marți, 15 iulie 2014

Pro-Scris 4 (31-32) / 20 decembrie 2004 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizuită
Györfi-Deák György - Pre-Poziţie

PRO-EMINENŢE
 * Sandu Florea
     Sandu Florea - Kumango
 * Sergiu Someşan
     Robert David - Sergiu Someşan, magicianul povestitor
     Györfi-Deák György - O androidă castă şi o cască albă
     Györfi-Deák György - Împlinire în 2
     Györfi-Deák György - Un Crăciun extraterestru
     Györfi-Deák György - Ea, roboata
     Mona Mamulea - Sergiu Someşan
     Mircea Opriţă - Sergiu Someşan
 * J.R.R. Tolkien
     Robert Lazu - Arbore bărbos
     Györfi-Deák György - Tolkien cel veşnic verde (3): Păstorii copacilor
     Györfi-Deák György - Va fi fost odată
     Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Înfiinţarea lumilor secunde
     Györfi-Deák György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală
     J.R.R. Tolkien - Scrisorile de Crăciun ale tatii

PRO-FILE
Simone Györfi - Împotriva urii, puterea dragostei
Cătălin Ionescu - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou

PRO-PUNERI
Constantin Cozmiuc - Iluzia formelor
Dan Marius - Misiunea scriitorului SF
Mihaela Bufnilă - În umbra zilelor: Despre creioane

PRO-POZIŢII
Györfi-Deák György - Noi tărâmuri alb-albastre
Mircea Opriţă - Un basm galactic  (Radu Pavel Gheo)
Liviu Radu - Aventuri cosmice şi discriminare (David Brin)
Liviu Radu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Dean Koontz)
Liviu Radu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Connie Willis)

PRO-TON
Constantin Cozmiuc - Alegorie cu fluturi şi cristalide
Dan Marius - Lupul
Sergiu Someşan - Poiana îngerilor

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS


Cătălin Ionescu

Györfi-Deák György


Din 1 octombrie Radio România 3, fost „România Tineret Stereo", nu mai emite în eter. El poate fi accesat on-line şi oferă imaginea unui terariu amenajat într-unul dintre studiourile Radiodifuziunii, unde o operatoare expusă privirilor indiscrete se străduieşte să nu se scarpine în nas în timpul programului şi să răspundă în timp real la solicitările celor de pe linia de chat. Odată cu transformarea postului în forum internetist şi listă de melodii la cerere a dispărut şi una dintre emisiunile noastre preferate: „Exploratorii lumii de mâine".

Ea a început în 1980-1981, ca o rubrică a „Logikon"-ului creat de Dan Ursuleanu. Pe vremea aceea, nu toate aparatele de radio prindeau undele ultrascurte, iar acoperirea era zonală. Ca urmare a interesului manifestat, rubrica s-a transformat într-o emisiune de sine stătătoare, cu o durată de o oră, difuzată de două ori: miercuri dimineaţa şi, în reluare, seara. A fost unul dintre puţinele lucruri captivante difuzate în perioada ceauşistă, cu seriale de teatru radiofonic, adaptate după romane celebre, încă netipărite în România, cu Florin Manolescu la „Poşta redacţiei" şi muzică bună: Vangelis, Jean Michel Jarre, Mike Oldfield, Adrian Enescu.

După Revoluţie, Dan Ursuleanu a avansat în ierarhia Societăţii Române de Radiodifuziune şi şi-a lăsat copilul de suflet în mâinile lui Ştefan Ghidoveanu, care a reuşit, prin diferite stratageme şi tertipuri, să-i asigure supravieţuirea până în 2004. Uimitoarea transformare a postului în radio internet ga-ga-ga i-a sabotat toate strădaniile şi ne-a văduvit de o emisiune care a contribuit la dezvoltarea literaturii SF din România vreme de un sfert de secol.

E doar un exemplu dintre evenimentele surprinzătoare ale anului 2004, un răstimp deosebit de agitat, an bisect, electoral, de bombardament cu spam Bombo-Congo, de scumpire a comunicaţiilor prin internet, dar şi de apropiere a Europei, de care acum ne desparte doar graniţa de vest. „Pro-Scris" a reuşit să rămână cumva în picioare, dar cu preţul renunţării la periodicitatea săptămânală a răvaşului de bârfe SF, care s-a transformat într-o „Pro-Misiune" lunară. Trecând peste toate acestea, am rămas o revistă dedicată tuturor celor care cred în viitorul science-fiction-ului românesc, fără să încălcăm principiile formulate cu cinci ani în urmă şi prezentate la rubrica Pro-Teze.

Ieşirea României din „meandrele concretului" a prilejuit un dublu „Pro-Test". Cătălin Ionescu îşi exprimă unele rezerve în editorialul „Pre-Texte şi Con-Texte", subintitulat „Teoria conspiraţiei revizitată", cu directă trimitere la evenimentele din ultimele două săptămâni. În „Pre-Poziţie", Györfi-Deák György ne împărtăşeşte cu falsă uimire o descoperire ştiinţifică de necrezut, dar totuşi susţinută de observaţiile antropologiilor: numărul stângacilor este mult mai mare în societăţile violente.

Secţiunea „Pro-Eminenţe" e mai dodoloaţă ca oricând. Primul dintre omagiaţi este Sergiu Someşan, un autor de povestiri fantastice şi SF deosebit de prolific, despre ale cărui cărţi au scris: Mircea Opriţă în paginile „Anticipaţiei româneşti", Robert David (Sergiu Someşan, magicianul povestitor), Mona Mamulea (Sergiu Someşan) şi Györfi-Deák György (O androidă castă şi o cască albă, Împlinire în 2, Un Crăciun extraterestru, Ea, roboata).

Graficianul Sandu Florea, realizatorul primului album BD science-fiction din România (Galbar, 1972), îşi încheie serialul de benzi desenate „Kumango", inspirate de o povestire scrisă de Ovidiu Bufnilă. De altfel, chipul personajului principal poartă trăsăturile neastâmpăratului magician din Bacău, autorul unor povestiri adunate în volumul „Inelul magic" şi al mai multor romane accesibile on-line: „Cadavre de lux", „Câmpuri magnetice", „Meduza".

Secţiunea Tolkien a adunat o sumedenie de scrieri. Robert Lazu, autorul monografiei „Lumea lui Tolkien", ne prezintă articolul despre Arborebărbos, menit să apară în prima enciclopedie românească dedicată Pământului de Mijloc: „Lumea lui Tolkien de la A la Z". Printre autorii care trudesc la realizarea acestui prim ghid se numără şi Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, autoarea studiului „Poetica basmului modern", prezentat de Györfi-Deák György în articolul „Va fi fost odată". Îi mulţumim autoarei pentru că ne-a permis să reproducem un fragment din această carte, sub titlul „Înfiinţarea «lumilor secunde»".

Ne bucurăm să vă semnalăm şi apariţia unei culegeri de texte, „Inklings - Litera şi spiritul", dedicată prezentării grupului literar din care au făcut parte şi C. S. Lewis, J. R. R. Tolkien, Charles Williams şi Owen Barfield. În cronica „Neliniştiţii «împroşcători» de cerneală", Györfi-Deák György vă dezvăluie resorturile care au declanşat apariţia acestui volum realizat de Rodica Albu şi colaboratorii. Printre ei se numără şi Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, cu seria de articole despre operele „părintelui hobbiţilor", apărute în revista ieşeană „Convorbiri literare": „Sub semnul croşetei - Tolkien si românii"; „Stăpînul inelelor pe culmile succesului"; „Cît de mare este J.R.R. Tolkien?".

Tot despre enţi scrie şi Györfi-Deák György, în prima parte a studiului „Păstorii copacilor", desprins din ciclul „Tolkien cel veşnic verde", început cu „Mitologii vegetale" şi continuat cu „O salcie năbădăioasă". Şi, întrucât ne apropiem de ziua când, într-un grajd din Bethleem, s-a născut Mântuitorul, Simone Györfi ne prezintă, în premieră naţională, câteva dintre „Scrisorile de Crăciun ale tatii".

Romanul lui Böszörményi Gyula, „Grigoraş şi hoţii de vise" (Gergő és az álomfogók) a apărut anul trecut în Ungaria şi a devenit un bestseller, care are deja şi o continuare. Simone Györfi profită de apariţia primului volum ca să ia pulsul literaturii pentru tineret şi prezintă pe larg starea de fapte din acest domeniu, ignorat cu desăvârşire de piaţa românească, în articolul „Împotriva urii, puterea dragostei", inclus la rubrica „Pro-File". Această ediţie a fost dedicată memoriei lui Christopher Reeve, interpretul lui „Superman", care ne-a părăsit în 10 octombrie. Cătălin Ionescu ne prezintă cariera actorului în articolul „Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou".

Urmează o secţiune de „Pro-Puneri", unde Mihaela Bufnilă ne prezintă, „În umbra zilelor", un fermecător eseu „Despre creioane". Constantin Cozmiuc crede că, neştiut, ca şi gravitaţia înainte de Newton, există un câmp informaţional, concept lămurit în articolul „Iluzia formelor şi forma iluziilor". Dan Marius, un tânăr autor orădean, conturează „Misiunea scriitorului SF" la debutul său în paginile „Pro-Scris". Îl aşteptăm să revină cu noi intervenţii, mai ales că urmează un an doldora de aniversări: un veac de relativitate einsteiniană, o jumătate de veac de la debutul „Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice", un sfert de veac de la apariţia primei monografii critice, „Literatura SF" de Florin Manolescu.

Rubrica „Pro-Poziţii" cuprinde, ca de obicei, prezentările ultimelor apariţii editoriale din România. Profitând de recenta apariţie a antologiei craiovene „Gama - Alte ţărmuri", Györfi-Deák György se întoarce în timp înainte de „Alfa" şi „Beta", ca să reconstituie traiectoria parcursă în răstimpul ultimelor trei decenii de cenacliştii din Bănie: Noi tărâmuri alb-albastre. Mircea Opriţă s-a aplecat asupra frumoasei aventuri povestite de Radu Pavel Gheo în „Fairia - O lume îndepărtată", pe care o consideră „Un basm galactic".

Liviu Radu vorbeşte la rândul său despre „Aventuri cosmice şi discriminare", analiză prilejuită de publicarea romanului lui David Brin, „Războiul elitelor", cu o introducere de Cătălin Ionescu, la Editura Pygmalion din Ploieşti. Sub titlul incitant „Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului" ni se prezintă ultimul roman al lui Dean Koontz apărut la noi: „Nimic nu e întâmplător". O altă apariţie în colecţia „Cyborg" este romanul doamnei Connie Willis - „Doomsday Book", caracterizată de Liviu Radu ca „Un paradox temporal nu prea paradoxal".

Îi mulţumim lui Sergiu Someşan pentru permisiunea de a reproduce, în cadrul rubricii „Pro-Ton", povestirea „Poiana îngerilor", ce dă titlul volumului bibliofil recent apărut la Editura Aldus. Terifianta aventură a unui nanocavaler pornit să înfrunte celulele canceroase din organismul unui bolnav ne este povestită de Constantin Cozmiuc în „Alegorie cu fluturi şi cristalide". Dan Marius ne-a trimis povestirea „Lupul" şi vă invită să citiţi cele trei volume accesibile pe situl personal, la adresa: http://www.dan-marius.ro/

„Pro-Scris" rămâne o revistă deschisă, dispusă să publice pe oricine scrie bine şi acceptă termenii formulaţi în „Pro-Teze". Nu ştiu ca vreunul dintre editori să fi respins vreodată un text primit, sigur nu în ultimii trei ani. Ne rezervăm dreptul de a menţine ştacheta ridicată la un nivel accesibil tuturor celor care au ceva de spus şi ştiu cum s-o spună. Şi un ultim sfat: în loc să ne invitaţi să vă vizităm siturile, trimiteţi-ne lucrări inedite. Lăsaţi-ne să ne mândrim cu apariţiile voastre în premieră, în paginile unei reviste alcătuite împreună cu voi. Adresele la care ne puteţi contacta sunt:
Györfi-Deák György gyuri4675@yahoo.com
Cătălin Ionescu catksa@yahoo.com

Realizatorii „Pro-Scris" au navigat pe valurile etern mişcătoare ale internetului şi au cartografiat o serie de repere, pe care le-am marcat pe harta unor „Link-uri alese". Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi „Arhiva on-line" pusă la dispoziţia lor în pagina denumită „Pro-Porţie". De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi, a fost alcătuit un „Index de autori".

Componenţa redacţiei vă este dezvăluită la secţiunea „Pro-Nume". Rubrica „Pro-Misiune" adună în fiecare lună semnalele referitoare la diferitele evenimente ştiinţifice, publicistice sau editoriale.

Cu gândul la Superman, ca niciodată, s-a creat o adevărată busculadă pentru apariţia lirică de la rubrica „Va urma". S-au înghiontit orgolioase „Rondelul ajungerii la cer" de Alexandru Macedonski, „Copil de-odinioară" de Ion Pillat, „Mi-aştept amurgul" de Lucian Blaga, „Zbor" de Ana Blandiana. În cele din urmă, cauză de câştig a avut Alexandru Philippide: „Schiţă pentru autoportret".





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
   
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2004





PRO-TEST





PRE-TEXTE & CON-TEXTE: TEORIA CONSPIRAŢIEI REVIZUITĂ

Cătălin Ionescu


Ceea ce va urma în rândurile de mai jos nu are nici o legătură directă cu science fiction-ul. Mai mult, nu are nici o legătură directă cu titlul de mai sus. Colac peste pupăză, este un text scris împotriva tuturor regulilor: cu patimă, cu părtinire şi, groaznică erezie, cu sinceritate. Are însă o legătură indirectă cu SF-ul pentru că este un lucru îndeobşte cunoscut că scriitorii SF români au manifestat, în ultima vreme, o criză de inspiraţie: realitatea i-a surclasat pe toţi (sau mă rog, aproape toţi...) la capitolul imaginaţie bolnavă. Aşa încât mă simt dator să avertizez clasa conducătoare a science fiction-ului românesc: Săriţi peste pagină. Nu este în stilul vostru. Nu este în binele vostru. Nu este science fiction aplicat. Nu este întoarcerea clasică a capului vostru în direcţia cealaltă. Este o privire fixă exact în direcţia de care se teme atâta lume: viitorul României. Dacă totuşi veţi citi, o faceţi pe răspunderea voastră.

Exact în urmă cu patru ani, la începutul iernii anului 2000 scriam, plin de amărăciune, cel de-al treilea editorial al revistei Pro-Scris, intitulat Teoria Conspiraţiei. Pretextul de atunci este, desigur, nerelevant după patru ani. Contextul însă a rămas de o actualitate stranie: jalnica prestaţie politică şi executivă a Convenţiei Democratice şi a fostului preşedinte Emil Constantinescu ducea la o halucinantă luptă politică pentru preşedenţia României: Corneliu Vadim Tudor versus Ion Iliescu.
Au trecut aşadar patru ani dar filmul cu Mel Gibson şi Julia Roberts a continuat să mă fascineze. Probabil pentru că, în sinea mea, am rămas acelaşi paranoic observator al mecanismelor prin care puterea politică românească corupe, la modul absolut, tot ceea ce atinge. În anul 2000 am considerat că răul relativ pe care Emil Constantinescu l-a operat asupra României este, în modul, mai mare decât răul absolut pe care Ion Iliescu şi toţi comuniştii re-formaţi l-au dejectat asupra aceleiaşi ţări. Îmi păstrez şi acum acestă părere: ba chiar am fost oripilat când acelaşi impotent ex-preşedinte Constantinescu a ridicat iar pretenţii la şefia statului. Cu ce drept moral? A învăţat în toţi aceşti ani niscaiva figuri de kung-fu pentru a lupta iar cu Securitatea, de care se declara oficial înfrânt? Doamne, ce întrebare retorică şi naivă, „cu ce drept moral“? Păi ce are de-a face moralitatea cu politica?! Ce contează că epoca Constantinescu a reuşit performanţa de a pune stigmatul pe dreapta politică românească? Oricând e loc de mai rău.
Dar să nu divagăm. Vorbeam de răul în modul. Răul vectorial, evident, este o formă mult mai potrivită de măsură. Săgeata vectorială a răului, defazată faţă de axa normalităţii cu 90 de grade în sens invers al acelor de ceasornic (adică spre stânga) ducea la un simplu rezultat matematic: o societate perpendiculară cu civilizaţia. De aici până la Teoria conspiraţiei nu este decât un pas: cum naiba vectorului răului a înţepenit pe aceste meleaguri exact pe stânga? Explicaţia conspiraţionistă este simplă: guvernul nu lucrează pentru popor, ci împotriva poporului. Scopul puterii este mai multă putere. De fapt, nu pot decât să constat că, dacă filmul Teoria Conspiraţiei ar fi fost realizat în România - evident, nu de Sergiu Nicolaescu, ci de Lucian Pintilie, şi nu cu Florin Piersic şi Marga Barbu ci, să spunem, cu Răzvan Vasilescu şi Maia Morgenstern - s-ar fi numit Axioma Conspiraţiei (chiar, ce păcat că domnul Pintilie şi-a intitulat filmul său din 1992 Balanţa, Richard Donner avea să mai stea pe gânduri preţ de un cincinal până să scoată pe ştrase Teoria Conspiraţiei...)
Revenind la anul de graţie 2004, alegerile din 28 noiembrie par şi ele scoase dintr-un film de ficţiune: culmea culmilor, ne învârtim iar în jurul lui Lucian Pintilie şi a filmului Balanţa, episodul Acţiunea Autobuzul. Nimic nou sub soarele mioritic: bâjbâială, prostie şi, din când în când o armă care se descarcă ca o sinistră ruletă rusească, la întâmplare. BANG! mor nişte inocenţi în Piaţa Operei în 1989. BANG! noţiunea de alegere democrată este rănită în 2004. Şi ruleta rusească, cu prea multă vodkă la bord, continuă să se învârtească: BANG! Adrian Năstase cade în faţa intrării de la Cotroceni. Ciudată această ruletă rusească - îmi şopteşte un pitic din creier. Ruletă care a început să funcţioneze greşit? Nici nu termină bine că BANG! Miron Cozma tocmai câştigă o excursie Penitenciar - Bucureşti - Timişoara şi retur, par avion, de 24 de ore şi Ion Iliescu joacă la ieşirea din scenă un cazacioc în care declară că a încurcat mâna stângă cu care a semnat decretul cu piciorul stâng...
Ei, poate veţi spune, dar dumneata nu eşti defel un om de bună credinţă. Explicaţii totuşi există. Şi trăim într-o societate democratică. Sigur că, din motive obiective, conjuncturale, subiective, din cauza aglomeraţiei, sfârşitului de an, tranziţiei, săptămânii reduse de lucru, a zilei de 1 Decembrie, a temperaturilor scăzute precum şi a situaţiunilor internaţionale, cursul dolar - euro - leu, preţului barilului, a fluctuaţiei culorii părului cămilei din deşertul Gobi, s-a greşit. Probabil că nu trebuiau graţiaţi 44, 45 sau 46 de indivizi care bieţii de ei suportă greu regimul de detenţie, ci cu vreo 2-3 mai puţin. Poate că Miron Cozma de fapt s-a strecurat singur pe listă, din nebăgarea de seamă a vreunui furier...
Ce spuneţi? Pardon? Am început să bat câmpii? Eu - moi - am început să bat câmpii?! Dar Ion Iliescu ce face când graţiază cu graţie? Dar Adrian Năstase ce face când socoteşte victoria în alegeri mai dihai decât socotea mult mai puţin faimosul Pristanda steagurile de la Primărie? Îmi permit chiar să vă replic, cu neobrăzare, că dumneavostră, cititorii, cu un singur click mă puteţi trimite... pe net. Eu în schimb încă tânjesc după telecomanda... porţii stelare, sau măcar porţii americane, europene, etc.
Teoria Conspiraţiei. Axioma Conspiraţiei. Regula Conspiraţiei. Rutina Conspiraţiei. Stop!
În toată această nebună scenă pe care se joacă şi rejoacă Teoria conspiraţiei live, de un număr greu de precizat de ani, spectacol pe care eu îl urmăresc cu nesaţ, s-a întâmplat ceva absolut de neimaginat. Dincolo de orice limită. Brusc şi incredibil.
Pentru prima oară în toţi anii pe care i-am trăit pe aceste meleaguri - şi, credeţi-mă, îmi amintesc de pildă cu destulă claritate funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej - pentru prima dată deci în peste 4 decenii şi jumătate am rămas uimit de discursul unui preşedinte ales al României. De faptul super science fiction că un preşedinte a ţinut câteva discursuri pline nu de obişnuitele platitudini lemnoase despre consens, datorie, popor şi ţară - ci de câteva vorbe sincere. Să fie oare Traian Băsescu omul care va ştii să facă din România o ţară normală?
Este, probabil, prea devreme pentru a trage astfel de concluzii. Distanţa la care a ajuns România faţă de Ucraina, după 15 ani de epocă Ion Iliescu & Emil Constantinescu este îngrozitor de mică. Şi, nu în ultimul rând, îndelungatul meu antrenament în teoriile conspiraţioniste mă face, în continuare, circumspect. Am ajuns să nu cred în minuni, chiar dacă ani de zile am sperat în ele. Pentru a schimba schimbarea este, din nefericire, nevoie de mai mult decât câteva vorbe.
Faptul însă, deocamdată, rămâne singular. Teoria conspiraţiei va trebui poate să intre în revizie. Desigur, nu am uitat că rolul scriitorului, fie el şi de science fiction, este de a fi în opoziţie, indiferent cine este la putere. O lecţie pe care science fiction-ul nostru, mai întotdeauna amator de face sluj la mai marii zilei, nu a înţeles-o nici acum.
Dar pe mine mă tot munceşte un alt gând. Oare cu ce ochi voi citi peste 4 sau 5 ani acest editorial? Va trebui să revizuiesc iar, pentru a câta oară, Teoria Conspiraţiei? Vectorul rău va rămâne în continuare înţepenit pe defazajul de stânga? Doar viitorul ne poate răspunde şi doar acelora care au curajul - şi responsabilitatea - de a-l privi drept în faţă.





PRE-POZIŢIE

Györfi-Deák György


Zice o vorbă din popor, cu aplicaţie şi-n sfera politicii înalte: nu ştie dreapta ce face stânga. Se pare că, după votare, ea se va oglindi într-altă formă şi urmează o legislatură când ne vom scărpina urechea dreaptă cu mâna stângă. În politica balcanică nu există cale de mijloc: cine alege, culege.

Trăim într-o lume sucită, dar oare ce sens are această suceală? Spre dreapta sau spre stânga? Natura face o diferenţă categorică între o parte şi cealaltă, începând de la spinul particolelor atomice şi subatomice („to spin" înseamnă „a se roti" în engleză), continuând cu arhitectura moleculelor, până la mişcările sateliţilor, planetelor, galaxiilor.

Există diferite forme de salut cu mâna. Discipolii care practică artele marţiale chineze îşi strâng mâna dreaptă în pumn şi o învăluie cu stânga, în semn că au învăţat să îmbine armonios forţa Soarelui cu receptivitatea Lunii, reflectare a principiilor Yang şi Yin. E un caz particular, în general se foloseşte mâna dreaptă, dusă la inimă, la tâmplă, ridicată înainte, întinsă pentru a fi prinsă şi strânsă. În „Limbajul trupului", Allan Pease explică de ce s-a adoptat acest obicei: „Strângerea mâinii este o relicvă din epoca în care omul vieţuia în peşteri. De câte ori aceşti oameni se întâlneau, înălţau braţele în aer cu palmele deschise, pentru a arăta că nu au arme la ei."

Cu gândul la prima întâlnire cu o altă civilizaţie, fizicienii au elaborat protocolul adecvat. Ei se bazează pe fenomenul de rupere a simetriei, descoperit în 1956 de fizicienii americani de origine chineză Chen Ning Yang şi Tsung Dao Lee de la Princeton. Nucleele atomice instabile se descompun în timp, expulzând fie nuclee de heliu (dezintegrare alfa), fie electroni rapizi (descompunere beta), fie eminţând radiaţii gama, de o frecvenţă şi energie foartă înaltă. Dezintegrarea nucleară slabă, zisă beta, presupune transformarea unui neutron în proton, cu emiterea unui electron de mare energie şi a unei particule fantomatice, botezate neutrin. Yang şi Lee au constatat cu surprindere că majoritatea electronilor beta se rotesc spre stânga şi numai câţiva se rotesc spre dreapta.

Ca să fim siguri că Străinul nu vine dintr-o lume formată din antimaterie, iar contactul cu el nu ne va pulveriza, transformându-ne în radiaţii dure, mai întâi trebuie să-i explicăm că în lumea noastră există obiceiul de a strânge mâna din partea opusă sensului de rotaţie al neutrinilor. Richard Feynman ne-a avertizat că dacă Vizitatorul întinde mâna stângă atunci să evităm cu grijă apropierea.

Cârcotaşii vor spune că o fiinţă din antimaterie se va dezintegra încă la hotarele sistemului solar, la primul contact cu praful cosmic ori norii de hidrogen interstelar. Au deplină dreptate, dar dacă ne luăm după ei, copiii noştri nu vor învăţa niciodată povestea despre materie, antimaterie şi „spinul" particulelor. Iar „rupere de simetrie" sună teribil de dramatic, concurând naufragiul Titanicului prin încărcatura emoţională transmisă de această asociere de termeni...

Arabii sunt învăţaţi de mici să mănânce numai cu mâna dreaptă şi să se şteargă la fund numai cu mâna stângă, o măsură de igienă salutară în deşert, unde nu prea există apă pentru spălatul mâinilor. Dar însăşi mâncarea prezintă o interesantă... rupere de simetrie. Zahărul poate fi transformat chimic în glucoză, dar, spre deosebire de miere, produsul va cuprinde în cantităţi egale molecule care răsucesc planul de polarizare al luminii către stânga (levuloză) şi molecule răsucite spre dreapta (dextroză). În cazul substanţelor nutritive, doar cele levogire sunt preluate de organisme şi folosite în procesele metabolice.

Psihologii au constatat că la om frumuseţea trupească este legată de prezenţa semnelor de virilitate sau fecunditate şi de cât mai deplina armonizare a trăsăturile feţei. Un chip simetric va fi întotdeauna socotit mai atractiv decât unul cu o sprânceană sbârlită, cu o privire şasie sau cu freza dată dintr-o parte într-alta. În realitate, nu există simetrie perfectă nici în cazul corpului uman. Prima care o trădează este inima. Vârful ei este îndreptat, spre bucuria socialiştilor, către stânga. Urmează creierul. Cele două emisfere din care e compus au funcţii şi joacă roluri diferite în coordonarea organismului. Exemplele mărunte sunt atât de multe, încât merită să le amintim doar pe cele cu adevărant şocante.

Premiile IgNobel se acordă pentru cele mai ciudate şi inutile cercetări, fiind replica satirică a Premiilor Nobel. În 2002, printre laureaţii IgNobel s-a numărat Chris McManus, cercetătorul britanic de la University College din Londra, care a publicat în revista „Nature" articolul „Scrotal Asymmetry in Man and in Ancient Sculpture", ca să atragă atenţia asupra unei discordanţe jenante: nudurile bărbăteşti sculptate atât în antichitate cât şi în perioada renascentistă au testiculul stâng mai mare, deşi în realitate situaţia reală este exact invers.

Fac parte dintr-o generaţie de studenţi la fizică pentru care ziua când am reuşit să inducem prima noastră rezonanţă magnetică nucleară în laborator a fost una de sărbătoare. Cum nu dispuneam de o bază materială adecvată (în primul rând de curent electric, care în anii '80 se tot întrerupea), am petrecut mult timp lângă imensul electromagnet botezat Clapautius (evident, în vecinătate se găsea şi Trurl) ca să obţinem fenomenul pe care se bazează funcţionarea tomografelor de azi.

Acum, în Occident există o mulţime de asemenea aparate şi fiziologii lucrează de zor cu ele, pentru a ne comunica cele mai halucinante informaţii referitoare la funcţionarea creierului. Americanii Mark Jung-Beeman şi Edward Bowden de la Universitatea Chicago au descoperit că în momentul când Arhimede a sărit din baie şi a strigat: „Evrika!", scânteia de geniu s-a aprins în lobul gyrus temporalis anterior superior aflat în emisfera cerebrală dreaptă. Rezolvările deductive, raţionamentele pas cu pas, se derulează în jumătatea stângă a creierului.

Alţi savanţi au reuşit să demonstreze că budiştii sunt fericiţi cu adevărat, iar această stare se menţine în timp. Cercetătorii de la Duke University (Carolina de Nord) şi Universitatea Wisconsin din Madison au descoperit că meditaţia activează şi controlează lobul prefrontal stâng, o zonă a creierului unde se înregistrează amintirile neplăcute şi temerile. Rezultatele lor au fost confirmate de o altă echipă, de la San Francisco Medical Center (University of California), care au stabilit că meditaţia activează o zonă din vecinătatea hippocampusului şi generează un hormon al fericirii, ale cărui efecte persistă o bună bucată de timp.

Şcolarii care au probleme de auz cu urechea dreaptă iau note mai proaste decât copiii care nu aud cu stânga. Cercetătoarele Yvonne Sininger (Universitatea California) şi Barbara Cone-Wesson (Universitatea Arizona) au examinat urechile a peste 3000 de nou-născuţi şi au constatat reacţii complet diferite: celulele senzitive din urechea stângă amplifică îndeobşte sunetele melodioase, în vreme ce urechea dreaptă e sensibilă la graiul uman.

Precum se vedea, natura e plină de mecanisme „stângace". Un prim test de toleranţă ar fi tocmai acceptarea lor. Stângacii formează o minoritate de circa 6,9 procente din populaţia de pe glob. Mulţi dintre ei sunt chinuiţi şi obligaţi să folosească cealaltă mână. În general, învăţătoarele sunt cele mai fervente adversare ale şcolarilor care ţin creionul în mâna stângă. Nu pot să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu Leonardo da Vinci, care, pe lângă faptul că era stângaci, scria oglindit, dacă ar fi nimerit în ghearele lor.

Stângăcia este un dat natural. Cercetătorii de la Universitatea Queen din Belfast (Irlanda de Nord) au descoperit că devenim stângaci sau dreptaci la vârsta de 10 săptămâni de la concepţie. Ei au examinat 1000 de ecografii şi au constatat că la vârsta de 15 săptămâni 9 din 10 feţi îşi sug degetul de la o anumită mână. Ei au urmărit şi evoluţia a 75 dintre copii, vreme de 10-12 ani de la naştere. Toţi cei 60 care şi-au supt degetul mare de mâna dreaptă în pântecul mamei au devenit dreptaci. Dintre cei 15 stângaci, 10 şi-au păstrat obiceiul, în vreme ce 5 au devenit dreptaci.

Iată acum o ultimă descoperire ştiinţifică, cu o neîndoielnică încărcătură politică. Cercetătorii Charlotte Faurie şi Michel Raymond de la Universitatea Montpellier au descoperit că numărul stângacilor este mai mare în cadrul grupurilor sociale agresive. Ei şi-au publicat observaţiile în revista „Proceedings of the Royal Society".

Studiul lor se bazează pe datele culese cât timp au urmărit traiul a 8 colectivităţi tradiţionale. Tribul jula din Burkina Faso este cel mai paşnic dintre toate, deoarece rata omorurilor este de un caz la o sută de mii de locuitori pe an. În cazul lor, stângacii formează 3,4 procente din populaţie. La polul opus se află tribul yanomami din Venezuela, unde 5 din 1000 de oameni sunt ucişi în fiecare an, iar proporţia stângacilor este de 22,6 la sută.

Să remarcăm faptul că este vorba despre societăţi aşa-zis „primitive", unde lupta se duce corp la corp. Într-o confruntare directă, fără arme de foc, stângacii sunt avantajaţi, lucru care se remarcă şi în cazul boxerilor, scrimerilor şi alte celorlalte sporturi unde contactul cu adversarul e direct. Când un luptător întâlneşte un adversar care atacă dinspre stânga, prima reacţie a unui dreptaci e de surprindere, lucru care constituie adesea un avantaj. În tenis sau în gimnastică, sporturi unde adversarii se află la distanţă unul faţă de celălalt, ponderea stângacilor este conformă cu statistica generală.

Fenomenul nu se observă în artele marţiale, unde aspiranţii exersează tehnicile de apărare şi de atac pe ambele părţi. De asemenea, el nu poate fi sesizat în comunităţile „civilizate", unde mitralierele, pistoalele automate, grenadele ofensive, bombele de aviaţie, obuzele de tanc schimbă datele problemei, iar inamicul şi „pierderile colaterale" suferă în egală măsură, indiferent de mâna folosită preponderent. Şi ne-am referit doar la bărbaţi, fără să amintim diabolicele mine anti-personal, care adaugă pe lista victimelor şi femeile, şi copiii.

Pe-un picior şchiop de plai, pe-o gură-nnegurată de rai, sărăcia nu alege între dreptaci sau stângaci. Conducătorii noştri de până acum, indiferent de coloratură, au asistat imparţiali la pauperizarea ţării. Judecând după rezultate, toate guvernele au semănat cu nişte reptile lipsite de membre, care au şerpuit din dreapta-n stânga, după cum au cerut interesele de moment. Am ajuns în momentul când nici partidele nu mai dispun de resursele necesare pentru o manipulare confortabilă a electoratului, lipsesc banii atât pentru pâine cât şi pentru circ.

Optimismul ni s-a prelins din jumătatea plină a sticlei. În cine să credem, în cine să ne mai încredem? Constatăm cu stângăcie că dreptatea e a celor bogaţi, exemple sunt destule. Flămânzi şi goi, făr-adăpost, nouă ne-a rămas doar malul stâng al Dunării albastre, hotar al unei umilinţe fără margini.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





KUMANGO

Sandu Florea


Daţi un CLICK! pe imaginea pe care doriţi să o vedeţi.


Kumango pag. 1
  
Kumango pag. 2
  
Kumango pag. 3
  
Kumango pag. 4

Kumango pag. 5
  
Kumango pag. 6
  
Kumango pag. 7
  
Kumango pag. 8

Kumango pag. 9
  
Kumango pag. 10
  
Kumango pag. 11
  
Kumango pag. 12

Kumango pag. 13
  
Kumango pag. 14
  
Kumango pag. 15
  
Kumango pag. 16

Kumango pag. 17
  
Kumango pag. 18
  
Kumango pag. 19

Kumango pag. 20
  
Kumango pag. 21
  
Kumango pag. 22


De acelaşi autor:

Hotelul viselor : Pro-Scris 13-14, 15-16, 17-18 şi 19-20
A Graveyard Tale : Pro-Scris 13-14
Borderlands : Pro-Scris 13-14
Garda : Pro-Scris 13-14
Kumango (prima versiune) : Pro-Scris 15-16


O rubrică specială Pro-Eminenţe i-a fost dedicată lui Sandu Florea în Pro-Scris 13-14 cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la apariţia albumului Galbar, prima bandă desenată SF românească





PRO-EMINENŢE: SERGIU SOMEŞAN





SERGIU SOMEŞAN, MAGICIANUL POVESTITOR

Robert David


[text lipsă]





O ANDROIDĂ CASTĂ ŞI O CASCĂ ALBĂ

Györfi-Deák György


      Isabel, Ionescu Isabel, este o androidă Cobra, dinamică, îndărătnică, descurcăreaţă, ca mai toate femeile din schiţele şi povestirile lui Sergiu Someşan. La prima vedere, pare o tânără ce tocmai "a ieşit din criza de timiditate a adolescenţei". Se îmbracă simplu, dar provocator: poartă un tricou strâmt pe care scrie "kiss me" cu litere roşii. Nu este un îndemn, iar cine încearcă să dea curs îndemnului, o păţeşte. Isabel este scutiera şi subalterna lui Tom Anard, unul dintre cei mai buni agenţi temporali, care a fost condiţionat şi trimis în societatea contemporană. Condiţionarea e atât de perfectă, încât superagentul nu poate fi convins că nu-i Andrei Tomescu, inginer de sistem la Axel SRL, calul de bătaie al lui Guguţă, găliganul din vecin. Misiunea lor e să prindă cronofagi, nişte monştri răsăriţi dintr-un spaţiu paralel, pe care-i depistează pudrându-i cu calc sau cu praf de cretă. Ori să descopere contrabandişti de literatură falsificată, pe care, în loc să se grăbească să-i predea unei justiţii hărţuite de avocaţii unşi cu toate alifiile, echipa de poliţie temporală preferă să-i supună la nişte cazne subtile.
     Un alt ciclu epic este cel "al butonilor", compus din povestirile "O ipoteză aproape absurdă", în care un tată care doreşte să facă o scamatorie constată cu surprindere că ea îi iese, dar altfel decât intenţiona şi "Iubitul meu din altă lume", unde acelaşi procedeu este repetat la o altă scară şi provoacă apariţia unui alter-ego simetric dintr-o lume antiparalelă în patul conjugal, spre surprinderea soţiei.
     Mă tem să nu rămâneţi cu impresia că Sergiu Someşan e un autor hazos şi haios. E drept, multe dintre naraţiunile sale, adunate în volumul "Să n-o săruţi pe Isabel", se înscriu în linia prozei SF umoristice, cultivată la noi de Felix Aderca (din generaţia de aur), Eduard Jurist, Corneliu Omescu, Laurenţiu Cerneţ (din generaţia de mijloc) ori Radu Honga, Dan Merişca, Dorin Davideanu (din "noul val" al anilor optzeci). Unele lucrări, precum "Dilema" ori "Planeta cu spioni" sunt nişte divertismente frivole, din sfera anecdoticului. Dar în alte dăţi, râsul provocat de Sergiu Someşan încătuşează; în acest sens, e caracteristică reacţia extratereştrilor care vor să-l răpească pe Adam (un amploaiat timid şi şters, chinuit de toată lumea) şi să-i transforme râsul într-o sursă de energie motrică: "Extraordinar! Aşa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare".
     Prin urmare, Sergiu Someşan ştie să fie şi tragic când râde. În cele mai bune proze ale sale, autorul dovedeşte o capacitate deosebită de concentrare a absurdului, de conturare a unor situaţii fără ieşire, calitate care transpare mai ales în povestirile cu tematică pacifistă, precum "Bla-bla-bla, domnule general", "O rachetă cu numele meu" ori "O cască albă şi-un copil în ploaie", povestiri ce au atras aprecierile criticilor sau ale unor jurii literare.
     Autorul manifestă interes şi faţă de subiectele ce ţin de domeniul prozei horror ("În trecere prin Predeal") ori al fantasticului ("Legendă fără sfârşit", "O clipă de nemurire"). De altfel, Sergiu Someşan a publicat anul trecut un alt volum, intitulat "Carte de magie", asupra căruia ne-am aplecat cu mult drag şi despre care am dori să vă spunem mai multe cu proxima ocazie.





