tip literar specializat în sefeuri. La fel se petrec lucrurile în cazul autorilor tradiţionali de literatură. Doar un poet poate spera să se nască desăvârşit printr-un miracol, precum Minerva din capul lui Zeus. Acest fenomen a fost caracteristic mai ales pentru secolul al XIX-lea. În secolul trecut, majoritatea marilor poeţi au fost oameni cu o întinsă cultură filologică. Ceva asemănător există şi în lumea muzicii. Un compozitor sau un interpret de muzică clasică are nevoie de o lungă perioadă de pregătire. Altfel nu se poate. Un cantautor, în schimb, poate ajunge celebru înainte de douăzeci de ani, fără vreo pregătire de specialitate. Aşa stau lucrurile.
În acest punct al discuţiei, un literat ar putea invoca o veche idee referitoare la valoarea estetică. Valoarea operei este direct proporţională (şi) cu întinderea muncii depuse de artist pentru realizarea produsului său! Criteriul pare de-a binelea naiv, ar replica imediat sefistul, dacă ne gândim la evoluţia lucrurilor în ultimele decenii, când artistul laborios este tot mai mult ceva de domeniul trecutului, iar tehnicile de calculator transformă producerea artei sau a „artei” într-un proces de tip industrial. Este corect, ar admite literatul. Sefiştii profită de această împrejurare. Pentru a deveni un sefist român publicat şi citat de Mircea Opriţă în ediţia a treia a operei sale de căpetenie (aflată probabil în pregătire), nu trebuie nici să faci studii filologice, nici să-i citeşti pe clasicii literaturii de ieri şi de azi şi nici măcar să urmezi, în stil american, vreun curs despre tehnicile necesare pentru compunerea unui roman sau a unei povestiri. Este suficient să citeşti un număr de sefeuri şi să treci apoi la fapte. Naiv sau nu, ar continua literatul, munca depusă este un indice valabil al valorii, unul dintre ele. Modul laborios ar trebui să indice profesionalismul.
În cele din urmă, sefistul ar veni cu argumentul final, postmodernist. Nouă ne plac aceste texte. Dacă aveţi alte gusturi, vă priveşte.
De fapt, dialogul între cele două grupuri sociale este imposibil şi neavenit. Acesta pare a fi concluzia relativ paradoxală a cărţii de faţă. Oricum, neosefiştii şi neoliteraţii, transformaţi în participanţi mai mult sau mai puţin norocoşi la producţia intelectuală a mass media, asta dacă nu cumva sunt universitari sau pensionari resemnaţi ai Uniunii Scriitorilor, nu prea mai au ce să-şi spună. Polemica dintre ei este, în mod iremediabil, ceva de domeniul trecutului. Puţin interesează, în fine, faptul că oamenii de azi ar putea fi împărţiţi în două categorii, cei cu suflete de literaţi şi cei cu suflete de sefişti.
NOTE
1 Termenul desemnează textele ficţionale situate în afara parametrilor estetici, formali şi funcţionali ai marii literaturi, stabiliţi de ştiinţa literaturii. Literatura populară reproduce şi reciclează structuri narative preexistente, fiind numită şi literatură a modelelor (clişeelor). Autorii respectivi tind spre formula serialului. Numeroşi sociologi actuali resping această concepţie „monadică” şi implicit opoziţia dintre cultură şi natură. În opinia lor, cultura nonelitelor nu este inferioară aceleia a elitelor, iar civilizaţia occidentală nu deţine vreo superioritate imanentă. Ocolind judecăţile de valoare, ei se mulţumesc să observe diferenţele dintre cultura „înaltă” şi cea „populară”. La rândul nostru, încadrăm sefeul în literatura populară în sens tehnic, fără a sugera vreo inferioritate a acestuia faţă de literatura elitelor.
În Biografia ideii de literatură, Adrian Marino analizează o serie de avataturi ale conceptului de literatură populară (literatură de masă, subliteratură, paraliteratură). În opinia acestui teoretician, sefeul ar intra în categoria literaturii de masă. Vom reveni pe larg la această problemă, într-un subcapitol de sine stătător. Menţionăm deocamdată ideea că modificările conceptului de literatură populară, în sensul menţionat mai sus, nu aduce schimbări de esenţă în controversa dintre exclusivismul elitist şi ecumenismul paraestetic. Oricum le-ar numi, elitiştii consideră că o largă categorie de texte sunt străine de literatură, iar oponenţii lor socotesc că aceleaşi texte fac parte din literatură. - înapoi la text
2 Îl denumim astfel pe autorul/cititorul de literatură fără afinităţi pentru sefeu. - înapoi la text
3 Folosim conceptul de literatură, referindu-ne la literatura cultă/artistică. În sens larg, sefeul şi orice alt text (de ficţiune) fac parte din literatură. - înapoi la text
4 Sefistul este o persoană implicată în fenomenul social SF, ca autor şi/sau cititor. Iată şi o definiţie mai veche a antiliteraturii, înţeleasă ca negare a literaturii. „Negarea adevărată, esenţială, a literaturii, este de fapt paraliteratura, ’literatura’ care doar se preface, ’are aerul’ vag de a fi ’literatură’, dar pe care o suprimă atât teoretic (în intenţie şi concept), cât şi practic (stil, scriitură).” (Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Buc., 1973, p. 128.) Nuanţa pătimaşă, legată de „stricarea” literaturii de către antiliteratură, a dispărut din majoritatea cercetărilor contemporane, fiind preferată „democraţia textului”.- înapoi la text
5 Nimerita expresie îi aparţine lui Remo Ceserani (Racontare il postmodernismo, Torino, Bollati Boringhieri, 1970), citat de Bertrand Westphal. În acelaşi loc, se aminteşte faptul că respectiva „colonizare” are darul de-a irita o parte a intelighenţiei.
(http://www.ditl.info/art/definition.php?term=3209). - înapoi la text
6 Referiri interesante la omul postmodern(ist) în Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Traducere de Doina Lică, Editura Amarcord, Timişoara, 2000). - înapoi la text
7 ”Nu ne pronunţăm în nici un fel în ceea ce priveşte raportul dintre valorile culturilor pe care le tratăm aici comparativ.” (Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Traducere de Ihor Lemnij, Postfaţă de Ioan Mihăilescu, Humanitas, Buc., 1993, p. 19.) - înapoi la text
I Sefişti contra literaţi
Instituţionalizare, organizare, roluri
1 În Anticipaţia românească – un capitol de istorie literară, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Viitorul Românesc, Buc., 2003, Mircea Opriţă le inventariază sistematic, menţionându-i şi pe predecesorii săi în această direcţie de cercetare. - înapoi la text
2 În cartea citată, (p. 92) Mircea Opriţă nu menţionează decât un singur text apărut între 1949 şi 1954. - înapoi la text
3 În acei ani, era “o afacere” să fii scriitor sau să faci jurnalistică literară. Drepturile de autor plătite de edituri şi de periodice erau foarte mari, în raport cu salariile oamenilor de rând. La fel, premiile acordate scriitorilor. Premiul de Stat, înfiinţat în 1949, precum şi Premiul Academiei, acordat şi în timpul regimului comunist, includeau sume importante, de natură să modifice sensibil standing-ul cuiva. Un exemplu. Premiul acordat în 1949 de Academia R.P.R., însuma 200.000 lei, echivalentul a circa 50.000 RON, de astăzi. Chiar şi împărţit între doi laureaţi, cum se întâmpla uneori, premiul rămânea enorm în raport cu veniturile medii ale populaţiei.
(http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current4/mi90.htm) - înapoi la text
4 Uniunea Scriitorilor din România. Scurt istoric
(http://www.uniuneascriitorilor.ro/istoric.html) - înapoi la text
5 Rămâne ca un sociolog să cerceteze veniturile respectivilor autori. Printre altele, acesta ar observa că relativa independenţă financiară a sefiştilor depinde de autorităţile comuniste. - înapoi la text
6 Uniunea Scriitorilor din România. Scurt istoric, loc cit. - înapoi la text
7 Pentru amănunte, Mircea Opriţă, op. cit., p. 584-585. - înapoi la text
8 În opinia literaţilor, fanzinul imită o revistă literară, dar numai anumite componente ale sale respectă un anume barem de profesionalitate. Majoritatea textelor incluse în fanzin sunt socotite exerciţii amatoristice. Prezentări amănunţite ale fanzinelor româneşti, în Mircea Opriţă, op. cit., pp. 588-595. Pentru perioada de după 1990, referiri minuţioase în DICŢIONAR SF artişti plastici • autori • edituri • mass-media • motive • personalităţi, Nemira, 1999, pp. 101 – 105. - înapoi la text
9 Amănunte interesante despre şansele sefiştilor români de a-şi publica textele în anii dictaturii comuniste, în Cătălin Ionescu: “Scurtă istorie politică a SF-ului românesc”, în Ficţiuni. Literatura şi artele imaginarului, Satu-Mare, nr, 1, ianuarie şi şi nr. 2, mai, 1998. - înapoi la text
10 Ibidem. - înapoi la text
11 Cătălin Ionescu, în studiul citat, oferă un fragment semnificativ dintr-o circulară emisă de CC al UTC în iunie 1981, unde se hotărăşte îndrumarea şi coordonarea celor 21 de cenacluri, având peste 500 de membri. Activitatea cenaclurilor "va fi orientată spre stimularea creaţiei [...], educarea ateistă a tinerei generaţii [...] Se va asigura ca producţiile literare ale cenaclurilor de anticipaţie tehnico-stiinţifică să urmărească problemele evoluţiei societăţii umane, găsirea de noi surse de energie şi materii prime, explorarea Cosmosului, într-o viziune optimistă, mobilizatoare, care să dezvolte entuziasmul şi dorinţa de participare activă a tinerei generatii la construirea unui viitor strălucit al patriei şi al omenirii, să promoveze idealurile păcii, necesitatea luptei hotărâte a popoarelor pentru o lume mai bună şi mai dreaptă." - înapoi la text
12 Fandom este numele dat de sefişti propriului lor grup social. - înapoi la text
13 Cătălin Ionescu, loc. cit. - înapoi la text
14 Cătălin Ionescu scrie în articolul citat: “Nimeni însă nu a înţeles faptul că singura măsură a valorii, în comparaţie cu o valoare de talie mondială, era recunoaşterea ei, venind dinspre exterior, adică o antologie similară, publicată însă de editorii occidentali. […] Tot aşa cum prestaţiile muzicienilor noştri la festivalurile internaţionale au fost lamentabile, science-fiction-ul mondial a continuat să ignore, la nivelele valorice cu adevărat interesante, science-fiction-ul românesc.” - înapoi la text
15 Explicaţia psihologică ar ţine de paradoxul autonomiei, despre care vom discuta. - înapoi la text
16 Există şi excepţii. În 1989, la o întâlnire din Timişoara a sefiştilor, probabil ultima înainte de evenimentele din decembrie, Ion Hobana rosteşte o cuvântare neobişnuit de severă, de-a dreptul ameninţătoare. Din “pontiful” pururi afabil, de o politeţe impecabilă, pare că iese la iveală omul forte, precum un pumn de oţel dintr-o mănuşă de catifea. În esenţă, sefiştilor li se sugerează sau mai degrabă li se ordonă să sprijine prin mijloace specifice politica partidului comunist român. Din domnul impecabil, de toţi cunoscut, apare activistul dur, din vremurile când kulturnicii nu adoptaseră încă stilul blândeţii în raporturile cu oamenii de cultură. Amploarea totuşi modestă a fenomenului sefistic din România nu pretindea o asemenea reacţie exagerată, mai degrabă naivă. Ce puteau face sefiştii pentru salvarea regimului de la Bucureşti? Practic, nimic. Atunci, ascultându-l pe înfuriatul “pontif”, am avut pentru prima oară presentimentul că în România se va petrece ceva foarte important. - înapoi la text
17 În legătură şi cu activitatea publicistică frenetică a lui Alexandru Mironov am propus, în două comentarii publicate în Anticipaţia. CPSF (Despre sefultură, nr. 528-529, 1995 şi Despre sefultură (II) nr, 531, 1996), termenii de SF jockeys şi sefultură, importanţi pentru înţelegerea modului cum văd literaţii sefeul. Ulterior, am nuanţat acest punct de vedere: „Pentru a scrie texte valide, sefistul trebuie să devină prozator, critic, eseist, traducător. Cu un cuvânt, scriitor. Calitatea de sefist nu asigură în mod automat calificarea literară. Confuzia sistematică între calitatea de sefist şi cea de scriitor a impus crearea unui nou concept. Sefultura desemnează producţiile unor sefişti netransformaţi în scriitori. SF jockey-ul este un producător tipic de sefultură. El poate fi un excelent vorbitor şi animator. Poate fi, de asemenea, cunoscător al limbii engleze, talentat în materie de relaţii umane, bun organizator, om agreabil etc. Exprimările sale scrise sunt însă amatoristice. El întrupează instituţionalizarea amatorismului în producţia de sefeuri. Cine decide unde se termină calificarea literară a unui sefist şi începe cea de scriitor? Dacă privim lucrurile din exteriorul sefulturii, răspunsul este simplu: critica literară. Dacă privim din interior, constatăm că rolul criticii literare este preluat în întregime de SF jockeys. Cele două puncte de vedere duc la concluzii diametral opuse. Un critic literar constată că textele de susţinere semnate de SF jockeys sunt pur comerciale. Sefiştii se laudă între ei fără nici-o măsură. Ca urmare, calitatea textelor lor este în scădere, înregistrându-se o tendinţă spre plafonare şi deprofesionalizare. Concluzia sa este că motivaţia principală a sefulturii nu este calitatea literară a textului. SF jockey-ul, pe de altă parte, are argumentele sale. El consideră că primează interesele comerciale şi cele turistice. În anumite cazuri, o nevinovăţie culturală şi un esprit de corps adolescentin stau probabil la baza convingerii sincere că anumite texte, invalide pentru un critic literar, sunt foarte reuşite. Nu este mai puţin adevărat că sefultura ţine de esenţa fenomenului SF. Acesta din urmă ar fi de neconceput fără grupurile structurate de preferinţa pătimaşă pentru sefeu. Mulţi tineri încep să scrie sefeuri, stimulaţi fiind de atmosfera permisivă, specifică cenaclurilor de specialitate. Convenţiile (întâlnirile periodice ale sefiştilor) au un rol germinativ. Nici învăţarea “canonică” a limbii engleze nu este de neglijat. Există nişte “ritualuri” sefistice, ce pot fi considerate favorabile pentru formarea intelectuală a unui tânăr. Cum am mai arătat, la acest prim nivel rolul jucat de SF jockey este pozitiv. Nu sunt reprobabile nici exerciţiile de tip literar ale sefiştilor. Apărute în fanzine, publicaţii cu difuzare limitată, acestea sunt normale şi legitime.”
„Privită în acest context, comunitatea antiliterară promovată de Jurnalul S.F. este justificată şi chiar promiţătoare. Respectivului grup nu-i rămâne decât să-şi descopere propriile personalităţi şi apoi să le impună. Un Roland Barthes şi un Alain Robbe-Grillet ar fi suficienţi. Anvergura unor personalităţi de tip literar, precum cele de mai sus, nu pare însă compatibilă cu sefeul românesc de astăzi. În general, sefiştii români refuză să devină scriitori, practicând un fel de castrare intelectuală, menită să le asigure veşnica adolescenţă. Necesară pentru coeziunea grupului, respectiva operaţie nu este favorabilă personalităţilor culturale de mare anvergură.” (în Almanah Anticipaţia 1996, Buc., 1996) - înapoi la text
18 În Postfaţă la Dan Merişca, Revoltă în labirint, ediţie îngrijită de Lucian Merişca, cuvânt înainte de George Ceauşu, Societatea „Adevărul” S.A., Buc., 1996. - înapoi la text
19 Cf. Florin Manolescu, Literatura S.F. ,Editura Univers, Buc., 1980, p. 261. Informaţii despre formaţiile profesionale ale autorilor publicaţi de CPSF, precum şi despre cititorii colecţiei, în Eugen Stancu: Perceptions of a Literary Genre. Science Fiction Literature in Romania. 1955-1974, în Carnival, Vol. 3 March 2001, online.
(http://isha-international.org/carnival/carnival-1/Carnival_III_37-38_2001.pdf) - înapoi la text
20 În Alamanah Anticipaţia 1987. - înapoi la text
21 Brian M. Stableford, The Sociology of Science Fiction, R. Reginald, The Borgo Press, San Bernardino, California, MCMLXXXVII, p. 64. - înapoi la text
22 Op. cit., p. 66. - înapoi la text
Opţiuni divergente
1 Querelle d’amour şi Raţionalizare a admiraţiei, în Anticipaţia. CPSF nr. 512, 1994 şi respectiv nr. 522, 1995). - înapoi la text
2 Cea mai importantă încercare românească este cartea lui Cornel Robu, O cheie pentru science fiction, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004). Cornel Robu susţine o adevărată bătălie logică pentru promovarea ideii că sefeul este şi în acelaşi timp nu este literatură. În cele din urmă, argumentaţia sa capătă o coloratură emoţională, practic revenind la sofismul amintit. - înapoi la text
3 „În opoziţie cu circuitul cult, vom numi (în lipsa unui termen mai bun) circuite populare sistemele de difuzare ce se adresează unor cititori cărora formaţia lor le permite un gust literar intuitiv, dar nu o judecată explicită şi raţională...” (Robert Escarpit, De la Sociologia literaturii la Teoria comunicării, Studii şi eseuri, Cu un Cuvânt înainte al autorului, Traducere de Sanda Chiose Crişan, Antologie, studiu introductiv, note, revizia textelor, tabel cronologic şi glosar terminologic de Constantin Crişan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1980, p. 67.) - înapoi la text
4 Amănunte despre comunitatea sefistă românească pot fi găsite în Mircea Opriţă, op. cit., pp. 588 - 594. Deşi cartea sa este subintitulată „un capitol de istorie literară”, autorul inventariază cu o răbdare de benedictin inclusiv numele unor autori cunoscuţi doar de colegii lor de cenaclu, unii dintre ei prezenţi doar episodic în rândurile sefiştilor. - înapoi la text
5 Atitudinea lui Adrian Rogoz faţă de subsemnatul mi se pare exemplară, în această privinţă. Prin 1966, pe când eram tânăr redactor la revista Astra din Braşov, am trimis la CPSF un sefeu foarte rău scris. Practicant frenetic al prozelitismului, bunul Adrian Rogoz mi-a răspuns numaidecât printr-o lungă scrisoare olografă, fenomenal de binevoitoare. Mentorul sefiştilor români a considerat că textul meu este aproape genial, mi-a comunicat că-l va publica neîntârziat şi mi-a cerut o fotografie. Flatat, i-am trimis. S-a ţinut de cuvânt, după ce în prealabil a rafistolat întrucâtva textul, lăsându-l totuşi la nivelul unei încercări modeste de jurnalist începător. Povestirea a apărut cu o introducere laudativă, perfect nejustificată, semnată de Adrian Rogoz. Rezulta că un nou talent a fost descoperit. Am comis atunci o greşeală clasică: am confundat literatura cu sefeul. Mulţi ani am nutrit iluzia că scriu bine. Mi-e greu să cred că Adrian Rogoz, cititor rafinat, nu putea deosebi un text valid de unul prost scris. Necesităţile cauzei sefiste l-au obligat însă să adopte atitudinea permisivă. Alte proze prost scrise mi-au apărut apoi, fără probleme, în aceeaşi publicaţie. Peste câţiva ani am reuşit, cu aceeaşi uşurinţă, să le public într-un volum. Redactorul volumului, o doamnă instruită şi distilat arogantă, n-a suflat nici-un cuvânt despre nivelul stilistic slab al textelor mele, deşi profesia ei i-ar fi cerut s-o facă. Le-a lăsat exact cum le-am adus. A procedat aşa, presupun, fiindcă dispreţuia în sinea ei sefeul, deşi trăia inclusiv de pe urma lui. A reacţionat ca Adrian Rogoz, dar din alt motiv. Ca încununare absurdă, cartea a fost premiată de CC al UTC. O explicaţie a premierii pare să fi existat totuşi: cartea îi era dedicată lui Ion Hobana. - înapoi la text
6 Pierre Bourdieu, Economia bunurilor simbolice, Traducere şi prefaţă de Mihai Dinu Gheorghiu, Editura Meridiane, Buc., 1986, p. 68. - înapoi la text
7 http://www.geocities.com/evilsnack/cliche.htm?200623 - înapoi la text
8 În urmă cu vreo opt sau zece ani am încercat să public în revista „România literară” un comentariu despre cartea unui prozator debutant, lipsită de orice legătură cu sefeul. Se părea că nu voi avea probleme. Suficient de multe comentarii de critică şi istorie literară semnate de mine apăruseră până atunci în revista respectivă. Am discutat cu amabilul Gabriel Dimisianu, pe atunci redactor şef adjunct. I-am dat textul. Mi-a spus că totul este în ordine. Tocmai atunci a intrat în birou Alex. Ştefănescu, redactorul şef. Auzind despre ce este vorba, mi-a spus imediat, cu o lipsă de politeţe neuzuală între literaţi, că nu oricine poate să publice la „România literară” şi că înţelegerea anterioară cade. G. Dimisianu şi-a depăşit cu bravură sentimentul acut de jenă. În schimb, a adăugat imediat Ştefănescu, puteţi să ne daţi un text despre literatura SF, de vreo patru pagini. O reacţie simptomatică. În spiritul „democraţiei”, mi se permitea să public, dar nu orice. Faptul că frecventarea sefeului mă stigmatizase în ochii respectivului era evident. Mi se sugera că „România literară” este o revistă a „elitei”, unde un sefist nu are acces decât în anumite condiţii. Din toată întâmplarea am reţinut în mod special nişte inflexiuni din vocea lui Ştefănescu. Vorbind despre sefeu şi implicit despre sefişti, acesta abia dacă-şi ascundea ceea ce Borges numeşte „repulsia intelectuală”. - înapoi la text
9 Vezi I, 1, nota 17. - înapoi la text
10 Op. cit., p. 367. - înapoi la text
11 „Conceptul de sefultură nu este legat doar de respingerea expresă a literaturii. El este îndreptăţit de existenţa multor texte (ficţiune, critică, eseistică, traduceri SF) ce ţin doar în mod formal de literatură. În cazul acestor texte pseudo-literare, recurgerea la tradiţionalele judecăţi de valoare este inadecvată. Nu este îndreptăţit să-i reproşezi unui sefist slaba calitate literară sau/şi culturală a textelor sale, atât timp cât el consideră, adesea explicit, că face altceva decât literatură. Drept urmare, atunci când literaritatea scade sub anumite limite, criteriul estetic trebuie să îi lase locul celui sociologic, iar tradiţionala polemică dintre partizanii şi adversarii literaraturii SF devine caducă. În aceste condiţii, sefiştii nu mai sunt priviţi ca nişte scriitori şi cititori rataţi, beneficiind de drepturile integrale ale oricărei minorităţi licite. Sefultura este considerată o contracultură, adică o cultură alternativă. Pentru observatorul neutru, preferinţa sau aversiunea cuiva pentru ea contează la fel de puţin ca şi rezultatul unei dispute religioase” (în Anticipaţia. CPSF, nr. 531, 1996) - înapoi la text
12 Ibidem. - înapo i la text
13 ”...lecturile tind să devină mai literare pe măsură ce vârsta înaintează.” (Robert Escarpit, op. cit., p. 102) - înapoi la text
14 Iată o definiţie recentă a contraculturii: “Etichetă colectivă, aplicată culturilor alternative, politizate, ‘revoluţionare’ ale tinerilor, alcătuite în general din reprezentanţi ai clasei de mijloc, în anii ‘60 şi la începutul anilor ’70.” (Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, introducere de Mihai Coman, traducere de Monica Mitarcă, Polirom, 2001, p. 90). În aceeaşi lucrare, o definiţie a subculturii este de asemenea legată de vârsta tinereţii: „... subculturile reprezintă negocierile semnificative şi distincte, localizate în interiorul unei culturi mai largi. Acestea corespund unor poziţii particulare, ambiguităţi şi contradicţii specifice întâlnite de anumite grupuri sociale în interiorul structurilor istorice şi sociale mai cuprinzătoare. Termenul, precum şi teoriile care îl sprijină s-au dezvoltat aproape exclusiv în studierea şi interpretarea tinereţii, în special în ceea ce priveşte devianţa.” (p. 329) - înapoi la text
15 Asupra acestei idei de provenienţă croceană vom reveni, atunci când vom discuta ideologia literară a celor două grupuri sociale. - înapoi la text
16 Vladimir Colin însuşi a fost doar un an înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar acest interludiu a fost suficient, pare-se, pentru a-i inocula o mentalitate de literat. Printr-un clasic fenomen de supracompensare, el a devenit cu timpul „mai filolog” decât filologii. (Cf. Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii, Antologie comentată de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 76) - înapoi la text
17 Benedetto Croce, Poezia, Introducere în critica şi istoria poeziei şi literaturii, Traducere şi prefaţă: Şerban Stati, Ed. Univers, Buc., 1972, p. 42. - înapoi la text
18 Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, traducere de Bogdan Ghiu şi Toader Saulea, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 370. - înapoi la text
19 Romanul popular, observă Pierre Bourdieu, este “lăsat în seama unor scriitori proveniţi din clasele dominante” (Ibidem, p. 371). De ce? Poate pentru că atingerea expresivităţii autentice are nevoie de suferinţa autorului, recomandată cândva de Maiorescu… Lipsurile materiale ar induce un asemenea efect de sensibilizare, mai puţin accesibil celor avuţi… Intervine probabil şi psihologia scriitorului de duminică, opusă celei a scriitorului profesionist. În acest context, Robert Escarpit semnalează o diferenţă de optică: „La un pol, avem ’scriitorul de duminică’ ; de exemplu, doamna care, într-un colţ de provincie, scrie poeme şi se speteşte să le publice la una dintre editurile specializate, care trăieşte din naivitatea acelora ce, scriind pentru plăcerea de a scrie, vor să publice cu titlul de autor.” […] La polul opus se află ‘scriitorul profesionist’. Este un tip capabil de redactare creatoare, dar care nu produce neapărat opere literare.” (Op. cit., pp. 290, 291) În context, interesează şi opinia lui Escarpit asupra modului specific de a scrie al autorului stipendiat: „Cea de a doua meserie are acelaşi efect deconectant ca şi mecenatul. Ea reprezintă în realitate un ’auto-mecenat’. Gradul de siguranţă pe care îl aduce cu sine, îl eliberează pe scriitor de o parte din presiunile economice ale industriei editoriale, dar în felul acesta ea îl privează de posibilitatea de a simţi impulsurile care sunt transmise prin intermediul acestor presiuni.” (Robert Escarpit şi colab., Literar şi social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, traducere şi prefaţă de Constantin Crişan, Note de Florian Gaba, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 42) Aceste observaţii sunt valabile şi pentru literaţi, cu menţiunea că profesiile secundare ale acestora din urmă, atunci când sunt asigurate de Uniunea Scriitorilor, sunt sinecuri şi nu îndeletniciri consumatoare de energie, precum cele ale sefiştilor. În compararea celor două statuturi intră în discuţie şi deosebirile în materie de vocaţie. În opinia literaţilor, sefiştii nu au vocaţie pentru literatură. Iată o observaţie nerelevantă, atunci când comparăm cele două câmpuri culturale. Iată de ce reţinem doar posibilitatea ca sefistul să scrie mai expeditiv din pură şi simplă lipsă de timp. - înapoi la text
20 Singura excepţie este trilogia lui Dan Doboş, Abaţia, Editura Nemira, I, 2002, II, 2003, III, 2005. Autorul este un inginer chimist devenit jurnalist. Din punctul de vedere al literaţilor, această carte este o însăilare nesemnificativă, scrisă de o persoană fără talent literar, având o spoială de cultură filozofică. Pentru sefiştii români, în schimb, cartea este un eveniment important, cu benefice efecte centripete pentru comunitate. Masivitatea ei este semnul unei posibile racordări la tradiţia occidentală a sefiştilor prolifici, capabili să obţină câştiguri semnificative din scris. - înapoi la text
21 “În general, toţi cei a căror poziţie îi sileşte să cucerească pentru ei înşişi şi pentru practica lor legitimitatea care este acordată dintr-o dată profesioniştilor consacraţi, vulgarizatori, ziarişti ştiinţifici, realizatori de emisiuni de radio sau de televiziune cu pretenţie culturală, cercetători din birouri de studii particulare etc., se expun sporirii suspiciunii prelabile de care sunt înconjuraţi prin eforturile pe care nu pot evita să nu le facă pentru a o risipi sau a-i contesta principiile: agresivitatea ambivalentă ce o manifestă adesea împotriva instanţelor de consacrare şi, îndeosebi, împotriva sistemului de învăţământ, fără a le putea opune o legitimitate antagonistă, dovedeşte înainte de toate dorinţa lor de a fi recunoscuţi şi, prin aceasta, recunoaşterea care i-o acordă. Nu este întâmplător faptul că acelaşi tip de raport anxios şi nefericit, căci intrinsec contradictoriu, faţă de cultura legitimă se observă la clasele medii: ocupând în structura raporturilor de clasă o poziţie omoloagă celei ocupate de aceşti intelectuali marginali în sistemul de producţie şi de circulaţie a bunurilor simbolice, micii burghezi nu pot să-şi însuşească în întregime nici să excludă complet cultura care-i exclude deoarece, între alte motive, recunoaşterea legii care condamnă ca ’laborioase’ sau ’pretenţioase’ eforturile lor de identificare prin anticipaţie cu clasele dominante, însuşindu-şi cultura legitimă, este cuprinsă în însuşi efortul de a se conforma unei legi culturale care cere o conformare fără efort.” (Pierre Bourdieu, Economia bunurilor simbolice, ed. cit., p. 79). Dincolo de modul contorsionat de exprimare al lui Bourdieu, observaţiile sunt valabile şi în privinţa sefiştilor. - înapoi la text
Argumentări pro domo
1 Cf. Tadeusz Kotarbiński, Meditaţii despre viaţa demnă, Editura Ştiinţifică, Buc., 1970, pp. 82-83). - înapoi la text
2 În „Un adevărat cetăţean al cerului”, prefaţă la Victor Anestin, ÎN ANUL 4000 SAU O CĂLĂTORIE LA VENUS. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 30, 31. - înapoi la text
3 C. P. Snow a publicat în 1956 eseul intitulat The Two Cultures, unde pledează în favoarea ştiinţelor naturii şi a celor preocupaţi de acestea. Oamenii de ştiinţă, în opinia lui Snow, ar avea influenţe pozitive asupra evoluţiei sociale, spre deosebire de literaţi, dominaţi de o viziune estetică asupra realităţii şi capabili de a induce convingeri greşite şi mituri dăunătoare. O prezentare a polemicii dintre apărătorii teoriei lansate de C. P. Snow şi adversarii acesteia, în Caius Dobrescu, Semizei şi rentieri. Despre identitatea burgheziei moderne, Nemira, 2001, pp. 50-54. - înapoi la text
4 Referiri utile, inclusiv bibliografice, la influenţa ideologiei literare sovietice asupra sefiştilor români în trei articole de Eugen Stancu: Perceptions of a Literary Genre. Science Fiction Literature in Romania. 1955-1974, în Carnival, Vol. 3 March 2001, ed. online:
(http://isha-international.org/carnival/carnival-1/Carnival_III_37-38_2001.pdf)
Science Fiction şi Utopie Comunistă. Dincolo de Universul Promis, de Eugen Stancu, în ERASMUS, Nr. 12/2001, ed. online:
(http://www.revistaerasmus.go.ro/numarul_12/stancu_e.htm)
„Nu este limită în fantezie”. Dezgheţul cultural şi literatura ştiinţifico-fantastică din România, în Studia Universitatis Petru Maior, Historia, 5, Târgu Mureş, 2005. - înapoi la text
5 Art. cit. - înapoi la text
6 Dictionary of Socio-Rhetorical Terms. Definitions based upon Vernon K. Robbins, Exploring the Texture of Texts, Valley Forge, PA: Trinity Press International, 1996 and Vernon K. Robbins, The Tapestry of Early Christianity: Rhetoric, Society, and Ideology, London and New York: Routledge, 1996, online:
(http://www.religion.emory.edu/faculty/robbins/SRI/defns/index.html) - înapoi la text
7 Ibidem. - înapoi la text
8 Florin Manolescu, Literatura S.F.,Editura Univers, Buc., 1980, p. 273. - înapoi la text
9 Ibidem, p. 272. - înapoi la text
10 Ibidem, p. 274. - înapoi la text
11 Ibidem, p. 275. - înapoi la text
12 Radu Pavel Gheo, Despre science fiction, Omnibooks, 2001, p. 11. - înapoi la text
13 Mircea Opriţă, ed. cit., p. 579. - înapoi la text
14 Cornel Robu, O CHEIE PENTRU SCIENCE-FICTION şi PARADOXURILE TIMPULUI ÎN SCIENCE-FICTION, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, respectiv 2006. - înapoi la text
15 Cornel Robu, O CHEIE PENTRU SCIENCE-FICTION , ed. cit. p. 530. - înapoi la text
16 Sublimă este o reprezentare sau o contemplare având un obiect prea mare sau prea puternic pentru a fi perceput. În contextul respectiv, omul se simte slab şi nu se poate recunoaşte. Sublimul (antonim al grotescului) exprimă disproporţia între om şi natură, precum şi spaima corelativă. Spre deosebire de frumos, capabil să producă plăcere şi destindere, sublimul implică o plăcere amestecată cu frustrare. Conceptul de sublim, într-o măsură mai accentuată decât cel de frumos, suferă în contemporaneitate o anumită demonetizare. Pe fondul unei degradări a valorilor romantice, „sublim” este folosit în retoricile contemporane mai degrabă în mod ironic. Atunci când contemplă imensitatea cosmică, omul de azi înclină să-şi imagineze un meteorit ameninţător şi mai puţin să se lase în voia emoţiilor dureroase generate de sentimentul sublimului. Pentru o prezentare contemporană a conceptului vezi Paolo Virno, Miracle, virtuosité et déja` vu.
(http://www.lyber-eclat.net/lyber/virno/1emerveillement.html). - înapoi la text
17 Într-un interviu din Paradox, magazin de science-fiction, Timişoara, nr. 1, 1990, p. 3. Apud Mircea Opriţă, op. cit, p. 601. - înapoi la text
18 Cornel Robu, op. cit., p. 531. - înapoi la text
19 George Ceauşu, Dan Lungu, Triada clasic-modern-postmodern în proza românească – situaţia „literaturilor imaginarului, în Symposion, Tomul I, Nr. 2, 2003, 384-398. Ediţia online. - înapoi la text
20, 21 Ibidem. - înapoi la text
22 Editura Fundaţiei PRO, Buc., 2003. Cartea a primit un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cum distincţia n-a fost acordată de sefişti, se poate deduce că s-a petrecut un episod „clasic”. Considerând că nu sunt competenţi în domeniul sefeului, literaţii din juriu n-au citit cartea. - înapoi la text
23 Iată un singur exemplu referitor la calificarea de traducător a autorului. The Cask of Amontillado, titlul arhicunoscutei povestiri a lui Edgar Allan Poe, este tradus prin Casca lui Amontillado... (p. 106) Asemenea perle vor mai fi existând în text, dovedind că în critica populară nu contează amănuntele. - înapoi la text
24 Primul complezent este Cornel Robu, semnatar al unei scurte introduceri laudative, lipsită de orice rezervă. Atitudinea encomiastică standard a sefiştilor nu i-ar fi permis o altă reacţie. Unele sugestii indirecte asupra limitelor cărţii aflăm totuşi în referirile la iubirea autorului pentru sefeu şi la entuziasmul acestuia. Un literat ar spune că o carte de eseistică pretinde acurateţe şi proprietate a termenilor. Sefistul, în schimb, apreciază în primul rând devotamentul faţă de convingerile coagulante ale comunităţii. - înapoi la text
25 Iată opinia lui Mircea Naidin în această privinţă:
„În ceea mă priveşte, consider că termenul de ’literatură science fiction’ este impropriu şi restrictiv întrucât science fiction-ul reprezintă mai mult decât o simplă specie literară. El este un fenomen cultural foarte complex […] Din această cauză, consider că miza şi ’scopul’, finalitatea principală a acestui fenomen cultural nu o constituie, aşa cum se consideră în general, literaritatea [...] Faptul că el se manifestă şi ca gen literar reprezintă doar accidentul necesităţii de a da corpului său de idei şi concepte o formă accesibilă publicului general. El reprezintă, de fapt, o stare de spirit caracteristică umanităţii secolului XX...”
Trecând peste nesiguranţa autorului atunci când foloseşte concepte sociologice, reţinem opinia sa referitoare la relaţia literatură-sefeu. Într-un articol apărut din 1998, am discutat exact aceste lucruri. Iată câteva fragmente din acest text:
„Două texte din revista menţionată mai sus [Anticipaţia] semnalează în mod grăitor refuzul de a părăsi bantustanul cultural tradiţional al SF-ului. Primul, semnat de tânărul sefist Liviu Radu, pledează explicit pentru o competenţă SF independentă de cea literară. Al doilea, datorat studentei Anamaria Berea, frizează (fără nici o îndoială) geniul conciziei. În câteva vorbe este propusă o incizie radicală. Corespondenta „Anticipaţiei” afirmă, în esenţă, că SF-ul este de sine stătător. Aparent naivă, ideea surprinde o mentalitate şi, probabil, o realitate culturală. În clipa când sefeul nu mai este legat de literatură, lucrurile se clarifică, iar discuţiile despre condiţia textelor SF ies din plictisitoarea lor circularitate.”
„Noul demers apelează la teoria textului, la sociologia culturii şi cea a religiilor, preluând sugestii provenite din domenii conexe cum ar fi sectologia. Sunt căutate caracteristicile specifice SF-ului, fără legătură cu literatura. Conceptele tradiţionale ale criticii literare (valoare estetică, scriitură, autenticitate, literaritate etc.) sunt abandonate. Comentariul SF îşi inventează o nouă retorică, neasemănătoare cu aceea a criticii şi teoriei literare. Este operată o apropiere între SF şi diferitele varietăţi de muzică pop-rock, bazată pe constatarea că doar formaţiile cu succes de public au parte de comentarii, succesul de stimă fiind cunoscut doar în literatură.”
„Comentatorul (SF jockey-ul) semnează mai ales texte de susţinere. El are un temperament de fan, fiind străin de intransigenţa criticului literar. Esenţial pentru el este să-şi conserve o anumită inocenţă culturală, ferindu-se astfel de scepticismul cititorului de literatură. Ideal este citească numai texte SF, instalându-se o dată pentru totdeauna în universul lor. Perpetua adolescenţă a lui Alexandru Mironov, ironizată de unii, este de fapt o ilustrare a acestei exigenţe [...]. A-i cere unui asemenea fan etern să se transforme într-un critic literar cârcotaş înseamnă a confunda punctele de vedere.”
„Izolaţionismul are darul de-a încheia discuţiile […] despre ghetoul SF. Adepţii lui nu mai deploră lipsa de interes a literaţilor pentru SF, ci o socotesc ceva de la sine înţeles. Sefiştii (autori de texte SF, SF jockeys, traducători) depăşesc bovarismul ’literaturii mari’ şi se instalează în fandom, adresându-se exclusiv fanilor. In/succesul lor are loc în fandomul inter/naţional. Debarasat de dorinţa inadecvată de-a fi validat ca literatură, SF-ul îşi consolidează propriul universa paralel. Uneori, între cele două entităţi culturale se deschid porţi. Un sefist poate intra în enciclopedii alături de scriitori, un autor de literatură poate semna un SF. Asemenea excepţii nu schimbă un statut clar configurat.”
„Acest proiect de autonomie nu este nou. Mulţi români l-au argumentat sau doar l-au gândit. S-a făcut simţită însă o ezitare persistentă. Nici chiar cei mai fervenţi adepţi ai SF-ului (exceptându-i poate pe maximaliştii de la Jurnalul S.F.) n-au făcut pasul decisiv al despărţirii explicite de literatură. Scriind (despre)SF, sefiştii au păstrat ceva din nostalgia de-a deveni cândva scriitori. Bizara sintagmă ’scriitor SF’ exprimă perfect această ambiguitate. Veleitatea sefiştilor de-a deveni scriitori a fost înşelătoare. Supralicitând-o, ’Fragmentele critice’ au căutat literaritatea şi i-au regretat absenţa, deşi adecvat ar fi fost să se intereseze de legităţile interne ale SF-ului înţeles ca fenomen de contracultură, asemănător doar formal cu literatura.”
[…]Abordarea sociologică renunţă la căutarea virtuţilor estetice, sistematizează preferinţele de lectură ale unor grupuri concrete, atinge istoria mentalităţilor, studiază psihologia consumatorilor şi producătorilor de SF etc.”
„Practicând fără reticenţe izolaţionismul, sefiştii români şi-ar găsi poate spaţiul tipografic necesar, reuşind astfel să depăşească postura ambiguă a unor sectanţi siliţi de împrejurări să se închine în lăcaşele de cult ale bisericii de care s-au despărţit. Ei ar opta probabil pentru o structură socială de sectă religioasă. În absenţa spiritului concurenţial caracteristic scritorilor, ar forma o familie/mafie benignă, trăind (dez)avantajele efectului de enclavă.”
„Rămâne de văzut dacă sefiştii ar admite printre ei scriitori şi, în general, oameni cu pregătire filologică.” (O ipoteză de lucru: SF nu este literatură, sub pseudonimul Roberto R. Grant, în Anticipaţia. CPSF, nr. 556/557, 1998.) - înapoi la text
26 Prezentări amănunţite ale opiniilor respective, în Mircea Opriţă, op. cit., pp. 491-495, respectiv 502-506. În aceeaşi carte sunt prezentaţi în mod minuţios, cu religiozitate, şi alţi spr(ijinitori ocazionali ai sefeului. - înapoi la text
27 Robert Escarpit, Literar şi social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, ed. cit., p. 46. - înapoi la text
28 Ibidem, p. 49. - înapoi la text
29 Selecţia apare într-un site specializat în sefeuri şi comentarii ale acestora.
(http://www.quarante-deux.org/archives/bozzetto.html) - înapoi la text
30 Articulation historique de la littérature, în Marc Angenot et alii, Théorie littéraire PUF 1989, pp. 117, 122. - înapoi la text
31 Roger Bozzetto, loc. cit. - înapoi la text
32 Apud Györfi-Deák György, Criticul raţiunii impure, în ziarul Telegraful, nr.444/1997.
(http://www.hgwells.ro/autori/gyorffy/lampa/dmicu.htm) - înapoi la text
33 Mircea Opriţă, op. cit., p. 600. - înapoi la text
34 Science-fiction, în România literară, anul VIII, nr. 31, 31 iulie 1975, p. 9. Apud Cornel Robu, „Un adevărat cetăţean al cerului”, loc. cit., p. 53. - înapoi la text
35 Cornel Robu, „Un adevărat cetăţean al cerului”, loc. cit, p. 54. - înapoi la text
36 Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 170. - înapoi la text
37 Dan Stanca, SF-ul ca diversiune, în volumul Simbol sau Vedenie, Editura Rosmarin, Buc., 1995, pp. 24-31. - înapoi la text
38 Elitismul, ca mod de interpretare al politicii şi istoriei, în forma sa cea mai tranşantă, „susţine că societăţile sunt întotdeauna dominate de câte o minoritate (elită) care adoptă deciziile majore în societate şi concentrează puterea în mâinile sale. Prin extensiune, în dezbaterile politice termenul ’elitist(e)’ este folosit uneori în sens peiorativ, pentru caracterizarea unor politici despre care se susţine că promovează avantajul unei minorităţi, în defavoarea restului populaţiei”. (Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, traducere din engleză de Dragan Stoianovici, Humanitas, Buc., 2000, pp. 214-215.) - înapoi la text
39 Garuda-art, Chişinău, 2000. - înapoi la text
40 Op. cit., p. 110. - înapoi la text
41 Cornel Robu (S.F.-ul românesc, în HELION. Revistă de literatură S.F., nr. 2/2006) enumeră câteva sefeuri româneşti, publicate înainte de 1990, unde crede că există accente antitotalitare. Citind aceste texte, literaţii descoperă într-adevăr ceva în acest gen, dar aduc obiecţia că vagile aluzii trimit la o dictatură abstractă, localizabilă în orice perioadă istorică. - înapoi la text
42 Jorge Luís Borges, Cartea de nisip, traducere de Cristina Hăulică, Univers, Buc., 1983, p. 126. Citatul face parte din articolul Întâiul Wells, din volumul Alte investigări, 1952. - înapoi la text
43 Pierre Bourdieu, Despre televiziune, urmat de Dominaţia jurnalismului, traducere şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura Meridiane, Buc., 1998, p. 65. - înapoi la text
44 Deşi a fost folosit şi mai înainte, conceptul de „om marginal” este legat de lucrarea lui Everett V. Stonequist, The Marginal Man. A Study in Personality and Culture Conflict (1937), unde sunt analizate câteva tipuri reprezentative de personalităţi. Stonequist consideră că omul marginal este "one who is poised in psychological uncertainty between two or more social worlds, reflecting in his soul the discords and harmonies, repulsions and attractions of these worlds." (Apud Billie Davis, What makes real people, 1997, ediţia online
(http://www.psichi.org/pubs/articles/article_145.asp).
În opinia lui Stonequist, persoanele marginale au o conştiinţă de sine dureroasă, sunt excesiv de sensibile la opiniile şi acţiunile celorlalţi, fiind „ambivalente în atitudini şi sentimente”. Desconsideraţi, mai mult sau mai puţin explicit, de către cei cu statut social monovalent, marginalii capătă un persistent sentiment de frustrare.
În actualitate, optica cercetătorilor s-a modificat, marginalitatea nemaifiind considerată un dat. Soluţia teoretică a „dublei conştiinţe”, cea a „dublei viziuni” şi cea a „perspectivei postetnice”, având corespondenţe practice în societăţile evoluate îl scot pe omul marginal din condiţia unui damnat. (Cf. Billie Davis, art. cit.) Pentru această tendinţă este interesantă, de pildă, o opinie românească recentă. Vorbind despre Hans Peter Deuerr, un antropolog cultural iconoclast aflat în conflict cu establishment-ul academic, Sorin Antohi (un cunoscut simpatizant al sefiştilor şi sefeului) constată „servituţile care completează privilegiile”, amintind apoi „viaţa lipsită de griji a marginalului asumat, care-şi permite să facă numai ce vrea”. (Laboratorul lui Culianu, studiu introductiv la Ioan Petru Culianu, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Polirom, 2002, p. 27.) Este remarcat faptul că părăsirea condiţiei de marginal este inconfortabilă, implicând anumite eforturi şi sacrificii.
Lucrurile par a evolua într-un mod similar în ceea ce priveşte relaţiile dintre literaţi şi sefişti. Cum vom vedea, „oroarea intelectuală” a primilor se estompează şi tinde să dispară. Rămâne de discutat dacă ea este înlocuită de un respect real sau de o „sfântă” indiferenţă. - înapoi la text
45 Pierre Bourdieu, op. cit., p. 42. - înapoi la text
46 Am folosit retorica literaţilor în romanul AUGUST-DECEMBRIE, Editura Militară, Buc., 1990, pp. 279-280. În această carte, vocea naratorului dezvoltă teoria celor două tipuri de existenţă: romanescă şi jurnalistică. Prima, preferată de către narator, ar fi definită de urmarea unui plan de viaţă coerent, conform cu adevăratele aspiraţii autentice ale individului. Existenţa jurnalistică, în schimb, ar fi dominată de plierea după oportunităţile momentului, de concesii morale, aducătoare de nefericire, în cele din urmă.
La data scrierii acestui roman nici nu auzisem măcar de Pierre Bourdieu. Cu toate acestea, elementele principale al retoricii antijurnalistice (implicit antisefistice) folosite de sociologul francez sunt vizibile. Jurnaliştii sunt consideraţi nişte rataţi, scrierii unui roman i se atribuie o aură aproape mistică, mântuitoare. Este tot ce poate fi mai diferit faţă de optica sociologică a lucrării de faţă, întemeiată pe descrierea neutră a celor două retorici. - înapoi la text
Tipologie literară
1 Am iniţiat o discuţie despre legăturile sefeului cu estetica manieristă în comentariul intitulat O suferinţă mutuală ( Argeş, nr. 3, 1981) şi am continuat-o prin câteva texte apărute în revista Luceafărul. Am sistematizat argumentele în Ars combinatoria (Ateneu, nr. 3, martie 1983). Bibliografia minimală recomandată este următoarea: Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin, în româneşte de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, Editura Univers, Buc., 1970; Gustav René Hocke, Lumea ca labirint. Manieră şi manie în arta europeană. De la 1520 până la 1650 şi în prezent, traducere de Victor H. Adrian, prefaţă de Nicolae Balotă, postfaţă de Andrei Pleşu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973; Gustav René Hocke, Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combinatorie esoterică. Contribuţii la literatura comparată europeană, în româneşte de Herta Spuhn, prefaţă de Nicolae Balotă, Editura Univers, Bucureşti, 1977; Victor Ieronim Stoichiţă, Pontormo şi manierismul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978. Adăugăm Eugenio Battisti, Antirenaşterea. Cu un apendice de manuscrise inedite, 2 vol., traducere de George Lăzărescu, prefaţă de Mircea Ţoca, Editura Meridiane, Buc., 1982. - înapoi la text
2 Gustav René Hocke, Manierismul în literatură, ed. cit, pp. 209 şi 211. - înapoi la text
3 O recentă prezentare conştiincioasă a ideilor din domeniu: Bogdan Moşneagu, Barocul postbizantin. Realităţi istorice şi culturale, în Xenopoliana, X, 2002, online:
(http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/5.htm) - înapoi la text
4 Rosario Villari (coordonator), Omul baroc, traducere de Dragoş Cojocaru, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 116. Observaţia apare şi la Gustav René Hocke: “…ni se relevă din nou – sub aspect sociologic – naşterea unor manierisme formale sub presiunea unor forme statale absolutiste.” (Manierismul în literatură, ed. cit, p. 177.) - înapoi la text
5 Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin, ed. cit., p. 314. Această teză avea să facă şcoală. Iată ce afirmă, de pildă, Eugenio Battisti (în Antirenaşterea, ed. cit., I, p. 46): “Şi dacă manierismul sau anticlasicismul înseamnă o perioadă cronologică şi nu o componentă stilistică, iată pierdut orice criteriu de definiţie globală şi complexă a Renaşterii, fiindcă, mai cu seamă în difuzarea europeană a culturii renscentiste, manifestările cinquecenteşti anticlasice domină mult pe cele definite, pentru stilul lor, clasiciste.” - înapoi la text
6 Ibidem, pp. 325, 326, 342. - înapoi la text
7 Gustav René Hocke, Lumea ca labirint, op. cit., p. 329. - înapoi la text
8 Ibidem, p. 47. - înapoi la text
9 Ibidem, p. 29. - înapoi la text
10 Ibidem, p. 93. - înapoi la text
11 Gustav René Hocke, Manierismul în literatură, p. 99. - înapoi la text
12 Ibidem., pp. 153-154. - înapoi la text
12a În Worlds in the Making. Science Fiction betwween Fabulation and Mannerism, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, Bogdan Aldea foloseşte conceptul de manierism, atunci când se referă la refolosirea sistematică de către sefişti a unor prefabricate livreşti. Probabil mai potrivit, în context, ar fi fost conceptul de manierare, în sensul detaliat de Gustav René Hocke, în Lumea ca labirint. Preluând anumite idei ale lui Ludwig Binswanger, Hocke arată deosebirile dintre “manierare” şi “manierism”. El se referă la “…polaritatea valorilor în ‘manierism’: la gestul manierist ‘creator’, întru totul revelator sub raport existenţial, şi la ‘manierare’ ca formă a ‘existenţei ratate’.” (Ed. cit., p. 351) Sefeurile transformate în literatură pot fi considerate nişte succese ale unor autori manierişti. În cazul lor, combinarea unor prefabricate livreşti este “mântuită” de banalitate în urma unor operaţii de “alchimie” verbală, de felul celor reuşite de Borges sau Pynchon. Sau, pentru a aminti un autor român, de Mihail Grămescu, în cele mai bune texte ale sale. Aceşti autori pot fi într-adevăr bănuiţi de reale tribulaţii scripturale, ca să spunem aşa. În schimb, cei mai mulţi autori de sefeuri, străini sau români, combină onorabil prefabricatele, dar nu reuşesc “miracolul” manierist, mulţumindu-se cu texte mai mult sau mai puţin vandabile. Aceşti artizani onorabili nu pot fi suspectaţi de mari frământări existenţiale. În cazul lor, este mai îndreptăţit să vorbim despre manierare. Desigur, nu este vorba despre vreo “existenţă ratată”, ci despre o literatură ratată. Textele respective intră în categoria legitimă a sefulturii, cu toate justificările ce decurg din acest statut. - înapoi la text
13 În 1988, am deschis această discuţie în spaţiul literar românesc, în articolul Sociologie literară SF (în Alamanah Anticipaţia 1988, pp. 278-279), paragraful Comunitatea SF ca avangardă longevivă. Ipoteza n-a avut vreun ecou, ieşind din nou la iveală faptul că apetitul teoretic al sefiştilor români este limitat la o anumită problematică. - înapoi la text
14 Pierre Bourdieu (Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, ed. cit, p 351 şi urm.) se referă şi la “avangarda consacrată”, considerând că ivirea acesteia semnalează trecerea la un alt mod de producţie artistică. - înapoi la text
15 Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Buc., 1973, p. 101. - înapoi la text
16 Adrian Marino, op. cit, p. 179. - înapoi la text
17 Matei Călinescu: „Ca si fericirea obligatorie, minciuna obligatorie e o povară“. Interviu realizat de Laura Albulescu, în Cuvântul, iulie 2006, ediţia online.
(http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=24&nr=349) - înapoi la text
18 Cazul lui Sebastian A. Corn (pseudonimul lui Florin Chirculescu), unul dintre cei mai buni vorbitori de limbă engleză dintre sefiştii români, autor remarcabil, este ilustrativ pentru această situaţie. Deşi a dovedit că poate scrie în engleză, Sebastian A. Corn n-a făcut, după câte ştim, o carieră sefistică în Statele Unite sau în Marea Britanie. El a continuat să aibă succes în comunitatea sefistă din România. - înapoi la text
19 Ion Pop, Avangarda româneasca si politica, în Tribuna nr. 76 / 1-15 noiembrie 2005. Următoarele citatele din texte ale avangardiştilor români provin din acest articol. - înapoi la text
20 Vezi cap. I1, Argumentări pro domo, nota 41. - înapoi la text
21 Anticipaţia românească conţine un capitol intitulat Coordonata comicului. Umor rafinat şi frivolitate burlescă. ‘Gena’ satirică a anticipaţiei. Mircea Opriţă nu se referă însă la aspectul parodic al respectivelor texte şi nu face observaţia că, spre deosebire de comicul literar, produs de regulă prin distanţarea autorilor faţă de diferite aspecte ale realităţii non scriptice, comicul sefistic apare prin distanţarea faţă de o realitate scriptică, anume sefeurile citite anterior. - înapoi la text
22 În 1994, în articolul Querelle d’amour (Anticipaţia, nr. 512) argumentăm, în spiritul retoricii antisefiste a literaţilor, ideea că pentru a-şi păstra un statut de sine stătător, independent de literatură, sefiştii au nevoie de o anumită “mediocritate vitală” a textelor lor. În clipa când ar scrie prea bine, în sens literar, sefiştii şi-ar pierde statutul, iar textele lor ar fi literatură bună pur şi simplu. În acelaşi text, afirmăm că avangarda sefistă este prelungită în mod artificial, se află într-o etapă inerţială, rolul său în istoria literară încheindu-se prin recunoaşterea deplină a unor repezentanţi ai ei şi prin impunerea implicită a unei recuzite şi a unor motive. Comunitatea SF, mai afirmăm, are motivaţii preponderent comerciale şi turistice, n-a produs şi nu va produce niciodată mari scriitori, simulând însă în mod tradiţional anumite interese estetice. Acceptând regulile de mediocritate ale mişcării sefiste, un autor se plafonează cu bună ştiinţă, în sens literar. În schimbul sacrificiului său, comunitatea sefistă îi oferă, prin sancţiuni premiale străine străine de câmpul literar, o pseudo-afirmare relativ rapidă. Doar în aceste condiţii, avangarda sefistă poate deveni longevivă.
Comunitatea sefistă este principial incompatibilă cu afirmările individuale ce depăşesc un anumit nivel, exercitând o interesantă manipulare psihologică a autorilor, cu scopul de a-i cantona într-o zonă a mediocrului acceptabil. De ce? Fiindcă dincolo de un nivel valoric, autorii ar părăsi sfera sefeului şi implicit comunitatea sefistă. Concluzionăm că literatura SF este un concept depăşit, putându-se vorbi cu îndreptăţire doar despre opere literare ce folosesc recuzită şi motive SF.
În încheiere, renunţând la retorica literaţilor, anticipăm concluziile lucrării de faţă, constatând că sefeul place indiferent de calităţile lui literare şi se cuvine a fi tratat ca atare, fiind socotit ceva diferit, dar nu inferior literaturii: „Când înţeleg că iubirea pentru sefeu, ca orice iubire, nu are nevoie de motivaţii raţionale, criticilor literari nu le rămâne decât să părăsească, intimidaţi, terenul.” Anticipăm astfel abandonarea criteriului estetic de apreciere, tot mai vizibilă astăzi.
Mircea Opriţă (op. cit, p. 515) respinge ideea unei „mediocrităţi vitale”, de natură să asigure longevitatea avangardei sefiste, acceptând-o eventual doar în legătură cu activitatea sefiştilor amatori. În acest fel, el operează o distincţie justificată între autorii de sefeuri cu valoare literară şi membrii obişnuiţi ai mişcării sefiste româneşti. Din punctul de vedere al literaţilor, susţinut şi de noi în articolul menţionat mai sus, există o singură mentalitate sefistă, indiferent cât de afirmat în sens literar este un autor sau altul. Depăşirea „mediocrităţii vitale”, desigur realizată de unii autori, asigură intrarea în literatură, dar în calitate de literat şi nu de sefist. Pentru a rămâne un sefist „omologat” de propria comunitate, este necesară rămânerea sub un anumit plafon de realizare literară. Cazul lui Borges, menţionat deja de noi, este probabil cel mai ilustrativ pentru acest aspect. Niciodată sefiştii nu l-au considerat pe marele poet argentinian unul dintre ei, deşi acesta este în mod evident autorul unor texte unde sunt folosite modalităţi şi motive sefistice. Motivul este paradoxal: Borges scrie prea bine. Cel puţin aşa văd lucrurile literaţii... Nu ştim dacă au dreptate sau nu.
Peste doi ani, în Manierism SF în literatura română, comunicare susţinută la Sesiunea Helion '96, Timişoara 20-21 decembrie 1996, propunem o încheiere a discuţiei, în termenii următori: „Putem deci conchide că avangarda literară SF s-a încheiat, fertilizând literatura manieristă. Această încheiere n-a avut loc brusc, precum un cataclism. Multe fenomene continuă în mod inerţial, dispariţia lor fiind o chestiune de timp. Literatura SF este, în fapt, un concept ce desemnează o etapă de istorie literară încheiată.”