ÎMPLINIRE ÎN 2

Györfi-Deák György


      Iată că Sergiu Someşan îşi scoate, rând pe rând, cărţile din mânecă. Cea de acum nu-i nici valet de cupă, nici popă de treflă, ci o "Carte de magie", a doua din mâna pe care o filează calm, ca un jucător profesionist. Dacă în prima, "Să n-o săruţi pe Isabel", erau grupate mai ales proze ştiinţifico-fantastice, prezentul volum este menit să ne dea fiori şi să ne poarte printre faliile în realitate care constituie lumea fantasticului. Ghid ne este însuşi autorul, care foloseşte în mod curent naraţiunea la persoana întâi, lucru care-i permite să ne ducă de nas şi să-şi facă numărul de iluzionism menit să ne surprindă şi să ne vrăjească.
     Povestirile încep cu chiar naraţiunea care dă titlul volumului, o tăgăduire din care izvorăşte iraţionalul, o negare deviată întru dragoste, o îndoială risipită de o percepţie tantrică a rosturilor. Sergiu Someşan este un romantic, un sentimental, eroii şi eroinele sale constituie cupluri primordiale, jumătăţi androgine ce se regăsesc în intimitatea propriului univers. Mâinile dibaciului jongleur pun în mişcare o roată de popice sclipitoare, care se învârte, se învârte parcă de la sine, până ne ameţeşte cu totul.
     În mod frapant, dezinvoltura cu care ne manipulează şi ne îndrumă percepţia pe alte cărări, are o altă sorginte decât fantasticul înaintaşilor. Sergiu Someşan nu poate fi asemuit cu Vladimir Colin, care ne plasează de la început într-o fărâmă de basm. Pe Eliade îl conduce până la uşa care se deschide către labirintul lumilor, dar nu-l urmează mai departe. Prin firea şi firul zglobiu al întâmplărilor, s-ar apropia mai degrabă de Aderca, Arghezi ori Creangă. De fapt, Sergiu Someşan se joacă de-a fantasticul. El e un realist ce ne plimbă masca insolitului prin faţa ochilor, realizând un splendid spectacol de lumini şi umbre.
     Eroul din "Cartea de magie", naratorul, e un "încuiat" (care să folosim un termen la modă, preluat din lumea lui Harry Potter) care a intrat accidental în posesia unei cărţi rare, scrisă de Simion Magul. Ca Saul cel dinainte de Pavel, el îşi respinge rostul, pentru că nu-l percepe, nu-l înţelege: menirea sa e să întregească un Univers fracţionat şi să umple lumea cu farmecul şi sofianismul Lilianei, o vrăjitoare iniţiată în tainele cele mai adânci (întocmai ca în "Eva" lui Blaga, eroinele lui Sergiu Someşan ascund sub pleoape o taină "ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar...").
     Oana (Vis) şi Efida (Adio Efida) sunt femei voluntare, zeiţe care-şi împlinesc poftele în urma unor stratageme elaborate, greu de desluşit până la împlinire. Când nu există o zeiţă la îndemână, ea poate fi generată cu ajutorul internetului, că doar s-a stabilit ştiinţific că sunt suficienţi circa 10.000 de credincioşi pentru ca o divinitate să prindă viaţă (Întâlnire cu o zeiţă). Lisa din "Ritual de trecere" încearcă să cheme din adâncul tenebros al mării un monstru cu care să se însoţească şi să se transforme în zeiţă, dar nimereşte peste un bărbat dezgheţat, inventiv, care, întocmai ca şi Chirică din "Povestea lui Stan Păţitul" ştie cum se scoate coasta de drac dintr-o femeie.
     Nu este singura situaţie tensionată rezolvată potrivit unei logici a întregirii. În "Arena", extratereştrii capturează câte un animal din fiecare specie de pe Pământ, inclusiv un bărbat şi o femeie, şi le închid într-o arenă pentru a determina de drept care e fiinţa menită să stăpânească planeta. După ce carnivorele mănâncă ierbivorele, iar apoi se ucid între ele, cuplul de oameni se minunează că totuşi nu sunt eliberaţi, ca să-şi dea seama într-un târziu că alienii habar n-au de dimorfismul sexual şi îi consideră specii diferite.
     Sergiu Someşan respinge orice formă de asceză, el refuză să despartă ceea ce Dumnezeu a menit să fie unit dintru început. Astfel, voiculescianul pădurean din "Tăietorul de lemne", e un aducător de noroc care conferă calităţi magice, taumaturgice surcelelor tăiate de el. Focul făcut cu acestea vindecau pe cei din casă, iar fumul lor se înălţa drept către cer, oricât de tare ar fi bătut vântul. Totuşi, ţinta lui Anatol nu este una înaltă; precum bine intuieşte Paraschiva, văduva cea veselă, el se află în aşteptarea unei împliniri fireşti, prin refacerea "ordinii casnice", ca să reproduc o formulare inspirată a doamnei Mona Mamulea, care semnează prezentarea volumului de pe coperta IV.
     Nici Rafael, piticul diform din a cărui cocoaşă răsar aripi de înger, nu constituie o figură mult diferită. Povestea lui reface tranziţia de la pupă la fluture, de la răţuşca cea urâtă la graţioasa lebădă.
     Sergiu Someşan judecă lumea fără să fie un moralist, iubeşte cu patimă fără să ajungă la dezmăţ, crede fără a-şi dori să devină un sfânt. Într-o lume plină de supereroi, el trăieşte voluptatea de a fi un om simplu, un bărbat care-şi află împlinirea în 2.





UN CRĂCIUN EXTRATERESTRU

Györfi-Deák György


     Sergiu Someşan a comis încă o carte zemoasă, în care realitatea se îmbină cu fantasticul întocmai cum foile de varză învelesc tocătura. "Cadouri de Crăciun" stau, ca şi sarmalele, sub semnul rotundului şi nu ne rămâne decât să adăugăm un pic de smântână ca să le servim publicului gurmand. S-ar putea ca ideea de bază să le taie unora pofta de bucate: perechile de îndrăgostiţi sunt închise în câte o sferă impenetrabilă, care devin globurile de cristal cu fulgi artificiali de zăpadă oferite la Sărbătoarea naşterii Mântuitorului de către nişte extratereştri omnipotenţi. Probabil că avem de-a face cu o civilizaţie unde zăpada e o raritate, iar fulguirile un prilej de bucurie. Şi, desigur, poate şi Crăciunul lor are o altă semnificaţie, dar constituie o ocazie pentru a oferi daruri.
     Minunile iernii sunt multe şi nenumărate poveştile lor. Un boier care vroia să ia pământurile unor răzeşi i-a pârât la Vodă că sunt nişte leneşi şi nici lucrurile de acasă nu ştiu a le face ca lumea, că trăiesc într-o mizerie de nedescris şi se dărâmă casele pe ei. "Voi merge să văd", a zis domnitorul, "şi dacă e cum ai zis, le voi lua ţarinile şi ţi le voi da." La auzul tărăşeniei, răzeşii s-au repezit să-şi facă satul lună, dar n-au apucat să-şi termine toate treburile la timp. De aceea s-au rugat fierbinte la Dumnezeu să-i ajute, iar Domnul s-a milostivit, a dat prima ninsoare, care a acoperit toate acareturile şi murdăriile cu o plapumă albă, strălucitoare, spre încântarea ochiului. Voievodul a fost plăcut surprins să vadă peste tot curăţenia zăpezii şi l-a ameninţat pe boierul pârâcios să-i lase pe oameni în pace, astfel îşi va sfârşi zilele într-o ţeapă. Poate că Sergiu Someşan ar fi trebuit să strecoare o sugestie vis-a-vis de ocazia sărbătorilor extraterestre de iarnă, pentru că nu e deloc creştinesc să-i zideşti pe îndrăgostiţi în câte o sferă translucidă.
     S-ar putea ca neştiuta prăznuire să fie un secret de o însemnătate deosebită, la fel cum "Istoria hunilor" scrisă de bătrânul profesor din "Vizită de lucru" ar putea să dezvăluie faptul că ritualurile vechi de secole le permit războinicilor din stepă să migreze dintr-un secol în altul. Puterea hunilor provine dintr-una dintre "enigmele primordiale ale cosmogoniei" şi de îndată ce eruditul s-a apucat să o dezlege, apare un comando călare cu menirea să şteargă toate urmele şi să ascundă taina vaselor de bronz. Ne întrebăm de ce autorul n-a cedat ispitei traco-gete şi nu şi-a plasat eroul la poalele Kogaionon-ului, dar se pare că tema a fost epuizată de "Motocentauri pe Acoperişul Lumii" şi îngropată atât de adânc încât nici diavolul n-o mai scoate la lumină.
     O variaţiune interesantă pe tema comorilor blestemate o constituie "Lucrarea de diplomă". Un drăcuşor prins la ananghie negociază la sânge cu un arheolog ca să-l convingă să-şi vândă sufletul. Definirea sufletului ca sumă a tuturor activităţilor psihice este convenţională şi improprie, deoarece activităţile psihice au loc doar în creier şi deci sufletul ar trebui dispară după stingerea finală. Peticirea definiţiei cu "se admite posibilitatea supravieţuirii lui şi după încetarea suportului material" e cusută cu aţă albă. O definiţie adecvată ar fi putut fi găsită cu un efort minim răsfoind cartea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, "Anatomiştii în căutarea sufletului". Oricum, interludiul respectiv e menit doar să pregătească poanta finală, când peştele cel mic e păpat de un peşte mai mare şi Michiduţă dă de Dracu.
     "Cadouri de Crăciun" constituie şi un manual de tehnică literară, care desconspiră trucurile ordinare la care recurg scriitorii aflaţi în pană de inspiraţie. Poate că ar fi fost mai bine ca autorul să se abţină, deoarece dezvăluirile pot destrăma magia lecturii. Cititorul află aşa, fără jenă, că "Cele nouă miliarde de idei SF" este o răstălmăcire a unei cunoscute povestiri scrise de Arthur C. Clarke, că Fredric Brown ar fi trebuit să fie trecut ca autor atât la "Bla-bla-bla, domnule general" cât şi la "Arena" sau "Şansa noastră s-a numit Adam". Ultima măcar are scuza că ideea de a genera energie prin râs a fost preluată ulterior de Studiourile Disney şi a folosită în lung-metrajul de desene animate "Monsters Inc." Pentru atitudinea autodemitizantă, Sergiu Someşan merită să fie trecut la index, în rândul autorilor prin care science-fictionul românesc capătă câte o gură de oxigen şi reuşeşte să supravieţuiască ca literatură într-o perioadă în care scriitorii intră în atenţia publicului doar când când sunt călcaţi de maşina vreunui băiat de bani-gata pe trecerea de pietoni. Iar cine îi va imita pilda, ca el s-o păţească!


Sergiu Someşan - Cadouri de Crăciun
Editura Karmat Press, 2003





EA, ROBOATA

Györfi-Deák György


Mircea Opriţă a remarcat-o pe Isabel încă în prima ediţie a Anticipaţiei româneşti (1994), când l-a inclus pe Sergiu Someşan printre autorii cu „lucrări promiţătoare":


„Avem de-a face deocamdată cu o producţie insuficientă cantitativ pentru ca din amorfismul provizoriu al creaţiei să se poată extrage acum liniile unui profil garantat. Ca şi alte lucruri, sarcina aceasta rămâne tot în seama viitorului."


Viitorul a confirmat. În ediţia a doua (2003), criticul a pus lucrările lui Sergiu Someşan sub lupă şi le-a analizat cale de patru pagini (345-348). Acolo se desluşeşte că firul de apă vie ce alimentează naraţiunile din primele două volume (Să n-o săruţi pe Isabel - 2000, Carte de magie - 2001) izvorăşte din locul unde elementul SF întâlneşte materia amorfă a cotidianului. Tehnica narativă a scriitorului se bazează pe „un remarcabil dozaj al efectelor", ce estompează caracterul senzaţional al motivelor generice, iar filtrul ironic prin care sunt trecute în final contribuie decisiv la acceptarea lor:


„Clişeele se dizolvă sub efectul gesturilor comice şi al replicilor surprinzătoare. În absenţa acestui tratament ingenios, texte notabile, precum «Întâlnire cu Isabel» şi povestirea ce dă titlul volumului, ar fi rămas la nivelul unor scenarii cvasi-poliţiste, cu agenţi temporali sub acoperire şi perechile lor feminine."


Isabela Ionescu a apărut în literatura SF românească cu mult înainte ca Lara Croft să facă primii paşi pe ecranul unui calculator. Dinamică, zvăpăiată, protectoare, tiranică, fidelă, ea pare să fie mai mult o zână pozitronică decât o androidă, semănând mai degrabă cu o cyber-Galadriel juvenilă decât cu un mecanism autonom şi inteligent, deşi, în ultimă instanţă, este şi una, şi alta:


„Părea o tânără de curând ieşită din criza de timiditate a adolescenţei şi care vrea pe toate căile să recupereze ce i se pare că a pierdut. Era nepieptănată după ultima modă care bântuia printre tineri şi îmbrăcată conform cerinţelor unui curent futurist din care pe moment am remarcat numai tricoul pe care părea să-l fi împrumutat de la un frate cu câţiva ani mai mic decât ea. Pe tricou, cu litere roşii, o inscripţie în limba engleză lansa o invitaţie fără echivoc." (Întâlnire cu Isabel)


În mod interesant, deşi în primele povestiri cu Isabel nu ne spune nimic despre circumferinţa bustului, subţirimea taliei, lărgimea şoldurilor, Sergiu Someşan ne creionează imaginea completă a unei tinere cu vino-ncoace. Afişarea cât mai vizibilă a formulei „Kiss Me" defineşte succint, intuitiv, pericolul, întocmai cum petele galbene de pe spinarea salamandrei ori alternanţa de inele viu colorate a şarpelui coral constituie o avertizare musai de luat în seamă. Nefericiţii care se lasă înşelaţi de aparenţe o păţesc, precum vecinul Guguţă, teroarea blocului în care locuieşte partenerul androidei ori craiul mustăcios de la petrecerea de lansare a romanului-capcană.

Isabela Ionescu este garda de corp a lui Tom Anard, un agent temporal a cărui condiţionare a fost atât de bine realizată, încât şi-a luat acoperirea în serios şi se crede Andrei Tomescu, inginer de sistem la Axel SRL. Chiar dacă bărbatul suferă de amnezie, bătăioasa asistentă îi atrage atenţia asupra reflexelor formate în urma anilor de antrenament, aşa că în cele din urmă îşi acceptă inedita identitate şi intră în pielea ofiţerului însărcinat să sancţioneze orice perturbare a istoriei. Deşi lucrează cu un amalgam de teme, cu un amestec de Philip K. Dick (Ne putem reaminti totul pentru Dumneavoastră, Almanah Anticipaţia 1987) şi Poul Anderson (Patrula timpului, CPSF 343-345), nimic din cele scrise de aceşti mari maeştri ai prozei SF nu funcţionează potrivit canoanelor trasate - de aici farmecul naraţiunilor. Însă ar fi greşit să credem că prozele lui Sergiu Someşan sunt nişte parodii.

Prima misiune a lui Tom Anard, în noua sa ipostază (Întâlnire cu Isabel), a constat în pulverizarea unui cronofag cu talc şi capturarea ciudatei vietăţi care se hrănea cu timp. Apoi a urmat demascarea crononautului Baffin (iniţial Buffin), un traficant de romane SF, furnizorul unor opere literare compuse pe calculator în viitor şi vândute în actualitate unor agramaţi cu veleităţi literare (Să n-o săruţi pe Isabel). Nebănuind nimic, infractorul pică singur în capcana întinsă de poliţia temporală şi se lasă arestat senin, cu speranţa că va putea să-şi angajeze un avocat şi să scape. Dar pentru asta ar trebui să revină în prezentul său, lucrul cu care agentul nu este de acord, deci îl dă pe mâna lui Isabel.

Printre „Cadourile de Crăciun" oferite în 2003 (Karmat Press, Ploieşti), Sergiu Someşan n-a inclus nici o povestire cu apetisanta androidă Cobra. Seria de aventuri crono-poliţiste a fost reluată abia în volumul „Numărul fiarei", apărut anul acesta, la Editura Vremea XXI din Bucureşti (încă o dată, mulţumim doamnei Silvia Colfescu pentru că pe vremuri a editat Istoria lui Jacques Sadoul). Cum numărul de fani ai Isabelei a sporit între timp, în povestirea „Oviraptorul", autorul se străduieşte să contureze un portret cât mai complet:


„La prima vedere părea o tânără femeie, abia ieşită din adolescenţă, cu amestecul acela indescriptibil de inocenţă şi impertinenţă, suplă, aproape slabă, dar în acelaşi timp bine rotunjită prin locurile în care era necesar aşa ceva. Faţa ei era nu numai frumoasă, ci şi concepută în aşa fel, încât atrăgea atenţia. Trăsăturile regulate şi feminine erau înconjurate de o cascadă de păr de culoarea mierii, care, prin faptul că şi-l scutura mereu într-o încercare de a-l aranja, atrăgea în mod inevitabil atenţia asupra ei. E clar că cei care au proiectat-o nu au fost normali: o fată atât de frumoasă nu are cum să existe! Explicaţiile care mi s-au dat m-au satisfăcut o vreme: fiind atât de frumoasă, atrăgea privirile tuturor asupra ei, lăsându-mi mie câmp liber de acţiune."


Şi de această dată, Tom şi Isabel trebuie să rezolve un caz de contrabandă. Povestirea are ca scenă un sistem de oaze temporale din trecut, în care locuiesc descendenţii noştri din viitor. Metoda asigura descongestionarea Pământului, pe care ar trebui să trăiască simultan 60 de miliarde de oameni. Jumătate dintre ei au acceptat să trăiască în Silurian, în comunităţi mult mai rarefiate, de câte un miliard de persoane, despărţite temporal de câte un milion de ani. Circulaţia dintre nivelele de timp este riguros controlată de Agenţia Controlului Temporal, un fel de FBI etern, desprins parcă din „Men In Black", dar cu activităţi de altă orientatare.

Iată însă că nişte studenţi au găsit o metodă de a face bani, aducând diferite artefacte din vremea dinozaurilor, printre care şi ouă de oviraptori. Evident, contrabanda este interzisă, autorităţile au luat toate metodele necesare ca s-o împiedice, însă tinerii au găsit o soluţie ingenioasă şi comerţul înfloreşte. Unul dintre ouăle aduse eclozează chiar pe biroul directorului Agenţiei şi, dintr-un instinct regăsit şi la puii de raţă, mica reptilă se alătură şefului, care nici nu poate - dar nici nu doreşte - să scape de ea. Agenţii se distrează copios pe seama „şefului cu oviraptor": spre norocul omului, nimerise un ou dintr-o specie măruntă şi nu unul de tiranozaur.

Din păcate, în momentul de faţă, Isabel a fost abandonată de autor. Sergiu Someşan lucrează la un roman, inspirat de povestirea Rafael (publicată iniţial în volumul „Carte de magie"). În „Aproape îngeri", proaspăt apăruta culegere de autor de la Editura Cartea Românească, nu există nici o povestire cu preafrumoasa androidă. Ea nu figurează nici printre cele 10 lucrări prezente pe situl personal, accesibil la adresa http://somesan.home.ro. De aceea, în secţiunea Pro-Ton din acest număr am inclus povestirile „Întâlnire cu Isabel" şi „Să n-o săruţi pe Isabel", iar în Pro-Scris 27-28 veţi găsi „Oviraptorul".

Fan clubul admiratorilor Isabelei Ionescu profită de ocazie ca să protesteze împotriva nemeritatei neglijenţe şi îi solicită scriitorului să nu uite cu cine a pornit la drum, cine i-a vegheat primii paşi, cine a smuls primele zâmbete şi primele suspine de pe buzele cititorilor. Isabel nu e doar o androidă Cobra şi un înger gardian în slujba Agenţiei Controlului Temporal. Ea e singura personalitate mecanică care ne-a făcut să uităm de legile lui Asimov şi ne-a adus aminte că suntem bărbaţi.





SERGIU SOMEŞAN

Mona Mamulea


        În Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, 2000), maliţios etichetată S.F., Sergiu Someşan ne comunica lucruri atât de teribile despre specia pe care – ne place sau nu – o constituim, încât ar fi fost de preferat ca mai întâi să ne cloroformizeze. Asta ca să ne putem recunoaşte, fără nici o grimasă pe fizionomia tâmpă, în postura de extratereştri sângeroşi, disputându-şi cu neruşinare administrarea planetei şi a universului. Nimic mai mult decât o alegorie după însuşirea căreia trebuia să recapitulăm sotto voce, împreună cu Hume, că "întreg pământul, crede-mă Philo, este blestemat şi pângărit". Dar o alegorie atât de sonoră în contextul volumului, încât cele câteva non-"sefeuri" de-acolo s-au văzut nevoite să ia un pe loc repaus în aşteptarea unor vecini mai tereştri, adică mai etnosimilari. Persecutat şi disponibilizat, fantasticul de tip magic se-ntoarce acum pe fereastră, prilej cu care dispare şi protocolul S.F. de pe copertă. Insurecţia îşi ia drept titlu "Carte de magie", după numele celui dintâi insurgent (aceştia fiind 12 cu totul). Cele douăsprezece povestiri (îmi închipui că numărul nu e gratuit, duzina fiind un soi de VIP pe la chaldeeni şi nu numai) au un oarecare "aer de familie", cum ar fi observat bătrânul Wittgenstein dintr-o singură ochire. Ironic şi distanţat, în propoziţii coerente, aproape schematice, abrogând sistematic tânguiala psihologist-apocaliptică ce mai exercită încă o atracţie fatală asupra unor distinşi contemporani, autorul valorifică povestea. Nu am suspinat niciodată în faţa unui story hollywoodian. Dimpotrivă, am promovat de câte ori am avut prilejul o înţepată distincţie între "calitatea perenă" a discursului metafizic şi "victoria imediată" a epicului de tip Hollywood. Ca şi cum judecata de gust a viitorimii ar fi bătută-n sfintele cuie ale valorilor moderniste, iar nu o necanonică şi imprevizibilă ordalie.

        Carte de magie nu e nici pretext hollywoodian pentru popcorn, nici discurs grav şi extenuant despre viaţa/moartea/omul/Dumnezeu. Poate tocmai disponibilitatea autorului pentru acel "dincolo de", conjugată cu firescul lui hic et nunc, este ceea ce-i salvează proza de cele două jenante extreme. Dar ceea ce manipulează inconştientul cititorului este întrebuinţarea modelelor arhetipale. Premeditat sau nu, Sergiu Someşan umblă la arhetipuri. Identificabil este, în acest sens, şi arhetipul jungian al Spiritului din "Tăietorul de lemne" (în "Adio Efida", întâlnirea e cu Anima şi Animus ), şi acela al Paradisului pierdut din "Vis" şi "Arena", spectaculosul arhetip al Dragonului (balaurului, şarpelui etc.) din "Ritual de trecere" sau cel al Strămoşului totemic (echivalat şi cu Deus absconditus) din "Ultima zi".
      
        "Vânzătorul de poduri" – în spatele tonului reconfortant şi antiezoteric – reiterează mitemul substanţial al Podului, ca simbol al legăturii dintre două lumi cu semne contrare şi valorizate diferit (de pilda "lumea de aici" şi "lumea de dincolo"). Având o identitate precară (nici "aici", nici "dincolo"), podul este cunoscut ca fiind refugiul predilect al entităţilor demonice, al năstruşnicelor personaje htoniene. Pe harta autohtonă, cele mai "problematice" poduri au luat numele de "Podu Dracului". Iată de ce podul trebuie păzit. Romanii îi asigurau, drept paznici, figuri zoomorfe (de preferinţă grifoni sau lei). La Sergiu Someşan, păzitorul pragului este un tip blazat şi dezabuzat, gata oricând să-şi schimbe "proprietatea" pe-o sticlă de vodcă. Ceea ce se şi întâmplă. Nesupravegheat de noul "proprietar", care îl cumpără dintr-o neînţelegere, podul se năruie sub masiva circulaţie a frontierei (o întărire a semantismului Trecerii). Aceeaşi deconstrucţie ludică, postmodernă, o întâlnesc şi în "Ritual de trecere", unde îndepărtarea monstrului nu este operaţiunea zeului solar sau a eroului civilizator, ci a unui personaj monoton par excellence, dar care, compromiţând ritualul negru, reinstaurează ordinea, în conformitate cu modelul originar. Ritul de trecere care, iniţial, părea a fi unul liminar (de prag) devine, prin mariajul protagoniştilor, unul postliminar (de agregare).

        În mediile intelectuale, şi nu numai, reverberează stânjenitor o anume întrebare retorică (uşor recognoscibilă, întrucât aduce a văicăreală) despre dacă nu cumva postmodernismul, care "atentează" la rezervorul mitico-ritualic atât de drag nouă, îl va lichida pe acesta din urmă cu totul, lăsându-ne singuri pe lângă spaimele noastre existenţialiste sau de care fel or fi. Penibilă îngrijorare şi, în acelaşi timp, confuzie de niveluri. Conţinuturile imaginarului nu pot fi anulate de o modă. Ci doar reciclate pentru alte forme, mai apropiate de ceea ce se vrea a fi omul contemporan. Postmodernismul manipulează imaginarul, îl valorizează altfel decât modernismul, dar nu îl desfiinţează.


Sergiu Someşan, Carte de magie (100 p., coperta IV: postfaţă de Mona Mamulea, Editura Arania, 2001, preţ: 40 000 lei)





SERGIU SOMEŞAN

Mircea Opriţă


Între cei pentru care momentul „realist" al anticipaţiei prezintă o importanţă majoră se numără şi Sergiu Someşan (n. 1954). Deşi apărute relativ târziu, cărţile sale au puţine lucruri în comun cu experimentele culturale de tip virtual ale nouăzeciştilor, integrându-se însă convingător în faza crescătoare a „Noului Val". Culegerea intitulată Să n-o săruţi pe Isabel (2000) pune în evidenţă un povestitor talentat, pentru care candoarea juvenilă se asociază fericit cu umorul, acesta din urmă în variante mai curând inteligent-anecdotice, decât în ilustrări cinice. Autorul relatează cu vădită plăcere scene din viaţa unor personaje comune, dovedindu-se în esenţă pictorul unei realităţi care, în curgerea ei previzibilă, basculează la un moment dat dincolo de regulile sale fireşti. Momentul de ruptură poartă semnele inconfundabile ale motivelor SF, introduse fără crispare şi chiar armonizate senin cu substanţa verosimilă a faptului narat. O experienţă a catastrofelor sentimentale şi de ordin profesional îl aduce, astfel, pe deprimatul funcţionar Adam în postura de salvator al rasei umane, prin simplul fapt că insul eşuează la un test al râsului generator de energii ieftine pentru o civilizaţie extraterestră întreprinzătoare până la rapacitate (Şansa noastră s-a numit Adam). Între obsesii sexuale şi fantazări cronoplastice, un adolescent hamletizează la modul epistolar, întrebându-se dacă ezitările imaturităţii lui l-au făcut să rateze o râvnită întâlnire cu propria sa imagine din viitor, sau - pur şi simplu - o relaţie erotică precoce cu vecina de palier (Dilema). Personajul anodin din Timidul parcurge, în realitatea contrafăcută a proiecţiilor comercializabile, clipele de curaj eroic de care nu e capabil în mod obişnuit. Ca şi la Lino Aldani (în Noapte bună, Sofia), trăirile proprii sunt fade în comparaţie cu cele „prelucrate" rafinat de o expertă industrie a vânzătorilor de iluzii. O speculaţie pe tema universurilor paralele sfârşeşte prin a-i transfera naratoarei, în patul conjugal, alături de soţ, şi dublura acestuia, invocată accidental de cine ştie unde (Iubitul meu din altă lume).

Comicul acesta anecdotic aminteşte de povestirile cele mai bune ale lui Eduard Jurist, dar şi de maniera exactă şi detaşată de a opera cu paradoxurile SF, pe care am întâlnit-o la Ovid S. Crohmălniceanu. Ironia unor conjuncturi propuse în volum se proiectează, inevitabil, şi asupra relaţiilor nefericite ale timpului nostru, de unde diverse nuanţe de tragicomic pe care le dezvoltă rezolvările „în poantă" ale câtorva povestiri. Bla-bla-bla, domnule general vizează nebunia escaladării militare şi spiritul infantil ce pare să acţioneze, asociat cu obtuzitatea proverbială a „breslei", resorturile unui asemenea joc periculos. „Spionita" modernă şi exhibiţionismul sexual implicat cu „naturaleţe" în culegerea de informaţii produc, în Planeta cu spioni, un surprinzător final SF:


„Fac un mic ocol şi mă întorc în piaţă. Emilia, plictisită de aşteptare, pleacă cu colonelul pe urmele ei. Ajunge în câteva minute undeva sub poalele muntelui. Priveşte precaută în jur, nu-l vede nici pe colonel şi nici pe mine, aşa că îşi reia înfăţişarea obişnuită a locuitorilor de pe Cygnus, un fel de caracatiţă ceva mai bine dezvoltată. Se târăşte spre incinta unde avea defazorul de spaţiu-timp şi dispare, lăsându-l mofluz pe colonel, îl aud cum bombăne în microfonul organic pe care am avut precauţia să i-l implantez din timp:

- Şi doar cei de pe Cygnus au promis că ne lasă nouă Terra! Să vezi ce scandal intergalactic o să se stârnească! [...]

După ce mă asigur că Draky nu mai este prezent în mintea mea, mă pregătesc şi eu de transfazare spre Drraper, de unde sunt originar. Înainte de a mă pierde în undele defazoare îl mai văd pe Vlase, ascuns după tufişurile din marginea aleii, cum mă pândeşte. Fiind în fază, reuşesc să văd dincolo de înfăţişarea lui terestră: e un băştinaş de pe Taurus! Mă înfior şi, înainte de a mă pierde în transspaţiu, un gând sinistru mă străbate: pe Terra nu a mai rămas nici un om, ci suntem doar o mulţime de extratereştri care ne spionăm între noi!"


Între reperele tematice şi stilistice pentru care a optat, Sergiu Someşan are inventivitate, dar şi o scriitură matură, capabilă să strice programatic schemele de referinţă. Un remarcabil dozaj al efectelor produse la impactul elementului SF cu materia amorfa a cotidianului asigură credibilitatea literară a povestirilor. Caracterul senzaţional al motivelor generice se estompează astfel, iar filtrul ironic prin care le trece autorul contribuie decisiv la acceptarea lor. Clişeele se dizolvă sub efectul gesturilor comice şi al replicilor surprinzătoare. În absenţa acestui tratament ingenios, texte notabile, precum Întâlnire cu Isabel şi povestirea ce dă titlul volumului, ar fi rămas la nivelul unor scenarii cvasipoliţiste, cu agenţi temporali sub acoperire şi perechile lor „feminine", gata să-şi facă demonstraţiile de forţă asupra unor adversari pe măsură. Infiltrat în contemporaneitatea noastră, agentul e condiţionat, însă, în asemenea măsură încât actuala sa mentalitate funcţionărească pare să-i fi blocat complet conştiinţa misiunii iniţiale. La rândul ei, androida de „serie Cobra" e constrânsă la un exerciţiu modest al talentelor sale marţiale, pe seama unor vecini irascibili, exasperaţi de inundaţia de la bloc. Complicaţii ridicole compromit schema, obligând-o să se reconstituie într-un subiect căruia i s-au estompat întrucâtva aspectele previzibile.

Carte de magie (2001) fructifică o dimensiune specială a fantasticului, departe de variantele horror, concurente în anii '90. Deşi antrenează în joc un întreg arsenal de motive specifice (descântece, pergamente vechi, invocaţii „diabolice", premoniţii, ritualuri secrete), autorul nu pare preocupat de o veritabilă înscenare a faptului miraculos. Acesta din urmă este mai degrabă sugerat, ca soluţie complementară şi nu neapărat ca alternativă la un spirit lucid, „ştiinţific", întemeiat pe observaţia naturalului. Aflat în confruntare principială cu tot ce trece dincolo de receptorii simţurilor omeneşti, pozitivismul pierde - în textele autorului - disputa cu miracolul posibil, dar rezolvarea propusă aici vine ca o sancţiune cuvenită nu bunului-simţ, ci unei obstinaţii, unui gest exagerat. Pe de altă parte, fantasticul însuşi ne apare acum străbătut de principiile unei lucidităţi indestructibile, care îi organizează substanţa altfel de cum ar fi făcut-o motivaţiile infernale şi o mai sensibilă percepţie a tenebrosului. O lecţie ce pleacă de la Minulescu şi Papilian, prin Mircea Eliade, răzbate discret în povestiri precum Ritual de trecere, Vânzătorul de poduri, Rafael. Îndepărtându-se de maniera propriu-zis anticipativă, Sergiu Someşan îşi orientează proza spre argumente ale fabulosului mitic, dintre care unele (cuplul primordial din Arena şi Adio Efida, motivul orfic din Întâlnire cu o zeiţă etc.) nu sunt deloc străine nici genului SF. Progresul cel mai însemnat este al scriiturii. Fără a-şi pierde caracterul ludic şi ironia, dar renunţând la miza exclusivă pe poanta comică, prozele mai noi ale autorului câştigă densitate epică şi subtilitate în tratamentul amănuntului semnificativ.


Mircea Opriţă - Anticipaţia românească, ediţia a II-a, p. 345-348
Editura Viitorul Românesc, 2003





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN





ARBORE BĂRBOS

Robert Lazu


Un capitol întreg din Stăpânul inelelor îi este dedicat lui Arbore Bărbos (SI, II, 77-110), unul dintre cele mai pitoreşti caractere din poveştile lui J.R.R. Tolkien. Numele său în limba elfă este Fangorn, care provine din radicalul -orn, „arbore”. Descris sumar de Tolkien într-o scrisoare din 1954, el este un personaj înzestrat cu o memorie adâncă şi un soi de înţelepciune a pământului (L 190). Gandalf îi explică lui Legolas că Fangorn este cea mai bătrână creatură care trăieşte sub soarele Pământului de Mijloc (SI, II, 126), iar regelui Théoden îi va spune că este vorbitorul celei mai vechi limbi cunoscute (SI, II, 205). Face parte din familia enţilor, care sunt acei „păzitori de arbori” (SI, II, 86) din vechime meniţi să îngrijească ceilalţi copaci. Făcuţi din oasele pământului, sunt extrem de puternici, reuşind să sfarme piatra fără greutate (SI, II, 108).

Bine cunoscut de Gandalf, întâlnit pentru prima oară de Merry şi Pippin în data de 29 februarie a anului 3019 (SI, III, 552) după ce tocmai scăpaseră din mâna orcilor lui Saruman (SI, II, 80), Arbore Bărbos a jucat un rol aparte în aventurile celui de-al Treilea Ev. Înalt de aproximativ patru metri, cu braţele acoperite de o piele netedă, cafenie, distingându-se prin cele şapte degete de la picioarele uriaşe, el purta în partea inferioară a capului său (fără gât) o barbă ca o încrengătură de ramuri, de la care i se şi strage numele: „Arbore Brăbos” (SI, II, 80). Lucrul care-i impresionează însă cel mult pe toţi cei care-l cunosc sunt ochii săi căprui, cu irizaţii verzui, asemănaţi cu o fântână adâncă plină cu amintiri străvechi (SI, II, 80). Întreg compartamentul său inspiră un mare respect pentru lucrurile străvechi, pe care el însuşi le cunoscuse cândva, demult. Face parte dintre acei enţi care trăiau în Pământul de Mijloc încă de la începuturi; singurii rămaşi în viaţă în timpul celui de-al Treilea Ev sunt Fangorn, Finglas şi Flandrif (SI, II, 94). Într-o relatare către Merry şi Pippin, le descrie vechea geografie a Pământului de Mijloc, din timpul primelor sale evuri (SI, II, 87). Tristeţea cea mare a lui Fangorn este dispariţia entsoaţelor, a partenerelor enţilor – numite şi entfete, care cândva, demult, pe vremea războiului dintre Sauron şi Oamenii Mării (la sfârşitul celui de-al Doilea Ev), au fost alungate de pe pământurile lor nu se ştie unde (SI, II, 96). Aşa s-a născut unul dintre cele mai frumoase cântece elfice, care povesteşte dorul enţilor după entsoaţe, cântec pe care Arbore Bărbos îl recită hobbiţilor (SI, II, 97-98).