O opinie caracteristică pentru retorica pro domo a literaţilor. - înapoi la text
23 O prezentare a raportului dintre „opera organică”, preferată de literaţi, şi cea „nonorganică”, „care nu încearcă să-şi ascundă ’procesul de producţie’ sub aparenţele ’naturii’, ale unei necesităţi independente de voinţa umană, ci, dimpotrivă, îşi exhibă propria structură”, preferată inclusiv de sefişti, în Caius Dobrescu, Semizei şi rentieri, ed. cit, pp. 170-172. - înapoi la text
24 Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, vol 5, secolul 20 (Partea III), Editura Dacia Cluj-Napoca, 1998, p. 119. - înapoi la text
25 Ibidem, p. 133. - înapoi la text
26 Ibidem, p. 145. - înapoi la text
27 Ibidem, p. 157. - înapoi la text
28 Ibidem, p. 175. - înapoi la text
29 Consecvent, cu excepţile amintite, atitudinii sale de tip political correctness, Adrian Marino observă un anumit conservatorism românesc: „Se poate afirma cu toată certitudinea: conştiinţa literară românească n-a asimilat încă ideea literaturii de masă. Produs mult prea tipic al culturii şi literaturii occidentale, această speţă literară pare, cel puţin deocamdată, o plantă exotică, neaclimatizată. Un început ezitant, dar promiţător, se întrevede abia după 1989. Până atunci domină doar tradiţia clasică inflexibilă: ’marea’ artă literară contestă în mod radical orice literatură ’inferioară’.” (Ibidem, p. 161.) În mod semnificativ, Mircea Opriţă nu aminteşte, în Anticipaţia românească, volumul din Biografia ideii de literatură (apărut în 1998, deci cu cinci ani înainte de ediţia doua a Anticipaţiei româneşti), unde Adrian Marino discută în mod reverenţios despre sefeu, plasându-l însă în categoria literaturii de masă. Explicaţia acestei omisiuni este „brutala” secesiune operată de istoricul ideilor literare între literatură şi literatură de masă. Cum ideea strategică a lui Mircea Opriţă este tocmai apartenenţa sefeului la literatură, omisiunea se explică. Pe de altă parte, ar fi fost dificil pentru un sefist devotat să menţioneze nişte opinii atât de tranşante, venite din partea unui teoretician de prim rang. A fost preferată tăcerea „de aur”. - înapoi la text
30 Adrian Marino, op. cit., p. 169. - înapoi la text
31 Adrian Marino, Biografia ideii de lieratură, vol. 6, (Partea IV). Problema definiţiei literaturii. Criza definiţiei literaturii. Antiliteratura. Cu un epilog, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 222. - înapoi la text
32 Ibidem, p. 225. - înapoi la text
33 De regulă, literaţii români de azi se referă în mod condescendent la contestările antiliterare, implicit la cele ale sefiştilor. Adrian Marino nu procedează altfel, iar emulii săi din alte generaţii îl imită. Într-o recenzie la Biografia ideii de literatură (vol. 6), Monica Spiridon aminteşte de discursul intelectual bazat pe o „retorică a sublimului tehnologic”, nutrită din noutăţile tehnologice intervenite în comunicare. „O literatură abundentă pe marginea textualitatii electronice sau a textualităţii computaţionale (ca să folosesc o sintagmă încă mai barbară) ne asaltează viguros în ultimul timp. O carieră teoretică spectaculoasă face recent un concept ca ciberspaţiu (cyberspace) – a nu se confunda cu spaţiul cibernetic. Avem aici de-a face cu reactualizarea unei metafore epistemologice, semnate şi datate, inventate de William Gibson în cartea Neuromancer, la începutul anilor ‘80. O evaluare la rece a unor astfel de cruciade inovatoare demonstrează că produsele lor sînt fie metafore gnoseologice navigînd în vidul dintre teorie si S.F., fie forme de interacţiune destul de banale, în care mediile electronice cooperează cu textul scris, balanţa înclinînd în favoarea celui din urmă, nu invers.”
(http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4856) - înapoi la text
34 Vezi I, 3, nota 18. - înapoi la text
35 În 1955, elev de liceu fiind, am citit Meteoritul de aur de Octavian Sava, în CPSF, luând astfel cunoştinţă despre existenţa unui gen distinct de literatură. Textul mi s-a părut foarte atrăgător şi am continuat să cumpăr numerele colecţiei editate de Adrian Rogoz. N-a fost vorba despre o „convertire”, ci mai degrabă de atracţie spontană pentru un fel de literatură uşor de scris, lesne de citit şi cumva flatantă pentru propria inteligenţă. - înapoi la text
36 Alexandru Mironov publică (în Anticipaţia, nr. 500) o parodie după rugăciunea fundamentală a creştinilor, Tatăl nostru, intitulând-o BlaSFemie. Infatigabilul animator îl omagiază astfel pe Adrian Rogoz, dar şi orientarea religioasă a acestuia. Sefiştii găsesc probabil amuzantă punerea lui Adrian Rogoz în locul Dumnezeului creştin. Literaţii, în schimb, este de presupus că o consideră cel puţin de prost gust. - înapoi la text
37 Iată textul respectiv, intitulat Spre postura de „sectă satanică”: „Într-un articol apărut în Almanahul Anticipaţia 1995, am propus o paralelă între resorturile psiho-sociale ale mişcării SF şi cele ale unei secte religioase creştine. Traducerile SF, ce depăşesc nivelul critic în materie de nereuşită, dovedesc că respectiva apropiere este operaţională. Cât timp este ’sectă creştină’ şi ’crede’ în Literatură, comunitatea SF rămâne ceva de înţeles pentru cititorul obişnuit, precum un sectant baptist, să zicem, pentru un creştin ortodox. Dacă însă se întemeiază pe negarea sistematică a Literaturii şi, practic, pe dispreţul pentru aceasta, comunitatea SF începe să semene foarte bine cu o sectă satanică profilată pe negrea sistematică a valorilor creştine. Desigur, literatura nu este Dumnezeu, iar sefiştii nu taie cocoşi negri la miezul nopţii. Cu toate acestea, metafora este corectă. Printre teoreticienii SF-ului au existat întotdeauna partizani ai autonomiei. Ei au modulat cu obstinaţie ideea că SF-ul nu se bazează pe valorile tradiţionale ale literaturii şi se adresează cititorilor săi pe nişte căi originale. Cultura SF (un concept argumentabil, dar transformat abuziv în mit) s-a dovedit a fi teza preferată a acestor teoreticieni. Niciodată însă nu s-a spus că literatura SF trebuie să se angreneze într-o tentativă antiintelectualistă de dinamitare a limbii sub raport stilistic şi chiar gramatical. Nimeni n-a susţinut până acum în România că SF-ul trebuie să strângă oameni handicapaţi sub raportul talentului şi al culturii literare. Traducerile proaste fac şi acest ultim pas, încercând să împingă SF-ul afară din literatură.” (în Anticipaţia. CPSF, nr. 525) Scris într-o tonalitate ţinând de retorica apartenenţei la literatură, textul citat de mai sus trebuie privit în mod circumspect de cititorii acestei cărţi. Metafora propusă pare însă îndreptăţită, dacă admitem ideea că antiliteratura realizată prin practicarea a ceea ce literaţii numesc „literatură proastă” seamănă structural cu ritualurile unei secte anticreştine. - înapoi la text
38 Analizând în mod minuţios volumul colectiv Motocentauri pe Acoperişul Lumii (Editura Karmat Press, Ploieşti, 1995), Radu Pavel Gheo nu-l apropie de poetica posmodernismului, deşi ar fi avut numeroase motive s-o facă. Explicaţia pare a fi o anume mefienţă faţă de concept şi faţă de metodologia interpretativă corelativă acestuia. Observăm la acest avizat comentator o anumită atitudine „retro” faţă de literatură. Radu Pavel Gheo nu caută în Motocentauri pe Acoperişul Lumii virtuţi postmoderniste ale textului, ci mai ales calităţi literare tradiţionale, despărţindu-se astfel, în mod tacit, de adepţii ideii că postmodernismul oferă o nouă paradigmă, inclusiv în materie de critică şi istorie literară. Aceştia din urmă consideră că textele lor preferate sunt întrucâtva situate dincolo de literatură, sunt „postliteratură”, amintind în această privinţă de poziţia sefiştilor canonici. Radu Pavel Gheo nu aderă la un asemenea punct de vedere. În loc să se extazieze în faţa inventivităţii combinatorii a autorilor, lipsită de legături vizibile cu tradiţionalul talent literar, precum adepţii caracterului extraliterar al sefeului autentic, el caută valoarea literară a diferitelor texte, ajungând la concluzii rezervate: „Pentru a umple spaţiul ficţional şi evenimentele cuprinse în introductiva Scurtă Istorie... ori pentru a crea impresia de unitate şi continuitate, ar fi fost necesare mult mai multe texte, acoperind mult mai multă istorie imaginară. Puşi să aleagă între proiectul irealizabil de a face din antologie o carte ’rotundă’ şi în acelaşi timp un volum cu o valoare literară incontestabilă în integritatea ei de artefact, creatorii au ales o păguboasă cale de mijloc.” (Op. cit., p. 126) Este evident că Radu Pavel Gheo reprezintă mentalitatea literaţilor, includerea sa în comunitatea sefiştilor fiind în bună măsură artificială. - înapoi la text
39 Mircea Opriţă, op. cit, p. 367. - înapoi la text
40 Iată câteva referiri ale lui Matei Călinescu la conceptul de postmodernism, alese pentru darul lor de-a fi clare, dar şi pentru poziţia circumspectă a autorului. În Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu. Traducerea textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antohi. Postfaţă de Mircea Martin, Polirom 2005), Matei Călinescu nu se grăbeşte să decidă că postmodernismul este „noua paradigmă”, socotind că este „un construct terminologic mai degrabă stângaci”, aducător de probleme în materie de periodizare. O altă rezervă se lasă întrevăzută şi atunci când teoreticianul citează opinia poststructuralistă a lui Umberto Eco: „Cred că postmodernismul nu e un curent care să fie definit cronologic, ci mai degrabă o categorie ideală – sau, mai bine spus, un Kunstwollen, un mod de operare”. Dincolo de aceste dovezi de prudenţă, ne sunt oferite câteva elemente de bază ale unei poetici postmoderniste a „indeterminării” sau a „impreciziei”, din categoria „convenţiilor structurale”: „o nouă utilizare existenţială sau ’ontologică’ a perspectivismului narativ, diferită de aceea mai degrabă psihologică pe care o regăseam în modernism[…]; dublarea şi multiplicarea începuturilor, finalurilor şi a acţiunilor narate[…]; tematizarea parodică a autorului (reapariţia autorului sâcâitor şi manipulator, de data aceasta cu o dispoziţie autoironică aparte); tematizarea nu mai puţin parodică, dar mult mai deconcertantă, a cititorului[…]; tratarea pe picior de egalitate a acţiunii şi ficţiunii, a realităţii şi mitului, a adevărului şi minciunii, a originalului şi imitaţiei, ca mijloc de a accentua imprecizia distincţiilor obişnuite; autoreferenţialitatea şi ’metaficţiunea’ ca mijloace de dramatizare a inevitabilei învârtiri în cerc[…]; versiunile extreme ale ‘naratorului îndoielnic’, utilizate uneori, paradoxal, pentru a obţine o construcţie riguroasă […].” (p. 292-293) La acestea se adaugă faptul că postmodernismul „utilizează în mod insistent o retorică a palinodiei sau a retractării”. (p. 297)
Cât priveşte profilul psihologic al omului postmodern(ist), sunt interesante opiniile lui Zygmunt Bauman. După ce îl citează pe Alain Finkielkraut („De acum postmodern, omul contemporan proclamă egalitatea dintre vechi şi nou, dintre major şi minor, dintre gusturi şi culturi. În loc să conceapă prezentul ca pe un câmp de luptă, el îl deschide fără prejudecăţi şi fără excepţii tuturor combinaţiilor.”), Bauman afirmă că că tipurile umane cele mai reprezentative pentru perioada postmodernă, a dezangajării morale, sunt vagabondul şi turistul. Aceste două metafore încearcă să surprindă modul postmodern de a trăi „în treacăt”: „Un lucru pe care viaţa vagabondului şi cea a turistului nu sunt prevăzute a-l conţine şi cel mai adesea sunt scutite de a-l conţine, este responsabilitatea morală, stânjenitoare, frustrantă, ce ucide bucuria şi provoacă insomnii. Plăcerile din sala de masaj vin fără gândul trist despre copiii vânduţi pentru prostituţie [...] Responsabilitatea morală dispare atunci când ’toată lumea o face’ […] În lumea postmodernă, vagbondul şi turistul nu mai sunt oameni marginali sau condiţii marginale. Ei se transformă în tipare destinate să monopolizeze şi să modeleze totalitatea vieţii şi întregul cotidian, în şabloane cu care sunt năsurate toate practicile. Ei sunt glorificaţi de corul exploatatorilor comerciali şi al linguşitorilor din mass-media. Ei stabilesc stadardele de fericire şi de succes în viaţă, în general.” (Op. cit., p. 263-264) - înapoi la text
41 În Romanele lui Thomas Pynchon şi influenţa acestora asupra altor scriitori postmoderni.
(http://www.geocities.com/themaddancinggod/) O versiune a acestui articol a apărut în revista Ficţiuni, nr. 4, 2001. - înapoi la text
42 “A science-fiction subgenre characterized by countercultural antiheroes trapped in a dehumanized, high-tech future.”
„The word cyberpunk was coined by writer Bruce Bethke, who wrote a story with that title in 1982. He derived the term from the words cybernetics, the science of replacing human functions with computerized ones, and punk, the cacophonous music and nihilistic sensibility that developed in the youth culture during the 1970s and '80s. Science-fiction editor Gardner Dozois is generally credited with having popularized the term.”
„The roots of cyberpunk extend past Bethke's tale to the technological fiction of the 1940s and '50s, to the writings of Samuel R. Delany and others who took up themes of alienation in a high-tech future, and to the criticism of Bruce Sterling, who in the 1970s called for science fiction that addressed the social and scientific concerns of the day. Not until the publication of William Gibson's 1984 novel Neuromancer, however, did cyberpunk take off as a movement within the genre. Other members of the cyberpunk school include Sterling, John Shirley, and Rudy Rucker.” (Encyclopaedia Britannica Deluxe Edition 2004, CD-ROM)
Referiri mai puţin neutre la cyberpunk pot fi citite în numeroase surse online. Dintre acestea, atrage atenţia în mod special The Cyberpunk Project (http://project.cyberpunk.ru/), cu o tratare sistematică a diferitelor caracteristici şi urmări ale respectivei orientări scripturale, inclusiv ale mişcării cyberpunk. Se poate constata că membrii acesteia din urmă, rude spirituale cu avangardiştii şi cu alţi practicanţi ai antiliteraturii, repetă în bună măsură tipul de argumentaţie practicat de sefişti în legătură cu desprinderea lor de literatură. De data aceasta însă ei au avantajul că se delimitează nu de literatură, o entitate cunoscută de ei în mod aproximativ, ci de domeniul familiar al sefeurilor. Concluziile sunt interesante, mai ales prin calitatea lor de a sugera ca meritele textelor respective nu ţin de virtuţile tradiţionale ale literaturii: „Cyberpunk is a literary movement, born in the 1980's, that seeks to completely integrate the realms of high tech and of pop culture, both mainstream and underground, and break down the separation between the organic and the artificial.” Ca şi alte comentarii din acelaşi site, conceptele de valoare literară şi de talent specific al scriitorului sunt lăsate deoparte. - înapoi la text
43 Florin Pîtea, loc. cit. - înapoi la text
44 Cât priveşte performanţele postmoderniste ale sefiştilor români, un critic literar poate veni cu precizarea, de bun simţ cândva, că adoptarea unor strategii narative anumite, oricare ar fi acestea, nu duce cu necesitate la realizări notabile. El ar putea propune apoi o paralelă între romanul lui Umberto Eco, Il nome della rosa (1980) şi trilogia lui Dan Doboş, Abaţia (2002, 2003, 2005), asemănătoare într-o oarecare măsură prin situare culturală şi istorică. Concluzia ar fi că ambii autori apelează la o recuzită medievală, dar diferenţa între cele două cărţi este astronomică. Umberto Eco este un medievalist erudit, Dan Doboş - un jurnalist capabil să folosească unele informaţii despre evul mediu, dobândite din câteva lecturi grăbite. În plus, primul scrie bine, al doilea, nu. Din punctul de vedere al istoriei mentalităţilor însă totul este OK. Din moment ce ambii autori au publicul lor, valoarea estetică, proclamată de unul dintre grupuri, nu este relevantă şi pentru al doilea. - înapoi la text
45 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea, Humanitas, Buc., 1999, pp. 421, 422. - înapoi la text
46 Sorin Alexandrescu, în Dilema, 3-9 oct. 1997, apud Mircea Cărtărescu, op cit., p. 225. - înapoi la text
47 Mircea Cărtărescu, op. cit., p 218. - înapoi la text
48 După apariţia unui fragment din lucrarea de faţă (în revista Helion, nr. 4, 2006), am înregistrat reacţii semnificative, pentru mentalitatea sefistă. A ieşit la iveală faptul că admiterea dubletului sefultură/ sefist, în opoziţie cu literatură/ literat, cheia de boltă a lucrării de faţă, are darul de a-i irita pe sefişti. Aspect foarte explicabil, dacă ţinem cont de o lungă tradiţie. Sefistul canonic nu poate admite ideea că nu este (şi) scriitor. Nu este însă vorba despre a fi sau nu scriitor, atunci când eşti autor de sefeuri. Nimeni nu-l împiedică pe autor să fie sau să se declare scriitor. Problema este că întregul mecanism teoretic al lucrării de faţă n-ar fi putut funcţiona în absenţa disociaţiei de idei propuse de noi. Admiterea ideii că există două mentalităţi diferite, corespunzătoare celor două grupuri sociale, s-a dovedit indispensabilă. - înapoi la text
49 Ibidem, p. 469. - înapoi la text
50 Op. cit., p. 282. - înapoi la text
51 O aproximare în acest sens este posibilă, dacă ţinem cont de legătura între încrederea modernistă în tehnologie, perfecţionismul inerent al acestei atitudini şi tradiţia sefistă. Zygmunt Bauman oferă anumite sugestii în acest sens: “Raţiunea de a fi a societăţii tehnologice este dorinţa de perfecţionare: iniţial, ea a fost imaginea unui habitat ordonat, bine organizat şi controlat îndeaproape, care a înlocuit hrababura naturii.” (Op. cit, p 211-212) Un ideal analog a fost dominant printre autorii de sefeuri, o lungă perioadă de vreme. Privind astfel lucrurile, avem poate îndreptăţirea să considerăm că preocupările posttehnologice, legate de industria informaţiilor şi de inserarea omului în aceasta ar corespunde unor preocupări de tip postmodernist. În acelaşi timp însă suntem obligaţi să constatăm că o dată cu abandonarea tot mai accentuată a preocupărilor pentru tehnologie, identitatea tradiţională a sefiştilor pare a fi tot mai periclitată. Ei încearcă să se adapteze noilor condiţii, dar păstrarea unui statut de independenţă este tot mai dificilă. - înapoi la text
52 Citându-l pe David Lyon (Postmodernitatea, trad. rom., 1998), Adrian Dinu Rachieru consideră, în tonalitatea sceptică a cărţii sale, că telecomanda este “imaginea arhetipală a Postmodernismului”, având darul de-a amplifica “fluxul de relativitate” . (Op. cit., p. 81) Dacă aşa stau lucrurile într-adevăr, înseamnă că nu numai omul postmodern cultivă acest mod de-a patina pe suprafaţa unei realităţi cunoscute mai ales prin intermediul mass-mediei, ci şi autorul de texte literare.
O altă carte a lui David Lyon (Jesus in Disneyland: Religion in Postmodern Times, 2000) se ocupă de raportul actual dintre, postmodernitate şi religie. Sugestiva metaforă a acestei relaţii este oferită de o întâlnire a adoratorilor lui Iisus petrecută în parcul Disneyland din Anaheim, California. Cum personajele Disney sunt probabil mai cunoscute astăzi în lume decât multe figuri biblice, constată autorul, asocierea pare justificată, dincolo de a posibilă acuză demodată de basfemie. Întrebarea dilematică este dacă mediul Disneyland trivializează credinţa sau o face mai accesibilă pentru cei doritorii să şi-o asume. Autorul răspunde că ambele variante sunt corecte. Trivializarea credinţei este reală, dar în acelaşi timp impusă de vremuri, iar biserica “nu are încotro”, trebuie să adopte modalităţi până nu de multă vreme blasfematorii. Atitudinea de sociolog a lui David Lyon faţă de asemenea realităţi este echidistantă, deosebită de două posibilităţi retorice frecvente. El ocoleşte apologia postmodernităţii, dar evită şi reproşurile amare la adresa noilor vremuri, rostite în numele unui trecut superior. - înapoi la text
Tipologie culturală
1 Adrian Marino consideră că originea acestei situări se află în identificarea emoţională a „literaturii” cu „scriptura”: „Originea sacră a ’scriiturii’ (conceptul de ’scriptură’ are, în acelaşi timp, o valoare exemplară şi simbolică), apoi a ’literaturii’, mult timp asociată cu textele dogmatice şi liturgice, constituie cel mai vechi şi probabil cel mai tenace adversar de esenţă al antiliteraturii.” (Dicţionar de idei literare, ed. cit., p. 101) Simţită ca o succesoare a textelor sacre, literatura ar avea deci un prestigiu imanent, de neclintit. De aici, statutul psihologic de „credincioşi” al literaţilor, precum şi cel de „eretici” al sefiştilor. Cum am văzut, ofensiva antiliteraturii a ruinat în bună măsură acest mod de-a vedea/simţi lucrurile. În domeniul credinţelor religioase s-a produs o diversificare explozivă, iar tentativele bisericilor-mamă de a controla această tendinţă de fragmentare nu au succes. În domeniul preferinţelor de lectură, lucrurile au evoluat într-un fel analog. Fervoarea cvasireligioasă plastic exprimată de Albert Camus pare a fi în mod iremediabil ceva de domeniul trecutului. - înapoi la text
2 Iată, mai întâi, o prezentare neutră, de enciclopedie, a fenomenului. “The designation Gnosticism, derived from the Greek gnostikos (one who has gnosis, or “secret knowledge”), is a term of modern scholarship. Evidence for the Gnostic phenomenon, found in the Church Fathers who opposed Gnostic teachings (Irenaeus, c. 185; Hippolytus, c. 230; Epiphanius, c. 375) and in the Gnostic writings themselves, reveals a diversity in theology, ethics, and ritual that defies strict classification. Yet Gnostic sects appear to have shared an emphasis on the redemptive power of esoteric knowledge, acquired not by learning or empirical observation but by divine revelation.” (Encyclopaedia Britannica Deluxe Edition 2004, CD-ROM) - înapoi la text
3 Max Weber vorbeşte despre „soteriologia intelectualistă a gnosticilor”, minimalizând componenta emoţională a revelaţiei. (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. cit., p 78) - înapoi la text
4 Apud Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Aughelescu, postfaţă de Eduard Iricinschi, Polirom, 2006, p. 146. - înapoi la text
5 Ibidem. - înapoi la text
6 O prezentare conştiincioasă, deşi partizană, a gândirii grostice se află în Stephan A. Hoeller, Gnosticismul. O nouă concepţie asupra străvechii tradiţii a cunoaşterii eului interior, traducere de Daniela şi Agop Bezerian, Editura SAECULUM I. O., Buc., 2003. Autorul adopta o retorică analogă celei folosite de propagandiştii diferitelor secte neoprotestante actuale, prezentând gnosticismul în chip de cale salvatoare pentru omul cotemporan. Prozelitismul explică modul de prezentare relativ simplificator. Cartea dovedeşte totuşi suficientă onestitate intelectuală pentru a putea fi recomandată celor interesaţi de un prim contact cu problematica gnosticismului. Cei doritori de aprofundare au la dispoziţie surse academice, mai exacte şi mai nepărtinitoare. - înapoi la text
7 Ioan Petru Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, traducere din limba engleză de Corina Popescu, Nemira, 1998, p., 347. - înapoi la text
8 Referiri la cariera nihilismului în lumea occidentală de astăzi se află şi într-un articol din 1990 al lui Ioan Petru Culianu: „Există un mit central al Occidentului?”, din volumul Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediţie îngrijită de Mona Antohi şi Sorin Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, traduceri de Mona Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleşu, Corina Popescu, Anca Vaidesegan, Polirom, 2002, pp. 266-274. Culianu se delimitează ironic faţă de cei dispuşi să vadă în gnosticism o cheie de înţelegere a spiritului european modern. - înapoi la text
9 O referire interesantă la retorica de tip gnostic se află în Dictionary of Socio-Rhetorical Terms. Aici se vorbeşte despre retorica gnostic-manipulaţionistă: „... one of seven types of social rhetoric, or in terms of socio-rhetorical criticism a specific social topic, the gnostic-manipulationist response seeks only a transformed set of relationships - a transformed method of coping with evil. Whereas the foregoing orientations reject the goals of society as well as the institutionalized means of attaining them and the existing facilities by which people might be saved, the gnostic-manipulationist rejects only the means and the facilities. Salvation is possible in the world and evil may be overcome if people learn the right means, improved techniques, to deal with their problems.” (Ed. cit.) Un exemplu ilustru de retorică gnostică este discursul lui C. G. Jung din Răspuns la Iov, unde Iehova, cel din Vechiul Testament, este supus unor critici sarcastice. Iată un exemplu: „Am atras deja suficient atenţia asupra ciudaţeniei operei de salvare întreprinse de Dumnezeu. De fapt el nu face nimic altceva, decât să salveze umanitatea de el însuşi, luând chipul Fiului său. Această idee este la fel de comică, ca şi vechea reprezentare rabinică a lui Iehova, care îi ascunde pe cei drepţi sub tronul său, unde desigur nu îi vede, pentru a-i adăposti de propria sa mânie.” (C. G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, traducere de Maria-Magadalena Anghelescu, Teora, Colecţia Archetypos, 1997, p. 259.) În esenţă, este vorba despre un discurs antielitist. Jung îl coboară pe Dumnezeu de pe soclul său tradiţional şi îl instalează în subconştientul uman. - înapoi la text
10 Iată punctul de vedere oficial al B.O.R. asupra gnosticismului: „Origen [şi alţii] au combătut cu vehemenţă sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistenţa lor teologică, ci şi pentru caracterul lor blasfematoriu şi periculos din punct de vedere moral.” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. A – Z, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1981, p. 189) - înapoi la text
11 Stephan A. Hoeller, op. cit, p. 169. - înapoi la text
12 Ibidem, p. 177. - înapoi la text
13 Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, ed. cit., p. 132. - înapoi la text
14 Edward A. Tiryakian: Trois métacultures de la modernité: chrétienne, gnostique, chtonienne, în volumul L'horizon de la culture. Hommage a` Fernand Dumont, sous la direction de Simon Langlois et Yves Martin, Les Presses de l'Université Laval. Institut québécois de recherche sur la culture, Sainte-Foy, 1995, ediţia online.
(http://www.bibl.ulaval.ca/doelec/pul/dumont/fdchap23.html) - înapoi la text
15 Vezi I, 4, nota 31. - înapoi la text
16 O analiză de tip retoric, de exemplu, aflăm într-un Web site axat pe conceptul de toleranţă religioasă (Religious tolerance.com). Urmărind prezentarea unor moduri de abordare a disputei de tip biserică-mamă contra erezie, observăm că diferitele variante pot fi regăsite şi în minidisputa dintre literaţi şi sefişti. Un moto semnat de Leo Pfeffer (cunoscut jurist american, teoretician al separării bisericii de stat) sugerează mai multe variante de raportare reciprocă: “...if you believe in it, it is a religion or perhaps the religion; and if you do not care one way or another about it, it is a sect; but if you fear and hate it, it is a cult.” Sunt urmărite diferitele accepţii ale conceptului de cult.
A. Accepţia pozitivă, teologică, exprimată inclusiv în Oxford English Dictionary. Cultul este o formă religioasă particulară, un ansamblu de rituri şi omagii, o exprimare a devoţiunii şi faţă de o persoană sau un lucru. B. Accepţia neutră, sociologică. 1. Cultul este un mic grup religios aflat în „a state of tension” cu religia predominantă. 2. Cultul este un mic grup religios inovator şi fervent, aflat în contrast cu sectele („sects and denominations”) existente. C. Accepţia negativă. 1. Cea creştin evanghelică socoteşte că din categoria cultelor fac parte grupurile religioase cu doctrine deviate de la interpretările biblice tradiţionale, de felul Mormonilor sau a Martorilor lui Iehova. 2. Cea fundamentalist creştină consideră că orice deviere de la doctrina creştină originară dă naştere unui cult. 3. Anumite grupuri de tip New Age condamnă sever unele culte recente, întrucât acestea ar practica spălarea creierelor. D. Accepţia foarte negativă. Unii comentatori din mass media pun în mod automat semnul egalităţii între grupurile religioase restrânse şi manipularea psihică a convertiţilor grupaţi de acestea.
(http://www.religioustolerance.org/cult_art.htm)
Clasificarea de mai sus este interesantă pentru noi, pentru că sugerează o tipologie a reacţilor faţă de o derogare doctrinară. Reacţiile tradiţionale ale literaţilor faţă de sefişti se dezvoltă, în mare, într-un mod omolog. - înapoi la text
17 De reţinut, ca exemplu extrem de virulenţă polemică, un articol de Bruno Fouchereau, Les sectes, cheval de Troie des Etats-Unis en Europe (Le Monde diplomatique, mai, 2001). Autorul, antiamerican convins, vede în diferitele secte neoprotestante, dar şi în grupările fără legături cu doctrina creştină (precum Biserica Scientologică şi Biserica Unificării, condusă de Moon), ameninţări periculoase la adresa bisericilor europene tradiţionale, dar mai ales a spiritului european. În opinia sa, sectele sunt organizaţii specializate în manipulare mentală şi aservire psihologică, având scopuri lucrative evidente. Printre scopurile acestora ar exista şi mondializarea, impunerea valorilor americane peste tot în lume. Sectele cele mai dezvoltate dispun de importante resurse financiare, fiind deţinătoarele sau asociatele unor importante imperii mediatice. “C'est Big Brother qui frappe a` la fene^tre de votre écran...”, încheie Fouchereau.
(http://www.monde-diplomatique.fr/2001/05/FOUCHEREAU/15215.html)
În contextul lucrării noastre, ar interesa în special scientologii, coagulaţi de o doctrină fără legătură cu religiile tradiţionale (criticii respectivei secte o numesc credinţă „fără Dumnezeu”) şi cu o mitologie de tip science fiction, inventată de L. Ron Hubbard, iniţial autor de sefeuri. În aşteptarea unei cercetări sistematice despre asemănările dintre alegerea scientologiei şi preferinţa pentru sefeu, ne limităm la observaţia că fervoarea cvasireligioasă a scientologilor, în mod esenţial atee, obţinută inclusiv prin tehnici complicate de manipulare psihică, ar putea fi socotită o rudă a preferinţei (pătimaşe) pentru sefeuri. - înapoi la text
18 Există şi o comunitate mondială a sefiştilor, cu organe de conducere, întâlniri periodice (convenţii) şi posibilităţi de înregimentare oferite, teoretic, tuturor autorilor de specialitate. La evenimentele organizate de comunitatea mondială participă de regulă un număr limitat de sefişti români proeminenţi, dar şi fani ai genului. Pentru perioada de dinainte de 1990, performerul în domeniu este desigur Ion Hobana, probabil urmat îndeaproape de Alexandru Mironov. În acţiunea lor de plasare şi de menţinere pe orbitele înalte ale sefeului mondial, ambii au fost ajutaţi în mod semnificativ de poziţiile lor politice şi administrative extrasefistice şi, fără îndoială, de talentul special al întreţinerii unor relaţii interumane.
Spre deosebire de grupurile religioase sectare, neoprotestante sau extracreştine, bazate pe o disciplină de fier, unde cutumele permit eliminarea unor neconformişti, în comunitatea sefistă lucrurile sunt mai neclare, efect al situaţiei de cvasiscriitori a sefiştilor. La noi, probabil şi pe plan mondial, un autor de sefeuri îşi consolidează statutul de membru al comunităţii sefiste, dar în acelaşi timp obţine şi o anumită consacrare în calitate de scriitor pur şi simplu. De aici, o anumită ambiguitate de statut, evidentă la autorii români de sefeuri. Conformarea lor faţă de eventualele cutume ale comunităţii este facultativă. Acest aspect scoate la iveală structura fluidă a comunităţii sefiste, rezultată din hibridarea unei uniuni de creaţie cu o asociaţie bazată pe asumarea unei credinţe religioase. De semnalat şi un fenomen discutat de noi anterior. Cel puţin până în anii din urmă, când lucrurile au început să se schimbe, comunităţii sefiste din România “i-a făcut bine” să includă sau măcar să asocieze personalităţi/personaje afirmate în lumea literară. Apare încă o deosebire faţă de comunităţile neoprotestante. La acestea din urmă, calitatea de membru nu suportă nici-o ambiguitate.
Statutul real al comunităţii sefiste mondiale poate fi dedus prin prisma constatărilor de mai sus. Evoluţia “familiei globale” a sefiştilor pare a se petrece de asemenea în modul ambiguu ilustrat de sefiştii români. Întâlnirile sefiştilor din diferite ţări seamănă cu acelea ale membrilor unei anumite secte, dar au şi o aură de gratuitate împrumutată din viaţa literară. În acelaşi fel poate fi înţeles prozelitismul. Acesta nu merge niciodată atât de departe în materie de rigoare cu acela din diferitele secte religioase. Cum se vede, paradoxul sefist al apartenenţei şi, simultan, al neapartenenţei la literatură îşi pune pecetea şi asupra relaţiilor dintre sefişti. - înapoi la text
19 În afara lui Mircea Cărtărescu, în mod evident socotit de mass media singurul scriitor român important al anilor din urmă. - înapoi la text
20 „…în religiile creştine [predica] are o semnificaţie cu atât mai mare cu cât componentele magic-sacramentale sunt tot mai complet eliminate. De aceea acest lucru se petrece în cel mai înalt grad în cadrul protestantismului, unde conceptul de preot este în întregime înlocuit cu acela de pastor.”( Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. cit., p. 84) - înapoi la text
21 Op. cit., p. 81. - înapoi la text
22 Ibidem, p. 155. - înapoi la text
23 Apud Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, traducere de Claudia Dumitriu, Editura Humanitas, Buc., 1994, p. 241. - înapoi la text
24 C. G. Jung, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, ed. cit, p. 14. - înapoi la text
25 „... elementul vital, rostul existenţial al UNICului este informaţia. Orice experienţă de viaţă specifică, încă neînregistrată îmbogăţeşte tezaurul său global, şi prin aceasta banca de cunoştinţe a Conştienţei Universului, lărgind baza de decizie, câmpul de formulare a legilor şi principiilor UNICului.” (Mandics György, Enciclopedia Fiinţelor Extraterestre. I. Humanoizi şi Pseudohumanoizi, Editura S.C. S. Ivan Krasko, 1996, p. 136) - înapoi la text
26 DICŢIONAR SF artişti plastici • autori • edituri • mass-media • motive • personalităţi, ed. cit, p. 187. - înapoi la text
27 Numeroasele referiri la această cultură ţin, în mod previzibil, de trei orientări.
Susţinătorii, omologii sefiştilor în materie de preferinţă necondiţionată, vorbesc despre extratereştri ca şi cum aceştia ar exista realmente, iar mărturiile despre ei ar fi cu totul demne de încredere. Ei dezvoltă o mitologie complicată şi interesantă, chiar pasionantă pentru fani. De exemplu, ei susţin că evoluţia genetică a rasei umane “ar fi fost supervizată de extratereştrii cenuşii de pe Zeta Reticuli. Aceştia au efectuat numeroase modificari genetice asupra oamenilor începând cu epoca primitivă în scopul de a crea o rasă mult mai inteligentă atât din punct de vedere spiritual cât şi material.”
(www.civilizatii.extraterestre.go.ro/articole/religie.htm)
Autorii necunoscuţi citaţi mai sus oferă cititorilor de limbă română numeroase informaţii. Aflăm că printre personalităţile româneşti din domeniu figurează Ion Hobana, Harald Alexandrescu, Alecu Marciuc şi Ion Ţugui. Aspect interesant, aducător de zâmbete condescendente pe feţele celor înclinaţi spre rigoare ştiinţifică, alături de persoane reale, figurează şi un personaj fictiv creat de Ion Ţugui, Contele Incappucciato: “Personalitate din domeniul ezoterismului românesc, care dezbate diferite subiecte legate de astrologie, extratereştrii, etc. în cadrul revistei Lumea Misterelor. Ion Ţugui a scris o carte ‘Şapte ani apocaliptici’ în care sunt incluse informaţii furnizate de Contele Incappucciato, care susţine că a fost în Shambala. El a intrat în această lume misterioasă din interiorul Pământului prin Tibet. Aflăm din această carte că multe din aşa-numitele OZN-uri vin din Shambala. Aceast idee a fost expusă de multe personalitaţi ale ezoterismului mondial.” (Ibidem) Se menţionează totuşi, cu onestitate, că ideile din cultura alien îmbină ştiinţa cu religia. “Civilizaţii extraterestre” este un site cuprinzător. Cine doreşte să aprofundeze şi mai mult problema are la dispoziţie o profuziune de referiri, mai ales în limba engleză.
Există şi susţinători ai unei orientări opuse. Aceştia adoptă tipul de retorică amintit de noi în legătură cu sectele (cvasi)religioase şi arată că alien culture este periculoasă, în sensuri uşor de dedus. Este o dispută analogă celei detaliate de noi în legătură cu (non)apartenenţa sefeului la literatura autentică. Un exemplu posibil, ales la întâmplare, este referirea critică a unui lider adventist la personajul lui Ion Ţugui, Contele Incappuciato. Acesta este meprizat, între altele, pentru bunăvoinţa sa faţă de ortodoxie… Ca şi în cazul altor dispute pe teme religioase, discuţia alunecă în domeniul infinit al preferinţelor subiective. - înapoi la text
Sefistul român până la 1990
1 Brian M. Stableford, The Sociology of Science Fiction, ed. cit., p. 81. - înapoi la text
2 Ibidem, p. 40. - înapoi la text
3 Pierre Bourdieu, Despre televiziune, urmat de Dominaţia jurnalismului, ed. cit, p. 42. - înapoi la text
4 Ar fi eronat să credem, pe de altă parte, că literaţii nu sunt încurajaţi de oficialităţile comuniste. Uniunea Scriitorilor, o instituţie bugetară, oferă condiţii materiale mulţumitoare membrilor ei, precum şi unui număr nedeterminat de persoane cu preocupări literare. Editurile, revistele literare şi de cultură plătesc drepturi de autor, tot din bani de la buget. Disidenţii anticomunişti apăruţi printre membrii marcanţi ai Uniunii Scriitorilor sunt, fără excepţie, persoane stipendiate de statul comunist. Aşa stând lucrurile, eventualele ironii la adresa sefiştilor şi a convenţiilor lor patronate de CC UTC sunt poate îndreptăţite, cu condiţia să nu aparţină literaţilor. - înapoi la text
5 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, traducere de Mihaela Eftimiu, Paideea, Colecţia Gândirea Nouă, 1992, p. 310. - înapoi la text
6 Vezi I, 2, nota 16. - înapoi la text
7 Omul secolului XX, volum coordonat de Ute Frevert şi Heinz-Gerhard Haupt, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Polirom, 2002, p. 12. - înapoi la text
8 Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, ed. cit. p. 183. - înapoi la text
9 Disputa respectivă continuă până astăzi şi va înceta probabil atunci când principalii protagonişti vor dispărea fizic. Un episod al ei este discuţia despre „generaţia expirată”, din 2006. Iniţiatorii ei propun trimiterea la lada de gunoi a istoriei literare a unor autori din gruparea de la „Luceafărul”. Punctul de vedere al lucrării de faţă de împiedică să adoptăm o atitudine partizană. Drept urmare, nu vom deveni prea vitriolanţi la adresa protocronismului, mulţumindu-ne să constatăm că este vorba despre o retorică distinctă, probabil condamnabilă. Campionii antiprotocronismului, din gruparea prezidată de „România literară”, adoptă o altă retorică, bazată pe susţinerea altor autori. Astăzi, în 2007, este greu să nu le dai dreptate, o obiecţie posibilă fiind menţionarea faptului că şi unii dintre autorii promovaţi la „România literară” nu sunt chiar atât de valoroşi, fiind „umflaţi” din raţiuni explicabile. Pe de altă parte, unii autori din gruparea de la „Luceafărul” este posibil să fie scriitori buni în felul lor, chiar dacă au cochetat pe vremuri cu protocronismul. Pe scurt spus, orientarea politică nu garantează şi nici nu interzice talentul literar.
Ar mai fi de adăugat un amănunt interesant. Am avut ocazia, ani de zile, să-i urmăresc la lucru pe conducătorii revistei „Luceafărul”, înainte de 1990. Unii dintre ei publicau numeroase poezii patriotice, nesemnificative estetic. Volumele lor erau lăudate de criticii din gruparea revistei. Ei bine, în anumite ocazii până şi respectivii autori lăsau impresia că sunt suficient de lucizi pentru a realiza că textele lor sunt o jurnalistică repede perisabilă, practicată de regulă pentru păstrarea unei poziţii administrative avantajoase. Sub raport moral, ei îşi asumau o poziţie abominabilă, lăudând un regim politic odios, dar nu erau străini, fie şi într-un mod vicios, de mentalitatea definitorie a literaţilor, întemeiată pe credinţa în valorile estetice autentice. - înapoi la text
10 Pierre Bourdieu, Economia bunurilor simbolice, ed. cit., p. 78. - înapoi la text
11 Mircea Opriţă, op. cit., p.552. - înapoi la text
II Neosefişti, neoliteraţi
Noul context politic
1 Loc. cit. - înapoi la text
2 Amănunte despre activitatea sefistică a revistei Ştiinţă & Tehnică, în Dicţionar SF , ed. cit., pp. 8-10 şi 12-13. Dincolo de promovarea unor idei neocomuniste, impuse poate de oficialităţile reprezentate de Alexandru Mironov, revista condusă de Ioan Albescu are, fără îndoială, merite pur sefistice. - înapoi la text
3 Referiri la formele de organizare ale sefiştilor români după 1990, în Cătălin Ionescu, Scurtă istorie politică a SF-ului românesc şi mai ales în George Ceauşu, Organele organizării. - înapoi la text
4 http://www.avangarda.bn.ro/pages/editorial/editorial.php?art=25 - înapoi la text
5 O posibilă excepţie este Dan Doboş, autorul amintitei trilogii. Acest autor trebuie însă să devină cu adevărat prolific, pentru a putea fi încadrat cu îndreptăţire în categoria profesioniştilor. Cum ştim, sefiştii occidentali scriu şi publică foarte mult. Este una dintre regulile de fier în materie de literatură populară. - înapoi la text
6 http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=115&cmd=articol&id=734) - înapoi la text
7 După 2000, contestările de tip antiliterar cunosc o etapă distinctă, străină de orice patimă. Istoricii mentalităţilor constată la rece că “absolutul literar” este un mit de origine romantică, astăzi demodat. Pentru o asemenea orientare, este interesant ciclul de texte online Histoire des mentalités et cultures françaises, de Dolores Toma. Iată un citat semnificativ: “Paul Zumthor, par exemple, affirme que la littérature, qu'il met d'ailleurs entre guillemets, n'a été ‘identifiée comme classe particulie`re de discours qu'a` partir du XVIIe sie`cle’ [Parler du Moyen Âge, 1980]. Auparavant, les textes de toutes sortes baignaient indifféremment dans une heureuse communauté: adaptations, traductions, gloses, postiches et pastiches, lettres et relations,poe`mes et almanachs, opuscules savants et écrits pornographiques, essais philosophiques et romans fabuleux.” Se pare că în actualitate se tinde spre o reciclare a ideilor medievale despre text. Un semn ar putea fi considerat faptul că istorici şi teoreticieni literari reputaţi renunţă la vechiul lor domeniu, pentru a se ocupa de istoria mentalităţilor, unde literatura este doar o varietate de text printre altele. Dintre aceştia, Dolores Toma îi citează pe Paul Zumthor şi Tzvetan Todorov. La noi, o cotitură asemănătoare a încercat Adrian Marino, în ultimii ani ai vieţii sale.
(http://www.unibuc.ro/eBooks/lls/DoloresToma-Histoire/index-down.htm) - înapoi la text
8 Folosim aceşti termeni doar pentru a sublinia mai pregnant o mutaţie de mentalitate. - înapoi la text
Neosefiştii şi ideea de literatură
1 Ion Manolescu, Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Polirom, 2003, p. 99. - înapoi la text
2 Ibidem, p. 71. Cităm dintr-un text de popularizare, suficient în contextul de faţă: „Fractalii sunt obiecte geometrice neuniforme, fragmentate, cu proprietatea că o parte din respectivul obiect se aseamănă foarte mult cu obiectul mare (sau privit de la o scara mai mare).”
(http://iuliasaplacan.bravehost.com/fractalmain.html) - înapoi la text
3 Ibidem, p. 108. - înapoi la text
4 Ibidem, p. 174. - înapoi la text
1 Bogdan Aldea, WORLDS IN THE MAKING. Science Fiction between Fabulation and Mannerism, ed. cit, p. 220. - înapoi la text
6 Ibidem, p. 217. - înapoi la text
7 Dintr-un comunicat online adresat sefiştilor români de către Horia Nicola Ursu, în aprilie 2007, aflăm amănunte despre o structură semiprofesională privată, menită să reconstituie o anumită instituţionalizare: ”AtelierKult se doreşte a fi un site-cenaclu de literatură fantastică, SF, horror care se adresează tuturor celor pasionaţi de aceste genuri. Acest site îşi propune să ofere scriitorilor, criticilor şi editorilor un spaţiu de intersectare neutru, uşor accesibil, lipsit de inhibiţii. Grupul Kult, care a constituit modelul pentru acest club de lectură, activează începând din primăvara anului 1998, membrii de bază fiind bucureşteni. Cele trei antologii de grup publicate pot fi considerate un succes, limitat în principal de lipsa de timp a membrilor. AtelierKult este un site privat, non-profit, pe care iniţiatorii săi doresc să-l gestioneze într-un mod cât mai pragmatic, profesionist şi impartial. Administratorii cenaclului au dovedit până în prezent că deţin forţa financiară şi organizatorică necesare antologării, publicării şi distribuirii rezultatelor literare de calitate - evident, toate acestea la o scară relativ redusă. Primul dintre scopurile noastre este acela de a edita anual un volum bazat pe creaţia membrilor acestui atelier. Cel de-al doilea ţel constă în facilitarea formării şi/sau dezvoltării scriitorilor pe termen lung într-un mediu concurenţial şi productiv. Al treilea obiectiv are în vedere apropierea pe baze strict profesionale dintre categoriile mentionate anterior: scriitori, critici şi editori.” Premiile Kult, aflate în 2007 la a doua ediţie, îi recompenseaza pe prozatori, comentatori de gen traducători şi editori. Premiul “Omul anului” îi este acordat lui Michael Haulică, cel mai popular “guru” sefist al momentului. În comunicat sunt menţionate şi o seamă de edituri interesate de fenomenul F&SF.
Sefiştii din Timişoara deţin structuri organizatorice asemănătoare. - înapoi la text
8 Sunt semnificative „Cele zece reguli pentru buna funcţionare a unei comunităţi virtuale”, document apocrif, lizibil pe unul dintre forumurile de discuţii online ale sefiştilor români:
„1. Desemnarea unuia sau mai multor moderatori care cunosc bine domeniul respectiv, precum şi restul [?!].
2. Capitalizarea pe o practică anterioară (ideal una socială) care încurajează ideea de comunitate.
3. Delimitarea drepturilor şi obligaţiilor membrilor.
4. Lansarea săptămânală a unor teme de discuţie care să fie comunicate din timp. Membrilor li se vor supune atenţiei articole legate de tema în discuţie sau noi subiecte.
5. Construirea unei identităţi puternice care le dă un scop membrilor.
6. Stabilirea regulilor de includere astfel încât să se înţeleagă cu uşurinţă ce este o comunitate.
7. Informaţia să circule la nivel global. Aceasta permite replicarea ideilor bune la distanţă.
8. Crearea “reciprocităţii seriale”. Adică: membrul A poate să îl ajute pe membrul B şi acesta îl va răsplăti ajutând un alt membru. Echitatea cerută membrilor comunităţii se obţine pe termen lung.
9. Utilizarea de simboluri, mituri şi poveşti pentru a crea şi susţine valorile comunităţii. Toate contribuie la coeziunea comunităţii, chiar în pofida dispersiei globale a membrilor comunităţii.
10. Administrarea elementelor de asemănare în aşa fel încât membrii să aibă un sentiment de familiaritate.”
În mod semnificativ, scopul literar nu se regăseşte, deşi documentul este adresat sefiştilor. - înapoi la text
PRO-EMINENŢE: HORIA ARAMĂ
FRAGMENT DIN ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ
Mircea Opriţă
Un rafinament refugiat sub aparenţele înşelătoare ale simplităţii găsim în scrierile de profil ale lui Horia Aramă (1930-2007). Tablourile sale conjugă frecvent realul şi irealul, absurdul şi firescul, elementul pretenţios-livresc şi cel decupat de observaţie dintr-un context perfect natural. Tehnica aceasta tinde să producă simultan un cadru „obiectiv” şi proiecţia lui sufletească, deformată, prelucrată „artist” în intimitatea unei trăiri insolite. Anticipaţia îşi creează astfel o atmosferă, poetică în esenţă. O priză afectivă lichefiază imaginea şi lasă cuvintele să curgă în sensul unor linii de forţă pe care nu proza le impune, ci genul liric. Mai mult decât o simplă suită de gesturi tinzând să se închege într-un fapt, într-un semn epic, momentul construit de autor exprimă simţire, este experienţă trecută prin filtrele subiectivităţii. Riscul unei astfel de tehnici e excesul, poetizarea gratuită, acolo unde stilul, furat de supla sa alunecare prin materia elastică a textului, uită să-şi impună la vreme reţinerile pe care scriitorul ştie că le datorează cititorului pretenţios. Horia Aramă cultivă scrisul echilibrat, străin de orice extravaganţă barocă şi, în acelaşi timp, marcat vizibil de un refuz din principiu al manierei pedestre. El evită acumulările epice întâmplătoare, ca şi limbajul „suficient”, neinteresant. Talentul său contează pe inteligenţă, de unde disciplina impusă naraţiunii, precizia construcţiei, controlul permanent al efectelor urmărite, gradarea adesea ireproşabilă a subiectelor. Lucidă, poezia frazei se cenzurează prudent de tentaţiile vreunui impuls delirant. Chiar şi atunci când – ca în unele povestiri mai vechi – pot fi izolate fragmente cu aspect „cuminte”, aproape tern, prezenţa lor în ansamblul scrierii se dovedeşte în fond necesară. Ele servesc o regie precisă, pregătesc o anume rezolvare, fac parte dintr-un tot cântărit cu grijă, calculat. Dintre bulgării unui peisaj comun, o idee tulburătoare, un sens poetic, o nostalgie utopică sunt florile alese să răsară.
Între primele texte SF publicate de Horia Aramă, „comedia fantastică” în patru tablouri Femeia cosmică (1965) aduce în subţirele repertoriu dramatic al genului garanţia unei piese bine scrise, cu simţul replicii şi al echilibrului compoziţional. Ice, extraterestra apărută din „Lumea frigului” în decorul sofisticat al unui laborator modern, propune o variantă excentrică pentru mitul „frumoasei fără corp”. În termeni generali, ea reprezintă fructul idealizat al visului, venit să se confrunte cu o realitate evident mai anostă, dar cu avantajul de neeludat al rezistenţei structurale, al densităţii proprii. Problema eternei contradicţii dintre „păcătoasa asta de natură umană” şi spiritualizarea extremă, esenţializarea, expedierea ei pe coordonate iluzorii capătă, între reperele anticipaţiei, aspectul particular ce contrapune o iubire „terestră”, domestică, stilizării sale aeriene, nepământeşti. Totul se reduce în cele din urmă la mister, la o poezie a vieţii pe care viaţa însăşi trebuie s-o corecteze. Aici, prin sfânta indignare orgolioasă a Nonei, revenită cu argumente retorice în lupta pentru recuperarea iubitului ei, temporar ameninţat de glacial-fascinanta Ice.
„NONA: Atunci pleacă imediat! Dispari! Dezagregă-te şi nu ne tulbura! [...] Gata, ţi-ai cules materialul documentar, ţi-ai făcut experienţele, ajunge, poţi pleca să-ţi rumegi concluziile docte asupra psihicului bărbaţilor tereştri. Te plâng însă, pentru că nici în Val, nici într-un alt pământean nu vei găsi toate faţetele acestui tip nemaipomenit, cu care abia o scot la capăt pământenele. (Cu căldură.) Cheia oamenilor noştri o avem noi, numai noi, şi nici un fel de excursii sentimentale nu vă vor face s-o descoperiţi! [...] Slăbiciunea noastră e tăria noastră. Suntem atât de dezarmate încât nimic nu ne poate învinge!”
Atitudine „teatrală”, rezonabilă totuşi şi înscrisă în limitele bunului simţ, dar – se va vedea – contrazisă adesea flagrant de alte variante ale subiectului. În Femeia cosmică umorul e fin, intelectual, îşi refuză nuanţele grosiere. Piesa intră şi în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), alături de povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se „încălzesc” deocamdată mai greu, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrându-se în albia principală spre final. O pălărie dotată experimental cu memorie artificială produce îndrăgostirea fulgerătoare a naratorului de o tânără doamnă a cărei existenţă până atunci nici n-o bănuia (Pălăria de pai). Deposedat de invenţia ce nu-i aparţine, omul îşi recâştigă singurătatea ocrotitoare, nu însă şi liniştea sufletească, grav compromisă de-acum de obsesia unei intangibile femei „ideale”. În Focuri de artificii, un incident capabil să declanşeze procese de conştiinţă – maturitatea panicată vizavi de tinereţea nonşalant-agresivă – îşi va găsi rezolvarea sub feeria estetică prin care o imensă lentilă se modelează în atmosferă, din cristale de gheaţă, spre a lăsa privirea să pătrundă în Univers până dincolo de limita de percepţie a oricărui telescop. Bucurii, întristări, temeri, speranţe, frământări lăuntrice mute: anticipaţia lui Horia Aramă nu poate exista independent de asemenea trăsături ale personajelor sale, aflate mereu în căutarea unei expresii umane ca motivaţie elementară pentru insolita experienţă trăită.
Unele povestiri sunt străbătute de un mai intens suflu moralist. Titi şi furtuna solară închipuie un accident telepatic general, în care eşuează, ca victime ale adevărului, tocmai relaţiile cu aparenţă de fericită onorabilitate convenţională. Autorul formulează indirect o problemă de etică, găsind că o exhibare a gândului nud de sub politeţea protectoare a civilizaţiei ar fi nu numai stânjenitoare, ci chiar lipsită de înţelepciune. Cazul Tric Laurenţiu aduce şi el în discuţie limitele morale îngăduite gestului uman. Ideea povestirii obligă „normalitatea” banală să intre în contact nemijlocit cu spectaculosul: unui pacient, refugiat la modul psihic într-un spaţiu al vinovăţiei supradimensionate, i se regizează un proces-mascaradă şi o execuţie fictivă, presupus eliberatoare. După o mai veche ratare a ideii, la Horia Matei, Eşecul ilustrează opinia „conformistă” în sensul căreia, oricât de performantă sub aspect tehnic, interpretarea datorată unei păpuşi umane perverteşte arta, fiind în fond o copie fără suflet, o degradare a veritabilului talent uman. Din categoria acestui SF „cu tendinţă”, remarcabilă este povestirea Prietenul Bip. Subtil-ironic, textul închipuie o relaţie de tip om-maşină în care omul ar contracta un stupid complex de inferioritate, invidiind sincer capacităţile tehnice ale calculatorului electronic şi propunându-şi, ca obiectiv personal, problema: „cum să devin Bip”. Evident, o exagerare, însă arta povestitorului dă enormităţii un sens literar, discret moralist. Fascinat de performanţele intelectuale întrevăzute în „cuplarea” creierului său la ordinator (ideea o vom regăsi într-o nuvelă a lui Gheorghe Săsărman), cercetătorul ajunge să-şi piardă treptat independenţa, personalitatea şi chiar interesul faţă de semeni. Robotizarea e aici voluntară: omul, sedus de o himeră, are voluptatea de a se lăsa absorbit într-un exces aproape pervers, într-o existenţă străină, rece, pentru care valorile preţuite ţin de eficacitatea practică şi de automatism.
Două lucrări centrate pe tema timpului ne readuc în atenţie interesul lui Horia Aramă pentru aspectul poetic al anticipaţiei sale. Obsesia bătrâneţii străbate povestirea Moartea păsării-săgeată, unde o radiaţie nocivă este făcută răspunzătoare de o accelerare dramatică a ciclului vital. În consecinţă, organismele expuse vor fi consumate rapid, având de înfruntat un proces al degenerescenţei precoce. Melancolia lirică a textului, ca şi sentimentalismul dulceag al personajului narator, încearcă să răspundă – esteticeşte vorbind – acestui ameninţător declin al vârstei, pus în evidenţă printr-un exerciţiu patologic. Dacă în confruntarea individului cu iminentul său sfârşit biologic aici ni se promite doar o îndârjită căutare a remediului faustic, Omul care are timp trece, în schimb, mai departe. La nivelul ipotezei SF, povestirea introduce ideea unei “reprogramări” celulare regeneratoare. Tradusă artistic, soluţia face dintr-un cuplu de oameni identici din punct de vedere biologic („caz rarisim, ca şi descoperirea a două amprente digitale identice”) corpul simbolic al unei clepsidre în care, prin simpla răsturnare oportună, timpul curge la infinit. O mişcare pendulară ar asigura astfel nemurirea în acest alt mit apocrif, de o poetică sugestivitate, construit în marginea fantasticului şi a utopiei.
Cea mai bună proză scurtă din volum este, neîndoielnic, Pianul preparat al lui Electronicus. Nu întâmplător povestirea s-a plasat sub proiectorul unei cugetări semnate de Thomas Mann: „Ceea ce mă preocupă este realitatea oricărei libertăţi”. Cu mijloacele anticipaţiei, textul oferă un pătrunzător studiu de alterare a comportamentului uman modelat de conştiinţa unei puteri fără limite şi, mai ales, fără cenzuri morale. Monumente de oportunism burghez, Greger şi Hulda alcătuiesc familia „ideală”, clădită pe o armonie domestică unanim admirată. El e un sclav al cifrelor, cu orgoliul de a se considera totuşi „patronul” lor; ea, o mediocră care îşi disimulează suficienţa într-o afecţiune conjugală facilă. Între reperele unei existenţe modeste, comune, standard, autoiluzionarea le este imperios necesară: prin ea se deschide accesul la o mică fericire de serie, savurată în tihnă. Idealul stabilităţii, al conformismului social şi sufletesc, le pretinde să facă din principiu economie de sentimente, de emoţii. Condiţia va fi acceptată fără obiecţii, pentru ca amândoi să poată trece prin viaţă „ţinându-se zdravăn de mână”, „ca printr-un Luna-park de dimensiuni record, satisfăcuţi a priori, de vreme ce plătiseră biletul de intrare şi nu ei trebuiau să fie protagoniştii”. Ironia autorului taie subţire, cu grijă să nu deformeze portretul până la ridicol. Personajele sunt schematice pentru că însăşi ţinta comportamentului lor este schema; ccea ce obligă condeiul scriitorului să le contureze economicos, în detalii discret-caricaturale. Instinctul le fereşte de orice sursă a neliniştii, inclusiv de capcanele imaginaţiei („Aici, pe pământ, lucrurile erau simple şi pe înţeles”). Morala povestirii pretinde însă o turnură semnificativă. Horia Aramă are inspiraţia de a utiliza în acest scop o fisură pe care tocmai imaginaţia o va produce în stratul fragil al conformismului social, dezvăluind pe neaşteptate abisele imorale de dedesubt. Instalat la claviatura instrumentului ce induce, prin biocurenţi, stări psihice comandate, Greger devine subit un alt om. Refulatul îşi croieşte drum printre zdrenţele aparenţei lui convenabile, scoţând la lumină un chip monstruos.
„Greger îşi aminti de Hulda. Ridică privirea şi tresări văzând grotescul spectacolului ce i se înfăţişa. Abia în acest moment înţelese ce forţă nemăsurată poseda. Se simţi stimulat ca un sportiv. Trase aer în piept, ridică mâinile şi, cu o strălucire nouă în ochi, izbi clapele voluntar, dureros, lacom să transmită umbrei din faţa pianului expresia brutală a voinţei sale. Sorbea cu o plăcere neimaginată supunerea absolută pe care o provoca în aceea care adesea îl domina pe coordonatele care-i uneau.”
Actul terorist implică o răzbunare târzie, şi cu atât mai violentă, pe mediocritatea, pe insatisfacţiile unei vieţi ratate. Concentrat în chip simbolic, obiectul real al violenţelor e Universul întreg:
„Lumea care-l făcuse o anexă a cifrelor, un rob al acestor insecte vorace, un braţ al maşinii de calculat, se refugiase perfid sub chipul Huldei; pe ea o sancţiona, justiţiar, o călca în picioare, o nimicea.
Niciodată n-ar fi crezut că este capabil s-o facă. Posibilitatea îi dăduse o stare de beţie. În posesia unei puteri nelimitate, devenise un altul, omul care ştia să tortureze şi se bucura făcând-o ca de o plăcere fizică.”
Avertisment al eticii înglobat într-o expresivă formă plastică, „pianul preparat” vorbeşte elocvent despre manipularea omului şi a mulţimilor prin intermediul tehnicii, atunci când aceasta din urmă ajunge să reprezinte interese corupte. Ca parabolă, povestirea îşi trimite ecourile dincolo de perimetrul strict al genului, angajând în discuţie amintita problemă a realităţii unei libertăţi. Greger rămâne în fond dominat de iluzie până la capăt. Performanţele sale „artistice” sunt, în ciuda burlescului lor, înfricoşătoare. Ranchiuna loveşte la întâmplare, apoi voluptatea puterii nelimitate se stinge sub frică, lăsând în urmă gust de cenuşă. Nici chiar în momentele când terorizează o întreagă sală expusă cu sadism ororilor comandate instrumental, Greger nu e mai liber decât înainte: dincolo de paroxismul crizei megalomane pândeşte panica, bănuita revanşă a victimelor torturate. Când toate măştile cad, îl vedem rătăcind prin vânzoleala indiferentă din Luna-park „vid de gânduri, purtând în suflet ecoul [...] unei mari satisfacţii şi disperări”.