Nimic nu urau mai mult enţii decât acele făpturi josnice care decimau copacii fără motiv. Între acestea, desigur, un loc aparte îl ocupau orcii. Înfuriat de stricăciunile prilejuite de orcii conduşi de Saruman, Fangorn convoacă un „Divan al enţilor” în urma căruia se decide distrugerea Isengardului şi stârpirea orcilor, numiţi de Fangorn burárum (SI, II, 100-107). În 2 martie 3019, la miezul nopţii, enţii ajung în Isengard; o zi mai târziu sălaşurile orcilor erau complet distruse şi inundate, iar Orthanc, turnul lui Saruman, era capturat de Fangorn şi camarazii săi (SI, II, 213- III, 553). Înainte însă de această ispravă, tot enţii lui Fangorn şi huornii conduşi de ei au dat lovitura decisivă trupelor orceşti, în bătălia de la Văgăuna lui Helm (SI, II, 182-183).


ABREVIERI

H – Hobbitul
S – Silmarillion
SI – Stăpânul inelelor
R - Roverandom
OFS – On Fairy Stories
TFCL – The Father Christmas Letters
L – Letters of J.R.R. Tolkien
TMCOE - The Monsters and the Critics and Other Essays

Articol din enciclopedia - în curs de pregătire - Lumea lui Tolkien de la A la Z






TOLKIEN CEL VEŞNIC VERDE (3): PĂSTORII COPACILOR

Györfi-Deák György


Hobbiţii erau nişte fiinţe sociabile, care se adunau cu plăcere în câte o crâşmă ca să bea o halbă de bere, să fumeze o lulea, să schimbe impresii, să comenteze ultimele ştiri. Iar la sfârşitul celui de-al Treilea Ev, veştile nu erau deloc liniştitoare. În „Stăpânul inelelor", J. R. R. Tolkien pomeneşte mai multe localuri, în special hanuri, ignorate până acum de comentatorii cu morgă academică: La iedera (The Ivy Bush), localul preferat de bătrânul Ham Gamgee, tatăl lui Sam; Dragonul verde (The Green Dragon), crâşma unde aflăm despre existenţa oamenilor-copaci; Poneiul cabrat (The Prancing Pony), hanul unde Frodo se convinge de proprietăţile magice ale inelului; Buşteanul plutitor (The Floating Log), locul unde hobbiţii nu sunt lăsaţi să poposească la întoarcere. Dintre toate, Dragonul Verde din Peste Ape (Bywater) pare să fi fost cea mai populară cârciumă din regiune.

În capitolul „Umbra trecutului" (I, 2), cititorul asistă aici la discuţia dintre Sam Gamgee şi Ted Roşcovanul, fiul morarului. La un moment dat, Sam aminteşte că dincolo de Pârloagele de la Miazănoapte a fost zărit un om-copac, de o statură uriaşă, mult mai mare decât a copacilor obişnuiţi. Cel care l-a văzut era un văr de-al său, Hal, care lucra pentru domnul Boffin din Peste Deal. Omul plecase la vânătoare şi zărise un fel de ulm care traversa regiunea cu paşi mari, cât şapte de-ai altora.

Deşi ascultătorii l-au luat peste picior, Sam avea dreptate, dar acest lucru l-a aflat abia la sfârşitul aventurii, după ce Inelul Suveran a fost distrus şi hobbiţii s-au reîntâlnit la Minas Tirith, capitala Gondorului. În „Stăpânul inelelor", cel mai adesea oamenii-copaci sunt pomeniţi ca „enţi", formă utilizată de către vecinii lor rohirrimi, poporul calului alb din Rohan. Prinţul Legolas vorbeşte despre ei folosind numele dat de Elfii Cenuşii: „onodrimi" (pluralul de la „onod"). În Anexa F este amintită şi versiunea „enyd", recomandată ulterior drept „pluralul «corect»" pentru forma „ened" utilizată în Gondor (Scrisoarea 168). În „Guide to the Names in The Lord of the Rings", un îndreptar scris pentru a-i ajuta pe traducători, J. R. R. Tolkien dezvăluie că „ent" e un cuvânt din engleza veche pentru „uriaş" (giant).

Conform mitologiei tolkienene, enţii au fost creaţi de Yavanna (Cea-care-rodeşte), soţia lui Aulë, făurarul îndemânatic care s-a retras în subteranele Ardei şi a creat, neştiut de nimeni, neamul piticilor. Din „Quenta silmarillion" aflăm că Yavanna se întrupează uneori în chip de femeie înaltă, înveşmântată în verde. Alteori a fost văzută stând asemenea unui copac sub bolta cerească, cu ramurile întinse în sus, având Soarele drept coroană de frunze. În graiul eldarin, vorbit de Elfii Nobili, i se spune şi Kementári, Regina Pământului.

Când a aflat că soţul ei i-a creat pe piticii mânuitori de securi, iar în curând vor apare şi Copiii lui Ilúvatar, elfii (Întâii Născuţi) şi oamenii (Cei Născuţi După), Yavanna a apelat la Manwë, stăpânul Ardei şi i-a amintit de distrugerile săvârşite de întunecatul Melkor, îngerul decăzut care a pus capăt Primăverii din Arda (discuţia a avut loc înainte de otrăvirea celor doi Copaci din Valinor).

Pentru a preveni repetarea unor fapte asemănătoare, Yavanna l-a rugat să găsească o modalitate reală de protejare a „olvarilor", cuvânt elfic care desemnează făpturile înrădăcinate. Cum ele nu pot fugi ca să-şi scape viaţa, iar arborii sunt cei mai mari dintre toate acestea, Yavanna a sădit în mintea lui Manwë gândul unei rase de copaci care să vorbească în numele tuturor celor care au rădăcini şi să-i pedepsească pe cei care le fac rău. Gândul a dospit, a crescut şi s-a întins până când l-a văzut Creatorul. Eru Ilúvatar a decis:


„Când se vor trezi Copiii, se va trezi şi gândul Yavannei şi va chema la sine spirite din depărtări şi vor coborî ele [...] printre olvari şi unele spirite în aceşti olvari îşi vor face sălaş şi li se va aduce închinăciune şi mânia lor îndreptăţită va fi auzită. O vreme doar: cât puterea va fi de partea Întâilor Născuţi, iar cei Născuţi După vor fi tineri."


Astfel au apărut enţii, Păstorii Copacilor (Shepherds of the Trees).

Liniştită, Yavanna s-a întors acasă şi şi-a informat bărbatul că pădurile au fost puse sub protecţia unei puteri a cărei mânie, „de va fi să i-o trezească piticii, se va întoarce împotrivă-le."

Îndemânaticul meşteşugar a ridicat din umeri, lăsând o portiţă deschisă vrajbei dintre Neamuri:

- De lemn tot vor avea trebuinţă.

Deducem de aici că pe vremea aceea încă nu se formaseră zăcămintele de combustibili fosili, iar Aulë nu era interesat de exploatarea surselor alternative de energie.

Cel dintâi conflict dintre enţi şi pitici a avut loc la Sarn Athrad (Vadul Pietrelor de peste Râul Gelion), în Primul Ev, pe vremea lui Beren şi Lúthien. Riscându-şi viaţa pentru iubita sa Lúthien, Beren recuperase unul dintre silmarili, nestematele fermecate, din coroana de fier a Vrăjmaşului. Regele elf Elwë, zis Thingol (Mantie-Cenuşie), tatăl zânei Lúthien, a dorit să prindă magica piatră preţioasă în colanul Nauglamír. În acest scop, a chemat pe nişte făurari gnomi, care, vrăjiţi de frumuseţea bijuteriei, l-au ucis pe domnitor şi au încercat să fugă cu colanul. Tentativa a eşuat, iar silmarilul a revenit în cetatea Menegroth.

Din păcate, moartea regelui a îndurerat-o pe regina Melian, o maia (zeiţă) care protejase până atunci ţara cu brâul ei magic. Rămasă văduvă, ea a plecat înapoi în Valinor şi a lăsat regatul Doriath fără apărare. O mare oştire de gnomi, înarmaţi până în dinţi, a coborât din munţi ca să răzbune moartea celor din seminţia lor. Profitând de deruta elfilor, piticii au străbătut nestingheriţi codrii Doriathului, au reuşit chiar să pătrundă în castelul fostului rege şi au furat încă o dată minunatul colan. Aflând de incursiune, Beren l-a chemat pe Dior, fiul său, în ajutor, au adunat elfii din Ossiriand şi s-au grăbit să organizeze o ambuscadă la vad.

Gnomii reveneau victorioşi din Menegroth, dar cu puterile slăbite, pentru că pieriseră mulţi dintr-ai lor în asediu. Când au ajuns la Sarn Athrad şi s-au urcat pe ţărmul înalt al Gelionului, s-au trezit atacaţi de duşmani nevăzuţi; pădurile de pe versanţi s-au umplut de sunetul cornilor elfeşti şi din toate părţile au început să zboare suliţe şi săgeţi spre ei. Mulţi pitici au fost răpuşi în primul atac, dar nu toţi. O parte a scăpat şi, ţinându-se strâns împreună, au fugit spre răsărit, spre muntele Dolmed. Atunci, în vreme ce urcau pe povârniş, au apărut ca din senin Păstorii Copacilor, care i-au împins pe gnomi în codrii întunecaţi ai munţilor Ered Lindon, de unde, din cât se povesteşte, nici unul n-a mai apărut.

Tolkien ne descrie pe larg un atac similar în capitolul „Văgăuna lui Helm" din „Stăpânul inelelor" (III, 7). De această dată, lupta s-a dat între orcii trimişi de trădătorul Saruman şi enţii chemaţi în ajutor de vrăjitorul Gandalf:


„Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau peste nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii uriaşi, goi şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri încâlcite şi creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau îngropate în ierburile înalte şi verzi. Pe sub ei era un întuneric de nepătruns, între Stăvilar şi streaşina pădurii aceleia fără nume nu erau nici cinci sute de paşi. Acolo dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui Saruman, înspăimântaţi de rege şi de copaci. Se revărsară dinspre Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca muştele. În zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea abrupt şi stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta necruţătoare."


Motivul pădurii care participă la o bătălie şi decide soarta confruntării apare frecvent în literatura engleză. Un exemplu celebru ar fi tragedia „Macbeth" de William Shakespeare. După ce, la îndemnul soţiei sale, i-a ucis pe „bunul rege" Duncan şi pe thanul Banquo, uzurpatorul Macbeth are mustrări de conştiinţă şi începe să se teamă. În actul IV, scena 1, el apelează la cele trei vrăjitoare întâlnite la începutul piesei ca să afle de ce anume trebuie să se ferească în viitor. Acestea invocă spiritele şi, rând pe rând, apar trei năluci. Ultimul duh pare să fie un copil încoronat, purtând un copac în mână. El prooroceşte că Macbeth va fi înfrânt abia când pădurea de la Birnam îl va înfrunta, urcând pe dealul Dunsinane.

Între timp, nemulţumiţii se adună sub steagurile lui Malcolm, fiul răposatului rege. Pentru ca apărătorii din cetate să nu-i poată număra efectivele, Malcolm îi pune pe luptători să-şi taie câte o creangă înverzită (actul 5, scena 4). Când, în scena următoare, oştirea se pune în mişcare, Macbeth e anunţat de un crainic că un întreg crâng vine pe cale. Uzurpatorului nu-i vine să-şi creadă ochilor. El piere ucis de Macduff, un om născut prin cezariană (nenăscut de o femeie), precum fusese prezis de un alt duh. Să amintim aici şi stupoarea Regelui Vrăjitor din „Stăpânul inelelor" (V, 6), căruia i se făcuse o prevestire asemănătoare, că nici un om viu nu-i va putea face faţă („No living man may hinder me!", unde „man" are şi sensul de „bărbat"), răpus de domniţa Éowyn (o femeie) pe Câmpiile Pelennor.

Copacii joacă un rol important şi în bătălia dintre narnieni şi invadatorii telmarieni, din romanul „Prinţul Caspian" de Clive Staples Lewis. Narnia este o lume fantastică, creată prin cântec de leul Aslan, o figură christică, totodată şi reprezentare solară, şi emblemă a Imperiului Britanic. Lewis, unul dintre prietenii cei mai dragi ai lui Tolkien, a fost cândva scepticul Misomythus amintit în dedicaţia poemului „Mythopoeia", cel care se îndoia că poveştile transmit înţelepciunea acumulată în răstimpul mileniilor. Ulterior, Lewis a găzduit întâlnirile grupului literar „Inklings" (Nelinişti), unde Tolkien a citit mai multe fragmente din „Stăpânul inelelor".

În Narnia se poate pătrunde pe felurite căi: prin dulapul aflat în casa Profesorului (Şifonierul, leul şi vrăjitoarea), cu ajutorul inelelor magice confecţionate de unchiul Andrew (Nepotul magicianului), teleportaţi de sunetul unui corn magic (Prinţul Caspian), printr-un tablou (Călătorie pe mare cu „Zori de zi") etc. În cel de-al patrulea volum din „Cronicile Narniei", minunatul tărâm cade sub stăpânirea telmarienilor, războinici necruţători care i-au omorât şi i-au alungat pe pitici, centauri, fauni şi uriaşi, au pecetluit buzele fântânilor, copacilor şi animalelor, iar apoi au încercat să alunge până şi amintirea lor. Ţara e condusă de uzurpatorul Miraz, iar viaţa prinţului Caspian, nepotul de frate al regelui, devine nesigură în momentul când regina Prunaprismia naşte un moştenitor.

Caspian fuge şi, la sfatul mentorului său, îi cheamă în ajutor pe cei patru regi legendari: Lucy, Peter, Edmund şi Susan. Ei trezesc vechea Narnie la viaţă. Apare şi leul Aslan, la a cărui chemare se grăbesc să răspundă toate vieţuitoarele, inclusiv cele cu rădăcini: fete-mesteceni cu chipuri palide, femei-sălcii cu feţe gânditoare, fagi cu aer regesc, bărbaţi-stejari cu ramuri încâlcite, ulmi melancolici şi slabi, tufişuri cu părul zbârlit. Ca să evite vărsarea de sânge, Marele Rege Peter îl înfruntă pe Miraz în luptă dreaptă, dar trădarea lorzilor Glozelle şi Sopespian riscă să provoace un măcel. Spre norocul tuturor, intervine falanga oamenilor-copaci:


„Nici nu începuse bine lupta când vechii narnieni văzură că inamicul o ia la fugă. Luptători de temut se făcură albi ca varul nu de teama de vechilor narnieni, ci de ceva ce vedeau venind din spatele acestora, îşi aruncară armele la pământ, urlând:

- Pădurea! Pădurea! E sfârşitul lumii!

Dar curând nici strigătele acestora şi nici zgomotul armelor nu se mai putură auzi; ambele fură acoperite de urletul copacilor treziţi la viaţă care o porniră printre rândurile armatei lui Peter şi apoi pe urmele Telmarinienilor. Aţi stat vreodată la marginea unei păduri, pe o movilă mai înaltă, când bătea cu furie un vânt sălbatic într-o seară de toamnă? Imagi-naţi-vă zgomotul acela. Şi apoi imaginaţi-vă că pădurea, în loc să rămână pe loc, se repede spre voi; şi că nu mai e alcătuită din copaci, ci din oameni uriaşi, care însă arată a copaci, fiindcă braţele lor lungi se unduie ca ramurile, iar când dau din cap se scutură de frunze. Cam asta vedeau Telmarinienii."


În cele din urmă, prin frecventa utilizare a motivului, episodul intervenţiei providenţiale a luptătorilor vegetali s-a „încopăcit", a devenit manierist. Dar personajele imaginate de Tolkien diferă fundamental de toate celelalte popoare ale codrului, descrise înainte sau după apariţia „Celor două turnuri". Dacă la Shakespeare pădurea mişcătoare apare ca o mulţime de crengi ce reflectă încărcătura psihologică a atacului surpriză, la C. S. Lewis copacii-umblători capătă un caracter episodic, caricatural. Spre deosebire de aceste întruchipări, enţii din „Stăpânul inelelor" formează o veritabilă civilizaţie, una dintre cele mai vechi din Pământul de Mijloc, descrisă pe îndelete în capitolul „Arborebărbos" (Treebeard) din „Stăpânul inelelor".





VA FI FOST ODATĂ

Györfi-Deák György


Prima lectură obligatorie a celui care încearcă să exploreze universul creat de J. R. R. Tolkien ar fi eseul „On Fairy Stories". Revista Pro-Scris a prezentat în premieră câteva fragmente, traduse din maghiară, confruntate apoi cu textul original, fără pretenţia de redare exactă a unor nuanţe şi semnificaţii. Ne-am propus doar să atragem atenţia asupra textului, scop împlinit.

Între timp, Marius Ivaşcu a reuşit o tălmăcire completă, încă netipărită, difuzată în sistem person-to-person printre fanii autohtoni, până când una dintre editurile româneşti îşi va îngădui plata fabuloasei sume cerute pentru drepturile de autor. În amurgul civilizaţiei Gutenberg, o mână de profitori rapaci a impus ceva ce concurează cu succes cenzura politică a fostelor regimuri comuniste: tributul pe idei. Încercarea de a jupui şapte piei de pe o capodoperă, nu întotdeauna în beneficiul autorilor sau a urmaşilor săi, devine ridicolă şi non-productivă în zorii celui ce-al Cincilea Ev: era informaţională.

Tolkien şi-a alcătuit lumea în cu totul alt fel. Despre universul ficţional al Pământului de Mijloc şi „interconexiunile ascunse ale realităţii" ne vorbeşte Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, conferenţiar la Universitatea Iaşi, într-un studiu inedit, intitulat „Poetica basmului modern". Cartea a apărut la Editura Universitas XXI în 2002, cu o prefaţă semnată de Dumitru Irimia: „Basmul încotro?"

Sintagma „basm" defineşte o multitudine de creaţii, populare sau culte, care fiinţează cu precădere în „spaţiul cuvântului": o „lume ca nelumea" - într-o accepţie eminesciană. În „On Fairy Stories", Tolkien operează o detaşare similară, trecând din „Lumea Primară", creată de Divinitate, într-o „lume secundară", o sub-creaţie umană ce repetă, la o scară proporţională, modelul divin. Eroii de basm şi ascultătorul/cititorul devin locuitorii acestor universuri ficţionale, printr-un transfer magic, intermediat de ceea ce părintele hobbiţilor desemna drept „Secondary Belief": „credinţa secundară". Este un concept pe care Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi îl preia şi îl prezintă pe larg, într-o tentativă de înţelegere a farmecului pe care extraordinarul îl exercită asupra omului obişnuit. Ca să înţelegeţi exact despre cum vin treburile, am reprodus separat, cu permisiunea autoarei, un fragment din subcapitolul „Basm(e) şi autor(i). Înfiinţarea «lumilor secunde»".

În accepţia tolkieneană, Lumea Primară este a tuturor, în vreme ce fiecare Lume Secundară poartă pecetea unui anumit autor. Dacă basmul popular urmează o schemă clară, elaborată cu înţelepciune, înfăţişând „o lume a raţiunii, solară, ordonată, stabilă, structurată de legi care acţionează sistemic şi organic", basmul modern pătrunde în cotloane întunecate, explorează zone necunoscute, poartă pecetea unor angoase, iar farmecul naraţiunii cade sub umbra unei magii întunecate, risipite în final:


„Echilibrul senin şi formalizat al binomului stabil Lumea Aceasta - Tărâmul Celălalt este dizolvat, fiind înlocuit de modelul şovăitor al unei proiecţii fantomatice: Lumea Primară devine punctul de iradiere al unui şir nesfârşit de lumi între care se nasc şi pier, în degringoladă, raporturi stranii şi contradictorii. Supranaturalul nu mai încape în scheme şi în structuri, ci se revarsă/pătrunde/se insinuează în lumea naturală şi o "corupe", îi schimbă semnul (şi sensul) fără veste."


Un exemplu tipic ar fi Inelul Suveran. Simbol al unei învăţături tainice şi al măiestriei magice, însemn al autorităţii parşive, care-şi propune subjugarea lumii, el este făurit în „Silmarillion", câştigat de hobbitul Bilbo Baggins în urma unui concurs de ghicitori în „O poveste cu un hobbit", căutat cu disperare de forţele Întunecimii şi distrus de Frodo Baggins în „Stăpânul inelelor". Ca orice instrument magic, inelul are un imens potenţial destructiv, care poate conduce la consecinţe fatale printr-o utilizare eronată; forţele generate de puterea forjată în metal nu pot fi stăpânite de oricine. „Preţiosssul" inel provoacă invizibilitatea, lungeşte viaţa purtătorului, dar şi înrobeşte sufletele.

Tolkien a scris un basm despre putere pentru că, în ciuda unei păreri general acceptate, poveştile nu servesc numai pentru „a adormi copiii", ci şi pentru manipularea adulţilor. Primii care şi-au dat seama de acest lucru au fost naziştii. În 1934, în zorii însângeraţi ai celui de-al treilea Reich, Adolf Holst a scris poemul eroic „Der Drachentöter", unde l-a îmbrăcat pe Adolf Hitler în armură, prezentându-l ca pe un cavaler fără pată şi prihană, un viteaz din stirpea Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balauri. Super-povestea a fost publicată în Auerbachs Kinder-Kalendar, un periodic de mare tiraj destinat copiilor.

În „obsedantul deceniu", la noi a apărut noţiunea de „basm proletar". Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi citează dintr-o broşură întocmită de Vladimir Colin, „Problemele şi drumurile basmului cult" (Bucureşti, ESPLA, 1955), menită să răspundă unei dificile sarcini de partid: curăţirea poveştilor de „unele păcate remanente din vechiul regim", alegerea unor noi subiecte din „realităţile societăţii socialiste" (!?!), pentru a transforma basmul într-o „armă în mâna poporului". E un aspect demn de luat în seamă de generaţia următoare de critici, care poate vor dori să compare istoria valarilor, înfăţişată de J. R. R. Tolkien în „Silmarillion", cu „Legendele ţării lui Vam", istorisirea prometeică, subintitulată „O mitologie a omului".

Cert este că secolului XX a exercitat o puternică presiune ideologică asupra basmului. Din diferite raţiuni, în Est sau în Occident, s-a încercat redefinirea raportului dintre bine şi rău, stabilirea noi bariere morale, menite să justifice diferite opţiuni şi finalităţi politice. Ele şi-au lăsat amprenta şi au produs o diluare a substanţei poveştilor:


„Instituit drept instrument de persuasiune/manipulare ori bun de consum, el [basmul] pare să fi coborât definitiv în profan; accentul se mută dinspre intensitate, calitate, dăinuire, structuri ordonate, arhetip, simbol, supunere la tradiţie, către extensivitate, obsesia cantităţii, efemeritate, inconstanţă, polimorfism, experimentalism, cultul noutăţii ."


După cel de-al doilea război mondial, Tolkien a repus imaginarul în drepturile sale, prin cărţile publicate şi prin bogatul material ilustrativ creat în scopuri conexe, şi a creat un nou gen literar, fabulos, numit „fantasy". Opera scriitorului englez reflectă fidel principiile prezentate în „On Fairy Stories". Personalitatea sub-creatorului defineşte propria „lume secundară", modelată după chipul şi asemănarea lui, prin amalgamarea celei mai pure fantezii cu temerile generate de o meditaţie profundă asupra „interconexiunile ascunse ale realităţii". Ficţiunea devine „o lume posibilă cu caracter de unicitate, care nu este o parte a realităţii; ea cuprinde şi construieşte un mit personal".

În discuţiile particulare, Tolkien s-a definit mai degrabă ca un descoperitor, decât ca un creator de lumi. El consideră că scriitorul dezvăluie prin naraţiune o ordine firească pre-existentă actului sub-creator, înfăţişează diferite secvenţe dintr-un continuum istoric (ficţional) cu o curgere indiferentă la limitările textului. Coborând pe firul narativ, exploratorul propriilor mitologii şi epopei descrie în amănunţime, „cu aplicaţie cvasi-ştiinţifică", istoria şi geografia Lumii sale Secundare, alcătuieşte mici studii organizate tematic despre rasele ce o populează, întocmeşte genealogii imaginare, cronici, calendare, reguli de pronunţie a numelor şi gramatici ale unor limbi inventate, indexuri de cântece şi versuri; de persoane, animale şi monştri; de locuri; de lucruri.

Ar fi inexact ca cititorul acestor rânduri să rămână cu impresia că „Poetica basmului modern" ar fi o carte dedicată în exclusivitate lui J. R. R. Tolkien. În intenţia autoarei, studiul a fost proiectat să devină un repertoar de semne, un inventar de indicii pentru identificarea elementelor caracteristice, destinat să orienteze o virtuală explorare a tuturor basmelor moderne. Din mulţimea sub-creatorilor reprezentativi, citaţi şi analizaţi, să-i amintim şi pe alţii: Clive Staples Lewis, gazda grupului „Inklings", autorul unui cunoscut ciclu de 7 romane fantastice pentru copii, „Cronicile Narniei" şi al unei trilogii SF; Mihai Eminescu (să nu uităm că la originea poemului „Luceafărul" se află tot un basm popular, „Fata în grădina de aur"); Jonathan Swift, părintele lui Gulliver; Michael Ende, exploratorul Fantaziei; Iordan Chimet, Oscar Wilde, Hans-Christian Andersen, dar mai cu seamă Lewis Carroll, autorul celor două cărţi despre aventurile Alisei...

Cum fiecare sub-creator acţionează conform unor impulsuri interioare diferite, literatura fantastică, privită ca un univers ficţional în ansamblul său, devine rezultatul însumării unei multitudini de lumi diferite, dar congruente, supuse aceloraşi legităţi intrinseci. Pe bună dreptate, Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi consideră că:


„În pofida punctelor comune în baza cărora putem tenta o schiţă de profil general, este o simplificare extremă (aproape grosieră) să vorbim despre basm modern, la singular; pluralul ar fi mai potrivit, pentru că este mai exact."


Lăsăm cititorului plăcerea de a investiga în continuare, ghidat de autoare, lumea poveştilor. În ceea ce ne priveşte, ne mulţumim doar să constatăm că „Poetica basmului modern" a devenit o lectură obligatorie pentru fanii lui J. R. R. Tolkien şi va fi o prezenţă necesară în bibliografia oricărui studiu românesc dedicat Pământului de Mijloc.


Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Poetica basmului modern
Editura Universitas XXI, Iaşi, 2002


Articole de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, referitoare la J. R. R. Tolkien, existente pe internet:

Sub semnul croşetei: Tolkien si românii
(Convorbiri literare nr. 3 /2002)

Stăpînul inelelor pe culmile succesului
(Convorbiri literare nr. 2 /2003)

Cît de mare este J.R.R. Tolkien ?
(Convorbiri literare nr. 3 /2003)





ÎNFIINŢAREA LUMILOR SECUNDE

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi


Funcţia compensatorie a miraculosului nu este contestată de nimeni, după cum nu se tăgăduieşte nici faptul că această consolare pe care el o furnizează se transmite indirect: „Basmul este expresia poetică [s.n.] a încrederii că sîntem în siguranţă într-o lume care nu este lipsită de noimă.”1 Lumea are un sens dacă este ordonată, dacă toate sînt la locul lor; prin sistematizare, spaţiul devine familiar; regulile „casei” acţionează fără greş: indiferent de grozăviile care se pot întîmpla (şi, de regulă, se întîmplă) în poveste, sfîrşitul se cunoaşte dinainte; tensiunea emoţională este astfel anulată şi receptorul se poate concentra asupra mesajului implicit, codificat transparent, la vedere, într-o naraţiune cu desfăşurare catastrofică. Povestirea este abstractă; basmul popular nu este despre nişte personaje (nu construieşte un univers ficţional), nu este despre povestitor (acesta e doar o voce impersonală şi detaşată), nu este despre ascultător (care rămîne pasiv, neparticipativ la articularea substanţială a basmului), ci este despre oameni – despre toţi oamenii, în general, despre nici unul în special; el este un prototip, are relevanţă colectivă, nu individuală.

Basmul de autor – pentru care în lumea anglo-saxonă se foloseşte cu precădere termenul fantasy – părăseşte spaţiul omogen şi armonic al miraculosului pur, iese din generalitate şi plonjează într-o zonă puternic impregnată de mărci ale personalităţii, în universul im-/greu previzibil al imaginaţiei unui individ. În primul rînd, basmul ajunge să vorbească despre cel care îl emite; lumea ficţională este produsul autorului, creat după chipul şi asemănarea acestuia, este chiar autorul (butada celebră a lui Flaubert exprimă un adevăr evident, incontestabil). Referentul se creează în şi prin text, în acelaşi timp cu autorul (care se relevă ca demiurg numai creînd o lume, pe care o construieşte graţie fanteziei unite cu reflecţiunea, pe ruinele lumii obişnuite, după ce o va fi descompus pe aceasta2). Ficţiunea este o lume posibilă cu caracter de unicitate, care nu este o parte a realităţii3; ea cuprinde şi construieşte un mit personal. Aşadar, în pofida punctelor comune în baza cărora putem tenta o schiţă de profil general, este o simplificare extremă (aproape grosieră) să vorbim despre basm modern, la singular; pluralul ar fi mai potrivit, pentru că este mai exact. Fiecare autor se proiectează în text (sigur, nu la modul mimetic); în acelaşi timp, negreşit textul se adresează cuiva, aşadar şi receptorul se simte implicat în comunicare. Dată fiind această modificare sensibilă de viziune, ar fi util, credem, să ne oprim puţin asupra activităţii pe care J.R.R. Tolkien, C.S. Lewis, Charles Williams (membri ai grupului literar the Inklings) o califică drept mythopoeic şi care se bazează în mod hotărîtor pe reacţia (virtuală) a cititorului; dacă cititorul nu crede în universul ficţional, atunci acesta nu există pentru el, aşa după cum şi autorul îi este indiferent; comunicarea este ratată, nu neapărat pentru că mesajul nu este important, sau pentru că autorul şi/sau textul nu merită atenţie, ci, pur şi simplu, pentru că cititorul şi autorul (cu fantasmele lui) „nu pot conlocui armonios în aceeaşi lume a inconştientului.”4 Ideea că receptorul trebuie atras în comunicare, informat „despre ce este vorba”, expus la o tentativă onestă (= mărturisită) de seducţie şi apoi lăsat să decidă ce este mai confortabil pentru el este interesantă şi promiţătoare.

În eseul On Fairy Stories, J.R.R. Tolkien îşi expune teoria privitoare la ceea ce el numeşte sub-creation (sub-creaţie, creaţie secundă); deosebit de „Lumea Prim(ar)ă” (= opera Creatorului divin; se evită conştient denominaţia „lume reală”), artistul creează o altă lume, o „Lume Secund(ar)ă” (tot reală), cu legi proprii; coerenţa acestei lumi, consecvenţa cu care ea se supune ordinii care-i este (pe care şi-a stabilit-o drept) specifică condiţionează credinţa în existenţa ei – este vorba nu despre credinţa că un anume fapt există sau poate apărea în lumea primară, ci despre o „credinţă de tip literar” (literary belief), acceptarea aserţiunii că un lucru există/se întîmplă cu adevărat în lumea secundară; nu este vorba atît, scrie Tolkien, de ceea ce Coleridge numeşte „suspendare voită a neîncrederii” (formulă condescendentă, care face apel la conceptul de adevăr din perspectiva lumii primare), cît despre o „credinţă secundară” (Secondary Belief): „crezi în acea lume – te afli în interiorul ei. În clipa în care nu mai crezi, vraja se destramă; magia – sau mai degrabă arta – a dat greş. Te afli din nou afară, în Lumea Primară, privind din exterior la jalnicul rebut de Lume Secundară.”5 Încrederea care se cere nu este un act al voinţei, ci o convingere profundă, nici o clipă şovăielnică, născută odată cu actul de afidaţie al celui care înfăţişează o lume în realitatea căreia el crede în primul rînd. Crearea de (noi) lumi impune exercitarea unei „măiestrii fermecate” (elvish craft), mai presus de simpla îndemînare meşteşugărească. Basmul/fantasy este manifestarea unui proces de întemeiere de o calitate supremă, care se numeşte Vrajă (Enchantment) şi care, spre deosebire de Magia văzută ca practică decăzută, degradată, este o artă – prin impulsul care o generează, ca şi prin ţelul pe care îl urmăreşte: „Vraja dă naştere unei Lumi Secundare, unde artistul şi spectatorul au deopotrivă acces, spre desfătarea lor – atîta vreme cît ei se află înăuntru [...]. Magia săvîrşeşte (sau, cel puţin, aşa pretinde) o schimbare în Lumea Primară. Indiferent dacă este practicată de fiinţe supranaturale sau de muritori, ea nu este artă, ci tehnică; motorul ei este dorinţa de a dobîndi puterea în această lume, de a domina lucrurile şi voinţele.”6 În această viziune, însăşi facerea basmului ţine de tărîmul miracolului.

Acceptarea lumii ficţionale de către cititor este condiţionată de: 1) încrederea totală a cititorului în realitatea (secundă) a lumii respective: „nu numai că autorul îi cere cititorului model să colaboreze în baza competenţei lui despre lumea reală, nu numai că îi presupune această competenţă atunci cînd n-o are, nu numai că îi cere să se prefacă a cunoaşte lucrurile, dar îl determină pînă şi să creadă că ar trebui să se prefacă a cunoaşte nişte lucruri care însă în lumea reală nu există”7; 2) sentimentul că lumea aceea are importanţă/relevanţă pentru el. Pentru a convinge un cititor (devenit sceptic prin practica lecturii textelor realiste) că Lumea lui Secundară este adevărată, autorul de basm/fantasy recurge la mijloacele folosite de specia literară rivală; deprins să i se aducă dovezi că întîmplările prezentate sînt reale, cititorul caută în text detalii de viaţă cotidiană; identificarea acestor semne, recunoaşterea lor echivalează cu un test de veridicitate. „În cea mai bună tradiţie realistă, autorul de basm modern furnizează atîtea detalii, încît faptele prezentate par să se petreacă într-o lume reală.”8 Deşi în aparenţă regulile jocului sînt păstrate, înfiinţarea Feeriei în acest mod este o folosire subversivă a metodelor realiste, pentru că ambiţia autorului nu este să copieze (imperfect) Lumea Primară (care este perfectă, ca şi creatorul ei), ci să producă un univers derivat, dar autonom şi autotelic; potrivit lui Breitinger, autorul nu mai imită lumea actuală, ci infinitatea de lumi posibile, el converteşte posibilii în existenţe ficţionale, iar lumile imaginare, prin această transformare breitingeriană, „intră în universul lumilor existente, alături de lumea realităţii”9. „Compromisul eleveţian”10 pare însă inacceptabil altor poeticieni, pentru care ficţionalitatea depăşeşte limitele teoriei leibniziene, fiind (mult) mai mult decît imitaţie – a unor lumi posibile preexistente (cum este de părere Breitinger) sau a unor domenii ascunse, necunoscute, dar foarte materiale, ale lumii actuale (cum afirmă Bodmer). Şi, începînd cu romanticii, creaţia poetică nu descoperă teritorii rămase secrete, ci creează un univers imaginar. Lumea ficţională reuşeşte să creeze iluzia de realitate prin modalităţi acceptate, validate printr-un consens tacit, dar ea se afirmă ca realitate diferită de aceea empirică, de zi cu zi. Ca urmare, iluzia de realitate este/trebuie modelată, oricît de paradoxal ar părea, în orizontul diferenţei. Pe de altă parte, se acordă atenţie sporită – de fapt, precumpănitoare – celeilalte iluzii: iluzia relevanţei. Este evident pentru autorul de fantasy că aici este miza hotărîtoare. Pentru a deveni importantă în ordinea personală de priorităţi a cititorului, pentru a izbuti să-l convingă pe acesta că ea răspunde unor nevoi vitale din fiinţa lui, ficţiunea apelează la coduri care orientează receptarea către dimensiuni (con)sacr(at)e, situînd-o pe o lungime de undă care poate percepe vibraţii transcendente. Ritualul constituie, de aceea, o componentă esenţială a basmului, la nivelul poveştii şi/sau la nivelul povestirii, ca o cale de recuperare a intimităţii cu sacrul. Basmele reiterează o anume cruzime – uneori chiar violenţă – de diferite tipuri, care trădează persistenţa unor temeri ancestrale devenite obsesive; figurarea groazei este o încercare curajoasă de a-i ţine piept, este un mijloc de a o stăpîni, de a o manipula; prin intermediul fanteziei, teroarea este transformată într-un joc tematic, destinat să exorcizeze toate trăirile negative şi, în cursul acestui proces, ea începe să dezvolte o ciudată putere de fascinaţie; povestea lui Max care, supărat pe toţi cei de-acasă, pleacă într-o călătorie hazardată către Ţinutul Lighioanelor Neîmblînzite, este exemplară (şi) în această privinţă: catharsis-ul înseamnă pentru Max anularea temerilor şi a mîniei, deopotrivă, şi se realizează prin experimentarea cu voluptate a „senzaţiilor tari”; autorul cărţii revine metatextual asupra poveştii sale şi precizează: „Max se distrează, dar nu jucîndu-se de-a v-aţi ascunselea cu Sigmund Freud. El este peste măsură de încîntat să vadă cum vieţuitoarele acelea fioroase i se supun, din toată inima, lui – monarhul miniatural şi agresiv; astfel i se împlineşte visul cel mai sălbatic. [...] Nicicînd nu a petrecut el mai bine decît acum, cînd controlează situaţia cu vioiciune şi aplomb.”11 Scenele de cruzime şi de violenţă, care prezintă (adesea foarte amănunţit) suferinţă (fizică şi morală) şi moarte, nu mai corespund grozăviilor abstracte din basmul popular, care sînt compensate din plin de eucatastrofa finală şi care, oricum, se întîmplă într-un spaţiu contemplat din afară; episoadele atroce sînt integrate în schema unui ceremonial care transformă suferinţa în sacrificiu, sublimînd-o şi dîndu-i valoare redemptorie – o lecţie de viaţă mai aplicată, pentru un receptor mai ancorat în real.