Horia Aramă elaborează apoi, în Ţărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină – prelucrate în regim SF – trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată „ştiinţific”), creaţia artificială (Homunculus) şi „tinereţea fără bătrâneţe” (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre mai sobra meditaţie etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clişeele unei acţiuni de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar fi fost un eşec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conştiinţă „trăit”, străbate până şi fragmentele eseistice, armătura „teoretică” a romanului.
„În acest spaţiu ridicol de îngust şi de supus ispitelor imitaţiei de toate calibrele se ascunde ineditul vieţii, sarea care face să poată fi trăită. Criminal cine ucide un om nu pentru că distruge binecuvântatul ciclu al naşterii, nunţii şi morţii, ci pentru că zădărniceşte o experienţă, împiedică un răspuns propriu, poate unic la problemele veşnice. Viaţa e creaţie? Foarte bine, dar interesant este numai particularul: ce şi cum voi crea, în ce mod personal voi confirma legea – şi o voi confirma oare? Fără aceste amănunte fiecare dintre noi ar descoperi din nou roata, ar începe din nou Eneida, fiind răsplătit cu înţelegerea zădărniciei noastre.”
Sau:
„Când a intervenit criza? Dar, mai întâi, a intervenit oare? Va fi înţeles odată şi odată că n-avea dreptul să dea viaţă unui om construit după voinţa sa? Dacă oamenii contestă dumnezeirea e şi pentru că-i refuză privilegiul de a controla aluatul uman, de a adăuga inteligenţă, de a scădea fantezie, forţă, talent. Fiecare îşi cere biletul la loteria aceasta care e viaţa. Dacă nu mă pot crea singur, dacă nu-mi pot însuşi, orice preţ aş plăti, nici una dintre calităţile cu care omul se naşte, refuz să acord altora posibilitatea de a mă modela! Dacă împotriva eredităţii mele nu pot nimic, cel puţin nu s-a acţionat contra mea decât prin pasivitate.”
Autorul nu se extaziază în faţa uluitoarelor perspective ale tehnicii. El simplifică, prin urmare, la maximum semnele fizice pe care le foloseşte drept pretexte SF. Instalaţia de transfer mental se reduce (cum am mai văzut la Ion Minulescu) la dimensiunile şi forma unor butoni de aur, iar experienţele concepute spre a dirija ereditatea ni se sugerează abia în linii foarte generale. Tinereţea lui Jerebian – alt „om care are timp” – primeşte o vagă explicaţie din repertoriul curiozităţilor naturale. Personajul ar fi un mutant ingenuu: „... sunt în felul meu un monstru, dar nu unul artificial, nu opera mea sau a altcuiva, nu produsul combinaţiilor chimice, al reacţiilor, al sintezelor, ci pur şi simplu un om căruia i s-a întâmplat o catastrofă, una pozitivă, dar tot atât de implacabilă, tot atât de inevitabilă ca un cutremur”, mărturiseşte el disperat. Amiralul, în schimb, este tocmai un astfel de produs de laborator, rod al combinaţiilor chimice şi al sintezelor. În cazul amândurora, accentul prozei cade pe tensiunea lăuntrică generată de condiţia lor excepţională, pe criza de conştiinţă. Anticipaţia se transferă rapid din sfera ipotezelor sale admirabile în cea a consecinţelor umane ale acestora. Mutantul e aici un nefericit, deoarece cunoaşterea nu-i aduce nici o certitudine majoră – dimpotrivă, i le spulberă şi pe cele câştigate în ignoranţă. Drama lui nu pune la îndoială calitatea (superioară) a identităţii dobândite, ci caracterul şi legitimitatea ei, ca şi procentul de trăsături proprii, culoarea personală. Cu fiecare gest, gând şi intenţie suspectate de a nu-i aparţine, de a-i fi dictate printr-un program străin, personajul hărăzit rolului de Homunculus modern îşi simte mai îndepărtată şansa reechilibrării psihice. Horia Aramă speculează cu abilitate insolitul circumstanţelor. Portretele sale interioare ating totuşi rar adâncimea pe care o caută, realizându-se însă cu succes în latura spectaculosului şi a mobilităţii dramatice pretinse de subiect.
Ca şi în cazul lui Greger din Pianul preparat al lui Electronicus, o anume perversitate e conţinută inevitabil de situaţiile imaginate în Ţărmul interzis. Migrarea la comandă a conştiinţei este tot o formă de putere imorală. Ea invită la abuz, favorizează „beţia” necontrolată. Personajul narator practică un original vampirism: îşi recunoaşte calitatea de „hoţ al existenţelor”, cu avantajul întotdeauna de partea sa („migratorul” se reimplantează fără riscuri, provocând în schimb, prin transfer, moartea celui „parazitat”). Experienţele psihologice noi îl atrag, însă între curiozitatea lucidă şi cea maladivă distanţa e adesea minimă. Convieţuirea sa mentală cu tânărul Gilles debutează sub auspicii promiţătoare, îndată ce-i descoperă acestuia caracterul superficial, optimismul frivol, agreabila nepăsare de fluturaş privit invariabil cu indulgenţă („copil căruia i se iartă totul”). Un inconştient, în fond, favorit al vieţii, caracterizat prin viteză, nerăbdare şi gust al schimbării, autor de obrăznicii mărunte, de imprudenţe fermecătoare, mare specialist în succese uşoare şi fără durabilitate. Musafirul nepoftit se instalează ca la reprezentaţie. Poziţia lui e a spectatorului avid de senzaţii tari, gata să fluiere, să huiduie actorul când jocul lâncezeşte: „Dumnezeule, vreau o tragedie! imploram. Dă-i o durere, oferă-i un accident, fă-l să guste foamea, nevoia, scaldă-l în viciu şi remuşcare! Scoate-l din sărite, adu-l în situaţia să implore, să blesteme, să se zvârcolească! Un pic de teatru, altfel nu pot crede în realitatea acestui băiat!” O asemenea „degustare estetică” devine suspectă când se practică pe seama unei fiinţe umane. Scriitorul imaginează în mod verosimil schimbarea de personalitate produsă în personaj de conştientizarea impactului cu spiritul parazit. Reacţiile lui Gilles evoluează de la stupoare, de la îngrijorarea cu motivaţii obscure, până la refuzul îndărătnic al comportamentului impus şi refugiul în moarte.
Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete „inteligente” care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile – lucruri cerute de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de vegetaţie raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-şi apăra integritatea ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori antropomorfi şi neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E. van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcaţi pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluţie estetică, dar în roman convinge mai puţin.
Oscilând între cerebralitate şi un sentimentalism discret, lirismul reţinut al lui Horia Aramă a dat excelente rezultate în anticipaţia noastră. Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) constituie părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale şi imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă, documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial exegetică, parţial epică, din moment ce – un exemplu la întâmplare – scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre „acceptă” mâna tinerei domnişoare Félicité Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver.
Fragment din Anticipaţia românească,
ediţia a doua, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003
SINGURĂTATEA ABSTRACŢIUNILOR DE CURSĂ LUNGĂ
Mircea Opriţă
Într-o recentă culegere de povestiri, intitulată Planeta celor doi sori (Editura Noesis, Bucureşti, 2003), Horia Aramă brodează „monografic” pe tema solitudinii cosmice. Solitudine care este a personajului său favorit, voiajorul stelar, dar care pare să devină, într-o dramatică asumare existenţială, şi condiţia autorului, el însuşi un competitor de cursă lungă în SF, constrâns de soartă să navigheze prin viaţă din ce în ce mai însingurat. Dedicaţia de o distilată durere adresată soţiei „care a luminat amiaza vieţii mele”, manifestându-şi postum vegherea „de sus, dintre aştri”, face ca titlul volumului să poată fi citit într-o manieră personalizată, încât enunţul respectiv să înceteze a mai fi doar o elaborată metaforă siderală, răsfrângându-se melancolic şi asupra omului aflat dincolo de uneltele mesei de scris. Până la această proiecţie în concret a simbolurilor tutelare, oarecum exterioară conţinutului său, cartea rămâne, însă, consacrată unui personaj abstract şi unor situaţii modelate în regim experimental-analitic mai curând decât într-unul al substanţei general-umane, vii.
Figura centrală a tuturor povestirilor din volum este astronautul singuratic, aparţinând unei profesii aparte a viitorului: un „rătăcitor galactic exemplar”, „atletul” care, netulburat de evenimentele survenite pe traseul cursei sale programate încă din leagăn, „îşi poartă căminul cu sine” pretutindeni unde un rol de demonstrativă solicitare îi reclamă prezenţa. Depozitar al unei vaste experienţe preînregistrate, acest „nomad perpetuu” trăieşte în stereotipie, ca practicant (plin de o obedientă devoţiune) al formulelor strict convenţionale. Natura sa autentică este artificialitatea, obţinută ca urmare a unei condiţionări de felul celei rezervate de Aldous Huxley copiilor crescuţi în eprubetele Minunatei Lumi Noi. Un studiu al acestui proces menit să simplifice personalitatea complexă a omului până la nucleul de caracteristici considerate esenţiale pentru solitudinea cosmică, se face în povestirea Nici măcar o criză. Şi alte texte îl reiau, însă, pe fragmente, spre a sublinia trăsături dezirabile ale unei fiinţe robotizate – abstracţiune conturată în tipar uman, cu material excesiv schematizat. Programul său educaţional presupune, ca în multe alte experimente utopice, o expurgare de sentimente, spre a se câştiga astfel starea de linişte sufletească şi de nepăsare la soarta altora, necesare unei concentrări optime asupra obiectivelor profesionale. Printr-un întreg sistem de interdicţii, antrenamentul urmăreşte să creeze o specie de oameni “blindaţi”, protejaţi asemeni melcului în carapace, depăşind automatele prin fler şi inspiraţie, dar preluând de la acestea un număr de calităţi superlative: memoria prodigioasă, inteligenţa rece, capacitatea analitică. Rezultatul optim ar fi “eliminarea individualităţii, a sociabilităţii, a setei de comunicare, a spiritului speculativ, a nevoii de introspecţie, a temerii de neant, a îndoielii de sine şi de aparate.” Eficienţa practică se ridică astfel la nivelul unui scop suprem:
„De când era pe navă – adică dintotdeauna – învăţase să gândească eficace, strâns, concentrat, la obiect. Să gândească prin programe. Prin obligaţii. Prin obişnuinţe. Să acţioneze prin gesturi devenite a doua natură. Gesturi limpezi, utile, cu înţelesul bine stabilit. Nimic vag. Nimic imprecis. Fără puncte de suspensie.”
Viitorul pretinde concentrare specială asupra unui nou pozitivism: „Prin ce i-ar fi utilă unui rătăcitor galactic o gândire abisală? Un Livingstone sfâşiat de întrebări existenţiale? Un Amundsen bântuit de angoase? Un Comte chinuit de incertitudinile cunoaşterii?” În prelungirea unor asemenea cugetări simplificatoare, autorul lasă să se profileze, pe fundal extraterestru, o pervertită imagine a Omului Nou, complet eficientizat, şi care îşi cultivă cu orgoliu grandoarea monumentală rece, lipsită de suflet:
„Se vedea pe sine ca pe un personaj material şi masiv, compus din cuburi tăiate în piatră şi clădite ca o piramidă într-o lume newtoniană. Ceva gen Colosul din Rhodos privind fix înainte. Nici un gând înapoi. Nici o întrebare asupra sensului existenţei.”
Fără îndoială, Horia Aramă îşi construieşte la modul ironic creatura de tip androidic, ale cărei decizii sistematic retractile, cu justificări în planul argumentelor condiţionării sale mecanice, trebuie văzute şi ele din perspectiva unui asemenea tratament. Rezultat dintr-o simplificare păgubitoare pentru natura umană, personajul nu are substanţă, e o fantoşă cu trăiri vagi şi aproximative. Alcătuirea sa înglobează puţine idei, mai ales din categoria prejudecăţilor tenace, greu de dislocat. E imposibil să nu descoperi într-o asemenea opţiune a autorului un gest cu discretă rezonanţă polemică, dar mai ales lecţia de morală avertizatoare: dezumanizarea pândeşte în felurite chipuri fiinţa umană pe traseele labirintice ale spaţiului cosmic şi ale viitorului. Pentru ca lecţia să devină şi mai convingătoare, se supun discuţiei şi câteva situaţii de criză. Sunt momente când „blindajul” artificial cedează, iar călătorul galactic, alarmat de simplitatea sa extremă, asemănătoare unei structuri matematice elementare, pare să-şi dorească o provizorie re-umanizare. Îşi caută astfel o identitate într-un registru de calităţi ce nu mai sunt de mult ale sale. Inedita situaţie de a se gândi pe sine însuşi îl surprinde complet nepregătit, deoarece actul autodefinirii i-a fost interzis prin programe. Un „vertij”, o revoltă, o întristare, sentimente străine de condiţia sa de bază îl încearcă sporadic, când descoperă la urmaşii coloniştilor pământeni alunecarea spre zădărnicie, spre soluţii lipsite de şansă, uneori de-a dreptul sinucigaşe. Compasiunea e, totuşi, blândă, nu răzbate sub un nivel superficial. Întrucât întrebările sale existenţiale rămân iremediabil în categoria celor „fără finalitate pozitivă”, criza va trece repede. Cu sobrietatea ei intimă şi protectoare, cabina navei reprezintă un refugiu nu numai din faţa agresiunilor fizice, dar şi din calea celor cu localizare cerebrală. Odată depăşită faza virotică a îndoielilor cu efect destabilizator, axiomele condiţionării iniţiale îşi reintră pe deplin în drepturi. Rătăcitorul galactic rămâne definitiv un „atlet fară chip”, devotat cercetării distante şi antrenamentelor de rutină. Singurătatea lui cosmică nu ne poate emoţiona, este doar dramatizarea/melodramatizarea condiţiei fundamentale a unei abstracţiuni.
Aşa cum am spus încă la început, nu numai personajul supratextual al acestor povestiri suferă efectele unei simplificări exemplare, ci şi situaţiile în care îl vom vedea, rând pe rând, antrenat. Textele nu au intrigă, adesea nici măcar o minimă desfăşurare epică. Ele sunt simple tablouri statice, înrămând lumi extravagante, încremenite în propria lor idee de esenţă utopică. Horia Aramă este, după cum ne amintim, şi un cărturar devotat studiului utopiilor, cu mai multe volume publicate în domeniu (de la Colecţionarul de insule la O insulă în spaţiu). Proza sa recentă poartă amprenta puternic marcată a acestei preocupări specializate. De ea ţin figurarea unei exasperante lumi monocrome, în stare să bulverseze până şi educaţia insolită a rătăcitorului sideral (Condamnaţii de pe planeta roz), sau imaginea societăţii schizofrenice a „ahrienilor”, care, propulsaţi de creierul lor diurn, cultivă pe intervalul zilei tendinţe generatoare de frumuseţe şi armonie, în timp ce sub influenţa maleficului „soare nocturn”, cel de-al doilea creier îi transformă pe reprezentanţii Utopiei în nişte bestii demente (Planeta celor doi sori). Asemenea texte nu mai construiesc universuri complexe, ele se mulţumesc să aducă în scenă idei exemplare, creionate expeditiv, în regim discret-moralist. Simple pretexte menite să provoace mentalitatea robotizată a personajului emblematic, confruntându-i-o cu şansa unei reîncolţiri a sentimentelor sale pe un teren lipsit, în fond, de substratul unei veritabile conştiinţe umane.
Tot de memoria vie a utopiilor se leagă o povestire ca Semnul de întrebare de lângă Moreau, cu planeta ei extravagantă, bântuită de o neverosimilă epidemie a modei „estetice” teratomorfe. Apropierea de utopiile secolului al XVIII-lea e tentantă, bunăoară de Nicolai Klimii iter subterraneum, unde, la fel, călătorului i se revelau ciudăţenii fizice şi comportamentale dintre cele mai neaşteptate:
„Cocheta purta deasupra sprâncenelor un arc de cerc format din mai multe perechi de urechi fine, aproape transparente, urechi drepte şi stângi plasate simetric. O rasă cu auzul sterofonic natural? se întrebă călătorul mai apoi, observând că exemplarul era departe de a fi unic. [...]
Nu i-a fost uşor să se convingă: modificările de conformaţie nu ţineau de specificul activităţilor, de vreun alt factor necesar, căci aceleaşi persoane se prezentau cât se poate de diferit de la o săptămână la alta. Cea mai normală dintre figuri apărea într-o bună zi cu patru perechi de mâini, pentru ca data următoare să arboreze o chelie acoperită de crestele mai multor palme, având parcă fiecare un fel propriu de a da cu tifla cu degetele sale sprinţare. Braţele cu mai multe coate nu minunau pe nimeni, chiar atunci când se terminau în unduitoare voaluri de peşti exotici. Uneori apăreau aripile, deşi purtătorii lor nu manifestau nici cea mai timidă intenţie de a zbura. Şi nu o dată rotunjimile corpului îşi schimbau locul, dând naştere unor profiluri din cele mai neaşteptate.
Bunul-gust era, câteodată, grav lezat. Ce putea fi graţios într-o mână plasată în mijlocul frunţii ori într-un şir de cocoaşe decorând corpul unui efeb?”
Există multă gratuitate în jocul utopic; ea trece inevitabil şi în textele lui Horia Aramă care fac apel la el. Comparativ cu povestirile mai vechi, o oarecare devitalizare se simte în aceste lucrări pe care propria lor condiţionare în regimul abstracţiunilor le împiedică să mai atingă forţa de odinioară, posibilă doar în substanţa densă a lumii „reale” şi în prezenţa vitală a personajelor sale dinamice. Conflictul cu schemele nu se câştigă întotdeauna: chiar şi din articulaţiile lor demontate mai poate emana, în ciuda mecanismului ironic şi spre paguba textelor, morbul contaminant. Dacă ar fi să optez pentru câteva titluri destinate memoriei, acestea ar fi, mai întâi, Miracol – povestire cu subiect ecologic, în care impresionează tabloul oraşelor cotropite de gunoaie, trebuind să se retragă precipitat sub avansul unei pestilenţe generatoare de monştri (e şi aici, ca în Sfârşit de Ion Biberi, un scenariu al omenirii sinucigaşe, de data asta prin „ciclopică nepăsare”, şi care pune incontestabil în umbră „miracolul” supraomului care descoperă în context sentimente ancestrale). Apoi, Sfera de aur, unde, cu tot registrul său sentimental, ideea de a recupera copilăria dintr-un univers inert, al dogmelor anestezice, ucigătoare de suflete, primeşte rezolvări literare superioare celor îngăduite de blânda ironie din schiţe ca Ora de lectură, Text, chiar şi O lume de cuvinte.
UN UTOPIST POPOSIT DINCOLO
Györfi-Deák György
În biografia lui Horia Aramă, cea succint consemnată în „Dicţionarul SF” de la Nemira, găsim de la început un element de o stranietate aparte, ca o pălărie aruncată pe capul lui Venus din Milo, o fundă înfoiată legată de căluşul viorii unui solist de prima-mână sau o cămilă adusă lângă piramida de sticlă de lângă Louvre-ul parizian: ceva absolut normal în contextul original, acceptat, care se transformă în altceva, un fapt surprinzător, prin ineditul unei asocieri ieşite din comun, în cazul nostru, comunitatea creatorilor şi iubitorilor de science-fiction şi calitatea de „absolvent al Şcolii de Literatură Mihai Eminescu”.
Să vedem ce-a fost această „uzină de produs scriitori devotaţi înaltelor idealuri marxism-leniniste”? Unii au caracterizat-o drept un institut de îndoctrinare a tinerilor talentaţi, o botniţă pentru lobocoagularea prefrontală a spiritelor excesiv de romantic-revoluţionare, o iesle unde Partidul hrănea la mână Pegaşii din herghelia „spiritelor înaintate”. De parcă acum, în economia de piaţă, ar fi altfel: tot ce e atrăgător, gratis şi din abundenţă are un preţ - drumul către Iad e pavat cu bune intenţii. Cine caută un sponsor şi-l găseşte devine obligat prin contract să-i afişeze numele pe copertă, afişe, bannere, abţibilduri, tot felul de alte mărunţişuri, unele foarte diferite de produsul cultural susţinut prin acest tip de finanţare. Comuniştii făceau acelaşi lucru fără atâtea fasoane, direct, riguros şi cu o eficacitate surprinzătoare. Controlul era total - cei care nu-l acceptau, precum Nicolae Labiş, cădeau victimă „păsării cu clonţ de rubin”.
CPSF 242Cine au fost profesorii acestei şcoli?
Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Petru Dumitriu, Mihai Gafiţa, Ion Oana, Veronica Porumbacu, Tudor Vianu şi alţii.
Cine s-au numărat printre absolvenţii ei?
Ion Băieşu, Vasile Căbulea, Emilia Căldăraru, Al. Căprariu, Radu Cosaşu, Elena Dragoş, Ion Gheorghe, Ion Grecea, Ion Horea, Florin Mugur, Fănuş Neagu, Mihai Negulescu, Vintilă Ornaru, Panek Zoltán, Dumitru Micu, Simion Pop, Lucian Raicu, Doina Sălăjan, Ion Serebreanu, Liviu Timbus, Atanasie Toma, Gheorghe Tomozei, Victor Tulbure, Ioana Zamfir...
Cine erau interzişi pe vremea aceea?
Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Panait Istrati, Eugen Lovinescu, Madách Imre, Titu Maiorescu.
Horia Aramă a fost de la început atras de literatura pentru copii şi această opţiune l-a salvat, l-a ajutat să-şi păstreze candoarea în acele vremuri tulburi. După un deceniu de activitate discretă, răstimp în care a lucrat doi ani la Radiodifuziunea Română şi din 1956 la revista „Luminiţa”, a descoperit science-fiction-ul şi a început să colaboreze cu „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”: „Omul care are timp” (CPSF 233); „Prietenul BIP” (CPSF 242), „Spirala vie” (CPSF 257-258), „Lumile stau de vorbă” (CPSF 270), „Pălăria de pai” (CPSF 273), „Nu în faţa oglinzii” (CPSF 340), „Vânătorul” şi „Linişte în eter” (CPSF 414).
Volume de proză SF: „Moartea păsării-săgeată” (Bucureşti, 1966); „Cosmonautul cel trist” (Bucureşti, 1967); „?ărmul interzis” (Bucureşti 1972); „Pălăria de pai” (Bucureşti, 1974); „Jocuri de apă” (Bucureşti, 1975); „Verde Aixa” (Bucureşti, 1976), roman tradus în 1980 în Japonia.
În 1967, s-a transferat la „Cutezătorii”, publicaţie unde lucra când l-am întâlnit în 1987. În 1999, „Dicţionarul SF” ni-l prezenta ca fiind redactorul-şef al revistei „Start 2001”. Din martie 1998, i-am întâlnit numele în caseta redacţională din „Tehnium”-ul „clasic” şi, când într-o discuţie telefonică m-am arătat curios, Ilie Mihăescu mi-a confirmat că este vorba despre „cunoscutul scriitor de SF”.
Ocazional, Horia Aramă a participat şi la diferite „şezători” literare, precum a fost cea din 1981, când s-a întâlnit cu cenacliştii timişoreni de la H. G. Wells. Ulterior, în „Paradox '83”, a apărut interviul consemnat de Marius Morariu, unde s-a discutat despre unul dintre cele mai dragi proiecte ale scriitorului: utopia.
Din trilogia de studii dedicate lucrărilor ce vizează acest domeniu filosofico-literar, am avut ocazia să citesc până acum doar „Colecţionarul de insule” (Editura Cartea Românească, 1981) şi „Insulele fericite” (Editura Cartea Românească, 1986). „O insulă în spaţiu” (Editura Cartea Românească, 1991) a apărut într-o vreme când distribuţia de carte a intrat într-o fundătură unde s-a împotmolit cu totul, aşa că n-am dat de ea până în prezent.
Horia Aramă - Colecţionarul de insuleDespre primul volum, Sorin Antohi scria în „Utopica - Studii asupra imaginarului social”: „este o carte dintre puţinele care conservă farmecul mai ales literar al utopiilor şi care maschează o excelentă informaţie prin abordarea unui discurs cu elemente de eseu şi roman”. Mascarea informaţiei? Da! Într-o vreme când era interzis să se discute despre creatorii „fugiţi” în Occident, „Colecţionarul de insule” cita cu savoare din textele lui Gheorghe Săsărman. De asemenea, alături de utopiştii cu voie de la Partid, precum Thomas More, Robert Owen, Charles Fourier, Saint-Simon, Teodor Diamant, eseistul îi prezenta şi pe autorii de distopii - scrieri reprezentând, conform definiţiei lui Florin Manolescu, „cele mai anormale dintre lumile posibile”: Ray Bradbury, Aldous Huxley, Evgheni Zamiatin. Horia Aramă era conştient de faptul că „pe fondul unei defilări impecabile, pasul anapoda al unui Păcală sare în ochi”, aşa că îşi încheia cartea cu sentimentul că după publicare va apare maşina Securităţii în miez de noapte şi-l va ridica atunci când e somnul mai dulce: „Acum însă va trebui să ne spunem adio. Secretul odată violat, camera interzisă vizitată, cutia Pandorei deschisă — pleacă şi nu mai reveni. Pentru tine insulele mele se scufundă, îşi iau zborul, se disipează în aer. Dacă n-ar fi bibliotecile, ai putea crede că nu au fost niciodată.”
„Insulele fericite” încep cu un suspin de uşurare, autorul reia aici citatul din Dostoievski despre trăirile şi gândurile marelui romancier rus, întâi condamnat să fie executat prin împuşcare, iar apoi graţiat şi trimis în „Casa Morţilor”. Înainte de a pleca în căutarea unor noi tărâmuri fermecate, Horia Aramă găseşte puterea de a glumi pe seama miracolului: „poate că utopia nu este cea mai fructuoasă dintre căile de supravieţuire pe care intelectul le oferă omului aflat la ceas de cumpănă”. De altfel, volumul n-are cuprins, ci un „Itinerar”, care ne poartă din Lumea Nouă până în îndepărtatul Imperiu de la Soare-Răsare. Voicu Bugariu scria cu bucurie în „Almanahul Anticipaţia 1988”: „«Insulele Fericite» interesează printr-o extrapolare foarte atrăgătoare a conceptului de utopie. Desigur, extrapolări au fost propuse de către destui teoreticieni, dar unele dintre ideile enunţate de Horia Aramă şi, mai ales, unele dintre colajele sale de idei primite stârnesc o impresie de prospeţime. Asistăm astfel la o adevărată explozie a conceptului, cu rezultate eseistice demne de reţinut.”
Horia Aramă - Dincolo de ParadisÎn „Anticipaţia românească”, Mircea Opriţă îi caracteriza proza SF ca fiind „un rafinament refugiat sub aparenţele înşelătoare ale simplităţii”. O voce ocazională îi reproşa în „Tribuna” clujeană că n-a amintit aici „Planeta celor doi sori”, povestire apărută iniţial în „Almanahul Anticipaţia 1986” (publicaţie periodică, rar considerată ca şi carte, deci absentă din bibliotecile publice şi şcolare) şi trecută ulterior, după revoluţie, în lista lecturilor obligatorii pentru clasa a VIII-a. În 2003, în sfârşit, ea a apărut în volumul cu acelaşi titlu, la Editura Noesis din Bucureşti, iar părinţii, elevii şi profesorii au putut răsufla uşuraţi. Credem că prezentarea făcută autorului de către Cornel Robu în antologia „Timpul este umbra noastră” a devenit una dintre cele mai copiate texte critice din istoria genului SF, fiind postată de către „şcoleri” în zeci de variante pe siturile de referate, în vreme ce lucida analiză critică a volumului, făcută de Mircea Opriţă, tot în revista „Tribuna”, a fost savurată numai de iubitorii de literatură.
Din câte se pare, ultima carte apărută reprezintă reeditarea unui volum de proză scurtă realistă, „Dincolo de Paradis”, tipărit iniţial la Cartea Românească, republicat de Editura Aldopress din Iaşi, probabil în 2005. Vestea morţii a fost semnalată imediat pe listele de discuţii, la o zi după dispariţia lui Constantin Cozmiuc, întristând şi mai mult fandomul. Pe internet am găsit un singur necrolog, cel din „Realitatea evreiască”, versiunea în limba engleză. S-ar putea ca articolul de faţă să fie primul text românesc despre un scriitor a cărui aniversare de 75 de ani a fost semnalată pe siturile ruseşti, poloneze, cehe, ungureşti. Horia Aramă a trecut Dincolo discret, lăsând în urmă o poartă deschisă larg către tărâmul Utopiei şi al imaginarului tehnico-ştiinţific.
ULTIMUL INTERVIU CU HORIA ARAMĂ
Dodo Niţă
Ce benzi desenate, româneşti sau străine, aţi citit înainte de a debuta ca scenarist BD?
Când, în copilărie (anii ‘30), a intrat în viaţa mea, banda desenată a timpului m-a amuzat, dar întâmplările lui Păcală şi Tândală nu aveau cum să mă fascineze. Nimic din dreptunghiurile cu figuri stângace nu mi-au făcut cu ochiul, prevestindu-mi dragostea de mai târziu. Adevărata bandă desenată am cunoscut-o pe când lucram la „Luminiţa”, unde primeam „Corriere dei Piccoli”, „Giornalino” şi „Pif” sub diferitele sale pseudonime. Flămândă de nou, echipa noastră nu s-a mulţumit să „consume” cu plăcere şi invidie paginile acestor publicaţii, ci a început să prospecteze piaţa în vederea găsirii unor autori pentru o bandă desenată autohtonă. A fost un efort notabil să convingem primii desenatori să abordeze pentru noi genul şi pe superiori să ne aprobe iniţiativa. Fără obiecţii l-au acceptat numai copiii. Succesul a fost hotărâtor. Curând ne-am format o echipă de autori care, permanent sau ocazional, s-au manifestat în gen.
Nu pot să nu evoc anii în care, la „Cutezătorii”, Pompiliu Dumitrescu, sfidând toate interdicţiile, aducea de la Biblioteca Americană orbitoare albume cu desene SF sau BD imprimate dumnezeieşte, care ne făceau pur şi simplu să salivăm. Erau ore, zile în care înceta orice activitate şi răsfoiam cu toţii paginile acestor capodopere de imaginaţie, artă a penelului şi imprimerie.
Inevitabil, a urmat contaminarea. Astfel, neglijându-mi alte preocupări auctoriale, am ajuns şi eu scenarist BD.
Ce v-a determinat/inspirat să scrieţi primul scenariu BD?
În 1969 publicasem destule povestiri SF în vestita Colecţie... şi primele două volumaşe care le cuprindeau. Era normal ca, atras de posibilităţile benzii desenate, de a cărei publicare mă ocupam, să trec de cealaltă parte a baricadei, încercând să scriu eu însumi scenarii. Fireşte, am rămas în universul ficţiunii ştiinţifice. Debutul s-a numit „Planeta răpită”, la care am lucrat cu o imensă plăcere.
Istoric vorbind, mai semnasem un mic scenariu pentru Radu Duldurescu. Acest desenator de un mare talent şi umor imaginase un personaj hazliu, Mache Fantomas, pentru care am scris un episod.
Povestiţi-ne, vă rugăm, despre acest desenator: ce fel de om era, cum aţi colaborat cu el?
Radu Duldurescu avea, pe lângă pasiunea pentru desen şi pentru copii, una copleşitoare: pescuitul. Apa bălţilor era singurul element la care se închina, şi aceasta fără greş, la fiecare sfârşit de săptămână. Uneori făcea o criză şi lipsea de acasă o săptămână, spre disperarea frumoasei sale soţii şi a noastră, care trebuia să dăm revista la tipar.
Numeroase benzi desenate de el pe scenarii proprii constituie superbe opere de autor. Migălea cu o răbdare infinită planşe cu multe zeci de personaje, precum „Circul A noua minune and Co.”, ale cărei originale, din păcate, s-au pierdut, cred.
Aceeaşi întrebare despre Nicu Russu, cu care aţi realizat Omul-radar, în 1971?
Nicu Russu era un domn. Elegant, precis, deloc ţeapăn, dar nici familiar fără discernământ, selecţiona cu grijă scenariile care i se propuneau. Era discret, aproape secret, afabil cu toată lumea, intim cu prea puţini, lăsa în urmă un aer de civilizaţie, cultură, educaţie. Nu s-a plâns niciodată de nimic. S-a retras la fel de discret cum a trăit, scuzându-se, parcă, pentru faptul că, inevitabil, o sinucidere face zgomot.
Era un autor atent, discuta scenariile în amănunt. Cerea detalii care nu aveau să apară în desenul final, dar, înainte de a se apuca de lucru, trebuia să ştie totul, ca un regizor de film. Eu mi-l aduc aminte ca pe un personaj foarte politicos, niciodată încruntat, străin însă de hazul facil care îmburuienează uneori Dâmboviţa.
Dar despre Pompiliu Dumitrescu?
Pompiliu Dumitrescu era un copil uriaş, cu o inimă largă şi cu un penel înmuiat în scânteierile curcubeului, avea un umor molipsitor, nu o dată acid. Ideile grafice îi străbăteau mintea ca tot atâţia meteoriţi, dar cele mai multe se pierdeau. Pompi nu ţi-a preţuit niciodată îndeajuns talentul. După cum spunea o dată un autor, şi-a cheltuit prea mult din talent în viaţă, astfel că lucrările lui — excelente — nu erau măsura înzestrării sale. Totdeauna a pus mai presus de arta sa familia, pe fiica sa pe care o diviniza. Avea un dar să se risipească şi o incapacitate de a refuza care au făcut din el cel mai puţin punctual grafician pe care l-am cunoscut. Editurile alergau îndelung după copertele pe care le promitea, primindu-le, nu o dată după o jumătate de an sau deloc. Dar ce ieşea din mâna lui era aur curat. A creat excelente afişe de film.
O soartă nemiloasă l-a secerat pe neaşteptate în 1998.
Revăd cu plăcere benzile la care am colaborat, fie ca autor, fie ca redactor, coperta cărţii mele „Pălăria de pai”, care i se datorează, rememorez sărbătorile redacţionale pe care le iniţia de Crăciun, de Paşte, cu alte ocazii, fără să se sinchisească dacă vreo persoană mai timorată formula rezerve. Păstrez încă un mare colaj întregit cu caricaturi — căci a fost şi un mare caricaturist! — şi cu inscripţii pline de haz, pe care, prin 1970, l-a făcut pentru mine, care executam una din multiplele mele recluziuni spitaliceşti.
Şi alţi desenatori pe care i-aţi cunoscut?
Sandu Florea. Era din tinereţe un personaj conştient de valoarea sa. Cum trata lucrurile cu extremă seriozitate şi surâdea rar, puţini din cei care l-au preţuit de pe atunci i-au devenit prieteni. Sunt bucuros că l-am cunoscut, mândru că am descifrat în desenele lui pe viitorul mare autor „pentru adulţi” şi am fost măgulit când, mai apoi, mi-a arătat, prieteneşte, originalele primelor sale albume pe care urma să le expedieze în Vest şi care i-au deschis calea regală pe care merge acum.
În 1970 aţi făcut parte din juriul concursului „Aventurile colegului Minitehnicus”. Povestiţi-ne despre întâlnirea cu Arnal şi despre atmosfera în juriul concursului.
Monsieur Pif - Cabrero Arnal, scriitorul Horia Aramă şi poetul Mihai Negulescu la Bucureşti, 1970.
Foto: Gr. Prepeliţă - din Fergonaut 1, 2002
Concursul de creaţie tehnică pentru copii „Minitehnicus”, născut în 1967, a constituit un asemenea succes că paginile consacrate lui şi viitoarea revistă creată special pentru el, „Racheta cutezătorilor”, meritau un personaj. Pentru crearea lui, ne-am adresat celor mai apropiaţi colaboratori ai „Cutezătorilor”, cititorii. Am primit multe sute de propuneri. Juriul redacţional a selecţionat cele mai bune idei, dar haina grafică în care copiii îşi materializaseră gândul era deficitară. S-a pornit în căutarea penelului avizat care să dea formă definitivă personajului. O minte îndrăzneaţă a făcut propunerea să ne adresăm celui mai popular, la acea oră, creator de personaje BD: spaniolul, francez prin adopţie, Cabrero Arnal, creatorul lui Pif, cu care se antamase o colaborare în anul precedent. Un plic doldora de schiţe ale copiilor însoţite de o scrisoare a luat drumul Parisului. După o tăcere neliniştitoare, la „Cutezătorii” a sosit o planşă care înfăţişa personajul Minitehnicus aşa cum avea să îmbogăţească multă vreme revistele noastre şi multe cluburi şi parcuri ale copiilor. De acest prototip s-au folosit ulterior numeroşi desenatori profesionişti, amatori sau copii, publicaţi de noi. Revelaţia momentului a fost Radu Marian, penel de aur placat cu modestie.
Cabrero Arnal era un personaj rezervat. Refugiat politic din Spania lui Franco, devenise prudent până la exces. Cine l-ar fi întâlnit fără să-l cunoască n-ar fi ghicit în veci că poznele lui Pif sunt imaginate de el. Dacă rezerva şi misterul în care se complăcea aminteau anumite trăsături ale mândriei iberice, viaţa franceză îi stimulase precizia, punctualitatea, serviabilitatea, pe care le-a manifestat şi faţă de noi.
Venind în România, a primit cu sobrietate ovaţiile celor care-i apreciau opera, uimit câţi copii îi cunoşteau numele pe un meridian situat atât de departe de Paris. L-am însoţit într-un parcurs prin ţară. Admira totul, mai cu seamă natura, fără exclamaţii, dar cu ochi cărora nu le-a scăpat nimic. M-am convins de această calitate sadoveniană a lui de a înregistra totul fără efort şi fără eclipse atunci când l-am revăzut, pe terasa unei cafenele pariziene, câţiva ani mai târziu.
Aţi colaborat de-a lungul a 20 de ani cu nouă desenatori BD, printre care şi o femeie. Cum aţi lucrat cu ei? Vă alegeaţi singur desenatorul? Sau desenatorii îşi alegeau scenariile dumneavoastră?
Crearea unei benzi desenate pentru o publicaţie urmează alte căi decât naşterea unui album. În primul caz îşi spun cuvântul necesităţile publicaţiei, piedicile şi pretenţiile comanditarului, inspiraţia colectivă. Şi, nu în ultimul rând, ritmul de apariţie al revistei. Astfel, însoţirile mele cu diverşi desenatori n-au fost mariaje, ci mai degrabă aventuri. Ele mi-au lăsat cu toatele amintiri de neuitat.
De ce nu aţi mai publicat BD după 1989? Mai aveţi scenarii nedesenate?
După 1990, revistele pentru copii au început să cadă ca muştele. În ce mă priveşte, m-am consacrat publicaţiei cu profil ştiinţific „Start 2001”. „Cutezătorii” nu mai existau, redacţiile înlocuitoare încercau autori tineri, dar mai adesea nu ofereau spaţii BD. Puţinele reviste private trăiau în mare măsură prin tăieturi ilicite din reviste străine. Mai apoi multe au închis ochii pentru totdeauna. Ultima mea încercare se datorează inimosului meu prieten Virgil Tomuleţ şi ajunge în 1996. Voi regreta mereu că ciclul „Întâlnire în spaţiu” (14 episoade în colaborare cu Valentin Tănase) n-a devenit un album, aşa cum voi regreta că n-am avut ocazia de a scrie scenariul unui album BD gândit ca atare de la bun început.
Sunteţi cel mai bun scenarist de BDSF din România. Cărţile dumneavoastră SF au inspirat acest lucru?
Nu cred că sunt cel mai bun scenarist BDSF de la noi, dar am ţinut mult la genul acesta. Am fost onorat să-mi aflu numele în Dicţionarul dumneavoastră şi în titlul unui articol exegetic dedicat mie şi apărut în Canada sub semnătura dumneavoastră.
Ca să răspund: nu cărţile mele mi-au inspirat scenariile. Fireşte, se practică transpunerea în BD a unor mari texte. Personal consider că o asemenea „ecranizare” are mai puţine merite decât o creaţie inedită gândită anume spre a fi desenată. Economia de idei este întotdeauna contraproductivă. Cum eu am scris, în general, un SF psihologic şi m-am ferit de războaiele cosmice care au compromis definitiv genul, cel puţin la noi, nuvelele mele nici nu se pretau la o asemenea transpunere. Poate cu excepţia acţiunii din „Verde Aixa”, care şi ea se derulează fără împuşcături şi explozii. Violenţa nu m-a inspirat nici în benzile originale. Alcătuirea unui scenariu mi-a provocat o bucurie la fel de mare ca scrierea unei bucăţi literare şi-mi exprim întreaga stimă faţă de creatorii de bandă desenată şi cei care o gustă.
A consemnat
Dodo Niţă
PRO-EMINENŢE: CONSTANTIN COZMIUC
SOCIETATEA VIITORILOR DE ŢINUT MINTE
Györfi-Deák György
După decembrie 1989, lumea a răsuflat uşurată că a scăpat de o belea şi a încercat să se protejeze de cele viitoare, luând politicul în răspăr. Scriitorul Ştefan Cazimir a fondat Partidul Liber-Schimbist, care l-a propulsat în Parlament, o dovadă că românii gustă glumele inteligente. Tinerii „cu sânge în peniţă” au editat primul „săptămânal de moravuri grele”: „Caţavencu”. Tot atunci, în Timişoara revoluţionară, scriitorul Constantin Cozmiuc şi prietenii săi de la „Gazeta de Vest” (fostul „Forum Studenţesc”) au creat, cu multă voie bună, Societatea Viitorilor Deţinuţi Politici.
Constantin Cozmiuc, căruia toată lumea îi spunea Coco, s-a afirmat după debutul în fanzinul „Paradox '83”, unde a apărut povestirea „Păpuşarii”, scrisă împreună cu Emilian Blănariu. Primul premiu a fost cel de la Consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie, pentru povestirea „Colţii tăioşi ai speranţei”, Cluj, 1984; au urmat apoi premiul special al juriului pentru povestirea „Aşteaptă-mă în visul de mâine”, la Concursul de literatură şi artă de anticipaţie, Lugoj, 1985 ; Premiul I pentru nuvela „Maidanul cu extraterestri”, Iaşi, 1986; Premiul special al juriului pentru povestirea „Timpul este umbra noastră”, Craiova, 1987; Premiul revistei „Ştiinţă şi tehnică", pentru literatura de anticipaţie, pe anul 1987; Premiul pentru povestirea „Şopronul cu neuristori”, Piteşti, 1988 şi, tot pentru povestire, 1989, Timişoara.
An de an, concursurile de la cea mai importantă întâlnire naţională îl aveau ca laureat pe Coco, la o categorie sau alta. Unii n-au putut suporta ideea. Este adevărat şi faptul că Almanahul Anticipaţia implica un mare volum de muncă, realizat în bună parte de entuziaşti, care nu erau plătiţi pentru munca lor, iar premiile puse la bătaie cu ocazia consfătuirilor reprezentau o soluţie de a împăca lupul cu iezii şi capra cu varza. Banii plătiţi ca drepturi de autori după tipărirea lucrărilor distinse constituiau o sumă apreciabilă. Ieşenii au suportat cu greu faptul că în 1986 au fost învinşi pe terenul propriu. Revista „Opinia studenţească” a publicat un articol evident rău-voitor, unde autorul era pus la zid pentru că în „Maidanul cu extraterestri” a scris „detalia” (citez: „imaginea nu se poate detalia nici cu cele mai drastice tratamente”), în loc de „detaila”, cum i se părea autorului diatribei că ar fi fost corect.
Am profitat de toată această animozitate în primăvara anului 1987, când cenaclul „H. G. Wells” de la Casa Studenţilor din Timişoara a fost invitat să viziteze cenaclul „Solaris” de la instituţia similară din Bucureşti. Cum tocmai ne pregăteam să tipărim un nou număr al „Paradox”-ului, am socotit că este un bun prilej să verificăm ţinuta unora dintre prozele propuse pentru publicare. Întrucât Traian Urdea îşi uitase textul acasă, l-am rugat să lectureze în public, atunci când i-a venit rândul, povestirea lui Coco, „Aşteptându-l pe Khron”, însă fără să divulgăm numele autorului. Am folosit intenţionat o formulă ambiguă: „Acum îl rugăm pe Traian Urdea să ne citească un text”. Am afirmat cu vreun cuvânt că textul era al său?
Principalul vizat era Cristian „Terminator” Popescu, un alt vehement contestatar al succeselor literare obţinute de colegul nostru; ne propusesem să provocăm una dintre bine-cunoscutele sale ieşiri impulsive, presărate din belşug cu expresii colorate, ca apoi să râdem în voie de ea. Din păcate, CTP-ul a părăsit sala de şedinţă înainte ca lectorul să termine de povestit năstruşnicele aventuri ale pilotului intergalactic. Traian era un hippy bonom, un Hagrid avant-la-lettre, un munte de om, bărbos şi pletos, fan, prieten şi uneori coleg cu rockerii de la „Celelalte cuvinte” - părea cu totul şi cu totul inofensiv, ca să zicem aşa - era în ton cu atmosfera protectoare şi tandră de intimitate familială, creată de dialogul năstruşnic dintre tatăl nonconformist şi fetiţa sa deosebit de inteligentă. Suspansul a fost prelungit de regula de fier, respectată cu sfinţenie în Timişoara, conform căreia autorul a spus ceea ce a avut de zis în textul prezentat şi are dreptul să ia cuvântul abia după ce toţi ceilalţi cenaclişti au terminat ce-au avut de comentat.
În general, vorbitorii au vorbit elogios despre această mică bijuterie sufletistă, publicată ulterior în magazinul „Helion 1987”. Când, în sfârşit, a venit timpul să vorbească, Traian Urdea a precizat cu modestie că laudele nu i se cuvin, deoarece el venise fără să-şi aducă un text propriu, povestirea este a lui Constantin Cozmiuc, căruia îi va transmite cu plăcere toate opiniile auzite. Pentru o clipă, s-a făcut linişte, apoi a urmat erupţia. „Am ştiut!” - s-a ridicat primul Cristian Lăzărescu, pe atunci student la fizică, în prezent regizor de film. „Cum se putea ca nava lui Khron să se răsucească brusc şi să aterizeze pe spate!?! Numai Cozmiuc putea să scrie o tâmpenie ca asta!” Alţii s-au grăbit degrabă să-i ţină isonul, noroc că era ultima dintre lucrările prezentate şi instructorul de la „Grigore Preoteasa” s-a grăbit să tragă concluziile.
Ne-am băgat atunci în groapa cu lei de dragul celui mai bun dintre noi şi zău că a meritat distracţia.
După Revoluţie, la pe atunci celebra Editură Tehnică, condusă până în 1990 de viitorul preşedinte Ion Iliescu, a apărut „Rebeliune în Cosmos”, romanul scris de Coco în colaborare cu istoricul William Marin, lucrare trecută la index pe vremea lui Ceauşescu, după ce profesorul universitar timişorean a cerut să fie exclus din Partidul Comunist Român (episod şocant - doar fusese unul dintre vechii ilegalişti, dinainte de război), pentru că îşi depusese actele ca să plece în străinătate (când mi-a povestit întâmplarea, Coco a descris-o mult mai plastic: „omul s-a sictirisit până a ajuns până la faza cu: «băga-mi-aş actele!»”)
1990 a fost un an al emulaţiei. Coco, fără să bănuiască apropiatul declin al cercetării româneşti, şi-a păstrat slujba de la Centrul de Chimie şi a încercat să-şi pornească propriile afaceri. A fondat revistele „Mozaic” şi „Timişoara – mon amour”. După intempestiva scumpire a hârtiei şi falimentul presei protestatare, a colaborat cu mai toate ziarele şi revistele apărute în capitala bănăţeană, cu precădere la „Renaşterea bănăţeană” (unde a susţinut ani de zile o pagină intitulată „Zona Crepusculară”). A urmat cea mai grea perioadă din urbea de pe Bega. Oraşul a fost invadat de contrabandiştii îmbogăţiţi de pe urma războiului din Iugoslavia; în locul micilor case familiale abandonate anterior de şvabi, au apărut nişte căsoaie cu turnuleţe şi intrări spectaculoase, cu trepte din marmură italienească, unde avea preţuire numai cultura de manele.
Coco a rezistat, deşi, rând pe rând, au început să-i dispară prietenii, seceraţi de molima analfabetizării cu ştaif. La moartea lui Damian Ureche, a reluat „Poetul la masa de smarald”, un text pe care cenzura comunistă îl trunchiase înainte de apariţia în Paradox '87. Pe situl www.hgwells.ro, menţinut cu multă încăpăţânare, întru folosul generaţiilor viitoare, de scriitorul Duşan Baiski, veţi găsi atât forma definitivă a povestirii, cât şi savurosul „proces verbal” de la prima ei lectură în cenaclul timişorean. Este o minunată îmbinare a SF-ului cu alchimia şi poezia, destinată să reprezinte un adevărat testament literar.
Iată, a venit ceasul negândit şi neaşteptat, când va trebui să recitim această povestire şi să medităm asupra tâlcurilor ei ascunse. În 23 octombrie 2007, în urma unui accident stupid, Constantin Cozmiuc a plecat „să ne aştepte în visul de mâine”, la doar 55 de ani. Nu ştiu cum o fi Dincolo, acolo unde, de câtva timp, s-a adunat spuma generaţiei optzeciste: Radu Honga, Dan Merişca, Laurenţiu Turcu (Val Antim), Mircea Nedelciu, Szász Géza, Alexandru Ungureanu, Doru Pruteanu etc. Dar, dacă se vor auzi vreodată râsete din Rai, e semn că acolo, cu neastâmpăru-i caracteristic, Coco a reuşit să-i împace pe toţi şi să fondeze „Societatea Viitorilor de Ţinut Minte”
PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN
SCRISORILE DE CRĂCIUN ALE TATII
Györfi-Deák György
Un cântec al lui Sztevanovity Zorán spune că omul nu află valoarea unui pahar cu apă decât atunci când se trezeşte în deşert, în bătaia unui soare arzător, pe o caniculă de se topesc şi stâncile. John Ronald Reuel Tolkien a rămas orfan de tată la numai 4 ani, iar apoi în 1904 şi-a pierdut şi mama, deci a cunoscut cum este să ai o familie, ce înseamnă s-o pierzi şi cât de greu este s-o duci de unul singur. La 17 ani, el s-a îndrăgostit de Edith Mary Bratt, o altă orfană, dar, întrucât s-a lăsat pe tânjală şi şi-a neglijat studiile, a pierdut o bursă la Oxford. Părintele iezuit Francis Xavier Morgan, cel „de-al doilea tată”, a intervenit ferm, i-a interzis să o întâlnească pe Edith până când va împlini vârsta majoratului (21 de ani) şi l-a sfătuit să aştepte, să aibă întâi o pâine în mână, drept care cei doi îndrăgostiţi s-au căsătorit şapte ani mai târziu, în 22 martie 1916.
Despre iubirea lor, aidoma celei dintre Philemon şi Baucis, s-au scris zeci de mii de pagini. A început însuşi scriitorul, când a aşternut pe hârtie povestea dintre zâna Lúthien Tinúviel şi muritorul Beren, eroii care au recuperat unul dintre silmarilli, nestematele făurite şi blestemate de Fëanor, din coroana de fier a lui Morgoth, Stăpânul Întunecimii. Tolkien a mărturisit cu diferite ocazii că şi-a modelat eroina din „Silmarillion” după chipul şi asemănarea unei „privighetoare” (Tinúviel):
„Lúthien era cea mai frumoasă făptură dintre toţi Copiii lui Ilúvatar. Albastru îi era veşmântul, asemenea cerului umbrit de nori, dar ochii îi erau cenuşii, precum seara luminată de stele; mantia-i era brodată cu flori de aur, însă părul îi era negru, aşa cum sunt umbrele amurgului. Aidoma luminii de pe frunzele copacilor, aidoma glasului apelor limpezi, ca stelele de deasupra ceţurilor lumii - astfel îi era strălucirea şi frumuseţea.”
Când Edith a murit, în 29 noiembrie 1971, la vârsta de 82 de ani, Tolkien a pus ca numele zânei să fie gravat pe piatra de căpătâi din cimitirul Wolvercote (Oxford) şi a cerut ca sub numele său să fie adăugat cel al lui Beren.
Căsătoria lor a fost binecuvântată cu patru copii. Întâiul născut, John Francis Reuel, a văzut lumina zilei în 17 noiembrie 1917. După terminarea Primului Război Mondial, au urmat Michael Hilary Reuel (22 octombrie 1920), Christopher John Reuel (21 noiembrie 1924) şi Priscilla Anne Reuel (18 iunie 1929).
Tolkien a început să picteze şi să le trimită copiilor săi răvaşe din partea lui Moş Crăciun în 1920, după naşterea lui Michael. Ele erau descoperite apoi dintr-odată, cu urme umede de fulgi abia topiţi, timbrate cu mărci poştale vizate de oficiul polar (uneori le aducea însuşi poştaşul, alteori rămâneau lăsate în urmă de Moş Crăciun). Ca nişte hobbiţei bine educaţi, copiii răspundeau la scrisori şi îşi lăsau mesajele pe cămin, unde dispăreau pe neaşteptate, fără ca cineva să fi trecut prin cameră.
În răvaşele primite, Moş Crăciun îşi descria casa, povestea fapte de pomină petrecute la Polul Nord, întâmplări păţite de prietenii săi, unele caraghioase, altele intrigante. O dată cu trecerea timpului, gospodăria Moşului devenea tot mai cuprinzătoare; acolo, unde cândva nu trăia decât Ursul Polar, au apărut mai târziu spiriduşii zăpezii, gnomii roşii, oamenii de zăpadă, urşii de peşteră, precum şi nepoţii Ursului Polar, Paksu şi Valkotukka, doi ştrengari sosiţi în vizită.
Ursul Polar era asistentul şef al Moşului, dar şi cauza principală a dezastrelor care produceau încurcături şi lipsuri din cadourile cerute de Crăciun. De obicei, Moşul comenta păţaniile, cu un scris tremurat, cu multe majuscule colţuroase. La un moment dat, el s-a schimbat, deoarece în 1936 Moşul a angajat un elf numit Ilbereth pe post de secretar (în ultimele scrisori elfii joacă un rol important în apărarea casei şi pivniţei Moşului împotriva atacurilor goblinilor).
În 1925, vântul i-a suflat Moşului căciula din cap şi a plantat-o fix în vârful Polului Nord. Când Ursul Polar s-a căţărat s-o coboare, polul s-a frânt, iar îndrăzneţul s-a prăbuşit prin acoperiş în sufragerie şi şi-a rupt piciorul. În anul următor, nătăfleţul a tras de o manetă şi a epuizat dintr-un foc toate artificiile care dau naştere aurorelor boreale. Ca să peticească situaţia, păcătosul şi-a rugat verişoara, Ursa Mare, să strălucească mai puternic. Când Moş Crăciun a aprins un foc mare ca să-şi mulţumească ajutorul, gheaţa s-a topit şi totul s-a prăbuşit în groapă, spre marea spaimă a Doamnei Focă.
În 1931, apar cei doi ursuleţi năzdrăvani, ale căror nume „s-ar putea traduce aproximativ” prin „Grasul” şi „Blană-Înzăpezită”. Evident, mai mult i-au încurcat pe Moşul şi pe spiriduşii ocupaţi cu împachetatul. Îndrăgostit de limbi şi de scrieri, Tolkien nu s-a stăpânit nici de această dată şi în 1932 a inventat un alfabet goblinesc, descifrat de către Ursul Polar pe pereţii peşterilor unde se rătăcise la un moment dat şi de unde a scăpat cu ajutorul Ursului-de-Grotă.
Şirul ineditelor scrisori s-a întrerupt înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, când băieţii deveniseră deja mari. Ele au fost păstrate de familie şi publicate ulterior de Baillie Tolkien, cea de-a doua soţie a lui Christopher Tolkien, în 1976, la Editura George Allen and Unwin din Londra, cu titlul „The Father Christmas Letters” (un titlu şugubăţ, care se pretează la jocuri de cuvinte). Cartea a fost publicată peste ocean de Houghton Mifflin din Boston şi apoi a cunoscut mai multe ediţii, unele cu titlul modificat univoc în „Letters from Father Christmas” (Harper Collins, 2004), vezi http://www.fantasticfiction.co.uk/t/j-r-r-tolkien/father-christmas-letters.htm.
În româneşte a început să fie tradusă de poeta Simone Györfi în decembrie 2004 şi publicată secvenţial, vreme de doi ani, cu titlul „Scrisorile de Crăciun ale tatii” (o interpretare posibilă a titlului englezesc din ediţia princeps) în „Pro-Scris”. Traducerea oficială, cu titlul „Scrisori de la Moş Crăciun”, a fost realizată de Fabiola Popa şi a văzut lumina tiparului în 2006, la Editura RAO, în format de album bogat ilustrat.
PRO-FILE
COLECŢIA NAUTILUS A EDITURII NEMIRA
Cătălin Ionescu
De curând, Mihai Dan Pavelescu m-a tras cu blândeţe de urechi, comentând un material al meu apărut în site-ul Rosf. Afirmasem acolo că în 2007 „Editura Nemira a continuat politica de reeditări cu titlul schimbat, păcat că dă impresia unei atât de reduse... ţineri de minte.” Coordonatorul colecţiei Nautilus mi-a atras atenţia că în anul 2007 Nemira a avut un reviriment şi că povestea cu titlurile schimbate se întâmpla în 2006.
Evident, Mihai Dan Pavelescu are dreptate. Dar cu ocazia asta m-am întrebat, ce se mai întâmplă cu Colecţia Nautilus a Editurii Nemira?...
Nautilus Nr. 1Nautiilus Nr. 100Primul număr al Colecţiei Nautilus a apărut în anul 1992: Philip K. Dick „Vânătorul de recompense”. Numărul 100 a apărut în 1996, evident, tot un Philip K. Dick, „Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch”. În răstimpul acesta au apărut multe nume mari ale science fiction-ului internaţional: Isaac Asimov cu „Fundaţia”, Frank Herbert cu „Dune”, alături de Orson Scott Card, Gerard Klein, Ursula K. Le Guin, Fredric Brown, Bernard Werber, John Brunner, Norman Spinrad, Roger Zelazny, etc. Pe partea autohtonă întâlnim mai puţine nume: Romulus Bărbulescu şi George Anania, Dănuţ Ungureanu, Mihail Grămescu şi Sebastian A. Corn, sau ediţiile bilingve ale Antologiilor SF Nemira. Dusă de val, colecţia continuă în forţă şi după numărul 100: Philip José Farmer cu seria „Lumea Fluviului” (al treilea volum apărut în 1998), Kim Stanley Robinson cu seria „Marte” (finalizată în anul 2000), dar şi Walter Jon Williams, Poul Anderson, Fredric Brown şi alţii.
Suflu începe să se stingă în primii ani ai mileniul 3. În 2003 se schimbă formatul colecţiei şi încep reeditările, în care „Dune” avea să fie calul de bătaie. Apar însă şi puţini autori români, cum ar fi Sebastian A. Corn sau Dan Doboş şi nu numai.
Maximul negativ se manifestă însă la sfârşitul anului 2005 şi continuă tot anul 2006 prin apariţia reeditărilor cu titlul schimbat: Philip K. Dick cu „Visează androizii oi electrice” – primul număr al Colecţiei Nautilus era intitulat „Vânătorul de recompense (Visează androizii oi electrice?)”; Philip José Farmer cu „Fluviul vieţii” (prima ediţie din 1996 purta numele corect de „Înapoi la trupurile voastre răzleţite”), Gregory Benford sau Robert Silverberg.
Romulus Bărbulescu, George Anania - DoandoMihail Grămescu - Săritorii în golUn fapt pozitiv al anului 2006 este totuşi apariţia celui de-al patrulea volum al seriei „Ender” semnat de Orson Scott Card, „Copiii minţii”, precum şi primului volum din Saga Umbrelor, de acelaşi autor, „Umbra lui Ender”. Apar şi alte titluri noi sub semnătura lui Philip K. Dick, Carl Sagan sau Christopher Priest.
Anul 2007 reprezintă într-adevăr un reviriment, este abandonată politica de reeditări cu titlul schimbat şi apar multe noutăţi dintre care amintim Orson Scott Card cu alte 3 volume din „Saga Umbrelor („Umbra Hegemonului”, „Umbra Marionetelor”, „Umbra uriaşului”), Marion Zimmer Bradley cu 2 volume din seria „Avalon”, Philip José Farmer cu al patrulea volum din „Lumea Fluviului” („Labirintul magic”) sau antologia „The Year’s Best Science Fiction” realizată de Gardner Dozois (volumul al doilea este aşteptat în ianuarie 2008).