Diferenţa calitativă dintre Lumea Primară (a tuturor) şi Lumea Secundară (creată de un anume autor) este întotdeauna marcată12, indiferent care dintre următoarele tipuri13 de raporturi spaţiale între cele două tărîmuri este ilustrat:

1) Autorul construieşte un duplicat al Lumii Primare, în care introduce elemente aparţinînd unei Lumi Secundare implicite; într-un context familiar apar obiecte ciudate şi creaturi imposibile – precum Globul care străluceşte ademenitor în Zona din Picnic la marginea drumului de fraţii Strugaţki (sursa de inspiraţie a filmului Stalker / Călăuza de Andrei Tarkovski), E.T. din filmul omonim al lui Steven Spielberg sau unicornul „rătăcit” de Alan Garner în Manchester (Elidor).

2) Autorul prezintă în întregimea ei o Lume Secundară perfect distinctă de Lumea Primară, dar care păstrează anumite legături (secrete) cu aceasta; ficţiunea este, în fapt, principala conexiune dintre lumile respective, fiind ea însăşi o Lume Secundară (copie a Lumii Primare), ceea ce înseamnă că universul înfiinţat – prin ea – în interiorul ei este o Lume Terţiară14; Lumea Terţiară se află la o distanţă (spaţială şi/sau temporală) variabilă faţă de Lumea Primară: ea este plasată într-o regiune oarecare (mai mult sau mai puţin precis indicată) de pe faţa/din adîncul pămîntului (precum Lilliput şi celelalte ţări descoperite de Gulliver; strania lume subacvatică în care se pomeneşte Tom din The Water Babies, de Charles Kingsley), pe altă planetă (v. Forbidden Planet, filmul din 1956 al americanului Fred M. Wilcox, ecranizare în cheie SF a Furtunii lui Shakespeare), în prezent, trecut, sau viitor, ori în altă dimensiune a universului constituit din lumi multiple (v. spaţiile explorate de Alice; lumea goblinilor din Outside Over There de Maurice Sendak şi din filmul Labyrinth al lui Jim Henson; Narnia descoperită de eroii lui C.S. Lewis; Fantázia din Povestea fără sfîrşit). În spaţiul poveştii, se călătoreşte dintr-o lume în alta trecînd anumite praguri aşezate strategic; transportul se face prin simplă păşire sau prin intermediul unor dispozitive: a) „tehnice”/instrumentale – formule şi obiecte magice (uşi/porţi cu cifru; inele, baghete etc.), instalaţii sofisticate (maşina timpului, de exemplu); b) simbolice (visul). „Cetatea din lună” întrezărită – în vis, ca împărăţie a umbrelor – de Făt-Frumos din lacrimă este pe larg descrisă (deşi dintr-o perspectivă sensibil diferită) în Sărmanul Dionis ca spaţiu paradisiac în care locuiesc pentru o vreme Dan şi Maria, un spaţiu în care ei ajung printr-o vrajă complexă, la care concură iubirea lor ideală, farmecul nopţii vibrînd în lumina lunii şi puterea magică a mantiei („neagră şi strălucită”); drumul către doma selenară străbătut de spectrele luminoase este o taină care se dezvăluie numai privirii interioare a lui Făt-Frumos.

3) Lumea Secundară este propusă ca univers autonom, care nu are nici o legătură (vizibilă) cu Lumea Primară; nu există nici un mesager/călător/visător care să conecteze cele două lumi. Aşa este ţinutul numit de Tolkien Middle-earth; cu toată informaţia (istorică şi geografică) exhaustivă pusă la dispoziţie cu maximă solicitudine, este imposibil de determinat localizarea acestui spaţiu în raport cu „lumea reală”. Bogăţia de date şi de documente-anexă (caracterizate prin rigoare şi precizie extremă) este o strategie (inteligentă şi eficientă) de a dobîndi plauzibilitate în loc de realism.

Un pas hotărîtor în cunoaşterea oricărui fenomen este identificarea lui; numele ajută la sortarea lui, îl raportează (inclusiv sau exclusiv, ca aberaţie) la o clasă de obiecte (cu proprietăţi) deja cunoscute, ori, în situaţii speciale, exprimă chiar esenţa fenomenului în cauză. Toponimele sînt semne lingvistice cu un înalt grad de motivare; denumirea unui ţinut informează, în genere, despre (unele dintre) principalele lui caracteristici. Numele date diverselor Lumi Secundare sînt de multe ori compuse pe baza unui termen care le defineşte statutul de spaţiu autonom (semnalizînd diferenţa şi avertizînd că surprizele nu sînt excluse). Slumberland e lumea explorată în somn de micul Nemo, Neverland este insula utopică a lui Peter Pan, unde nimeni, niciodată, nu părăseşte vîrsta edenică a copilăriei, Wonderland e un loc unde se întîmplă numai minuni; procedeul acesta este foarte frecvent folosit, nu numai în ficţiune, şi serveşte uneori la „parazitarea” unei Lumi Secundare; aventurile prin care trece Alice în cărţile lui Lewis Carroll devin pretext şi punct de inserţie în cele mai variate domenii pentru discursuri literare sau ştiinţifice, serioase ori parodice, interesante, stimabile sau rizibile, cu titluri pomenind de Elephantland, Jungleland, La-La Land, Blufferland, Puzzle-/Number-/Micro/ Quantumland, chiar şi de Genderland. Disney îşi încearcă mîna cu Alice in Cartoonland (serial mixt – desene animate şi scene filmate cu actori, 1923-1926) înainte de a lansa Alice in Wonderland (1951 – film în care este comprimat materialul narativ din ambele cărţi ale lui Carroll) şi pastişa Donald in Mathmagicland (1959 – film în care Donald are păr lung şi blond şi poartă o rochie cu şorţuleţ); de aici, n-a fost decît un pas pînă la Disneyland şi Disney World, faimoasele parcuri de distracţie americane. Maurice Sendak insistă şăgalnic pe coarda aceasta, vorbind despre Kiddiebookland (lumea cărţilor ilustrate pentru copii), „vecină cu Neverneverville şi Peterpanburg.”15

Numele unei Lumi Secundare poate să aibă valenţe metaforice sau simbolice; Rashid Khalifa, povestitorul profesionist din Haroun and the Sea of Stories de Salman Rushdie, locuieşte împreună cu fiul său în ţara numită Alifbay („ABC”) şi se străduieşte din răsputeri să salveze regatul Kahani („Poveste”), care este ameninţat cu dispariţia – ca şi Fantázia, pe care Nimicul e gata-gata s-o înghită în Povestea fără sfîrşit. Alte nume de ţări imaginare sînt (mai) opace: Middle-earth nu comunică despre ţinutul pe care-l denumeşte decît că se leagă cumva de ideea de mijloc, de centru, precum şi de conceptul de echilibru, de cumpănire. Narnia este cu totul abscons(ă) în mod deliberat – viziunea neoplatonică a lui C.S. Lewis exclude posibilitatea ca povestea acestei lumi să fie citită „dinspre” Lumea Primară; în finalul ciclului, Peter, Lucy şi Edmund află că Narnia pe care o cunosc ei „este doar o umbră, o copie a adevăratei Narnia care există dintotdeauna, întru veşnicie”; fiecare copie a ţărilor adevărate (Narnia, Anglia ş.a.m.d.), fiecare dintre nenumăratele Shadowlands „are un început şi un sfîrşit”.16 Şi toponimul Oz este complet abstract şi arbitrar, iar informaţia paratextuală că a fost inspirat de vederea, pe cotorul unui dicţionar, a indicaţiei că volumul respectiv este al doilea şi cuprinde cuvintele de la O la Z nu are nici o relevanţă – decît în sensul că este/poate fi un argument în ce priveşte non-intenţionalitatea semantică a numelui în discuţie.

Destinate să dea iluzia de realitate şi senzaţia de relevanţă, Lumile Secundare nu transmit obligatoriu şi întotdeauna sentimentul de securitate, mai ales atunci cînd substanţa lor este visul. De altfel, Tolkien nici nu recunoaşte drept Lume Secundară un univers ficţional înfiinţat prin intermediul unui proces oniric, pentru că un astfel de „mecanism” de creaţie ar slăbi şansele acelei lumi de a fi considerată adevărată, expunînd-o obiecţiei că ar fi doar o iluzie. Ţinta precisă a observaţiei lui Tolkien o constituie cărţile lui Carroll, care – consideră el – nu reprezintă specia fantasy; folosirea visului nu numai ca tehnică de încadrare a povestirii, ci şi ca element structural şi de legătură în interiorul acesteia, precum şi natura satirică a miracolelor prezentate ar compromite foarte serios capacitatea de persuasiune pe care se presupune că trebuie s-o aibă, s-o cultive şi s-o folosească o Lume Secundară. Ceea ce Tolkien pare să treacă prea uşor cu vederea este faptul că visul, asemenea fanteziei, nu este neadevărat, chiar dacă are o consistenţă diferită în comparaţie cu lumea „reală”; principiile operaţionale în această lume nu sînt nişte legi absolute, ci nişte reguli stabilite prin consens şi consacrate prin uz – „Lumea cum o vedem nu există decît în creierul nostru [...]. Care este criteriul realităţii? [...] Nu avem criteriu... Nu ştim dacă ştim ceva... O credem fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult sau mai puţin.”17 Cea de-a doua aventură a lui Alice se încheie cu sugestia sîcîitoare (accentuată de poemul paratextual care urmează) că nivelul de „realitate” la care se întoarce Alice prin trezire este, de fapt, un alt prag oniric: „Este oare viaţa altceva decît un vis?”. În aceste condiţii – avînd în vedere şi absenţa vreunei obiecţii îndreptate asupra satirei din Gulliver’s Travels, carte căreia Tolkien nu-i retrage calitatea de fantasy – am avea temei să afirmăm că Tolkien este nedrept cu ficţiunea lui Carroll şi că inflexibilitatea lui este semnul unei idiosincrasii (la care, de altfel, are tot dreptul).


NOTE:

[Dată fiind natura fragmentară a acestui text în raport cu volumul Poetica basmului modern, s-au impus o serie de modificări: precizări, adaptări şi completări ale referinţelor critice.]

1 Max Lüthi, Once Upon A Time. On the Nature of Fairy Tales, Indiana University Press, 1976, p. 145. (înapoi la text)
2 V. I. Constantinescu, „Eminescu. Modernitatea conceptului de poezie”, în Moştenirea modernilor, Editura Junimea, 1975, p. 25. (înapoi la text)
3 Personajele/persoanele fictive nu pot coexista cu oamenii reali; după Leibniz, între realia si imaginaria există o diferenţă esenţială ireductibilă – viziune împărtăşită mai apoi de Wolff, Bodmer, Breitinger (v. Lubomír Doležel, Poetica occidentală, Editura Univers, 1998, pp. 45 ş.u.). (înapoi la text)
4 Michael R. Collings, „Orson Scott Card: An Approach to Mythopoeic Fiction”, Mythlore, 81 / Summer 1996, p. 47. (înapoi la text)
5 J.R.R.Tolkien, „On Fairy-Stories”, în Tree and Leaf, George Allen & Unwin, 1964, p. 36. (înapoi la text)
6 Id., ibid., p. 49. (înapoi la text)
7 Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, 1997, p. 125. (înapoi la text)
8 Michael R. Collings, „Orson Scott Card”, p. 48. (înapoi la text)
9 L. Doležel, Poetica occidentală, p. 47. (înapoi la text)
10 Id., ibid., p. 55. (înapoi la text)
11 Maurice Sendak, „Caldecott Medal Acceptance” [1964], în Caldecott & Co. Notes on Books and Pictures, Reinhardt Books & Viking, 1989, pp. 152-153. (înapoi la text)
12 V. şi lista de proprietăţi (nucleare, extranucleare, mixte) care tentează rezolvarea acestei chestiuni stabilind calitatea unui obiect de a fi real/existent sau ficţional (originar povestirii, imigrant sau substituit) – în teoria lui Alexis Meinong, îmbogăţită şi rafinată de Terence Parsons şi John Wood (apud Toma Pavel, Lumi ficţionale, Editura Minerva, 1992, pp. 45-50). (înapoi la text)
13 V. Edmund Little, The Fantasts. Studies in J.R.R. Tolkien, Lewis Carroll, Mervyn Peake, Nikolay Gogol and Kenneth Grahame, Avebury, 1984, pp. 9-11. (înapoi la text)
14 Cf. modelul Lumii Terţiare elaborat de Tomás Albaladejo Mayordomo, Teoria de los mundos posibles y macroestructura narrative (Universidad de Alicante, 1986), apud Luciano Vitacolonna, „Aspects of Coherence in Alice”, în Rachel Fordyce & Carla Marello (eds.), Semiotics and Linguistics in Alice’s Worlds, Walter de Gruyter, 1994, p. 99. (înapoi la text)
15 Maurice Sendak, „A Conversation with Walter Lorraine”, în Caldecott & Co., p. 191. (înapoi la text)
16 C.S. Lewis, The Chronicles of Narnia – The Last Battle, London, Fontana Lions, 1984 [1980], pp. 160 ş.u. (înapoi la text)
17 Mihai Eminescu, „Archaeus”, în Poezii. Proză literară (ediţie îngrijită de Petru Creţia), Editura Cartea Românească, 1978, vol. II, p. 500. (înapoi la text)


Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Poetica basmului modern, ediţia a II-a, pp. 113-120
Editura Universitas XXI, 2002


Articole de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, referitoare la J. R. R. Tolkien, existente pe internet:

Sub semnul croşetei: Tolkien si românii
(Convorbiri literare nr. 3 /2002)

Stăpînul inelelor pe culmile succesului
(Convorbiri literare nr. 2 /2003)

Cît de mare este J.R.R. Tolkien ?
(Convorbiri literare nr. 3 /2003)





NELINIŞTIŢII „ÎMPROŞCĂTORI" DE CERNEALĂ

Györfi-Deák György


O latură semnificativă a vieţii lui J. R. R. Tolkien a constituit-o participarea la întrunirile „Inklings", un fel de cenaclu al studenţilor, înfiinţat iniţial de alţii, dar care a intrat în istorie abia după ce s-a destrămat, iar Clive Staples Lewis i-a preluat denumirea pentru a-i desemna pe cei care se adunau la el acasă şi discutau probleme literare. „Inkling" înseamnă „idee vagă, bănuială", dar într-o altă lectură, mai fragmentată, poate fi interpretat şi ca „strop de cerneală".

Un alt loc de întâlnire era localul „Eagle and Child" (Vultur şi copil), alintat de iniţiaţi ca „Bird and Baby" (Păsăroi şi prunc). Lui Tolkien, precum hobbiţilor în general, îi plăcea să bea o bere şi să fumeze o pipă în compania prietenilor. În aceste condiţii, e evident că nu era un club exclusivist, ce cuprindea doar profesorii de literatură de la Oxford. Printre membri s-au numărat maiorul Warren Hamilton Lewis, fratele gazdei, ocultistul Charles Williams, avocatul Owen Barfield, medicul R. E. Havard, preotul Gervase Mathew, teologul Adam Fox, prozatoarea Dorothy Sayers ori, mai târziu, Christopher, fiul cel mic şi editorul operei lui Tolkien.

La Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" a apărut în 2004 „Inklings - Litera şi spiritul", primul volum românesc dedicat prezentării acestei grupări de creatori şi iubitori ai literaturii. Coordonat de Rodica Albu, el reprezintă o culegere de studii, articole, traduceri şi exemplificări din operele celor mai importanţi membri, aşa-numitul „nucleu dur": Clive Staples Lewis (1898-1963), John Ronald Reuel Tolkien (1882-1973), Charles Williams (1886-1945) şi Owen Barfield (1898-1997). O bună parte dintre prezentări aparţin unor universitari anglo-americani sau germani, membri ai Societăţii Internaţionale Inklings, cu sediul în Germania, dar ne bucurăm să semnalăm şi o serie de contribuţii româneşti. Traducerile au fost realizate de Rodica Albu, Irina Burlui-Wahrig, Teodora Ghivrigă, Mihaela Morariu, Magda Pracsiu, Valentin Popa, Nicoleta Samson, Christian Tămaş.

Selecţia textelor îi aparţine doamnei Rodica Albu, care mărturiseşte că n-a putut înghesui în spaţiul limitat al volumului toate materialele disponibile, de aceea a optat pe „aruncare unor «nade» cât mai diverse potenţialilor cititori". Volumul se adresează cu precădere cititorilor din mediul universitar, profesori şi studenţi de la facultăţile de litere, filosofie, teologie, pedagogie, psihologie, antropologie, studii culturale, dar şi „outsider"-ilor interesaţi de o abordare pluridisciplinară a literaturii engleze.

În fapt, articolele ar fi trebuit să apară în urmă cu un deceniu, în revista „Echidistanţe", editată de Institutul European. N-a fost să fie. Între timp, au avut loc o serie de evenimente favorabile apariţiei. Regizorul Peter Jackson a ecranizat „Stăpânul inelelor", romanul lui J. R. R. Tolkien, în vreme ce Studiourile Walt Disney s-au apucat de „Cronicile Narniei", bazate pe ciclul de romane pentru copii scris de C. S. Lewis. Editurile Logos, Elit, RAO, Humanitas au tradus şi publicat o bună parte din opera acestor „Inklings" de marcă. De voie, de nevoie, volumul ieşean a aşteptat până când a sosit momentul cu adevărat propice, pentru că publicul cititor a început să se intereseze şi de celelalte cărţi ale autorilor amintiţi mai sus.

În „Introducere", Rodica Albu prezintă pe larg viaţa şi activitatea lui C. S. Lewis, apelat Jack de către prieteni. El este acel Misomythus (persoană care detestă miturile) de odinioară căruia Tolkien (Philomythus, iubitorul de mituri) i-a dedicat poemul Mithopoeia, ce rezumă o discuţie de o noapte întreagă, în urma căreia Lewis s-a lepădat de ateism şi a redevenit creştin. El este scriitorul care, prin conferinţele ţinute la radio, i-a îmbărbătat pe englezii bombardaţi de aviaţia hitleristă. La început, Tolkien a născocit diferite poveşti ca să-şi distreze familia; Lewis a fost cel care l-a îndemnat să le citească în cenaclu şi să le publice.

În orice caz, a fost o figură pitorească, plină de viaţă:


„Studenţii săi şi-l amintesc arătând mai mult a măcelar sau negustor decât a savant. Cu capul mare, faţa lată şi obrajii rumeni, masiv şi jovial, avea talentul de a face ca un costum nou să arate pe el ponosit chiar dintr-a doua zi de purtare."


Deşi convins de unicitatea creştinismului ca religie adevărată, Lewis n-a respins miturile pe care se întemeiau alte religii, ci le-a evaluat în termeni creştini, studiindu-le în paralel. Un bun exemplu în acest sens îl constituie eseul „Abolirea Omului", care cuprinde trei prelegeri prezentate de Lewis la Oxford, în 1943, tradus şi inclus de Rodica Albu în sumarul volumului „Inklings - Litera şi spiritul".

Prima parte a volumului mai cuprinde studiile: Hope Kirkpatrick - C. S. Lewis, un autor al zilelor noastre; Daniel Callam - Mere Christianity şi paradigma puritană a convertirii; Rodica Albu - Leul, vrăjitoarea şi garderoba (de altminteri, coperta antologiei ieşene poartă o fotografie a legendarului şifonier, poarta magică prin care Lucy şi fraţii ei au pătruns în Narnia).

În secţiunea dedicată lui J. R. R. Tolkien, regăsim trei articole publicate de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi în revista „Convorbiri literare".

„Sub semnul croşetei: Tolkien şi românii" (martie 2002) a fost prilejuit de lansarea primul episod din trilogia cinematografică inspirată de „Stăpânul inelelor". Autoarea trece în revistă traducerile existente şi constată cu amărăciune că tinerii cititori nu se pot entuziasma pentru o carte sau pentru un scriitor despre care nu află nimic de la învăţători, profesori, părinţi, nici din presă - şi, lucru extrem de grav, nici măcar din cărţile apărute. Din ediţia românească a „Stăpânului inelelor" au fost eliminate părţi consistente, cuprinzând o serie de indicii menite să-l călăuzească pe cititor în lumea Pământului de Mijloc, să se familiarizeze cu limbile şi denumirile întâlnite. Concluzia este una amară:


„Un minim respect pentru public, precum şi preocuparea pentru propria-le onorabilitate profesională credem însă că îi obligă pe traducători şi pe editori să procedeze responsabil, onest şi conştiincios atunci când îşi propun să intermedieze contactul publicului din România cu texte de referinţă din literatura universală."


Peste încă un an, după lansarea episodului 2 (Cele două turnuri), Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi a revenit asupra subiectului, în „Stăpânul inelelor pe culmile succesului" (februarie 2003). Campania de promovare a filmelor a indus efecte paradoxale. Fanii cu dare de mână de pe tot cuprinsul globului caută cu disperare să-şi procure, la preţuri astronomice, măcar câte o replică a inelului blestemat, fără să constientizeze puterile malefice ale „talismanului". Autoarea se întreabă pe bună dreptate: la sfârşit, după ce vor vedea şi „Întoarcerea regelui", oare fericiţii proprietari vor fi dispuşi să arunce un inel pe care au dat, în unele cazuri, 849,99 dolari, într-un Hău de la Capătul Lumii construit în mare grabă în cine ştie ce parc de distracţii? Este evident o altă răstălmăcire a intenţiilor scriitorului englez:


„Stăpânul inelelor este o carte profund melancolică, fără a induce, însă, descurajare şi blazare. Sfârşitul ei elegiac diferă de sfârşitul basmului tradiţional nu doar ca tonalitate. Mesajul este tot unul de încredere fermă în Bine şi Adevăr, dar destramă iluzia comodă a izbânzii predestinate, neproblematice şi definitive în faţa Răului. Condiţia paradisiacă este pentru totdeauna pierdută - nu însă şi şansa mântuirii."


„Cât de mare este Tolkien?" - se întreabă autoarea în numărul următor al „Convorbirilor literare" (martie 2003). Dacă la început Tolkien a început să inventeze aventuri fabuloase ca să-şi distreze copiii, el şi-a dat seama mai târziu că elanul imaginativ care-l mâna înainte depăşea cu mult cadrul unor spectacole de divertisment în familie. Pentru a-şi hrăni imaginaţia, el a apelat la izvoarele literaturii engleze (oarecum căzute în desuetitudine) şi le-a modelat în cadrul unui gen literar inedit, botezat „fantasy". Întâlnim aici o serie de remarci desprinse din „Poetica basmului modern", o sinteză amplă, republicată de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi în 2002:


„Poetica lui Tolkien mizează, implicit şi explicit, pe colaborarea unui cititor egal în drepturi, ca şi în îndatoriri, cu scriitorul. Suspendarea neîncrederii nu este aici o strategie a învăluirii, o captivantă amăgire, ci, dimpotrivă, o artă a convingerii guvernată de luciditate."


Despre „părintele hobbiţilor" mai scrie Peter Russel, în articolul „Tolkien şi imaginaţia", în vreme ce Teodora Ghivirigă prezintă şi traduce un fragment de la începutul „Stăpânului inelelor".

M-aş fi bucurat să vă pot povesti mai multe despre Charles Williams şi Owen Barfield, dar este vorba de un autori cvasi-necunoscuţi la noi, prezentaţi publicului român doar prin studiile apărute în Anglia, SUA sau Germania. Evident, apariţia unor traduceri va iniţia o bază mai solidă de discuţii.

Pe baza fragmentului din romanul „Coborâre în infern", e greu să-ţi faci o părere despre Charles Williams, cel mai controversat membru al societăţii literare. Poet, teolog, romancier, dramaturg, el s-a alăturat relativ târziu grupului, apoi l-a părăsit în mod ostentativ, ca să revină. Se zice că era un iniţiat, membru al societăţii „Creanga de aur", interesat direct de Arta magică şi de Magia artei. Williams a scris romanul „War in Heaven" (Război în Cer), unde rolul Inelului puterii este preluat de Graal, Sfântul Potir din legendele cavalereşti rămase de pe vremea Regelui Arthur. Criticii au remarcat că este „o prostie, dar o prostie emoţionantă". În opera lui întâlnim adesea vrăjitori, unii celebri, precum Merlin sau Brisen. Întotdeauna, scriitorul s-a străduit să ofere o imagine extrem de vie asupra actelor magice, prezentând ritualurile cu o mare bogăţie de detalii. Înainte de a se aşeza în faţa foii de hârtie, Williams efectua un ceremonial, îndeplinit adesea cu ajutorul unei tinere studente, folosind o sabie întocmai precum Merlin utiliza nuieluşa de alun. În articolul ce examinează „Elementul magic în miturile lui J. R. R. Tolkien şi Charles Williams", David Lewellyn Dodds consideră că ultimul a căzut pradă capcanelor magiei, a eşuat în viaţă şi în operă, stârnind scandal după scandal.

Jan Curtis dedică reputaţiei artistului un articol separat. Williams a fost caracterizat ca „un campion al romanţurilor cavalereşti şi al retoricii", acceptat ca un critic a cărui „oglindă este mică, dar nu distorsionează niciodată", elogiat ca dramaturgul prin care „metafizicul vorbeşte cu intensitate arzătoare din inima unui mister religios", criticat că a judecat teologia cu măsura lui Dante şi a manifestat afinităţi faţă de „subterana agitată a Evului Mediu". Recenziile severe au alternat cu laudele entuziaste. În vreme ce T. S. Eliot sau W. H. Auden în considerau un sfânt, alţii l-au etichetat în batjocură drept „un student catolic al ocultismului". Tolkien a parodiat preocupările lui Williams legate de Rău şi întuneric, în vreme ce C. S. Lewis susţinea cu convingere că e vorba de un gânditor religios remarcabil.

Owen Barfield a fost şi el un „Inkling" incomod, dar în cu totul alt sens. El a încercat să promoveze filosofia si psihologia ezoterică a lui Rudolf Steiner, fondatorul antropozofiei, lucru care l-a iritat pe C. S. Lewis. Disputa dintre cei doi a rămas în istoria grupului ca „Marele război". Barfield a scris următoarea dedicaţie pe cartea „Poetic Diction": „Lui C. S. Lewis, «opoziţia înseamnă prietenie adevărată»", afirmaţia trecută ca motto şi în fruntea antologiei ieşene. La rândul său, C. S. Lewis şi-a exprimat „gratitudinea beligerantă" dedicându-i lui Barfield „Allegory of Love".

Germanul Elmar Schenkel a studiat latura legată de „Poetică şi evoluţie - gândirea lui Owen Barfield în perspectivă". Volumul „Poetic Diction" analizează stilul poetic şi l-a iritat pe C. S. Lewis prin afirmaţiile că plăcerea cu care savurăm poezia este determinată de o schimbare a stării de conştiinţă, iar imaginaţia reprezintă un mijloc de a ajunge la adevăr. Barfield a considerat că a percepe şi a gândi nu sunt activităţi mentale diferite, ci mai degrabă întrepătrunse. Metafora joacă rolul plăcii turnante ce provoacă schimbările de conştiinţă, ea devine un instrument euristic, ce serveşte la definitivarea graniţelor unor teritorii necunoscute, ce cuprind conştiinţele viitoare.

Metafora oferă şi legătura dintre limbă şi poezie. De altfel, în 1926 Barfield a publicat o carte care, în momentul când va fi tradusă, îi va fermeca pe discipolii lui Lucian Blaga sau Constantin Noica: „History in English Words" (Istoria reflectată în cuvintele limbii engleze). El a studiat cuvinte precum „spirit" şi „suflu", care în vechime aveau şi un sens material şi un sens imaterial, contopindu-se într-o singură noţiune. Lumea modernă le-a despărţit, a operat o separare a sensurilor în cuvinte sau înţelesuri diferite, în funcţie de context.

De asemenea, să reţinem convingerea că imaginaţia şi inspiraţia reprezintă lucruri diferite. Pentru Barfield, imaginaţia sugerează o facultate care „domiciliază" în mintea umană şi poate fi sensibilizată printr-un efort de voinţă. Dimpotrivă, pornind pe urmele lui Platon şi a neoplatonicilor, autorul englez susţine că inspiraţia descrie un concept legat de un daimon, un geniu non-uman, capturat într-un recipient uman. Diferenţa rezultă clar din analiza textelor literare: până la romantici, marii creatori „au avut geniu", ca apoi să se declare că „sunt nişte genii".

Secţiunea Owen Barfield se încheie cu interviul realizat de Astrid Diener în 1995 şi cu traducerea eseului „Idolatria modernă".

Volumul „Inklings - Litera şi spiritul" cuprinde şi nişte anexe: o listă a celorlalţi membri „Inklings", întocmită de Rodica Albu şi bibliografia operelor apărute în România, alcătuită de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi.

El ne deschide într-adevăr uşa unui şifonier fermecat, o lume dincolo de barierele limbii, ne poartă pe urmele unor mari exploratori ai Fanteziei, buni cunoscători ai tainelor limbii şi firii. „Inklings", neliniştiţii împroşcători de cerneală, ne împărtăşesc credinţa că Adevărul nu e dincolo de noi, cum se clamează la televizor, ci sălăsluieşte chiar aici, în fiecare dintre noi.


Rodica Albu (coordonator) - Inklings - Litera şi spiritul
Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 2004





SCRISORILE DE CRĂCIUN ALE TATII

J.R.R. Tolkien


INTRODUCERE

Pentru copiii lui Tolkien, interesul arătat importanţei lui Moş Crăciun a fost mult mai presus decât cel manifestat faţă de umplerea ciorăpeilor lor cu daruri în Ajunul Crăciunului; asta, pentru că el le-a scris în fiecare an câte o scrisoare, în care descria în cuvinte şi desene casa lui, prietenii şi evenimentele petrecute la Polul Nord, fie ele caraghioase ori alarmante. Prima scrisoare a sosit în 1920, când John, cel mai mare dintre copii, avea trei ani; şi timp de mai bine de douăzeci de ani, de-a lungul copilăriei celorlalţi trei fraţi, Michael, Christopher şi Priscilla, ele au continuat să sosească în fiecare zi de Crăciun. Se întâmpla ca plicurile, colbuite cu omăt şi purtând pe ele timbre tocmai de la poşta polară, erau găsite prin casă după vizita Moşului; uneori le aducea însuşi poştaşul; iar scrisorile aşternute de copii dispăreau de pe şemineu pe când nimeni nu era atent. O dată cu trecerea timpului, gospodăria Moşului devenea tot mai mare; acolo, unde cândva nu era decât Ursul Polar, mai târziu apar zânişorii zăpezii, piticii roşii, oamenii de zăpadă, urşii de peşteră, precum şi nepoţii Ursului Polar, Paksu and Valkotukka, cei care au venit într-o zi în vizită şi nu au mai plecat niciodată.

Însă Ursul Polar a rămas asistentul şef al Moşului, precum şi cauza principală a dezastrelor care duceau la încurcături şi lipsuri în ciorăpeii de crăciun; iar uneori Moşul îşi scria comentariile, cu majuscule colţuroase, pe marginea scrisorilor. La un moment dat, Moşul şi-a angajat pe post de secretar un elf numit Ilbereth, iar în ultimele scrisori elfii joacă un rol important în apărarea casei şi pivniţei Moşului împotriva atacurilor goblinilor.

În această carte au încăput numai câteva mostre ale scrisului tremurat al Moşului, precum şi numai câteva dintre desenele ce decorează scrisorile şi plicurile. Dar am reprodus aproape toate desenele care au fost trimise în acele scrisori; iar la sfârşit reproducem şi alfabetul goblinesc descifrat de către Ursul Polar pe pereţii peşterilor în care se rătăcise la un moment dat, urmat de scrisoarea pe care o scrisese copiilor folosind acest alfabet.


1925

Sunt teribil de ocupat anul acesta - treaba asta face ca mâinile mele să fie mai tremurătoare ca niciodată, dacă stau bine să mă gândesc - şi nici nu sunt prea bogat. De fapt, s-au întâmplat lucruri cumplite şi câteva jucării s-au stricat de tot şi nici nu l-am avut pe Ursul Polar să mă ajute şi a trebuit să mă mut tocmai înainte de Crăciun, aşa că vă puteţi imagina că totul este vraişte şi vă veţi putea da seama de ce mi-am schimbat adresa. Totul s-a întâmplat aşa: în noiembrie trecut, într-o zi a suflat vântul atât de tare, încât mi-a luat căciula şi a plantat-o drept în vârful Polului Nord. I-am spus Ursului Polar s-o lase baltă, însă el s-a căţărat totuşi pe vârful subţire ca să mi-o coboare - şi a făcut-o de oaie. Polul s-a rupt în două şi a căzut pe acoperişul casei mele, iar Ursul Polar a căzut în gaura făcută de Pol tocmai în camera mea de zi, cu căciula mea ajungându-i până la nas, şi toată zăpada de pe acoperiş a căzut în casă şi s-a topit şi a stins toate focurile şi a curs până în pivniţă, acolo unde am strâns cadourile pentru anul acesta şi, colac peste pupăză, ursul şi-a rupt şi piciorul. Acum e iar sănătos, dar am fost aşa de supărat pe el încât spune că altă dată nu va mai încerca să mă ajute. Mă gândesc că se simte ofensat, dar sper că se va înmuia până la anul. Îţi trimit o ilustraţie a accidentului pe care l-am avut, precum şi o poză cu casa mea cea nouă ridicată pe stâncile Polului Nord (şi care are nişte pivniţe de toată frumuseţea sub acele stânci). Dacă John nu poate să citească slovele aşternute de mâna mea tremurândă şi bătrână (de 1925 de ani), trebuie să-l roage pe tatăl său s-o facă. Pe când o să înveţe Michael să citească şi să-mi scrie propriile sale scrisori? Pupicuri dulci amândurora şi lui Cristopher, care are numele asemănător cu al meu.


1926

Anul acesta sunt mai zgribulit ca niciodată. E numai vina Ursului Polar! A provocat bubuitura cea mai mare din întreaga lume şi cel mai monstruos foc de artificii care s-a aprins vreodată. Tot Polul Nord a devenit NEGRU şi stelele au fost aruncate din locurile lor, luna s-a despicat în patru - iar omuleţul din Lună a căzut drept în grădina mea. A mâncat o grămadă din ciocolăţelele mele de Crăciun înainte de a spune că se simte mai bine şi de a se urca înapoi în cer pentru a repara pagubele şi pentru a şterge funinginea de pe stele. Pe urmă am descoperit că renii au luat-o la sănătoasa. Alergau peste tot prin ţară, rupându-şi frâiele şi chingile şi aruncând cadourile prin aer. Cu toţii erau pregătiţi de plecare, vezi bine - da, totul s-a întâmplat chiar în această dimineaţă; aveam o sanie umplută numai cu lucruşoare din ciocolată - pe acestea le trimit în Anglia ceva mai devreme în fiecare an. Sper că ale voastre nu s-au stricat prea tare. Să mai spui că Ursul Polar nu e ţicnit? Şi nici măcar nu-i pare rău! Desigur că el e de vină - vă mai amintiţi că anul trecut a trebuit să mă mut din cauza lui? Maneta cu care dau drumul artificiilor Aurorei Boreale se mai află şi acum în pivniţa vechii mele case. Ursul Polar ştia cu nu are voie nici măcar s-o atingă - niciodată. Trăgeam de ea numai cu ocazii speciale, cum ar fi noaptea de Ajun. El zice că s-a aşteptat ca maneta să fie scoasă din uz de vreme ce ne-am mutat - oricum, imediat după micul dejun s-a dus să dea o raită printre ruine (are obiceiul să ascundă mâncare pe acolo) şi a aprins toate Luminile Nordului pe doi ani de acum încolo. N-aţi mai văzut şi auzit nicicând aşa ceva. Am încercat să desenez cum a fost; dar şi acum mai tremur şi nu pot s-o fac aşa cum ar trebui şi oricum, cine poate picta o lumină care tocmai începe să fâsâie, nu-i aşa?


1927

A fost aşa o amărăciune la Polul Nord în ultima vreme că însuşi Ursul Polar şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului dormind aşa că mi-a fost de şi mai puţin ajutor decât în alţi ani. Polul Nord s-a făcut mai rece decât cel mai îngheţat lucru care a existat vreodată şi Ursul Polar şi-a julit nasul când s-a lipit de el: de aceea are nasul bandajat cu un fular roşu în desenul alăturat (dar, precum vedeţi, bandajul a alunecat). De ce a făcut el aşa ceva? Zău, dacă ştiu, dar el totdeauna îşi bagă nasul în cele mai imposibile locuri - de exemplu, în şifonierul meu.

De când a început iarna pe aici e tare întuneric. Desigur, n-am mai văzut urmă de soare de trei luni încoace şi anul acesta nu avem parte nici măcar de Luminile Nordului - vă mai amintiţi de accidentul acela nenorocit de anul trecut? N-o să mai vedem luminile până la sfârşitul anului 1928. Ursul Polar a convins-o pe verişoara sa Ursa Mare (cu care e oarecum prieten), să strălucească un pic mai tare de dragul nostru şi săptămâna asta am angajat şi o cometă să mă ajute la împachetat, dar socotelile de-acasă nu se prea potrivesc cu cele din târg - după cum puteţi vedea şi în desenul meu. Anul acesta Ursul Polar nu a mai fost atât de ofensat şi supărăcios: ieri, în grădină, a aruncat cu bulgări în Omul-de-Zăpadă şi l-a împins peste stânci iar acesta a căzut drept în sania mea, unde a rupt şi spart o grămadă de lucruri - sfărâmându-se el însuşi. Am folosit câte ceva din ce a rămas din el pentru a picta albul de pe desenul meu.


În româneşte de Simone Györfi
Ediţia de bază:
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL.html
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL2.html





PRO-FILE





ÎMPOTRIVA URII, PUTEREA DRAGOSTEI

Simone Györfi


Am terminat de curând de citit o poveste. Sau, mai degrabă, o aproape-poveste, destinată mai ales cititorilor aflaţi în pragul adolescenţei. Mărturisesc că acesta a şi fost motivul pentru care am deschis volumul: să prind pulsul literaturii pentru tineret, pe alte meleaguri, deoarece, cum ar spune nenea Iancu, acest segment de literatură este admirabil, e sublim, putem zice, dar la noi lipseşte cu desăvârşire. În ultimul deceniu, americanii au ajuns la concluzia că scrisul pentru copii este, poate, cea mai importantă faţetă a literaturii. Înainte de a-mi ridica în cap autorii de main-stream, literatură poliţistă, memorialistică, jurnalistică, poezie, critică literară, scriere religioasă, creativă, aventuri, etc., mă grăbesc să pun o întrebare mai degrabă retorică: cine citeşte main-stream, literatură poliţistă, memorialistică, jurnalistică, poezie, critică literară, scriere religioasă, creativă, aventuri, etc.? Adulţii, domnilor şi doamnelor. Şi unde învăţăm a desluşi tainele cititului şi scrisului? Pe băncile şcolii, la vârsta cea mai fragedă. Asta, dacă nu am avut bunici înzestraţi cu darul poveştilor în ceasul de taină de dinaintea somnului. Sau părinţi bătuţi, ei înşişi, cu năravul cititului. Poate peste unii chiar s-a răsturnat carul cu noroc şi au avut parte de învăţători cu graiul ca mierea, de dascăli cu sufletul mare ori de dragoni de bibliotecă oricând gata să sară în ajutorul piciului care bâjbâia vrăjit în tainiţa miracolelor...

(Eu am avut parte de toate acestea, dar nu mă puneţi la socoteală: m-am născut cu căiţă.)

Şi cum de-a ajuns americanul la concluzia de mai sus? Păi, nimic mai simplu. Învaţă copilul să citească, ajută-l să se dedulcească la nenumăratele lumi care se deschid în paginile cărţilor şi vei avea, peste ani, piaţă de desfacere pentru o întreagă armată de cititori adulţi, veşnic înfometaţi după alte şi alte produse literare. Business, domnilor.

Din păcate, standurile de carte autohtonă suferă multiplu. Abundă de cărţi pentru copiii de grădiniţă, cărţi viu colorate, bine scrise, în versuri şi în proză şi cu preţuri pe măsură. Prohibitive. Cumpărătorul intrat în librărie îşi poate clăti privirea pe sute de titluri, băştinaşe ori traduse, în timpul în care îşi numără îngrijorat bănuţul din fundul buzunarului. (Nu e vorba aici de pătura cumpărătorilor de carte la metru.) Îmbie apoi, artistic etalate, reeditările lecturilor obligatorii, mai puţin scumpe, Dumnezeu să-i ţină în sănătate pe clasicii decedaţi, care nu mai cer drepturi de autor. Se înşiruie cuminţi manualele - alternative, bată-le vina, dacă se poate, câte zece pe an de studiu, să nu mai ştie nimeni, după ce învaţă de fapt elevul român. Critica literară şi memorialistica abundă şi ele. Poate că nu tot românul s-a născut poet, dar vai mie, partea exceptată s-a făcut critic ori s-a apucat să-şi scrie amintirile de pe când era pionier sub ştiţi-voi-cine. Şi nici n-am pomenit de tonele de romane însiropate, destinate lelii Marişca, în vederea unei ore tihnite între spălarea vaselor şi pregătirea cinei familiale. Karel Capek le numea romane pentru slujnicuţe.

Eu am crescut cu Cireşarii, împătimindu-mă când după Tic, când după Victor. După cum mi-era vârsta. Sau brăzdam ţara în lung şi-n lat cu Cavalerii Danubieni, ori cu Cavalerii Ordinului Basarab, ori cu alţi cavaleri ai vinului tămâios, graţie peniţei şugubeţe a lui Ioan Roman ori Ioan Dan. Tremuram pentru Pistruiatul. Cel din carte. Erau cărţi comuniste? Naţional propagandiste? Făţiş anti-Apusene sau mai ştiu eu cum? Ştiu eu, domnilor? Erau cărţi frumoase, scrise cu dragoste, care mi se adresau mie, elev de şcoală generală ori de liceu, netezindu-mi paşii spre maturitate.

Desigur, Cireşarii sunt un evergreen. Iar deunăzi am citit pe net că se retipăreşte seria Cavalerilor. În rest, însă, e tăcere. Adolescentul nu reprezintă pentru autorul român un target (piaţă de desfacere, nene Pruteanu), nici măcar unul emoţional. Oricum, se pare că e dedat la jocurile mecanice, la manele şi la filmele idioate cu care se întrec să-l intoxice televiziunile prin cablu. Iar la noi, noţiunea de luptă s-a demodat de prin 1989. Aşa că nimeni nu se luptă pentru întâietate în sufletele adolescenţilor. Poate doar magazinele porno.

(Apropo, mie mi se pare îngrijorător fenomenul apariţiei unui număr tot mai mare de televiziuni prin cablu autohton, în detrimentul celor din afară. E şi asta un fel de "nu ne vindem ţara" de după 1989. Dacă e să fim tâmpiţi, putem şi singuri. No problem. Doar că, între timp, românaşului i se ia dreptul la alegere. Film de acţiune - a se înţelege: sângeros - pe ProTv? Dai la Antena, la fel. La Prima, aşijderea. La B1, idem. TVR unu şi doi, Acasa, ProCinema? Showuri idioate copiate de prin alte părţi, manele, talk-whatever-uri cu frumuseţi care graseiază încântate "agramaticalităţi". Teo şi Cârcotaşii ? Tot mai vulgari. Ce mai rămâne? Ahhh, canalele de desene animate. Brrrr. Dintre sute de catarge, tocmai Cartoon Network şi FoxKids. De parcă nu ar exista pe lume Children Channel. Sau cine ştie ce altceva. Să dau pe Tv5? Păi, sunt anglofon. Nu înţeleg limba franceză, nici dacă e scrisă. (Bine, admit că pe asta am scris-o doar de formă.) Summa summarum, e jale.)

Aşa că, neavând despre ce discuta în zona cărţii autohtone pentru tineret, m-am orientat spre vecini. (Noroc cu originea mea bilingvă. Habar nu au vorbitorii de o singură limbă ce pierd. Eu, cu franceza şi rusa de pe băncile şcolii, am învăţat engleza din filme, de la BBC şi din sus-amintitele cărţi de trei lulele, doar să-l pot citi în original pe Shakespeare. Deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, mai degrabă pe Mark Twain. Şi pe Jane Austen. Ori, Dumnezeu să-mi ierte păcatele, pe Nora Roberts.)

După cum spuneam, am deschis tomul neprietenos (peste 600 de pagini) din pură curiozitate. Titlul, Gergo es az alomfogok (Grigoraş şi hoţii de vise), destul de anost. Autorul, Boszormenyi Gyula, prea puţin cunoscut pe la noi. Începutul, o familie anostă: părinţi recăsătoriţi, fraţi vitregi, un cartier anost budapestan, o casă de tip vechi cu ţarc interior şi apartamente în avansată stare de degradare, cu chiuvete care picură şi ghene de gunoi urât mirositoare şi un administrator fără vârstă care obişnuieşte să zboare, în nopţile cu lună plină, pe spatele mânzului său alb-ca-neaua, deasupra barei de bătut covoarele... Hopa! Ia stai, mi-am zis, înapoi o pagină! Şi de aici, mai rău ca-n Lewis Carroll. Invitaţii la Congresul Internaţional al Şamanilor, Magilor, Vrăjitorilor, nălucilor şi libarcilor, nelipsitul actor-copil care cade în schemă ca musca în zăr, nedorindu-şi să fie personaj principal şi vădit iritat de perspectiva de a fi târât aiurea de lângă calculatoarele sale mult-iubite. El să creadă în aiurelile cu şamani, morţi vii, arborele vieţii şi dragonul magic? Aş.

Ce mai. O întreagă colecţie de artificii şi bombe cu efect întârziat ori chiar imediat, magicieni strânşi în conclav pentru a discuta departe de ochii curioşilor viitorul lumii, pentru a încerca să împiedice eliberarea Dragonului magic, ceea ce ar însemna, în lumea reală, dezlănţuirea fenomenelor naturale catastrofale: alunecări de teren, tornade, cutremure, efect de seră...

Este evident din primele pagini că singurul care poate pune umărul la acest job este protagonistul, Gergő. Iar el nu doreşte asta, pentru simplul fapt că nu crede în puterea magiei.

Ahh, bravi cititori de cinci volume Harry Potter. Sau Stăpânul Inelelor. Bineînţeles că am tras şi eu paralelele care se cuveneau. Chiar pagină cu pagină. Kende, şamanul şef este frate geamăn cu Gandalf şi cu Dumbledore. Cei şapte şamani de frunte sunt numai potriviţi la cârma caselor din Hogwarts. Gergő, frate bun cu Harry - deşi nu vrea să accepte dintru început, este un foarte dibaci ucenic vrăjitor -, poate da mâna şi cu Frodo, în avântul chinuit care îl face să urce treaptă cu treaptă, creangă după creangă, Arborele Vieţii, un copac care poartă printre frunzele şi crengile sale întregul univers, cu cosmos cu tot şi cu sufletele celor trecuţi în veşnicie incluse. Pe când Harry trebuie să facă faţă duşmanului în fiecare volum (ahh, răii ăştia care se încăpăţânează să nu vrea să dispară!), iar Frodo este ameninţat tot timpul de puterile întunericului, de-a lungul drumului său, Gergő trebuie să se confrunte cu cel mai aprig duşman al fiecăruia dintre noi: cu sine însuşi şi să-şi învingă, rând pe rând, temerile, care culminează cu sentimentul vinovăţiei, deoarece un Gergő de şase ani, cândva, n-a îndrăznit să-şi ia rămas bun de la tatăl său, aflat pe patul de moarte, ascunzându-se pe coridoarele spitalului.

În timp ce magii de frunte cad, unul după altul, într-o stranie visare, asemănătoare cu coma, pentru a-i da un ajutor ucenicului vrăjitor aflat pe tărâmul viselor, răul de serviciu, ascuns sub numele temut de Corbul (nu, nu am de gând să vă dezvălui identitatea lui) dezleagă chingile Dragonului originar, pentru a-l determina să se arunce asupra lumii şi să aştearnă peste tot frică şi jale. Evident că acest dragon nu poate fi răpus, el fiind la originea lumii, însă în lumea hoţilor de vise, după ce îşi cunoaşte bunicii, Gergő îşi învinge în sfârşit demonii şi astfel capătă puterea de a elibera magii, iar prin puterea lor unită dragonul este din nou ferecat şi trimis să facă nani.

Există, printre multele similitudini, şi o deosebire profundă între această povestire şi celelalte două. În timp ce lumea lui Harry Potter se întunecă din ce în ce mai mult (probabil că autoarea doreşte să ţină pasul cu cititorii săi, care cresc şi încep să dea, ei înşişi, piept cu realitatea crudă, într-o lume bântuită de războaie şi crime), în timp ce ura şi deznădejdea curg nestăvilite prin paginile Stăpânului Inelelor, în ton cu perioada sumbră, a războiului mondial, din care şi-a tras seva, cartea de faţă se termină într-un bonom happy end. În schimbul vieţii, Corbul trebuie să se lepede de toate puterile sale magice, fiind apoi răpus de dragoste pământească şi trimis direct în chingile roz-bombone ale unei căsnicii cu totul şi cu totul pământeşti. Împotriva puterilor malefice, caraghioslâcul. Împotriva urii, dragostea.

Rămâne la latitudinea voastră să alegeţi.


Böszörményi Gyula - Gergő és az álomfogók
Magyar Könyvklub, Budapest, 2002





CHRIS REEVE (1952 - 2004): SUPERMAN, SUPEREROU

Cătălin Ionescu


Un recent sondaj de opinie, realizat printre iubitorii artei cinematografice în Marea Britanie, a avut ca subiect un top al celui mai popular supererou din toate timpurile. Sondajul a fost efectuat pe 4985 de persoane, de către United Cinemas International (UK) Limited, cu ocazia lansării filmului de desen animat "The Incredibles", realizat de studiorile Disney-Pixar. Numai că, după relatările site-ului BBC News din 12 decembrie 2004, Mr. Incredible, personajul central al noului film, a ieşit abia pe locul 5, după Hulk (locul 4), Batman (locul 3), Spider-Man (locul 2) şi Superman (locul 1).

Purtătoarea de cuvânt UCI a declarat, cu această ocazie: „Supereroii sunt personajele cele mai iubite din filme. Superman este, cu adevărat, cel mai apropiat de sufletele copiilor de toate vârstele. Cristopher Reeve - care a devenit el însuşi un erou prin curajul şi spiritul său remarcabil - ne va reaminti mereu de personajul său, care ne-a încântat atât de mult.“

Chris Reeve este într-adevăr actorul care a rămas în conştiinţa publicului pentru interpretarea lui Superman, precum şi pentru curajul cu care a luptat cu paralizia care a urmat accidentului său de călărie. Este actorul care, înainte de 1978, era practic necunoscut şi care a devenit după primul film Superman la fel de faimos precum Marlon Brando şi Gene Hackman. Cele 4 serii ale filmului aveau sa-i aducă lui Cristopher Reeves şi 300 de milioane de dolari.

Numai că în luna mai a anului 1995 a fost aruncat din şaua calului la o competiţie ecvestră din Culpeper, Virginia. Respiraţia i-a fost oprită timp de 3 minute şi paralizia nemiloasă l-a cuprins de la gât în jos. Deşi a devenit dependent de tubul de oxigen şi trecut printr-o depresie severă şi-a continuat cariera cinematografică.

O operaţie efectuată în anul 2003 i-a permis să respire mai multe ore fără ajutorul aparatelor, pentru ca mai apoi, să înceapă să-şi regăsească controlul asupra mai multor părţi ale corpului. La data de 10 octombrie 2004 moare în urma unei crize cardiace.

Chiar dacă Chris Reeve a rămas în conştiinţa publicului datorită lui Superman, cariera sa actoricească include mai multe realizări notabile. O prestaţie excelentă a fost, de pildă, rolul din "Somewhere in Time" (care a rulat pe marile şi micile ecrane româneşti sub titlul „Undeva, cândva“) alături de Jane Seymour, în 1978. În 1992 traversa oceanul pentru a merge în Marea Britanie şi a juca alături de Emma Thompson şi Anthony Hopkins în "The Remains of the Day" („Rămăşiţele zilei“).

Viaţa lui Chris Reeve este marcată şi de alte segmente remarcabile, în afara industriei filmului. Înainte de a faimosul accident de călărie, actorul s-a implicat mult în politică, fiind cunoscut ca un activist al Partidului Democrat. Astfel Reeve a ajuns, prin implicarea sa politică, la fel de faimos precum Jane Fonda sau Robert Redford. Pe această filieră, a avut numeroase contacte cu o serie de organisme, printre care Amnesty International, Save the Children, The Lindberg Foundation, etc. După accidentul din 1995 a dus o luptă susţinută împotriva paraliziei, prin propria sa fundaţie, Christopher Reeve Paralysis Foundation, precum şi prin parteneriatul multor altor organisme.

Un aspect interesant este lipsa de adeziune a lui Christopher Reeve faţă de personajul Superman. „Superman“, afirma Reeve în 1986, „nu este altceva decât reluarea istoriei lui Iisus, sau a mitologiei greceşti. Este un arhetip, retuşat în acuarelă cu nişte culori vii, fiind destinat mentalităţii celor care au 20 de ani. Este o mitologie pop, care s-a extins până la actor, astfel încât actorul reflectă doar nevoile adoratorilor. Iar această adoraţie trece dincolo de pereţii unor temple - are loc pe stradă, în restaurante, în magazine. Numai că, ştiţi, eu sunt din New Jersey, nu sunt venit nici din Muntele Olimp, nici de pe Krypton, aşa că terminaţi cu chestia asta, în care eu nu am nici un amestec.“

Şi totuşi, „mitul“ Superman, în ciuda detaşării lui Christopher Reeve, a cucerit continentul nord-american, precum şi restul lumii. Mai multe amănunte despre istoria lui Superman (apărut ca erou de benzi desenate în anul 1934) puteţi citi într-un articol din Pro-Scris 2 / 2004 dedicat serialului Smalville, intitulat Smalville versus Metropolis. Dar influenţele Superman trec cu uşurinţă dincolo de barierele oficiale ale legendei Superman: mitul este reluat, de pildă, fără urmă de peioraţie, de pelicula Matrix Reloaded.

Dispariţia lui Christopher Reeve a lăsat, de bună seamă, un gol în sufletele fanilor săi din toată lumea. Şi pentru că, în ultimă instanţă frumuseţea poveştii lui Superman se sprijină pe povestea adevărată a vieţii lui Chris Reeve şi a luptei sale îndârjite cu paralizia. Dincolo de încleştarea dintre Superman şi Lex Luthor, mult mai impresionant este destinul unui om care declara, după operaţia din 2003, că cea mai mare bucurie a fost că a putut iar să simtă îmbrăţişările soţiei şi a celor 3 copii.

Superman va merge şi el mai departe. Necunoscutul actor Brandon Routh îi va împrumuta înfăţişarea sa următoruluil Superman de mare ecran, sub regia lui Bryan Singer (care a regizat X-Men). Pe micul ecran, Smallville îşi are în desfăşurare cel de-al patrulea sezon. Poate şi pentru că lumea îşi aduce încă aminte de cuvintele lui Chris Reeve:

„Atunci când a apărut primul film Superman am fost întrebat, ce este un erou? Îmi amintesc răspunsul dat în mare grabă, pe care l-am repetat apoi de nenumărate ori: un erou este cineva care face un act de curaj fără a lua în considerare consecinţele - un soldat care iese din tranşee pentru a târî la adăpost corpul unui tovarăş rănit. Eroi sunt şi acei oameni ale căror fapte ies pregnant în evidenţă: Houdini şi Lindberg, John Wayne, JFK, Joe DiMaggio. Acum însă definiţia mea s-a schimbat complet. Cred că un erou este un om obişnuit care găseşte puterea de a continua, în ciuda tututor obstacolelor care îl copleşesc: erou este acel băiat de 15 ani care în urma unei hârjoneli cu fratele său a căzut în cap şi abia mai poate să înghită sau să vorbească; erou este Travis Roy, care a paralizat după ce a jucat hochei timp de 20 de secunde, în primul său an de facultate. Aceştia sunt adevăraţii eroi, împreună cu familiile şi prietenii care stau alături de ei.“





PRO-PUNERI





ILUZIA FORMELOR

Constantin Cozmiuc


Mai multe fapte, unele confirmate şi acceptate de majoritatea oamenilor, unii chiar de ştiinţă, conduc spre o idee atrăgătoare: este oare lumea asta construită după o matrice invizibilă ?


1. Efectul de piramidă


De când un ceh a brevetat o metodă de ascuţit lame de bărbierit prin ţinerea ei într-o piramidă patratică, orientată cu o latură spre nord, lumea parcă a înnebunit. Mai ales că unii au repetat experimentul, simplu de altfel şi au şi reuşit. Un arheolog egiptean s-a dus cu o bucată de carne în Marea Piramidă şi una identică a ţinut-o acasă, iar după câteva zile le-a găsit pe ambele stricate, ceea ce dă apă la moară scepticilor.

Dar este simplu de demonstrat că plantele germinează mai repede sub o piramidă. Nu aveţi decât să construiţi o piramidă de carton, se recomandă să fie proorţinală cu cea a lui Keops, şi să o orientaţi cu o latură spre nord apoi să o puneţi peste o tavă cu nisip, în care aţi pus câteva seminţe de grâu. O tavă similară, fără piramidă vă va servi ca martor. În tava cu piramidă, seminţele vor creşte mai repede. Cine nu crede, să încerce. Cu grâu, cu porumb, indiferent cu ce semninţe.

Se mai spune că păstrează gustul cafelei, că ajută la calmarea nervilor, că la ICEMENERG s-a construit un fel de piramidă pentru epurarea apelor cu alge, care au crescut substanţial în prima treime de la bază. Se spun multe, se cred puţine, dar se poate încerca...


2. Efectul Kirlian

O fotografie a unei frunze, făcută într-un câmp de înaltă tensiune (de ordinul a kV) şi înaltă frecvenţă (kHz) arată conturul luminos al frunzei, înconjurată parcă de o aură, ce a şi fost pusă imediat în legătură cu aura energetică a frunzei. Din păcate, pozele nu sunt prea reproductibile, până s-a descoperit fotografii de acest tip în impuls unic, problemă rezolvată de un român, care a rezolvat şi reproductibilitatea..

Numai că, dacă tăiem o bucată din frunză, aura apare întreagă, fapt demonstrat de o serie de fotografii publicate, ca şi cum ar exista ceva acolo, care ţine minte ce formă are, sau trebuie să aibe frunza.

Fenomenul a fost speculat imediat, fiind pus în legătură cu "membrul fantomă"; durerile sau mâncărimile simţite de unii invalizi la membrul amputat. Să nu mai pomenim de faptul că astfel se pot evidenţia traseele energetice la om, identice cu cele din acupunctură. Interesant este că graţie acestui efect se pot evidenţia punctele de acupuncură, care se află acolo unde afirmă de mii de ani chinejii că trebuie să fie. Mai mult, o substanţă radioactivă injectată într-unul din aceste puncte începe să plece la plimbare exact pe traseul meridianului pe care se află, deşi nu are nici un motiv serios (nerv, vas sangvin, etc), ascultând parcă chemarea străbunilor ce i-au trasat harta.


3. Arta de a-ţi aşeza casa şi de a o construi

Chinezii, care le ştiu pe toate dinaintea noastră au o adevărată ştiinţă de a plasa mobilierul şi decorurile din cameră, astfel ca să aibe un efect benefic. Chiar dacă nu are legătură directă cu forma, mai degrabă se face o legătură cu "curenţi telurici", se pare că şi forma casei are o importanţă la fel de mare ca şi interiorul şi amplasamentul ei.

Umblând de colo până colo cu pendulul în mână, unii radiestezişti afirmă că unele forme de clădiri sunt de-a dreptul nocive pentru organismele ce trăiesc (încă) în interiorul lor, ori lângă ele. Statistic, se pare că au dreptate. dar cu statistica se poate demonstra orice, inclusiv faptul că partidul X este cel mai agreat de populaţie.


4. Unde de viaţă, unde de moarte

Unii radiestezişti, analizând cu pendulul formele clădirilor, au ajuns la concluzia că există forme ce degajă energii nocive, în timp ce altele din contră, au o influenţă benefică. Mai mult, clădirile şi formele în general au influenţe unele asupra celorlalte, inflenţele negative putând fi astfel atenuate sau amplificate. Greu de dovedit această idee, multe semnalmente sunt subiective, dar... nu iese foc fără fum.


5. Celulele nediferenţiate

Ştiri de ultimă oră afirmă că celulele nediferenţiate, şuşe, aflate în primele stadii ale diviziunii celulare se pot "mula" după locul în care sunt implantate. Se poate spera că celulele se pot dezvolta într-un ochi, muşchi, ori cine mai ştie ce.

Rămâne o întrebare: de unde ştiu celulele unde se află şi în ce trebuie să se dezvolte ?


6. Matricea cristalelor

Circulă ideea, e drept că mai ales în literatura numită "de senzaţional", care cu adevărat mânâncă multe gogoşi, că o substanţă pe care o lume întreagă se chinuie să o cristalizeze într-un anume fel şi nu reuşeşte, devine brusc accesibilă în forma dorită imediat ce unul sau două laboratoare au reuşit să o "convingă" să cristalizeze în modul dorit, ca şi cum noua formă cristalină ar emite în Univers unde care dau de ştire despre modul de aşezare a atomilor.

* * *

Ideea existenţei unui câmp, să-i spunem informaţional, în stare să dezvolte toate aceste fenomene apare de la sine. Din păcate, oricât de frumoasă ar fi, nu este ştiinţifică. Nu este falsificabilă, adică nu se poate demonstra practic. Nu avem aparate care să identifice şi să măsoare un astfel de câmp, care ar putea explica, de pildă, şi apariţia fantomelor: câmpul informaţional al defunctului determină condensarea umidităţii atmosferice sub înfăţişarea a ceea ce a fost defunctul, aşa cum celulele nediferenţiate se vor dezvolta după câmpul locului organului unde au fost implantate.

Dar asta, oricât ar fi de ispititoare ideea, încalcă principiul lui Occam: explic o ipoteză (existenţa fantomelor) cu altă ipoteză (câmpul informaţional). Dar este ca şi cum i-ai explica lui Ion Pitecantropescu acum douăzeci de mii de ani cum funcţionează o lanternă, să nu mai vorbim de un televizor, chiar dacă onorabilul o fi vreun învăţat în şatra lui. Faptul că ideea nu intră în canoanele ştiinţei nu înseamnă neaparat că acest câmp nu există. Dar nici că există...

Este ca şi cum i-ai explica lui Ştefan cel Mare ce-i cu curentul electric, de unde vine şi ce vrea el, fără să ai la îndemână măcar un voltmetru. Şi cu acest instrument în mână, tot vrajă s-ar numi. Singurele instrumente existente acum sunt cele ale radiesteziştilor; bagheta, ansa ori pendului, instrumente care dacă măsoară ceva, o fac prin intermediul omului.

Macovschi şi Drăgănescu au înflăcărat imaginaţia multor SF-işti de la noi. Existenţa infomateriei este o problemă greu de demonstrat. Poate exista un câmp informaţional, care determină vectori (cu origine, direcţie şi sens) organizaţi după o informaţie ce determină structurarea materiei într-o formă oarecare, determinată de o anume lege ?

Răspunsul este o problemă de credinţă. Cred că da, sau că nu. Există indicii şi că da şi că nu, dar nu sunt concludente, ceea ce tot la punctul de plecare ne duce.

Şi dacă acest câmp ar fi, prin el însuşi inteligent ? Dacă ar fi situat într-o altă dimensiune, care o cuprinde pe a noastră, dar are şi coordonate superioare, la care senzorii (simţurile) noştri nu au acces ?

Ori, dacă tot ceea ce ne putem noi imagina despre lume, tradus prin tot ceea ce putem extrapola prin aparatură (ultraviolete, infraroşii, elecromagnetism, etc.) este doar o parte din totalitatea informaţiilor care circulă prin univers ?

Ne aşteptăm să detectăm transmisiuni radio de la extratereştri. Dar poate astea sunt ceva ce ţine de preistoria altor civilizaţii. Trimitem CD-uri în spaţiu, dar cine îşi va da seama ce "artefact" poate fi ăla, din moment ce doar unii istorici în ale ştiinţei îşi vor aminti vag că a existat aşa ceva în trecutul lor îndepărtat. Şi, care este codul de decriptare, cum să îl înţeleagă, dacă ei au şase degete şi numără în sistem dodecimal ?

Şi dacă EI nu călătoresc prin spaţiu pe nave superluminice, ci fac surfing pe valurile formelor stârnite de vântul timpului ?

Unde şi cum ne mai întâlnim ? Ne recunoaştem ?

Poate într-o povestire/nuvelă/roman/scenariu SF !

Numai să înţelegem ce se întâmplă. Dacă nu, luăm un picnic la marginea drumului...





MISIUNEA SCRIITORULUI SF

Dan Marius


Nu cred că misiunea scriitorului la început de mileniu s-a schimbat prea mult faţă de misiunea pe care a avut-o de la începutul timpului încoace (de cînd primele sunete articulate au început să circule printre primele creaturi bipede cu darul vorbirii, din momentele în care aceşti primi oameni au început să deseneze cu degetul prin nisipul fierbinte al deşertului african): acea de a aduce o oază de noutate şi de încîntare în vieţile noastre amărîte ale muritorilor de rînd. Spun „ale noastre” pentru că fiecare scriitor este înainte de toate un cititor, a fost cititor pe măsura dezvoltării sale la un nivel suficient de superior pentru a-şi permite să scrie şi a rămas un cititor pentru a putea să scrie bine.

Pentru a putea înţelege misiunea scriitorului de SF trebuie mai întîi înţeles genul aparte de literatură cu care acesta are de-a face şi factura mai specială de oameni care vor să aibă de-a face cu ea. Se spune că ştiinţa şi religia se completează reciproc pentru că ştiinţa aduce dovezi pentru a explica fenomenele repetitive (acele fenomene care pot fi repetate în interiorul unui laborator şi nu numai) din natura înconjurătoare (natura întregului cosmos) iar religia încearcă să descrie într-un mod ce se încearcă să fie cît mai clar şi complet acele fenomene şi lucruri care la ora actuală îi sunt inaccesibile ştiinţei. Din acest punct de vedere natura unui scriitor SF este bivalentă pentru că se foloseşte de ambele tipuri de noţiuni (ale ştiinţei şi ale religiei) pentru a crea ceva la care nimeni nu s-a gîndit pînă în acel moment (sau s-a gîndit prea puţin). Misiunea atemporală al scriitorului de SF este de a crea universuri noi înăuntrul sau în afara universului care îl înconjoară (şi pe care noi îl numim lume, realitate) în care încerca să răspundă la toate aceste întrebări fundamentale ale ştiinţei şi religiei în modul său personal (şi care probabil nu aparţine vreunui curent religios-ştiinţific existent) dar mai ales să pună întrebări noi.

O întrebare bine alcătuită poate valora mai mult decît majoritatea răspunsurilor sosite pe adresa ei, poate chiar de aceea marile întrebări ale condiţiei umane care au fost preocuparea filozofilor de secole întregi sunt încă la fel de proaspete ca atunci cînd au fost puse prima dată.

Revenind la cosmos putem spune că locul omului în univers trece prin ştiinţă pentru a ajunge la religie şi se întoarce la condiţia umană. Scriitorul SF are capacitatea de a urmări evoluţia acestui triunghi echilateral atît din interior cît şi din ansamblu sau chiar din afară (din perspectiva unei specii extraterestre), de aceea unul dintre rolurile sale principale este de a atrage atenţia asupra posibilelor – inevitabilelor de fapt – probleme. Acum, în prag de război, acest lucru este cu atît mai important cu cît războaiele au devenit tot mai distrugătoare odată cu progresul ştiinţei iar Omenirea se află într-un punct de răscruce în care se poate autodistruge sau porni pe drumul lor către Stele.

Rolul de deschizător de drumuri este esenţial din perspectiva unui scriitor SF în primul rînd pentru că trebuie să fii un intelectual pentru a te preocupa literatura şi ştiinţa într-un mod activ, mai ales că nu orice intelectual este consumator de SF. Acest lucru se datorează în primul rînd faptului că nu orice persoană este capabilă să treacă peste barierele civilizaţiei care l-a inserat în modul sau de gîndire – bariere existente în toate civilizaţiile umane, multe dintre ele invizibile la prima vedere chiar şi pentru un ochi format. Pot spune fără să greşesc prea mult că SF-ul este singurul gen literar existent care îmbină ştiinţele şi literatura într-o singură noţiune superioară părţilor componente. Pe de altă parte lucrurile la care se gîndeşte o asemenea persoană (un scriitor SF) pot avea o influenţă practică foarte puternică în realitatea înconjurătoare, un exemplu foarte bun este Arthur C. Clarke şi sateliţii artificiali ce orbitează în jurul Terrei – un lucru pe care îl considerăm de la sine înţeles în zilele noastre dar care ar fi dat fiori de uimire oricărei persoane trăitoare acum 50 sau 100 de ani.

Rolul de păstrător a normalităţii este de asemenea foarte important pentru un scriitor SF în primul rînd pentru că este cel care are cea mai mare nevoie de aşa ceva: normalitatea este o ancoră care îl împiedică să se piardă pe sine însăşi în perioada pe care o petrece într-un univers străin, chiar dacă el este cel care-l creează. Ideea de normalitate mai este necesară pentru ca prin contrastul pe care îl aduce în prim planul cititorilor săi să îi facă să observe greşelile şi ceea ce este rău în lumea în care cu toţii trăim.

Rolul de păstrător a anormalităţii (interesantă formulare, nu?) este ceva prin care un scriitor SF iese în evidenţă faţă de oamenii consideraţi normali. Terapia de şoc a ideilor noi, dar mai ales lucrările bune (adică modul în care sunt puse acele idei noi pe hîrtie) este lucrul de care au nevoie toţi oamenii pentru a ieşi din letargia şi inerţia specifică şi inevitabile unui anume (oricare) mod de gîndire.

Am fost întrebat care este rolul unui scriitor în noul mileniu şi s-a dovedit a fi una dintre cele mai grele întrebări cu care am avut de-a face. Într-o lume care este într-o continuă mişcare şi a cărei priorităţi par a se schimba de pe o zi pe alta este greu de trasat un drum clar spre viitorul perfect. Un lucru este totuşi sigur: nu trăim în lumea perfectă. Datoria fiecărei persoane este de a lupta pentru a-şi crea propriul viitor aşa cum crede de cuviinţă, rolul fiecărui scriitor SF este de a căuta să îşi imagineze cum va arăta viitorul acestei lumi în ansamblu şi de a lupta pentru a atinge formula lumii perfecte. Este mai presus decît politicieni chiar şi pentru motiv pentru că nu cere nici un fel de glorie pentru el, gloria fiind doar o recunoaştere a capacităţilor sale. A fi scriitor nu este o opţiune, este un mod de viaţă. A fi un deschizător de drumuri nu este un mod de viaţă, este o necesitate. A încerca mereu să fii mai bun nu este o ambiţie, este o stare de fapt.

9 martie 2003


Alte articole si proze ale autorului:
http://www.dan-marius.ro/





ÎN UMBRA ZILELOR: DESPRE CREIOANE

Mihaela Bufnilă


Creioanele reprezintă una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le mai păstrez încă în copilul din mine. E o amintire cu dimensiuni olfactive, tactile, auditive şi cromatice, bine agăţată de memoria mea prin aproape toate simţurile. Cred că încă aş mai putea deosebi după miros un creion chimic de unul colorat sau unul chinezesc de un Faber. Îmi mai plimb uneori pe la nas câte unul şi asta are asupra mea un efect înviorător şi stenic. Nu pot să nu aleg între un creion rotund şi unul în muchii iar scârţâitul cărbunelui pe hârtie în pirueta făcută pe o buclă de "g" sau pe o codiţă de "a" e o muzică fără pereche. Creionul cu mină neagră mi se pare de un rafinament natural absolut iar cele colorate mi se par mai fermecătoare decât chiar mărgelele.

Am considerat din totdeauna că e o mare plăcere să scrii cu creionul. Am legat această plăcere de cele mai tihnite clipe, de răgaz, de negrabă. M-am cufundat cu poftă în acest exerciţiu care avea o valoare similară cu cele scrise, fie că erau notiţe de curs, socoteli sau liste de cumpărături.