Trăgând linie şi adunând, care au fost (sau sunt) punctele tari şi punctele slabe ale colecţiei Naultilus?
Mihai Dan Pavelescu vorbea pe la mijlocul anilor 90, despre faptul că Nemira şi-a propus să „redescopere” literatura science fiction anglo-americană. Lucrul s-a şi întâmplat, multe capodopere internaţionale au cunoscut o versiune românească prin Nemira. Din păcate privirea spre literatura română a fost mult mai schematică. Prima carte românească, numărul 9 al Colecţiei Nautilus a fost „Doando”, semnat de Romulus Bărbulescu şi George Anania, în fapt o ediţie revizuită a cărţii apărute în anul 1965. Pe atunci însă colaborarea lui Pavelescu cu Nemira era sporadică, el devenind coordonatorul colecţiei Nautilus abia în primăvara lui 2006. Punctele tari sunt, în continuare, calitatea şi cantitatea traducerilor din literatura anglo-americană.
Punctele slabe s-au manifestat prin ceea ce eu aş numi dezinteresul pentru cititori din politica de tipărire a seriilor. Şi în zona asta avem câteva exemple:
Seria „Fundaţia” a început cu „Preludiul Fundaţiei” (numărul 13) şi apoi cu „Fundaţia” (numărul 14). Numai că „Preludiul…” este în fapt volumul 6 al seriei (apărut în original în 1988), nicidecum primul („Fundaţia”, apărut în original în 1951!). Colac peste pupăză, ciudata ordine este re-afirmată pe pagina a doua a volumului „Fundaţia renăscută” (Nautilus 66, 1995). Seria „Dune” a fost alt cal de bătaie, fiind reeditată de 3 ori în diferite formate…
Volumul 4 Lumea FluviuluiNu am terminat însă discuţia despre serii. Faimosul ciclu „River World” („Lumea Fluviului”) a fost întregit în 2007 cu volumul al patrulea, „Labirintul magic”. Volumul se deschide cu cuvântul înainte al lui Philip José Farmer în care acesta afirmă că sfârşeşte „Lumea Fluviului printr-un roman care”, etc, etc. Din păcate lucrul acesta era valabil în 1980, când a fost publicat „The Magic Labyrinth”, dar a durat doar până în 1983, când Farmer publică „Gods of Riverworld”. În ediţia 2007 a Editurii Nemira nu se suflă pe nicăieri vreo vorbă despre chestia asta...
Un alt aspect neplăcut îl întâlnim în ianuarie - februarie 2007, când volumul 1 din seria „Avalon” („Negurile”) al autoarei Marion Zimmer Bradley apare „rupt” în 2 părţi distincte. Motivul se pare că este însă mai degrabă obiectiv, editura încercând de data asta un fel compromis, destul de hazardat. Culmea ironiei face ca povestea să se repete în acelaşi an, 2007, şi la o altă editură (Tritonic cu „Steaua Pandorei” de Peter F. Hamilton, apărută în aprilie şi iulie). Sigur că, în ultimă instanţă, editurile îşi au greutăţile proprii, din care difuzarea cărţii este doar vârful de iceberg. Totuşi, uneori, o mai multă transparenţă nu poate să strice publicului...
Şi, per total, reafirm - cu un optimist ponderat - faptul că 2007 a fost un an de reviriment şi titlurile apărute în Colecţia Naultilus probează acest lucru (poate nu ar fi rău să daţi o raită şi prin site-ul editurii, să vedeţi despre ce este vorba). Nu pot să nu constat însă că perioada de reviriment se suprapune pe un reviriment general al editurilor specializate pe science fiction (lucru pe care îl remarca şi Horia Nicola Ursu în răspunsul trimis ziarului Cotidianul pe tema SF-ului – a se vedea Cotidianul SF în blogul http://uglybadbear.wordpress.com/2007/05/11/cotidianul-sf/)
Şi lucrul în sine este lăudabil: economia de piaţa începe să-şi pună amprenta şi pe „industria” science fiction din România. Parcă prea frumos pentru a fi adevărat...
Ce sperăm să ne aducă anul 2008 de la Colecţia Nautilus? Poate, cumva, volumul cinci din „Lumea fluviului?”... Să nu fim însă răi. Nemira a rezistat totuşi pe piaţă de aproximativ 15 ani, cu plusurile şi minusurile sale. Şi realmente mi-aş dori o colecţie Nautilus puternică, cu o grămadă de noutăţi de ultimă oră, dar şi cu o strategie mai realistă cu privire la viitorul şi menirea ei, astfel încât să impună şi o presiune asupra editurilor concurente în sensul bun al cuvântului.
Promisiunile Colecţiei Nautilus există şi sunt la înălţime, după cum ne asigură Mihai Dan Pavelescu: Ultimul volum din „Lumea fluviului” a fost cumpărat şi este probabil să apară în 2008. Alte tilturi în lucru: „A Fire Upon the Deep” de Vernor Vinge, Antologia Dozois vol 3 si 4 (din 2005), „Seeker” de Jack McDevitt, „Illium” de Dan Simmons, o antologie „Best of” de fantasy and horror şi lista nu se opreşte aici.
Iar noi - cititorii - vom trăi şi vom vedea. Şi, să sperăm că vom şi cumpăra...
Breaking News - la închiderea ediţiei
Dintr-un mail publicitar al editurii Nemira aflăm că:
Revista Nautilus isi va relua aparitia la 15 februarie 2008.
Va fi o publicatie lunara, in format electronic, la adresa nautilus.nemira.ro coordonata de Michael Haulica. In paginile ei veti putea citi povestiri ale autorilor romani si straini, recenzii, stiri din domeniul F&SF, interviuri.
Revista Nautilus face parte dintr-un proiect mai larg al editurii Nemira, care se va axa pe descoperirea si promovarea literaturii F&SF autohtone. In timp, fanii acestui gen de literatura vor putea beneficia si de celelalte componente ale proiectului, dintre care amintim: emisiunea saptaminala Nautilus la SMART FM, almanahul Nautilus (de doua ori pe an) si concursul anual care va avea ca rezultat publicarea unui roman F&SF scris de un autor roman (vom reveni cu detalii).
Pentru revista Nautilus se primesc texte (povestiri si recenzii de carte) pe adresa de e-mail: nautilus@edituranemira.ro. Textele vor fi trimise in format word, atasate e-mailului, scrise cu fontul Times New Roman, corp 12. E-mailurile vor avea in subject: revista Nautilus – titlul textului.
Păi să fie într-un ceas bun - şi să ne vedem pe net!...
... adică la
http://www.nautilus.nemira.ro/
VISELE NU MOR
Györfi-Deák György
„Bătălia pentru vis” se intitulează editorialul lui Viorel Pârligras, în deschiderea secţiunii dedicate science-fictionului din revista „Autograf MJM”, nr. 4-5-6/2007. „Totul e muritor în lumea noastră, nu însă şi visele”, iată deviza din capul unei veritabile miniantologii de literatură SF contemporană, care cuprinde proză scurtă şi eseuri de Darius Luca Hupov, Victor Martin, Silviu Genescu, Viorel Pîrligras, Mircea Liviu Goga, Laurenţiu Nistorescu ş.a.
Viorel Pîrligras, artistul român despre care se scrie în revista braziliană „Comunita Italiana” nr. 105, are şi un alt cuvânt introductiv de spus. Supărat că o parte din presa culturală de la noi este angajată întru apărarea anumitor interese, el propune înfiinţarea unei reviste intitulată „Demolatorul cultural şi artistic”, o publicaţie care se vrea „câinele de pază” al culturii, menită să lupte împotriva mediocrităţii şi non-valorii, pentru ca stacheta actului cultural să fie ridicată la un nivel superior, în beneficiul tuturor.
În partea mainstream a revistei, Jean Băileşteanu îşi continuă jurnalul de scriitor, „Viaţa ca o... paradă”, cu două însemnări din februarie 2000. „Amorcordis” redă fragmente din însemnările de călătorie ale lui George Popescu. Apoi un alt jurnal, american, al Mihaelei Albu. Distanţele sunt înşelătoare, aşa că uneori depărtarea devine ceea ce este foarte aproape, dar nu ştim. N-am auzit veşti despre poetul Mihai Octavian Ioana de când a fost repartizat ca tânăr profesor undeva în judeţul Mureş şi obligat de primărie să cumpere două oi, aşa că m-am bucurat să citesc cronica lui Constantin Stana. Cum ar zice Constantin Iancu: „Acum c-am visat rând pe rând/ Destul cu aduceri aminte...”. Sorin Cazacu semnalează apariţia unui volum dedicat literaturii victoriene de către universitarul Victor Olaru. Isidor Chicet a urcat pe Parâng şi a scris o carte a muntelui, comparată de Jean Băileşteanu cu „Cartea Oltului”: „Ultimul refugiu”. Janet Nica brodează pe teme eminesciene o „Incrementa et decrementa”, în vreme de Petre Ciobanu declară că transformarea lui Gheorghe Manafu în romancier surprinde „O incursiune în trecutul frământat”.
Marco Lucchesi, italian sadea strămutat la gurile Amazonului, încearcă să redescopere Roma antică cu ajutorul istoricului Edward Gibbon, un autor englez de pe vremea Revoluţiei Franceze, a cărui magistrală istorie l-a inspirat pe Isaac Asimov să scrie ciclul „Fundaţia”. Ioan Anastasia scrie despre o conferinţă a lui Octavian Goga, ţinută în 1936 la Craiova, iar Ioan Lascu ne povesteşte despre parcursul postdecembrist al lui Gabriel Rusu. Colegul Titus Filipaş a consemnat cu uimire în blogul propriu că i-am amintit una dintre cărţi într-o bibliografie pentru uzul elevilor, acum a venit rândul să-i semnalez articolul „Cartomanţia Tarot şi paradigma maşinii”. Marius Dobrin a vizionat spectacolul „Olimp în cârje” de Dragan Stankovic, regizat de Mircea Cornişteanu, cu Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Iosefina Stoia, Valeriu Dogaru, Angel Rababoc şi Marian Politic în rolurile principale. Pe nonconformistul artist Mihai Trifan, „un iscoditor prin viscerele cotidianului”, l-am mai întâlnit, dar niciodată în chip de... Pazvante. Maria Bălăceanu scrie despre Grupul Arhart.
În domeniul benzilor desenate, să citiţi neapărat cronica lui Cristian Ciomu, „Dracula, Her BD, Dany şi cu mine ne-am confruntat la Malul Mării Negre”. Drept exemplificare a genului apare „Precum o flacără” de Viorel Pîrligras, o poveste despre tânărul iubăreţ cu părul de foc, o realizare excepţională, poate că ar fi meritat să fie tipărită toată color.
Sincer să fiu, povestirea „Firul de mătase” de Mihai Ene ar fi putut să fie inclusă în grupajul SF, metamorfozele simbolice şi oniricul au fost întotdeauna gustate şi apreciate de cititorii acestui gen. Revenind la oile noastre, să admirăm jocul cu realitatea al lui Darius Luca Hupov, „John Titor - ciberfantomaticul călător temporal”, unde se prevesteşte un nou Război Civil American (2004-2012), urmat de Al Treilea Război Mondial (2015). „Victor Martin” discută în consiliul local despre „Oameni goi pe străzi”, cetăţeni aduşi în „starea primară” (adică în fundul gol) de „politica dezastruoasă a ultimelor guverne”. N-am prea înţeles, în „Zăpada de pe aripile îngerului” de Silviu Genescu, cum pot trei litere să producă 64 de combinaţii, calitate a hexagramelor chinezeşti, care însă operează cu două semne folosite în combinaţii de câte şase. Oricum, miza este dobândirea nemuririi, cu orice preţ, prin orice mijloc. Viorel Pîrligras re-creează Lumea în „Convocator” şi o face în stilul unei şedinţe de lucru de pe vremuri, cu nişte Elohimi (ne)plătitori de cotizaţie. Nu ştiam că poetul şi prozatorul Mircea Liviu Goga pictează. De această dată, el a ilustrat, cu imaginile picturilor sale, întreaga revistă şi a realizat coperta (Reverie). În plus, în secţiunea de proză SF este prezent cu povestirea „Inel de aur cu trei cercuri de aur la mijloc”. I se alătură Laurenţiu Nistorescu, cu „ai nu-şi va da vinul via verde pe grui”, inclusă ulterior în volumul „Povestiri din Răsplaneta” (Editura Marineasa, 2007).
Cu gândul la seria de antologii editate la Craiova: „Alfa” (1983), „Beta” (1996), „Gamma” (2004), n-am gândit iniţial că n-ar strica să hiperbolizez un pic şi să răsfăţ numărul special dedicat SF-ului de cei de la „Autograf MJM” cu numele de „Epsilon”, dar, într-o discuţie amicală, mi s-a atras atenţia că am neglijat „Delta”, literă care urmează în alfabetul grecesc după „Gamma”. Iar o jumătate de număr triplu de revistă reprezintă o cantitate remarcabilă, drept urmare nu se cuvine s-o comparăm, nici măcar în glumă, cu minuscula infinitate a lui... epsilon. Felicitări craiovenilor şi s-o ţină tot aşa, până dincolo de Omega!
PRO-PUNERI
INCREMENTA ET DECREMENTA INGINERII
Liviu Radu
Cu foarte mulţi ani în urmă, pe când eram în primul an de facultate (Automatică, la Politehnica din Bucureşti), adică în 1965, am citit un articolaş apărut pe una din paginile din coada Scânteii, în care autorul - nu-i ţin minte numele, nici nu cred că l-am ştiut vreodată - vorbea, pe un ton de scârbită superioritate, despre incultura inginerilor.
La foarte mulţi ani după aceea, adică prin 2002 sau 2003, purtătoarea de cuvânt a Minsterului Agriculturii (fată bună în fond, fostă informatician pe care o ajutasem la început de carieră) a vrut să-mi prezinte o ziaristă de la un cotidian bucureştean. M-a prezentat drept inginer, director de centru de calcul şi autor de romane SF. Spre surprinderea mea, ziarista respectivă s-a lansat într-un monolog din care reieşea că a mai cunoscut ea unul de aceeaşi categorie (ajuns între timp ziarist celebru) care era un beţiv şi care-şi bătea nevasta, după care mi-a spus direct că toţi inginerii sefişti suntem la fel, nişte beţivi care-şi bat nevestele. Şi a ţinut-o tot aşa, încât n-am apucat să scot o vorbă.
Cele două episoade jalonează o existenţă în care a recunoaşte că eşti inginer însemna, în anumite medii, să te plasezi singur în postură de paria. Ca atare, m-am prezentat întotdeauna ca informatician.
Am avut parte deseori de exclamaţii cvasiadmirative de genul "un inginer care cunoaşte atât de bine literatură" sau filosofie sau istorie sau ce mai vreţi dumneavoastră. Asta în condiţiile în care cercul meu de cunoscuţi - toţi ingineri şi nu toţi automatişti şi calculatorişti - era alcătuit din oameni cu o cultură ieşită din comun, nu numai ca volum de cunoştinţe, ci, în principal, prin capacitatea de înţelegere a fondului problemelor.
Am detestat întotdeauna aprecierile generalizatoare, de tipul toţi evreii, toţi românii, ungurii, ţiganii, etc. Viaţa mi-a demonstrat că nu există caracteristici globale, că fiecare individ e altfel şi că judecăţile la grămadă sunt simpliste, simplificatoare şi, dacă le aplici la cazuri particulare, eronate. Inginerii reprezintă o astfel de categorie globală, care suferă şi de artificialitate. Nu există multe lucruri comune între un inginer agronom, un topograf, un electronist, un softist, un inginer constructor (de drumuri, case sau poduri) şi un inginer constructor de aeronave. Dar, pentru anumite spirite cu gândire îngustă, ei reprezentau o singură categorie. Mai mult, această categorie nu fiinţa decât în minunatul lagăr socialist, pentru că engineer înseamnă în lumea anglo-saxonă toţi cei care au de-a face cu motoarele (engine), indiferent de nivelul studiilor şi calificării lor. Nimeni n-a pomenit vreodată de inginerii americani (sau englezi, germani - da, nici măcar de admirabilii specialişti germani - sau francezi), ci doar de inginerii sovietici. De ce? Pentru că în socialism exista o clasă conducătoare - clasa muncitoare - care conducea societatea, în alianţă cu ţărănimea muncitoare. Alături de acestea două (secera şi ciocanul de pe drapelul comunist) exista şi intelectualitatea de tip nou, pomenită aşa, la coada listei, cu oarecare jenă, pentru că societatea nu se putea lipsi de medici, profesori, ingineri şi artişti - categorii nedemne de încredere, dar suportate de nevoie. (Fac o paranteză: cei care vorbesc de egalitarismul comunist bat câmpii. Egalitarismul, susţinut de Revoluţia Franceză, este o doctrină liberală şi înseamnă acordarea de şanse egale tuturor. Statele Unite reprezintă o societate egalitaristă. Comunismul este dictatura clasei muncitoare, celelalte clase - mai ales intelectualitatea - fiind considerate clase inferioare)
Numai că nici intelectualitatea nu reprezenta o clasă uniformă. Unii membri ai ei - adică inginerii - erau TESA productivi (TESA - personal tehnic, economic, de specialitate şi administrativ), fiind legaţi nemijlocit de producţie. TESA productivi beneficiau de anumite avantaje, materiale şi politice. Materiale: inginerii erau repartizaţi în fabrici din ţară şi unii dintre ei ajungeau repede şefi de atelier, secţie sau chiar în posturi de conducere precum inginer şef. Asta însemna bani şi poziţie socială în orăşelul respectiv. Inginerii agronomi ajungeau automat şefi de fermă sau de IAS, inginerii constructori şefi de şantier, etc. Politice: primirea în PCR se făcea pe bază de reprezentare proporţională a claselor sociale, grupurilor etnice şi sexului; ca atare, intelectualii aveau un anumit procent din totalul membrilor de partid, procent condiţionat de îndeplinirea procentelor la celelalte categorii sociale. Într-o fabrică, unde erau mii de muncitori şi câteva zeci de intelectuali, intelectualii - în majoritate ingineri - erau primiţi în partid aproape automat, chiar dacă aveau hibe la dosar. Într-un institut de cercetare-proiectare, unde proporţia era inversă, muncitorii de la întreţinere şi cadrele auxiliare (fochişti, instalatori, etc.) ajungeau mai iute în partid decât cercetători cu doctorate, cu lucrări deosebite şi cu invenţii.
Ca atare, în unele cercuri ale intelectualilor (îndeosebi în rândul celor din învăţământ, care avea salarii minuscule) a apărut o oarecare ranchiună împotriva inginerilor. Evident, aceasta nu se putea manifesta prin expunerea cauzelor de fond, ci prin exagerarea şi exacerbarea unor chestii aparent obiective, respectiv lipsa de cultură a inginerilor. Sigur, în principiu problema era reală, inginerii, care lucrau într-un mediu muncitoresc (fabrici, şantiere, intreprinderi agricole) şi, de obicei, aveau un program prelungit, inclusiv duminica, nu prea aveau timp de citit şi de mers la spectacole. Pe de altă parte, nu se putea face comparaţie între cei care prin sarcinile de serviciu erau obligaţi să citească literatură şi cei care citeau din plăcere şi în timpul liber (dacă aveau aşa ceva). Dar această observaţie este valabilă doar în cazul în care prin cultură înţelegem cultură beletristică. Termenul de cultură este mult mai vast, implică şi cultură tehnică, şi cultură ştiinţifică. Spirite encliclopedice din timpul Renaşterii, precum Leonardo da Vinci sau Michelangelo erau nu numai artişti plastici şi scriitori, ci şi arhitecţi, constructori de automate, turnau tunuri, construiau porturi, baraje, poduri. Profesorii şi învăţătorii care râdeau de ingineri, considerându-i inculţi, nu aveau nici cea mai mică idee despre modul în care funcţionează un motor, un reactor, un televizor, nu aveau habar despre astronomie sau genomul uman. Toate chestile astea nu aveau, din punctul lor de vedere, nici o legătură cu cultura.
Toată această situaţie a fost dată peste cap după evenimentele din decembrie 1989. În noua societate, lucrurile au intrat, treptat, pe un făgaş normal. Nu se mai pomeneşte de categoria socială a inginerilor. Viaţa a demonstrat că inginerii dintr-un domeniu aveau interese comune cu cei alături de care munceau, nu cu cei cu nivel similar de studii. În ramurile industriale care au devenit falimentare, inginerii au ajuns şomeri, ca şi muncitorii. Iar în cele rentabile, au dus-o bine, ca şi ceilalţi angajaţi. Mulţi ingineri au ajuns lideri sindicali, unii şi-au deschis firme proprii, alţi şi-au schimbat domeniul de activitate.
Pe de altă parte, cei care prin natura activităţii considerau că n-au nici o legătură cu tehnica au descoperit cu surprindere că informatica - Internetul, în special, dar şi bazele de date de diferite soiuri, editoarele de texte, etc. - le oferă noi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare. Unii dintre ei au învăţat o mulţime de lucruri noi şi folositoare din domenii pe care le priveau altă dată cu dispreţ. Mai mult, explozia de informaţii care sunt oferite prin intermediul canalelor de televiziune specializate pe documentare de informaţie - gen Discovery - au permis accesul facil la cunoştinţe sumare care, în anumite cazuri au generat nevoia de cunoştinţe suplimentare. Criza de timp, de care suferim acum cu toţii, ne-a pus în faţa unei situaţii fără ieşire: dacă doreşti să fii un bun specialist în domeniul tău, atunci trebuie să fii la curent cu lucrările cele mai importante din domeniul respectiv. Specializarea şi supraspecializarea - lucruri descoperite de societatea occidentală cu multă vreme în urmă - se fac simţite şi la noi. Nimeni nu mai consideră că a şti câte ceva despre toate e un lucru util, ci că trebuie să cunoşti foarte bine un domeniu concret. Discuţiile despre cultură devin superflue, pentru că însuşi noţiunea de cultură s-a schimbat. Personal nu cred că Edison era un om cult (în sensul în care prin cult înţelegem un cunoscător al beletristicii) - nu ştiu cu certitudine, dar presupun că, la cât muncea şi la cât studia, nu avea timp de literatură sau de expoziţii. Dar sunt convins că un critic literar care ar încerca să-l trateze cu superioritate pe Edison, pentru acest lucru, ar ajunge de râsul curcilor.
Putem deci să concluzionăm că afirmaţii de genul inginerii sunt inculţi sunt de două ori eronate. În primul rând pentru că nu există termenul general de inginer, în al doilea rând pentru că nici termenul de cult (sau incult) nu are sens decât într-un anumit context. Asemenea afirmaţii demonstrează o mentalitate depăşită, care ar fi avut o oarecare justificare cu douăzeci de ani în urmă, nu şi în zilele noastre.
Pe de altă parte, specializarea este valabilă şi în domeniul literaturii. Nici cel mai capabil critic literar nu poate să citească totul. Am citit interviuri în care critici literari respectabili îşi dădeau cu părerea despre domenii despre care se vedea clar că n-au habar - literatură pentru copii, fantasy, SF, literatură poliţistă. Nici măcar nu ştiau că există scriitori romîni specializaţi în genul respectiv. Astfel, există o zonă pe care din diferite motive (lipsă de timp, gust, snobism, etc.) critica literară a ignorat-o. Golul respectiv a fost acoperit de amatori, mai mult sau mai puţin talentaţi. În domeniul SF, amatorii genului erau nevoiţi să aibă şi o pregătire ştiinţifică (nu neapărat, Romulus Bărbulescu era actor, Mircea Opriţa filolog, etc.), iar printre ei au fost şi ingineri. Aici avem de-a face cu o nouă fabulă fără acoperire, cea care susţine că literatura SF este o literatură pentru ingineri (sau scrisă de ingineri). Dacă vă veţi osteni să faceţi un inventar, veţi descoperi că nu-i aşa, iar că în rândul autorilor SF activi în acest moment există mai mulţi filologi decât ingineri. Definiţia respectivă a avut, evident, un caracter denigrator, atât la adresa literaturii SF, cât şi a inginerilor (tâmpiţii ăia care scriu şi citesc cărţi cu OZN-uri).
De fapt, cine ar trebui să scrie cărţi - SF sau de orice fel? Doar cei care au urmat cursurile unei facultăţi pentru scriitori SF? Există aşa ceva? Există facultăţi pentru scriitori de literatură poliţistă? De ce un medic are voie să scrie romane şi un inginer nu? Contează talentul sau diploma? Oare toţi absolvenţii de filologie au talent scriitoricesc?
Vă rog să faceţi o listă cu scriitorii importanţi care au studii de specialitate. Şi una cu cei care n-au asemenea studii. Veţi avea mari surprize.
INGENIEUR, ENGINEER, INGENIERO...
Sebastian A. Corn
Sunt medic. Amândoi părinţii mei sunt ingineri. Unchii mei sunt ingineri cu toţii... Liviu Radu este inginer şi la fel e şi Dănuţ Ivănescu... În plus, un coleg de serviciu, medic şi el, regretă că nu l-a ascultat pe taică-său ca să "se facă inginer"...
Paragraful de mai sus aduce cu un anumit tip de retorică întâlnit în anii '60 dar, cu toate acestea, mi-l asum în totalitate pentru că este, de fapt, un prim pas către expierea unui păcat. Vreau să spun că, alături de mulţi alţii, în aceiaşi ani '60, ba chiar şi în anii ' 70, aveam un oarecare dispreţ faţă de inginerie deşi, slavă Domnului, cunoşteam încă din familie o sumedenie de ingineri, oameni absolut onorabili atât d.p.d.v. profesional cât şi al extinderii mentale extraprofesionale.
Pacostea cu dispreţul faţă de inginerie din acea vreme s-a datorat, cred, proletarizării activităţii inginereşti. Să mă explic. Din motive asupra cărora nu are rost să stărui (industrializare, etc.), scumpa noastră patrie a generat ingineri pe bandă. Ce păţeau respectivii ingineri, o ştiţi mai bine decât mine - cunoştiinţele acumulate în facultate erau încorsetate de necesităţile unei producţii planificate, asta când aceiaşi ingineri nu îngroşau rândurile şomerilor mascaţi. Practic, inginerii noştri erau un fel de anexă a producţiei, care producţie era, nu-i aşa, dusă la bun sfârşit de muncitori, fiind pusă la cale de capetele luminate ale PCR. Aţi citit în gazetele de perete vreo odă închinată inginerilor? Aţi văzut în programele de ştiri ale acelor vremuri vreun reportaj serios al cărui subiect să fie... inginerii?
Practic, profesia de inginer a fost decăzută atât prin propagandă cât şi prin politicile promovate de PCR, care au transformat inginerul într-un banal "efector".
Un exemplu: faimoasa Dacia. Ştiu sigur de existenţa unor proiecte de îmbunătăţire a maşinii, ba chiar de producţie a unor noi modele, proiecte finalizate de inginerii mult huliţi. Ce s-a petrecut cu respectivele proiecte? De ce nu am văzut acele automobile pe stradă? Din vina inginerilor?
Hmm...
OK, OK... Deja văd sprâncene ridicate. Sprâncene încruntate, de exemplu, din cauza drumurilor şi a clădirilor ridicate de respectivii ingineri - drumuri peste care se aşterneau gropile şi blocuri ale căror uşi şi ferestre nu se închideau... Dacii ale caror portiere nu puteau fi schimbate între ele... Pantofi ale căror tălpi de dezlipeau... Etc... Etc.
Ştiu sigur, însă, şi de anumiţi pacienţi care plecau din spitale cu problemele nerezolvate, am suferit din cauza unei anumite arte grafice ce nu mai avea nici o finalitate artistică şi îmi amintesc de paraliteratura acelor ani, rătăcită în penibil; ţin minte că învăţământul se deteriora progresiv şi mai văd că efectele acelui mod de a face educaţie se resimte şi astăzi. Atunci, de ce erau huliţi NUMAI inginerii?
Pentru că, prinşi între musculatura proletarilor şi establishmentul decizional al activiştilor, erau specia de intelectuali cel mai uşor de escamotat - propagandistic, erau lesne de înecat, erau anulabili fără prea multă vorbă. La această anulare au contribuit, însă, şi celelalte specii intelectuale. Nu-mi imaginez că bancul referitor la diferenţa dintre un câine şi un inginer să fi fost imaginat, sau gustat, de vreun proletar, ci tot de nişte intelectuali. Era trendy să-i iei pe ingineri peste picior. Era semn de bonton. Şi atunci, te întrebi, de unde acest dispreţ cu care ceilalţi intelectuali îi gratulau pe ingineri?
Făcând abstracţie de incapacitatea funciară a românului de a NU da cu piciorul în cel doborât şi de a NU-l lua la mişto pe cel de care râde toată lumea, să ne amintim puţin de panteonul acelor ani. Oficial, singurii eligibili erau strungarii, ţesătoarele, minerii şi tractoriştii. Ca reacţie socială tipic românească, ceilalţi au simţit nevoia de a căpăta o diplomă de învăţământ superior - era noul blazon, garantul apartenenţei la o nouă aristocraţie, în absenţa celei călcate în picioare la Canal, la Gherla şi la Periprava. În context, inginerii erau contaminaţi de apropierea cu proletarii, trăiau simbioze ciudate prin fabrici şi uzine, purtau cizme de cauciuc şi şube, unii locuiau prin barăci, alţii îşi petreceau timpul pe şantiere "insalubre", ş.a.m.d. Ce să caute ei printre noi, noii aristocraţi ai diplomelor de învaţamânt superior?
Acesta a fost instinctual social care i-a determinat pe restul intelectualilor să se delimiteze de primii proletarizaţi ai unei economii care se îndrepta, cu sau fără comunişti, spre revoluţia informatică.
Iată-ne ajunşi din nou la proletarizarea despre care am amintit la începutul textului. Ingineria a fost, probabil, prima profesie care a încasat respective proletarizare şi a păţit-o din partea celor care doreau să proletarizeze fără drept de apel, fără să ştie că acest process va fi desăvârşit de duşmanii lor ideologici. Practic, inginerii au fost primii care au suportat desantul protocoalelor de proiectare şi producţie - protocoale care, în final, conduceau la suspendarea propriei gândiri. Inginerul ajunsese încă din anii socialismului să supravegheze un proces a cărui elaborare subtilă îi era oferită ex-machina, cu alte cuvinte, nu mai era "creatorul" portretizat de Jules Verne, ci "muncitorul cu mintea" visat de tovarăşii revoluţionari din toate ţările.
Acum însă, după ce capitalismul a triumfat la oraşe şi sate, nici celelalte profesii nu mai sunt la adăpost de proletarizare. Medicina se scufundă sub tonele de protocoale care anulează gândirea proprie, cercetarea este o cerşetoare amarâtă care visează la statutul de întreţinută prin sponsorizări condiţionate de recuperare a investiţiilor, iar arta, ei bine arta - iat-o cum se supune, şi ea, necesităţilor de marketing.
Exemplu: Mambo nr. 5, mare hit prin anii '90. Nu este artă, nu, nu! Mambo nr. 5 nu este artă (în accepţiunea mea), dar prefaţează perfect managementul contemporan al artei. În anul dinaintea promoţiei respectivului hit, un anumit producător şi-a spus aşa: avem nevoie de un nene care să arate ca un negru gelat din anii '40 - '50, care negru să poarte un costum şi să cânte o piesă care să sune ca un mambo, care mambo să fie promovat printr-un clip alb-negru cu tentă retro, etc. etc. Nu conta CINE avea să cânte, era importantă doar compoziţia reţetei în ansamblu... Practic, era extinderea în planul producţiei muzicale a principiului liniei de producţie de automobile perfecţionat de Ford.
Ce a ieşit, s-a văzut. Piesa ca piesa, dar banii care au curs peste producător după difuzare, au justificat demersul pe care generaţii de directori de marketing l-au preluat apoi cu dezinvoltură. Este un demers pe care actualmente, "managerii" din toate artele (specia există!) îl folosesc pe post de criteriu supra-estetic.
Aşa că... Les ingenieurs? The engineers? Los Ingenieros?
Ei doar au încasat-o cei dintâi. Urmează restul profesiilor - supuse rentabilităţii economice şi consumerismului care, nu ştiu de ce, îmi rimează cumva a comunism.
Căci, de fapt, ce este consumerismul?
Un stahanovism rentabilizat, cu finalitate economică.
Lăsând la o parte ultimele consideraţii, vă mărturisesc ca aş fi tare fericit ca fiica mea să devină ingineră... Mi se pare o profesie bună. Serioasă. O profesie care nu suportă negocieri avocăţeşti sau tactici de PR când te afli în faţa unei planşete devenite display. Nu-mi propun ca fiica mea să-mi spele păcatul de a-i fi dispreţuit cândva pe ingineri, o nu, dar am avut prilejul să constat că inginerii "bine temperaţi" au o judecată mai sănătoasă decât mulţi alţi profesionişti.
În definitiv, podul lui Saligny încă mai stă în picioare, nu-i aşa?
MÂNDRIA DE A FI INGINER
Text anonim
- Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare -
A trecut ceva vreme de când un tip care-şi extrage inspiraţia şi verva din plicul cu praf alb, răspunzând totodată la numele de "Gheorghe. Andrei Gheorghe", declara că inginerii nu pot fi consideraţi intelectuali. Suficientă vreme pentru a mă calma. Din păcate, un recent articol de presă (când am să găsesc referinţa am să o trec în această paranteză) separă iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeţi tâind o brazdă într-o groapă de bălegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai puţin, că PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forţe de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanişti avocaţii). Mă rog, afirmaţia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsă. Ce m-a enervat însă este că în articol au fost grupate câteva păreri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legătură cu profesia de inginer, care încercau să explice această polarizare. Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafaţă (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisă de balena societăţii civile româneşti, Alina Muget Pipi-Pipi. O definiţie concisă, emisă, probabil, între două cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceauşescu. Sau cam aşa ceva.
Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-işti, pentru că de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceauşescu. În mod normal, aici ar trebui să bag o tiradă asupra utilităţii inginerului în societate, să-i sugerez doamnei Pipi-pipi să renunţe la computerul pe care îşi scrie emanaţiile (nu sunt sigur că foloseşte aşa ceva, totuşi), sau să-i sugerez că ar fi cu vreo două sute de kilograme mai slabă dacă ar merge pe jos în loc să folosească maşini sau alte mijloace de transport, sau că în lipsa inginerilor ea ar trebui să stea afară în frig, neîncăpând pe gura peşterii... Dar nu vreau să spun aceste lucruri, pentru că sunt prea simţit. În schimb, voi încerca să explic hoardei umaniste ce creatură este inginerul.
Să începem cu începutul...
Şcoala generală şi liceul
Foarte rar inginerul străluceşte la învăţătură, nu pentru că nu ar avea materie cenuşie deasupra gâtului, ci pentru că nu suportă să înveţe pe de rost texte şi comentarii la limba română, sau nume şi ani la istorie. Asta nu înseamnă că urăşte materiile respective - poate citi cu plăcere o carte, doar că îl enervează noţiunea de memorat. Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru că inginerul nu e tâmpit. Totuşi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (ştiinţa chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesită matematică, aşa că nu are de ales şi o va învăţa. Deşi nu va avea mediile cele mai mari din clasă, viitorul inginer va avea satisfacţia că el este posesorul unor cunoştinţe şi abilităţi pe care colegii lui le văd inaccesibile, şi în acelaşi timp poate să-şi spună liniştit că nu ar fi o mare problemă pentru el să exceleze la celelalte materii, doar că nu vrea. El e cool.
Facultatea
Inginerul nu se stresează foarte mult în facultate... deşi are de mers la laboratoare şi are de făcut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul şi cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va găsi întotdeauna timp pentru distracţie, socializare, sau pur şi simplu pentru stat degeaba. Pe când studenţii celorlalte facultăţi sunt lipsiţi de griji ca pasărea cerului, sau copleşiţi de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studenţesc al animalului de pradă: 90% din timp doarme şi se joacă, dar în restul de 10% reuşeşte să mobilizeze o impresionantă energie în scopul finalizării unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu contează pentru el, cu suficientă cafea sau Coca Cola la dispoziţie. După ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantităţi impresionante de etanol şi programul lejer este adoptat din nou.
Locul de muncă
Inginerul nu este un "workaholic", dar va munci bine dacă îi place ceea ce face sau dacă este al dracului de bine plătit. Nu este neaparat obsedat de bani (dacă era s-ar fi făcut economist sau avocat), dar nu-i place nici să facă implozie intestinală. El va încerca, dar nu va reuşi decât rar, să menţină ritmul de viaţă din facultate, 90% frecat de mentă, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasă. În general este un tip orientat, care dacă vede că meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezită să se reprofileze. "Lipsa lui de cultură", "incapacitatea lui de a comunica", sau "gândirea lui de şoarece de laborator" nu-l încurcă: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.
Cultura
Cultura nu este o componentă vitală a unui inginer, dar nu este obligatoriu să lipsească. Un inginer va citi o carte, va asculta muzică şi va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face plăcere, fără să se gândescă la faptul că prin asta el îşi face upgrade la nivelul de cultură. Dacă preferă o carte care descrie o metodă ingenioasă de a lichida pe cineva, urmată de o metodă şi mai ingenioasă pentru aflarea vinovatului, în locul unei cărţi care descrie lamentările şi psihozele unui boşorog sau ale unei femei la menopauză, asta e pentru simplul motiv că inginerul nu are chef să vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lăuda altora cu cât de cult este el. Dacă preferă să vadă cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichidează câte 50 de dobitoci per film în loc să vadă "capodoperele" lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru că filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Şi un inginer nu citeşte niciodată poezie, decât dacă vrea să impresioneze o femeie, ceea ce până la urmă este un lucru lăudabil şi îl iertăm.
Etica
Adevăratul punct slab al inginerului este etica, şi probabil că acolo bate şi madam Pipi-Pipi când vorbeşte de tehnicienii lui Ceauşescu. Inginerii în general se ocupă să construiască dispozitive, fără să-şi facă prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natură financiară. Inginerii fac bombe nucleare şi rachete ghidate nu neaparat pentru că sunt plătiţi pentru asta (dar nu strică) şi nici pentru că le-ar place foarte mult să ucidă oameni (nu mai mult ca altor bărbaţi, cel puţin), ci pentru că sunt dispozitive complexe, de înaltă precizie, şi e o plăcere să arate că pot face aşa ceva. E cool!
Acasă
Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalţi oameni în viaţa de zi cu zi... cu excepţia faptului că el este în stare să schimbe un bec ars, să monteze o priză sau un întrerupător, sau un cablu TV, şi nu trebuie să ducă calculatorul la reparat dacă are un virus sau dacă vrea să-şi instaleze un modem. Inginerul nu ştie ce e aia Tech Support.
Rezultate
Care este totuşi diferenţa dintre ingineri şi umanişti? Exceptând pregătirea de specialitate... Diferenţa între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfecţionarea şi întreţinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, construcţii, programe software... Umanistul are ca scop educarea şi perfecţionarea oamenilor şi a societăţii (asta pentru că eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru că ei singuri probabil că-şi închipuie că trebuie doar să existe pentru a lumina lumea cu prezenţa lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progresează de la un an la altul, şi este clar că ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastră). Dar scopul umaniştilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiţi, mai generoşi? Sau e chiar invers? Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!
ET IN 'INGINERIA' EGO
Marius Dobrin
România a fost, în comunism, o ţară de ingineri.
Pe de-o parte era dezvoltarea industriei, pe de alta era strangularea segmentului umanist al culturii.
Tot ceea ce ţinea de spiritualitate nu avea voie să scape controlului temeinic cu scopul unei manipulări generale. Or un asemenea control era mai uşor de realizat asupra a mai puţini oameni. Drept care, aspiraţia spre studii superioare a atâtor promoţii de liceeni şi-a găsit făgaşul în politehnică. Poate altele erau afinităţile intelectuale pentru unul sau altul, dar drumul în viaţă se arăta mai îmbietor spre inginerie. Mai era şi repartiţia obligatorie de la absolvire, care te putea arunca mai degrabă într-un oraş decât aproape sigur într-un sat. Aşa se face că primele semne ale deplasării spre o pondere crescută a unui act de creaţie înfăptuit de cei din breasla tehnică datează din anii şaptezeci când formele de manifestare artistică au revelat reale calităţi acolo unde lumea se aştepta mai puţin. Era totuşi firesc, aria de selectare înclina balanţa covârşitor spre politehnişti, spre economişti, spre medicinişti.
Mai departe, cine şi-a dorit atingerea ţelului intim, a reuşit. Mai greu înainte de '89, mai uşor în libertate. Inginerii de ieri, uneori doar cu studii, fără a fi practicat cu adevărat meseria aferentă, au ajuns acolo unde au visat: pe scenă, în faţa camerelor de filmat sau în paginile cărţilor şi ziarelor.
Eu? Mi-am dorti să fiu actor. Dar n-am avut curaj să intru în concurenta uriaşă pentru numai şapte locuri pe an. Poate nici nu am avut suficientă substanţă în mine încât să intru în competiţie. Am învăţat, în schimb, să fac programe pentru calculator. Îmi place asta. Savurez logica suverană a acestei activităţi de creaţie. O logică relativ simplă, o cerinţă de structuralitate care îngădui cu generozitate şi creativitatea fiecăruia. Un set de reguli care se pot aplica, într-o anumită măsură, chiar şi lumii non-informatice.
Dar nu am încetat să iubesc teatrul, să citesc poezie, să vibrez muzical. Eram o mână de stagiari care ne întâlneam seara la Casa Studenţilor unde Patrel Berceanu, teatrolog de mare valoare, făcea şcoală de artă dramatică pentru noi.
Dar, în cele din urmă, 1989 a însemnat a doua mea naştere.
A fost setea de adevăr, de recuperare, a fost uimirea în fata dimensiunii deloc bănuite a minciunii. Am avut şansa de a ajunge să studiez în arhive. M-am simţit precum, poate, s-o fi simţit Ali-Baba în peştera unde se acumulaseră atâtea comori. O lume întreagă de recuperat, un timp, o societate. De aici, pasul firesc de a împărtăşi tuturor ceea ce aştepta ascuns acolo. Aşa am început să scriu. Horia Dulvac este cel care m-a îndemnat să adun totul într-o carte. Mi se părea un pas prea mare pentru mine. Dar întâmplarea, care a jucat un rol fundamental în viaţa mea, a aranjat lucrurile astfel încât să se împlinească. "În căutarea memoriei", după un titlu dat de revista "22" care-mi publicase un articol, a însemnat o carte surprinzătoare pentru multă lume, oferindu-mi satisfacţie şi în acelaşi timp sentimentul reconfortant al unei confirmări. Ceea ce am simţit eu era egal cu sentimentul multora. Am declinat cu onestitate postura de "istoric". Într-o epocă invadată de impostură, e nevoie de transparenţă. Eu doar mi-am asumat rolul de povestitor. Aşa cum am făcut mai apoi în cartea despre filme. În cărţile despre filme având în vedere că în 2007 a apărut şi volumul rezervat tinerilor cineaşti români. Fără să mă erijez în critic de film, precum nu o fac nici atunci când scriu cronică de teatru, ţinta mea este de a duce cu un pas mai departe notorietatea unui act artistic, de a face o idee mai cunoscută povestea, acolo unde simt ca ea riscă să rămână mai degrabă anonimă. Povestea mea de fapt mă reprezintă. După cum a semnalat Viorel Pârligras, când scriu mă descriu. Că sunt poveşti pe care le identific într-un film sau într-o piesă de teatru, că sunt poveşti întâlnite înlumea virtuală, atât de fascinanta lume a sufletelor plutind pe net, scriu de fiecare dată implicându-mă. Sunt eu cel care trăieşte povestea. Scriu ca să suplinesc imposibilitatea de a vorbi cu toţi cei pe care-mi place săi cred prietenii mei.
Printre ingineri sunt "poet", printre scriitori sunt "inginer". Mă simt împlinit în ambele spaţii, conştient de limitele mele şi de locul pe care mă plasez atât cât îmi îngăduie propriile-mi resurse. În mod sigur studiile umaniste m-ar fi ajutat mai mult. În cele din urmă, într-ale scrisului, contează covârşitor cultura proprie. Capacitatea de asimilare a unor instrumente fără de care nu poţi construi un text care să transmită un mesaj care să rezoneze la receptor. Desigur că sunt şi excepţii. Aşa cum un pictor naiv rămâne pe un anumit palier, după cum un cântăreţ fără conservator devine un reper în muzică, la fel de bine poate şi un inginer să scrie cărţi cu impact la public. Depinde nu doar de ce şi cât a citit într-o viaţă, depinde şi de harul său, de abilităţile de exprimare, de simţul estetic al creatorului de oriunde şi de oricând. E o reţetă greu de transcris. Talent, studiu, exerciţiu.. ingrediente cunoscute îndeobşte. Dozajul rămâne un mister mai presus de noi.
Cât despre România, simt că a trecut în extrema cealaltă, acum are prea puţini ingineri...
19 ianuarie 2007
ÎNTRE ŞTIINŢA EXACTĂ ŞI LITERATURĂ
Oana Stoica-Mujea
Împovărat în cinci ani de studiu, inginerul, adesea, îşi pierde personalitatea. O spun din cunoaştere, nu din auzite. Şi nu ştiu dacă asta li se întâmplă tuturor, dar sigur mi s-a întâmplat mie. Cinci ani de studiu ingineresc nu e mană cerească. Nu e mană deloc. Până şi logica ajunge să fie dată la o parte şi intră în acţiune obişnuinţa. Uneori mă simţeam ca un robot cu un program bine stabilit, identic, fără nimic spectaculos. Partea artistică a fost acolo totdeauna, dar nu a ieşit la iveală decât în momentul în care inginerul a ajuns să îşi dea seama că nu îşi găseşte locul în lume.
Am început abrupt, în dorinţa de-a crea un şapou, dar şi din dorinţa de-a scăpa mai repede de povara inginerească. De ce e inginerul un om de cultură, poate, uneori, mai bun decât un om de cultură? Asta e simplu, părerea mea. Există o graniţă între cele două lumi. Filologul zice că inginerul nu o poate trece, iar inginerul nici nu îşi propune asta. Mă gândeam adesea că eu am posibilitatea de-a citi din plăcere, fără a fi stresată de nota pe care o iau dacă nu citesc. Citeam mereu, uneori, cred, pentru a nu mă depărta prea mult de lumea culturală. Alteori aveam în plan exerciţii de imaginaţie, ajungând astfel la scris şi la mai mult citit.
Poate că din această cauză inginerul este mai puţin stresat atunci când vine vorba de literatură. Inginerul, matematicianul, fizicianul, scrie şi citeşte din pură plăcere. E o bucurie pentru el să aibă pixul sau cartea în mână, bucurie care, cred eu, un filolog o pierde cu timpul.
Să luăm drept exemplu literatura SF. Câţi dintre scriitorii de SF au avut o meserie pur umanistă? Dacă au fost, au fost foarte puţini. Cine îşi poate imagina mai bine o maşinărie a viitorului dacă nu om al ştiinţelor exacte? El are mai multe cunoştinţe despre acest fenomen, iar imaginaţia i se poate întinde la nesfârşit.
Telefonul mobil, uşile culisante şi multe altele, au fost create datorită filmului Star Trek. Ceea ce odată erau cutii de chibrituri şi uşi trase de oameni, s-a transformat în realitate. Însă nu doar SF-urile sunt în topul inginerilor scriitori. Cei mai mulţi ingineri sunt poeţi. Oameni pentru care poezia nu mai are nici un secret. Sufletul unui om de ştiinţă poate fi mai poetic decât sufletul unui filolog. Filologii ajung la saturaţie, aşa cum ajunge şi inginerul în meseria lui. Poate pentru asta îi este mai uşor omului de cifre să îşi găsească latura poetică, pentru că nimic nu îl obligă să o facă. Sufletul este cel mai important atunci când e vorba de cultură. Dacă cultura nu vine din interior, atunci e doar o altă afacere prost făcută. Eu cred că omul ştiinţelor exacte pune mai mult suflet în partea culturală. Desigur, minunat ar fi ca şi filologul să poată pune suflet în ştiinţele exacte, dar aşa nu prea se întâmplă.
Nu spun că inginerul e mai bun, e doar mai conştiincios, pune mai multă încărcătură sufletească. Oare Riga Cripto şi Lapona Enigel nu a fost, şi a rămas, o operă de artă? Asimov, în totalitatea lui, nu e o operă de artă? Şi de ce nu, să dăm exemplu şi de un fizician al cărui suflet se împarte între arta literelor şi arta fizicii: Gyuri Deak.
Sunt convinsă că dacă căutaţi în sufletul unui om obişnuit cu logica numerelor, veţi găsi nu numai un om de cultură minunat, dar şi un om plin de idei.
DESFIINŢAREA PRIN SUPRAÎNFIINŢARE
Victor Martin
Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.
Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria condiţie meschină şi saltul în intelectualitate.
Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.
Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual.
Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia. Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.
Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă, publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să acţioneze simultan.
Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el, este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.
La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfectionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.
Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism.
Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine înţelese, dogmatice.
Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.
De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea.
Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a se considera aşa, fără a avea vreun merit.
La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.
E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva.
Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat şi inteligent.
Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.
Între intelectualism şi intelectualitate e mare diferenţă; atât de mare, încât foarte puţini o văd.
Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie, uitând staţia de plecare.
Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor.
Condiţia de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora.
Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi fără nici un fundament profesional.
Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă.
Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi, mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim.
Orice tranziţie creează psudointelectualitate. De aceştia, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură.
Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor '50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor '70.
Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.
Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.
Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.
Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.
Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; editezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi", adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e normal să nu înţelegi ce faci.
Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă.
De fapt, editurile noastre funcţionează ca magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i separe?
O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânând simpli anonimi.
Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali.
E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual.
Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se cred nici nu trebuie pornită.
Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi depăşi condiţia.
Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii internaţionale.
La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul, nu.
TICĂ ŞI RICĂ ÎN ŢARA-FĂRĂ-DE-INGINERI
Cătălin Ionescu
În vremurile copilăriei mele m-am delectat cu câteva ediţii, destul de asemănătoare, ale unei cărţi pentru copii intitulate, cu mici variaţiuni, „Rică şi Tică în Ţara Imposibilului”. Ediţia apărută în anul 1966 sub semnătura lui Leonid Petrescu descria, ca şi cele anterioare, aventurilor unor copii neastâmpăraţi într-un ţinut imaginar în care legile fizicii nu se aplicau.
Mi-am amintit de Rică şi Tică citind într-o prestigioasă revistă cum un venerabil domn umanist se revolta împotriva inginerilor lui Ceauşescu. Faptul nu este nou în sine. La intervale aproape regulate, inginerii devin un soi de supape de siguranţă prin care răbufnesc sentimente abrupte de ură şi revoltă la adresa lor şi a societăţii.
Şi, sincer, e greu de argumentat de ce. Dacă vorbim de epoca Ceauşescu, decadenţa societăţii s-a manifestat la toate nivelele, nu numai la absolvenţii facultăţilor de profil tehnic. Îndoctrinarea ideologică, lipsa unei reacţii corente civice, distrugerea noţiunii de proprietate şi, în consecinţă, a responsabilităţii asociate ei, toate acestera şi nu numai au dus societatea românească la starea actuală. De ce ar fi inginerii şcoliţi sub Ceauşescu mai vinovaţi decât lucrătorii Securităţii, activiştii de partid, profesorii care au acceptat mutilarea istoriilor umaniste, doctorii care nu mai credeau în Hipocrat, preoţii care îşi turnau enoriaşii, sau casta atotstăpânitoare a vânzătorilor de produse alimentare? Aş fi chiar curios să aflu...
Ce este şi mai ciudat este faptul că, în ultimă instanţă, detractorii ingineriei nici nu ştiu foarte bine domeniul acesteia. Să-i ajutăm puţin în privinţa asta. Cum dicţionarele româneşti sunt mai puţin documentate în sensul acesta (de pildă ingineria este definită ca profesia inginerului – vezi RoDEX v1.2), să apelăm şi la alte surse. Site-ul Wikipedia afirmă că ingineria este disciplina de a dezvolta şi aplica cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice pentru proiectarea, analizarea şi/sau construcţia de lucrări în scopuri practice. Definiţia de la Britannica on-line este mai concisă: aplicarea ştiinţei pentru a optimiza conversia resurselor naturale folosite de umanitate.
Termenul inginer derivă din cuvântul latin, „ingenium” – tradus drept calitate înnăscută, în special forţă mentală, invenţie inteligentă. Să punctăm şi căteva nume în istoria ingineriei.
Primul inginer civil cunoscut în istorie este considerat a fi Imhotep, proiectantul şi supervizorul construcţiei piramidei în trepte din Saqqara, Egipt, apoximativ între 2630 şi 2611 îH. Primul inginer electrician este considerat a fi William Gilbert (1544 – 1603), cel care a introdus termenul de electricitate. Primul motor cu abur a fost construit în 1698 de către inginerul mecanis Thomas Savery (1650 – 1715).
Ramurile principale ale ingineriei sunt în mod tradiţional: ingineria aerospaţială, ingineria chimică, ingineria civilă, ingineria electrică, ingineria mecanică. Desigur, progresul tehnic rapid a creat noi ramuri, cum ar fi ingineria computerelor, ingineria de software, nanotehnologie, inginerie moleculară, etc.
În România există de asemenea o bogată tradiţie inginerească. Economia Ţărilor române au fost de tip feudal până în secolul XVIII-lea, când apar elementele capitaliste. Astfel, în pragul secolului XIX se intensifică relaţiile comerciale, creşte rentabilitatea pământurilor, se fărâmiţează moşiile prin moştenire, micii proprietari, răzeşii se ridică tot mai des împotriva acaparării pământurilor de către boierime şi ca urmare se înmulţesc procesele în divanurile de judecată. Toate aceste situaţii impun cu necesitate formarea unui corp de ingineri hotarnici. În acelaşi timp, prin creşterea populaţiei din oraşe şi târguri, prin dezvoltarea drumurilor şi podurilor, apar specialiştii în arhitectură şi inginerie civilă.
Apare astfel în Moldova cea dintâi formă de învăţământ superior de construcţii din Principatele Române, în limba română. Cărturarul Gh. Asachi, întors de la studii din Italia, cere învoire domnitorului Scarlat Calimachi de a prezenta la Academie un curs de hotărnicie şi arhitectură. Prin hrisovul din 15 noiembrie 1813, domnitorul Calimachi aprobă crearea unei clase de inginerie şi hotărnicie în limba română, ce va funcţiona, începând din ianuarie 1814, pe lângă Academia Domnească din Iaşi. În Muntenia, în 1818, Gheorghe Lazăr întemeiază în Bucureşti Şcoala Tehnică Superioară pentru Ingineri Hotarnici, cu predarea în limba română, la mânăstirea Sfântu Sava, pe baza deciziei lui Voda Caragea. Deşi şcoala lui Lazăr se va închide în 1821, tradiţia inginerilor hotarnici va continua: ultimul inginer hotarnic român, este considerat a fi Nicolae Miulescu (1901 - 1982).
Numelor multor ingineri români au intrat în Istoria României. Nu pot să nu amintesc aici de Anghel Saligny (1854 – 1925), creatorul podului peste Dunăre de la Cernavodă, purtând numele regelui Carol I, de fapt un complex de poduri care este şi astăzi în perfectă stare de funţionare, deşi a fost inaugurat în 1895. Omul de ştiinţă şi inginerul George (Gogu) Constantinescu (1881, Craiova – 1965, Londra), este creatorul unui nou domeniu al mecanicii, sonicitatea - printre realizările sale se numără şi un dispozitiv de tragere printre palele elicei avionului, independent de turaţia acesteia, precum şi primul schimbător de viteze automat.
Şi ca să facem un cerc complet, mă întreb câteodată cum ar trăi toţi detractorii ingineriei într-o ipotetică Ţară-fără-de-ingineri. Şi să mai facem o convenţie. Să presupunem că în ţinutul din poveste, inginerii au fost arşi pe rug la începutul secolului XIX. Ce ar lipsi umaniştilor din Ţara-fără-de-ingineri născută în 1899? Mai nimic. În afară de automobil (neinventat în jurul anului 1900 - dar probabil că ar exista întinse crescătorii de cai), radio (prima transmisie radio nu s-a mai întâmplat în 1901), zborul autopropulsat (fraţii Wright erau deja cenuşă în 1903), frigiderul (inginerii de la General Electric erau prea reci ca să se mai ocupe de chestia asta prin 1911), televizorul (Philo Farnsworth mâncase deja destulă bătaie de la dascălii săi umanişti, încât să nu-i mai vină cheful, în 1927, la doar 20 de ani, să facă experimente cu transmisia electronică a imaginii), computerul şi tot ce urmat după el (inginerul electrician John Adam Presper "Pres" Eckert Jr. probabil creştea pisici pentru a face în secret experimente cu electricitatea statică când trăgea mâţele de coadă, în loc să facă echipă cu fizicianul John William Mauchly pentru a construi primul computer, ENIAC, în 1946), etc., etc. Şi nu am mai amintit aici de aspirator (1901), de maşina electrică de spălat (1907), de filmul sonor (1923), de maşina electrică de ras (1928), de pix (1938), sau de telefonul mobil (1946)… De altfel, la modul ironic, domeniile umaniste au beneficiat din plin de progresul tehnic, de la inventarea hartiei (una dintre cele 4 mari invenţii din China, aprox. 105 AD), tiparului (Gutenberg, aprox. 1439) şi până la cele mai recente software-uri de procesare şi editare de text sau cele mai performante maşini din tipografiile moderne. De altfel, ca simplu fapt divers, revista în care venerabilul nostru umanist se revolta împotriva inginerilor este, din punct de vedere tehnic, un produs tehnologic.
La urma urmei, societatea umană contemporană este, prin definiţie, o societate tehnologică. Desigur că, de-a lungul istoriei, a existat şi tentaţia altor căi. Numai că civilizaţiile, hai să le spunem non-tehnologice, nu au rezistat - deşi chiar şi astăzi imaginile arhetipale ale unei planete Pământ verde/albastru şi fără urmă de industrie sau tehnologie fac pe unii dintre noi să ofteze… Şi umaniştii anti-ingineri de astăzi mai uită un lucru: că de-a lungul istoriei umane marile personalităţi au fost tentate în aceeaşi măsură şi de ştiinţele exacte şi de cele umaniste şi să-i amintim aici doar pe Da Vinci sau Michelangelo. Biserica a beneficiat la rându-i de progresul tehnic, marile catedrale catolice din Europa nu s-au putut înălţa la dimensiunile impozante pe care le ştim şi astăzi fără forţa aburului. Suntem, repet, o societate tehnologică, chiar agresiv tehnologică – soarta multor războaie a fost hotărâtă de avansul tehnologic militar.
Morala unei virtuale povestiri Rică şi Tică în Ţara-fără-de-ingineri este simplă. Frumos sintetizată de un proverb românesc: Nu vasul, dar ce pui în el miroase.
Sau, cum ar spune mai frumos inginerii, deşi toate revistele se tipăresc pe hârtie, reciproca nu mai este valabilă, pentru că hârtia serveşte la multe alte scopuri, unele care nu au decât o legătură tangenţială cu cultura...
PRO-POZIŢII
SUFERINŢĂ, DICTATURĂ ŞI FRIG
Liviu Radu
Ana-Maria Negrilă era, pe vremea Jurnalului Sf, un personaj important în literatura SF românească. Publica destul de des, iar scrierele ei aveau un grup constant de admiratori. În ziua de azi, când nu mai există reviste, nu mai există cenacluri, nici fandom, un autor valoros poate rămâne necunoscut cititorilor. Faptul că această autoare cu un talent original şi autentic a publicat destul de recent două volume - unul de povestiri şi romanul despre care discutăm acum - reprezintă elementul necesar pentru readucerea în atenţia publicului a textelor sale.
Împăratul gheţurilor ne povesteşte despre o societate dictatorială, despre o lume care refuză cu teamă posibilitatea de a cunoaşte viitorul, o lume care refuză să aibă de-a face cu mutanţii care au capacităţi superioare oamenilor obişnuiţi. Tema în sine nu-i complet originală, a fost tratată de mulţi autori, iar Nancy Kress a luat o grămadă de premii cu Cerşetori în Spania. Diferenţa principală dintre Ana-Maria Negrilă şi alţi autori constă în punctul de vedere al autorului, în morala poveştii. Nancy Kress (mă refer la ea, dar la fel de bine aş putea să iau un alt exemplu) tratează problema pornind de la premisa că mutanţii sunt buni, reprezintă viitorul, deci omenirea trebuie să cadă în genunchi în faţa lor şi să-i admire. Numai că oamenii, precum cerşetorii din Spania, nu sunt recunoscători şi încearcă să-i stîrpească pe mutanţi. E un punct de vedere foarte corect, dar pe care nu l-au înţeles mulţi dintre cei care au stat în calea progresului, începând cu indienii americani şi popoarele din Asia... Să nu ne abatem de la subiect. Deci, în timp ce unii tratau acest subiect de pe poziţii fals elitiste, ce ascundeau de fapt o mentalitate fasciscoidă, Ana-Maria Negrilă ne prezintă o cu totul altă faţă a lucrurilor. Eroina sa este o fată timidă, care nu-şi doreşte decât să fie lăsată în pace. Prinsă în vârtejul intrigilor, a luptei nemiloase pentru putere, manevrată ca un pion pe tabla de şah a politicilor obscure, are parte doar de suferinţă şi durere, dar, spre deosebire de personajele altor autori, ea condamnă persoanele vinovate, nu omenirea în general.