Creionul a fost tovarăşul meu de copilărie cel mai entuziast şi obedient. M-a ascultat în linii şi în litere, m-a urmat, şi nu m-a dezamăgit niciodată, arătându-mi adevărul atunci când năzuinţele au fost mai mari decât artistul din mine. El a făcut legătura strânsă între înţeles, realizarea fizică a acestuia şi înfăţişarea lui finală şi a ţinut toate acestea laolaltă într-un efort de mai bine, mai clar, mai frumos. Nimeni nu mi-a rupt pagini de caiet, pentru că am scris întotdeauna cu drag şi respect pentru unelte, fără ca asta să mă devasteze. Am învăţat să desenez literele, ca mai toată lumea de altfel, nu din programa şcolară, ci din nevoia imperioasă de a comunica în secret şi în siguranţă cu o parte din cei din jurul meu şi cu o parte din mine. Şi în ciuda tuturor eforturilor de înregimentare caligrafică, am preferat mereu creionul.

Lucrurile s-au aşezat în aşa fel încât scrisul a rămas un exerciţiu major în ceea ce fac. Numai că de o bună bucată de vreme eu nu mai scriu, ci apăs. Nu mai culeg literele dintr-o ordine a alfabetului, ci dintr-o ordine dată de o configuraţie care se schimbă din când în când iar cuvintele nu le mai scriu de la stânga la dreapta, linear şi oarecum monoton, ci prin ţopăituri făcute alandala în toate direcţiile. Totul se desfăşoară foarte rapid, eficient şi fără de greş, pot da timpul înapoi şi "desface" ce am făcut prost sau ce am spus urât, şi apoi "desface" din nou ce-am "desfăcut" "desfăcând", mă pot răzgândi, Doamne! asta înseamnă că nu mai trebuie să mă gândesc foarte bine înainte, văd eu la urmă ce-am de refăcut.

Greşit ar fi să mi se ţină o prelegere despre "cum merge viaţa înainte". Dacă nu ar fi mers am fi rămas numai cu frescele de la Tassili, minunate dar care nu ne-ar fi fost de ajuns şi totuşi fără de care nu am mai fi ceea ce vrem să credem că suntem.

Impersonalizarea la care mă supun în Helvetica R mă face în acelaşi timp şi mai puternic atrasă de frumuseţea, rotunjimea şi eleganţa unei bucle de "z", preţioasă pentru că e de nerepetat ca şi clipa în care o desenez, ca şi trăirea pe care o am în chiar aceeaşi clipă, ca şi eu cu mine îmbogăţită de tot aceeaşi neasemuită clipă.

De când n-aţi mai scris cu creionul?





PRO-POZIŢII





NOI TĂRÂMURI ALB-ALBASTRE

Györfi-Deák György


Prima antologie care a reunit lucrările unor fani SF din Craiova a fost „Întâmplări din veacul XXI", apărută la Editura Scrisul Românesc din localitate, în 1974. Conform descrierii făcute de Dan Popescu în Dicţionarul SF alcătuit de Editura Nemira în 1999, volumul cuprindea texte de Alexandru Mironov, Ştefan Nicolici, Titus Filipaş, Ion Ilie Iosif, Radu Honga, Marius Ghergu şi Marius Stătescu.

Cartea a fost urmată de „Alte întâmplări din veacul XXI", apărută în Anul Marelui Cutremur la aceeaşi editură. Prefaţa, „Science-fictionul şi maturitatea sa estetică", a scris-o Marin Beşteliu, evident în răspăr (să amintim doar construcţia: „grupare născută din ÎMPERECHEREA curiozităţii cu imaginaţia"). La vremea respectivă, era un tânăr universitar, proaspăt doctor în literatură română, cu teza “Elemente fantastice în romantismul românesc” (1973), autorul unei afirmaţii citate şi discutate de Mircea Opriţă în „Anticipaţia românească" (ed. a II-a, pag. 534-535): SF-ul este doar „o variantă modernă a fantasticului mecanic, sărac sub raportul cunoaşterii umane". Ulterior, Marin Beşteliu a devenit decan al Facultăţii de Filologie şi prorector al Universităţii Craiova.

Aproape fiecare dintre cei 7 autori prezenţi în „Alte întâmplări..." s-a remarcat cumva, la un moment dat, în fandom. Să înregistrăm aici debutul lui Victor Martin, cel mai statornic fan din science-fiction-ul craiovean, un autor prolific: două romane, două volume de proză scurtă şi mai multe culegeri de aforisme. Ultima apariţie, romanul „Elogiul muncii de partid", a fost prezentată pe larg în paginile revistei Pro-Scris, nr. 3 / 2004, unde a apărut şi un fragment.

Ca pondere în antologie, partea leului îi revine regretatului Radu Honga. Alexandru Mironov a abandonat ulterior literatura în favoarea spectacolului televizat, iar apoi s-a lăsat ispitit de politică şi sedus de „meandrele concretului". Graficianul Marius Ghergu, un pointilist tenace, original în limita posibilităţilor, semnează atât ilustraţia volumului (alături de Florin Mihai Diloiu), cât şi o schiţă. Să nu-l uităm pe Marius Stătescu, un autor cu o creştere constantă, prezent şi în alte antologii. Lor li le alătură George Gănescu şi Mihai Nicola.

Alfa În 1983 a apărut cea mai cuprinzătoare dintre antologiile plămădite în Bănie: „Alfa - O antologie a literaturii de anticipaţie româneşti". Îngrijită de Alexandru Mironov, Ion Ilie Iosif şi Radu Honga, ea s-a bucurat de susţinerea discretă a lui Adrian Rogoz, care a ştiut să îmblânzească feluritele orgolii, a netezit o serie de cărări şi a scris o postfaţa volumului: „Aventurile fandomului român".

Întâlnim aici 47 autori: profesionişti ai scrisului alăturaţi de amatori dotaţi, condeieri din diferite generaţii, din toate colţurile ţării: Bucureşti, Craiova, Piteşti, Iaşi, Târgu Mureş, Cluj, Timişoara etc. Printre ei, şi prezenţe surprinzătoare, singulare, precum graficianul Sandu Florea, autorul mai multor albume de benzi desenate, dar necuprins - din câte ştim - în alte antologii şi culegeri de proză scurtă. O parte dintre tineri şi-au văzut pentru prima oară scrierile adăpostite între coperţile unei cărţi. Ulterior, ei aveau să creeze lucrări mult mai bune decât încercările juvenile incluse în această carte. Parcurgând textele se vede clar cum, în unele cazuri, calitatea estetică a fost sacrificată în favoarea proporţionalităţii (un alt fel de a gândi „cantitativ"), urmărindu-se o reflectare naţională cât mai cuprinzătoare, semn al vitalităţii unei comunităţi entuziaste, dar eterogene ca performanţe literare.

„Numărul modest de autori publicaţi până în prezent, faptul că reprezentanţi ai «noului val» nu şi-au găsit încă editorul sunt tot atâtea motive pentru care nu se poate stabili, deocamdată, o scară ierarhică a celor mai buni autori de anticipaţie din ţara noastră" - s-au spălat pe mâini antologatorii. Privind peste ani, examinând cărţile şi prozele publicate ulterior de optzecişti, considerăm că promovarea "la grămadă" a fost totuşi o opţiune benefică în contextul epocii şi a contat ca o încurajare pentru cei cu har, dar cu posibilităţi drastic limitate de publicare.

Volumul a fost dedicat memoriei lui Mihail Ionescu, fanul care a adunat cea mai impresionantă colecţie de tipărituri science-fiction din România anterevoluţionară, bibliotecă din care au izvorât multitudinea de traduceri ce-au împânzit piaţa de carte imediat după Revoluţie. Din păcate, ea a fost rechiziţionată şi gestionată în stil balcanic, astfel încât, spre deosebire de intenţiile altruiste ale defunctului, foarte puţini fani au avut acces la cărţile şi revistele adunate.

Imediat după apariţia lui „Alfa", s-a plănuit şi o continuare intitulată „Beta". Ţin minte că s-a discutat despre ea în tabăra studenţească de creaţie de la Braşov, din vara anului 1985, unde am participat alături de Horia Dulvac, Traian Urdea din Timişoara, Mihail Gălăţanu şi Petre Barbu din Galaţi, Sanda Cordoş, Cristina Müller din Cluj, regretaţii Cristian Popescu din Bucureşti, Dan Merişca din Iaşi. Directorul taberei a fost însuşi poetul şi dramaturgul Marin Sorescu, care a fost însărcinat să se alăture studenţilor şi în ediţiile din 1986 şi 1987. Una dintre după-amieze a fost destinată science-fictionului şi ne-am întâlnit în sala de şedinţe de la Rectorat cu Ion Hobana, pe atunci secretarul Uniunii Scriitorilor din România, şi Alexandru Mironov, sosiţi cu trenul din Capitală, expres pentru această ocazie.

Aş fi putut să debutez în această „Beta" cu schiţa „Un măr de modă veche", dar cartea n-a avut noroc. Nu ştiu unde anume a fost scufundată în vreme ce parcurgea traseul obligatoriu între diferitele foruri menite să-i cenzureze conţinutul. Cert este că prima carte cu acest titlu, o altă antologie, a apărut abia în 1996, ca urmare a unei iniţiative particulare, la Editura Vlad & Vlad din Craiova. Cum cartea n-a ajuns până în Jibou, voi apela din nou la datele furnizate de Dan Popescu în Dicţionarul SF de la Nemira. Prefaţa, precum bine bănuiţi, a fost redactată de Marin Beşteliu, acum profesor universitar trecut şi pe la catedrele din Franţa. Alături de „veteranii" Radu Honga (care s-a stins un an mai târziu) şi de Victor Martin, întâlnim aici o mulţime de nume semnificative pentru anticipaţia românească: Aurel Cărăşel, Mircea Liviu Goga, Octavian G. Mustafa, Dan Ninoiu, Viorel Pîrligras (care semnează şi coperta), Adrian Roşianu, Pompilian Tofilescu.

Gama - Alte ţărmuri Au trecut alţi 8 ani până când, anul acesta, în toamnă, a apărut cartea ce purta următoarea literă din alfabetul grecesc, „Gama", cu un titlu paralel: „Alte ţărmuri".

Ca de obicei, „spărgătorul de gheaţă" este Radu Honga, în siajul căruia se avântă Dodo Niţă, Victor Martin, Cornelia Georgescu şi Viorel Pîrligras.

Unele texte, precum „Proces verbal" de Dodo Niţă sau „Puţină nemurire" de Valentin Iordache, ne dezvăluie câte o părticică din atmosfera şedinţelor de lectură din cadrul cenaclurilor craiovene. Persoanele din auditoriul de odinioară s-au transformat în personaje, numite ca atare, incifrate într-o succesiune de iniţiale sau amintite cu porecla. Ele capătă roluri episodice într-o succesiune de scene desprinse parcă dintr-o operă bufă, al cărei motor este agitaţia boemă, schimbul de replici cu subînţelesuri, tachinările. În ciuda travestiului fantastic, avem de-a face cu texte realiste, prelucrate în registru satiric, ce constituie un fel de supapă de evacuare a tensiunilor acumulate pe parcursul şezătorilor literare.

Selecţia prezentată de Victor Martin cuprinde o serie de texte verificate. „Autopsia" a apărut în volumul „Timbrul şi alte povestiri science-fiction" (2000), iar „Dispariţia" în Almanahul Anticipaţia 1999. Can şi Ideea, personajele din „Investigaţie în Lacrimă", ne îndrumă către primul roman al autorului. Povestirea „Nort sau omul invers" a fost cuprinsă în antologia din 1977, iar „Oameni goi pe străzi" constituie cu certitudine preambulul romanului „Elogiul muncii de partid". Laolaltă, naraţiunile constituie un fel de sinteză atent cumpănită a volumelor proprii, publicate anterior.

În „Dinozaurii de plastic", Cornelia Georgescu reia o temă dintr-un film celebru la vremea lui, „Planeta interzisă", acum cu desăvârşire uitat de tânăra generaţie. Întâlnim aici omeneasca uimire a lui Robinson Crusoe la vederea primei tălpi străine întipărite pe plaja unei insule unde se credea singur stăpân, atât doar că de această dată urmele sunt produse de nişte jucării ce cresc până la dimensiunile reale ale fiarelor din Jurasic. Povestirea reuşeşte mai degrabă să ne surprindă decât să ne îngrozească, fiind mai degrabă consemnarea unei experienţe exotice.

Într-un interviu publicat într-unul dintre ultimele numere ale „Jurnalului SF" (167/1996), Viorel Pîrligras îi explica lui Ovidiu Mustafa ce înseamnă „bedeficul": o combinaţie între BD (benzi desenate) şi ficţiune, un mariaj al literaturii cu artele vizuale. În antologia „Gama" întâlnim două exemple reuşite de îmbinare a unor modalităţi de expresie aparent atât de diferite: „Revoluţia" şi „Despre o figură cu trăsături întunecate", alături de o nuvelă sumbră, milenaristă: „Prin cenuşa albă a nopţii".

Ieşirea la „Alte ţărmuri" constituie o tentativă temerară de încercare a mării cu degetul. Societatea de consum multilateral subdezvoltată - ca să cităm o caracterizare victormartiniană - impune o serie de cerinţe, cărora antologia le răspunde cu succes, prin ţinuta grafică a copertei şi alcătuirea ofertei narative. Dar, dincolo de grija de a răspunde unor criterii comerciale esenţiale pentru reuşita intreprinderii, transpare ceva în plus, un sentiment, o forţă pe care o credeam dispărută: prietenia.

Trăim vremuri grele, când fiecare s-a retras în propriul castel şi încearcă să se descurce cum poate. Apariţia unei cărţi care şi-a propus să prezinte viziunea unui grup, să reconstituie un traseu ideatic şi să reflecte dezvoltarea creativă dintr-o zonă geografică pe o perioadă de trei decenii reprezintă un eveniment singular şi benefic, prin puterea exemplului, pentru fandomul românesc. „Gama" nu este un capriciu boem, ci continuarea unui demers literar care nu va intra în impas nici când se vor termina literele alfabetului grec.


Victor Martin şi Viorel Pîrligras (antologatori) - Gama - Alte ţărmuri: o antologie de science fiction şi fantastic craiovean
Editura Reduta, 2004

Cartea poate fi comandată printr-un e-mail trimis la adresa: viorelsf@hotmail.com





UN BASM GALACTIC

Mircea Opriţă


Oarecum instinctiv, SF-ul a fost simţit mereu ca un domeniu apropiat de basme, poate datorită deprinderii sale de a opera cu personaje stereotipe, în scenografii fanteziste, apte să primească desfăşurarea unor acţiuni marcate de fantasticul fabulatoriu şi senzaţional. La un moment dat au apărut, în acest sens, şi discursurile teoretice scrise. Primul despre care ştiu că făcea, la noi, prin 1970, această apropiere este Voicu Bugariu. În concepţia sa de atunci, anticipaţia – predispusă mai mult decât alte genuri de literatură la o formalizare tematică similară celei din basm – ar continua în linie directă o asemenea tradiţie milenară. În fine, la câte definiţii există pentru SF şi la câte rădăcini i-au fost găsite (din epopeile babiloniene şi până la revistele „pulp” din istoria culturală recentă a Americii), una în plus nici nu mai deranjează. Instrumentele de meticuloasă detaliere structurală ale lui V. I. Propp scoteau la lumină similitudini frapante ale funcţiilor personajelor din SF cu ale celor din basm şi, de asemenea, în ce priveşte situaţiile arhetipale existente la nivelul sferelor de acţiuni. Bugariu nu şi-a mai dezvoltat aceste observaţii într-o veritabilă teorie a genului, axată pe basm, fiind cucerit destul de repede de estetica manierismului, unde găsea, iarăşi, similitudini profitabile pentru înţelegerea paradigmatică a genului de care ne ocupăm.

Oglinda basmului a rămas însă mereu în orizontul SF-ului, iar unele producţii, la noi sau aiurea, se contemplă justificat în apele ei. Pe la 1920, I. C. Vissarion compunea cu voluptate basme SF, unde protagoniştii îşi rezolvau conflictele tradiţionale printr-o tehnologie fantezistă, anticipată. Mai târziu, prin anii ’60, Georgina Viorica Rogoz îi călca pe urme, purtând pe trasee interstelare personaje de basm popular. Tendinţa aceasta se vede şi mai bine la Hollywood, unde filmele unui George Lukas sunt basme tipice transcrise în cheie SF. Pe rampele cu decor sofisticat ale viitorului, Făt-Frumos devine Luke Vântură-Cer, fata de împărat – prinţesa galactică Leia Organa, făpturile ajutătoare îşi regăsesc chipul animalier în partenerul extraterestru Chewbacca, ori în obiectele animate de felul roboţeilor buclucaşi R2D2 şi Phii-oo. Cât despre Zmeu sau Spân, geniile rele ale poveştilor populare dintotdeauna, ele îşi recompun substanţa în fantomatica prezenţă fără chip a lui Dart Veder, cel temeinic blindat într-o rigidă mască de fier. Iar în felul acesta se respectă o altă funcţie desluşită de Propp în morfologia basmului, cea de antagonist. Prin simplitatea extremă a personajelor şi acţiunilor, Războiul stelelor se adresa copilăriei propriu-zise, care nu pretinde de la obiectele amuzamentului său adâncime spirituală ori complicaţie greu de priceput şi asimilat. Ea aşteaptă doar miracol spectaculos şi integrare într-un mecanism dramatic simplu, ce pedepseşte Răul, răsplătindu-i generos pe protagoniştii Binelui, invariabil învingători.

Radu Pavel Gheo scrie şi el un basm SF (Fairia – o lume îndepărtată, Editura Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2004), însă de cu totul altă factură. Nici în Fairia („feeria”, lumea funcţionând neîntrerupt în regimul surprizelor spectaculoase şi al minunilor) personajele n-au psihologii abisale, iar mişcările lor urmează, în mare, linia convenţională stabilită în seama fiecăruia de clişeele arhicunoscute ale basmului. Şabloanele acestea nu sunt, însă, ilustrate pur şi simplu din nou, prin material de împrumut, ci contribuie – într-o manipulare abilă – la înscenarea unei istorii aparte, cu gradul său de excentricitate faţă de tiparul folcloric. În limbajul unei critici postmoderne, am putea vorbi despre o „destructurare” deliberată a clişeelor din basm, urmată de refasonarea inteligentă a fragmentelor rămase din demolare, pentru ca în cele din urmă acestea să-şi ocupe locul cuvenit într-o altfel de construcţie. Iar zidirea aceasta nouă, unde cărămizile redistribuite rămân în mod calculat la vedere, este mult mai liberă de semnificaţiile atribuite celei vechi, nutrind chiar orgoliul literar de a-şi căuta un sens propriu.

Un soi de ironie blândă, care îşi învăluie personajele într-un sentiment de călduroasă înţelegere confraternă, este instrumentul preferat de autor în operaţiile de demitizare executate asupra materialului folcloric selectat. Voinicul din poveste se numeşte aici Brave Soul, „prinţul cu minte înceată” prin care aventura se lansează atât prin teritoriile tradiţionale ale poveştilor, cât şi dincolo de limitele lor, în plin şi surprinzător necunoscut. Balaurii locului păzesc comori alcătuite nu din nestemate sclipitoare, ci din pergamente cu înscrisuri fără sens pentru populaţia analfabetă din regatele basmului. Cu ştiinţa de carte se ocupă vrăjitorii şi solomonarii, priviţi de bunul simţ folcloric cu firească reticenţă, întrucât arta lor magică tulbură seninătatea neabătută cu care îşi împlineşte destinul „neamul ăsta de viteji”, remarcabil prin forţă mai curând decât prin isteţime. Cu tot renumele prost, câştigat pe traseele mai vechi ale genului, vrăjitoarea Vickyia e o fată deşteaptă şi nărăvaşă, în stare să exercite asupra aleşilor săi o atracţie irezistibilă, nicidecum fiinţa malefică la care s-ar fi aşteptat cititorul de fabulaţii străvechi. Funcţiile stabilite pentru basm se diluează astfel şi se răstoarnă: antagonistul se revelează ca prieten, încât conflictul iniţial rămâne fără obiect. Intrat şi el în scenă, centaurul Hippokalos are – în partea sa omenească – înfăţişarea unui bătrân ridat şi cu barbă căruntă, iar comportamentul său include mofturile şi morocăneala vârstei arătate. Din călătoria exemplară prin Fairia nu vor lipsi repere consacrate, precum codrul vrăjit, Marea de Aramă, Marea de Argint, izvorul cu apă vie şi munţii care se bat cap în cap la Capătul Lumii. Numai că grupul aventuroşilor îşi pierde complet strălucitoarea aură folclorică: „O gaşcă de rătăciţi, asta erau”. Peripeţiile lor părăsesc adesea şablonul eroic, desfăşurându-se sub semnul incertitudinii şi al derutei. Câştigând nuanţă în dauna exemplarităţii abstracte, prototipurile devin personaje şi îşi însuşesc dimensiunea umană.

Asemenea reinterpretări motivice dereglează linia simplă şi fermă a poveştilor populare. Dar o complicaţie veritabilă nu apare nici în personaje, şi nici în acţiune. Complicaţia priveşte naraţiunea însăşi. Fairia este un basm compus dintr-o multitudine de poveşti înlănţuite ce acompaniază gruparea eterogenă a lui Brave Soul pe tot traseul, iniţiatic în esenţă, pe care protagonistul îl are de parcurs. O înlănţuire de monologuri ascultate de asistenţă cu sufletul la gură, de parcă nu aventura lor proprie ar conta, ci micile giuvaere ale fabulosului introduse unul după altul pe firul ei. Se produce astfel un pregnant efect de „poveste în poveste”, o stratificare narativă menită să dinamizeze şi chiar să inflameze basmul. Ca şi la Michael Ende, din care autorul îşi alege un motto incitant şi revelator, multe din poveştile Fairiei îşi refuză sfârşitul, rămânând în mod deliberat neterminate; ceea ce iarăşi contrazice clişeul tradiţional al naraţiunii arhaice, dar ieşirea din schemă apropie ficţiunea de viaţă mai mult decât ar reuşi s-o facă schema însăşi.

Monologurile acestea fabulatorii creează treptat polifonia ansamblului, unde filonul folcloric îşi are rolul său marcant, dar reprezintă doar o parte din întreg. Basmul interferează continuu, discret, cu motive SF incontestabile. Extravaganta ceată expediţionară include şi un număr de astronauţi eşuaţi pe planeta feerică. Faptul permite scriiturii să angajeze, într-o succesiune contrapunctică, limbaje disjuncte: unul învechit, legat de repere mitice şi primitive, altul de rezonanţă tehnico-ştiinţifică, referindu-se la lucruri proiectate de imaginaţia noastră în viitor. La conjuncţia unor mentalităţi pronunţat divergente, autorul îşi lansează din nou, cu fineţe, ironia. Prototipurile anticipaţiei tratează prototipurile folclorului ca pe nişte extratereştri comuni, aşteptându-le „colaborarea”. Nopţile pădurii vrăjite se înfruntă prin acelaşi amestec de registre, arhaic şi futurist. Protecţie aduc şi pentagramele trasate pe pământ, cu cenuşă, dar şi „foliile termoizolante” cu care coborâtorii din spaţii improvizează un adăpost conform normelor proprii. Unii se încălzesc la focul vetrei, alţii cu heater-ele. Lumea basmelor pare mult prea complicată celui ce caută explicaţii raţionale în iraţional, încât pentru naratorul eşuat în ea lucrul cel mai important devine nevoia de „a-şi pune halucinaţiile în ordine”. Aici, la limita incertă dintre realitate şi vis (visul multiplu, capabil să schimbe cu uşurinţă natura şi dimensiunile scenelor) se desfăşoară trama romanului lui Radu Pavel Gheo. Situaţia propusă e cu adevărat subtilă: realitatea poate fi aici visul şi invers, iar neputinţa de a identifica în mod corect condiţia fiecărui termen din această ecuaţie cu două necunoscute permanente este generatoare de tulburare, de tensiuni intelectuale. Oricât de neverosimile, „viziunile” de pe Fairia au corespondent în secvenţele viitorului, care nu se pot lipsi nici ele de proiecţii false, de trucaje menite să creeze lumi artificiale, mai impresionante decât realitatea efectivă. Corespondenţa aceasta îi deschide naratorului o poartă spre universul de fantazare feerică al Fairiei, îngăduindu-i să se simtă relativ bine într-un basm galactic.

Pe traseul călătoriei simbolice apar peisaje pline de culoare şi de mirosuri tari, cu rostul de a umple ochiul de uimire şi sufletul de o bogăţie a naturalului nepervertit. Aglomerări de amănunte sugestive invadează tablourile hanurilor străvechi, ori ale pieţelor zgomotoase din burgurile pe unde Brave Soul îşi caută fecioara regală hărăzită. Naturalul şi supranaturalul coexistă fără vreun conflict major în asemenea secvenţe de mitologie umanizată, bântuite – ca într-o panoramă duminicală – de un carusel de imagini şi vârtejuri de sunete. Autorul vine mereu în întâmpinarea aşteptărilor copilăriei consumatoare de poveşti. El presimte candoarea şi creează/ recreează motive adecvate, în şi din perspectiva ei. Fiinţe spectaculoase, cu portrete în continuă transformare, alunecând sprinten între uman şi animalier. Întâlniri neaşteptate, cu diversele lor rezolvări migrate dincolo de sensul conflictual originar. Mici fabule cu tâlc sau fără. Lumea aceasta are gratuitatea şi sclipirile ademenitor-amăgitoare, menite să răspundă dorinţei noastre de fabulos şi de absolut. Unele situaţii trimit gândul spre utopiile secolului al XVIII-lea, unde scenele „australe” ale călătoriilor fantastice mai scoteau la vedere diverse societăţi de oameni înaripaţi, cu oraşele lor fanteziste:


„Şeful «celor-care-ştiu» ne-a dus spre o intrare îngustă, pe unde am pătruns în interiorul zidului gros care încă se înălţa. Înăuntru am dat peste o construcţie nebunească. Oricine şi-ar fi dat seama că într-o aşa cetate nu poate locui nici un om normal. Străduţele înguste de abia te strecurai, întortocheate şi mărginite de pereţi înalţi, mă făceau să mă simt strivit. Fiecare zid de piatră era ciuruit în partea de sus de zeci de scobituri – probabil locuinţele oamenilor-păsări. Mi-am dat seama că înaripaţii construiseră câteva şiruri de ziduri care pe noi ne înfiorau, dar de deasupra lucrurile se vedeau, desigur, altfel.”


Pentru ca epocile ficţiunii să se amestece definitiv, oraşul-cuib va îngloba, ca un boa constrictor care îşi sporeşte neîncetat inelele de piatră, o farfurie zburătoare:


„... aşa se întinsese piatra peste partea de jos a navei extraterestre: încastrase talpa ruladei metalice, înţepenind-o pe soclu pentru totdeauna. M-am gândit mai întâi că zburătorii turnaseră acolo ceva asemănător cimentului, dar nu! Era piatră veritabilă, îi crescuseră şi muşchi la poale. Iar în strânsoarea ei ruginea o navă extraterestră! Când am ajuns mai aproape, ne-am dat seama că nava vibra uşor, ca şi cum ar fi pornit motoarele.”


Plină de neverosimil şi de poezie este scena întoarcerii „acasă” de pe Fairia, cu vehiculul fantezist al unei vechi corăbii de lemn, care navighează de-acum pe trasee cosmice familiare astronauţilor din cortegiul lui Brave Soul.


„Asteroidul de care ţi-am povestit e ultima mea amintire, reală sau visată, înainte de a-mi fi dat seama că peisajul din jurul nostru devine tot mai cunoscut. Skylark – al doilea Skylark – se îndrepta spre casă. Încet-încet, parcă ne-a revenit vlaga. Am simţit cum ne dezmorţim, ca şi cum cineva ne-ar fi injectat apă vie în sânge. Ne-am ridicat şi, cuprinşi de o fervoare pe care nu mi-o pot explica, ne-am repezit la pânzele corabiei. Douglas Pei a trecut la timonă şi am început să navigăm ca pe apele unei mări de pe Fairia, o mare de smoală ce ne înconjura din toate părţile. Ne cuprindea o bucurie blândă, dar de nestăvilit, ce creştea încetul cu încetul: bucuria întoarcerii acasă. Eu nu-mi revenisem încă din surpriză, mai ales că în faţa noastră se profila Pământul, albastru şi luminos în razele micuţului nostru Soare, înconjurat de inelul argintiu format de staţiile orbitale.”


În Fairia, scrisul e subtil şi rafinat, ceea ce basmul, ca specie, de regulă nu pretinde. Radu Pavel Gheo povesteşte însă la modul cuceritor, e un veritabil „vrăjitor” al ingenuităţii pe care o mai păstrăm în suflete. Magia cărţii trece dincolo de obiectele şi fiinţele miraculoase ale basmului său galactic. Ea emană prioritar din arta cu care acesta din urmă ne este povestit. Cu performanţele sale stilistice, Fairia nu se adresează vârstei prepuberale, ci copilăriei „remanente”, aşadar celor al căror suflet se poate „face copil” (vorba lui Arghezi) la orice vârstă din viaţa lor.


Radu Pavel Gheo - Fairia – o lume îndepărtată
Editura Polirom, 2004





AVENTURI COSMICE ŞI DISCRIMINARE

Liviu Radu


n ciuda faptului că am o opinie bună despre talentul şi priceperea scriitoricească a domnului Cărăşel, traducerea prezentă a fost făcută cu oarecare neglijenţă. Un exemplu, din mai multe posibile (citez din memorie): stingerea s-a dat la 2000 de ore după declararea stării de urgenţă, în loc de restricţiile de circulaţie au început la ora 20 (în engleză, ora era scrisă 20:00).

Dar să-l lăsăm în pace pe domnul Cărăşel. David Brin este un autor deosebit de talentat şi de apreciat, care a câştigat numeroase premii (inclusiv pentru acest roman). Având în vedere că Războiul elitelor este al treilea volum dintr-o serie, editorul ne-a oferit o introducere scrisă de Cătălin Ionescu, introducere care se dovedeşte a fi foarte utilă şi deosebit de documentată, permiţând cititorului să înţeleagă acest roman chiar dacă n-a avut acces la cele anterioare.

Avem de-a face cu un roman de aventuri cosmice deosebit de palpitant, iar partea cea mai interesantă este legată de o societate extraterestră, alcătuită din fiinţe inteligente ce descind dintr-un soi de păsări.

Pe de altă parte, n-am fost foarte încântat de mentalitatea care se află în spatele acestui ciclu romanesc. Brin îşi imaginează că multitudinea civilizaţiilor cosmice nu s-au dezvoltat de la sine. Fiecare specie inteligentă a fost ridicată la conştienţă de o specie superioară, care îi este patron, deci care o supraveghează şi o îndrumă, având dreptul şi obligaţia de a interveni în treburile acesteia. Ca în multe alte cazuri, literatura Sf oglindeşte într-un mod făţiş mentalitatea americanului obişnuit, care vede în Statele Unite o forţă care trebuie să impună în întreaga lume un anumit mod de viaţă. O fi bine, o fi rău? Poate că o fi bine, dar când abia ai scăpat de unii care voiau să te facă fericit cu forţa, nu prea îţi mai arde să crezi în societăţi ideale...


David Brin - Războiul elitelor
Versiune în limba română de Aurel Cărăşel
Editura Pygmalion, 2004





DUMNEZEU NE PRIVEŞTE CU COADA OCHIULUI

Liviu Radu


Încă de pe copertă, editorul ne avertizează că avem de-a face cu „cel mai bun roman al autorului”. Sunt un mare fan al lui Koontz, am şi tradus două volume ale acestuia, aşa că pot să vă spun că-i vorba de o carte bună, dar care nu este cea mai bună din ce-a scris Koontz. Noi nu avem încă o lege eficientă a reclamei, iar acesta este încă un exemplu de felul în care înţeleg să-şi promoveze marfa comercianţii români, folosindu-se de aprecieri exagerate.

Acest roman al lui Koontz ar fi putut să fie cea mai bună carte a autorului. Are certe calităţi: o intrigă interesantă, caractere puternice, îmbină în mod atractiv elemente de horror cu cele de science fiction şi de thriller. Mai mult, reuşeşte să conducă acţiunea spre un happy end aşteptat şi dorit de cititor.

Koontz evadează de această dată din lumea obsesiilor sale obişnuite. Nu mai avem de-a face cu agenţii guvernamentale, dispuse să încalce legea pentru a apăra secrete tenebroase. Personajele sale pozitive sunt adeptele moralei creştine, pe care o promovează în ciuda vicisitudinilor sorţii. Mai mult, poliţistul care îl hăituieşte pe asasin a fost preot şi va redeveni preot. Titlul original al cărţii (El ne priveşte cu coada ochiului) sugerează că fiecare dintre noi are un destin, că Dumnezeu nu ne abandonează, chiar dacă nu-I înţelegem planurile. Personajele pozitive ale romanului sunt, evident, idealizate. Şi tocmai acest lucru place. Avem nevoie de idealuri, iar Koontz revine la izvoarele literaturii populare şi redescoperă eroii creionaţi în alb şi negru, care caracterizaseră acest gen de literatură. Le atribuie mici ciudăţenii, care îi personalizează, îi face credibili şi agreabili.

Însă tocmai ceea ce constituie calitatea cărţii, în privinţa eroilor pozitivi, se dovedeşte a fi punctul slab al romanului în privinţa personajului negativ. Poate că modul în care l-a imaginat Koontz nu-i greşit, poate că aşa ar trebui descrişi asasinii - ca nişte fiinţe jalnice, pline de tare şi de complexe. Din nefericire, Koontz a avut grijă să ne spună, în debutul romanului, că vom avea de-a face cu întruparea răului absolut. Şi ne oferă un individ jalnic, demn de dispreţ.

Cel puţin din punctul meu de vedere, autorul nu trebuia să ne sugereze de la început - în cea mai pură manieră a romanului popular - care va fi soarta eroilor săi. În acest fel, a stabilit un orizont de aşteptare, dar speranţele cititorilor nu-s îndeplinite în totalitate. Am rămas cu o oarecare doză de dezamăgire, iar acest lucru mi-a afectat opinia despre volumul lui Koontz.

În ciuda opiniilor critice exprimate aici, am citit cu deosebită plăcere romanul acesta, care mi-a reconfirmat părerea că Dean Koontz se pricepe foarte bine să-şi imagineze eroi pozitivi şi optimişti. Din nefericire, aceştia sunt extrem de rari în opera sa.


Dean Koontz - Nimic nu e întâmplător
Traducere de Irina Negrea
Editura Lider, Editura Star, 2004





UN PARADOX TEMPORAL NU PREA PARADOXAL

Liviu Radu


Am fost întotdeauna şocat de modul în care apreciază americanii lucrările de SF. Avem de-a face în acest caz cu un roman care a primit nu numai premiul acordat de cititori (Hugo), ci şi cel acordat de autorii şi criticii de specialitate (Nebula). Iar mie mi se pare că nu e vorba de o operă atât de impresionantă.

În principiu, avem de-a face cu un explorator al timpului (o femeie) care este trimis în trecut, în Anglia medievală, pentru a studia societatea premergătoare Marii Ciume. Numai că în Londra de unde pleacă acest explorator izbucneşte o molimă ciudată, iar savanţii care au expediat-o pe individă nu ştiu dacă aceasta a nimerit acolo unde trebuia să ajungă sau a picat în alt moment. Ca atare, cititorul este tentat să creadă că a exploratoarea a ajuns în anul ciumei şi că ea este cea care a adus în vremea aceea microbul catastrofal. Bineînţeles, după câteva sute de pagini se dovedeşte că-i adevărat ceea ce ai bănuit de la început. Mai mult, exploratoarea s-a molipsit în urma participării la săpături arheologice care au avut ca obiect un mormânt în care a fost depusă o victimă a ciumei. Deci ea a molipsit lumea din trecut cu un microb (virus sau ce-o fi fost) adus chiar din trecut. Un paradox temporal interesant, dar care putea fi tratat în douăzeci, treizeci de pagini.

În plus, autoarea are o opinie foarte proastă despre lumea trecutului şi despre modul de viaţă din societatea medievală. Sincer vorbind, nu m-a impresionat prea mult modul în carea descris această societate şi rămân la părerea că nu s-a ostenit s-o înţeleagă prea bine. Singura calitate a cărţii - dar pe care n-au gustat-o decât cititorii de limbă engleză - sunt exemplele de limbă arhaică, pe care excelenta traducere a lui Gabriel Stoian nu le-a putut reda decât parţial.

În ansamblu, am fost dezamăgit de romanul doamnei Willis. Dar asta e părerea mea şi nu trebuie neapărat să ţineţi seama de ea...


Connie Willis - Doomsday Book
Traducere de Gabriel Stoian
Editura Pygmalion, 2004





PRO-TON





ALEGORIE CU FLUTURI ŞI CRISTALIDE

Constantin Cozmiuc


În sala iluminată din plin de soarele de afară, stăteau în jurul unei mese rotunde, precum cavalerii regelui Arthur. O fată înconjurată de o mână de bărbaţi cu ochii aţintiţi asupra ei, dar doar în privirea unuia se putea citi un alt interes, în afară de înverşunare. Ea părea că nu pricepe ce se întâmplă în jurul ei şi se uita când la unul, când la altul, cu mutra unei ingenue angajată pe post de decor într-o emisiune distractivă.

- O să-l pierdem ! se tângui ea.

- Mai lasă zvonurile alarmiste, încearcă să comunici cu el, se răsti unul dintre bărbaţi la ea.

Fata îl privi, nedumerită, asta făcea de zile în şir. Avea ochi mari frumoşi, după cum îi declarau rând pe rând colegii ei. Ore în şir transmitea semnale, fără răspuns. Iubitul ei, rămânea tot acolo. Se lupta cu balaurii îndârjit şi nu mai voia să asculte de nimeni şi de nimic. Poate avea dreptate, dar timpul expira.

- O să-l pierdem, cum vrei să comunic cu el, nu vezi că nu mai ascultă de nimeni şi de nimic. A pierdut legătura cu noi... O să rămână acolo, cu balaurii lui ! insistă ea, gata să plângă.

Cel de lângă ea o privi dur, dar cu o undă de nesiguranţă în ochi, trădată de clipitul des al pleoapelor.

- Găsim noi o soluţie... Ştii e ca la examene, străfulgerarea îţi vine în ultimul moment, făcu el grav, dar cu un tremur în voce. Nu ştia dacă să insiste, ori să-l lase dracului pe navigator şi să aştepte să o consoleze pe cea de lângă el

Ea îl privi trist şi se încrâncenă, ştia ce vrea. Îi răspunse tăios:

- Da, în mă-sa de treabă, aşa o străfulgerare ai avut şi când ne-ai convins să-l trimitem acolo !


* * *


Albii treceau impasibil pe lângă el, fără să-i acorde atenţie. Era o vreme, îşi amintea de asta, când îl amuşinau, gata să-l înghită, dar l-au lăsat în pace. Nu era periculos pentru ei. Venise aici să-i ajute şi poate şi-au dat seama de asta. Roşii erau mulţi, enorm de mulţi, deşi numărul lor se împuţinase. Mureau de foame, pe capete: Imigranţii cenuşii le luau mâncarea. Pe ei trebuia să-i omoare. Şi-i omora pe capete, cum dădea de urma lor.

Încercase să le ceară ajutorul albilor, dar ei treceau pe lângă el, de parcă ar fi fost invizibil. Ciudat, era undeva în memoria sa o idee care nu-i dădea pace: albii se băteau cu roşii, e o chestie care se cheamă istorie parcă, nu prea ştia bine ce înseamnă cuvântul ăsta.

Dar, gata cu filozofia ! Cenuşii sunt în faţă. Pe ei, până nu se înmulţesc !


* * *


- Am găsit ! strigă asistentul la fată. Te duci după el !

O tăcere apăsătoare se lăsă în jur. Se priviră miraţi; e nebun, riscul este enorm, poate păţi exact ca el.

- Mă duc, sigur că mă duc... Dar n-o să mă recunoască, o să mă omoare ! făcu fata, încercând să calculeze în minte toate consecinţele acţiunii ei. Colegul gelos îi întrerupse gândurile:

- O să te omoare, pe dracu ! Îl fraierim noi, cumva... Şi dacă te omoară, ce mare pagubă ? "Sufletul" tău se întoarce aici. El, dacă rămâne acolo, acolo rămâne...

Profesorul intrase cu câteva secunde înainte. Surâse, pentru a-şi ascunde tensiunea şi-i spuse asistentului care amuţise văzându-l intrând:

- Câtă profunzime ! Parcă eşti baba aia senilă care filozofa la o înmormântare: maică, omul când moare, nu mai trăieşte...

Îl priviră, surprinşi de apariţia sa. Profesorul continuă:

- Am aflat ce ţâcneală aţi făcut. Nu v-aţi gândit că va rămâne prizonier acolo, în universul lui ? Dar, poate cum ziceţi voi, îl scoatem de acolo. Hai, la treabă !

- Dar nu iasă nimic de aici. Nu mă mai cunoaşte, o să mă omoare, insistă fata.

Profesorul o privi, cu o undă de ironie în ochi. Se gândi câteva clipe, apoi bătu cu pumnul în masă şi exclamă:

- Dacă nu te-ai sufocat când te-ai tăvălit cu el, scapi şi acuma. Am găsit soluţia; îi dai cu feromoni. O să-i miroase, te va recunoaşte, sau măcar se va îndrăgosti din nou de tine.

Tăcu căteva clipe, apoi continuă, zâmbind dulce, ca un bunic:

- O să te reguleze, fato. Vezi, poate te preferă aşa... mai adăugă el râzând.

Puţin cam invidios.


* * *


Visa o lege anti-imigraţie. Ceva de genul care să-i permită să-i împuşte la vedere, înainte de a intra pe teritoriul lui, fără teamă de ripostă. Albii n-ar fi zis nimic, ei se băteau cu duşmanii lor, erau şi ai lui, e adevărat, dar ţelul său erau imigranţii cenuşii. Vin, băgai-aş în mama lor, vin aşa, mai întâi unul, apoi altul, apoi puhoi. Îşi fac şatra te miri unde şi se apucă de puiat, de-i lasă pe ai casei fără mâncare. Când s-au înmulţit destul, trimit câţiva emisari timizi la cerşit prin Univers şi ăştia o iau de la început. Şi, tot aşa, până când entropia prăbuşeşte Universul. Albii n-au putere aici. Roşii, nici atât, ei sunt primii care mor de foame. Aici, acum, el este Dumnezeu.

Îşi amintea cu plăcere de câte sălaşuri a distrus până acum. Vânătoarea de cenuşii era atât de palpitantă, încât îi omora nu atât pentru pericolul ce îl reprezentau, ajunsese o plăcere. Un adevărat extaz să vezi cenuşiii care abia începeau să crească topindu-se sub tirul laserelor sale. Să-i împroaşte cu rachete chimice şi să se delecteze prividu-i cum mor încet, cum se scofâlcesc, cum se desumflă ca o beşică înţepată şi apoi dispar în neant.

Mama lor de imigranţi, asta-i plăcerea adevărată !

De fapt, se gândi el, nu sunt chiar imigranţi, sunt de-ai lui, dar convertiţi la politica lor idioată de a invada totul în jur, de a acapara cât mai mult din ceea ce ei, prietenii lui, au clădit.


* * *


Profesorul îi aştepta tacticos, privindu-i muncind febril. Când totul părea terminat, îi invită să se aşeze, cu un gest de senior ce îşi invită vasalii.

- Hai, nu mai tremura, îi spuse fetei. O să te reguleze altfel, asta-i tot. Apoi, ca şi în lumea noastră, va veni ca un căţel după tine.

Ceilalţi râseră, dar profesorul se încruntă şi tăcură, ca miniştrii sub privirea aspră a unui dictator, apoi continuă:

- Nu transmiteţi feromonii pe calea de comunicaţie normală, las-o pe ea să-l atace chimic. Are senzori pentru asta...

- Putem începe transferul, spuse timid asistentul care o sorbea din ochi.

- Bine, hai fato, curaj găină, că nu te tai, o îndemnă profesorul.

Fata se ridică şi se îndreptă spre sala de lansare. Îi privi larg, ca un adio vizual, apoi deschise uşa şi intră în camera cealaltă. Profesorul privi visător spre cele două paturi, unul liber, şi-i îndemnă:

- Hai, hai, mişcaţi-vă odată ! O fi diferenţă între ciclurile temporale, dar nu profitaţi de asta.

El rămase pe loc. Ceilalţi o urmară pe fată şi începuseră să o ajute în procedurile de lansare.

- Mamă, ce futai dement o să iasă de aici, şopti profesorul în barbă.

Apoi se ruşină la ideea că era invidios.


* * *


Era într-un moment de respiro. Părea să fi distrus ultima adunătură de cenuşii, înainte de a-şi trimite premergătorii să colonizeze cine ştie ce colţ ascuns al universului său. Era universul său, stăpân peste tot ceea ce mişcă şi nu mişcă, chiar dacă nici albii şi nici roşii nu-l băgau în seamă.

Albii purtau şi ei bătăliile lor mărunte, cu tot felul de inamici, cu care el însă nu avea nimic. Erau nişte amărâţi care intrau, se înmulţeau şi când credeau că le e mai bine, hac, vine garda albă şi-i hăcuie, le suge şi ultimul mădular, apoi pleacă mai departe, râgâind de plăcere. Roşii treceau impasibili, fără să le acorde vreo atenţie, nici albilor, nici lui.

Ceva îi atrase atenţia. Unul din pereţii Universului se străpunse şi din el apăru ceva ciudat, un fel de vârf de lance imens, care deschidea un tunel cu pereţi netezi şi lucitori, sub lumina ochilor lui. Se simţi împins în apate, dar se strădui să lupte contra vântului, de altfel molcom. Înotă uşor, încercând să se menţină lângâ vârful a cărui înaintare încetă, după ce-i ocupă aproape jumătate din magistrala pe care o patrula în acel moment.

Rămase locului, în expectativă, cu un singur gând în cap: este o armă secretă a cenuşiilor. Pereţii tunelului deschis erau, într-adevăr cenuşii, dar altfel...

La capătul tunelului, sau cel puţin până unde putea vedea, apăru ceva. Doi ochi luminoşi înaintau spre el. Încet, pluteau, deveneau din ce în ce mai mari şi în lumina lor combinată cu strălucirea ochilor săi distinse un trup plin de curbe, onduindu-şi cilii cu graţie.

Întoarse capul şi-i privi pe ai săi. Erau la fel. Un alt Stăpân în universul său ? Nu se poate, de o viaţă era aici şi era singur, înafară de tovarăşii săi, care nu-l băgau în seamă. Asta trebuie să fie. Şi cenuşiii procedau la fel; la început nu dădeai doi bani pe ei, apoi se adaptau într-un loc şi se înmulţeu, luând mâncarea celor din partea locului, se înmulţeau ca idioţii până nu mai avea nimeni loc de ei, erau chiar obraznici, săreau la roşii şi le luau încărcătura, îi păcăleau pe albi, care erau incapabili să facă diferenţa dintre ei şi un localnic, unul care are dreptul să primească pachete de la roşii.

Asta trebuie să fie... Pocitaniile au văzut că el este Exterminatorul şi au recurs la arma secretă; l-au imitat pe el. Îşi pregăti tot arsenalul din dotare, gata să spulbere intrusul, dar ceva îl făcu să ezite...


* * *


- Localizat !

- Contact vizual efectuat !

- Gata pentru lansarea feromonilor !

- Feromoni lansaţi !

- Atenţie, este gata de atac !

- Şi ce aia mea să facem !?

Tăcerea apăsătoare care se lăsă era parcă un lichid vâscos ce le înghiţea mişcările. Profesorul urmărea încordat monitoarele. Nimeni nu observase ultima replică, de fapt, într-un fel sau altul, gândiseră la fel.

- Nimeni nu mişcă nimic, aproape strigă profesorul.

Trecură clipe încordate. Cu vocea tremurândă, profesorul exclamă, cu un oftat de uşurare:

- Linişte, o să i-o înfigă...o să i-o înfigă şi o să-l tragă acasă. Apoi, îl metamorfozăm noi !


* * *


O senzaţie ciudată îl cuprinse. Ceva foarte cunoscut, dar şi foarte departe. Scrută arătarea din faţa lui şi brusc simţi că nu are în faţă un duşman. Nu, nu putea fi din tagma cenuşiilor... Nici senzaţia pe care i-o lăsau albii şi roşii când treceau pre lângă el nu era. Era ceva mai mult, mult mai mult. Îl atrăgea şi, mai mult, îi şi plăcea asta.

Precaut, îşi mişcă cilii şi se apropie. Creatura stătea nemişcată. Senzaţia nedefinită deveni din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai plăcută, ca atunci când reuşea să ucidă două-trei colonii într-o singură repriză. Dar nu era nici ură, nici frică, doar sentimentul acela de împlinire, mult amplificat şi din ce în ce mai puternic.

În jur, totul parcă îngheţase. Se apropie mai mult şi în creatura atăt de asemănătoare lui se deschise un orificiu. Se opri mirat. Dacă seamănă cu el, atunci şi el trebuie să aibe aşa ceva. Îşi roti ochii în jos, dar nu văzu decât o tijă ce se ridica încet, îndreptându-se spre orificiu. Fără voia lui, se simţi absorbit într-acolo. Plăcerea devenea insuportabilă, nu mai trăise nicicând aşa ceva, dar parcă nu era cu totul necunoscut.

Fără să se gândească la nimic, se lăsă absorbit. Tija crescută atât de miraculos, pătrunse cu totul. Se trezi lipit de creatură şi purtat de-a lungul tubului.

La capătul său, se zărea o lumină.


* * *


- Andocare reuşită. Sunt pe drum, şopti unul din asistenţi.

- Tâmpiţilor, de ce nu i-aţi montat mai mulţi senzori pe tubul de andocare. La aşa ceva nu v-aţi gândit, nu ? spuse profesorul, lingându-şi buzele.

Îl priviră, fără să ştie dacă glumeşte sau nu. Tot profesorul fu cel care sparse tăcerea:

- Când ajunge, faceţi transferul de imagine şi deschideţi-i ochii ! Poate se va şoca văzând-o pe cea reală.

Gelosul tare ar fi dorit asta.


* * *


Unit cu creatura asemănătoare lui, parcurse tubul, fără să-şi dea seama. O lumină puternică îl învălui şi îl sili să-şi micşoreze pupilele. Privi în jur, dar totul era de un alb lăptos, fără nimic în jur, doar el, unit cu creatura. Apoi, după clipe ce-i părură eterne, simţi că se desprinde de el şi începe să plutească undeva, nu-şi dădea seama unde. Albul strălucitor prinse nuanţe de cenuşiu. Forme imense se micşorau, ori el se mărea. Uneori, în străfulgerări de clipe i se păreau cunoscute, apoi totul se ştergea.

Se ştergea din ce în ce mai rar.

Din ce în ce mai des cunoştea ceea ce are în faţă.

O formă cunoscută, îi amintea de creatura care îl atrăsese aici.

Avea ochi, dar nu luminau.

Şi mai avea o mulţime de alte lucruri, care îi stârneu în memorie senzaţii din ce în ce mai puternice, ca acelea simţite atunci când l-a atras creatura.

Greoi, formele se metamorfozau într-un întreg. Un întreg ce îi stârnea amintiri. Amintiri ce nu aveau nimic în comun cu universul lui, cu luptele cu cenuşiii şi indiferenţa albilor şi roşilor. Forma era ea, acum o recunoştea, stătea în faţa lui şi îi zâmbea şi ştia că este un zâmbet de bun venit.

- Bine ai venit acasă, iubitule, îi spuse ea.


* * *


Extras de presă: "Dintr-un ziar de scandal", nr..., din... ce contează ?

O echipă de tembeli de la institutul CIC a experimentat un procedeu cel puţin ciudat de tratament al cancerului. Progresele uluitoare apărute în ultima vreme în domeniul nanotehnologiei a permis crearea unui robot sub dimensiunile unei celule dotat cu armament de ultima oră, cu care echipa amintită a atacat celulele canceroase din corpul bolnav. Un cercetător inconştient şi-a injectat dispozitivul şi l-a condus prin interiorul propriului corp prin teleprezenţă, utilizând ultimele procedee ale realităţii virtuale, pe care câţiva specialişti de la institut le-a furat de la "Microsoft".

Partea proastă a lucrurilor este că individul a rămas captiv în propria plasă şi s-a confundat cu nano-nava. A fost salvat în ultima clipă de schizofrenie ireversibilă de o colegă, care s-a folosit de acelaşi procedeu, pentru a-l îndruma spre drumul de întoarcere, prin mijloace rămase secrete.

Echipa refuză orice contact cu presa. Poliţia îi anchetează, suspectându-i de relaţii (sau apartenenţă) cu mişcarea de eliberare spirituală.





LUPUL

Dan Marius


1.

Imaginea se schimba cu repeziciune pe măsură ce punctul roşu se deplasa cu repeziciune prin reprezentarea tridimensională a reliefului accidentat. Transmisia în timp real a mişcării unui obiect de la suprafaţa planetei prin intermediul sateliţilor de pe orbită, prima de acel gen, se dovedea a fi un real succes. Tehnicienii din staţia de urmărire de la sol se bucurară.

- Ce estimezi că este? întrebă cineva.

La nivelul solului totul era cufundat în întuneric, era imposibil să îşi dea seama cineva după amprenta termică furnizată de senzori ce fel de fiinţă urmăreau.

- Cu siguranţă este un animal. Probabil unul de pradă. Nu există altceva ce s-ar putea mişca atât de repede prin pădure, nici chiar roboţii noştri de cercetare.

- Vreau să trecem la următorul nivel de test: să îl capturăm.

- Am înţeles şefu’, spuse inginerul şi se apucă să transmită câteva ordine echipelor din zona de urmărire.

La puţin timp după aceea două puncte galbene, elicopterele, îşi făcură apariţia pe hartă încadrând animalul:

- Şefu’, e un lup.

- Singur?! Nu se poate, lupii vânează în haită.

- Ăsta e singur, şi se mişcă repede pentru un animal.

- Ştim asta. Misiunea voastră este să îl capturaţi.

Operaţiunea în sine a fost uşoară: aparatele de zbor au ghidat animalul spre un loc mai larg folosindu-se de ultrasunete, acea frecvenţă la care era vulnerabil, moment în care unul dintre cele două elicoptere a aruncat o plasă sonică iar animalul începu să se învârtă în cerc înnebunit de sunete. Strecurându-se printre coroanele copacilor, grupul de militari de elită a coborât din cel de-al doilea elicopter agăţaţi de frânghii, au găsit lupul zvârcolindu-se. A fost momentul în care cele două libelule de metal s-au îndepărtat pentru a le da libertate de mişcare.

- Domnule maior, am capturat un lup de toată frumuseţea, raportă unul dintre militari atunci când animalul a fost băgat în cuşcă, tranchilizat. Trimiteţi vehiculul de transport automat. E cel mai mare lup pe care l-am văzut vreodată, remarcă el după ce închise dispozitivul de comunicare cu baza.

- De parcă ai mai văzut vreodată un lup, comentă un coleg de-al lui, ironic.

- Am văzut lupi, dar numai la emisiunile documentare de pe reţea. Niciodată pe viu.

- Nici nu aveai cum, lupii sunt o specie pe cale de dispariţie.

- Totuşi parcă erau mult mai mici. Şi parcă vânează în haite…

- Cu siguranţă că încă vânează în haite: “prietenii” lui sunt pe cale să ajungă aici, raportă unul dintre militari, cel răspunzător de radarul termic aparţinând echipei. E timpul să ne retragem.

- Corect: nu putem deschide focul asupra lupilor, sunt protejaţi de lege şi nici măcar noi nu-i putem atinge.

- Unde-i aparatul de transport? întrebă cineva uitându-se printre copaci în direcţia din care ar trebui să se apropie.

- Care-i timpul estimat al sosirii?

- Al lupilor este 6 minute, al transportatorului cam tot aşa.

Comandantul grupei se uită spre doi dintre subordonaţii săi:

- Baraj de foc, le spuse.

Cei doi s-au despărţit de grup şi, după numai câteva secunde, tufişurile din jurul lor ardeau cu flăcări suficient de mari pentru a fi reperate în spectrul vizibil al luminii de către satelitul de pe orbită.

- Ce naiba faceţi acolo?! se miră cineva de la bază. Incendiaţi pădurea?!

- Ne protejăm de lupi, sosi răspunsul. Când ajunge transportorul ăla blestemat?

- Încă puţin, aproape 4 minute.

- La ce aveţi nevoie de lup?

- E doar un test de performanţă al echipamentelor.

- E ilegal capturarea sau uciderea unui asemenea animal, sper că ştiţi asta.

- Ştim. O să-l eliberăm peste câteva zile, după ce testele vor fi complete.

- Am înţeles.


2.

- Asta a fost tot, sfârşitul transmisiei de la sol, spuse bărbatul şi stinse monitorul cu ajutorul unei telecomenzi. La puţin timp după aceea semnalele au dispărut fără urmă, iar elicopterele au găsit în zonă doar urmele paşilor unui număr destul de mare de fiinţe într-o zonă restrînsă şi cunoscută deja, sau cel puţin aşa păreau să indice fotografiile luate din aer.

Imaginile tridimensionale ale operatorului dispărură lăsând loc reprezentării din fundal a zonei receptată de sateliţi. Mulţimea de puncte roşii ale fiinţelor vii dispărură atunci când focul se înteţi brusc la o pală de vânt mai puternică, iar elicopterele din apropiere nu reuşiră să descopere nimic altceva decât transportorul computerizat trimis să ridice lupul.

Cei câţiva bărbaţi adunaţi în jurul mesei îl urmăreau cu atenţie pe tehnicianul ce le explica detaliile ultimei misiuni, fusese sub conducerea lui şi le cunoştea cel mai bine. Doar unul dintre cei de la masă conducea însă discuţiile, trimisul Cartierului General pentru ancheta ce se derula în legătură cu dezastrul misiunii în cauză:

- Ce s-a întâmplat cu animalul?

- Transportorul automat l-a preluat în conformitate cu parametrii programului său, totul a fost normal din acest punct de vedere. Acum e pe spaţia spaţială a armatei. Închis. Ne gândeam să îl eliberăm în următoarele ore, dar acum că echipa a dispărut nu ştim dacă este o idee atât de bună. S-ar putea să fie cheia dispariţiei lor.

- Şi totuşi, de ce aţi capturat tocmai un lup?

- Exerciţiul era unul dintr-o serie întreagă de teste a echipamentelor care urmează să ne permită capturarea unui individ folosind urmărirea în timp real prin intermediul sateliţilor şi transportul lui într-o zonă izolată în care să nu mai fie nici un pericol pentru cei din jur unde să îl putem interoga în linişte. De exemplu staţia spaţială. Lupul s-a nimerit să fie în unul din arealele pe care le monitorizam pentru a elimina intervenţiile braconierilor.

- Trebuie deci să înţeleg că l-aţi ales la întâmplare…

- Corect, însă putea să fie orice altceva, animal sau chiar persoană. Oricum nu ne puteam da seama de natura sa doar după amprenta termică.

- Vreau să îl aduceţi aici, la sol.

- Cum?!

- Ai auzit. Vreau să fie adus la sol cât mai repede.

- Dar este împotriva tuturor regulamentelor!!

- Este totuşi un ordin direct, soldat, iar nesupunerea lui înseamnă închisoare. Chiar trebuie să treci prin acuzaţiile şi procesul la Curtea Marţială pentru aşa ceva?

Specialistul avea gradul de maior, de aceea nu a înghiţit apelativul de soldat prea bine. Însă nu putea face absolut nimic împotriva unui colonel, nimic altceva decât să se supună ordinului. Aşa că se conectă la computer şi începu să prelucreze informaţiile primite de la IA-ul staţiei spaţială.

- Domnule, spuse el, sunt probleme pe staţie.

- Deja?! Ce probleme?

- Se pare că cineva a intrat neautorizat în incinta staţiei spaţiale şi a accesat unul dintre terminalele din interior.

- Ce fel de terminal?

- Un terminal informatic. Dar este imposibil! Nu s-a înregistrat nici o cursă de persoane spre staţia spaţială în ultimele zile! Şi este imposibil să se fi dus până acolo cu o cursă ilegală, ar fi fost distruşi cu mult înainte de a depăşi limitele exterioare ale atmosferei terestre.

- Dacă nu mă înşel singurele curse care au urcat spre staţia noastră spaţială sunt cele utilitare, spuse colonelul. Toate controlate de IA-ul local de acolo, de pe orbită.

Maiorul consideră remarca superiorului său ierarhic drept o invitaţie de a verifica informaţia:

- Aveţi dreptate, domnule, spuse el, toate cursele înregistrate spre staţia spaţială sunt destinate doar întreţinerii şi aprovizionării. Şi cea a transportului animalului.

- Asta înseamnă că sabotorul s-a strecurat pe transportor odată cu lupul. Probabil tot el este vinovat de dispariţia oamenilor noştri de la sol.

- Deci acum din intrus a devenit sabotor, mormăi subordonatul. Oare ce va urma?

Însă imediat după aceea şi-a regretat amarnic spusele, de parcă ele ar fi fost vinovate de ceea ce s-a întâmplat în continuare: rapoarte de avarie se revărsară asupra terminalului să venind de sus, de la IA-ul de pe orbită. Se părea că problemele s-au propagat în mai multe puncte deodată pentru ca totul să se transforme într-o sferă incandescentă de foc care se prelungi spre planetă atunci când staţia spaţială ieşi de pe orbită şi arse în atmosferă, în următoarea jumătate de oră. Doar câteva capsule de salvare pline cu personalul uman de pe staţie reuşiră să se depărteze de monstrul de metal înainte de a fi prea târziu, au fost urmărite până la sol de către militari iar conţinutul lor recuperat după aceea.


3.

- Ascultă, şefu’, chiar trebuia să distrugi o întreagă staţie spaţială?!

Grupul de soldaţi înconjuraseră naveta aterizată în mijlocul pădurii cu mai mult de un sfert de oră înainte, dar înaintaseră cu greutate până la aceasta din cauza tufişurilor şi a crengilor rupte la aterizare. Înăuntru era o singură persoană, un bărbat gol pe care unul dintre noii sosiţi tocmai îl apelase într-un mod foarte straniu pentru un militar.

- Au observat transformarea mea înapoi în om, murmură acesta. Ştiţi prea bine că identitatea noastră este un secret care se merită păstrat cu orice preţ. Vârcolacii au existat vreme de milenii menţinând acest secret cu sânge, sângele tuturor celor care au reuşit să afle câte ceva despre noi. Cum de-aţi ştiut unde să mă găsiţi?

- Am furat hainele soldaţilor care te-au capturat ieri noapte după aia Scam s-a dat drept colonel în Armata Planetară. I-am aburit rău de tot.

Râsetele oamenilor se auziră cu putere în tot luminişul chiar şi după ce s-au transformat înapoi în lupi. Reunită din nou, haita îşi continuă ceea ce fusese întreruptă atât de brutal cu numai câteva ore în urmă: incursiunea-vânătoare pe care o făceau de-a lungul şi de-a latul continentului la fiecare 4 săptămâni, în cele trei nopţi cu lună plină.

- Măcar am reuşit să distrugem un instrument periculos ce putea atenta la libertatea noastră, murmură masculul alfa. Felicitări, băieţi, adăugă el deşi haita nu era compusă numai din masculi… dar în veselia generală nimeni nu se simţi ofensat.

25-29 august 2004


Alte articole si proze ale autorului la adresa:
http://www.dan-marius.ro/





POIANA ÎNGERILOR

Sergiu Someşan


Din Bucureşti au plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă, amestecându-se cu valul de turişti de duminică ce năzuiau să evadeze măcar pentru o zi din canicula capitalei. Aproape tot timpul drumului Tom a stat pe bancheta din spate, mare, masiv, bolovănos şi, cu o figură crispată, urmărind încruntat fiecare poliţist de ţară pe lângă care treceau. Oricât a încercat să îl convingă să pună sacoşa cu prada în portbagaj, a fost în zadar. Uneori se comporta mai rău ca un copil, aşa că în cele din urmă a trebuit să cedeze, dar l-a aşezat în spate. Ca un făcut, pe toată Valea Prahovei, până dincolo de Braşov, în fiecare comună cât de cât răsărită, poliţistul era la datorie, patrulând mândru pe mijlocul şoselei. Nu păreau să caute ceva anume, mergeau doar cu paşi ţanţoşi pe mijlocul şoselei să vadă şi, mai ales, să fie văzuţi.

— Uite şi la ăsta! izbucni el într-o comună, în apropierea Sibiului. E duminică dimineaţa, şi el, în loc să se ducă la biserică, să îi mai ierte Dumnezeu din păcate, stă şi se plimbă pe mijlocul şoselei...

— În locul tău nu aş vorbi aşa mult de iertarea păcatelor, îi răspunse Tudor, conducând degajat maşina.

Nici măcar faptul că Tom strângea cu îngrijorare sacoşa în care aveau prada, cele peste zece kilograme de aur şi câteva mii de euro, nu îl făcea să îşi piardă calmul. Ştia de la început cu cine are de-a face. Avea două posibilităţi: să scape de el înainte de a trece graniţa, sau, ţinând seama de mâinile lui de nepreţuit când venea vorba de vreun seif, să încerce să îl treacă cu orice risc. Sub bancheta pe care stătea Tom încrâncenat erau ascunse din timp câteva cartuşe cu ţigări. Suficient cât să motiveze neliniştea lui Tom în faţa vameşilor, dar insuficient cât să fie opriţi. Aveau să le fie reţinute ţigările, amendaţi şi lăsaţi să treacă cu aurul şi valuta bine dosite în ascunzătoarea pregătită din timp. Când drumul era liber şi atenţia nu îi era solicitată, Tudor îşi lăsa imaginaţia să alerge cu câteva ore înainte, spre momentul în care vameşii vor găsi ţigările. Zâmbi uşor, apoi alungă imaginea unui Tom încercând cu disperare să se disculpe, concentrându-se asupra drumului. Cu o figură detaşată şi plină de şarm, conducea calm şi, acolo unde, prin satele răzleţite între marile oraşe, întâlneau poliţistul de ţară care nu avea somn şi era proţăpit în mijlocul şoselei, pus pe fapte mari, îl saluta cu deferenţă ca pe o veche cunoştinţă. Poate maşina, poate figura lui relaxată a făcut să nu fie opriţi deloc de-a lungul a peste trei sute de kilometri, până dincolo Sibiu, într-una dintre comunele întinse parcă la nesfârşit de-a lungul şoselei principale. Acolo, un agent de circulaţie cu o mutră posacă le făcu semn să tragă pe dreapta:

— Bagă viteză şi treci de el! şopti înspăimântat Tom.

Tudor se întoarse calm spre el:

— Linişteşte-te şi stai blând. Doar atât ai de făcut! Bine?

Tonul celuilalt avu efect, pentru că Tom se relaxă vizibil în timp ce maşina oprea în dreptul poliţistului.

Ajuns în dreptul portierei, poliţistul salută şi spuse cu o figură încurcată:

— Mă scuzaţi, spuse el poticnit, impresionat poate şi de aspectul maşinii, şi de ochii cenuşii, reci, ai lui Tudor. Aş vrea să vă rog ceva!

Tudor zâmbi exact cât trebuia:

— Spuneţi, vă rog! Dacă se poate, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.

Poliţistul arătă în spate, unde se vedea un băiat îmbrăcat în trening, sprijinind amărât o bicicletă.

— Cumnatul meu voia să facă o excursie cu bicicleta prin jur. Numai că i s-a rupt o pedală şi mă gândeam că poate îl duceţi până acasă. Stă în Sebeş. Vreo patruzeci de kilometri de aici...

Tudor privi scurt în spate spre Tom, care părea ceva mai liniştit, şi-i spuse poliţistului:

— Nici o problemă... Sigur că da, mai ales că ne este în drum.

Coborî şi deschise portbagajul încăpător, în timp ce poliţistul se scuza în continuare:

— Nu v-aş fi deranjat, dar nu trecea nici o maşină break în ultimul timp ...

Se întoarse spre băiatul care stătea încă sprijinit de bicicletă:

— Hai, vino, că te-am rezolvat. Şi vezi cum aşezi bicicleta, să nu zgârii maşina oamenilor, că te mănânc...

Cumnatul se dovedi a fi un puşti de vreo 18-19 ani, şi, după ce aşeză cu grijă bicicleta, Tudor manevră în aşa fel, încât să se aşeze lângă el, în faţă. Chiar dacă era doar un puşti, nu voia să-l vadă pe Tom cum tresărea de câte ori i se năzărea câte ceva.

După ce îi salută încă o dată, poliţistul trecu lângă portiera deschisă, unde cumnatul său privea ruşinat în podeaua maşinii:

— Vezi? Nu v-a convenit la nici unul când soră-ta s-a măritat cu un poliţist! Dar acum ţi-a prins bine.

Îi dădu una prieteneşte după ceafă şi strigă după maşina care deja pornise:

— De acum să faci excursiile pe jos... sau să aştepţi până ai bani să îţi iei maşină...

Mai strigă ceva, dar cuvintele i se pierdură în vânt, pentru că Tudor, după ce privi discret la ceas, acceleră până aproape de viteza legală. Voia să recupereze puţinele minute pierdute şi, mai ales, să ajungă la graniţă înainte de ora şase, când se schimbau turele în vamă. Din experienţă ştia că spre sfârşitul turei vameşii erau mai obosiţi şi mai neatenţi. Şi nu-i era atât de sacoşă, cât de Tom, pe figura căruia orice om cât de cât experimentat citea vinovăţia. Cu puţin noroc, aveau să treacă. Oftă adânc amintindu-şi de ghinionul de azi-noapte. Un plan atât de perfect pus la punct era să fie dat peste cap de câteva amănunte. I se mai întâmplase şi altădată să nu iasă ca la carte, dar de data asta chiar că fusese urmărit de ghinion. După informaţiile pe care le plătise gras, casa de schimb trebuia să fie închisă de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Din nefericire, s-au dovedit a fi adevărate şi zvonurile că patronul casei de schimb ar face trafic cu aur. Pe la ora două noaptea, când la sediul firmei nu ar fi trebuit să fie nimeni, i-au găsit pe patron, pe unul dintre bodyguarzi şi o casieră, cu vreo câteva kilograme de aur împrăştiate pe masă. A fost nevoit să îi lichideze, spre nemulţumirea lui Tom, care era obişnuit ca loviturile lor să decurgă liniştit, fără vărsare de sânge. Au aşteptat să se facă dimineaţă, au urcat în maşina pregătită din timp şi au pornit-o spre vest. Pentru valută avea din vreme o soluţie pentru trecerea prin vamă, dar se gândea cum să procedeze cu aurul. Din câte auzise, ghinionistul patron găsise o metodă ingenioasă: îngloba fiecare bijuterie în parte într-un strat de răşină acrilică şi le ascundea apoi pe toate în rezervorul de benzină. Înainte de a pleca a luat la cu el repezeală şi mica butelie cu răşină: la o adică putea să o folosească şi el. Dar să se vadă mai întâi ajunşi cu bine în apropierea graniţei, acolo va hotărî la faţa locului cum va proceda. Scutură din cap ca să îşi alunge gândurile şi se uită spre puştiul de alături, care privea în continuare posac în podea. Citind ce era în sufletul lui, îl bătu încurajator pe umeri:

— Lasă, nu fi supărat! Toţi avem câte o rudă de care ne ruşinăm...

Tânărul dădu din umeri încăpăţânat, apoi spuse cu obidă:

— Aşa e... Dar el mereu mă face de râs!

Din spate, Tom, pentru prima dată eliberat de stresul care mocnea în el de azi-noapte, spuse părinteşte:

— Te-o fi făcând... dar acum ţi-a prins bine. Nu ştiu cine te lua în maşină cu rabla aia de bicicletă – şi râse mânzeşte.

Băiatul spuse fără să se întoarcă, privind tot în podea:

— Dacă aţi şti câte maşini a oprit până să vreţi dumneavoastră să mă luaţi... Ceilalţi şoferi nici nu voiau să stea de vorbă cu el când auzeau despre ce este vorba, mai ales că le vorbea de sus, ca orice poliţist. Până l-a sfătuit unul care trecea pe lângă noi să fie politicos şi să încerce să spună „te rog!“ dacă vrea să rezolve ceva. Cum a făcut aşa, cum m-aţi luat...

Tudor zâmbi în sinea lui. În condiţii normale, poate că şi el l-ar fi refuzat pe poliţist. Dar, cu cele zece kilograme de aur în sacoşa pe care o strângea Tom lângă el pe bancheta din spate, nu ar fi fost un gest tocmai recomandat.

Se întoarse spre băiat, care acum, după ce îşi spusese necazul, părea şi el mai liniştit, şi-l întrebă:

— Şi pe unde voiai să cutreieri?

— A, numai pe aici, prin împrejurimi, să văd cam cât pot să merg cu bicicleta asta într-o zi fără să se strice prea tare... Nu prea a rezistat, e făcută mai mult din bucăţi...

Încurajat de zâmbetul cald al lui Tudor, băiatul continuă să povestească, încălzindu-se pe măsură ce vorbea:

— Peste vreo lună, după ce luăm vacanţă, am plănuit să facem mai mulţi de la facultate o excursie de studiu mai lungă cu bicicletele. Vine şi profesorul de geografie cu noi... O să plecăm dimineaţa şi, până seara, vrem să ajungem la Sarmisegetuza... – vru să oprească, dar, după ce privi spre Tudor şi văzu semnul de aprobare din cap pe care îl făcu acesta, continuă: Sunt peste o sută de kilometri, trebuie să ne antrenăm, puţin câte puţin... Şi, mai ales, să le punem bine la punct, să nu rămânem vreunul în pană, aşa cum am păţit eu azi.

Ruşinat parcă, tăcu un timp, apoi vorbi iar:

— De fapt, eu am avut o bicicletă trăsnet, dar mi-au furat-o anul trecut...