Ana-Maria Negrilă dovedeşte că-i o scriitoare maturizată din punct de vedere literar: are o scriitură plăcută şi elaborată, personajele sale sunt vii şi convingătoare, intriga este captivantă şi bine echilibrată. Ne oferă un roman care se citeşte cu plăcere şi care îi confirmă valoarea, demonstrând că şi scriitorii români de literatură SF îşi au locul lor sub soare.
Ana Maria Negrilă - Împăratul gheţurilor
Editura Diasfera, 2006
ORIGINALITATE SAU SUPERFICIALITATE
Liviu Radu
I-am reproşat lui Lucian Dragoş Bogdan, atunci când şi-a publicat cele două volume de povestiri, că s-a grăbit şi nu a făcut o selecţie riguroasă a textelor, punând alături povestiri meritorii şi exerciţii de începător. Din nefericire, aceeaşi mentalitate a funcţionat şi în cadrul romanului său de debut. Avem de-a face cu un text scris, evident, de un începător fără multă experienţă în construirea unui roman. În acelaşi timp, avem de-a face cu un autor care, la fel de evident, are talent. Din nefericire, talentul nu-i suficient şi avem un volum foarte neuniform, în care coexistă fragmente extrem de reuşite şi banalităţi, ba chiar şi chestii evident ratate. Intriga este neunitară, se trece de la un fir narativ la altul fără multă logică, există lentori nejustificate.
Autorul insistă foarte mult asupra unor evenimente neesenţiale şi fără valoare în structura romanului, apoi, ca şi cum ar fi obosit, expediază în câteva cuvinte acţiuni care ar fi meritat să fie extinse în capitole întregi.
Însă nu aceste erori de structură sau de tehnică literară mi se par importante, ci modul în care autorul încurcă genurile. Romanul Frontiera este combinaţie bizară de literatură SF şi fantasy, fără ca acest lucru să fi fost intenţionat şi programat (ca în cazul Fairiei lui Radu Pavel Gheo), ci pentru că aşa a ieşit. Elementele de fantasy sunt, de fapt, fragmente neasimilate corect din Star Wars, care se suprapun pe o intenţie de space opera (preluată tot din filmele amintite), dar lipsită de grandoarea şi maiestuozitatea necesare unui asemenea proiect.
Dacă mai adăugăm la toate acestea idei aiuritoare despre coabitarea - inclusiv sexuală - dintre specii care nu au mare lucru în comun (şi care sunt, în realitate, o înţelegere eronată a ideilor de toleranţă rasială şi sexuală), descoperim că e tare greu să scrii un text de valoare când nu ştii prea bine ce vrei să spui.
Marele meu regret este că autorul s-a grăbit să publice această carte pe care, mai mult ca sigur, a scris-o în adolescenţă. Din volum meritau păstrate câteva idei şi cam o treime din text, care, asamblate altfel, cu un alt mesaj şi într-un alt context, ar fi dus la obţinerea unui roman original şi reuşit. Surprinzător este că nu şi-a dat seama de acest lucru coordonatorul colecţiei, Florin Pîtea. Sau, poate, eu sunt cel care greşeşte şi nu pricepe nimic dintr-o carte care ar fi, de fapt, foarte bună...
Lucian Dragoş Bogdan - Frontiera
Editura Diasfera, 2005
SATELIŢI ENERGETICI, NAVETE SPAŢIALE ŞI TERORIŞTI
Liviu Radu
Aminteam cândva, într-un articol, că thrillerul a răpit multe dintre canoanele genului SF. Mai mult, a apărut o subdiviziune, numită tehnothriller, care foloseşte motive SF, dar în care accentul se pune, în principal, pe înfiorarea cititorului, nu pe minunarea acestuia. Sigur, în acest moment în care literaturile specializate se amestecă şi încearcă să-şi fure cititorii între ele, definirea cu precizie a genului căruia îi aparţie o carte se face din ce în ce mai greu. De fapt, după cum ştim cu toţii, etichetele genului se pun în alte feluri. Ben Bova este cunoscut în mediul SF ca autor şi editor de prestigiu, laureat al multor premii importante, aşa că şi dacă ar publica o carte de bucate, aceasta tot ar fi considerată drept roman SF. Ca urmare, romanul Powersat este considerat ca aparţinând genului SF, cu toate că, pentru un cititor avizat, este evident un tehnotriller.
Putem justifica această afirmaţie folosind următoarele argumente: elementele ştiinţifice sunt enunţate vag şi nu au o importanţă fundamentală în desfăşurarea acţiunii (în loc de satelit producător de energie electică ar putea fi o instalaţie de bioenergie sau altă minune care să înlăture dependeţa de petrol, inclusiv pastila care se dizolvă în apă şi se obţine benzină); personajele au rol de salvatori ai lumii; există un complot ce pune lumea în pericol; accentul se pune nu pe latura ştiinţifică, ci pe descoperirea şi înlăturarea complotului.
Însă acest lucru are prea puţină importanţă. Ben Bova este un autor talentat, iar dacă i-a plăcut să scrie un thriller, care-i problema? A ieşit un thriller foarte bun, dinamic şi captivant, care se citeşte cu interes şi cu plăcere. În ciuda faptului că, în calitate de cunoscător al genului, cunoşteam toate canoanele acestuia şi, implicit, trucurile pe care avea să le folosească autorul, m-am lăsat prins în mrejele romanului şi l-am devorat pe nerăsuflate. Pe de altă parte, s-ar putea să asistăm la o premieră a genului. Din prezentarea făcută de editor, rezultă că Powersat este primul volum al unei serii cu caracter evident SF. În acest caz, este posibil ca Ben Bova să folosească o îmbinare fericită a genurilor, pentru a-şi face povestea cât mai atractivă.
Ben Bova - Powersat
Traducere - Mircea Pricăjan
Editura Millenium Press, 2007
VEŞNIC TÂNĂRUL DICKENS
Liviu Radu
Avem de-a face cu un roman cu multe premii, dar care, într-un fel, n-a făcut prea mare vâlvă. Avem, în acelaşi timp, cu un roman scris într-o manieră care spune foarte mult specialiştilor şi cititorilor cu o cultură vastă. Mai avem de-a face şi cu un anumit fenomen cultural.
Să ne aducem aminte că, în urmă cu câţiva ani, Stephen King s-a apucat să scrie un roman (The Green Mile) în maniera romanelor foileton ale lui Dickens. A găsit necesar să explice acest lucru în prefaţa cărţii. Adevărata explicaţie - care se afla, probabil, în subconştientul autorului - ţine de faptul că, după un secol de experimente literare - mai mult sau mai puţin reuşite - unii dintre scriitori şi dintre cititori au ajuns la concluzia că literatura dickensiană rămâne o culme greu de egalat şi un model demn de urmat. Lucrurile care i se reproşau lui Charles Dickens - oarecare sentimentalism şi ceva caricaturizare a unor personaje - se dovedeasc acum, în lumea dominată de duritate şi cinism a literaturii actuale, a fi alternative plăcute, pe care cititorii le preferă. Ca exemplu, aş cita succesul greu de imaginat al unor scriitoare: Rowling, Bujold - pe care critica a încercat iniţial să îl desfiinţeze, apoi s-a mulţumit să-l explice şi să-l accepte.
Aş încadra romanul doamnei Clarke în acest gen practicat de scriitori - pe care nu i-aş numi nici epigoni, nici imitatori ai lui Dickens - care încearcă să folosească maniera literară dickensiană, adaptând-o însă la gusturile şi temele îndrăgite de cititorii unui nou mileniu. Doamna Clarke are motive în plus care justifică o asemenea manieră: acţiunea romanului său se desfăşoară la începutul secolului al XIX-lea, deci un pic de arhaism în tehnica literară şi o lentoare ce nu are de-a face cu literatura modernă, molipsită de suspans, se potrivesc foarte bine cu povestea sa. Din punct de vedere literar, romanul său - o cărămidă masivă, de peste opt sute de pagini - este extrem de reuşit, scriitura migăloasă şi tenace place cititorului, pe care îl impregnează cu gustul şi cu atmosfera unei epoci.
În acelaşi timp, doamna Clarke foloseşte o ironie fină şi un umor tipic englezesc - un pic absurd - pentru a sublinia şi mai mult caracterul uşor suprarealist al unei poveşti fantastice, dar descrisă în stilul realismului dickensian.
Dar despre ce-i vorba în acestă poveste care demarează lent, foarte lent, cunoaşte apoi a amploare impresionantă şi se termină brusc, lăsând certitudinea că există cel puţin o urmare a volumului? Avem de-a face cu o istorie alternativă, cu o Anglie care a fost condusă cândva de un rege vrăjitor, venit din lumea elfilor, dar care s-a străduit din greu să ignore moştenirea acestuia; avem de-a face cu o Anglie în care vrăjitorii încearcă să revină în atenţia publicului şi-şi doresc să aibă funcţii publice, iar pentru asta au o contribuţie importantă la înfrângerea lui Napoleon...
Avem de-a face cu o carte plăcută, interesantă. Însă pentru a o aprecia cum se cuvine trebuie să aveţi timp, să nu vă grăbiţi, să vă lăsaţi în voia ritmului lent impus de autoare.
Susanna Clarke - Jonathan Strange şi Mr. Norrell
Traducere - Mădălina-Monica Stancu
Editura RAO, 2007
A DOUA ŞANSĂ
Liviu Radu
În reclama făcută cărţii de către editură se menţionează faptul că această carte a stat la baza filmului Ziua cârtiţei. Da, sigur, se poate spune şi aşa, dacă vom considera că la baza fiecărui film cu naufragiaţi stă Robinson Crusoe. De fapt, avem de-a face cu o carte ceva mai profundă decât filmul la care se face referinţă.
Să ne închipuim că un bărbat moare subit la vârsta maturităţii şi se trezeşte brusc în trecut, în trupul său de la sfârşitul adolescenţei, dar păstrându-şi toate amintirile din viaţa sa viitoare. Evident că, după ce trece cu bine de şocul unor asemenea întâmplări traumatizante, va încerca să-şi clădească o nouă existenţă, folosind ceea ce ştia despre viitor, dar fără să atragă atenţia asupra sa. Prin pariuri sportive şi prin investiţii aparent juducioase - dar care se bazau pe informaţiile pe care doar el le avea - ajunge un om bogat, care se poate bucura de viaţă. Şi când ajunge la vârsta la care murise prima oară, moare din nou şi o ia de la început.
Povestea în sine este interesantă. La urma urmei, şi Ph. J. Farmer ne oferise, în Lumea fluviului, posibilitatea luării de la început a existenţei. Meritul lui Grimwood este că îşi imaginează un personaj care nu se mulţumeşte să trăiască la infinit aceiaşi experienţă, chiar dacă e una plăcută şi comodă. Eroul său încearcă altceva în fiecare existenţă, se străduieşte chiar să schimbe istoria, să descopere dacă mai sunt şi alţii în situaţia sa, să trăiască viaţa din plin sau să aibă experienţe pe care nu le trăise în existenţele precedente.
Romanul nu este SF, autorul nu încearcă să dea vreo explicaţie mai mult sau mai puţin ştiinţifică în legătură cu evenimentele. Nu este nici un simplu roman fantastic, care ne prezintă nişte întâmplări extraordinare. Avem de-a face cu o alegorie privind natura umană, iar Grinwood se dovedeşte un scriitor mai profund decât pare la prima vedere, personajele lui se redescoperă continuu şi, în acelaşi timp, nu-şi depăşesc condiţia, rămânând oameni care iubesc, suferă şi au năzuinţe, dar oameni obişnuiţi. Autorul a reuşit cu măiestie să evite căderea în capcana melodramei sau a didacticismului, iar soluţia găsită pentru încheierea poveştii demonstrează o inteligenţă deosebită.
Ken Grimwood - Replay
Traducere - Antuza Genescu
Editura Nemira, 2007
HANK WILLIAMS CÂNTA ŞI CÂND TONOMATUL ERA SCOS DIN PRIZĂ
Liviu Radu
Rareori am avut de-a face cu un roman care să mă enerveze într-un asemenea hal. Rareori am avut de-a face cu un roman care să mă entuziasmeze atât de mult. Pentru că avem de-a face cu o carte care scoate la iveală, într-un mod superlativ, atât calităţile, cât şi defectele lui King.
În primul rând, citisem cu mai bine de un an în urmă o poveste - Lisey şi nebunul - care mă fermecase. Iar acum descopăr - încă de la primele pagini, că Stephen King transformase povestirea aceea minunată într-un roman ce pare, cel puţin în prima jumătate, lung, lung, şi fără nici un chichirez.
În al doilea rând, volumul preia obsesiile din ultimele decenii ale lui King - autorul în criză de inspiraţie, admiratorul obsedat care terorizează (da data aceasta) familia scriitorului, copilăria plină de abuzuri - şi care, la un moment dat, devin insuportabile.
Pe de altă parte, măiestria incontestabilă a scriitorului King are ca efect obţinerea unor fragmente de-o frumuseţe rară, pe care le-am citit mut de admiraţie.
Şi astfel, lectura avansa, întreruptă când de comentarii exasperate, când convins că premiul obţinut de roman e mai mult decât justificat.
După ce am terminat cartea, pot să concluzionez că avem de-a face cu un roman cu adevărat bun. Un roman de-un fantastic aparte, fascinant, impresionant - fantastic care provoacă mai puţină oroare decât fragmentele de realitate pe care le conţine. Sigur, King preia multe dintre motivele din romanele sale anterioare - pe lângă cele de care am amintit deja şi ideea tărâmului paralel, din Talismanul - dar pe care le asamblează altfel, obţine o contrucţie ce nu seamănă cu celelalte. De altfel, chiar şi punctul de vedere este nou, lucrurile nu mai sunt văzute din perspectiva scriitorului de succes, ci a tovarăşei sale de viaţă, cea care cunoaşte dedesubturile pe care nu le ştiu cititorii şi admiratorii. Şi, ca în toate cărţile sale, King se dovedeşte a fi un scriitor mare îndeosebi prin ceea ce caracterizează un scriitor de valoare, adică surprinderea fragmentelor de viaţă şi descrierea unor personaje coerente, credibile şi consistente. Lisey este un personaj cu adevărat reuşit, cu care cititorul se poate identifica.
Nu se poate să nu menţionăm un aspect interesant: de data aceasta, personajele romanului - cu care autorul se identifică - sunt admiratoare ale muzicii country. Sunt citate nume de interpreţi, titluri de melodii, se fac comentarii pertinente - îndeosebi despre Hank Williams. Având în vedere că Stephen King a făcut parte dintr-o formaţie rock şi că până acum se manifestase ca un bun cunoscător al rock-ului (amintiţi-vă de titlurile şi fragmentele de melodii folosite în Christine), nu putem să nu ne aducem aminte de zicala Rockerii devin admiratori de country, atunci când îmbătrânesc... Sunt de vîrsta lui King şi simt că am început să îmbătrânesc - îmi place şi mie country. Aşa că mi se pare normal că şi maestrul King începe să aprecieze acest gen muzical...
Nu se poate să nu amintim efortul depus de Mircea Pricăjan, care a dorit să ne ofere ceva mai mult decât o simplă traducere.
Stephen King - Povestea lui Lisey
Traducere - Mircea Pricăjan
Editura Nemira, 2007
ÎNTÂLNIRE CU BEN-AMI
Liviu Radu
La noi, genul space opera, în care au excelat autori precum E E Doc Smith şi alţii - amintim doar că unele romane ale doamnei Bujold aparţin acestui gen - este mai puţin cunoscut. Genul, care avusese cândva un succes deosebit, a căzut oarecum în desuetudine. Ca atare, când am început să citesc romanul lui Ken MacLeod am fost un pic derutat, ştiind că scriitorul scoţian este un autor de succes al momentului. Am avut apoi surpriza să descopăr că MacLeod începuse să scrie un soi de parodie a romanelor space opera, numai că la un moment dat a început să se ia în serios (ăsta-i riscul parodiilor...) şi a rezultat un soi nou de space opera, care a păstrat caracteristicile principale ale vechiului gen, dar căruia i s-au adăugat şi altele noi, folosindu-se motive ciberpunk şi tehnothriller.
Romanul care ne este oferit de editura Tritonic ne poartă pe diferite planete, într-o lume de după un cataclism cibernetic. Oamenii îşi fac copii de siguranţă şi pot fi reînviaţi după moarte, iar lumea este împărţită între grupări de interese care se luptă între ele ca nişte baroni medievali. Bătălia principală se dă pentru controlul găurilor de vierme, prin care se poate călători dintr-o galaxie în alta. Şi, pentru ca lucrurile să se complice şi mai mult, pe unele planete există artefacte străvechi, de origine necunoscută, a căror stăpânire permite acumularea de noi puteri.
Deci, în general, un roman captivant, cu acţiune trepidantă, plin de intrigi, comploturi, trădări şi lupte. Un roman care se citeşte cu sufletul la gură, care place şi care amuză.
Însă farmecul acestui roman nu este dat de caracteristicile sale space opera, indiferent dacă-s de modă veche sau de modă nouă. Autorul introduce la un moment dat un scriitor, un creator sau un artist, cum vreţi să-i spuneţi, care crează un soi de tragedii shakespeariene. Acest Ben-Ami compune piese de teatru despre Gorbaciov, Che Guevara sau Brejnev, oferind acestor personaje istorice alte trăsături decât cele pe care le cunoaştem noi, contemporanii lor. Tragica poveste a prinţului Brejnev este o combinaţie absolut încântătoare de Hamlet şi Richard al III-lea, cu picături din Regele Lear şi Richard al II-lea. Nu ştiu cât de mult o să vă placă romanul în sine, dar Ben-Ami şi creaţiile sale merită cunoscut, iar frământările sale artistice sunt mai mult decât demne de interes. Aşa că, după opinia mea, avem de-a face cu un autor meritoriu şi cu un roman care chiar merită citit. Vă va amuza, dar va reuşi, în acelaşi timp, să vă dea de gândit.
Ken MacLeod - Vânătorii de fulgere
Traducere - Mihai Samoilă
Editura Tritonic, 2006
UN BLESTEM ŞI UN CAVALER NEÎNFRICAT
Liviu Radu
Dacă exista vreo îndoială cu privire la talentul doamnei Bujold, acest roman a spulberat-o pe deplin. Autoarea dovedeşte, ca în multe alte rânduri, că nu a primit atâtea premii fără să existe motive serioase. Aş enumera câteva: scrie frumos, textele sale se citesc cu plăcere, intriga e captivantă, personajele sunt convingătoare şi - mai ales - trezeşte în noi bucuria lecturii.
Cei care o cunoşteau pe doamna Bujold ca autoare de romane SF vor avea surpriza să o descopere în ipostaza de scriitoare de epopee fantasy. Cu câţiva ani în urmă, când am descoperit ciclul de romane A Song of Ice and Fire, de George R.R. Martin, credeam că în acest domeniu nu se mai poate face nimic. Romanul oferit de editura Tritonic dovedeşte că m-am înşelat. Doamna Bujold îşi foloseşte calităţile proprii pentru a scrie o altfel de epopee, cu nimic mai prejos de cea a lui Martin. Dacă George Martin crea o imagine impresionantă a războiului, pe care-l curăţa de orice eroism romantic, oferindu-ne un echivalent în proză a picturilor şi gravurilor lui Goya, Lois McMaster Bujold foloseşte într-o mai mare măsură - şi, aş zice eu, cu mai mult talent - elementele supranaturale care reprezintă sarea şi piperul unui text fantasy. La acestea adaugă, cu sensibilitatea-i feminină, un dram de romantism, mai multe poveşti de dragoste - asupra cărora nu insistă prea mult, ci doar cât e nevoie ca să justifice anumite elemente ale istorisirii - , şi o lume plină de frumuseţi, plină de viaţă şi teribil de convingătoare, deşi, fiind vorba de un roman fantasy, este o lume în care domneşte supranaturalul.
Romanul debutează neguros, macabru chiar, dar vom descoperi ulterior că acest lucru era necesar construcţiei literare, pentru că vom afla de la început unele amănunte care se vor dovedi ulterior de mare importanţă. Iar autoarea, care cunoaşte foarte bine toate trucurile scriitoriceşti, ne strecoară aceste amănunte în trecere, fără să insiste asupra lor - dar fiind convinsă că avem să le ţinem minte până la sfârşit.
Deci avem un regat asupra căruia apasă un blestem, avem un cavaler care îşi propune să înlăture acest blestem chiar plătind cu viaţa, avem intrigi de curte, asasinate, comploturi, războaie, trădători şi complotişti, ordine mai mult sau mai puţin cavalereşti... Avem o intrigă trepidantă şi câteva personaje pe care le veţi îndrăgi.
Sincer vorbind, am citit cu plăcere romanul şi aştept cu nerăbdare celelalte volume - zice-se că acestea sunt mai premiate şi mai apreciate decât primul.
Lois McMaster Bujold - Blestemul Chalionului
Traducere - Raluca Chirvase
Editura Tritonic, 2007
UN SPIRIT ANALITIC FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU ŞTIINŢA ŞI POPORUL
Liviu Radu
Pe vremuri, când citeam Biblia din curiozitate, m-au mirat faptele de vitejie ale lui Samson, cel care omorâse mii de filistini cu o falcă de măgar. O falcă de măgar este un obiect lung de vreo treizeci de centimetri, care nu prea poate fi folosit ca armă. Spre surprinderea mea, acelaşi lucru îl preocupă şi pe Mircea Opriţă, care concluzionează că, probabil, războinicul biblic folosea o falcă fosilizată de... dinozaur. Pornind de la această idee - foarte SF, de altfel - Mircea Opriţă construieşte un adevărat scenariu şi ne povesteşte tot ce se ştie, se presupune sau s-ar putea spune despre dinozauri.
V-am dat doar un exemplu despre ce se întâmplă în ultimul volum al maestrului Opriţă. De fapt, acest volum este o colecţie de articole publicate înt-un săptămânal bucureştean. Autorul - al cărui spirit enciclopedic, analitic şi umanist ne este bine cunoscut tuturor - atacă diferite teme, posibile subiecte SF sau doar teme de interes pentru orice intelectual, pe care le dezvoltă, le extrapolează şi le îndreaptă spre concluzii neaşteptate.
Subiectele pe care le abordează sunt privite cu seriozitate, chiar şi atunci când sunt tratate cu ironie, iar concluziile sunt, uneori, destul de pesimiste. Numai că, aşa cum umorul şi ironia sa sunt ardeleneşti, molcome şi blânde, nu sarcastice şi şocante, la fel şi pesimismul său este mai degrabă îngăduitor şi plin de înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti. Într-un fel, în această analiză - poate e prea mult spus analiză - a situaţiei actuale, Mircea Opriţă foloseşte mijloacele SF, extrapolând şi exagerând, obţinând finaluri oarecum şocante, pentru a atrage atenţia asupra opiniilor sale, opinii cu care nu putem să nu fim de acord.
Avem de-a face, ca şi în textele sale literare, cu un înţelept de structură umanistă, care ştie multe şi ne împărtăşeşte cu bunăvoinţă din ştiinţa sa. Uneori glumeşte şi ne binedispune, alteori e îngrijorat şi ne îngrijorează şi pe noi, dar, în primul rând, e un povestitor căruia îi place să stea la taclale, precum sătenii la şezători. Un povestitor la o anumită vârstă - nu-i bătrân încă, dar a trecut prin multe, a văzut multe şi ţine minte multe - care simte că are ceva de spus, dar nu-i foarte convins că oamenii lumii acesteia în continuă schimbare îşi dau seama despre ce vorbeşte. Într-o lume în care spectacolul primează asupra înţelepciunii, în care fondul contează mai puţin decât forma, în care biblioteca e mai puţin atractivă decât discoteca şi în care tărăboiul mediatic e mai important decât schimbul de idei, oamenii uită repede, trăiesc clipa şi senzaţiile. Textele lui Mircea Opriţă reprezintă o tentativă de a se împotrivi acestui curent nimicitor. Dar, în timp ce savuram minunata parodie a tentativei unui reportaj cu părinţii lui Gagarin, reportaj făcut în ziua în care primul om a pătruns timid în cosmos, mă întrebam cât de multe cunoaşte tânăra generaţie despre acele vremuri şi cât de mult va fi în stare să aprecieze textul respectiv. Ei, dacă ar fi fost scris în ritm de manea...
Mircea Opriţă - Discoteca din Alexandria
Editura Limes, 2007
MAGIE, MAGICIENI ŞI SF
Liviu Radu
Christopher Priest este un autor cunoscut şi recunoscut în lumea amatorilor de literatură SF, dar se pare că aceasta este prima sa carte tradusă în româneşte.
Citindu-i romanul, m-am întrebat până aproape de sfârşitul acestuia de ce volumul a apărut într-o colecţie SF. Pentru că aveam de-a face cu un roman mainstream bun, scris cu talent, cu minuţiozitate şi părând a fi avut la bază o documentare foarte serioasă. Sigur, romane despre magicieni - în sensul de prestidigitatori, de artişti ai spectacolelor de magie, nu în sensul de vrăjitori - s-au mai scris, dar, de obicei, aceste cărţi aparţineau genului horror sau literaturii fantastice şi mizau, în principal, pe ideea vinderii sufletului. De data aceasta ni se descriau profesionişti serioşi, dedicaţi artei lor, dornici să se afirme şi care munceau din greu pentru asta. Autorul foloseşte chiar un truc interesant, introducând în povestire fragmente din cartea despre magie a unuia dintre eroi. Bineînţeles, ca în orice domeniu artistic, avem de-a face cu rivalităţi, intrigi, orgolii, răzbunări şi mişelii, concurenţă acerbă şi amoruri mai mult sau mai puţin romantice. Trebuie să menţionăm că povestea se desfăşoară, în cea mai mare parte a ei, la sfârşitul secolului al nouăsprezecilea, când spectacolele de magie se bucurau de un succes deosebit, iar artiştii - amintiţi-vă de Houdini, de exemplu - erau adevărate personalităţi publice. Autorul crează un tablou credibil şi impresionant al epocii, iar personajele sunt deosebit de convingătoare.
Deci, acest roman mainstream care ne introduce în lumea aparte a magicienilor părea să nu aibă nici un element SF. Numai că, la un moment dat, lucrurile capătă o cu totul altă turnură. Eroii îşi pregătesc trucurile cu multă seriozitate şi folosesc ultimele descoperiri ştiinţifice pentru a impresiona spectatorii. Cei doi artişti concurenţi hotărăsc nu numai să folosească electricitatea în spectacolele lor, dar şi să apeleze la cunoştinţele lui Nicola Tesla...
În cazul în care cititorul cărţii este unul avizat, acesta va şti că Tesla este nu numai autorul multor invenţii şi descoperiri în domeniul electricităţii, ci şi al unor teorii destul de bizare, teorii pe care Priest le foloseşte cu mult talent, obţinând un roman interesant, captivant şi, mai ales, original.
Christopher Priest - Magicienii
Traducere - Adriana Bădescu
Editura Nemira, 2006
PLOAIE ŞI O ÎNTÂNIRE ÎN LIFT
Liviu Radu
Nu-s mare fan al lui Robinson şi n-am fost foarte încântat de seria Marte în culori, în ciuda multelor premii primite de aceasta. Mi se pare că acest autor nu ştie prea bine ce vrea să spună, că porneşte de la o idee SF interesantă, dar că nu se osteneşte - sau nu-l interesează - să o îmbrace într-o formă literară care s-o pună în evidenţă aşa cum se cuvine.
De data asta avem de-a face cu un roman de dimensiuni mai mici, iar ideea nu este teribil de nouă sau de originală: este vorba de încălzirea globală şi de impactul acesteia asupra oamenilor, în condiţiile în care avem de-a face doar cu avertismente, cu semne prevestitoare, nu cu catastrofe evidente.
În aceste condiţii, Robinson s-a străduit ceva mai mult să creeze personaje şi situaţii care să le caracterizeze. Astfel, autorul insistă asupra vieţii domestice şi a creşterii copiilor, a lucrului la domiciliu şi a manevrelor politice, asupra cercetării ştiinţifice şi a manevrelor prin care firmele mari acaparează firme mici. Aceste aspecte relativ minore şi care nu se încadrează într-o tematică specială - simple frânturi de viaţă menite să dea credibilitate personajelor - dau farmec cărţii şi demonstrează că Robinson este un scriitor cu un simţ dezvoltat al observaţiei şi care ar fi putut să facă o carieră destul de frumoasă şi ca scriitor mainstream.
Mai merită menţionată povestea călugărilor tibetani care şi-au construit un stat pe o insulă inundabilă undeva, la graniţa Indiei cu Bangladesh-ul, şi care au trimis o ambasadă în Statele Unite, pentru a avertiza omenirea asupra pericolului creşterii nivelului mărilor. Şi un scurt intermezzo sentimental, cu două persoane care se cunosc într-un lift rămas în pană şi care, în ciuda evidentei atracţii resimţite, nu fac schimb de nume şi de numere de telefon, reuşind să se regăsească doar întâmplător...
Avem deci de-a face cu o carte în care avem câte un pic din toate şi care poate să placă - în funcţie de gustul fiecăruia.
Kim Stanley Robinson - 40 de semne de ploaie
Traducere - Mihai Samoilă
Editura Tritonic, 2006
ÎNTÂLNIRE DE GRADUL TREI
Liviu Radu
Fraţii Strugaţki sunt cunoscuţi şi apreciaţi în întreaga lume pentru opera lor. Ca atare, iniţiativa editurii Paralela 45 de a le publica lucrările este demnă de laudă.
Cei doi autori ruşi au avut, ca preocupare constantă, tematica contactului între civilizaţii. După cum cititorii români cunosc din Picnic la marginea drumului, opinia fraţilor Strugaţki este că asemenea contacte nu au nici un rezultat, diferenţele dintre oameni şi alte fiinţe inteligente fiind prea mari, culturile respective fiind prea diferite.
În Piciul avem de-a face cu un caz similar. Aventura unui grup de cosmonauţi, care cercetează o planetă în vederea amenajării ei, începe în condiţii ciudate, prin apariţia unor sunete obsedante, plânsete de copil şi alte lucruri de acest gen care pot sugera halucinaţii şi alte forme de nebunie. Apoi, toate aceste semne bizare se materializează şi cosmonauţii se întâlnesc cu un copil - fiul unor pământeni care murriseră în urma prăbuşirii pe planeta aceea. Evident, copilul acela, care îşi pierduse părinţii la scurt timp după naştere, fusese crescut de nişte făpturi nepămîntene. Orice încercare a cosmonauţilor de a lua legătura cu acele făpturi este sortită eşecului.
Contactul cu extratereştrii se face indirect, prin intermediul piciului. Cititorul îşi dă seama curând că piciul este o fiinţă hibridă, o unealtă a extratereştrilor, folosită fără să-şi dea seama. Discuţiile copilului cu cosmonauţii - care îmbină rămăşiţele umane ale acestuia cu intenţiile extratereştrilor de a cunoşte cât mai mult despre oameni - sunt extrem de interesante, pentru că autorii încearcă să discearnă ce ar putea să conteze ca elemente de interes în contactul dintre civilizaţii. Avem, într-un fel, cu o căutare a esenţei omului, cu o tentativă de a compune această esenţă din elemente cât mai simple.
Acest roman - despre care fraţii Strugaţki au spus că le este cel mai drag - se dovedeşte a fi, ca multe alte scrieri ale acestor autori sovietici, un manifest programatic indirect al unui umanism apolitic, care n-are nici o legătură cu societatea comunistă în care au trăit cei doi scriitori. Ca atare, valoarea scrierilor lor transcende timpul şi zona geografică.
Arkadi şi Boris Strugaţki - Piciul
Traducere - Valerian Stoicescu
Editura Paralela 45, 2006
O LUME DE DUPĂ CASTASTROFA NUCLEARĂ
Liviu Radu
John Wyndam poate fi considerat un clasic al genului şi e de mirare că la noi nu este suficient de cunoscut. Editura Leda ne oferă unul dintre romanele sale cu un subiect de acum clasic - societatea de după catastrofa nucleară, în care regulile de comportare au fost transformate în norme religioase, iar teama de mutanţi a devenit o isterie asasină.
Sigur, soluţia este extrem de simplistă, gândirea religioasă nu se reduce doar la interdicţii şi tabu-uri, iar cine crede asta dovedeşte că nu cunoaşte mare lucru despre esenţa religiei. Însă, în acelaşi timp, este evident că nu putem să respingem aprioric posibilitatea unei asemenea deviaţii intelectuale. Wyndham ne descrie o viaţă rurală care, după elementele de identificare pe care le strecoară în conţinutul poveştii, se desfăşoară undeva, în partea de sud a Canadei de astăzi. După cum este normal într-o societate agricolă, puritatea genetică a plantelor şi animalelor este foarte importantă, orice mutant fiind considerat dăunător şi fiind distrus imediat. Prin extrapolare, regula este extinsă şi asupra oamenilor, fiecare copil nou născut fiind cercetat şi autorizat de inspectori au autorităţilor.
Trebuie să subliniem primul punct slab al romanului: aceşti inspectori şi controlori trebuie să fie finanţaţi de cineva, regulile respective trebuie să fie impuse de un organism oarecare. În carte ei apar din senin, autorul este interesat mai mult de aspectele morale (cu caracter evident ateist) decât de stabilirea detaliată a criteriilor de funcţionare a societăţii respective.
În această societate apar mutanţi mai greu de detectat, pentru că din punct de vedere exterior nu se deosebesc prin nimic de cei din jur. Numai că aceşti tineri aparent normali pot comunica telepatic între ei, ba chiar, la un moment dat, cu telepaţi aflaţi tocmai în Noua Zeelandă.
Aici apare, după opinia mea, al doilea punct slab al romanului: oamenii obişnuiţi sunt descrişi ca fiind mărginiţi, plini de defecte şi cu tendinţe asasine, în timp ce mutanţii sunt personajele pozitive, fără că acest lucru să fie demonstrat în vreun fel. Peste ani, vom regăsi acest punct de vedere în Cerşetori în Spania, de Nancy Kress, justificat la fel de mult - adică de loc - conform credinţei materialiste de la sfârşitul secolului al nouăsprezecilea care spunea că orice schimbare înseamnă dezvoltare. Din nefericire, ştiinţa a reuşit să afle ceea ce bunul simţ spusese mai demult, că nu orice schimbare e un lucru bun şi că nici stagnarea nu-i întotdeauna pozitivă. Aşa că, în ciuda faptului că Wyndham îmi place în general, romanul actual mi se pare hibrid, având partea literară bine construită, dar bazată pe o ideologie simplistă şi fără fundamentare.
John Wyndham - Crisalidele
Traducere - Sorin Voinea
Editura Leda, 2006
SOMNUL IELELOR
Györfi-Deák György
Era normal ca Liviu Radu, traducătorul lui Abraham Merritt, Gordon R. Dickson şi Neil Gaiman, fan declarat al lui Terry Pratchett şi Roger Zelazny, să scrie şi un roman fantasy, după „Triptic”-ul de debut (1999), thrillerul „Spaime” (2004) şi îndrăzneaţa ucronie „Opţiunea”, căreia nici acum, după patru ani de la apariţie, nu mă pot hotărî să-i aplic eticheta de SF. E cu totul altceva decât s-a scris la noi şi cândva va conta ca atare.
„Waldemar” ar putea fi o replică, un răspuns la cererea crescândă din partea publicului hrănit de „uzina de vise” de la Hollywood cu desprinderi din ce în ce mai pronunţate de realitate, înfruntări eroice între forţele Răului (călare pe cai negri, balauri, olifanţi sau în care de luptă trase de urşi polari) şi ale Binelui (mai slab dotate, dar tare în credinţă şi foarte hotărâte să învingă): „Stăpânul Inelelor”, ciclul Narniei, Eragon, „Earthsea” în viziunea Hallmark, saga Harry Potter, iar acum, de Crăciun, „Busola de aur”, ecranizarea primului volum din trilogia lui Pullman, „Materiile întunecate”.
În genul SF, filonul credinţelor populare a fost prospectat de I. C. Vissarion, Vladimir Colin, Bogdan Ficeac, Rodica Bretin, Constantin Cozmiuc ş.a. În fantasticul eroic, o primă tentativă de apropiere a lui Tolkien de lumea credinţelor româneşti a fost făcută de Catinca Ralea în 1975, dar eforturile ei n-au fost apreciate nici de critică, nici de editori. Dat fiind contextul, iniţiativa lui Liviu Radu e singulară şi îndrăzneaţă.
Cartea surprinde în primul rând printr-o nelămurită clarvedere. Să notăm că ea a apărut în librării la sfârşitul toamnei, când n-am fi bănuit apariţia multora dintre evenimentele pe care le voi pomeni în continuare. Acum, la început de An Nou, vedem cum conicul Zuna, muntele sfânt al Ielelor, cu „dimensiunile acelea exagerate, împreună cu risipa de strălucire şi culoare”, pare o copie leită a bradului Millennium din buricul Bucureştilor, „cel mai înalt pom de Crăciun din Europa”. Lumea pricolicilor este luminată de un soare portocaliu, culoare atotprezentă pe acest teritoriu al fărădelegilor. Ca tacâmul să fie complet, pe Waldemar îl cheamă Ciorbă în acte. E un nume cu efect de bumerang, atribuit personajului principal cu mult înainte de scandalul caltaboşilor şi damigenelor cu pălincă trimise miniştrilor agriculturii. Spre deosebire de sicofantul dâmboviţean, personajul principal din romanul lui Liviu Radu este fiul adult al unui celebru pilot erou. Omul, asemenea tuturor românilor rămaşi în ţară, trăieşte un puternic sentiment de frustrare, de care încearcă să scape mergând la munte. Aici e prins în hora Ielelor şi dus pe Celălalt Tărâm.
Nu voi polemiza acum pe tema reprezentării Ielelor ca nişte femei fără sex (sau cu sexul situat într-o altă dimensiune), lipsite până şi de şansa unei partenogeneze mai exotice (ce barba lui Wilwur! ele se înmulţesc ca protozoarele, prin diviziune), câtă vreme în basmul popular e suficient să furi haina unei zâne şi apoi poţi să dispui după pofta inimii de ea, legătură perfect compatibilă genetic, din care rezultă feţi-frumoşi puşi pe fapte mari. În fapt, tema dragostei dintre oamenii muritori şi fecioarele elfe a fost magnific tratată de Tolkien, merită să fie încercate şi alte abordări. În plus, scriitorul face o diferenţă clară între elfi şi Iele, aflăm de la sfatul de taină unde demonii şi pricolicii pun la cale cum să declanşeze ostilităţile.
În lumea paralelă, Waldemar devine sclavul fermecătoarelor Aloonya (una dintre Ielele deosebit de puternice) şi frustarea de fiu trăitor în umbra tatălui se transformă de această dată într-o imposibilă împlinire în plan sexual. Există aici o trimitere explicită către basmul eminescian „Miron şi frumoasa fără trup”. Insatisfacţia erotică e bine ţinută în frâu şi direcţionată în chip cavaleresc către faptele de arme din lupta împotriva diabolicilor inamici, fapt bine surprins pe excelenta copertă realizată de Alexandra Bardan, unde se vede un pumnal care are ca mâner un tors bărbătesc. Ielele, cu toate înzestrările lor superioare, trăiesc ca dacii dinainte de poposirea celţilor în Ardeal, într-un fel de epocă a bronzului. Ele se apără ca şi călugării budişti, folosind bastoane - în cazul de faţă, metalice. Nu cunosc nici arcul, nici praştiile, cu atât mai puţin armele de foc. Cum nici o fiinţă din Celălalt Tărâm nu poate atinge fierul, un banal cuţit de vânătoare devine o armă de temut, un element din arsenalul magic în stare să provoace răni cumplite doar prin simpla atingere.
Regatul Ielelor, unde domneşte un personaj desprins dintr-o baladă de Goethe, constituie un peisaj strident, o îngemănare de culori contrastante şi de elemente baroce. Liviu Radu creează şi vizualizează un mediu de o cromatică extremă, domolită doar de nisipurile terne de la graniţa cu primejdia, o mai veche obsesie a autorului, tratată iniţial în cheie fantastică („Spre Ierusalim”, „Scrisori din fortul de la capătul imperiului”), reluată acum în registrul eroic. Ielele prezintă şi ele trăsături contradictorii, uneori sunt infatuate şi distante, alteori pălăvrăgesc ca nişte precupeţe în piaţă. Le place să-şi tortureze prizonierii şi o fac cu o satisfacţie vădită. În ciuda aspectului semidivin, nu manifestă o grijă exagerată faţă de curăţenia trupească, dorm printre cadavrele de pe câmpul de bătălie. De altfel, după ce Tolkien ne-a obişnuit cu imaginea elfilor de-a pururea străjeri, însăşi ideea de somn al Ielelor devine surprinzătoare (de aici opţiunea pentru titlul de mai sus, pe care sperăm ca somnolenţa zeţarilor să nu-l transforme din „Somnul inelelor” în „Domnul inelelor”).
După victoria împotriva invadatorilor, Waldemar împărtăşeşte soarta lui Winston Churchill. După ce i se promite că ar putea deveni asemenea Ielelor, el se trezeşte singur, în lumea reală, abandonat în poiana de unde fusese răpit iniţial. Există totuşi o posibilitate de reîntoarcere şi sperăm ca ea să fie exploatată într-un volum viitor. În mod sigur, toţi cititorii vor cere o continuare, iar Liviu Radu posedă suficiente resurse creative ca să definitiveze o primă sagă eroică sută la sută românească.
Liviu Radu - Waldemar
Tritonic, Bucureşti, 2007
NOAPTE DE COŞMAR
Györfi-Deák György
„Noaptea oraşului ilustrat” de Victor Martin surprinde de la prima pagină, deoarece şterge cu buretele o bună parte din cele păţite de Albert Hosman în romanul precedent, „Elogiul muncii de partid” (Editura Sitech, Craiova, 2004), unde eroul principal căutase registratura ca să-şi înregistreze fiul nou-născut, dar nimerise din greşeală o altă uşă şi ajunsese pe o navă cosmică trimisă pe planeta Ioza, printre călătorii care aveau sarcina să înfiinţeze un partid politic şi să câştige alegerile.
Iată-l pe Albert Hosman jucându-se acum cu ideea că este zăpăcitul de Albert Hosman care nu ştia cum funcţionează duşul din cuşetă, prin urmare a fost ajutat de o activistă blondă, tânără şi săritoare, pentru că membrii de partid trebuie îndrumaţi, ba chiar impulsionaţi când dau de greu, un episod menit să sublinieze legătura dintre dictatură şi sexualitate: „Dacă nu la sex, la ce să te gândeşti într-o dictatură? m-ar întreba retoric, continuând cu faptul că sexul nu mai poate fi controlat de poliţia politică, fiind promovat de aceasta, ca o compensare a faptului că viaţa şi proprietatea nu pot fi garantate”.
Găsim aici, cuprins într-o singură frază, rostită într-o conversaţie aparent banală cu asistenta medicală de pe holul maternităţii, formulat cu o înşelătoare lejeritate, un principiu utilizat de George Orwell pentru a dinamita relaţiile umane din „1984”: „Între abstinenţă şi ortodoxia politică este o legătură profundă. Pentru că, altminteri, cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţă motrice. Atracţia sexuală este o primejdie pentru Partid şi atunci Partidul a pus-o la lucru în folosul său propriu.”
Orwell n-a făcut decât să exagereze o idee a predecesorilor săi. Autorii „celor mai anormale lumi posibile”, de la Evgheni Zamiatin şi Aldous Huxley încoace, au desfiinţat familia şi au înlocuit-o cu promiscuitatea, ca o modalitate de a izola indivizii, în vederea unui control strict al comportamentului uman. La rândul său, Victor Martin înclină să brodeze pe marginea acestei teme. În prima carte, Albert Hosman e un bărbat căsătorit, proaspăt tată, un om obişnuit să îndure toanele soacrei numai şi numai de dragul soţiei. Familist convins, el doreşte democraţie, deoarece în democraţie nu numai că poate să aleagă după pofta inimii (bineînţeles, în funcţie de oferta existentă), ci i se permite să refuze orice, chiar şi să nu se vâre cu blonda respectivă în cabina de duş, „din raţiuni de partid”. Iată însă că în volumul secund, după experienţa iozană, el cedează în faţa interlocutoarei sale, o femeie măritată, dar de la un partid care „protejează sexul”, deci care e gata „să-şi asume orice sarcină”.
Vocea auctorială şugubeaţă domină o bună parte din „Noaptea oraşului ilustrat” şi persiflează clişeele utilizate anterior, polemizează cu personajele, delimitează, explică, nuanţează. În mod surprinzător, jocul de-a creatorul şi creaţia evită monotonia argumentelor şi teoretizărilor întinse pe câteva pagini şi, prin folosirea inteligentă a unor ghiduşii, transpune subtextul pe un nivel superior. Construcţia romanescă devine una multidimensională, dinamică. De altfel, titlul m-a dus imediat cu gândul la volumul de povestiri scris de Ray Bradbury, „The Illustrated Man”, unde eroul principal e un bărbat cu pielea la fel de pictată ca şi înspăimântătorul harponier Queequeg din „Moby Dick” de Herman Melville. În cazul nostru, Dieter Slom, „căpitan al Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor”, a avut iniţiativa de a provoca vânătăi „ornamentale” invizibililor iozani, populaţia originară de pe planeta Ioza, ca să nu se împiedice la tot pasul de ei şi, dacă tot i-a luat la ochi, ca să-i exploateze sexual. Întrucât capul şi faţa victimelor sunt acoperite de plăcuţe osoase, echimozele sunt provocate „pe picioare, fese, pubis, burtă, piept, pulpe”. Iozanii sunt însemnaţi ca vitele, apoi sunt folosiţi ca jucării erotice de nevestele notabilităţilor, iar în momentul când nu mai fac faţă poftelor sau ştiu prea multe, sunt omorâţi şi înlocuiţi cu exemplare tinere, puternice, neştiutoare.
Atmosfera pseudo-hormonală creată în unele pagini ţine treaz interesul cititorului, deoarece sugerează o perversitate permanentă, care, în fapt, rămâne doar o caracteristică a politicii. În mod surprinzător, multe dintre personajele aflate la cheremul unor ofiţeri sau lideri de partid interesaţi în special de binele propriu sunt, în adâncul sufletelor, nişte Abrahami vieţuitori în Sodoma.
Vorbind despre „Elogiul muncii partid”, criticul şi istoricul literar Mircea Opriţă spunea: „Satira lui Victor Martin e senină, de om care ştie să se amuze pe seama ţintelor sale; ea cheamă frecvent anecdoticul între instrumentele menite s-o îmblânzească. În măsura în care se poate deduce un fir narativ, acesta se desfăşoară lejer printre calupurile de dialog, ca o panglică de scotch care adună cu lipiciul ei vorbe de duh, calambururi inteligente, situaţii comice, fabule năstruşnice, interesante în sine, dar parazitare într-un context care şi aşa nu străluceşte prin dinamism”.
„Noaptea oraşului ilustrat” este un pas înainte, o învingere a tentaţiei de a scrie un „Albert Hosman revine” ori un „Albert Hosman Reloaded” (finalul ne rezervă o întorsătură tip „The Matrix”). Victor Martin continuă să glăsuiască aforistic, dar de această dată nu foloseşte „vorbele de duh” de dragul producerii unor pocnete voioase de bici, ci ele sunt împletite în dialoguri, devin argumente, nasc sentinţe, lasă urme adânci în sufletul nostru de oameni care trăiesc în România postdecembristă, ne ajută să ne identificăm cu personajele şi să ne întrebăm de ce a trebuit să credem vreme de douăzeci de ani brucanieni în apariţia unui om providenţial? Satira împinsă la limita tragicului reafirmă rostul literaturii de a deveni o oglindă în care realitatea se reflectă distorsionat, un scut lustruit prin care putem privi chipul hâd al Meduzei, fără teama de a rămâne împietriţi.
Victor Martin - Noaptea oraşului ilustrat
Editura Autograf MJM, Craiova, 2007
TRADUCEREA TRADUCERILOR
Victor Martin
Traducerile fac victime. Mai ales în domeniul science-fiction-ului. Multitudinea de mici festivaluri şi târguri de carte din Occident şi S.U.A. dau iluzia multor editori români că premiile primite reprezintă garanţia valorii; poate a valorii în bani. Piaţa de carte science-fiction s-a umplut de traduceri-fluviu, la baza acestora stând confuzia între romanul „comercial” şi cel „subţirel”. După modelul manelelor, compilaţii ale unor voci detestabile, grefate pe melodii vechi, de excepţie, au apărut romane SF diluate, tip „manea”, lucrări lipsite de originalitate, conţinând idei extrase din surse mai vechi.
Acesta e modelul vestic. El păcăleşte mulţi autori români, care, în lipsa banilor pentru tot felul de premii, recurg la publicitatea agresivă; cei care au posibilităţi materiale şi morale.
Unul dintre autorii cu posibilităţi este George Lazăr, conducător de ziar local şi, mai nou, de revistă care publică traduceri SF; mai prăfuite sau mai puţin prăfuite. Cu o execepţie, o proză mai mult decât slabă, apărută în primul număr al „colecţiei”; a susnumitului, desigur.
Domnul Lazăr a publicat romanul cu titlul „românesc” „America One”; cu imaginaţia moştenită, cum spune, de la înaintaşi, i-a făcut lansare la teatrul de păpuşi, după „un scenariu adecvat”, deci prestabilit, menit să mimeze spontaneitatea, cu fascicule laser, discursuri prieteneşti, costume de carnaval, ca în „Chiriţa”, reclamă, desigur, în cotidianul propriu şi altele.
Cartea a apărut la „Tritonic”, o editură bazată, ca majoritatea editurilor din România, mai mult pe traduceri. Ca român, poţi publica la o astfel de editură dacă eşti prieten cu patronul sau cu vreun redactor de carte.
Până pe la mijlocul textului, am fost tentat să mă gândesc la influenţa lui Kim Stanley Robinson asupra domnului Lazăr. Robinson a luat ca pretext terraformarea planetei Marte, idee destul de subţire, pentru a povesti tot felul de lucruri pe vreo 3000 de pagini. Şi ideea românului George Lazăr e subţire: Pământul după inundaţiile catastrofale generate de încălzirea globală. Sunt cărţi-fluviu şi, prin formatul lor mai îngust, romane-cărămidă. Domnul Lazăr se întinde pe doar căteva sute de pagini, dar ne promite mult mai mult decât atât; să-şi vadă cartea ecranizată.
Ce nu înţelege domnul George Lazăr e faptul că, premiată sau nu, cinematografia românească se înscrie în contextual mai larg al declinului general al cinematografiei mondiale. În urmă cu 20 de ani, filme terne ca „Moartea domnului Lăzărescu” sau „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” erau la tonă; „Filip cel bun” sau „Mere roşii”, de exemplu. Dacă cinematografia mondială e în colaps, nici SF-ul mondial nu se simte prea bine. Acesta se autoplagiază până la autodevorare; premiile la kilogram sunt o iluzie pentru cititorul român, mai ales tânăr, care nu a avut timp să citească marii clasici ai literaturii science-fiction.
Ce nu ştiu foarte mulţi scriitori de azi e faptul că nu scrii cărţi doar pentru că îţi propui acest lucru. Pentru că ai condiţii materiale şi morale de publicare, nici atât.
În tendinţa lui disperată şi obedientă de a se face cunoscut în străinătate, înainte de a fi recunoscut în ţară, autorul romanului „America One” are dreptate, „trăim într-o cultură minoră”. Ce nu înţelege? Faptul că nu cultura e minoră, ci nivelul cultural actual. Nici o cultură nu e minoră, oricât de mic ar fi un popor. Evreii au o cultură mare, acolo, la ei acasă. Cultura e minoră când e formată din reprezentanţi nereprezentativi. Un popor rezistă mai bine prin cultură decât prin economie; popoarele sărace înalţă catedrale.
Domnul Lazăr scrie, aşa cum singur afirmă, pentru piaţă. Pentru care piaţă? Nu trebuie să se îmbete cu apă chioară; în cantitate mare, şi aceasta e nocivă.
E simplu să trăieşti şi să gândeşti forţat internaţionalist. Faptul că un amărât de 1 % vorbesc limba română nu trebuie să ne sperie. Dacă e ceva de tradus, ne traduc ei, străinii. Numele nu contează; doar renumele. Dacă încerci să-ţi construieşti celebritate din cărţi de joc, te minţi singur. Dacă nu eşti apreciat în ţara ta, America nu te ia în braţe. Uniunea Europeană ne tot explică acest lucru, iar noi ne facem că nu înţelegem acest coşmar; fugim de el către Vest, ca pe vremea odioasei sale soţii, în loc să fugim în science-fiction-ul adevărat.
„Românul nu încearcă să răspundă la întrebări existenţiale”, ne spune autorul. Corect. Am aflat ce nu face românul; nu am aflat ce face. Problema cititorului nu e dacă avem oameni de calitate în SF, ci dacă avem oameni care să discearnă între valoare şi nonvaloare, astfel încât să creeze un public care să-i deosebească pe cei ce ştiu de cei ce se prefac că ştiu ce e bun şi ce e rău în science-fiction.
Deocamdată, publicul manelizat ia din Oceanul Atlantic de maculatură românească doar ce i se spune, adică reclamă agresivă, copertă occidentală, format trendy, titlu derutant şi răsunător etc., adică ambalajul.
Dacă vă duceţi la o tipografie, veţi constata că o carte fără conţinut, adică având foile albe, costă cât o carte cu filele acoperite de o poveste, SF sau de alt tip.
Un film după „America One” iese din start mai prost decât orice variantă a lui „Waterland”.
După un episod în care este descrisă traversarea Oceanului Atlantic pe sub Pământ mi-a venit în gând Jules Verne, un autor interesant la vârsta căutărilor mai mult ştiinţifice, adică între 10 şi 16 ani. În plus, slujitorul anticipaţiei franceze, nu numai că e depăşit, dar e şi arhicunoscut; n-ai cum să-l imiţi. Dacă o faci, ori o faci accidental, dând dovadă de stilistică deficitară, ori o faci înadins, dând dovadă de gol în cultură.
„America One” e un roman ce pare scris de Jules Verne, dar e foarte diluat. Găselniţa cu tunelul e la fel de banală ca drumul la Lună cu ghiuleaua.
La vremea lor, Verne şi Wells puteau debita aberaţii ştiinţifice de tipul „călătoriei spre centrul Pământului” sau al unui ”om invizibil”, dar cărţile aveau idei valabile doar atunci şi, cum s-a văzut, transpuse, mai târziu, în realitate. Cine nu aduce lucruri noi în SF, nici măcar la nivel stilistic, poate să atragă atenţia asupra lui, pe moment, prin lansări la târguri de carte, postări pe Internet sau cronici prieteneşti, dar gloria asta durează o secundă.
Editorul consideră acest roman ca fiind un thriller SF, pentru a-l putea băga în colecţia „Ficţion.ro”. La „cererea expresă a autorului”. Romanul nu e deloc un thriller. Science-fiction, nici atât.
Mai degrabă pot fi considerate thriller-e SF romanele lui Isaak Asimov, din cauza caracterului pseudo-poliţist, dar, ah, ce încântare! Acestea spun ceva. Te ţin în priză până la sfârsit. Nu te adorm.
Toate vechi şi nouă toate, dar, dacă nu cu aceleaşi mijloace tehnico-literare, măcar nu cu instrumente primitive să trateze românii noţiunea de thriller. Nu are nici un rost să redescoperim America; e de ajuns să ne-o imaginăm. America nu e o ţară cât un continent; e un concept. Nu trebuie să mai aşteptam americanii, să ne înveţe arta scrisului, iar dacă îi asteptăm, nu trebuie să-i aşteptăm pe cei imaginaţi de strămoşii noştri; sau nu aşa.
Fără ironie, fără aluzii, fără gadgeturi etc., sarea şi piperul oricărei literaturi americane de valoare, ce mai rămâne din biata literatură de peste orice ocean? Ştiu că e mai uşor să-l pastişezi pe Robinson, tatăl terraformării planetei Marte, dar benefic ar fi să ai talentul de a crea un personaj credibil şi o atmosferă demne de condeiul lui Defoe, tatăl adevăratului naufragiat Robinson.
E foarte bine că editura face reclamă agresivă, dar, dacă îl păcăleşte de prea multe ori pe căinele lui Pavlov, se trezeşte că acesta nu mai înghite nici lucruri de valoare. Totul e în detrimentul genului science-fiction. În urma unei astfel de politici editoriale, tot mai mulţi cititori ajung să afirme că „SF-ul nu merge”.
Eu aş spune că romanul acesta e o distopie, dar foarte diluată.. Şi foarte departe de distopia lui Mordecai Roshwald despre un eventual război atomic, care are încărcatură emotională şi azi, sau „1984”-ul lui George Orwell, de exemplu, care ne demonstrează că n-a murit comunismul dictatorial. La aceştia, comercialul a venit firesc, n-a fost forţat. Încălzirea globală evocată de George Lazăr nu poate duce decât la mutaţii genetice, care să facă specia umană să evolueze. Ontogenetic, nu literar-artistic.
Dacă despre puţine cuvinte de geniu se poate vorbi la infinit, despre o mare de cuvinte goale se pot spune prea puţine.
O distopie, utopie, ucronie sau ce-o şi-o mai fi considerând autorul scrierea, aceasta trebuie să se înscrie într-un context istoric. Orwell a fost bine primit de publicul speriat de „războiul rece”, Roshwald a fost bine primit de publicul speriat de iminenţa declanşării unui conflict atomic. De ce ar fi speriat publicul de o glaciaţiune pornită cu zeci de mii de ani în urmă, care, insesizabil, continuă şi azi? Să ne transforme în oameni.
Cartea nu e nici măcar slăbuţă; mai rău, e convenţională. E comercială, dar în sens negativ, ca la TV, unde reclamele merg cât timp sunt plătite. Cu toate că a beneficiat „numai de cronici favorabile”, după ce termini de citit un roman ca acesta, simţi nevoia să-l faci cadou unui duşman. Cum nu poţi şti cine îţi e prieten şi cine duşman, poţi să-l dai oricui.
Un astfel de autor nu trebuie încurajat; ajunge mare şi deturnează sensul real al literaturii SF în cine ştie ce direcţie. Când omul recidivează în rău, îşi pierde până şi obiceiul de a-şi cere scuze.
George Lazăr - America One
Editura Tritonic, 2007
PRO-GRESII
IMPRESARUL, VIS FRUMOS SAU COŞMAR?
Victor Martin
Într-o revistă literară, un redactor de la o colecţie de cărţi cu profil science-fiction, fantasy şi horror lansează ideea utilităţii apariţiei, şi în România, a meseriei de agent literar sau, cu altă denumire, de impresar. E adevărat că ne-ar trebui şi nouă oameni care să se ocupe de promovarea şi vânzarea cărţilor, dar sunt absolut sigur că nu avem condiţiile necesare apariţiei unei astfel de îndeletniciri.
În primul rând, nu avem teren de joc. Piaţa distribuitorilor şi vânzătorilor de carte e atât de atomizată, încât căutarea unei cărţi devine o aventură. Dacă la cunoscătorii fenomenului SF românesc această aventură se poate sfârşi cu bine, la marea masă a ceea ce numim “generaţiile viitoare” aventura e de-a dreptul absurdă. Foarte mulţi nu ştiu nici măcar care sunt diferenţele dintre science-fiction, fantasy, heroic-fantasy, horror, cyberpunk, ucronie, utopie, distopie sau space-opera. Acest lucru nici nu e prea grav, în orice gen, subgen sau categorie o carte bună rămânând o carte bună. Necazul e altul: cititorii sunt atât de neiniţiaţi încât nu discern între calitate şi maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate, din lipsa reperelor.
Revistele literare pot face oficiul de educaţie a publicului, dar sunt atât de multe încât îţi trebuie şapte vieţi să le răsfoieşti pe toate, pentru a găsi ce îţi trebuie. Dacă ştii ce îţi trebuie.
Mulţimea publicaţiilor nici nu este cel mai mare rău posibil. Un rău mult mai mare e faptul că majoritatea publicaţiilor, electronice sau pe hârtie, radiourilor şi televiziunilor se ocupă de mainstream, considerând science-fiction-ul un gen minor, urât mirositor pentru nasurile subţiri ale criticilor noştri literari, zaharisiţi, indiferent la ce vârstă.
Nimeni nu vrea să-şi pună problema superiorităţii science-fiction-ului faţă de ceea ce putem numi chiar “literatură de drept comun”; sau nu poate.
Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. În primul rând, aceste târguri s-au înmulţit peste măsură, încât nimănui nu-i convine să alerge ca nebunul de la o locaţie la alta.
În al doilea rând, din mulţimea târgurilor de carte, nu iese nici unul deasupra, să poţi spune că are notorietatea Târgului de Carte de la Frankfurt. Notorietatea unui târg e dată de perenitate, de calitatea cărţilor prezentate şi, mai ales, de calitatea celor ce promovează cărţile, impresari sau agenţi literari. La noi, târgurile şi târguleţele cu aer provincial, gaudeamusurile, asocierile de editori, tipografi, patroni sau autori, apar şi dispar meteoric. Cărţile sunt bune doar în accepţiunea unor patroni, editori sau redactori de carte diletanţi, aflaţi la începutul începutului; ei privesc fenomenul ca lăutarul, cam după ureche. Ce le place lor, spun că e sfânt.
Să luăm un singur exemplu, al celui care a lansat ideea impresariatului artistic privat la români; după noianul de cărţi străine editate, mai mult sau mai puţin reuşite, omul a vrut cu tot dinadinsul să promoveze, discriminatoriu, mai mulţi tineri. Şi i-a promovat, dar lipsa culturii SF l-a făcut să nu ştie că scrierile acestora sunt simple calchieri ale unor traduceri, deja apărute prin reviste sau almanahuri.
Lansările de carte nu reprezintă nici ele o soluţie. Se lansează autori, nu cărţi. Şi chiar mai rău: fiecare editură îşi lansează autorii agreaţi şi publicaţi de ea, pe criterii de gaşcă.
Nu se prea citeşte; pe de o parte, publicul e neformat, iar pe partea cealaltă, nu are cine să-l formeze. Din acest cerc vicios, dacă poate ieşi, impresarul preferă banul. Cum feed-back-ul ban-calitate se formează extrem de greu, fiind, deocamdată, haotic, nu văd nici utilitatea, nici posibilitatea, apariţiei meseriei impresarului. Cea a apariţiei industriei impresariatului, nici atât.
Am văzut lansări de carte unde nimeni n-a fost interesat să cumpere vreun exemplar. Publicul vine, bea cafea, răcoritoare, vreo băutură alcoolică, mănâncă sărăţele sau fursecuri şi pleacă; dacă primeşte cartea cadou şi nu o aruncă la coşul de gunoi, o transformă în suport pentru ibricul de cafea. Si publicul vine doar dacă e invitat preşedintele ţării sau vreo altă somitate, aşa, de curiozitate sau până stă ploaia, să poată pleca acasă.
Nu există agenţi literari şi nici nu vor fi prea curând în Romania. Ca să fii promotor al cărţilor altora trebuie să cunoşti fenomenul literar SF în profunzime, să ai timp pentru asta şi să fii mai destept decât scriitorul promovat. Nimeni nu are aceste trei calităti, atata timp cât fiecare se zbate să părăsească nenorocita asta de stare de sărăcie românească, materială şi morală. Starea de sărăcie poate fi părăsită doar prin părăsirea Romăniei, dar, odată ajuns departe, intri în altă masină de tocat nervi, specifică altor locuri. Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp.
La noi, impresarul se confundă cu scriitorul. Mulţi, deoarece au scris câte ceva, au ajuns, conjunctural, redactori de carte şi, în virtutea atribuţiilor de serviciu, sunt obligaţi să facă şi muncă de promoţie, fără să aibă nici o vocaţie. Şi mai mulţi, deoarece au fost angajaţi în funcţie de promovare, reclamă şi publicitate, se apucă şi ei să scrie şi, dacă tot sunt la serviciu, îşi promovează şi propriile cărţi. Primii sfârşesc prin a se crede impresari, iar ultimii prin a se crede scriitori.
Deocamdată, toată lumea se pricepe la scris şi toată lumea se pricepe la munca de promoţie şi impresariat, de-a valma.
Condiţiile apariţiei impresarului sunt aceleaşi ca pentru apariţia oricărei alte meserii: economice, politice, culturale, sportive, filozofice, literare sau de orice alt fel. Cum acestea se găsesc la nivel submediocru, eventualii nostri impresari vor fi tot submediocri. Dialectic, cantitatea din ce în ce mai mare, duce la un salt calitativ, dar aici nu vorbim de dialectică. Vorbim direct de calitate şi, mai ales, de receptarea ei drept calitate. Lucru de calitate nu există dacă nu este receptat ca atare. Cei ce pozează azi în agenţi literari sunt în situaţia plugarului care mână vitele cu sceptrul regal; ei nu au cum să înţeleagă ce ţin în mână, o bâtă sau un sceptru nobiliar.
N-a fost nici un paradox faptul că, în comunism, se citea mai mult. Se citea din plictiseală, orice, de la cap la coadă, fără nici un discernământ, situaţia fiind asemănătoare cu navigarea pe Internet, fără nici o direcţie şi fără nici un sens. Criticii de atunci au creat emuli de aceeaşi valoare îndoielnică, promotori ai aceluiaşi fel de maculatură. Greu se va ajunge la un cerc concentric cu diametru mai mare, atâta timp cât nici traducerile publicate nu sunt mai breze. În loc să ne ridicăm la înălţimea unor culturi science-fiction traditionale, vindem publicului ceea ce are străinătatea mai prost; nu din răutate, ci din prostie, făcând apariţia impresarului şi mai improbabilă în peisajul literar românesc.
Şi atunci, dacă nu are cine să discearnă între bine şi rău, cine să-i dicteze săracului scriitor român ce să scrie, pentru a deveni vandabil?
Agenţi literari de circumstanţă se mai găsesc, pe ici, pe colo. Scot capul din cel mai neaşteptat ungher.
Personal, ca scriitor, am trăit experienţa colaborării neoficiale cu un astfel de impresar; psihiatru de meserie, sub masca prieteniei, acesta mi-a promovat câteva cărţi, cum s-a priceput şi el, ca un diletant într-o meserie încă neomologată, ca şi inexistentă. Cum perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor mele era de-a dreptul iluzorie pentru amândoi, am vrut să ştiu ce îl îndemna să-şi piardă timpul cu promovarea. Am aflat; domnul psihiatru mă studia pe mine, scriitorul, considerându-mă unul dintre cazurile clinice care se ocupă cu păguboasa îndeletnicire a scrisului de science-fiction. Cu alte cuvinte, omul îi consideră psihopaţi pe toţi cei ce scriu cărţi în genul SF şi mă lua pe mine drept caz emblematic. Pentru acest lucru, am întrerupt relaţiile cu un astfel de impresar; el a plecat la Paris, eu am rămas să-mi văd de cărţile mele.
Când cineva te întreabă de ce scrii în genul science-fiction-ului, iar tu îi răspunzi că “de-aia”, dialogul e mai mult decât imposibil. Peste ani, se va dovedi cine a fost psihopat, scriitorul sau psihiatrul?
În mod normal, în relaţia scriitor-impresar, nu trebuie să existe psihopatie. Fără meseria impresarului, nici un scriitor nu este profesionist. Deocamdată, suntem doar mai mult sau mai puţin scriitori.
Există iluzia că, dacă ţi-a surâs norocul şi, datorită unei conjuncturi favorabile de o clipă, ai vândut bine o carte, eşti un scriitor realizat, profesionist. Nu e adevărat; din perioada comunistă, am preluat mii de astfel de scriitori “realizaţi”. Realizaţi de Securitate şi de conducerea de partid şi de stat, mai mult sau mai puţin virtuali, cum s-a văzut, cum sunt astăzi scriitorii fabricaţi pe Internet, un spaţiu mai mult sau mai puţin socializant, spiritual vorbind.
GREŞELILE ŞTIINŢIFICE DIN FILMELE SF
Amelia Williamson
Când fenomenele fizice sunt prezentate eronat într-un film sau serial TV, cercetătorii încearcă să îndrepte lucrurile.
Fizicianul Brian CoxFizicianul Brian Cox s-a uitat la filmele SF încă din copilărie. Întotdeauna a chicotit pe seama felului distorsionat în care se prezintă ştiinţa în filme. Dar, pe parcursul ultimului an, el a învăţat multe despre felul cum se stabileşte un echilibru între realizarea unui film captivant şi unul corect din punct de vedere ştiinţific.
Cox a colaborat îndeaproape cu Danny Boyle, regizorul filmului «Sunshine», pentru a fi sigur că substratul ştiinţific din film a fost respectat pe cât posibil. „Înainte de a lucra la «Sunshine», am fost destul de pedant în ceea ce priveşte ştiinţifico-fantasticul“, a mărturisit Cox. „Dar aici am învăţat că trebuie să acceptăm unele compromisuri pentru a face din film un itinerar emoţional, nu doar un simplu documentar“.
«Sunshine» are acţiunea situată cu 50 de ani în viitor. Soarele moare şi nu mai poate furniza energia necesară pentru supravieţuirea oamenilor. Comunitatea globală cooperează în vederea trimiterii unei echipe de opt cercetători într-o misiune de reaprindere a Soarelui muribund, cu ajutorul unei bombe de dimensiunea Manhattan-ului. Primul grup de cercetători trimis în misiune a eşuat, iar această a doua echipă a rămas singura speranţă a Pământului. În timpul călătoriei spre Soare, cercetătorii găsesc nava distrusă, folosită în misiunea anterioară şi decid să-i ia bomba pentru a dubla şansele de reuşită.
SunshinePremisa filmului pare absurdă. Chiar dacă Soarele, ca şi alte stele, se va stinge în cele din urmă, cercetătorii calculează că aceasta va dura aproximativ 4-5 miliarde de ani. Iar odată stins, cum ar putea o bombă, fie ea chiar cât întregul Manhattan, să-l reaprindă?
„Teoretic, toate acestea se pot întâmpla“, susţine Cox la secţiunea de întrebări şi răspunsuri de pe site-ul filmului. El a contribuit la crearea fundalului ştiinţific, neprezentat explicit în film, unde un tip ipotetic de nucleu atomic numit bilă-Q loveşte Soarele şi îi sfărâmă atomii, transformându-i în particulele numite supercuarci.
Cât despre bombă, ea ar putea folosi uraniul pentru a provoca apariţia materiei întunecate, despre care se crede că reprezintă o mare parte din Univers. Aceasta ar crea suficientă căldură pentru a fisiona bilele-Q.
„Scenariul presupune că o seamă de teorii, încă neconfirmate, sunt, de fapt, corecte“, spune Cox. Chiar dacă teoriile ar fi corecte, bilele-Q ar putea trece prin Soare fără să se oprească, sau l-ar putea distruge într-un ritm mult mai lent decât cel prezentat în film.
Deşi filmul este de nuanta science fiction, totuşi regizorul a vrut să înfăţişeze personajele fizicieni la un mod cat mai apropiat de realitate. El l-a contactat pe Cox după ce l-a văzut pe tânărul fizician de la Universitatea Manchester la una din emisiunile „Horizon“ de la BBC şi l-a rugat să-i instruiască pe actori cum să joace rolurile de fizicieni. Cox lucrează la CERN, laboratorul european de fizică a particulelor din Elveţia.
Acordul fin cu ştiinţa
Cox este unul dintre consultanţii angajaţi pentru producerea de filme şi programe TV cât mai exacte din punct de vedere ştiinţific.
MediumPentru a face faţă cererii crescânde, Lizzie Burns a co-fondat compania „Hollywood Math and Science Film Consulting“ (Hollywood-Matematică şi Ştiinţă Consultanţă în Film) în 2002. Compania a lucrat la programe TV cum ar fi „Medium“ şi „Num3rs“, deasemenea la filme ca „Flatland: The Movie“ şi „Primer“.
Burns spune că cel mai important lucru pentru un film este să fie captivant. „Sarcina noastră, în calitate de consultanţi ştiinţifici, este să ajutăm la crearea unui film sau program TV bun şi plăcut. Dar dacă partea ştiinţifică şchioapătă vizibil, ea este eliminată din film. Evitarea greşelilor la mintea cocoşului constituie o parte importantă pentru menţinerea unei fantezii în limitele credibilului.“
Cei şapte consultanţi ai firmei revizuiesc scenariile şi se asigură că ideile pe care se bazează acţiunea sunt plauzibile. De asemenea, ei identifică erorile ştiinţifice şi sugerează idei pentru alte scenarii. „Noi putem da sfaturi“, spune Burns, „dar depinde întotdeauna de producători să decidă câte dintre ele pot să fie încorporate în film sau program“.
De exemplu, pentru un episod al serialului „Medium“, unde un matematician cu probleme psihice luptă împotriva teroriştilor, firma a oferit o imagistică matematică pentru decorarea apartamentului: ecuaţii complexe pentru comentariul colateral şi fragmente dintr-o lucrare de teorie a codificării.
Jonathan Farley, un matematician care a co-fondat firma, spune că deşi producătorii nu introduc fiecare sugestie în scenariu, ei revizuiesc unele scene pentru a le reflecta.
„Noi ne străduim să facem cumva ca ştiinţa să nu fie luată în râs“, spune acesta, „şi încercăm să oferim idei bune să fie cuprinse în scenariu, îi ajutăm pe producători să obţină ceea ce şi-au propus“.
Cum să te comporţi ca un fizician
Cillian MurphyCa parte a muncii sale la «Sunshine», Cox a ţinut câteva mini-prelegeri de fizică şi astronomie pentru actori; de asemenea, a organizat o tabără cu profil ştiinţific cu o durată de două săptămâni. El a petrecut mult timp alături de actorul Cillian Murphy, care a jucat rolul fizicianului Robert Capa. Amândoi au stat împreună o zi la CERN, au participat la întâlniri legate de probleme ştiinţifice şi au discutat cu fizicienii.
„Regizorul i-a cerut lui Cillian să fie foarte atent la felul cum vorbesc şi intru în pielea unui cercetător“, spune Cox. Murphy a observat cum Cox îşi foloseşte mult mâinile atunci când discuţă despre ştiinţă şi a înglobat trăsătura în personajul său. De asemenea, Murphy a agăţat unul dintre articolele de fizică publicate de Cox în apartamentul lui Capa, pentru ca scenele să pară mai reale.
Cox a ajutat la înlăturarea „vorbăriei goale” de natură ştiinţifică din scenariu şi s-a asigurat că nu există greşeli evidente. Boyle i-a spus răspicat încă de la început că el nu realizează un documentar de 50 de milioane de dolari, aşa că prin urmare unele lucruri din film urmau să nu fie corecte din punct de vedere ştiinţific. Câteva mici imprecizii şi compromisuri sunt necesare pentru ca filmele să capete dramatism, iar oamenii trebuie să ignore aceste mici inexactităţi ştiinţifice, admise pentru a se reliefa mesajul principal, spune Cox. „«Sunshine» nu este neapărat un film despre ştiinţă“, ne explică acesta. „Este vorba despre cercetători şi despre felul în care aceştia privesc lumea. Iată ce a dorit regizorul să transmită corect“.
Cox susţine că e mulţumit de produsul final. „Este un film foarte frumos“, a declarat savantul. „În calitate de cercetător, el mă ajută să mă leg de cele mai interesante aspecte din natură şi îmi aminteşte de ce am ţinut neapărat să devin un cercetător“.
El a adaugat, de asemenea, că a învăţat multe despre arta de a transmite publicului informaţii ştiinţifice. „Când oamenilor li se oferă numai date concrete, legătura nu funcţionează, deoarece ei ignoră certitudinile savante“, a explicat Cox. „Pentru ca să le comunicăm elemente de ştiinţă, trebuie să învaţăm să ne conectăm cu oamenii în felul în care aceştia sunt obişnuiţi să interacţioneze, iar asta necesită o transmitere emoţională, nicidecum un limbaj ştiinţific“.
Greşeli la loc de cinste
Le voyage dans la luneÎncă de la început, filmele SF au conţinut o mulţime de greşeli. Primul film SF, „O călătorie pe Lună“ (Le voyage dans la lune), realizat în 1902, a prezentat nişte astronauţi care au zburat în Cosmos la bordul unei capsule lansate dintr-un tun, proiectil care l-a lovit în ochi pe Omul din Lună. Eroii sunt urmăriţi apoi de creaturile selenare, scăpând de ele prin împingerea capsulei dincolo de marginea plană a Lunii.
Spectatorii acceptă şi uneori chiar cer să aibă parte de unele erori. De exemplu, publicul tinde să fie dezamăgit de faptul că exploziile în spaţiul cosmic nu fac zgomot, aşa că producătorii păstrază bubuiturile, chiar dacă sunetul nu poate călători prin vid. În majoritatea filmelor şi a serialelor de televiziune, ocupanţii navelor stelare nu vieţuiesc în condiţii de imponderabilitate. „Există două motive principale“, susţine Cox. În primul rând, reproducerea obiectelor fără greutate este scumpă; în al doilea rând, distrage atenţia de la intrigă. „Într-o situaţie dramatică, spectatorii ar trebui să urmărească jocul actorilor şi să le asculte replicile“, spune Cox. „Dar când lucrurile sunt cu susul în jos sau plutesc este mai greu ca atenţia să se îndrepte asupra acţiunii“.
Unele filme sar atât de tare peste cal, încât par să-şi creeze propriile legi ale fizicii.
Tom Rogers, profesor la un liceu din Carolina de Sud, a creat în 1996 „Insultingly Stupid Movie Physics Web Site” (Site-ul Filmelor Insultător de Proaste din punct de vedere al Fizicii“). „Uneori, când mă uit la filme, unele dintre tâmpeniile prezentate cu multă seriozitate mă scot din pepeni“, spune Roger. „Totul se reduce la faptul că producătorii de filme au creat un întreg set de clişee vizuale, la care recurg în mod repetat“ pentru a substitui ştiinţa, deşi mai nou ei se străduiesc să readucă lucrurile la normal.
Printre greşelile clasice din domeniul fizicii, el enumeră: «Focuri de armă cu gloanţe scânteietoare şi orbitoare, maşini care explodează în coliziuni cumplite şi raze laser vizibile. Eroii din filme cad de la înălţimi mari fără a suferi răni semnificative şi sar prin ferestre din sticlă fără a căpăta vreo zgârietură. Şi cine poate ignora filmele în care oamenii sau alte creaturi sunt micşoraţi sau măriţi de mai multe ori faţă de mărimea lor naturală? În realitate, oamenii umflaţi de peste 100 de ori faţă de mărimea normală ar avea densităţi atât de mici încât ar zbura ca baloanele, pe când oamenii micşoraţi la o sutime din mărime ar deveni atât de denşi, încât s-ar scufunda printre bordurile de beton».
Site-ul web evaluează filmele după acurateţea ştiinţifică. „Road to Perdition“ (Drumul spre pierzanie) şi filmul lui Al Gore „An Inconvenient Truth“ (Un adevăr incomod), au fost evaluate cu FB, pentru „fizică bună“, pe când „Planet of the Apes“ (Planeta Maimuţelor, 1968; 2001), „Armageddon“, şi noile filme din seria „Star Wars“ (Războiul Stelelor: Episode I - The Phantom Menace, 1999; Episode II - Attack of the Clones, 2002; Episode III - Revenge of the Sith, 2005) au fost evaluate cu FX („Fizică dintr-un univers necunoscut“).
Documentare antrenante
Paula Apsell„Cineaştii care fac documentare ştiinţifice au griji opuse şi anume cum să acapareze şi să menţină activ interesul spectatorului“, spune Paula Apsell, producător executiv al serialului „NOVA“, emisiune ştiinţifică difuzată de televiziunea PBS.
„Cel mai important lucru este să fii un bun povestitor“, mărturiseşte ea. „Întotdeauna avem de a face cu o relaţie complexă între poveste, personajele pe care le dezvoltăm pentru a o realata şi informaţiile pe care simţim că este necesar să le prezintăm.“
Producătorii serialului „NOVA“ nu angajează consultanţi ştiinţifici, dar cer sfatul cercetătorilor - prima dată când programul este în faza de cercetare şi încă o dată când scenariul este terminat. „Trebuie să ne asigurăm că serialul este accesibil unei audienţe largi, dar în acelaşi timp trebuie să ne convingem că informaţia ştiinţifică prezentată este corectă, fără poticneli“, susţine Apsell.
Ea adaugă că, deşi mass-media este un mijloc puternic de comunicare a faptelor şi cunoştiinţelor ştiinţifice, aceasta poate de asemenea să răspândească ambiguităţi şi stereotipuri. „Dacă nu eşti atent, poţi transmite o concepţie greşită despre ceea ce este ştiinţa“, spune Apsell. „Programele dramatizate trebuie să folosescă mijloacele dramei, dar ele întrec limita când confundă ştiinţa cu pseudoştiinţa şi când dau apă la moară unor stereotipuri negative despre ştiinţă şi cercetători.“
Totuşi, echilibrate cu atenţie, ştiinţa şi drama pot forma o combinaţie bună.
„Trebuie să înţelegem că atenţia acordată detaliului reprezintă de fapt ştiinţa“, spune Cox. „Dar în comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice - pentru a face înţeles de ce este ştiinţa interesantă şi de ce oamenii ar trebui să considere descoperirile ştiinţifice uimitoare şi interesante -, detaliile îşi pierd din importanţă. În schimb trebuie să creem imagini de ansamblu şi să folosim metafore. Aceasta e calea spre progres“.
Titlul original: „The Wrong Stuff”
Articol tradus de Cristian Filip
din revista „Symmetry", octombrie-noiembrie 2007
şi postat pe situl fizicaparticulelor.ro
Prezenta versiune a fost revăzută şi stilizată de Györfi-Deák György,
care a adăugat şi linkurile necesare.
Imaginile au fost adăugate de Pro-Scris.
PRO-TON
NU ÎN FAŢA OGLINZII
Horia Aramă
Acest vertiginos poem în proză inovează pe linia „vechii teme romantice a oglindei" (cum îi spunea Ion Barbu). [Nota: Vezi Colecţia P.S.F. nr. 259-260, p. 22] De fapt însă, Horia Aramă laudă o antioglindă, nu în sensul dat de Lewis Carroll, a cărui Alice pătrunde în împărăţia vrăjită a spaţiului reflectat, cât în sensul abolirii oricăror oglinzi exterioare pentru o mai desăvârşită imersiune în apele din adânc.
Adrian Rogoz
Nu în faţa oglinzii. Fără martori. Nici o privire, nici o voce care să-ncerce o definiţie. Nu în faţa oglinzii, deşi duioşia pe care i-o port e de-o vârstă cu mine. Cer iertare oglinzii, căci slăbiciunea în faţa ei are forţa tradiţiei şi am nevoie, ca fiecare femeie, de conflictul perpetuu cu prietena şi rivala mea de culoarea lunii, de aliata francă, dar şi tiranică, înşelătoare, geloasă şi prefăcută, şi care-i gata oricând să mă vitrioleze cu un adevăr salvator, de cea care mă linguşeşte alimentându-mi clipele de laşitate, de cea care-mi toarnă argint viu în vine şi de cea care mă leagănă în torpoare. Şi-mi trebuie faţa ei nocturnă, cea care trece, faţa sardonică şi nepătrunsă, hilară şi mută, care-şi bate joc de strădaniile mele şi de prudenţe, îmi trebuie zeflemitoarea, nemiloasa faţă a oglinzii, dar nu apa ei, nu fantomele ei, ci conştiinţa faptului că ea există, şi distanţa faţă de ea îmi trebuie, aşa cum îmi trebuia odată, în casa cu toate luminile stinse, înconjurată de străzi cu luminile stinse, înecate într-un cer cu stelele stinse. Aveam nevoie de ea şi atunci când eram departe de mine şi azi, acolo unde mă chemau îndatoririle ce-mi alesesem şi care nu erau pe potriva umerilor mei, acolo unde eram obligată să ard între mii de lumini multiplicate de gheaţa monoclurilor, de albul privirilor încântate de sine, de aurul calp şi bijuteriile false şi răsfrânte în şiruri lungi de oglinzi - nesfârşite şiruri aliniate în săli de onoare în care onoarea era interzisă; printre oglinzile veneţiene, depravate şi scumpe, aveam nevoie de ea, de oglinda ce mă ştia, căreia îi aparţineam.
Nu în faţa acestei oglinzi se desfăşoară muncile mele satanice; aş umbri-o, aş aservi-o astfel, i-aş spulbera magica forţă pe care o exercită de la distanţă, când faţa i se oglindeşte în memoria mea. Mă văd privindu-mă în oglindă şi atunci sunt eu însămi. În singurătatea camerei mele, la fel ca odată în singurătatea casei, în singurătatea acesteia printre străzi, în marea noastră singurătate între forţe vrăjmaşe sub stelele încă prea depărtate, în ceasuri de taină, în ceasuri cum n-au mai bătut pentru nimeni de la facerea lumii şi până astăzi, ne regăsim faţă în faţă, divinitate şi lut. Sunt eu şi iar eu; eu, puterea nemărginită, binecuvântată cu mana cunoaşterii de sine; eu, pasivitatea ascultătoare a substanţei. Ne aflăm iarăşi la începutul lumii. Abia s-au ales apele de pământuri, întunericul şi lumina abia s-au desprins din nefiinţă. Iar eu, divinitate atotputernică, modelez primul om din mine, lutul primar.
Nu în foia oglinzii - nu poţi fi singur, nu poţi fi tu însuţi supraveghindu-te în apa cleştarului, nu te poţi concentra asupra dumnezeieştilor treburi cu dăruirea şi sobrietatea ideală. În mijlocul lumii pe care-am crea-o, între scrinul făcut de mine în ziua a treia şi scaunul încheiat în a cincea, lucrez cu osârdie la opera mea capitală.
Nu în faţa oglinzii. Aş da dovadă de afectare, iar munca mea e dramatică, herculeană. Oglinda mi-ar arăta un chip osos de femeie între două vârste, chipul unei femei care n-a fost frumoasă, al unei femei care nu mai e tânără, unul dintre nenumăratele chipuri ale tristeţii şi resemnării, imaginea vie, în veci repetată şi unică totuşi a lungii, sfâşietoarei clipe numite sfârşit. Oglinda mi-ar tăia respiraţia, mi-ar tăia mâinile, mi-ar usca lutul pe degete, lăsându-l să cadă, pulberi, în leagănul naşterii sale. Oglinda mi-ar râde în faţă, oglinda ar tăcea într-o mie de feluri; ar râde cu tot ce-i în juru-mi, cu scrinul făcut în ziua a treia, cu scaunul încheiat în a cincea, ar râde cu tot ce a fost, cu singurătatea camerei mele în casa goală, cu singurătatea casei în strada pustie, a străzii pustii sub stelele pustietăţii.
La adăpost de oglinzi se petrece misterul, sub cojile repetate ale singurătăţii. Ici iau cu mâinile lutul fierbinte şi rece, frământ între degete lutul fierbinte şi rece, până ce frigul şi viaţa se aleg, se separă, frigul în degete vinete, viaţa în lut. Frământ chipul meu, îl frământ a doua oară. Am hotărât să îndrept eroarea materiei, am hotărât să iau chipul osos de la care şi-au întors faţa graţia şi armonia, am hotărât să-mi iau chipul în mâini şi să-l torn încă o dată. E o muncă de Hercule, o muncă imposibilă, nu e o muncă, deoarece nu bucurie aduce, ci poartă cu sine ură fără de margini, hotărârea, puterea neomenească pe care numai adânca încredere şi ura totală, perfecta o pot avea. Ungându-mi palmele cu uleiul credinţei totale, iau iarăşi la frământat lutul chipului meu.
O fac nemişcată, departe de orice oglindă. Mâinile mele nu schiţează un gest, dar ce departe e nemişcarea lor de repaus! Mâinile mele nu se odihnesc, nu stau destinse ca două flori de carne în poalele tihnei, ca două plante agăţătoare, două frunze de viţă, două stele de mare murind pe o plajă uscată, cu ochi înecaţi în albastre viziuni submarine. Mâinile mi-s antene întinse, vibrânde, prelungiri luminoase ale voinţei mele, şi fiecare deget e un stilet, e un electrod împlântat în materia cenuşie a nopţii. Toţi nervii-mi stau treji, încordaţi, toţi nervii-mi sunt degete în munca pe care o-ndrept contra imposibilului.
Departe de orice oglinzi, cu mâinile mute, frământ lutul chipului meu, pe care-l reneg. Nevăzutele degete, numai nervi şi voinţă, îmi sapă obrazul, răstoarnă brazde convinse şi fiecare din muşchii lui capătă viaţă. Au înviat şi aceia care nici nu visară să cunoască beţia mişcării şi calmul destinderii. Au înviat ca de mult, ca odată, atunci.
Copilă, îmi mişcam în joacă urechile şi ameţeam oglinda cu jocuri de mimică, până ce cristalul lipsit de şiretenie nu mai ştia care sunt eu, în care dintre feţele care-i scot limba trebuie să ghicească odevăratul meu chip. Muşchii obrazului, ca nişte strune de harfă, erau bine întinşi, ascunzându-şi sonorităţile. Cu o răbdare a încăpăţânării îmi colindam chipul, descoperindu-i în unghiuri muşchi noi, neîndemânatice arcuri încă neîncordate, pe care le învăţam alfabetul mişcării. Trăsăturile mele pluteau pe o mare fluidă, navigau fără ţintă sub velele jocului. Dar joaca muri într-un colţ odată cu anii, departe de ţărmuri, departe de mine. În luciul oglinzii trona ca întotdeauna un chip osos, fără graţii şi armonii, un chip dur ca trupul unei sportive, în care orice linie are o dimensiune raţională, iar conturul şoldului e mai curând o parabolă. Un chip osos pe care nu l-am iubit şi nu l-am urât fiindcă de fapt nu uitasem că nu e decât unul dintre multipele chipuri pe care le port adormite în mine. Uitasem însă că nu le uitasem, de-aceea stăteau nefolosite, uitate, şi pentru că orgoliul firesc al fetei era să fie iubită pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce poate fi.
Au trecut însă anii - cum au trecut ! - şi ne-am trezit într-o apă murdară, ne-am deşteptat într-o mlaştină-n care micile fiare de umbră şi noapte se simţiră în elementul lor, iar celor ca mine cinstea şi neîmpăcarea le-au colorat obrajii cu sânge curat. Atunci, departe de orice oglinzi, departe de orgolii, aşa cum aleg astăzi un chip, am ales un destin. Destinul războiului din spatele frontului. Destinul tranşeelor din saloane cu policandre în flăcări. Destinul urmăririlor nocturne, cu moartea drept umbră. Fiecare braţ îmi era o spânzurătoare. Sub feţele mele uneori simţeam hârca. Butonierele bluzei puteau fi tot atâtea săruturi adânci ale gloanţelor. Şi astfel, cu mâinile spânzurători, cu hârca pe umeri şi ciuruită de gloanţe am trecut prin apele nopţii şi prin viscolul zilei, simţind în vârful degetelor atingerea altor degete, ale altora, al căror chip nu aveam voie să-l uit pentru că nu aveam voie să-l ştiu. Dar degetele lor îmi ajungeau, îmi ajungeau numai nervii, numai voinţa lor transmiţându-mi efluvii dincolo de distanţe.
Şi-a venit clipa mare, clipa grozavă când primejdia s-a strâns împrejuru-mi ca o cătuşă şi când totul, nu eu, nu doar eu, ci lumina interioară şi demnitatea aproapelui şi foaia de mâine a calendarului au depins de asta; şi a trebuit, într-o clipă a groazei şi a răspunderii, să devin alta, să arunc într-o clipă vraful de chipuri ştiute şi într-o clipă, nesfârşit de lungă, dar una singură, să-mi frământ din nou chipul, ca Dumnezeu chipul primului om, numai că tihna celestă a Olarului o înlocuia metronomul de piatră al vieţii şi al morţii. Departe de mine, departe de orice oglindă, cu ghearele groazei înfipte-n gâtlej şi plutind totodată pe aripa tare-a încrederii, a trebuit într-o clipă fără întoarcere să-mi schimb chipul numai cu mâinile nervilor, numai cu braţele muşchilor, cu dalta voinţei. Şi fără putinţă de verificare, departe de orice oglindă, a fost necesar să trec, foarte singură, cu braţele spânzurători, cu butonierele găuri de gloanţe, pe umeri cu hârca sub faţa cea nouă, nevăzută de mine decât cu ochii intenţiei, pipăită de oarba din mine cu degete oarbe, a trebuit să trec printre ei cu noul meu chip, străin mie însămi, străin tuturora, un chip de o clipă, un chip artificial, pe lângă care aş fi trecut nepăsătoare, în faţa căruia aş fi ridicat din umeri, căruia i-aş fi întors spatele şi nu i-aş fi acordat un zâmbet. Cu masca aceea de gheaţă, străină pe obraz am trecut printre ei şi ei m-au găsit frumoasă, şi ei nu mi-au recunoscut sub ea chipul osos, ocolit de graţii şi armonii, chipul care, dedesubt, râdea cu un hohot al groazei, chipul aceleia către care întindeau braţe spânzurătorile şi spre care stăteau gata să plece gloanţele tuturor plutoanelor de execuţie şi înspre care rânjeau aşteptând toate hârcile. Am trecut printre ei cu chipul meu nou şi-am fost alta, şi spânzurătorile şi-au frânt braţul, şi plutoanele de execuţie şi-au coborât armele, iar hârcile şi-au plâns rânjetul cu ochii lor goi. Iar eu, la adăpostul măştii mele, care era totuşi o parte din mine, am trecut liberă printre pereţii de moarte, cale lungă, culoare întortocheate, scări în spirală şi largi colonade am străbătut, săli fără capăt ale paşilor călcaţi în picioare, săli ale orelor secerate, ale anilor scuturaţi, am trecut printre ziduri cu ghimpi de metal, printre ferestre care erau guri de tun, peste dale de piatra care erau trape secrete, şi am trecut printr-un aer de baionete, un aer de săbii paralele care sfârtecau totul. Şi mai ales am trecut pe lângă nenumărate oglinzi care erau tot atâtea ape gata să mă prindă în ispita ce-ar fi năruit totul, ispita atât de firească de a-ţi şti chipul, ispită mortală, căci în momentul în care m-aş fi privit fără să mă recunosc aş fi avut acea tresărire fatală, nervii mei ar fi emis acele semnale pe care le aşteptau cu o foame de fiară pereţii şi treptele, trapele şi ferestrele guri de tun, văzduhul de săbii, ca să închidă cătuşa, să declanşeze cursa cu dinţi de oţel şi-n jurul ei, în jurul prinsei, în jurul prăzii îndelung râvnite şi care-i orbise, să joace cu tropot cazon şi să râdă cu hohot arătând cu murdare degete-ntinse spre mine umbrele braţelor mele spânzurători. Am trecut printre oglinzile înşelătoare, trădătoare amice, ispititoare prădalnice, şi nu mi-am permis măcar o privire spre ele, şi astfel ieşii din încercuirea cătuşii.
Departe, într-o singurătate însingurată, mi-am regăsit chipul osos, fără graţii, şi am putut să pun faţă în faţă feţele mele multiple fără să tremur. Şi m-am îngrozit privind înapoi, şi nu am pierdut nici o moleculă din teroarea fără de margini în voia căreia nu mă lăsasem, am trăit în singurătatea mea tainică toate posibilităţile nerealizate, am atârnat sub toate spânzurătorile şi m-au ciuruit plutoanele de execuţie şi ferestrele guri de tun m-au lovit în plin, şi văzduhul de săbii m-a forfecat, şi apoi trapele, toate trapele s-au căscat sub paşii mei. Şi numai după ce am trăit toate groazele şi în nici un ungher al destinului nu a rămas vreun crâmpei pe care să nu mi-l imaginez, abia atunci, cu timiditate, veni către mine întâia particulă albă şi pură a liniştii.
Departe de orice oglinzi şi fără martori, aşa am putut, într-o clipă ce nu se repetă, cu falangele groazei rupându-mi gâtlejul, am putut să-mi schimb chipul osos, ocolit de graţii, cu muzica înşelătoare ce adormi fiara.
După ani, râuri lungi ce-au rămas înscrise pe faţă-mi duc o luptă nouă, surdă şi egoistă, sau poate nu, poate bună şi înălţătoare, duc o luptă cu degete mute, cu nervi şi voinţă, duc o luptă în contra marilor delte ce vin să-mi brăzdeze chipul, unelte sordide ale vârstei vrăjmaşe, o luptă în care-i nevoie de tot atâta durere, de tot atâta ură pentru tot atâta victorie, o luptă pentru un chip care nu e doar aparenţă, care nu e nici fugă, ci e chipul meu interior de răzvrătită în faţa cursului vârstelor, de răzvrătită în faţa cascadelor vremii. Departe de orice oglinzi şi fără martori, rup din mine şi arunc putreda carne şi şterg cu unghii de nervi şi voinţă canioanele marilor cataclisme ale anilor şi netezesc dune înalte până la cer; iar nisipurile se liniştesc şi malurile canioanelor se împacă, şi sub ochii uimiţi cu care nu mă privesc din mine apare iarăşi chipul osos, ocolit de graţii, înnobilat însă prin aurul timpului, chipul onest la care nu vreau să renunţ, chipul meu unic şi veşnic în tinereţe.
Preluare din CPSF 340
15 ianuarie 1969, p. 23-28.
FÂNTÂNA
Victor Martin
Când primarul oraşului s-a hotărât să construiască o fântână arteziană electronică muzicală, cu jocuri de lumini, în funcţie de evoluţia partiturii, consilierii locali prezenţi şi reprezentanţii presei au sărit în sus, critica lor luând, uneori, un caracter patetic.
Ziarele au început să urle, iar vorbitorii de meserie ai televiziunilor locale au întors-o pe toate parţile, fără să găsească o explicaţie logică a unei astfel de măsuri abuzive, cu toţii întrebându-se ce-i lipsea unui astfel de „ţărănoi” fântână arteziană muzicală, când existau priorităţi mult mai usturătoare la ordinea zilei.
- Te simţi mai bine când schimbi ceva, a răspuns primarul unei interpelări.
- Da, eu mă simt mai bine când schimb o bancnotă de o sută, a vociferat o secretară, motiv pentru care şi-a pierdut slujba.
Canalizarea oraşului era „la pământ”, mai ales la periferie, ţevile se spărgeau tot mai des, apa venea tot mai murdară la chiuvetă şi cu întreruperi tot mai dese. Din dorinţa de a face bani din orice, fuseseră înlocuite lăzile de gunoi dintre clădirile cu mai multe etaje cu mici pubele, pe bază de contract ferm, mai ales cu miile de mici negustori, care nu aveau posibilitatea să refuze. Asta făcuse să apară munţi de gunoaie pe trotuare, lucru care mai mult mânca bani decât să umple puşculiţa Primăriei.
Dacă la toate miile de neajunsuri ale unei proaste conduceri a oraşului, au mai pus în balanţă asfaltatea şi lărgirea străzilor, care mai mult au înţepenit circulaţia decât s-o fluidizeze, precum şi proasta organizare a asociaţiilor de proprietari, consilierii locali au tras concluzia că „fântână arteziană ne mai lipsea”.
După mai multe zeci de ore de discuţii sterile, proiectul executivului primăriei de modernizare a centrului oraşului, de construire a unei fântâni arteziene grandioase şi sofisticate, „cum n-a văzut Vestul”, a fost respins; cu un număr mic de voturi, dar, totuşi, respins.
Era normal ca Vestul Europei să nu fi văzut o astfel de fântână deoarece modelul se găsea, undeva, în Estul Îndepărtat al planetei, într-un orăşel de care nu auzise nimeni.
În urma acestui eşec, primarul s-a înroşit de furie şi s-a hotărât să părăsească partidul care îl susţinuse la alegerile locale, să treacă la partidul care se afla la putere, acest lucru asigurându-i succesul iniţiativei şi un împrumut în bancă, pe spinarea contribuabilului.
La negocierile pe care le-a purtat cu liderii puterii, în schimbul susţinerii politice, a promis că va construi o fântână de zece ori mai ieftină decât cea văzută în oraşul oriental vizitat.
- Dacă tot faci risipă, nu e mai bine s-o faci şi cu folos? a întrebat un consilier. De unde rezultă economiile?
- Din faptul că nu folosesc proiectanţi străini, ci angajez ciberneticieni autohtoni, care nu pretind prea mulţi bani, a spus primarul. În plus, le cer să nu facă o copie fidelă a fântânii originale, ci una cu mai puţine opţiuni de programare a îmbinărilor electronice de sunet şi lumină.
Consilierii puterii s-au prefăcut că înghit gogoaşa şi, la următoarea şedinţă ordinară de consiliu local au votat în favoarea primarului, omul lor de-acum. Împrumutul s-a făcut, taxele locale au crescut şi lucrarea a demarat în trombă, făcându-i pe sceptici să înjure autonomia locală şi tot ce ţinea de ea, iar pe adepţi să spună că, uite, domne, se construieşte ceva, un lucru care va dăinui peste timp, mai dă-o dracului de reabilitare termică a construcţiilor şi de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat.
Cum nimic nu se dă în folosinţă la termen, nici fântâna, împreună cu reabilitarea arhitectonică a centrului oraşului, nu s-a încadrat în termenii contractului cu firma de construcţii. Ceartă, critici în presă, înjurături, procese de calomnie, reclamaţii la guvern, tot tacâmul, dar, până la urmă, s-a ajuns la final, la stadiul de finisare a lucrărilor.
S-a pregătit o inaugurare grandioasă, cu focuri de artificii, invitaţi de onoare, cântăreţi autohtoni, de pe alte meleaguri, dansuri tematice, manifestări sportive, muzică populară din zonă, ecrane panoramice imense şi obişnuitele discursuri ale notabilităţilor urbei.
Cum, în urma reclamei făcute, se anunţa o maree de vizitatori din alte oraşe sau din mahalalele şi satele înconjurătore, negustorii de băuturi răcoritoare, slab alcoolice, produse de patiserie, crenvurşti sau hamburgeri se aprovizionaseră şi se pregătiseră cum puteau mai bine.
Cei din familia lui Sebastian Han ştiau toate astea din presă şi de la televizor. Bineînţeles, ca în majoritatea familiilor din oraş, şi aceştia aveau păreri împărţite. Unii erau învelşunaţi susţinători ai primarului, alţii mai puţin. Pe principiul „ce-i lipsea chelului”, alţii erau contra iniţiativei, tot aşa, cu mai multă sau mai puţină agresivitate. Majoritatea erau neutri. Pretextând că au lucruri mai bune de făcut decât să chibiţeze în jocul dintre adepţii modernizării centrului oraşului şi cei ai reabilitării infrastructurii, aceşti membri ai familiei Han procedau pe dos, enervându-i pe aderenţii la una sau alta dintre cauze, doar aşa, să se distreze pe seama lor şi să-i facă să se piardă în nesfârşite discuţii contradictorii.
De exemplu, Sebastian Han era sceptic privind utilitatea unei astfel de fântâni pentru o urbe atât de ţărănizată şi necivilizată, iar soţia sa, Maria, era entuziasmată de iniţiativă. Soacra şi un frate ai lui Sebastian, unul dintre cei doi fii şi o cumnată erau de partea primarului, socrul Mariei, una dintre fiicele acesteia şi o verişoară primară erau de partea consilierilor opoziţiei, iar restul erau mai mult sau mai puţin indiferenţi. Cu toţii erau de acord că numai popoarele sărace înalţă catedrale, dar priveau problema diferit; unii spuneau că, dacă suntem saraci, e bine să ţinem măcar la frumuseţe, alţii erau pentru tratarea pauperităţii până la ieşirea din ea.
- Sinceră să fiu, mie mi-a plăcut de la început ideea unui centru modernizat, spuse doamna Han. Poate chiar mai mult decât îmi place cum a ieşit lucrarea. Dar părerea mea contează mai puţin, atâta vreme cât mulţi dintre cei cărora nu le-a surâs deloc, la vremea respectivă, proiectul Primăriei au fost acum nevoiţi să admită că primarul a avut dreptate. Făcând parte dintr-o populaţie mândră şi lăudăroasă, era firesc să-mi pice cu tronc faptul că, pentru o vreme, centrul oraşului nostru va fi cel mai frumos şi mai nou din ţară. Atunci când, la începutul altui secol, alt primar şi-a propus să facă un parc imens, cu arbori de pe alte continente, mulţi au strâmbat din nas.
- Era şi normal, spuse Sebastian. N-aveau nici drumuri pavate, nici iluminat
public pe stradă.
-Totuşi, proiectul său a devenit una din realizările oraşului. Aşa s-a întâmplat mereu, de-a lungul istoriei.
- Edificiile cu care ne putem lăuda au avut la origine un invariabil complex de megalomanie al celui care le-a comandat.
În ce privinţă erau cu toţii de acord? În chestiunea participării la manifestările de inaugurare a fântânii. Ştiau că televiziunile nu transmit nimic, nici să aibă bani de cumpărare a drepturilor, cum se întâmplase şi la trecutele „zile ale oraşului”, când fuseseră angajaţi artişti internaţionali celebri pe care ei nu-i văzuseră.
Asta i-a făcut pe membrii familiei lui Sebastian Han ca, în ziua inaugurării, să se trezească mai devreme ca de obicei, să aibă timp să se pregătească, astfel încât, începând cu ora 7.00 dimineaţa, s-o ia din loc spre noul centru. Primii au plecat copiii unui văr primar al lui Sebastian, împreună cu tatăl Mariei, cei mai dornici să prindă un loc în faţă, apoi, până la 9.30, s-au tot înşirat spre ieşire, ultimii plecând Sebastian şi soţia, după ce au mai controlat odată, să nu fie becuri aprinse, focuri de aragaz neînchise, fiare de călcat uitate în priză sau robinete deschise.
În piaţă, s-au adunat cu greu la un loc. Multă lume avusese ideea să plece devreme de acasă, încă de la 6.00 dimineaţa, cu mic, cu mare, şi să ocupe un loc mai în faţa unei tribune imense, astfel încât Piaţa Prefecturii era înţesată de lume. Noul centru al oraşului bătea toate recordurile de locuitori strânşi la un loc. Cei mai în vârstă spuneau că nici defilările de ziua naţională, nici meciurile echipei locale de fotbal, nici ultima revoluţie n-au scos din casă atâţia oameni. Cu toţii erau de acord că, prin aceste realizări, modernizarea centrului şi fântâna cinetică, primarul avea ca şi adjudecat un nou fotoliu de edil şef, chiar dacă avea să candideze independent sau nu mai avea chef să-şi facă nici măcar campanie electorală.
Datorită copertinei de deasupra, artiştii care evoluau pe scenă nu aveau treabă cu soarele arzător, dar, dacă spectatorii voiau să stea la umbră, veniseră de dimineaţă, să prindă locuri pe terasele clădirilor înconjurătoare, la un suc, o îngheţată sau o bere. Cei care veniseră mai târziu, îşi luaseră haine uşoare, umbrele de soare sau pălării.
Spre orele după-amiezii, toate măsurile de prevedere deveniră inutile, căldura înăbuşitoare scoţând transpiraţia din fiecare, dând o senzaţie de disconfort şi un straniu simţământ de nesiguranţă.
Cu toate că formaţiile care se perindau pe scenă emanau o atmosferă de distracţie şi relaxare, partiturile fiind din ce în ce în ce mai antrenante, nu avea nimeni chef de dans pe marmura încinsă sau de ascultat muzică pe băncile de piatră transformate în plite de sobă sau îmbibate cu transpiraţia celor care plecaseră.
Individual sau în grup, majoritatea celor aflaţi în piaţă începură să se retragă prin colţuri mai răcoroase ale oraşului, în căutarea privatei sau vreunui loc unde să bea o răcoritoare, o cafea, sau să mânânce un sandviş. Nici componenţii familiei Han nu făcură excepţie, în piaţă nemairămânând decât un băiat al lui Sebastian, un nepot şi socrul, foarte curioşi să vadă ce ce mai întâmplă pe scenă.
Cu toţii, indiferent unde se aflau, erau cu urechile ciulite la nenumăratele megafoane, amplasate peste tot, în care o voce tot mai obosită prezenta programul artistic, să prindă momentul când era vestită sosirea în oraş a unui mare tenor, anunţat încă de anul trecut, când începuseră lucrările de modernizare. Evoluţia acestuia pe scenă era semnalul pornirii fântânii, jocurile acesteia de apă, culoare şi lumini urmând să se sincronizeze cu ariile din operă cântate, totul culminând cu un imens foc de artificii şi un joc de lumini colorate, emis de o orgă laser.
Spre seară, pe măsură ce temperatura caniculară lăsă loc răcorii, când soarele începu să se ascundă pe după clădiri şi să bată un vânt subţire, imensa piaţă modernizată a centrului oraşului începu să se umple din nou. Din ce în ce mai mulţi, reveneau în faţa scenei, aşezată la unul din capetele pieţei.
În aşteptarea marelui tenor, nimeni nu mai era atent la ceea ce se desfăşura, spunea, cânta sau dansa pe scenă. Se formaseră tot mai multe grupuri, unde se discuta orice altceva decât despre inaugurarea noului centru, asta până când în megafoane se pomeni despre venirea edilului şef, cel responsabil de tot ce se întâmpla.
Suit pe scenă, în lumina reflectoarelor care se aprinseseră deja, primarul scoase un teanc de hârtii şi citi un discurs mai mult decât stufos şi plictisitor, un discurs de-a dreptul enervant.
- Orice nou început nu e menit să şterargă cu buretele vreun vechi început, începu primarul şi tuşi semnificativ, rotindu-şi privirea pe deasupra asistenţei. Problema care se pune nu e să spunem lucruri interesante. Problema care se pune e să ne facem înţeleşi. Fiind de partea globalizării, vrem să fim înţeleşi în mod global. La noi, înţelegerea lucrurilor se face pe secţiuni. Acţiunile de azi ne vor duce cu gândul mai departe decât au făcut-o vechile forme de administraţie teritorială, care nu ne-au lăsat moştenire decât micii, berea proastă şi îngurgitatorii săi, în cantităţi industriale, ale acestora, pe salarii compensate de noi, în contul plimbării ciocanului, timp de 50 de ani, şi a zilelor de miercuri fotbalistice. Astăzi aveţi de toate în standuri, chiar şi un strop de esenţă de cultură, în aşa fel încât să nu devină letală. Condiţionaţi doar de schimbarea greoaie a monedei naţionale, suntem tot ăia, oameni de omenie, născători de oameni de bine, născători, la rândul lor, de oameni de bine de rău, care ajută bătrânele să treacă strada, cu poliţist cu tot. Suntem aceiaşi actori grăbiţi, cărora li se interzice să vizioneze filmele în care joacă, şi suntem trimişi să ne jucăm, mai bine, în reclame la brânză, unde presa ne trage cu dinţii de mânecă şi ne atenţionează: cea mai bună reclamă pe care poţi să ţi-o faci nu e să aderi la vreun for internaţional, ci să accepţi să conduci. Când mai apare câte unul, care ştie să se exprime, dar şi să emită idei originale, te trezeşti că nu are habar de arta sinucigaşă de a conduce. Un mare conducător este acela care te învaţă cum să compensezi sărăcia prin inteligenţă. Prin inteligenţa de a nu te lua de banii lui. Conducătorii se schimbă foarte des; mai simţiţi voi vreun miros?
Gluma mai destinse atmosfera încordată a unui discurs politic rigid şi demagogic, transformând tensiunea într-o explozie de râs colectivă, culminând cu un imens ropot de aplauze.
- Staţi, că mai am ceva de spus! strigă primarul, aplecându-se asupra teancului de file. Vă prezentăm un program artistic mare cât o ţară, o ţară în care, aşa cum s-a afirmat la o televiziune, avem turişti „panificaţi” de groază. De groază că se spun adevăruri prin omisiune, că poţi trăi din pasiune, chiar dacă nu ai nici una, că, dacă dai unui tânăr să citească o carte, te întreabă ce-i iese la chestia asta, că nu se munceşte, dar se face asta pentru popor, că oamenii se nasc egali, mai mult cu zero, că experimentele pe politicieni se fac pe oameni, că nu tot ce e legal e şi drept, că se renunţă mult mai uşor la o viaţă aşa urâtă, că, zi după zi, trece ceva, că oamenii se integrează în absolut orice, că o putere a credinţei are mai mult putere decât intensitate, iar legile divine se fac tot de oameni, că se menajează toate susceptibilităţile, până în punctul în care te trezeşti că nu mai e nimic de menajat, şi altele.
- Mai scurt, că murim de cald! se auzi o voce. Trageţi o concluzie!
- Ca o concluzie: dacă n-aveţi de lucru, veniţi în oraşul nostru! Avem şi turişti autohtoni, de câmpie, dar aceştia au un defect; nu ştiu cine se extinde, noi ne extindem spre piaţă, spre exterior, sau străinii se întind la caşcaval, spre piaţa noastră. E greu să accepţi transformarea unui drept în obligaţie. E mai bine la noi, unde nu se munceşte prin reprezentanţi, ci doar se consumă prin reprezentanţi. Nimeni nu-şi bate capul cine reprezintă pe cine. Secolul viitor va fi religios sau nu va fi deloc religios. Până atunci, omul preferă să trăiască în sărăcie, dar, din vanitate, la limita de jos a acesteia, unde nu vrea nimeni. Dacă evenimentele au fost acoperite de atâtea vorbe, noi vrem să acoperim paginile istoriei cu fapte. Ironia sorţii poate desfiinţa orice. Ai izbutit, continuă! Nu ai izbutit, continuă să faci asta! Poate izbuteşti. Înainte era mai bine; da, dar era sens unic. Cetăţeni, înainte! Înainte de Cristos. Salariile mici se pot dubla oricât de mult. Nu trebuie să fim trişti; la nevoie, se inventează şi bancomate de îngheţată. Dacă nu vreţi, vă fac să fiţi binedispuşi cu forţa. Veţi găsi aici ceea ce nici voi nu ştiţi că vă doriţi. Găsiţi un mediu de afaceri prietenos, conectat la un cu totul altfel de aer condiţionat. Un aer condiţionat de canicula de afară, nu de preţurile din ce în ce mai mari. Avem un oraş conectat la un curent electric produs mai ieftin, dar care, în mod tradiţional, nu se ieftineşte. Tradiţional e să bem o ţuică. Suntem un popor vesel; bem câte o ţuică pentru fiecare chestie pe care ne-o arată unul sau fratele său. Menţinem viaţa în limitele sportivităţii sau, când ne trânteşte vreunul uşa în nas, ne repezim s-o închidem. Sexul ne face să uităm că nu suntem pregătiţi şi că vrem să introducem noi şi noi criterii de erecţie. Nu suntem la fel de limitaţi ca alţii. Avem alte limite. La limita bunei gândiri, înţelege fiecare ce vrea şi, mai ales, înţelege fiecare ce poate. Înţelepciunea nu înseamnă să spui prostii, ci rezidă în faptul că poţi spune doar atâtea prostii câte sunt. Publicitatea este, deocamdată, o ţară pe asfalt. Şi de noi depinde ca aceasta să devină şi o ţară de pe arătură. Azi, nu se mai trage în ţărani; se trage de la ţărani. Din fondurile de dezvoltare agricolă. Un lucru e sigur: azi, avem ceva de oferit. Omul care nu dă, merită să fie sărac. Metaforic vorbind. De azi încolo, sloganul nostru este: „Oricând, orice!”.
Se lăsă un moment de tăcere înaltă, apoi, de bucurie că se terminase discursul, cei prezenţi porniră să aplaude furtunos.
Următoarele discursuri se axară pe advertising, ţinându-se seama că se luaseră o grămadă de bani. În acest sens, unul dintre consilieri bălăngăni o talangă.
- Sună clopoţelul! Să înceapă distracţia! strigă el arătând spre unul dintre cei doi viceprimari.
- Nu vreau să spun decât două cuvinte, spuse viceprimarul luînd microfonul. Nu demult, un comisar afirma că traficul de droguri nu poate fi stârpit prin mijloace violente, deoarece acestea mai mult incită pe consumatori şi pe traficanţi. În concluzie, spunea el, trebuie ca fenomenul să fie lăsat liber, să se stingă de la sine. Cei care au auzit, au considerat cele spuse de comisar ca fiind de un cinism extrem, dar n-au înţeles un lucru: până nu se civilizează, omul nu renunţă la metehne. Numai civilizându-se, pot să ajungă să înţeleagă faptul că drogul e periculos, să nu-l mai consume şi, astfel, să facă inutilă acţiunea micilor traficanţi. Pe timp scurt, tutunul e un drog mai puţin dăunător, dar, pe timp lung, creează dependenţă, finalul fiind cunoscut. Cu toate astea, nimeni nu se lasă de tutun când vizionează o reclamă. În cazul fumatului, reclamele nu civilizează pe nimeni. Nici măcar mediul înconjurător nu-ţi poate modifica un reflex condiţionat, fixat în timp. Cea mai simplă reţetă pentru a te lăsa de fumat este să nu mai fumezi. Pentru asta, e bine să sari o treaptă de înţelegere în procesul de autocivilizare. Un lucru e mai mult sau mai puţin periculos în funcţie de cât de necesar este. Reclama şi publicitatea sunt droguri mai mult decât necesare, cele mai puţin dăunătoare. Advertising-ul trebuie lăsat liber.
Pe mai multe ecrane imense rulau clipuri antidrog şi antifumat, iar oamenii se întoarseră cu faţa în direcţia în care arăta viceprimarul.
- Reclama în care tot ce te înconjoară e făcut din ţigări, inclusiv mâncarea, e inutilă, după părerea mea. „Fumez ţigara de-o mănânc!” este o frază auzită la mulţi. Numai timpul poate rezolva problema fumatului; aşa cum anticiparea viitorului ni-i arată pe oameni tot mai sferici şi mai chei, ni-i arată şi tot mai nefumători. Programul „Tutunul şi sărăcia-un cerc vicios” e inutil din start. Titlul ales, asociind tutunul cu sărăcia, ne spune că, până nu dispare sărăcia, nu dispare nici obiceiul fumatului. Cum sărăcia nu dispare, rezultă că, prin campania iniţiată, Ministerul Sănătăţii aruncă banii pe geam, derulând, practic, o antireclamă. Banii puteau merge la compensarea medicamentelor, acolo unde pot merge şi alţi bani cheltuiţi inutil. Nimeni nu consideră inutilă băgarea banilor tocmai în salariile medicilor îmbogăţiţi fără măsură, nu a medicilor subfinanţaţi de ei, sau băgarea medicamentelor scumpe în fundul parveniţilor, nu al celor sărăciţi de ei. Campania împotriva tutunului e plătită de stat şi e inutilă, ca şi reclamele monopolurilor: minier, electric, petrolier sau al gazului metan. Dacă până acum câteva zecu de ani făceam reclamă activităţii unui singur tiran, acum ne defulăm cu toţii: politicieni, mafioţi, jandarmi, sindicalişti, leliţe, poliţişti etc. La toţi ne dă ego-ul pe afară. La ce ne foloseşte să ştim că, până anul trecut lucrau 4000 de poliţişti, iar acum lucrează toţi, numai Dumnezeu ştie. Atunci când statul plăteşte reclame, îi învaţă prost pe cei care le realizează, inoculându-le ideea că, dacă îţi pică banul din cer, poţi lucra mai puţin profesional. Dacă eşti deprofesionalizat, lucrezi aşa şi pentru sectorul privat, care nu are de ales. Aşa apare antireclama. Pe linia profesionalismului deprofesionalizării, unde reprezentanţii acesteia se întâlnesc şi se premiază între ei, este şi reclama la o bere, cunoscută ca fiind de calitate, unde se sugerează că trebuie să bei întâi un ceai medicinal, să nu te doară capul, ştiindu-se faptul că dresul cu ceaiuri se face după beţie, nu înainte. Dacă te gândeşti că, bând un ceai, ţi se taie pofta de a bea bere, nu văd ce avantaj are firma din reclama asta. O altă reclamă ne arată ce poţi visa că faci cu o sumă mare de bani dacă bei peste măsură berea unei alte firme: îţi iei o maimuţă grasă de nevastă, o mandolină sau o motocicletă. Reclama e la bere, nu la somnifere, cum aţi crede. Dacă reclamele neprofesionist făcute la produse de calitate sunt antireclamă curată, dacă un astfel de lucru poate fi considerat curat, şi reclamele profesionist făcute la produse proaste tot antireclamă sunt, dar nu la produsele inferioare calitativ, ci tot la produsele de bună calitate. Dacă te-ai ars cu supa unei beri proaste, sufli şi în iaurtul uneia bune şi, până la urmă, tot la ceai ajungi. Până una-alta, e cazul să să reînceapă manifestările dedicare noului centru al oraşului şi, în acest caz, să reflectăm dacă nu e cazul să sune clopoţelul şi pentru aceasta...