— Cum aşa? întrebă vesel Tom din spate, eliberat de toate grijile lui când auzi de ale altuia.

Băiatul îl privi supărat parcă pe tonul lui vesel, apoi începu să povestească:

— În vacanţa de iarnă, de Crăciun, am ajuns până la un verişor de-al meu care stă chiar în Sarmisegetuza. Ne făcuse unchiul meu cadou de Crăciun, mie şi verişorului de care vă spuneam nişte biciclete trăsnet, ceva de firmă. Erau aduse de dincolo, lucrase câţiva ani pe un şantier în Anglia. Şi între Crăciun şi Anul Nou, cum toţi erau ocupaţi şi nu ne băga nimeni în seamă, ne-am hotărât să facem o mică excursie pe muntele sfânt al dacilor, la vârful Gugu...

Văzând figurile nedumerite ale celor doi, se scotoci în buzunarul de la geacă şi scoase o hartă. O desfăşură şi, pentru că Tudor era atent la drum, se întoarse spre Tom şi îi arătă un punct cu degetul pe hartă:

— Uite, până aici am vrut să urcăm...

După ce se asigură că măcar Tom îl urmăreşte, mişcă degetul pe hartă pe măsură ce povestea:

— Am plecat din Sarmisegetuza dimineaţa, am luat-o cale de vreo zece kilometri prin Râu de Mori, spre Clopotiva. Până la cabana Gura Zlata este o şosea destul de bună, se poate merge cu maşina. De acolo spre cabana Gura Apei, drumul nu a mai fost aşa de bun, dar cam într-o oră l-am făcut. Vărul meu spunea că a mai fost de câteva ori şi că ar fi mai bine să o luăm prin partea estică a barajului, dar, văzând ce zăpadă mare este, l-am convins să mergem prin vest, pe valea râului Şes. Am mai mers câţiva kilometri, am ocolit lacul de acumulare şi, după ce am dat şi pe acolo de zăpadă mare de vreo douăzeci de centimetri, am hotărât să continuăm pe jos. Ne-am gândit să ne ascundem bicicletele în boscheţi, dar de unde boscheţi, că locul era gol ca în palmă. Mai sus se vedeau brazi, dar erau rari, şi printre ei nu aveam şanse să le tupilăm ca lumea. Ca să nu mai vorbim că urmele bicicletelor pe zăpadă ar fi fost un reper numai bun pentru hoţi. Le-am mai cărat aşadar cu noi o bucată de drum până am găsit o râpă mai ferită şi le-am ascuns acolo. Ne-am chinuit aproape o oră să le îngropăm bine în zăpadă şi am pornit-o mai departe spre ţinta noastră: vârful Gugu. Am luat cu noi mâncarea şi, ca să nu o mai cărăm atâta, după vreo oră ne-am oprit, am încălzit-o, că aveam o spirtieră, şi am început să mâncăm. Nici nu am început bine să o încălzim, că mirosul ei a început să se răspândească până departe în aerul curat al muntelui. După primele înghiţituri ne-a cam stat mâncarea în gât: de peste tot ni se părea că auzim mişcări furişe şi, după un timp, au început să se audă urlete prelungi. Eu m-am înfiorat tot, dar vărul meu, care era crescut la munte şi mai obişnuit cu lupii, a scos calm o petardă – se aprovizionase cu o cutie înainte de a pleca – şi a bubuit-o. Un timp s-a aşternut tăcerea şi am putut urca în linişte. Încă se mai vedea urma unui vechi drum forestier, şi noi ne ţineam cu sfinţenie după ea. În stânga noastră cobora un pârâiaş, al cărui susur se auzea limpede în liniştea care ne înconjura. În parte îngheţase, şi numai un firişor subţire se mai strecura printre sloiurile transparente de gheaţă. A ieşit apoi soarele din nori şi totul în jurul nostru s-a luminat. Brazii se îndeseau tot mai tare în stânga şi în dreapta drumului şi, dintr-o dată, am ajuns într-o poiană. În jur era o adevărată feerie albă, poiana era înconjurată de brazi acoperiţi şi ei cu zăpadă, totul era minunat ca într-o poveste. Ne-am uitat pe hartă şi am văzut că se numeşte Poiana Zânelor. Nici nu se putea găsi un nume mai bun. La capătul celălalt al poienii se vedea o construcţie părăsită, o fostă cabană forestieră. Uşa era crăpată, legată numai cu sârmă, şi în locul geamurilor lipsă era pus placaj, dar gheaţa şi zăpada se aşezaseră pe ea în forme fantastice, transformând-o într-o adevărată căsuţă din basme. Mai aveam vreo patru kilometri pe vale în sus până în dreptul vârfului, dar cu vreo şase sute de metri mai jos. Ar mai fi fost câteva ore bune de lumină, de care eram hotărâţi să profităm, aşa că am pornit-o voiniceşte. Nu am făcut nici un kilometru pe drum în sus, când am auzit iar urletul lupului. Ba se părea că acum sunt chiar mai mulţi. Asta nu i-a mai plăcut nici vărului meu, pentru că a mai bubuit nişte petarde. Cum urletele se auzeau tot mai aproape, a aprins atunci zece bucăţi dintr-o dată şi le-a aruncat în direcţia în care se auzeau urletele. Bubuitura a sfâşiat tăcerea munţilor până departe şi ecouri prelungi i-au urmat. Se vede treaba că lui Zamolxe nu i-a fost pe plac ce am făcut noi. I s-o fi părut că i-am profanat sanctuarul, pentru că abia s-a stins ecoul petardelor, că în jurul nostru a prins a se auzi un foşnet ciudat, care se transforma cu fiecare clipă într-un duruit tot mai ameninţător. „Avalanşă!“ a strigat vărul meu înspăimântat şi m-a tras după el spre marginea drumului, după brazi. Am avut noroc: până la noi nu au ajuns decât suflul şi o spuză uşoară de zăpadă, ca şi cum ar fi început dintr-o dată, din senin, să ningă, dar pe drum zăpada trecuse asemenea unui torent furios. Avalanşa pornise de pe Gugu, de parcă ar fi vrut să ne avertizeze să nu încercăm să-i iscodim tainele. Vârful Gugu este un fel de ţugui cu înclinaţia de patru’ş’cinci de grade, toată zăpada de pe el pornise la vale şi nu întâlnise nimic care să o oprească până când s-a risipit singură. După ce pericolul a trecut, am hotărât că ne ajung câte am păţit şi ne-am întors. Am găsit locul răscolit şi bicicletele furate, aşa că ne-am întors pe jos. Am ajuns pe la zece noaptea acasă la vărul meu, şi asta numai pentru că de la cabană am găsit un şofer care tocmai pleca. Părinţii ne-au tras o ceartă zdravănă la amândoi şi s-au jurat să nu ne mai ia niciodată biciclete...

Făcu o pauză şi privi pe geamul maşinii, revăzând parcă în faţa ochilor desfăşurarea excursiei.

— Povesteşti frumos, spuse visător Tom. Parcă am fi fost şi noi cu tine acolo...

Băiatul scutură din cap ca şi cum s-ar fi eliberat de gânduri şi se întoarse spre Tudor, care conducea tăcut:

— O să mai mergem o dată! De data asta o să fie vara... O să avem şi corturi cu noi! Bicicletele o să le lăsăm la cabana Gura Apei.

Privi cu fereală în jur, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva străin, şi coborî puţin vocea:

— Se spune că pe Gugu şi prin preajma lui nu poţi să campezi noaptea... Profesorul nostru a mai fost acolo şi a văzut. Sunt zile când vârful muntelui dispare cu tot ce este pe el...

— Poate era ceaţă, pufni neîncrezător Tom din spate.

Băiatul scutură hotărât din cap:

— Nu, nu nici vorbă! Era vară, pe cer nu era nici pic de nor, şi ziua, în amiaza mare, vârful a prins a se topi în văzduh...

— Halal profesor, ce prostii vă mai învaţă, bodogăni nemulţumit Tom.

Tudor depăşi cu grijă o căruţă şi câteva bivoliţe negre ca tăciunele care mergeau agale, apoi se întoarse spre băiat:

— Să ştii că este posibil aşa ceva. Nu am fost pe acolo, dar am citit multe despre vârful Gugu...

— Aţi văzut, se întoarse tânărul spre Tom, care clătina în continuare neîncrezător din cap.

Desfăşură iar harta şi o întinse peste umăr ca să poată vedea şi Tom:

— Uitaţi-vă! Pe aici pe undeva, chiar pe la poalele muntelui, se pare că ar fi şi peştera în care a stat ascuns Zamolxe trei ani ca să-i convingă pe daci că este nemuritor... Nimeni nu ştie precis pe unde este, pentru că locurile sunt ocolite de cei care locuiesc acolo. Spun că sunt bântuite, şi pe nici un om de-al locului nu ai să îl faci să-ţi arate unde este, de pildă, Poiana Îngerilor. Cică este chiar lângă peştera de care vă spuneam... Sunt vreo trei locuri pe unde ar putea să fie, dar nimeni nu e sigur... Puţini au ajuns la ea, dar numai Zamolxe se pare că s-ar fi întors.

Aşeză harta pe bordul maşinii şi se încheie la geacă:

— Le este frică la toţi de locurile alea, deşi, din câte ştiu eu, îngerii încă nu au făcut rău la nimeni!

Tom, care îl ascultase cu atenţie, nu părea să fie convins:

— Ascultă la mine, că îs mai umblat prin lume: toate astea nu sunt decât superstiţii!

Băiatul nu răspunse, pentru că tocmai atunci intrară în Sebeş, şi el începu să privească atent în faţă. Arătă cu mâna:

— Acolo, în dreptul casei aceleia albastre, dacă vreţi să mă lăsaţi...

După ce maşina opri, coborî şi începu să se scotocească încurcat prin buzunare. Tudor coborî şi el, îl prinse de mână zâmbind şi deschise în tăcere portbagajul să-i dea bicicleta. După ce plecară, multă vreme băiatul rămase pe loc făcându-le cu mâna.

— Ce naiba le faci la toţi, de te iubesc aşa? întrebă Tom înciudat.

Tudor dădu din umeri

— Pur şi simplu sunt drăguţ cu ei, politicos şi încerc să îi fac să se simtă bine cât sunt în preajma mea...

Un timp a condus în tăcere. În spate, Tom privea încruntat pe geam, fără să vadă nimic din casele care îi treceau cu viteză prin faţă. „Încerc să-i fac să se simtă bine cât sunt în preajma mea“, spusese Tudor – şi, fără să vrea, îi veniră în minte scenele de azi-noapte. Era sâmbătă noaptea, şi casa de schimb valutar ar fi trebuit să fie pustie la ora aia. Primiseră mai demult informaţia că patronul nu muta banii peste noapte în altă parte, avea prea multă încredere în seiful lui. Tom, în ciuda înfăţişării masive şi butucănoase, era expertul în seifuri. Nu întâlnise încă încuietoare în stare să-i reziste mai mult de câteva minute. Ăsta urma să fie rolul lui, de restul urma să se ocupe Tudor. Clădirea era întunecoasă şi părea pustie, aşa că au început să opereze spre două dimineaţa, când până şi ultimii cheflii plecaseră la culcare şi nu mai mişca nimic prin cartier. Au pătruns în clădire prin intrarea din spate şi au avut surpriza să îi găsească în camera unde era seiful pe patron, unul dintre bodyguarzi şi o casieră. Stăteau de vorbă în jurul unui birou pe care erau întinse câteva kilograme de bijuterii din aur pe care se pregăteau să le înglobeze în răşină. Tom nici nu şi-a dat seama că în frunţile celor doi bărbaţi apăruse câte o mică gaură însângerată decât atunci când aceştia au început să se prelingă moale spre podea. Cu aceeaşi mişcare de felină Tudor a băgat pistolul în tocul de la subsuoară şi s-a repezit spre casieră, acoperindu-i gura cu mâna tocmai când începuse să ţipe. Era o tânără blondă, slăbuţă, din faţa căreia se mai vedeau numai ochii care priveau înspăimântaţi când la cele două trupuri căzute pe jos, când la ei. „Tu ocupă-te de seif“, i-a spus Tudor cu o voce dintr-o dată răguşită, şi, în timp ce el meşterea mecanismul complicat, în spatele lui s-au auzit un zgomot ca de luptă, o bufnitură, o încercare de ţipăt, apoi numai gemete sacadate. Când a terminat şi s-a întors, i-a văzut pe Tudor şi pe fată încleştaţi în ceea ce ar fi putut să fie o scenă de dragoste, dacă ochii fetei nu ar fi fost atât de înspăimântaţi. Tudor îi luase mâna de la gură şi fata gemea doar, deşi acum ar fi putut să ţipe. Tom bănuia de ce: în ochii fetei sclipea speranţa că poate cei doi se vor mulţumi numai cu asta, şi atunci când vor pleca o vor lăsa în viaţă. Nu a fost să fie: după o vreme mâinile lui Tudor, care mângâiau cu gingăşie gâtul fetei, au început să strângă tot mai tare, fata a început să se zbată, iar după un timp nu a mai mişcat de loc. Tudor s-a ridicat parcă cu părere de rău de pe ea, i-a tras rochia în jos, i-a aranjat hainele, apoi s-a îndreptat spre seif: „Hai să vedem ce găsim noi aici“, a spus el cu voce normală, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi a început să scotocească în măruntaiele întunecate ale cutiei de oţel. Tom scuturase amărât din cap: „Nu ar fi trebuit să faci asta!“ a spus şi a arătat spre trupul fetei întins pe covor. „Eşti nebun? Ne-ar fi recunoscut imediat... În câteva ore orice poliţist de ţară ar fi avut în mână portretul nostru robot...“

Tom nu a fost atunci în stare să-i explice ce simţea. Era clar că cei trei nu puteau fi lăsaţi în viaţă, dar, dacă tot trebuia să o ucidă, de ce nu făcuse la fel ca şi cu ceilalţi? Era mai mult decât putea înţelege şi, în ciuda firii lui puţin impresionabile, era sigur că multă vreme o să-l urmărească privirea ei din clipa când şi-a dat seama că va fi ucisă. Nici aurul şi valuta găsită în seif nu au fost în stare să-i scoată din minte acea ultimă privire a fetei, îndreptată spre el ca şi cum i-ar fi cerut ajutorul. Oftă greu şi încercă să se gândească la altceva. Din faţă, Tudor se întoarse spre el şi zâmbi:

— Iar te gândeşti la fată?

Tom dădu din cap cu părere de rău:

— Da, la ea. Mai bine o împuşcai şi pe ea, şi gata... Aşa, în timp ce tu o strângeai de gât, mă privea în ochi de parcă mi-ar fi spus că nu e drept, că spera ca după... ştii tu, să o laşi în viaţă.

Tudor râse mânzeşte şi nu spuse nimic, ca şi cum prostiile spuse de Tom ar fi fost prea mari ca să merite şi un răspuns.

— Ştii, începu iar Tom să vorbească într-un târziu, atunci mi-a venit să mă apropii de tine şi să-ţi dau una în cap, şi să plec fără să iau nimic de acolo. Numai să rămână ea în viaţă...

Tudor îşi atinse cu o mângâiere uşoară tocul pistolului, apoi spuse zâmbind:

— Mi-am dat seama şi de asta. Numai că ai fi fost mort înainte de a face un pas.

Tom a oftat uşor fără să spună nimic şi au continuat drumul în tăcere.


* * *


Oare cine i-a spus prima dată că este un obsedat sexual? Atunci, la grădiniţă, când l-a prins educatoarea căutând păpuşa sub rochiţă, supărat că nu a găsit nimic? Educatoarea l-a spus mamei lui, dar ea a râs nepăsătoare:

— Stai liniştită, că aşa sunt toţi băieţii, curioşi! Bine că ridică fusta la păpuşi, şi nu la fetiţe!

Educatoarea nu s-a lăsat aşa uşor convinsă şi a insistat:

— Ar fi bine să aveţi grijă de el, altfel o să ajungă un obsedat sexual, sau chiar mai rău... Eu am văzut ce privire pierdută avea când căuta păpuşa aia sub rochiţă!

Nu îşi mai amintea ce privire putea să aibă, dar nu avea să uite niciodată spaima ce îl încercase atunci când, după ce pândise zile întregi să rămână numai el în clasa unde era vitrina cu păpuşa, a reuşit în sfârşit să o apuce, să îi ridice rochiţa şi să o pipăie înfrigurat între picioare. Se aştepta să găsească acolo orice, dar nu răceala netedă şi dură a plasticului. Un cuţit îi trecuse atunci prin inima de copil, şi de multe ori, când rămânea singur, se pipăia pe furiş între picioare, îngrozit că ar putea întâlni acolo doar duritatea plasticului. Şi uneori, în câte o noapte lungă, un coşmar îngrozitor îl bântuia: se făcea că totul era bine şi frumos şi, dintr-o dată, cineva apărea lângă el şi râzând în hohote îi trăgea în jos pantalonii. Lângă el se aduna atunci o mulţime de oameni şi toţi începeau să râdă. Dar cel mai groaznic lucru era că pipăindu-se între picioare nu întâlnea decât netezimea pe care o simţise atunci, între picioarele de plastic ale păpuşii. Cui ar fi putut să-i spună că după un astfel de coşmar nu se mai simţea cu adevărat bărbat săptămâni întregi? Se elibera cu greu de spaime, dar nu se simţea cu adevărat bine decât după ce înspăimânta la rândul lui şi, mai ales, după ce producea durere şi suferinţă. Şi niciodată, oricât de periculos ar fi fost şi oricât de mult s-ar fi pus în primejdie, nu a putut renunţa la asta. Acum câţiva ani, într-o vreme când coşmarele deveneau tot mai dese şi i se păreau tot mai reale, a fost nevoit să apeleze la un psihiatru.

— Frica morbidă de emasculare este simptomul unei psihoze latente profunde. Trebuie să vă trataţi, astfel această frică vă va învinge... sau chiar vă va emascula! i-a spus psihiatrul după ce l-a ascultat cu atenţie. Coşmarele sunt consecinţele unor tensiuni de natură sexuală. Nu aţi simţit niciodată nevoia de a produce în mod deliberat suferinţă?

Întrebarea psihiatrului a venit pe neaşteptate, şi o clipă a fost gata să se dea de gol. După câteva momente de ezitare, a negat cu un glas care i s-a părut tremurat. Psihiatrul, bătrân, blajin şi cu vorba domoală, îl privise cercetător prin ochelari şi nu păruse să îl creadă. Căutase ceva pe biroul lui acoperit de cărţi şi de reviste, în timp ce îi spunea:

— Dacă nu aţi simţit încă o asemenea nevoie, probabil că în curând veţi simţi. Va trebui să rezolvăm asta, pentru că societatea nu acceptă ca un cetăţean să îşi uşureze propria-i durere prin producerea de suferinţă semenilor săi. Prin legi adecvate, şi-a luat precauţiile necesare ca astfel de cazuri să ajungă după gratii. Ceea ce nu este cazul nostru, nu?”

Întrebarea nu părea deloc retorică, şi tocmai pregătea un răspuns potrivit când profesorul găsi revista pe care o căuta şi începu să citească din ea: „Tulburările obsesiv-compulsive“.

— „Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului sovietic, suferea de o gravă decompensare psihică şi era bântuit în mod periodic de coşmaruri în care era prins de revoluţionari şi emasculat în public. Medicul lui i-a recomandat un tratament, pe care Beria l-a refuzat în mod constant, pe motiv că îl moleşea. A descoperit în curând un tratament empiric, pe care, în calitate de şef al NKVD-ului, a început să şi-l administreze destul de des: a observat că, dacă viola o femeie, coşmarurile erau pentru un timp alungate. Şi erau alungate pentru o perioadă cu atât mai lungă, cu cât suferinţele provocate victimei erau mai mari. La început săptămânal, apoi chiar mai des, ieşea cu limuzina pe străzile Moscovei şi alegea. Le arăta băieţilor lui viitoarea victimă, care îi era adusă la birou pentru „cercetări“. Unele femei au dispărut cu totul, şi s-a presupus că au fost ucise. În ciuda tăcerii totale impuse, unele zvonuri au început să circule prin Moscova, astfel încât femeile erau îngrozite de câte ori vedeau o limuzină. Era amator în special de fete tinere, cu alură sportivă, şi cei din garda lui personală povesteau că atunci când întâlnea o fată care îi plăcea devenea de nestăpânit. A devenit de notorietate publică o întâmplare cu iz anecdotic, dar perfect adevărată. Într-una dintre zile se plimba departe de ochii lumii, într-o bărcuţă cu motor, împreună cu ministrul culturii. Ghinionul ministrului a fost că lacul pe care se plimbau aparţinea unui club unde se antrenau sportivii. Fără să bănuiască nimic, de bărcuţă s-a apropiat o tânără înotătoare. Se pare că a fost pe placul lui Beria, pentru că fata a fost poftită în barcă, iar ministrul, îmbrâncit în apă. Norocul ministrului, care nu ştia să înoate, a fost că garda personală a lui Beria a observat ce se întâmplă şi a trimis o barcă să îl scoată din apă, în timp ce Beria o viola pe fată. După moartea protectorului său, Stalin, la numai şase luni, foştii lui tovarăşi, scârbiţi de o asemenea comportare, l-au judecat şi l-au executat.“

Profesorul a terminat de citit şi l-a privit lung. Apoi a pus revista pe birou şi a spus încet:

— Biograful lui Beria se jură că totul este perfect adevărat. Un tratament cu neuroleptice l-ar fi scutit poate de un astfel de destin, dar lui i s-a părut că e preferabil să se lase condus de instincte. Asemenea cazuri am tratat chiar eu, şi au reacţionat favorabil la tratament. Între timp neuroloepticele au devenit mult mai blânde şi mai selective. Trebuie să facem ceva, pentru că am observat că nu numai societatea se apără împotriva unor astfel de abuzuri, ci chiar natura... sau poate o altă instanţă superioară, ale cărei judecăţi ne sunt inaccesibile nouă...

Nu a priceput ce a vrut să spună psihiatrul, care i s-a părut chiar mai bântuit de fantasme decât el, pentru că tocmai atunci a intrat asistenta să anunţe că următorul pacient şi-a anulat consultaţia. A plecat grăbit, pentru că simţea o nestăpânită dorinţă de a-şi încerca pe el noul pistol cu amortizor.

Scutură din cap şi încercă să alunge astfel de gânduri. Acum erau alte urgenţe...


* * *


Îşi reveni cu greu din amintiri şi privi spre Tom, care se uita posomorât pe geam, fără să vadă însă nimic.

— Lasă, nu te mai gândi la ce a fost, îl încurajă el pe Tom şi privi spre ceas. Să vedem ce facem de acum încolo... Îţi promit că voi fi mai grijuliu. Hai să ascultăm, până una, alta, un buletin de ştiri.

Până la ora douăsprezece au ascultat câteva piese muzicale, apoi ştirile au început abrupt să le dea planurile peste cap.

„O teribilă crimă a fost descoperită azi-dimineaţă de fratele unui patron bucureştean. Având întâlnire cu acesta, s-a dus să îl caute la sediul firmei. Îngrijorat de lipsa oricărei mişcări şi de absenţa fratelui, acesta a anunţat poliţia. După ce au spart uşa, i-au descoperit pe patron, casieră şi unul dintre bodyguarzi ucişi şi zăcând într-o baltă de sânge. Deşi primul motiv al crimei pare a fi jaful, autorităţile nu exclud nici posibilitatea unei răfuieli între grupări mafiote pentru controlul pieţelor valutare. Surse din cadrul poliţiei, care au dorit să îşi păstreze anonimatul, au avansat ipoteza că patronul ucis se ocupa şi cu traficul ilicit cu aur, ceea ce ar constitui, de fapt, adevăratul motiv al crimei... Poliţia are deja un cerc de suspecţi ale căror semnalmente au fost transmise la punctele de frontieră, pentru că se bănuieşte că făptaşii vor încerca să părăsească ţara.“

În timp ce Tom trăgea cu un gest inconştient sacoşa cu aur şi valută mai aproape de el, Tudor, care după ce se terminaseră ştirile dăduse aparatul de radio mai încet, conducea preocupat, bătând cu o mână ritmul muzicii în volan. Un plan atât de bine pus la punct fusese complet dat peste cap de un amănunt pe care nu avea cum să îl prevadă. Dacă totul ar fi mers aşa cum plănuiseră, jaful ar fi fost descoperit numai luni dimineaţă, când ei ar fi fost deja în Italia. Sau poate chiar mai departe... Aşa, va trebui să găsească altceva, şi, în timp ce îşi frământa mintea să găsească o soluţie, ochii îi căzură pe harta uitată de puşti pe bordul maşinii. O trase mai aproape şi o privi din când în când cu coada ochiului când drumul îi permitea. Ochii prinseră a-i străluci, ca întotdeauna când găsea soluţia la o problemă ce părea imposibil de rezolvat. Tocmai intrau într-o comună sau orăşel, nici nu îşi dădea bine seama ce anume este. Important era că a dat cu ochii tocmai la timp de vânzătoarea care se pregătea să tragă gratiile la singurul magazin mai răsărit din zonă. A parcat brusc în dreptul ei şi i-a făcut semn lui Tom să îl urmeze. Strada era pustie cât se zărea cu ochii, aşa că, punându-şi la bătaie tot farmecul şi o minciună bine ticluită, au reuşit să o facă pe femeie să se întoarcă din drum şi să le vândă două biciclete şi două costume de trening. Un bacşiş generos şi mulţumirile anticipate ale nepoţilor care vor primi de data asta cadourile mult aşteptate au făcut-o să îi ajute chiar să îşi aşeze bicicletele în portbagaj.

La multe minute după ce au plecat, Tom îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă:

— Poate îmi spui, totuşi, ce ai de gând?

Tudor îl privi ciudat, de parcă l-ar fi văzut prima dată. Apoi se concentră la condus, privind din când în când harta pe care o uitase puştiul pe bordul maşinii, ca şi când nici nu l-ar fi auzit pe Tom. Conduse aşa minute în şir, apoi, chiar înainte de a intra în Simeria, văzu drumeagul pe care îl aştepta, coti scurt pe el, şi maşina începu să se scuture pe drumul prost pietruit. Abia acum se relaxă şi se întoarse zâmbind spre Tom:

— M-ai întrebat ce planuri am? Păi, am să ţi le explic imediat.

Se concentră un timp la drumul care devenea din ce în ce mai prost, pe măsură ce se îndepărtau de şoseaua principală.

— E clar chiar şi pentru tine că nu mai putem ieşi prea curând din ţară. Am presupus că nu va şti nimeni de noi până luni, când urma să fim departe.

Ocoli o căruţă cu fân trasă din greu de doi cai costelivi şi continuă:

— Unde să ne ascundem? Până la urmă se va ajunge şi la noi. Cel care ţi-a vândut pontul, mai devreme sau mai târziu, va ciripi. Se va afla că am fost noi. E o problemă de zile până când fiecare poliţist de ţară va avea fotografiile noastre în mână, privind atent la toate maşinile care trec pe lângă el. Îşi vor aminti de noi toţi cei cu care am vorbit şi se va reface ruta pe care am parcurs-o... Se va ajunge la concluzia că vrem să ieşim din ţară pe undeva prin zona Arad sau Timişoara. Nici nu greşesc prea mult, pe acolo voiam să ieşim. Numai că noi vom scăpa de maşină şi vom sta ascunşi undeva suficient de mult timp, o săptămână, două, nu mai mult, cât să se presupună că am trecut graniţa cu o călăuză, pe jos sau sub o identitate falsă. Apoi, când apele se vor linişti, vom putea pleca uşor, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu paşapoartele alea false.

Tom clătină din cap cu îndoială:

— Sună bine ce zici, numai că nu văd unde am putea sta destul de mult timp până se vor linişti apele, cum spui tu...

Tudor bătu cu arătătorul în harta puştiului:

— Uite, aici!

Tom se aplecă în faţă peste banchetă şi, când Tudor îşi luă degetul, citi: Poiana Îngerilor.

— Eşti nebun? se revoltă el. Tu chiar ai luat de bune toate câte le-a spus puştiul ăla? Chiar crezi că vârful nu mai ştiu cum şi poiana asta dispar aşa, în neant, şi noi o dată cu ele?

Tudor râse subţire şi se întoarse să îl privească mai bine. Apoi, tot bine dispus, îi răspunse:

— Nu trebuie să cred asta eu... şi nici tu. E destul că o creadă cei din jur. Localnicii de acolo. Vom fi feriţi mai bine ca în oricare altă parte, crede-mă.

— Bine, spuse Tom încă neconvins. Să zicem că stăm acolo o săptămână, două. E vară, putem dormi oriunde, chiar şi în peştera aia, dacă o găsim. Dar te-ai gândit ce o să mâncăm în astea două săptămâni? Scoarţă de copaci?

Tudor opri maşina şi trase harta mai aproape de el, începând să o studieze atent. Păru satisfăcut de rezultat, pentru că se întoarse zâmbind spre Tom şi spuse:

— Asta, ne vom lămuri la faţa locului. Ne vom descurca noi cumva. Important este să ajungem la cabana Gura Apei cât mai nebăgaţi în seamă. Aşa că o să căutăm un loc unde să scăpăm de maşină, ne transferăm bagajele în rucsacuri şi o pornim pe biciclete pe drumurile astea de ţară, ocolind cât putem de mult localităţile importante.

Au mai mers cu maşina câtva timp. Satele deveneau tot mai rare şi aveau denumiri tot mai ciudate. Apoi, după kilometri întregi de drum pustiu în care nu au întâlnit nici o maşină şi nici o căruţă, Tudor a oprit maşina lângă o râpă prăpăstioasă ce părea potrivită cu ceea ce avea de gând. Au mutat în rucsacuri tot ce aveau nevoie, au îmbrăcat treningurile şi au împins maşina în râpă. Un timp a coborât încet, apoi a prins viteză. O stâncă îi apăru în drum, şi maşina se clătină gata să se răstoarne, dar îşi reveni în ultimul moment şi coborî cu viteză mai departe. În schimb a doua stâncă, ceva mai mare şi mai colţuroasă, îi veni de hac, şi maşina se răsturnă mergând aşa, târâş, un timp, apoi dispăru în vegetaţia bogată de pe fundul râpei.

Tudor zâmbi mulţumit:

— Ai văzut? Parcă am aşezat-o cu mâna. Nimic nu se mai vede... Mă rog, poate doar arbuştii ăia îndoiţi când a mers târâş. Dar după prima ploaie nu se va mai vedea nimic. Ar fi un ghinion chior să o găsească careva prea repede.

Îl privi pe Tom cum îşi aşeza morocănos rucsacul. Ca orice orăşean ce se respectă, ura efortul fizic care nu este făcut la o sală de forţă, şi perspectiva unui drum de zeci de kilometri pe biciclete nu îl încânta.

— Hai la drum! îl bătu Tudor încurajator pe umăr. Până diseară ar fi bine să ajungem...

Tom avusese dreptate să nu fie încântat de drumul care îi aştepta. Din el nu reţinuse decât crâmpeie vagi de drumuri prost pietruite, desfundate de ape, sate tot mai mici ascunse prin văi, cu casele stând parcă la pândă în mijlocul unor adevărate explozii vegetale. Din când în când, întâlneau în cale câte o căruţă încărcată cu fân, din vârful căreia îi privea bănuitor un muntean posac.


* * *


Au ajuns la cabana Gura Zlata chiar când soarele apunea undeva în dreapta, după Vârful Pietrei. În stânga, luminat de ultimele raze de soare, strălucea alt vârf impresionant: era Retezatul, după cum le explică un binevoitor care stătea rezemat de gardul de piatră al cabanei. Până la urmă se dovedi că trebuia să plătească pentru a putea trece mai departe. Taxă de intrare în rezervaţia Retezat – şi o plătiră chiar la omul care îi lămurise.

Tom, zgârcit de felul lui, vru să se împotrivească, dar o privire tăioasă a lui Tudor îl făcu să îşi înghită vorbele şi să scoată banii.

După ce plecară mai departe, Tom începu să vorbească înainte ca Tudor să apuce să spună ceva:

— Gata, ştiu! Trebuie cu orice preţ să ne pierdem urmele... Presupunând că cineva întreabă de noi şi aici, e mai bine să creadă că am urcat spre Retezat. Aşa e?

Tudor zâmbi mulţumit:

— Ai nimerit-o de data asta! Uite, acolo, în spate la tufişurile alea, lăsăm şi bicicletele. Tot nu ne mai sunt de folos acum...

Ascunseră bicicletele după nişte tufişuri bogate de ienupăr şi, după ce plecară, Tom privi cu îndoială spre locul acela.

— Mă întreb dacă cei care le vor găsi nu vor anunţa salvamontiştii că doi excursionişti nu şi-au mai recuperat bicicletele.

— Ai uitat ce ne-a spus puştiul... că le-au furat în numai două ore bicicletele...

Păşind voiniceşte în urma lui Tudor, care făcea paşi mari pe cărăruia ce urca şerpuind spre înălţimi, Tom bodogăni ca pentru el:

— Şi se mai spunea că oamenii de la munte sunt oameni simpli şi cinstiţi...

Tudor îl auzi şi-i răspunse fără să se întoarcă:

— Se spunea bine... Numai că nu vezi tu... Acum, la vremea asta a anului, muntele este mai plin de orăşeni ticăloşi ca noi decât de munteni simpli şi cinstiţi – şi râse singur de gluma pe care o făcuse.

Au urcat în tăcere mai bine de o oră, fără a se mai întâlni cu nimeni. Între timp se întunecase bine şi, ca să consulte harta, Tudor a fost nevoit să aprindă lanterna. A folosit-o scurt şi cu fereală, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi vadă cineva. Îi arătă lui Tom un punct pe hartă:

— Uite, aici! Colonia Tomeasa... Ştii cumva ce este? L-ai auzit pe puşti pomenind ceva de ea?

Uitându-se posac pe hartă, Tom scutură din cap.

— Nu a pomenit... Poate că a luat-o prin altă parte...

Dar Tudor nu îl mai asculta deja; o pornise cu paşi mari mai departe, spunându-i peste umăr:

— E posibil să fie vreo colonie pentru muncitorii forestieri. Mai bine să o ocolim.

Aproape de miezul nopţii, s-au oprit într-o viroagă, la adăpostul îndoielnic al unei stânci ce părea gata să se prăvale peste ei. Au mâncat încet, fără să spună nici unul nimic, şi au căzut răpuşi de oboseală şi de aerul tare al muntelui.

S-au trezit la prima oră a dimineţii, alarmaţi de un duruit uşor. Câteva capre negre fugeau speriate spre înălţimi.

— Ce le-o fi speriat? întrebă neliniştit Tom.

— Aflăm noi imediat, îl linişti Tudor. E chiar în drumul nostru. Poate să fie vreun lup sau chiar vreun urs, adăugă el şi pregăti pistolul. Asta, aşa, pentru orice eventualitate, adăugă văzând privirea îngrijorată a lui Tom.

Au mai îmbucat în grabă ceva, iar Tudor a cercetat cu atenţie harta, privind apoi vârfurile din jur şi încercând să se orienteze.

— Suntem aproape. De acum trebuie să găsim o casă sau o stână izolată şi să convingem pe cineva să ne arate drumul. E plin pe aici de denumiri ciudate: Poiana Zânelor, Poiana Îngerilor, Apa Albă, Apa Neagră... Trebuie să găsim vreun localnic de la care să aflăm sigur care sunt locurile alea bântuite prin care nu prea le place să umble.

Au găsit mai repede decât s-au aşteptat o casă izolată, şi, după fumul care se ridica din coş, ca şi după zgomotul de animale, şi-au data seama că gospodarii se treziseră chiar dacă soarele abia făcuse ochi. S-au apropiat cu paşi furişaţi, întâmpinaţi de lătrăturile furioase ale unui câine. Tudor l-a doborât cu un foc tăcut şi precis, apoi au ascultat atenţi să vadă dacă vine cineva. Undeva în spate, în grajd, un bătrân înalt, ciolănos dădea de mâncare la vite, iar într-un şopron aflat ceva mai departe o bătrână îşi făcea de lucru cu păsăretul.

— Să vedem în casă, a şoptit Tudor şi a pornit-o cu paşi furişaţi spre uşă, intrând şi făcându-i semn celuilalt să-l urmeze.

Au intrat şi în faţă li s-a deschis un hol lung, cu câteva uşi. De după una dintre ele se simţea mişcare şi se auzeau zgomote de cratiţe mutate. Făcându-i semn lui Tom să tacă, au trecut încet pe lângă bucătărie şi au deschis uşurel celelalte trei uşi. O sufragerie şi două dormitoare. În unul dintre ele patul era nefăcut, şi când să iasă au auzit uşa bucătăriei deschizându-se. S-au tras înapoi, călcându-se pe picioare, şi s-au dat după un dulap. Uşa s-a deschis şi în încăpere a intrat o fată tânără, cu braţele pline de aşternuturi. S-a apropiat de pat fără să îi vadă şi s-a aplecat să întindă cearşaful. Avea pe ea numai o rochiţă scurtă de bumbac, şi când s-a aplecat i s-au văzut picioarele lungi şi bronzate. Tom l-a auzit pe