La aceste ultime cuvinte ale viceprimarului, consilierul bâlăngăni talanga încă o dată.
Mai ţinură discursuri plicticoase şi alte oficialităţi ale urbei, apoi se tăie panglica inaugurală a fântânii.
La urmă, înainte de a pleca, primarul anunţă că tenorul, vedeta internaţională, nu mai venea, că avea probleme, dar promitea că, la viitoarele „zile ale oraşului”, care aveau loc în toamnă, precis va fi prezent.
Acest anunţ reuşi să-i agaseze pe toţi cei prezenţi. Cetăţeni de toate vârstele se înghesuiseră mai în faţă şi înfruntaseră canicula pentru a vedea de aproape marele tenor.
Spiritele celor prezenţi în Piaţa Prefecturii se încinseră. Unii începură să urle cele mai colorate invective, tot felul de înjurături, să scuipe sau să fluiere, alţii începură să plece.
- Staţi! strigă primarul, spre mirarea celor prezenţi. Am o surpriză pentru voi!
Şi anunţă, în încheierea tuturor manifestărilor, concertul unui megagrup muzical de care nu auzise nimeni. Citi ceva despre stilul original al formaţiei, despre premii, concerte internaţionale şi muzica instrumentală conceptuală a acestora.
Cei care crezură că totul nu era decât o cacealma, plecară acasă, dar majoritatea celor prezenţi rămase pe loc; curiozitatea învinsese.
Orele trecură greu, subiectele cotidiene se epuizară, unii plecară, alţii veniră, dar, într-un târziu, când prezentatorul anunţă urcarea pe scenă a formaţiei de care vorbise primarul, piaţa era înţesată de lume.
Grupul era format din opt persoane, vârsta acestora neputând fi ghicită în lumina reflectoarelor, îmbrăcaţi cu haine foarte ciudate, nevăzute prin partea locului.
Instrumentele erau la fel de ciudate, pe măsura înfăţişării lor, dar partitura atacată, fără nici un preambul, îi şocă de-a dreptul.
- Ce se întâmplă cu noi?! strigă un bărbat după câteva zeci de secunde, clătinându-se pe picioare. Ce e asta? Îmi răsună în urechi, dar, cumva, din interior spre în afară.
- E un fel de muzică, constată nevasta lui Sebastian.
Oamenii începură să se uite unul la altul, cu mult interes, ignorând ce se petrecea pe scenă. Li se parea că sunt mutaţi, tot timpul, dintr-o sferă a muzicii într-o muzică a sferelor.
- Asta nu e muzică, se auzi vocea unui tânăr. E ceva mult mai concret.
Când muzicanţii atacară o a doua partitură, fără să lase timp audienţei să se dezmeticească, spectatorii nu-şi mai imaginau peisaje, ci, de-a dreptul, se înscriau în acestea. Păreau integraţi total într-o compoziţie conceptuală, combinarea graf-urilor fiind mult mai complexă şi mai profundă decât sugestia vizuală.
- Ne descompunem, spuse Sebastian. Recunosc compoziţia. E „Departe mi-am găsit măsura” de Alman Sopovsky.
- Cine mai e şi ăsta? întrebă socrul său.
- Cel mai mare compozitor de muzică electronică, spuse Maria. Pe scenă, e chiar compozitorul. În carne şi oase. Avea dreptate primarul. Ne aflăm în faţa unui eveniment epocal. În faţa noastră cântă chiar marele Sopovsky. Credeam că e mai bătrân.
- Ei, şi?! se răsti o femeie.
- Cântecul conceptual te împinge în spaţiul său virtual, spuse o soră a Mariei.
- E adevărat, spuse un bărbat. Nu e posibil ca operatorul de transmisie şi prezentatorul să fi adormit. Muzica asta toacă nervi. Nu are nimic adormitor.
- Or fi afoni, spuse femeia.
- Staţi cam prost cu tehnica, se enervă Maria. Şi la cultura muzicală sunteţi cam „afoni”.
- Nu suntem deloc „afoni”, spuse bărbatul din public. Deşi avem un cult pentru imagine, trebuie să avem puţin respect şi pentru inventatorii „muzicii vizuale”. Priviţi fântâna!
- E un mediu mai mult ostil, aproape invizibil, spuse Sebastian.
- Tocmai de-aia, spuse bărbatul. Compensăm cum putem. Muzica asta are multe
contingenţe cu artele plastice. Când ridici o statuie, nu o ridici ca o odă închinată muzicalităţii ei, dar când o ridici, dai drumul unei ode muzicale, înalţi un monument cuiva, unui eveniment sau, pur şi simplu, unei stări de spirit.
- Ce prostie, se auzi o altă voce din public, la nici cinci metri de familia Han.
- Când nu-l înţelegi, orice lucru inteligent e o prostie! crezu mama Mariei că-i strigă preopinentului.
Cei prezenţi nu-şi dădeau seama că, de fapt, nimeni nu scosese un cuvânt. Componenţii formaţiei, în frunte cu Alman Sopovsky, cântau înainte, bucată muzicală după bucată muzicală, şi toată lumea rămăsese cu ochii pironiţi asupra lor.
- Comunicând telepatic, ne regăsim materialitatea, în ideea plastică, nu în sunet, se auzi Sebastian.
- Până la urmă, ce exaltă muzica asta, simţurile sau raţiunea? întrebă Maria.
- Nu ne putem da seama, spuse soacra Mariei. Ar trebui să vă duceţi la Muzeul natural de artă, spre a vă convinge singuri!
- Noi am venit să vedem fântâna, iar femeia asta ne trimite la muzeu, se enervă un bărbat. Unde e muzeul ăsta?
- Aici, în oraşul nostru.
- N-am auzit, dar, dacă acest muzeu există, îl pot vizita oricând.
- E adevărat, dar exponatele de acolo pot fi admirate altfel pe muzica asta, care te poate urmări peste tot. Pot să vă transport telepatic, se oferi bătrâna.
- Telekinetic. Mulţumesc, nu! Pot merge şi pe jos.
- E împotriva spiritului vremii să înghiţi distanţe mergând pe jos.
- Până se duce ăsta sau nu la muzeu, noi ne dezmembrăm în părţi componente! se auzi o voce disperată din mulţime. Ne descompunem.
- Nu cred că ne mai descompunem. Până la urmă, orice isterie colectivă se transformă în istorie colectivă, spuse Sebastian.
- Adică?! îl întrebă soţia.
- Adică a fost o defecţiune tehnică la fântână. S-a anunţat că a fost remediată. Ne revenim.
- Era şi cazul, spuse una dintre fiicele lor.
- Nu simţiţi nimic? întrebă soacra Mariei.
- Nu. Comunicăm tot telepatic. E anormal ce se întâmplă, spuse unul dintre băieţii lui Sebastian.
- Nu trăiţi cu credinţă, spuse bătrâna. Credinţa nu e o religie sau alta.
- După o experienţă frustrantă, cum e asta, nimănui nu-i place să fie luat peste picior, spuse un bărbat scund.
- Nu e nimeni vinovat că sunteţi frustraţi, spuse Maria.
- Nu suntem deloc frustraţi, spuse bărbatul scund.
- Speranţa moare ultima, spuse femeia din public, încercând cu greu să se ţină pe picioare. Mediul ambiant al acestei atmosfere muzicale invizibile, în general, e frustrant.
Încercă să mai spună ceva şi leşină, căzând la picioarele celorlalţi.
Sebastian şi fratele lui, George, o stropiră cu apă şi o ajutară să se ridice, să facă primii paşi spre un loc mai puţin aglomerat, apoi, la sugestia Mariei, ţinând-o de braţe, porniră către marginea uriaşei pieţe.
- Nu suntem pesimişti, să spunem că „speranţa moare ultima”. Suntem optimişti şi spunem că „speranţa moare prima”, spuse George.
- Când am spus că „speranţa moare ultima”, nu am vrut să fac un calambur, spuse femeia. Am vrut să spun că mă numesc Speranţa şi am un presentiment funest. Cred că va muri multă lume.
Cu percepţia asupra trecerii timpului grav deteriorată, abrutizaţi, ca după un consum abuziv de neuroleptice, epuizaţi fizic şi nervos, simţiră cele câteva sute de metri parcurse de parcă ar fi durat un secol. Aveau fie spasme temporale, ce populează, de cele mai multe ori, visele, în care un om pare că durează o veşnicie, fie că o secundă se întinde, elastică, până la infinit. Se simţeau în propriile trupuri de parcă ar fi fost claustraţi în costume de astronauţi şi aerul era pe terminate. Tot mai desele stari de exaltare îi duceau spre o apatie tot mai profundă. Se simţeau ca în nişte costume de anihilare senzorială, în care ridicau construcţii onirice cu puternică tentă halucinatorie.
Într-un târziu, ajunseră la marginea pieţei, îşi reveniră şi priviră în depărtare.
Vizitatorii întârziaţi, mai ales cei ce veniseră în număr mare din satele înconjurătoare, din mahalale sau din cartierele muncitoreşti, încercau să străpungă bariera psihică muzicală invizibilă. Anunţaţi din timp că autoritatea administrativă este pusă în pericol de un grup de muzicieni demenţi şi de admiratorii lor, ţăranii, mahalagii sau proletarii îşi luaseră puşca sau vreo armă automată, mulţi înarmându-se doar cu pistoale. Spărgând uşa Muzeului de Istorie, aflat în drum, căraseră până acolo şi patru tunuri din oţel inox, antice, dar încă în stare de funcţionare.
Civilii care veniseră neînarmaţi, doar aşa, de curiozitate, primiseră arme de la Primărie şi fuseseră băgaţi în faţă. Printre ei, fuseseră infiltraţi gardieni publici în civil, care instigau la violenţă sau împărţeau muniţie şi grenade lacrimogene sau psihotrope.
Detunătura primului proiectil tras îi îngheţă pe fraţii Han, făcându-i, în primul moment, să nu-şi dea seama despre ce era vorba, apoi văzură, chiar la picioarele lor, un bărbat căzut într-o baltă de sânge, cu ţeasta făcută zob.
Trăgeau la nimereală, ucigând femei, bătrâni sau copii, rătăciţi prin zonă.
Când auziră bubuitura tunului, instinctiv, bărbaţii care ajutau femeia se trântiră la pământ. Ştiau că, unde se ascunseseră, în gangul întunecos dintre două clădiri, nu aveau ce să păţească; dacă erau atacaţi, intrau în holul blocului, se refugiau în vreun apartament sau o luau pe scări în sus.
Frânturile de proiectil, întoarse înapoi de duritatea zidurilor, omorâseră deja o treime din mulţimea adunată la spectacol.
- Noi am salvat femeia asta şi nu ştim ce se întâmplă cu ai noştri, spuse Sebastian. Blestemată a fost clipa când am plecat de acasă.
- Am salvat „speranţa”, spuse George, arătând spre femeia care leşinase din nou.
- Nu e glumă.
- Ce facem?
- Nu ştiu. Cred că nimic. Priveşte şi tu! S-a format o cupolă invizibilă deasupra pieţei. Familiile noastre, fântâna, scena, cântăreţii şi publicul supravieţuitor au rămas acolo. Cei dinăuntru nu mai pot ieşi, iar cei dinafară nu pot intra în piaţă. Trag ca proşti şi gloanţele ricoşează sau se întorc împotriva lor. Putem fi loviţi din greşeală.
- Despre ce cupolă vorbeşti?
- O cupolă invizibilă.
- Dacă e invizibilă, nu se vede.
- Se poate deduce. Priveşte ce vor să facă ăia!
Mai mulţi săteni şi mahalagii începuseră să escaladeze cupola, marginea acesteia pornind de la o înclinaţie de doar 30 de grade, la nici cinci metri de gangul unde se ascunseseră bărbaţii şi Speranţa. Înălţimea maximă era atinsă chiar deasupra fântânii şi scenei.
Văzând că sunt protejaţi, spectatorii, imperturbabili, strânseră morţii la un loc, pe iarbă, îi acoperiră cu bucăţi de copertină, de la grădina de vară a unui magazin, şi îşi îndreptaseră atenţia spre muzicieni.
Ţăranii se găseau pe toată suprafaţa exterioară a cupolei, mai vizibili sau mai puţin vizibili, în funcţie de lumina reflectoarelor şi jocurilor de culori din interior. Câţiva ajunseseră foarte aproape de polul semisferei, alţii se luptau să nu alunece.
- Ce speră să facă?! se miră George.
- Încearcă să facă figură de îngeri.
- Nu sunt aşa proşti. Au încetat să mai tragă.
- Nu alunecă? întrebă Sebastian.
- Ba da, dar mulţi s-au dezbrăcat să aibă mai multă aderenţă la căţărare.
- Nu cred că s-au dezbrăcat din cauza asta. Cred că vor să declanşeze un fenomen de intertextualitate. Pentru asta, trebuie să se debaraseze de tot ce aminteşte de condiţia lor umilă de ţărani.
- Ce, condiţia de „funduri goale” e preferabilă? întrebă George.
- Depinde de text. Cred că vor să facă figură de îngeri intertextuali.
- În fond, ce mai sunt şi îngerii ăştia intertextuali? întrebă femeia.
- Ah, te-ai trezit?
- Sigur că m-am trezit. Şi am impresia că trăiesc un coşmar.
- Nu e o impresie; chiar trăieşti un coşmar, spuse Sebastian. Îngerii intertextuali sunt nişte materializări livreşti. Avantajul lor, în faţa altor tipuri de îngeri, este tocmai intertextualitatea, proprietatea lor de a trece dintr-o carte în alta, dintr-un text în altul, dintr-un scenariu în altul. Am citit că, în funcţie de o compoziţie muzicală sau alta, cum este cazul acum, cu muzica lui Sopovsky, se formează la om tendinţa de a se muta dintr-un text muzical în altul. Cred că troglodiţii de pe cupolă au rămas izolaţi între texte. Rămân cu năzuinţa.
- În fond, în viaţă, totul e posibilitate sterilă, spuse George.
- În tradiţiile noastre, îngerii sunt reprezentaţi ca nişte fiinţe cu aripi, zburătoare, îmbrăcate cu nişte cămăşi de noapte din pânză albă, spuse Speranţa.
- Ăştia n-au aripi. Dacă ar avea aripi, ar zbura, nu s-ar căţăra pe suprafaţa lucioasă a unei cupole imateriale. Nu ar mai căuta puncte spaţio-temporale prin care să treacă în alt spectacol. Prea puţini trec. Când va dispărea cupola, majoritatea vor pieri.
- E o cupolă invizibilă. Nu putem şti dacă e imaterială sau nu, spuse George.
La margine, ţăranii, mahalagiii, proletarii, străinii, gardienii şi câteva notabilităţi locale, care nu se dezbrăcaseră, să escaladeze cupola, se opriseră şi priveau ameninţători spre cei dinăuntru. Cu bâte în mâini, puşti, pistoale, mitraliere, cuţite, fiecare cu ce putuse să se înarmeze, aşteptau.
- Ce facem? întrebă Sebastian.
- Nu ştiu, spuse George. Ce propui?
- A adormit unul pe treptele scării din apropiere. Încerc să-i fur arma.
Se apropie de cel care părea a dormi cu şapca trasă pe ochi. Când se aplecă să-i ia mitraliera, omul ţâşni în picioare, iar Sebastian nici nu ştiu cât de repede o luă din loc, refugiindu-se, înapoi, în gang.
Omului cu şapcă îi fu frică să-l urmărească, dar un tânăr din mulţime, observând scena, căzu în capcana de a intra între blocuri.
Sebastian îl apucă de păr şi îl trânti cu capul de zid, iar fratele acestuia îi smulse arma automată, punându-i ţeava în piept.
- Nu trage! spuse tânărul ştergându-se de sânge. Eu am primit o puşcă cu gloanţe speciale şi cu un reglaj neobişnuit, pentru persoane cu dizabilităţi fizice.
- Nu mai spune?! Ce glumă e asta?
- Nu e nici o glumă. Mi s-a spus să nu omor decât infirmi, oameni cu diferite defecte fizice sau aflaţi în cărucioare.
- La oamenii normali, tuşeşte? râse George.
- Dacă iei la ochi un om normal, puşca nu funcţionează, dar nimeni nu poate şti cât poate fi un om de normal. E posibil să am vreun handicap ascuns şi să mă străpungă glonţul.
- E posibil, spuse Sebastian. Dacă ai plecat la vânătoare de oameni, handicapaţi sau nu, înseamnă că eşti bătut în cap.
- Ăsta îşi bate joc de noi, spuse femeia. Daţi-i un pat de puşcă în cap şi să mergem!
- Nu-mi bat joc; aşa mi s-a spus. Primăria a primit o directivă de la Ministerul Sănătăţii privind handicapaţii şi, printre alte măsuri urgente, rampe înclinate, impozite preferenţiale, împrumuturi avantajoase, modificări ale comenzilor automobilelor, reeşalonări la plata datoriilor etc., e şi una care se referă la protecţia lor în cazul protestelor, manifestaţiilor de stradă, mişcărilor anarhice, răzmeriţe, chestii din astea.
- Protecţie?! Ce protecţie? întrebă George.
- Nu ştiu dacă am înţeles bine, dar cred că despre protecţie se vorbea. Un funcţionar din Primărie ne-a făcut un instructaj fulger. Nu mai era timp de pierdut. Mie mi-au spus să nu împuşc decât handicapaţi, arma mea fiind special adaptată acestui scop, cum am spus.
- Îşi bate joc de noi, spuse Sebastian. Împuşcă-l şi să mergem!
- Nu, nu! imploră tânărul. Dacă mă ucideţi, trageţi cu o armă pentru oameni
normali!
- Fii sigur că nu trag, spuse George. Ăla de colo s-a culcat la loc, dar dacă aude adunătura aia împuşcătura, nu ne va fi bine.
Intrară la nimereală într-un bloc şi, pentru că liftul era blocat, urcară pe scări cele douăzeci de etaje ale clădirii. Sparseră uşa, ieşiră afară şi se apropiară cu prudenţă de marginea acoperişului, privind spre piaţă.
- Ce privelişte minunată! se extazie femeia.
- Asta, în mod normal, spuse Sebastian, dar, cu gloata aia de jos, trăim vremuri tulburi.
- Ce vreţi să facem aici?
- Mi-e foarte neclar ce putem face aici, pe bloc, dar, deocamdată, mi se pare un loc mai puţin expus.
- Pe dracu’! interveni George. Sunt clădiri şi mai înalte împrejur. De oriunde ne poate pândi pericolul.
- Nu s-au gândit să se urce pe blocuri sau să se plaseze cu puştile la ferestre, spuse tânărul. Vă spun sigur. N-a fost nici un ordin în sensul ăsta. Acţiunea trebuia să se desfăşoare repede şi în forţă. Nimeni nu a prevăzut apariţia cupolei.
- Nici nu am făcut cunoştinţă, spuse femeia.
- La ce ne-ar folosi? mormăi Sebastian.
- Trei bărbaţi bine şi o femeie singură...Ce credeţi că putem face?
- Noi te-am scos din mulţime pentru că ţi-ai pierdut cunoştinţa, iar ţie îţi arde de dragoste.
- Mi-a trecut, spuse Speranţa. Am avut o indispoziţie trecătoare. Acum, mă simt bine. Înălţimea mă excită.
- Şi pe mine, spuse George şi dădu arma fratelui său.
- Treaba voastră, dar nu aici. Abateţi atenţia locuitorilor de la ferestre. În loc să se uite la spectacolul de inaugurare a noului centru al oraşului, le oferiţi voi un spectacol inedit. Duceţi-vă în incinta aia, unde se usucă rufele!
- Merg şi eu, spuse tânărul. În trei, e mai vesel.
- Tu stai aici! se răsti Sebastian. Nu am încredere în tine.
- Dacă domnul nu face faţă, te chem eu, spuse femeia şi îl trase pe George spre încăperea de la celălalt capăt al blocului.
Rămaşi singuri, cei doi bărbaţi se întoarseră cu faţa spre marginea clădirii şi priviră, în jos, spre tribună.
- Ce frate tâmpit! spuse Sebastian. Familiile noastre sunt în pericol, iar lui i-au plecat hormonii la plimbare.
- E fratele dumneavoastră?
- Din păcate.
Nervos, ridică arma şi privi prin lunetă.
- Nu! strigă tânărul. Să nu trageţi!
- N-ai zis că e reglată să nu tragă decât dacă ţinta e un om cu handicap?
- Ştiu, aşa am spus, dar nu se ştie. Nu am încercat să omor pe nimeni. Dacă trage? Atrageţi atenţia asupra noastră.
- Nu am avut intenţia să apăs pe trăgaci. Mă uit numai. Are o lunetă foarte bună.
- A! Aşa da.
Timp de câteva ore, priviră spectacolul, dar lui Sebastian nu-i stătea gândul la ceea ce se petrecea pe scenă. O întorcea pe toate părţile şi nu reuşea să imagineze un paln prin care să împiedice masacrul care urma să se producă. Dacă zidul cupolei dispărea, mulţimea spectatorilor urma să rămână descoperită în faţa unei gloate de mârlani înarmaţi.
Pe fondul muzical al unei partituri mai lente, cântată de grupul lui Alman Sopovsky, şi pe fundalul dansului lin al şuvoaielor de apă ale fântânii electronice, începu o prezentare a colecţiilor de haine ale principalelor case de modă din oraş, pentru sezonul viitor, toamnă-iarnă.
- În timp ce americanii taie curcanii, iar europarlamentarii se pregătesc să voteze sau nu sacrificarea curcii bolnave de gripă aviară, descoperită pe o insulă grecească, în scopuri ştiinţifice, casele de modă meditează la ce să mai pună pe cetăţean, în afară de grăsime sau plata impozitelor, auzi Han prezentatorul. La noi, ca ultimi urmaşi ai Romei, există o modă, chiar şi atunci când ni se bagă pâine şi circ: când se termină circul, ni se ia pâinea. Acesta este motivul pentru care circul s-a lăsat pentru oamenii serioşi, trecându-se la moda însăşi. Cu această idee au venit casele de modă, într-un hol de teatru, unde e mai rece, şi au organizat un târg de haine pentru sezonul viitor, când nu se vor mai găsi. Ce instituţie poate adăposti mai bine hainele cu care ne mascăm unii faţă de alţii, dacă nu Teatrul Naţional, în timp ce vaste spaţii de închiriat stau degeaba? S-au gândit că, dacă viaţa are o aşa inestimabilă valoare, trebuie dăruită modei. Asezonate cu pete de zaibăr, cusute, cu franjuri sau aplicate direct pe piele, în toamna-iarna ce vine se poartă rochii de seară pentru toată ziua şi haine de piele pe burta goală. Vedem că Dumnezeu a făcut lumea împărţită pe grupe de pantaloni şi de fuste. De la pantalonii rupţi în fund ai comentatorului politic naţional, până la pantalonii rupţi în figuri ai rocker-ului, care ne îndeamnă, pe muzică fâţâită, să-l privim în ochi, în timp ce stă pe vine, pe după bloc, găsim tot felul de rochii, bluze şi fuste înflorate, cu subdiviziuni de monedă naţională în păr sau pe la mâneci. Vedem manechini de măscărici îmbrăcaţi în mafioţi, cu costume albe şi cravate roşii, cu picăţele verzi, în ton cu câinele şi Rover-ul. Vedem şi manechini de mafioţi deghizaţi în măscărici. Ne îmbrăcăm de pe Internet, după catalog, şi ne prezentăm lumii, fiecare, alt avatar. Ne şi întrebăm, avatar la ce? Descentralizat, la cămăşoaiele jihadului, se vând, condiţionat, bombe atomice, seminţe, covrigi sau alune, ca pe vremuri, când nu vedeai un pachet de Carpaţi fără un kil de cârnaţi de plastic sau parizer ţărănesc cu 60 % hârtie igienică în el. Anul ăsta se poartă pijamale cu flori de câmp, de primit hoţii în case şi de joacă de-a v-aţi-ascunselea cu ei, până scot capul, să le bagi un glonţ în creier, de frică. Au şi hoţii o asociaţie a oamenilor de afaceri, scăpaţi din anchete cu petrol, droguri sau tablouri, cum e moda, la costume din stofă de calitate, cu dungi fine, discrete? Au, sigur că au. Şi, dacă n-ar avea, de ce să nu aibă? Ei sunt la modă între sezoanele de răcituri; cel ce fuge de tirania inteligenţei dreptăţii este, evident, un prost, dar trebuie să fie frumos îmbrăcat, când intră cu jeep-ul în sufragerie. Îmbrăcându-se frumos, oamenii au ştiut totdeauna să transforme o victorie într-un eşec lamentabil, la negocieri ulterioare, privind furniturile. Ţara are un viitor luminos pe modelingul corpurilor de iluminat ţinutele de seară şi de mână, aici şi boierii îmbrăcându-se mai gros decât peisajul. Nu doar oamenii, chiar şi expoziţiile de haine sunt o modă. Dacă mai mult te dezbraci, constaţi, într-o bună zi, că nu mai ai ce da jos de pe tine. În momentul ăla, ori intri în primul magazin, ori fugi în pădure. Anul ăsta, chiar şi oamenii de afaceri se îmbracă în ceea ce consideră ei că reprezintă haina capitalismului, adică haina strămoşilor, marele lor noroc fiind aerul uşor de condiţionat al Balearelor, unde nu se mai poartă smoching cu buzunăraşe pentru numărat ouă, ci conturi bancare. Fiind imposibil de găsit milionari tineri şi frumoşi, în demersul alcătuirii unei colecţii coerente de toamnă-iarnă, sunt buni şi bogătaşii tineri, urâţi, nefotogenici şi căsătoriţi, dar, pentru a deschide gura la ei tinerele proaspăt venite la facultate, trebuie să fie mai bine îmbrăcaţi. O ciudată igienă a gândirii ne arată că, dacă s-a inventat şi o modă pentru grase, e mai greu de pus bazele unei mode pentru ciungi, şchiopi, saşii sau consumatori casnici de droguri, cum ordonă agenţiile cu discriminarea. Pentru asta, trebuie să fii plin de bani, ca de idei. Dacă hainele prezentate ochiului nu sunt altceva decât o violentare şi o incendiere a retinei, nici consideraţiile mele interioare nu sunt altceva decât o încercare de violentare a cugetului, mai bine sau mai prost îmbrăcat...
- Hei, se trezi Sebastian că e împins, aţi adormit?
- Aşa cred. M-a ajuns oboseala şi m-a prins peisajul. Aud numai tâmpenii. Urmăream prezentarea modei şi colecţiile de haine, pentru sezonul viitor toamnă-iarnă.
- Ce prezentare de modă? întrebă tânărul.
- Cum ce prezentare de modă? Prezentarea de modă care s-a terminat în timp ce eu am aţipit.
- Nu a fost nici o prezentare de modă în program. Aţi visat.
- Nu e târg de haine în holul Teatrului Naţional? întrebă Sebastian.
- Nu. V-aţi imaginat.
- Cât timp a trecut?
- Doar câteva minute, spuse tânărul. Aţi adormit, aşa, cu luneta la ochi.
- Credeam că a trecut mai mult de o oră. O iau razna.
- Mi se întâmpla şi mie să o iau pe arătură. Cine credeţi că prezintă moda de toamnă pe căldura asta?
- Chiar. Nu m-am gândit, spuse Sebastian.
Într-un târziu, fratele lui şi Speranţa se întoarseră, transpiraţi şi strălucitori, îndreptându-şi hainele mototolite.
- Ce facem, ne uităm şi noi la spectacol sau plecăm? întrebă George.
- Unde vrei să pleci? întrebă Sebastian. Ai noştri sunt, acolo, jos, unde i-am lăsat.
Din fericire, sunt cu toţii în viaţă. M-am uitat prin luneta armei.
- E rândul meu să merg în uscătoria blocului, spuse tânărul.
- Nu mai e nevoie, spuse femeia.
- Dacă dispare cupola, troglodiţii ăia deschid focul. Va fi un adevărat măcel, spuse George.
- M-am gândit şi eu la lucrul ăsta. Noi stăm aici şi nu facem nimic. Stăm şi ne uităm la spectacol. Mă tot gândesc şi nu găsesc o soluţie, spuse Sebastian.
- Poate, dacă încercăm o diversiune...
- Ce diversiune? Sunt mulţi, hotărâţi şi puşi pe rele. M-am gândit la toate variantele. Îmi stă mintea în loc. Nici arme nu avem.
- Avem puşca aia, spuse George. Putem trage cu ea, facem puţin zgomot, iar ăia de jos vor năvăli pe scări. Îi aşteptăm la cotitură, punem mâna pe ceva armament şi trecem la acţiuni diversioniste.
- E clar, sexul măreşte inteligenţa, râse Sebastian. Puşca asta nu trage decât în handicapaţi. E bazată pe sistem neuro-psihic de detecţie.
- Trage într-un handicapat!
- Nu se poate.
- Ba se poate, insistă George. Nu e nevoie să-l omori. Răneşte-l uşor! Pentru binele tuturor, nimic nu e prea mult. Şi aşa, tâmpiţii ăia au ucis câteva mii de oameni nevinovaţi.
Fratele ridică arma, o plimbă încolo şi încoace până văzu o femeie într-un cărucior. Analiză datele de pe ecran şi, cu toate că acestea nu indicau nimic concret, apăsă pe trăgaci.
- Nu merge. Există un impediment: prin peretele invizibil, puşca nu sesizează nimic. Şi dacă ar sesiza ceva, glonţul nu trece prin cupolă. Crezi că de proşti stau mahalagii la pândă?
- Caută printre cei rămaşi afară! spuse George.
- Cei rămaşi afară au ei un coeficient de inteligenţă redus, dar nu sunt handicapaţi.
- Nu se poate. Vorbind statistic, trebuie să fie şi vreo oaie neagră.
- Nu e. În orele astea, când ai fost plecat cu femeia în uscătorie, ce crezi că am făcut? întrebă Sebastian.
- Caută mai departe!
- Acum, ce crezi că fac?
- Nu vreau să spun „caută în continuare!”, ci mai departe de gloata de ţărani.
Sebastian îndreptă puşca spre lanţul de magazine din spatele Prefecturii, parcurse cu fasciculul electronic suprafaţa unui parc şi reveni la magazine.
- Cred că am găsit ceva, spuse arătând lumina roşie care se aprinsese pe ecranul lunetei.
Le arătă un bărbat între două vârste, care se oprise în faţa vitrinei unui magazin de pantofi.
- Ăla e handicapat?! întrebă femeia.
- Aşa indică ecranul. Are o proteză mecano-electronică la un picior.
- Împuşcă-l în proteză!
Sebastian îl ochi, dar trecea tot timpul câte o persoană, pe trotuar, prin faţa obiectivului lunetei.
- E prea multă lume.
- Nu are importanţă, spuse tânărul. Puşca e reglată neuro-psihic astfel încât să-şi caute singură ţinta. Nici nu trebuie să fii un bun ochitor. Proiectilul, odată pornit, ocoleşte orice obstacol şi loveşte ţinta.
- Bine, spuse Sebastian, ascundeţi-vă pe scări! Cum văd că au dat buzna în bloc, vin şi eu.
Aşteptă până plecară, puse puşca la ochi şi trase, bubuitura producând efectul scontat. Cei de jos se uitau în toate părţile, panicaţi, sau se certau între ei. Fără nici un ordin, mulţi dintre ei se împrăştiaseră în toate părţile, printre clădiri sau prin ganguri.
Sebastian văzu că trei dintre combatanţi intraseră şi în blocul pe care se afla, şi îşi spuse că, pe moment, era suficient. O luă pe scări, în jos, sărind câte trei trepte, trecu pe lângă femeie, tânăr şi fratele său, ascunzându-se după un colţ.
Transformând arma în măciucă, sparse capul unui luptător, apoi îl lovi pe cel de-al doilea. Cu unul din automatele capturate, George, venit între timp, îl ucise pe cel de-al treilea ţăran şi îi dădu şi tânărului o puşcă, invitându-l să treacă în faţă.
- Nu trebuie să vă fie frică, spuse acesta. Eu am venit la spectacol; n-am ştiut că mi se va pune o armă în mână.
Ieşind din bloc, lichidară două grupuri de mahalagii mai mult beţi şi se înarmară până în dinţi.
Ucigând la întâmplare pe oricine întâmpina rezistenţă, cei trei bărbaţi şi femeia înconjurară de mai multe ori perimetrul pieţei Prefecturii, producând panică. Misiunea de curăţare le fu mult îmbunătăţită când puseră mâna pe singurul sac cu grenade al ţopârlanilor. Ameţiţi, neştiind cine în cine trage şi de unde vine pericolul, mahalagii, proletarii, ţaranii şi gardienii publici începuseră să tragă unii în alţii.
Nimic din toate astea nu-i deranjau pe cei veniţi la inaugurarea fântânii cinetice şi a noului centru al oraşului. Oamenii se simţeau bine sub cupola invizibilă protectoare.
Dansară, cântară şi se distrară toată seara, până târziu, după lăsarea nopţii. La încheierea programului artistic, după un foc de artificii grandios şi după cel mai specraculos joc de lumini pe care l-a văzut vreodată cerul oraşului, îşi redirecţionară atenţia spre fântână.
Tineri şi bătrâni, la fel de fericiţi, dansară şi cântară împreună până la cele mai târzii ore ale nopţii.
Spre dimineaţă, muzicanţii începură să obosească şi lucrurile produse de muzica lor să se mai liniştească. Cupola invizibilă începu să se topească, iar ţăranii, proletarii şi mahalagii goi, căţăraţi pe aceasta, începură să cadă în capul celor prezenţi.
Cu excepţia a câteva zeci de morţi şi răniţi, la impactul publicului cu îngerii intertextuali zburători, sfârşitul evenimentului fu considerat un indiscutabil succes, reuşind să mobilizeze un număr record de orăşeni sau străini de oraş.
De-a lungul unei zile şi nopţii ce a urmat, s-au perindat peste 300 de mii de oameni prin noul centru, în funcţie de interpretul preferat, totul culminând cu muzica de excepţie a lui Alman Sopovsky, când au rămas sechestraţi sub cupolă, prizonieri ai ritmurilor jocurilor de apă şi lumini ale grandioasei fântâni electronice.
Năucite de zgomotul exploziilor, grupuri de combatanţi răniţi, cu hainele rupte, ieşeau din ganguri sau din holurile clădirilor. Nedumeriţi, se uitau în toate părţile, uimiţi, speriaţi, neştiind ce se întâmplă cu ei. Nu ştiau dacă trebuie să mai tragă şi în cine. Nu le dădea nimeni nici un ordin clar.
Dintre combatanţi, apărură şi cei doi fraţi Han, urmaţi de tânăr şi de femeie. Aruncară armele şi îşi îmbrăţişară, cu căldură, soţiile, copiii, verii, cumnaţii, nepoţii şi părinţii.
- Lasaţi armele! strigă primarul în microfon. Spectacolul s-a terminat!
- Aşa e, spuse Sebastian, urcându-se pe scenă şi smulgând microfonul din mâna edilului-şef. Oraşul merge mai departe. Luţi-o voi înainte! Orice sărbătoare e un pretext pentru a vedea ce mai fac locuitorii oraşului şi de ce. Aceste zile sunt numărate şi, oricum le-ai număra, se înscriu într-o perioadă de emulaţie artistică. Simbol al suprarealismului semnificant, avem un oraş cu străzi udate după ploaie, cu garduri din resturi vegetale, în jurul blocurilor, cu vile inestetice, construite pe platforme de gunoi sau în mijlocul străzii, pe baza unor autorizaţii dubioase, cu oameni care îşi scuipă refularea şi bacteriile salivare de la geamuri, în capul altora, cu străzi largi, ca nişte tuburi de orgă, unde, înghesuiţi în jeep-uri de neam prost, se aleargă ca vântul prin praf. Oraşul nostru nu are numai lucruri bune, ci şi lucruri neterminabile. Abia acum, în ceas de sărbătoare, vedem că locuitorii supravieţuiesc în orice condiţii; unii supravieţuiesc în condiţii de lux, alţii în lipsa totală a acestuia. Chiar şi hoţii sunt protejaţi de şefii lor, să nu se streseze muncind. Dacă hoţii n-ar fi protejaţi, de la cine ar mai fura oamenii cinstiţi? Îmbrăcaţi în frumoase costume populare de firmă, cetăţenii, capitalul electoral al unuia sau altuia, vin şi se duc pe apa sâmbetei, în fiece zi, dar mai ales în aceste zile de inaugurări, când omul are tot timpul să-şi numere micii, în timp ce sparge seminţe de floarea-soarelui şi azvârle cojile pe jos. Bucuroasă că avem fântâni arteziene, cu arhitectură mult mai muzicală decât cele florentine, chiar şi politica începe să viseze la kilocalorie, ca la ceva material, autoconsumabil. Privirile candide ale ţăranilor, veniţi acum 50 de ani să cumpere o pâine, un zarzavat, ceva, sau să vândă o vacă sălbatică, purceaua sau vreun vecin, şi rămaşi să se califice la locul de muncă, înfrumuseţează locul. Bucuroşi că vor putea să stea o clipă, să lase zarurile jos şi să-şi tragă sufletul îmbâcsit de tutun, proletarii mejdinei mai uită o clipă să urmărească repartitoarele de căldură, picătura de apă sau contorizarea sărăciei şi admiră cum se ridică soclurile notabilităţilor trecutului, adunate de primar în spatele Prefecturii, dar nu oricum, în linie dreaptă sau în cerc, ci aşa cum au trăit, unul mai încoace, altul mai încolo. Trecutul face parte din viitorul unora; aceia care au ştiut din ce să şi-l croiască. Poezia, muzica, jocurile de lumini, de sunete sau de ape sunt doar un pretext pentru fotbal. Cum maidanele au fost acoperite cu vile de fotbalişti, iar fotbalul se învaţă în şcoli, mâine, Doamne fereşte din ferestre, şi în biserici, slabă speranţă de comentarii sportive. Acum avem fântâni arteziene. Mâine, cine ştie din banii cui, vom avea reprezentaţii teatrale, tarafuri automobilistice, ţambalagii în gresie şi hârtie sau grupuri de instrumentişti din petarde. Atâta timp cât e predat la termen, nimic nu e prea mult. Populaţia are sau nu are conducătorii pe care îi merită, conducătorii au sau nu au populaţia pe care o merită, dar cu toţii trebuie să ştie acest lucru. Nu-l pot afla decât la ceas de bucurie bine disimulată, acţiuni enologice, de ecografie şi folclor negru. Îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, de firmă, cu găuri şi petice, copiii sunt instruiţi că, dacă nu sunt cuminţi, sucesc gâtul la pisici, aruncă ciunga pe jos, ascultă manele populare, se descalţă în faţa Primăriei sau aleargă cu jeep-urile după babe, îi fac părinţii lor directori, la firmele lor, cu care se găsesc în incompatibilitate, conform adevăratelor declaraţii de avere. La acest binecuvântat ceas de sărbătoare, ieşirea din minciună este valabilă şi, măcar o clipă, uităm că orice ieşire are o intrare. Cu cât se apropie mai mult statuia întemeietorului oraşului nostru de biserica aia, ca să lase loc altor edificii, dascălii mai bătrâni îşi aduc aminte că au rămas în urmă cu lecturile, iar dascălilor mai tineri începe să le meargă mintea fără alcool. Bătrâni sau tineri, considerăm că, acela care nu e cu noi, e cam aşa. Ţărăncile se fac frumoase, ţăranii agenţi de asigurări, iar profesorii se pregătesc să înfrunte încă un an şcolar de greve; de veacuri, aşteaptă să treacă vremea rea, să vină şi vremea lor. Între timp, cei care au avut puterea să înţeleagă ceva au înţeles demult tot ce era de înţeles. Cei care nu au nici o putere nu au nici un interes să înţeleagă ceva. Atmosfera de sărbătoare e aerul în care toată lumea are dreptate. După asta, dreptatea începe să se împartă, algoritmic, în porţii din ce în ce mai mici. Dacă promiţi unor oameni o viaţă mai bună, înseamnă că, implicit, recunoşti faptul că aceştia nu au dus niciodată o viaţă mai bună. În acest frumos început de vară, suntem înconjuraţi de zbateri generale: nopţi albe cu multe căderi de meteoriţi, dureri înăbuşitoare, lacrimi informaţionale, gândire cu premeditare, destine precumpănitoare şi concursuri de resurse umane. Dacă nici măcar proştilor nu le-ar mai plăcea lucrurile neinteligente, am putea spune că am progresat. Nu dorim nici duşmanilor noştri să afle că suntem educaţi. Şi, nu uitaţi! Dacă se întâmplă ceva important, nu e treaba voastră, ci a urmaşilor străbunilor noştri. Omul la distracţie se cunoaşte, când cedează cine e mai deştept: scaunul. În rest, oale şi ulcele, spiciuri, tontoroiuri, tromboane, tobe, beri, fântâni, parcuri şi velodroame.
Se înecă şi începu să tuşească.
- Să mă scuzaţi! Nu am talent oratoric.
- Ce vorbeşte ăsta aici?! strigă un consilier.
- Cine i-a dat voie să urce pe scenă? întrebă primarul.
- Dumneata i-ai dat voie, spuse unul dintre viceprimari.
- Cine eşti tu, băi, urâtule?! strigă un alt consilier.
- Sebastian Han.
- De unde ai apărut?
- Lasă-l, bă, că e târziu! spuse primarul. Mai avem şi altele de făcut.
- Nu prea mai e nimic de făcut, spuse şeful Poliţiei. Centrul a fost apărat de cupolă, dar împrejurimile sunt un dezastru. E plin de gropi de la explozii. Eu le-am dat ordin să mai rărească populaţia, că nu mai avem ce mânca, iar tâmpiţii s-au apucat să se lupte între ei. Nici un ordin nu mai e sfânt pe lumea asta.
- Prea multă muzică ambientală prosteşte, spuse primarul. Se obişnuieşte şi populaţia cu altă stare de lucruri.
- Aşa-i, întări unul dintre cei doi viceprimari, chiar şi premierul a spus că, de când avem o armată de profesionişti, nu se ştie cine mai munceşte. Noi creştem elite şi acestea se comportă ca atare.
- Le-aţi dăruit o noapte de vis, spuse un consilier.
- O noapte deosebită, oricum, întări un altul.
- Acum, când artificiile s-au stins şi nu se mai aude nici ecou de melodie conceptuală, trebuie să-i mulţumim primarului pentru această nouă piaţă!, se exaltă un trecător.
- Bine, bine, spuse primarul. Vino mai târziu, la birou, să văd dacă pot să te ajut cu ceva!
- Eu cred că a fost o noapte de coşmar, spuse cel de-al doilea viceprimar.
- Să se suie cineva pe scenă şi să le spună să plece acasă! spuse primarul.
- Majoritatea spectatorilor sunt veniţi din alte oraşe sau din împrejurimi, spuse şeful Poliţiei.
- Şi ce?!
- De la marginea oraşului, încolo, nu mai e nimic.
- Parcă până acum era mare brânză; doar industrie şi construcţii improvizate.
- Mahalalele, parcurile industriale, cartierele şi satele dimprejurul oraşului nu mai există.
- Cum adică?!
- Totul e nisip. Totul e deşert.
- N-a plecat Sopovsky cu cântăreţii lui?!
- Ba da.
- Atunci, cum e posibil?!
- Or fi existând efecte secundare, spuse un consilier.
- Bine. Urcaţi-i în tren pe cei veniţi de departe! Măcar să scăpăm de ăştia, să nu mai umble brambura şi să jefuiască magazine.
- Nu mai există cale ferată. Totul e praf şi pulbere.
- Măcar aeroportul e funcţional?
- Nu mai e nimic funcţional. Nu înţelegeţi? Pe tot globul pământesc, n-a mai rămas decât oraşul nostru.
- Iar dacă nu luăm măsuri urgente, în curând, totul se va rezuma doar la o fântână cinetică ambientală.
- Ne puteam aştepta să se întâmple asta. Într-o anumită secunda, fatidică, astrala
sau cum vreţi să-i ziceţi, ceva trebuia să anuleze efectele benefice ale eforturilor noastre milenare de terraformare. Trăim cu speranţa că, tot ce e evident că o să se întâmple, n-o să se întâmple niciodată, spuse un trecător.
AMORŢEALA
Oana Stoica-Mujea
Trăia în abis. Negru. Gol. Linişte. În liniştea minţii ei putea auzi foşnetul stelelor, cântecul norilor, harpele cerului. Trăia în agonie. De mult? Puţin? Cine îşi mai amintea? Îşi amintea culorile ca într-un joc ambiguu, ca într-o joacă fără rost. Din clipa în care căzuse în gol nu mai reuşise să se ridice. Şi golul, oare ce era golul? De unde apăruse şi încotro se ducea? Cât avea să se mai afunde?
În singurele ei clipe de luciditate, nu era ea. Trăia prin mintea altei persoane sau fiinţe. Căci nu putea s-o vadă ci doar vedea ceea ce observa „celălalt”. Apoi, din nou, abisul. Se cufunda în el şi nu mai putea ieşi. Era prizonieră în propriul trup, în propria minte.
Se acuzase de nebunie, dar nu, nu era nebună. Nu putea să fie. Trăia alături de cealaltă persoană fiecare senzaţie, fiecare durere, fiecare crimă în parte. Dar nu putea. Nu putea să îşi mai amintească mare lucru după ce cădea în abis. Devenise totul ca un vis, alb-negru, apoi negru şi atât. Ca ecranul unui televizor ce se stinge în timpul filmului. Cam aşa arăta viaţa ei de doi ani şi ceva. Altceva nimic. Alb-negru, nergu total. Nici măcar nu îşi mai amintea când zărise ultima oară soarele. Oare azi îl văzuse? Fusese pe cer? Cum să-l vadă din gaura neagră în care trăia? Cum să vadă ceva în jurul ei când nu era decât beznă?
Se ridică greoi. Simţea cum pieptul i se umple de-un aer greu, irespirabil. Aerul propriilor temeri. Nu ştia încotro se-ndreaptă, nici măcar nu ştia dacă vrea să se mişte din loc. Şi cu toate astea degetele ei apăsară întrerupătorul. Văzu o licărire. Doar atât, dar era sigură că lumina era puternică, orbitoare. Şi cine s-o vadă? Ea nu. Nu, cu siguranţă că nu ar fi reuşit să zărească mai mult de o licărire în beznă.
Se sprijini de fereastră. Degetele îi alunecară pe geamul mat. Rece. Atât putu să simtă, răceala. Nu îşi retrase mâna, îi făcea bine. Fiorul îngheţat îi cuprinse întreg trupul. O cutremura. O învăluia. Îi aducea aminte că uneori trăieşte. Doar uneori. Doar atunci când simţea cald sau rece, poate chiar şi o voce ar fi făcut-o să tresară. Să îşi amintească. Ce? O viaţă plină de eşecuri. Hăul care o cuprinsese. Durerea ce o măcina. Vroia să îşi amintească. Până şi clinchetul uşii psihiatrului, până şi asta ar fi făcut-o să se simtă mai bine, mai stăpână pe ea.
Încercă să îşi amintească unde pusese ultima oară telefonul. Probabil acum două zile. Atunci când avusese ultima viziune. Îl auzise ca prin vis. Suna şi suna, de parcă la acelălalt capăt al firului s-ar fi aflat chiar coşmarul ei. Îşi amintea că îl trântise, apoi... Oare ce făcuse cu el? Ce Dumnezeu făcuse cu el?
Da, cearşaful. Îl înfăşurase în cearşaf. Alergă spre dormitor şi găsi cârpa ghemuită. Desfăcu repede cearşaful şi găsi telefonul. Unde să sune? Trebuia s-o ajute cineva. Acum. Înainte de-a se prăbuşi de tot, înainte de-a uita unde şi cine este. Formă în grabă un număr. Soneria îşi făcu datoria. La celălalt capăt al firului se auzi o voce... inumană:
- Da.
Îi auzi respiraţia înfometată. Pulsul. Durerea. Rămase tăcută şi ea şi celălalt. Un timp crezu că visează. Crezu că abisul o cuprinse din nou. Apoi făcu o sforţare. Deschise ochii mari şi zări lumină. Nu de la bec, de la soare. O lumină orbitoare pe care nu o mai zărise de mult timp. O sclipire galbenă, bonlăvicioasă. Şi apoi, din nou respiraţia. De data asta accelerată. Îi păru că râde, îi păru că râde de ea. Ba chiar îi putea vedea ochii bolnavi de furie şi de dorinţă. Închise. Închise fără să scoată o vorbă. Cel puţin era ziuă.
Formă alt număr. De data asta era sigură că e cel corect. Bâzâitul de la celălalt capăt al firului o făcu să tresară. Semăna cu semnalul de la uşa psihiatrului: rece, calculat. O voce feminină îi răspunse:
- Bună ziua, biroul domnului Sterr. Vă putem ajuta cu ceva?
Glasul îi răsună în minte ca o melodie proastă. O melodie interpretată în mod barbar. O durea, glasul acela îi provocase durere. Neastâmpăr. Iritare. Îşi adună gândurile încercând să nu scape în hău. Nu era cazul.
- Bună ziua. Sunt Sonya.
- Ah, doamna Delgratte. Domnul doctor chiar m-a pus să vă sun. Nu-i aşa că e o coincideţă minunată?
Glasul începu să râdă. Un râs prostesc, fără nici o noimă. „ Nu, tâmpito, îi veni să urle. Nu e nici o coincidenţă.”:
- Da, a dracu’ coincidenţă, îi răspunse. Dă-mi-l pe Sterr.
Vocea rămase încurcată pentru un timp. Aproape că o vedea roşind la capătul celălalt al firului. O vedea prin propria minte cum îşi drege vocea încercând să pară serioasă, matură.
- Numai puţin.
Tonul de aşteptare. Ura melodia asta. De ce o alesese tocmai pe asta? Nu ştia că pacienţii lui ar putea înnebuni de tot? O zgâria pe creier. Îi veni să arunce receptorul. Să-l dea dracu’ de doctor, s-o dea dracu’ de viaţă. Să se ducă toţi în iad şi s-o lase în pace. Apoi glasul calm veni ca o salvare:
- Sonya, eşti bine?
Ezită? Ce să-i spună? „ Nu idiotule, nu te-aş suna dacă aş fi bine. Nu te plătesc să îţi aud vocea când sunt fericită”. Dar nu asta rosti:
- Oarecum, Sterr. Oarecum.
- L-ai văzut din nou, nu-i aşa?
Sonya rămase îngândurată. Nu l-a văzut niciodată, niciodată. Dar ce dracu’ era în capul ei.
- De fapt, cred că tocmai l-am sunat.
- Cum?! se revoltă vocea de la capătul celălalt al firului. Cum ai făcut asta? Vin imediat la tine. Să nu deschizi nimănui. Să nu vorbeşti cu nimeni. Ţine telefonul lângă tine şi dacă este cazul sună la poliţie.
Zâmbi. Pentru prima oară o făcea să zâmbească.
- Linişteşte-te. Eu l-am sunat pe el, nu el pe mine.
- Oricum vin la tine. În zece minute. Zece minute... plu, plu, plu, se auzi de la celălalt capăt.
Aruncă receptorul. Îi simţi respiraţia. Respiraţia aceea bolnavă. Mirosul acela de sânge ce i se scurgea pe gât şi îi ieşea printre dinţi. Cortina începea să se tragă.
- Nu, nu din nou, încercă să lupte. Doamne te rog, nu.
Dar nu putea să se desprindă. Vedea. Vedea camera luminată de o rază rătăcită printre draperiile trase. Trupul adormit. Chipul firav pierdut în lumea viselor. Aşternutul de mătase ce-o acoperea pe jumătate. Se apropia, iar chipul victimei devenea tot mai clar, mai dulce, mai misterios. Un fior rece, dar plăcut o cutremură. Simţea că vrea s-o vadă devorată. Plină de sânge, plină de teamă. Se apropia. Ghearele. Ghearele îi mângâiară tenul alb, ea răspunse printr-un zâmbet involuntar. Contiună s-o alinte, la fel de fiecare dată. O alintă mai mult şi mai mult. Ea se foia fericită, mulţumită. Ochii i se întredeschiseră, îi închise la loc, apoi.... groaza. Mări pupilele şi vru să urle. Dar mâna păroasă ce se termina cu gheare lungi îi astupă buzele. Încercă să lupte, dar nu putea, nu avea forţă. Să urle, să urle. Nu. Nu putea. Da, era plăcut să-ţi simţi victima în „gheare”. Fiorul o trecu din nou. Unghia alunecă de-a lungul gâtului şi... sângele. Începu să picure. Ochii victimei se măriră. Un alt picur, un alt fior.
Pentru o clipă pierdu contactul. Vru să deschidă ochii şi să alerge în stradă, dar iar, iar văzu. Iar începu să simtă, asemeni lui. Era moartă. Moartă. Iar ea, el, sau cine o fi fost se hrănea cu sângele ei.
Se termină. Mai repede ca altădată. Fugi la baie. Deschise apa şi îşi spălă chipul. Vroia să termine, să termine pentru totdeuna. Se privi în oglindă. Cine era? Al cui era chipul alb ca varul cu cearcăne negre? Al cui era părul încâlcit? Ale cui erau mâinile slabe ca ale unui mort?
O sparse. Mâna i se încleştă şi porni în atac. Cioburi zeci şi zeci pocniră într-un zgomot asurzitor. Printre degete îi şiroia sângele. Nici măcar nu simţea durerea. Prinse un ciob şi-l strânse în plamă. Poate în felul acesta avea să rămână acolo, în lumea adevărată. În lumea unde era soare, cald, bine. Îl strânse până când simţi cum îi sfârtecă pielea. Durerea.
Durerea o readuse la viaţă. Nu. Nu avea curaj să arunce arma. Nu putea. Trebuia să lupte.
Soneria se auzi în fiecare colţ al casei. Nu se grăbi. Mai privi încă o dată, în cioburi, chipul moartei. Strânse încă o dată ciobul şi porni spre uşă. Soneria părea precipitată, dar ea nu putea să se grăbească. Încerca să se menţină trează, la lumină.
Uşa se deschise. Era doar Sterr. De parcă ar mai vizita-o altcineva. Bărbatul din faţa ei îi conferea o oarecare siguranţă. Parcă auzi din nou clopoţelul ce se afla la uşa lui. Cel ce-o readucea la viaţă. El îi zâmbi. Părea calm, dar îl simţea. Era agitat. Mai agitat de cât ea.
- Să nu îndrăzneşti să pleci, se auzi glasul lui. Nu mă lăsa aici singur.
Privi spre soare. Era atât de minunat să vadă lumina zilei.
- Încerc, Sterr. Încerc.
- Ce s-a întâmplat?
„ Idiot ignorant. Tu să-mi spui mie? Tu trebuie să descoperi”.
- Nu ştiu. Nu ştiu. Sunt tot mai legată de el. Vrea să văd. Vrea să simt. Şi îmi place ceea ce simt. În acele momente îmi place. E dezgustător. Dezgustător.
Doctorul îşi aruncă privirea spre mâna ei. Încă mai strângea ciobul în plamă.
- Pentru Dumnezeu, Sonya. Ce faci?
- Rămân la realitate. Doar durerea trupească mă mai ţine în viaţă.
- Recurgem la hipnoză. E singura cale. E ultima. Trebuie.
Idei şi gânduri aglomerate. Trăiri vechi şi recente. Oare dorea? Dar exista şi altă cale? Strânse şi mai tare ciobul iar realitatea deveni tot mai clară. Sterr o privea indignat, dar nu îndrăznea s-o oprească.
O picătură.
Un fir de sânge.
Un şuvoi.
Un şuvoi de sânge i se prelinse pe picioarele goale acoperind carpeta veche şi demodată.
Sterr nu se mişcă.
Privi spre soare. Parcă nu mai era la fel de palid. Parcă nu mai era bolnav. Prinsese viaţă. Trăia o dată cu durerea ei. O dată cu nebunia ei.
Râse.
Râse lung şi înfiorător.
Nebunia.
Nebunia o măcina.
Cealaltă realitate o dobora.
- La dracu’ Sterr. La dracu’. M-am săturat de coşmarul ăsta. M-am săturat să trăiesc în beznă când afară e soare. Când în noapte sunt stele, lună. Viaţă. Sterr. Ajută-mă să scap.
Ajută-mă să îmi înving coşmarul.
Bărbatul se aşeză pe o canapea plină de hârtiuţe şi haine.
- E real, Sonya. Stai jos şi ascultă-mă. Toate acele crime s-au petrecut cu adevărat.
Sfârşit. Durere. Groază. Scârbă.
În cele din urmă vomită pe covor fără ca mărca să-i pese. Putea trăi cu gândul că e nebună, dar asta... Asta nu o accepta. Nu putea. Nu vroia. Nu dorea. Aruncă ciobul. Sângele începu să curgă şiroaie. Acum durerea era mai profundă, mai reală.
Sterr o prinse de mână şi îi strânse rana cu o cârpă murdară. Nu părea să-i pese prea mult de asta, îi păsa mai degrabă de cealaltă viaţă a ei.
- Sonya. Trebuie să înţelegem de ce ţi se întâmplă asta. Trebuie să accepţi hipnoza. E singura cale pentru a te vindeca. Te rog, Sonya. Te implor! Vreau să te ajut.
Ea nu era acolo. Alerga printre copaci. Crengile îi loveau faţa şi mâinile. O haită de câini o alergau. Îi auzea. Le simţea mirosul, le simţea înverşunarea. Picioarele o dureau.
Crengile o loveau. Picioarele i se afundau în pământ. Nu mai putea să înainteze...
- Sonya. La dracu’, Sonya mă auzi?
Reveni. Era transpirată. Atât de transpirată. Inima îi bătea. Picioarele îi tremurau. Se aşeză lângă doctor.
- Nu e om. Nu e om.
- Sigur că nu e. Nici nu m-am gândit că un astfel de criminal ar putea fi om.
Ochii ei se măriră, de groază, de frică.
- Nu, nu înţelegi. Chiar nu e om.
Sterr nu o contrazise. Dar ştia că nu o crede. Simţea că îi vine să urle. Şi de ce să se abţină, doar era nebună. Urlă. Ţipă cât o ţinură plămânii. Apoi păru că se linişteşte.
- Sterr, chestia aia nu e om.
- Sonya. Nu mă fă să înnebunesc şi eu. Hai să facem şedinţa de hipnoză. Te rog.
Nu vroia hipnoză. Nu vroia. Şi anul trecut trecuse prin asta. Îşi amintise totul când se trezise şi de atunci şi mai multă beznă se instalase în mintea ei. E drept că pe atunci nu o trata Sterr, dar... Nu, nu vroia să treacă iar prin asta. Hipnoza o speria şi mai tare decât cel ce-o urmărea în fiecare gând al ei. NUUU! Vru să se opună. Vru să zică ceva, dar nu putu.
- S-o facem o dată. S-o facem.
Sterr se calmă. Cel puţin chipul i se destinse.
- Sonya. Să nu îţi fie teamă, nu vei mai trece prin şocul de anul trecut. O să am grijă ca totul să fie bine. O să te desprind de mintea criminalului. Îţi jur.
„ S-o crezi tu. Să crezi tu că vei reuşi. Nu vei reuşi decât să mă omori. Sper să reuşeşti. Sper”.
- Bine Sterr. Hai s-o facem.
Doctorul o privi cu atenţie. Chipul ei era încă tânăr, tânăr şi răvăşit. Atâta durere. Atâta nebunie. Atâta teamă. Ochii ei. Ochii prin care vedea fiecare crimă, inima prin care simţea fiecare durere. Dorea s-o ajute. Dorea s-o scape de agonie. Îşi trecu palma peste faţa ei şi îi închise ochii, aşa cum închizi ochii unui mort. Ea nu opuse rezistenţă, dar simţi cum întunericul o cuprinde din nou. Îi auzi vocea: caldă, blândă. Apoi dorinţe infinite se înfiripară în mintea ei. Dorinţe, trăiri, ideii. Se văzu copilă lângă lacul din spatele casei. Îşi privea chipul bălai în oglinda apei. Ştia că e ziua ei şi că mama sau tata trebuie să apară cu un cadou. Îşi privea chipul.
Apa se tulbură.
Valuri mici tresăreau la fiecare gând al ei.
El era acolo.
Chipul i se oglindi alături de al ei. Era acolo. Vru să fugă, dar ştia că nu o poate atinge. Se linişti. Nu putu să-l privească prea bine, dar văzuse colţii ce-i acopereau buzele negre şi păroase.
Dispăru.
Şi el, şi ea.
Era la liceu şi aştepta ca prietena ei să vină. Vântul bătea cu putere. Îi auzea glasul. Aspru. Dur. Îi simţea îmbrăţişarea rece, respingătoare. Iar ea, ea nu venea. Şi-n umbra copacilor din faţa casei acelaşi chip apăru, iar şi iar. Ochii, ochii aceia o priveau cu poftă. Poftă de sânge. Dispăru iar prietena ei apăru, dar nu părea a fi ea. sau cel puţin nu în întregime. Trupul îi era acoperit de sânge. Vroia să plângă, dar nu reuşea. Nu putea.
- Nuuuuuuu! urlă cât de tare putu. Nu, nu face asta. Nu şi pe ea. Nu pe toţi. Nu mă lăsa singură. Nu mă lăsa.
¦
Două luni. Două luni de soare. Nimic nu se mai întâmplase de la şedinţa de hipnoză. Nimic. Crimele continuară şi chiar luară amploare, dar ea era departe de toatea astea. Legătura se rupsese. Nu îşi amintea ce se petrecuse în ziua aceea. Arareori câte un fior rece şi întunecat o mai deranja, dar era fugar şi viaţa ei revenea pe făgaşul normal, în razele soarelui.
Se despărţise cu greu de vechea sa casă, dar era mai bine aşa. Până şi obrajii prinseseră un roşu-rozaliu; ochii îi erau mai clari iar chipul redeveni la frumuseţea de odinioară. Acum stătea lângă oraş, la doar o oră depărtare. Închiriase o căbănuţă printre copacii falnici de la marginea urbiei. Se liniştise. În cele din urmă putea să-şi vadă de viaţă. Se gândea să-şi reia vechea carieră de scriitoare, cu toate că nu era încă pregătită. Mintea încă îi mai juca feste din când în când. Uneori putea să jure că întreaga noapte alergase prin pădurea dimprejurul casei. Uneori se trezea cu hainele sfâşiate, alteori plină de noroi, dar punea totul pe seama depresiei ce se transformase în somnambulism.
Nu îşi amintea cu adevărat ce s-a petrecut, doar frânturi rupte dintr-o altă realitate. Dar cum apăreau razele soarelui mintea ei refuza să se mai gândească. Era ca şi cum ar fi trăit două vieţi deodată.
În acea dimineaţă călduţă, când razele soarelui îşi făcură loc printre draperiile camerei, Sterr o sună. Avea o voce slabă precum cea a unui om bolnav. Ezită câteva minute înainte să o întrebe ce face. Sonya nu părea surprinsă că o sunase, cu toate că din acea zi nu îşi mai vorbiseră nici măcar în treacăt.
- Cum te simţi, o întrebă el?
Ei nu îi veni în minte să-l mintă şi cu toate astea o făcu.
- Mai bine ca niciodată.
- Nu a reapărut?
Respiraţia de la celălalt capăt al firului deveni agitată. Sonya încercă să se calmeze, să nu îl ia în seamă.
- Nu Sterr. Ar trebui să ştiu ceva?
Pauză. Aproape că îl văzu cu ochii minţi ducându-şi capul în palme şi oftând. Când îşi reluă şirul ideilor vocea îi era şi mai joasă, aproape moartă.
- Sonya, am să trec pe la tine mai târziu. Trebuie să stăm de vorbă.
Inima i-o luă razna.
- Ce se petrece Sterr? Ce se întâmplă?
Nimic, doar un suspin.
- Vorbim mai târziu. Bine Sonya?
- Da, Sterr. Te aştept.
Aruncă telefonul în furcă de parcă el ar fi fost duşmanul ei. Ce se întâmpla cu adevărat? Unde îşi petrecea nopţile? Ce se întâmpla în oraş? Creatura reapăruse? Nu. Refuza gândul că ar putea fi bântuită din nou. Că s-ar putea folosi iar şi iar de mintea ei pentru a-şi face cunoscute crimele. Cine era? Ce fel de fiinţă?
Ştia prea bine că nu e om. Ea îl văzuse. Îl simţise. Ştia că e altceva. Dar cum avea să explice. Nu îşi putea explica nici sie, cum avea să îi explice lui Sterr?
Încercă să alunge această imagine. Încercă să se bucure de acea zi călduţă şi de razele soarelui. Nu dorea să cadă iar în hăul acela întunecat.
Se întinse pe scaunul de pe prispă. Soarele se juca pe pielea sa fină. Atât de cald şi de bine. Atâta lumină. În jurul ei roia viaţa. O veveriţă sări din pom în pom bucuroasă. Câteva păsări se întreceau în triluri. Un fluture trecu pe lângă ea. Copacii o priveau cu îngăduinţă. Întreaga natură cânta pentru ea. Totul în jur trăia lângă ea, pentru ea.
Alungase orice gând, orice ar fi putut-o duce înapoi spre beznă. Se lăsă răsfăţată de căldura acelei zile. Şi atât.
¦
Aproape că se întunecase când Sterr, împreună cu un bărbat înalt şi cărunt, apăru la uşa ei. Doctorul părea posac. Ochii îi erau duşi în orbite şi cearcăne mari îl încercau. Bărbatul de lângă el avea un corp atletic, o privire galeşă şi o fermitate aparte.
Sonya îi pofti înăuntru. În lumina becului era mult mai frumoasă. Corpul i se unduia armonios, dar în privirea ei rămăsese ceva din acea spaimă, din acea viaţă pe care nu prea şi-o mai amintea. Acea viaţă ce îi fusese ştearsă în doar o singură zi.
Doctorul păşi greoi, privea în stânga şi-n dreapta parcă temându-se de un urmăritor invizibil. Celălalt bărbat păru hotărât, decis. Se avântă în bucătărioara mică şi se aşeză pe cel mai apropiat scaun. Sterr încă şovăia.
- Îmi explici? i se adresă Sonya privindu-l ba pe doctor, ba pe străin.
Sterr îşi frecă mâinile una în alta. Era agitat. Străinul vorbi:
- Sunt comisarul Darl. Sonya, nu-i aşa?
Femeia aprobă din privire.
- Am venit să vă vorbim. Ştiţi dumneavoastră...despre...
- Criminal, îl completă Sonya punând capăt acestei fâstâceli.
Sterr păli când o auzi rostind cuvântul. În schimb Darl păru uşurat.
- Vedeţi dumneavoastră, domnişoară, lucrurile s-au cam precipitat. Se pare că face tot mai multe victime. Modul de operare e acelaşi mereu şi mereu. Nu lasă amprente, nu lasă dovezi, nu avem nici cea mai mică idee despre cum ar putea arăta sau unde ar putea fi. Ştiţi...
Simţi cum hăul i se deschide sub picioare. Îi aruncă o privire fugară lui Sterr. Şi el părea cuprins de un rău invizibil, de o senzaţie copleşitoare. Sonya făcu un pas în spate, parcă pentru a se apăra de comisar. Acum el era duşmanul. Ştia ce vrea de la ea. Ştia. Vorbele îi ieşiră pe gură fără să vrea:
- Nu. Nu vă pot ajuta şi nu îmi puteţi cere asta. Abia m-am eliberat.
Sterr păru mai uşurat în schimb inspectorul nu schiţă nici un gest. Glasul lui era calm şi hotărât:
- Domnişoară. Aici este vorba de vieţi omeneşti...
- Da şi pentru asta trebuie să o distrugeţi pe-a mea. Nu vă dau voie să mă conduceţi înapoi în beznă.
Sterr deveni tot mai agitat. Ba privea pe fereastră spre copacii ale căror umbre cădeau amininţătoare pe casă, ba se plimba dintr-o parte în alta fără să îşi găsească locul. Privirea îi era şi mai disperată decât gesturile.
- Sonya. Nu vreau să îţi cer asta. Nu vreau.
Simţi în glasul lui disperarea. Acea disperare pe care nu o are decât...
- Pe cine, reuşi să întrebe disperată? Pe cine, Sterr?
Bărbatul simţi că cedează. Copacii din faţa sa deveneau ameninţători. Umbrele prindeau contur şi se trasformau în hăuri negre şi adânci. Sonya abia îşi stăpâni un ţipăt.
- Sterr.
- Amanda. A răpit-o pe Amanda.
Amanda. Copila cu părul bălai, cu ochii ca două mărgele, cu mânuţele mici şi albe. De ce? De ce tocmai pe ea? Amanda, copila ce îi surâsese de-atâtea ori alungând norul de deasupra capului ei.
- Nu se poate, murmură ea. Nu se poate.
Doctorul nu spuse nimic. Un şuvoi de lacrimi îi căzu pe obraji. Mâinile îi tremurau, glasul îi scăzu vertiginos.
- Te rog, Sonya. Îmi este teamă pentru ea. Te rog!
Femeia simţi cum îi vâjâie capul. Simţi cum zeci de priviri întunecate o adulmecă de după umbra copacilor. Ameţeala, amorţeala, viaţa aceea revenea în mintea şi-amintirea ei. Vru să strige, dar nu putu. Chipul Amandei îi apăru în faţa ochilor. Doar o copilă vinovată pentru simplu fapt că o cunoştea şi că-i zâmbise de câteva ori.
Sonya se lipi de peretele rece din lemn. Mii de mâini îi mângâiau trupul dându-i fioruri calde. Plânse. Râse. Nebunia revenea. Răul din ea se-ntorcea la viaţă. Creatura nu avea s-o lase până când nu avea să moară. Era între ei doi. Acum ştia. Era doar între ei.
- Ce vreţi să fac, întrebă ea îngrozită?
Comisarul se ridică. Nici o reacţie, nimic nu se citi pe-acel chip. Nimic.
- Vrem să reintri în legătură cu el.
Ştia. Ştia că asta îi vor cere. Mâinile acelea nevăzute se urcară tot mai sus şi mai sus, agăţându-se de ea ca de ultima speranţă de viaţă. Ca de ultima fărâmă. O strângeau, o glodeau, o îmboldeau cu degete mici şi ascuţite. Aproape că îi tăia răsuflarea. Coşmarul se-ntorcea.
- Îmi este teamă.
Sterr o privea disperat.
- Şi mie.
- Deci domnişoară?
Cei doi îl priviră pe comisar cu ură, acum el era duşmanul. El era cel ce-i arunca pe ambii în beznă, cel ce-i arunca spre nimic, spre o viaţă lipsită de esenţă.
- Bine. Bine. O fac pentru Amanda. O fac pentru mine. Trebuie să se termine o dată. Trebuie.
Sterr îi mulţumi din priviri. Lăsă lacrimile să îi inunde chipul, dar nu făcu nici un gest. Nu scoase nici un suspin. Se mulţumi să privească cum umbrele cresc şi cresc în faţa sa. Se simţea într-un fel uşurat. Toate acele chipuri întunecate care îl priviseră până atunci păreau că au bătut în retragere.
- Îţi mulţumesc Sonya.
Ea nu răspunse. Comisarul o privea de-acum neîncrezător.
- Domnişoară trebuie să veniţi cu noi. Aici nu sunteţi în siguranţă.
- Nu. Nu merg cu voi. Sunt bine. Sunt bine.
- Îmi este teamă că după şedinţa de hipnoză nu va mai fi la fel de bine. Îmi e teamă că o dată ce legătura va fi restabilită vă va urmări şi veţi cădea în capcană.
Sonya privi pe geam. Peisajul i se părea altfel în seara asta. Mai rece, ameninţător, neprietenos. Dar nu, nu dorea să plece. Vroia să-l înfrunte oricare ar fi fost consecinţele. Trebuia s-o scoată pe Amanda din ghearele lui.
- Nu e om, se trezi spunând.
Detectivul se întoarse spre ea. Privirea îi devenise glaciară.
- Ce-aţi spus?
- Nimic, spuse repede Sonya. Nimic.
Bărbatul păru că o lasă aşa. Păru că trecuse peste această afirmaţie. Apoi se întoarse aproape mecanic scrâşnind uşor din dinţi.
- De ce credeţi că nu e om?
Sonya îşi ascunse chipul în umbrele copacilor. Vroia să plece. Vroia ca bărbatul ăla să plece de lângă ea. Îi dădea un sentiment bizar. Ar fi vrut să urle la el, dar ceva o împiedică. Nici măcar tonul vocii nu îl putu schimba.
- Pentru că l-am văzut, domnule Darl. L-am simţit. Un om nu ar putea să facă ceea ce face el.
- Şi ce credeţi dumneavoastră că face, domnişoară?
- Îşi adulmecă vitcitma. Uneori câteva zile, alteori poate luni. Se hrăneşte cu fiecare teamă a sa. Astfel respiră, astfel se bucură de viaţă. Şi-apoi când îi soseşte momentul...
Închise ochii şi lăsă o lacrimă să curgă.
- ... Le spulberă visele. Le fură viaţa.
Lăsă lacrimile să-i curgă, să-i inunde chipul.
- ... Ceea ce se petrece în mintea lui e... greu de descris. Mintea lui e cea mai bolnavă, cea mai sângeroasă minte.
Strânse pumnii la piept.
- ... Nu şite ce face. Nu înţelege. Pentru el totul se petrece natural.
- Da domnişoară. Nu pare a fi un om... normal.
Sonya zâmbi, dar nu se chinui să-l contrazică. Asemeni lui reacţionase şi Sterr. Dar acum simţea în privirea doctorului că o crede. Vedea în disperarea lui nevoia de-a crede orice. De-a găsi o explicaţie.
Sterr se apropie de ea tremurând.
- Am să vin mâine. Ştii...
Îşi privi mâinile ce nu îl mai ascultau.
- ... Am nevoie de odihnă. Altfel nu pot să fac cum trebuie şedinţa.
Sonya se mulţumi să aprobe din cap. Era prea speriată pentru a mai deschide gura. Avea să urmeze o nouă luptă cu ceea ce e real şi ce nu.
Cei doi se apropiară de uşă. Comisarul îi mai aruncă o privire.
- O să pun pe cineva să te supravegheze. Ai grijă de tine.
Ea zâmbi.
¦
Urmă o noapte destul de calmă. Doar rar i se păru că aude voci ce vin din mintea ei sau conturează chipuri în umbrele încăperii. Dormi greu, trezindu-se la intervale regulate şi căutând în cameră o altă prezenţă. Dar nu o simţi, doar o bănuia că ar fi în apropiere.
În totiul nopţii se trezi. Aruncă o privire pe fereastră iscodind în beznă. Nimic. Nici măcar o adiere de vânt, nici o stea la nelocul ei. Totul părea normal. Apoi adormi din nou lăsând acea greutate să-i apese pieptul.
Când zorii îşi făcură apariţia se ridică cu greu din pat. Se simţea de parcă nu ar fi pus geană pe geană întrega noapte. O zâgrietură pe umărul stâng. Nu era adâncă, ca şi o linie trasată de o unghie neîndemânatică. O studie cu atenţie. Probabil că şi-o făcuse singură în timpul nopţii.
Ziua se arătă mult mai călduroasă decât precedenta. Copacii îşi deschiseseră braţele spre cer lăsând razele să se joace în frunzele abia înmugurite. Câteva păsări se opriră pe streaşina casei privind curioase. Nimic nu mai aducea cu noaptea. De parcă acel loc ar fi fost fermecat.
Telefonul sună trezind-o din visare. Se îndreptă agale. De data asta nu se mai simţea presată sau nervoasă. Într-un fel acceptase că asta îi e soarta. Nu ştia de ce anume şi-o meritase, dar nici nu putea da înapoi.
Răspunse şăgalnic. Vocea de la celălalt capăt al firului părea şi mai stinsă decât cu o zi în urmă.
- Sonya.
- Da, Sterr.
Oftă. Bărbatul oftă încercând parcă să alunge durerea.
- Crezi că eşti pregătită pentru azi?
Fu rândul ei să ofteze. Dar nu era un oftat de teamă ci unul de eliberare.
- Da, sunt pregătită.
- Bine. Am să-mi reprogramez întâlnirile şi mă îndrept spre tine.
Piu, piu, piu. Zgomotul deveni infernal. Sonya puse receptorul în furcă cu mare grijă. De parcă ar fi aşteptat un alt apel. Şi da, soneria aparatului îşi făcu simţită prezenţa. Sunetul era grav, de parcă ar fi sunat altfel decât de obicei. Inima i-o luă la trap. Alerga cu viteză, ştia, auzea. Îi auzea respiraţia, îi auzea glasul... Întinse mâna. Îi tremura din toate închieturile. Îi tremura atât de tare că îi era teamă să nu scape receptorul. Dar părea a fi atât de departe de degetele ei. Atât de departe. Şi ţârâitul. Ţârâitul era atât de insitent.
Luă receptorul cu repezeală şi-l duse la ureche.
- Du-te dracu’, urlă cât o ţinu gura. Du-te dracu’.
- Domnişoară, se auzi o voce gravă. Domnişoară, ce e cu dumneavoastră?
Sonya simţi că ia foc. Obrajii i se roşiră iar mâinile începură să-i tremure şi mai tare.
- Domnule Darl. Îmi cer scuze. Am crezut... am crezut...
- ... Că e el.
- Da, confirmă ea. Am crezut că e el.
- Domnişoară s-a mai întâmplat să vă sune, se interesă vocea discretă din spatele aparatului?
- Nu, domnule. Nu s-a mai întâmplat.
Oare de ce nu reuşea să-i spună adevărul? De ce nu îi spunea că ea îl sunase cu două luni în urmă? De ce nu reuşea să spună totul, până la capăt?
- Doar că... doar că...
- Vă e teamă.
- Probabil că asta este. Probabil că îmi e teamă.
- Staţi fără grijă. Un poliţist vă urmereşte fiecare mişcare în orice minut. Nu trebuie să vă faceţi griji. Totul va fi în ordine. V-am sunat să vă spun că azi-noapte nu s-a înregistrat nici un fenomen la nelocul lui. Ne vedem mai târziu, domnişoară. O zi plăcută.
- Mulţumesc.
Închise.
Era bizar cum reuşise să îşi dea seama că va suna telefonul, cum simţise panica, cum simţise frica şi totuşi la celălalt capăt era doar Darl. Dar şi cu o zi în urmă simţise ceva îl legătură cu el.
Ieşi din casă căutând iscoditoare. Nici urmă de vreo maşină de poliţie. Nici urmă de vreun poliţist. Cine era Darl cu adevărat?
Nu. Totul era în imaginaţia ei. Începea să înnebunească. S-o ia razna. Nu mai vroia, trebuia să se oprească. Cu siguranţă că exista un ploiţist pe undeva, dar ştia să nu se facă văzut. Cu toate că s-ar fi simţit mult mai bine dacă i-ar fi simţit prezenţa măcar pentru o clipă.
Se aşeză pe şezlongul de pe prispa de lemn, încercând să alunge orice gând, orice ar putea pătrunde în mintea ei şi nu ar mai ieşi de-acolo.
Auzi cântecul frunzelor în lumina soarelui, auzi glasul vântului şi trilul păsărilor. Amorţeala părea s-o învăluie şi să-i redea lumina, speranţa. Se lăsă purtată de mirificul acelei zile pentru mult timp, până când maşina mare, patru ori patru, parcă ceva mai departe.
¦
Doctorul era cu mult mai agitat decât în ziua precedentă. Doar comisarul privea pasiv şi fără nici o urmă de frustrare ceea ce se întâmplă. Era normal să se întrebe dacă el va reuşi, dacă nu îi va deschide mintea şi o va lăsa aşa într-o suferinţă cruntă.
Se aşeză pe fotoliu încercând să se simtă confortabil şi să alunge teama. Doctorul tremura.
Chipul îi devenise aspru şi tras. Se observau urmele lăsate de lacrimi. Căzuse în acelaşi hău în care se cufundase şi ea cu ceva timp în urmă. Îi era teamă.
Îi era teamă că îi va face un rău ireparabil, dar nu putea să dea înapoi. Toate astea se întâmplau din pricina ei. Toate aveau un rost al lor în lumea aceea. Cea ce nu îi aparţinea şi îi apraţinea în aceiaşi măsură.
Respiră. Respiră adânc, de parcă ar fi făcut-o pentru ultima oară. Înainte ca doctorul să numere şi să cadă în somnul celeleialte vieţi, surprinse figura comisarului. Nepăsătoare.
Mintea ei trecu de la o stare la alta cu repeziciune. Conexiunea întrea ea şi celălalt se făcu neaşteptat de repede.
Frig. Spaimă.
Era într-o cameră goală construită din fâşii de scânduri printre care şuiera vântul cu viteză. Câteva stele răsăriseră pe cer, dar nu suficiente pentru ca noaptea să se desfărşoare în adevărata ei splendoare. Un scaun vechi, rupt, se afla undeva într-un colţ semiîntunecat. O draperie scăpată din ghearele unui foc, atârna fără viaţă la fereastra mică. Şi-un pat, şubred, atât cât să-ncapă o persoană, nu prea mare, lipit de peretele opus ferestrei. Câteva pături, izinite, erau trântite de-avalma.
Mirosul. Simţi mirosul de putregai combinat cu cel de iasomnie primăvăratică. Un miros greu de suportat, un miros ce părea că te strânge de gât într-o alunecare placidă a degetelor. Simţi că se sufocă, trebuia să iasă de-acolo orice s-ar fi întâmplat.
Bâjbâi după uşa mică, fiind nevoită să se aplece pentru a ieşi.
Pădure. Copaci ce înconjurau cerul şi cele câteva stele. Copaci înalţi la fel de-nalţi ca cei de lângă casa ei. Vântul suflă răvăşitor aducând o pală de aer proaspăt, respiră cu nesaţ.
Înaintă. Îşi făcu loc printre crengile plecate şi merse mai departe. Încotro? Nu avea de unde şti, instinctul o conducea.
Privirea. Îi simţi privirea. Peste tot. Nu într-un singur loc. Privirea unei singure fiinţe înconjura pădurea şi-o urmărea ca într-un joc sadic. Înaintă încercând să îşi alunge teama.
O creangă se desprinse violent şi-i lovi chipul. Sângera. Nu era grav, dar mirosul sângelui îl va aduce şi mai aproape de ea. Îşi aminti că el se hrăneşte cu mirosul spaimei. Îi plăceau victimele vulnerabile. Micşoră pasul şi încercă să se gândească la o zi frumoasă, însorită. La o plimbare prin pădure ca oricare alta, cu triluri lungi şi foşnete misterioase.
Acum era pe teritoriul lui. Trebuia să joace invers decât şi-ar fi dorit el. Trase aer în pipet şi îşi eliberă mintea, dar nu pentru mult timp. Sânge. Pete de sânge pe copaci, pe pământ, chiar şi pe mâinile ei. Vru să ţipe, să se trezească din coşmar, dar nu-o făcu. Tot ceea ce putea să facă era să se roage să nu fie Amanda. Nu ea. Nu era vinovată cu nimic. Cu nimic. Îşi înfrână teama şi disperarea şi merse pe urmele încă proaspete de sânge. De ce se apropia de aceea mirosul devenea tot mai real. Mirosul de carne proaspătă, mirosul morţii, al durerii şi disperării.
O creangă şi încă o creangă, şi-apoi zări. Recunoscu imediat trupul sfâşiat cu bestialitate, chiar dacă nu îl mai văzuse până atunci. Era poliţistul ce trebuia să-i asigure protecţia. Îşi duse mâna la gură încercând să nu verse. Un amalgam de senzaţii şi sentimente trecură prin ea ca printr-un furnal.
Se sprijini de tulpina unui copac încercând să alunge greaţa. Trase aer în piept.
Privirea. Miile de priviri, erau acolo. Toate. Erau acolo şi ea nu avea unde să fugă. Nu putea să scape. Trebuia să treacă peste cadavru şi să meargă mai departe. Apoi îşi dădu seama. Cum de nu înţelesese până atunci?
Printre copaci se zărea lumina unei case. Casa ei. Casa în care se afla ea cu Sterr şi cu Darl. Fusese acolo tot timpul, dar ea nu îl simţise. Fusese lângă ea în fiecare zi şi fiecare noapte. Îi urmărise fiecare trăire, fiecare emoţie. Era deja sătul de ea. Acesta era doar un ultim joc înainte de-a o sfâşia. Era doar o capcană întinsă minţii ei.
Vru să-l strige pe Sterr. Vru să plece, dar el nu o asculta şi o forţa să meargă mai departe şi mai departe, pe un drum pe care ar fi preferat să nu îl facă niciodată.
Linişte. Întuneric. Linişte şi întuneric. Dintr-o dată vântul tăcu, frunzele nu mai foşneau iar stelele dispărură lăsând loc unei cortine întunecate. Doar umbrele pomilor o mai conduceau spre sfârşit. Înaintă. Cu fiecare pas spaima îi sporea şi mai mult. El era peste tot. În întreaga pădure şi în întreaga sa fiinţă. Nu se putea elibera şi singurul lucru ce-i rămânea de făcut era să-nainteze. Picioarele o purtau automat spre locul în care, el, o ghida. Se supunea. Nici măcar nu mai avea puterea să se împotrivească, să plângă sau să ţipe. Totul era în van. Avea s-o ucidă. Da, avea s-o ucidă.
Un murmur vag ca un suspin, se auzi din spatele unor tufe. Ezită. Apoi murmurul se transforă în plâns. Un plâns sfâşietor, dureros.
Amanda. Pletele ei blonde se zăreau printe tufe. Sonya se repezi spre ea, dar nu o mai ajunse. Se zvârcoli frenetic în încercarea de-a o prinde, de-ai da o şansă.
Se trezi lângă Sterr. De data asta fu rândul comisarului s-o privească speriat. Privirea îi era pierdută şi neputincioasă.
- E aici, domnişoară. E aici, spuse pe cel mai nefiresc ton posibil.
- Amanda, reuşi să spună Sonya.
Sterr o privi înţelegător. Ea se agăţă de mâna lui şi-l privi cu reproş.
- De ce nu m-ai lăsat? De ce?
- Nu era o realitate palpabilă, Sonya.
- El era real. Mai real decât tot ceea ce poate fi numit astfel. Crede-mă Sterr, era acolo.
- Doar în mintea ta, încercă să-i explice el.
- La dracu’ cu tine şi cu toţi idioţii de psihologi. Chiar nu înţelegi? El nu e ca noi. Poate trăi în două realităţi distincte fără nici un fel de problemă. Pentru el ambele sunt reale.
Doctorul zâmbi.
- Aşa ceva e imposibil.
Oare de ce se chinuia să-i explice când nu avea nici o şansă de-a se face înţeleasă? Îşi lăsă capul în palme şi plânse până când Darl rupse tăcerea.
- Mă duc să-l caut.
- Vin cu tine, ţinu doctorul.
Comisarul nu se opuse. Îi aruncă o privire calmă Sonyei şi rosti mai mult pentru sine.
- Să nu cumva...
- Da, da. Am să încui uşa în urma voastră.
Păru mulţumit căci o aprobă din cap cu un surâs misterios. Apoi ieşiră lăsând-o singură să-şi înfrunte temerile.
¦
Ştia că nici o uşă, nici un zid, nimic nu avea să-l ţină la distanţă. Ascultă cum se îndepărtează maşina de teren iar inima i-o luă la trap. Pe ea o vroia. Avea să vină acolo. Îl simţea, îi simţea respiraţia, îi simţea privirea şi îi auzea gândurile.
Era între ea şi el. Dădu fuga în bucătărie şi luă un pumn de sare pe care îl vărsă în buzunarul hainei. Ştia ce avea de făcut, trebuia să-l păcălească să iasă din viaţa ei. Trebuia să-l convingă să i-o dea pe Amanda. Dar dacă nu era un monstru? Dacă era doar un om? Atunci trucurile ei magice nu aveau să-l ţină la distanţă.
Sonya se asigură că toate luminile sunt stinse. Nu lăsă decât becul de pe verandă, pe care se puseră fluturii, să-i lumineze calea. Îl aştepta. Se ghemui în canapea gândindu-se la ceea ce avea să facă. Trebuia să-l înfrunte, era coşmarul ei.
Fiecare mişcare o făcea să tresară. Fiecare umbră ce se alungea în apusul roşu, o făcea să simtă fiori de gheaţă. Broboane reci de transpiraţie îi inundară chipul. Până şi ea îşi putea mirosi propria teamă. Încercă să refacă în gând traseul din timpul hipnozei. Încercă. Dar nu reuşea îşi amintea prea multe. Sterr nu lăsase nici o portiţă deschisă.
Vântul se porni ca un ţipăt. Tresări. Inima i-o luă la goană. Mâinile îi tremurau. Trupul îi tremura. Băgă mâna în buzunarul hainei. Sarea era acolo. Încercă să îşi stăpânească emoţia, dar era prea puternică. Mult prea puternică. Şuvoiaie de transpiraţie rece o cuprinseră. În cameră se ridică un abur. Se răcea. Mai mult. Mai mult. Şi mai mult. În cele din urmă se simţi ca într-un congelator.
Respiraţia acră îi inundă nările. Era acolo.
Undeva.
Lângă ea.
Peste tot.
Era omniprezent.
Se ridică încercând să vadă ceva prin abur. Nimic.
Îi simţea respiraţia şi privirea aţintită asupra sa. Aproape că şi-l închipui rânjind.
Un smiorcăit. Smiorcăitul unui copil.
- Amanda, şopti femeia. Amanda eşti aici?
Bocet. Recunoscu glasul copilei pierdut undeva în abur.
- Îmi este frică.
- Şttt. Va fi bine, promise ea fără să creadă o iotă din ceea ce spunea. Amanda vino spre mine.
Nici un răspuns. O linişte înfiorătoare pătrunse încăperea. Sonyei îi era teamă să şi gândească. Ar fi putut s-o audă, s-o vadă, s-o simtă. Rămase nemişcată destul de puţin timp, dar ei i se părură ore. Ore lungi ce nu aveau să se mai termine niciodată.
Îşi auzea propria inimă bătând nebuneşte. Era pierdută. Îl alimentase prea mult cu spaima ei. Era pierdută şi ea şi copila.
- Amanda, şuşoti din nou. Amanda, iar glasul i se pierdu în abur şi fu purtat departe.
Lacrimi mari îi înecară gândurile şi împăienjeniră privirea. Era slabă. Nu putea să reuşească. Nu avea cum. Era prea slabă. Mult prea slabă.
Două bobiţe galbene se întrezăreau în cel mai îndepărtat colţ al camerei. Sonya băgă mâna în buzunar. Se adună. Alungă lacrimile. Alungă puţin din teamă, iar propriul glas îi păru necunoscut şi rece.
- Cine eşti tu?
Aburul se ridica precum cortina unui spectacol.
- Yazzel, veni răspunsul. Respiraţia aceea umplu întreaga încăpere cu un miros de putreziciune.
Aburul se ridică tot mai mult lăsând-o să distingă ceva din silueta criminalului. Adus de spate, mâini lungi, picioare scurte, semăna cu o maimuţă vorbitoare. Încercă să se apropie, dar palma lui cu ghearele înainte îi făcu semn să se oprească. În spatele monstrului recunoscu chipul copilei. Nu făcu nici un pas, doar îi vorbi.
- Ce vrei de la mine?
Creatura făcu un pas în faţă. Se târşâi pe piciorul drept încercând să-l care după sine pe stângul.
- Îţi vreau trupul.
Sonya se cutremură. Aşadar vroia s-o ucidă. Nu reprezenta altceva pentru el decât o nouă victimă. Ca şi cum i-ar fi citit disperarea bestia şopti.
- Nu vreau să te ucid, ci să trăiesc în tine.
Femeia se cutremură şi mai mult, dar trebuia să-l păcălească. Trebuia să facă ceva.
- Lasă-mă să mă apropii. Lasă-mă să te văd.
Bestia nu se opuse. Nu spuse nimic, iar Sonya consideră că cererea îi este respectată.
Făcu un pas, apoi altul. Inima îi tresărea cu fiecare apropiere. Oblonul de la geam fu prins în furia vântului şi se trânti cu putere. Sonya scoase un ţipăt înfundat, dar îşi reveni repede. Nu-l pierdu din ochi nici pentru o clipă.
Un bubuit în uşă şi-o voce cunoscută.
- Sonya. Deschide pentru numele lui Dumenezeu. Sonya.
Era Sterr. Un alt glas. Nu al comisarului, al altcuiva.
- Sparge-ţi uşa. Acum!
Se auzi un ropot, dar era prea departe. Bestia nu se mişca iar ea nu-şi permintea să-l scape din ochi. Bubuitul se mai auzi de câtvea ori, apoi se pierdu undeva în spatele ei. De parcă nu ar fi avut nici o importanţă.
Înainta. Un pas, apoi altul. Inima îi tresărea. Şi când fu faţă în faţă cu el cu greu se abţinu să nu ţipe.
O bestie cu chip de om. Uman şi nu. Precum o maimuţă păroasă, cu gheare şi mult prea bătrână. Dar chipul, ochii, nasul, totate astea erau cât se poate de umane. Se priveau ochi în ochi fără să scoată vreun cuvânt. În cele din urmă el rupse tăcerea.
- Fata în schimul trupului tău.
Vocea-i era calmă, dar ea ştia că la cea mai mică greşeală îşi va înfige ghearele în gâtul ei. Tăcu pentru o clipă, clipă în care surprinse eforturile disperate ale celor de-afară de-a sparge uşa.
- Lasă-mă să te văd mai bine.
Ochii bestiei căpătară un luciu bizar. Ştia că nu avea timp de pierdut, trebuia să fie cât mai credibilă cu putinţă, şi apoi, nu ştia cum să facă asta. Se dădu cât mai aproape de el. Printre degete începu să-i curgă un praf alb. Încerca să-l ocolească, încerca să-l prindă în cerc. Mâna îi tremura. Îi tremura violent. Făcu un pas şi altul şi altul, şi chiar când fu gata să închidă cercul, mâna aceea păroasă o smuci.
- Ce faci, întrebă iritat? Ce crezi că faci?
Sonya se trezi la picioarele bestiei. Doar o picătură. Întinse mâna şi completă cercul. Se dădu în spate cât putu de repede. Spera ca efectul să fie cel dorit.
- Ce eşti tu, se interesă femeia?
Bestia vru s-o prindă. Să pună capăt. Dar nu reuşi să se mişte. Sonya profită de moment pentru a o trage pe Amanda lângă ea.
- Du-te lângă uşă, îi porunci copilei ce tremura din cap până-n picioare!
Mai mult mecanic copila se îndepărtă, dar nu prea mult. Sonya nu mai era atentă la ce se întâmplă în spatele său.
- Cine eşti tu?
Rânji. Un grup de colţi ca nişte dălţi ascuţite îi acoperiră buzele subţiri.
- Yazzel, răspunse creatura.
- Ce eşti tu?
- Coşmarul celor ce se tem.
Inima îi bătea cu putere. Acum ştia că nu o poate atinge, dar îi era teamă.
- Yazzel nu vei pleca viu de-aici. În cele din urmă vor intra.
- Nu pot. Încă mai am forţă să le blochez calea de acces.
- Pentru cât timp?
Acum fu rândul lui să se cutremure.
- Bine, ce vrei?
- De unde ştiu că pot avea încredere în tine?
Ochii bestiei o pătrunseră direct în inimă.
- O promisune făcută de Yazzel nu se încală niciodată.
Nu ştia de ce, dar îl credea.
- Atunci promite-mi că ai să mă laşi pe mine şi pe Amanda în pace. Promite că ai să te întorci de unde ai venit şi nu vei mai reveni niciodată.
Rânji.
- Bine, dar cu un tribut.
- Te-ascult.
- O singură victimă.
Ştia că avea să cadă în plasă, dar avea oare de ales? Ştia că nu poate fi ucis şi ştia şi că se va întoarce.
- Bine.
- Eu aleg momentul.
Sonya aprobă din priviri.
- Acum, eliberează-mă.
Femeia se întinse până la pulberea albă şi şterse puţin din cerc. Bestia dădu să se întindă după ea, dar se răzgândi.
- Nu îmi încalc promisiunile, şi cu acest ultim gând, dispăru.
Uşa cedă ca prin minune. O armată de poliţişti, cu pistoalele îndreptate în beznă, îşi făcură intrarea. Sterr era în stare de şoc. Abia când o zări pe Amanda ghemuită lângă canapea sufletul îi mai veni la loc. Sonya privi în jur şi leşină. Era copleşită.
¦
Trecuse un an fără vreun eveniment spectaculos. Luă ziarul „ Daily News” şi se aşeză pe scaunul din dreptul biroului. Îl răsfoi din plictiseală până când dădu peste un articol ce-i captă atenţia:
„ Psihiatrul, Eugene Sterr, a dispărut în mod miraculos cu două zile în urmă. Ilustru doctor a fost implicat în crimele ce au zguduit statul Darton cu un an în urmă. De atunci nu a mai profesat, iar apropiaţii lui spuneau că nu mai este în toate minţile. Susţinea cu înverşunare că fiica lui a fost răpită de o entitate demonică. În urma expertizei psihiatrice a fost intrenat la „Assil Post”, locul din care a şi dispărut.
Autorităţile cred că este vorba despre o evadare. Comisarul Darl se ocupă de caz....”
Pierdu şirul.
În cele din urmă îşi luase tributul.
CULOAREA
Oana Stoica-Mujea
- Sfârrrr!
Letizzia privea îngrozită cum carnea bărbatului din faţa sa, sfârâie sub fierul încins. Albert îi zâmbea sarcastic mânuind fierul şi repetându-i că asta va păţi şi ea. Terifiant era un cuvânt prea blând pentru simţămintele ei. Simţea că îi explodează capul în acelaşi timp cu inima din piept.
Albert îi rânjea lăsându-şi balele să-i curgă pe bărbie. Avea un chip schimonoşit, iar un ochi îi lipsea cu desăvârşire. În mijlocul capului avea o chelie roşie, iar pe celelalte părţi, plete neîngrijite. Imaginea era terifiantă chiar şi pentru un producător de filme horror, dar Letizzia chiar trăia această experienţă.
- Sfârrrr!, se auzi din nou carnea încinsă a străinului.
Leşinase de mult. Letizzia era convinsă că nu mai simte nimic. Şi poate că era mai bine aşa. Măcar el avea ocazia să scape de coşmarul ăsta refugiindu-se în somn. Ar fi vrut să leşine şi ea, şi să scape de chipul hidos al lui Albert şi de mirosul cărnii arse. Dar nici asta nu îi ieşea, şi apoi era legată atât de strâns încât şi gândul, de-a face o mişcare aiurea, o durea. Albert lăsă fierul din mână şi luă un cuţit. Îl ascuţi de câteva ori pe polizor, nu că ar mai fi avut nevoie, şi îl linse ca un amant furios.
Letizzia nu îşi putea lua privirea de la ceea ce vedea. ?sta era sfârşitul. Începu să îşi repete în gând toate rugăciunile pe care le învăţase de copilă, dar nici una nu era dusa pana la capăt. Ultimul lucru pe care îl văzu o făcu, în cele din urmă, să leşine. Albert smulse capul străinului de pe trup cântând mulţumit.
*
- Albert a murit, încercă să o convingă un glas subţire. Trebuie să treci peste asta. Unii au trecut prin clipe şi mai înspăimântătoare, şi au reuşit să uite. Acum e rândul tău.
Letizzia îşi roti privirea prin încăperea albă. Era la fel de albă ca şi halatul pe care îl purta, patul pe care dormea, sau sala în care aştepta pentru a intra la psiholog. Totul se învârtea în jurul acestei culori. Era deprimant. Nici un pic de culoare care să te facă să te simţi viu. Nici o speranţă nu se întrevedea în întreaga instituţie. Privi mâinile doctorei. Poate că era doar o părerea, dar erau la fel de albe ca orice lucru din clădirea asta blestemată.
Ca de fiecare dată refuză să scoată vreun cuvânt preferând să se refugieze în camera ei albă, şi cearşeafurile albe. Până acum se simţise în siguranţă aici. Îi era teamă că de va vorbi o vor externa, şi atunci ar fi fost ţinta perfectă pentru Albert. Începuse, de câteva zile, să retrăiască momentul. Până atunci, parcă, Albert nici nu existase, dar acum totul începea să se deruleze în mintea ei ca un film reluat la infinit. Avea nevoie de vid în mintea ei. Iubea senzaţia aceea de uitare, de gol, care o stăpânise până atunci. Dar acum capul începea să i se aglomereze de gânduri şi sentimente. Nu putea să uite orice ar fi făcut. Nu îi rămânea altceva de făcut decât să lase gândurile să curgă.
Îşi amintea prima zi în care îl cunoscuse pe Albert de parcă încă se afla acolo.
Soţul ei plecase într-o călătorie importantă, aşa că ea îi ţinea locul. Îi preluase pacienţii şi începuse să îşi facă vizita. Ambii erau psihiatrii într-un spital mare de la capătul Londrei. Deean, soţul ei, era director adjunct, dar încă mai profesa, cazurile grele fiindu-i întotdeuna distribuite. Letizzia se temea de ziua asta. Ştia că Deean are câţiva pacienţi cărora nu le va face faţă, dar trebuia să arate că e capabilă. Colegiul medicilor psihiatrii avea să se întâlnească peste câteva zile, şi dacă ea reuşea să le arate că e mai bună decât pare poate va avea parte de un caz important care să o ducă pe culmile succesului.
Îl lăsase intenţionat ultimul pe Albert. Îi citise dosarul de "n" ori, iar cazul i se păruse interesant. Sociopat. Aşa scrisese soţul ei în fişa de internare. Pacientul prezenta cazul tipic al copilului agresat. Dar asta nu era tot. Propria mama îi scosese un ochi, iar tatăl vărsase pe el apă fierbinte. Pacientul era mai degrabă speriat, în opinia ei. Era normal să vadă în toţi cei pe care îi întâlnea stereotipul părinţilor. Pentru el lumea se prezenta la fel. Avea aceiaşi culoare, lucru lesne de înţeles.
Atunci nu ştiuse că din momentul în care va deschide uşa încăperii, în care era ţinut închis, toate coşmarurile ei aveau să iasă la iveală.
Primul impact a fost dur. Albert stătea ghemuit într-un colţ al încăperii lingându-şi palmele precum un copil tembel. Letizzia notă această manifestare în carneţelul soţului ei şi se apropie încercând să nu pară speriată.
- Bună, Albert. Cum îţi este astăzi?
Bărbatul îşi ridică ochii sprea ea şi rânji, lăsându-şi balele să-i curgă pe bărbie. Apoi continuă să îşi lingă palmele, dar ceva mai calm şi mai meticulos. Ca o pisică ce îşi pregăteşte blana pentru somnul de seară.
Letizzia îl privi preţ de câteva minute, apoi începu să îi vorbească. De câte ori îi auzea glasul, Albert, se oprea din linsul palmelor, parcă ademenit de vocea ei. Apoi o lua de la capăt fără încetare.
Trecură astfel şase zile. Toate se petreceau la fel, ca un film ce se relua zilnic la aceeaşi oră, şi în care se juca aceeaşi scenă covărşitoare. Apoi, într-o zi, Albert reuşi să evadeze ucigând două asistente, şi sugându-i sângele unui doctor. Atunci coşmarurile au luat-o razna. Îl visa noapte de noapte cum intră pe fereastra camerei şi încearcă să o ucidă.
Îşi duse mâinile în cap şi alungă amintirea. Lacrimile îi curgeau pe obraz lăsându-i pete albe.
Trebuia să scape de această amintire.
Uşa încăperii se izbi puternic de perete, apoi se închise. Se ridică din pat cercetând cu atenţie mânerul şi capitonajul de pe uşă. Era încuiată aşa cum fusese întotdeuna. Imaginaţia îi juca feste.
Se lăsă lângă perete şi începu să plângă, când auzi zgomotul:
- Sfârrr!
Deschise ochii mari. Aceiaşi cameră albă, acelaşi pat şi aceeaşi fereastră cu gratii ce dădea spre parc. Câţiva bolnavi se plimbau agale pe aleile lungi, poposind din când în când pe câte o băncuţă. Zgomotul se auzi din nou, de data asta însoţit de râsul diabolic al lui Albert.
Se lipi de fereastră ca de o oază de salvare. Avea nevoie de lumină. Multă lumină. Trebuia să vorbească cu cineva. Măcar, trebuia să ţipe.
Ţipătul îi rămase în gât. Nu putea scoate nici un zgomot, dar râsul încă se mai auzea. Râdea atât de tare încât i se părea că fiecare notă venită din gâtul "fantomei" se lovea cu repeziciune de pereţi, trecând prin sticla ferestrei, apoi prin mintea ei.
Îşi prinse capul în mâini încercând să alunge sentimentul diabolic ce îi cuprinsese întreaga fiinţă. Încerca să scape, dar cum?
O umbră se profilă pe peretele din faţă ce în scurt timp se umplu de sânge.
Ţipă. Sunetul ieşi din gâtul ei ca o torţă ce reuşise să izbucnească în flăcări.
Sângele se prelingea pe pereţi însoţit de acelaşi râs spart ce îi înnebunea simţurile.
Mâinile începură să îi sângereze, braţele, picioarele, pieptul.
- Culoareeeee, strigă glasul demonic!
Ea nu mai putea să ţipe. Privea cum trupul îi este sfărâmat de o lamă invizibilă.
Durere? Nu. Teamă? Nu. Nimic. Nu mai vedea nimic decât roşul negricios ce o înconjura.
Căzu fără simţăminte.
*
- Încă nu îmi explic ce s-a întâmplat, spuse doctoriţa psiholog. Nu s-a găsit nici un cuţit, nici o lamă, nimic. Doar ea plină de sânge.
Deean strânse pumnii. Nu mai avea ce face. Poate doar să aştepte.
PRO-PORŢIE
LINK-URI ALESE
Nautilus
Editor coordonator: Michael Haulică
http://www.nautilus.nemira.ro/
SFera
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sferaonline.ro
RomâniaSF online
Redactor: Mugur Cornilă
http://www.rosf.ro
Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://www.hgwells.ro/
Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/
Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro
Ţesătorul
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod
Sergiu Someşan - Proză fantastică şi SF
http://sergiusomesan.wordpress.com/
Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/
LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/
Noesis
http://www.noesis.ro
Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro
Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/
Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/
Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro
TV Blog - Blogul iubitorilor de seriale TV
http://www.tvblog.ro
Scifi Team
http://www.scifiteam.ro
ARHIVA ON-LINE
Pro-Scris nr. 01
(17.07 - 15.09.2000)
Pro-Scris nr. 02
(17.09 - 17.12.2000)
Pro-Scris nr. 03-04
(18.12.2000 - 23.04.2001)
Pro-Scris nr. 05-06
(24.04 - 08.08.2001)
Pro-Scris nr. 07-08
(09.08 - 19.11.2001)
Pro-Scris nr. 09-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)
Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)
Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)
Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)
Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)
Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)
Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)
Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)
Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03.2004 - 27.06.2004)
Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)
Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)
Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)
Pro-Scris 1 / 2005 (nr. 33-34)
(20.04.2005 - 30.06.2005)
Pro-Scris 2 / 2005 (nr. 35-36)
(01.07.2005 - 15.01.2006)
Pro-Scris 3-4 / 2005 (nr. 37-40)
(16.01 - 10.04.2006)
Pro-Scris 1 / 2006 (nr. 41-42)
(11.04 - 27.08.2006)
Pro-Scris 2-3 / 2006 (nr. 43-46)
(28.08.2006 - 14.06.2007)
Pro-Scris 1-2 / 2007 (nr. 47-50)
(15.06.2007 - 23.02.2008)
INDEX DE AUTORI
* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
* * * - Mândria de a fi inginer (Pro-Puneri 51-54)
Andersen, Hans Christian - Picătura de apă (Pro-Ton 41-42)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Aramă, Horia - Colecţionarul de insule (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Aramă, Horia - Nu în faţa oglinzii (Pro-Ton 51-54)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Barthes Roland - Nautilus şi „Corabia beată" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bălaşa, Titus - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boda, László - Aldous Huxley şi existenţa lipsită de speranţă (Pro-Gresii 47-50)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bucurescu, Adrian - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Bugariu, Voicu - O bună carte demodată (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Bugariu, Voicu - Postmodernismul şi sefistii români (Pro-Gresii 47-50)
Bugariu, Voicu - Literaţi şi sefişti - text integral (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)
Cassian, Nina - Capcana (Va urma 35-36)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Între aici şi altundeva. Fascinaţia unei Alte Lumi (Pro-Poziţii 35-36)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Valar (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Maiar (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Oromë (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Colin, Vladimir - Castelul din Carpaţi, azi (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 1 (Pro-Puneri 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 2 (Pro-Puneri 37-40)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 3 (Pro-Puneri 41-42)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 4 (Pro-Puneri 43-46)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cotoc, Zaharia - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (textul original) (Pro-Gresii 43-46)
Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (în traducere) (Pro-Gresii 43-46)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)
Cozmiuc, Constantin - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie (Pro-File 33-34)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Crohmălniceanu, Ovid S. - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Cubleşan, Constantin - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Dan, Sergiu Pavel - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Dobrin, Marius - Et in 'Ingineria' ego (Pro-Puneri 51-54)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 1 (Pro-Puneri 35-36)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 2 (Pro-Puneri 37-40)
Ehrenburg, Ilya - Întâlniri cu Capek şi Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Eliade, Mircea - O călătorie spre centrul pământului (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)
Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
George, Alexandru - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Gyr, Radu - Îndemn la luptă (Pro-Ton 51-54)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)
Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi, Simone - Halloween, ardeleneşte (Pro-Ton 35-36)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)
Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)
Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák György - SFera şi artele magice (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák György - Autografe craiovene (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák György - O utopologie literară (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák, György - Un tărâm de explorat: Borderlands (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák, György - Pre-Luare (Pro-Test 35-36)
Györfi-Deák, György - Teologie şi Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Un studiu în albastru (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Confuzii verniene (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Györfi-Deák, György - Autograf MJM (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Pre-Stanţă (Pro-Test 37-40)
Györfi-Deák, György - Fabulă (Pro-Ton 37-40)
Györfi-Deák, György - Colocviu SF la Budapesta (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Helion (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Înşelători şi înşelătorii (Pro-Poziţii 37-40)
Györfi-Deák, György - Elfi (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - O posterioritate paradoxala (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât carbonul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - Lumea la microscop (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Infinitul cu clopoţei (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Dreptul la succes (Pro-Ton 41-42)
Györfi-Deák, György - Pre-Sus (Pro-Test 41-42)
Györfi-Deák, György - Între tradiţie şi distopie (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Goldberry (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Zmeul ca valoare absolută (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Conferinţă Tolkien la Oxford (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Anticipaţii argeşene (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Alte „Autografe” craiovene (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Pre-Meditare (Pro-Test 43-46)
Györfi-Deák, György - Un alt contact ratat (Pro-Poziţii 43-46)
Györfi-Deák, György - Despre polemici (Pro-Gresii 43-46)
Györfi-Deák, György - Contact 2006 (Pro-Poziţii 43-46)
Györfi-Deák, György - Fundătura (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Györfi-Deák, György - Helion 2 (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Poveşti fără Alisa (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Pre-Dator (Pro-Test 47-50)
Györfi-Deák, György - Primul roman apocaliptic autohton (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - H de la Hrană (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Repovestiri senine (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Clipa eternă (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Pro Spes (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Micile Apocalipse (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Un Utopist poposit Dincolo (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)
Györfi-Deák, György - Societatea Viitorilor de Ţinut Minte (Pro-Eminenţe Constantin Cozmiuc 51-54)
Györfi-Deák, György - Pre-Ducea (Pro-Test 51-54)
Györfi-Deák, György - Somnul ielelor (Pro-Poziţii 51-54)
Györfi-Deák, György - Scrisorile de Crăciun ale tatii (Pro-Eminenţe J.R.R. Tolkien 51-54)
Györfi-Deák, György - Visele nu mor (Pro-File 51-54)
Györfi-Deák, György - Disociativitate şi comunitate (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)
Györfi-Deák, György - Noapte de coşmar (Pro-Poziţii 51-54)
Haulică, Michael - Mirări, veşti bune, gelozii (Pro-Gresii 35-36)
Hobana, Ion - Trei simboluri ale anticipaţiei clasice: Robur, „Albatrosul", „Groaza" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Hobana, Ion - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Hobana, Ion - Eliberator al gîndirii şi al imaginaţiei (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)
Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)
Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ionescu, Cătălin - Pre-Cădere : Star Wars 3 sau câteva decenii de copilărie (Pro-Test 35-36)
Ionescu, Cătălin - Insuportabila frivolitate a prestanţei profesioniste (Pro-Gresii 35-36)
Ionescu, Cătălin - CPSF: O jumătate de veac (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - Pre-Car: Epitaf pentru cyberpunk (Pro-Test 37-40)
Ionescu, Cătălin - Centrul Labirintului (Pro-Eminenţe Cornel Robu 37-40)
Ionescu, Cătălin - Fascinaţia Stargate (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Adrian Bănuţă, redactor-şef la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare (Pro-Test 41-42)
Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 1 (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Dictionarul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Helion 1/2006 (Pro-File 41-42)
Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare: Despre prezentul privit cu teamă dinspre viitor 2 (Pro-Test 43-46)
Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 2 (Pro-Eminenţe JSF 43-46)
Ionescu, Cătălin - „Omagiul” revizuit al unei reeditări (Pro-Poziţii 43-46)
Ionescu, Cătălin - Helion 3 (Pro-File 43-46)
Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Ionuţ Bănuţă, redactor la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 43-46)
Ionescu, Cătălin - Pre-Făcătorie (Pro-Test 47-50)
Ionescu, Cătălin - Farmecul discret al restauraţiei (Pro-File 47-50)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 1975 (Pro-Gresii 47-50)
Ionescu, Cătălin - Scurte aprecieri ale relaţiei dintre science fiction şi Securitate (Pro-Puneri 47-50)
Ionescu, Cătălin - Pre-Lingere (Pro-Test 51-54)
Ionescu, Cătălin - Tică şi Rică în Ţara-fără-de-ingineri (Pro-Puneri 51-54)
Ionescu, Cătălin - Colecţia Nautilus a Editurii Nemira (Pro-File 51-54)
Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Voicu Bugariu (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Dialoguri despre lumea lui Tolkien (Pro-Gresii 35-36)
Lazu, Robert - Întoarcerea dragonului rătăcitor (Pro-Gresii 37-40)
Lazu, Robert - J.R.R. Tolkien şi dragonii (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Lazu, Robert - Tolkien şi Cavalerul Verde (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Lazu, Robert - Prejudecăţi în ţara literelor (Pro-Puneri 43-46)
Lazu, Robert - Misterioasa transformare (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)
Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Martin, Victor - Omul providenţial 1 (Pro-Ton 43-46)
Martin, Victor - De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului (Pro-Gresii 43-46)
Martin, Victor - Cititul involuntar (Pro-Gresii 47-50)
Martin, Victor - Înapoi, la conţinutul fondului problemei! (Pro-Gresii 47-50)
Martin, Victor - Omul providenţial 2 (Pro-Ton 47-50)
Martin, Victor - Traducerea traducerilor (Pro-Poziţii 51-54)
Martin, Victor - Fântâna (Pro-Ton 51-54)
Martin, Victor - Impresarul, vis frumos sau coşmar? (Pro-Gresii 51-54)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Niţă, Dodo - Ultimul interviu cu Horia Aramă (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)
Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)
Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)
Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Opriţă, Mircea - Un tratat despre SF (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Opriţă, Mircea - Eternul Jules Verne (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Opriţă, Mircea - Florin Manolescu (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Poziţii 37-40)
Opriţă, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Opriţă, Mircea - Scurtă istorie a unei „istorii alternative” (Pro-Puneri 47-50)
Opriţă, Mircea - Accente necesare (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Opriţă, Mircea - Fragment din Anticipaţia românească (Pro-Eminenţe Horia Aramă 51-54)
Opriţă, Mircea - Confruntări dilematice (Pro-Eminenţe Voicu Bugariu 51-54)
Orwell, George - Noi, de E. I. Zamiatin (Pro-Puneri 41-42)
Orwell, George - Wells, Hitler şi Statul Mondial (Pro-Puneri 43-46)
Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Papilian, Victor - Lacrima (Pro-Ton 43-46)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)
Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Pîrligras, Viorel - Lumea lui Tolkien, aşa cum e (Pro-Gresii 35-36)
Popa, Mircea - Cronologie Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Popa, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Popescu, Dan - Foto-ghicitoare (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt către Scriitori 2001 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Premiile SIGMA Ediţiile 2001-2002 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anii 2000-2004 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2002 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2003 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2004 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2005 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt de re-venire (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Propuneri pentru Premiile de Excelenţă (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Regulament Premiile SIGMA 2005 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - In memoriam Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Alexandru Ungureanu 35-36)
Popescu, Dan - Nimic nou lîngă Băneasa (Pro-Ton 41-42)
Popescu, Dan - Cărţi F şi SF apărute în anul 2005 (Pro-File 41-42)
Popescu, Dan - O sută de paşi (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute pînă la 20.07.2006 (Pro-File 43-46)
Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute în 2006 (Pro-File 47-50)
Popescu, Dan - O mărturie în acest sens (Pro-File 47-50)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Preda, Ion Aurel - Notă introductivă la volumul „Povestiri” (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)
Radu, Liviu - Literatură popular-elitistă (Pro-Poziţii 35-36)
Radu, Liviu - Cărămizi (Pro-Poziţii 37-40)
Radu, Liviu - O antologie demnă de interes (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Un roman deosebit (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O antologie interesantă (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Reţete, reţetari şi intrigi de palat (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O lume care încearcă să afle ce a fost (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Cartea ramâne mai bună decât filmul (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Magia între vis şi realitate (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Lume, lume virtuală! (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Tranziţii în principal tehnologice (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O Veneţie underground (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Poveşti cu vampiri în manieră modernă (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Riscurile de a avea telefon mobil (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - De data asta, despre voodoo şi zoombi (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Suferinţă, dictatură şi frig (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Originalitate sau superficialitate (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Veşnic tânărul Dickens (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - A doua şansă (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Incrementa et decrementa inginerii (Pro-Puneri 51-54)
Radu, Liviu - Hank Williams cânta şi când tonomatul era scos din priză (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Întâlnire cu Ben-Ami (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Un blestem şi un cavaler neînfricat (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Un spirit analitic faţă în faţă cu ştiinţa şi poporul (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Magie, magicieni şi SF (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Ploaie şi o întânire în lift (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Întâlnire de gradul trei (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - O lume de după castastrofa nucleară (Pro-Poziţii 51-54)
Radu, Liviu - Sateliţi energetici, navete spaţiale şi terorişti (Pro-Poziţii 51-54)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului - glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 1 (Pro-Puneri 35-36)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 2 (Pro-Puneri 37-40)
Robu, Cornel - „Manechinul lui Igor” de Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)
Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Stoica-Mujea, Oana - Iubirea unui vrăjitor (Pro-Ton 41-42)
Stoica-Mujea, Oana - Miracol şi Catastrofă (Pro-Eminenţe Tolkien 47-50)
Stoica-Mujea, Oana - Omenirea s-a născut dintr-un vis (Pro-Poziţii 47-50)
Stoica-Mujea, Oana - Insula pierdută (Pro-Ton 47-50)
Stoica-Mujea, Oana - Amorţeala (Pro-Ton 51-54)
Stoica-Mujea, Oana - Culoarea (Pro-Ton 51-54)
Stoica-Mujea, Oana - Între ştiinţa exactă şi literatură (Pro-Puneri 51-54)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Szerb, Antal - H. G. Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Tache, Simona - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Tamaş, Cristian - Apariţii editoriale SF şi F 2005 (Pro-File 37-40)
Tamaş, Cristian - Those barren leaves (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Tamaş, Cristian - Aparitii editoriale SF & F 2006 (Pro-File 43-46)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 3 (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 4 (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 5 (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 6 (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Vighi, Daniel - Literatura S.F. (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Vilius, Virgona - Sferele Dyson: Un impas pentru spaţioingineria contemporană (Pro-Gresii 41-42)
Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Incidentul „Mintaka 3” (Pro-Gresii 41-42)
Vilius, Virgona - Ameninţarea din umbră. Frustrarea personală (Pro-Puneri 43-46)
Vilius, Virgona - De vorbă cu d-nul Gerald D. Nordley despre Sferele Dyson şi unde tractoare (Pro-Puneri 43-46)
Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Continuumul Q (Pro-Gresii 43-46)
Vilius, Virgona - Suferinţa subiectivă. Cinci lumini (Pro-Gresii 43-46)
Vilius, Virgona - De vorbă cu Gerald D. Nordley (Pro-Puneri 47-50)
Voiculescu, Vasile - Arhitectul (Va urma 37-40)
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)
Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Pro-Ton 33-34)
Williamson, Amelia - Greşelile ştiinţifice din filmele SF (Pro-Gresii 51-54)
Zaciu, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
PRO-NUME
LISTA NEAGRĂ
rEAliZaTORi:
Györfi-Deák György - wEbmASTer / ediTOr
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr-şeF
aU CoLAboRaT:
Voicu Bugariu
Marius Dobrin
Cristian Filip
Victor Martin
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Oana Stoica-Mujea
pLUs, dUpĂ înCHiDerEA eDiŢieI:
Sebastian A. Corn
Victor Martin
Free JavaScripts provided
by The JavaScript Kit
PRO-SCRIS
VA URMA?
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cântă,
ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,
ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,
când te ridici c-un steag mai sfânt?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunţările la vis.
Radu Gyr - Îndemn la luptă
din volumul
Radu Gyr - Poezia în cătuşe
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu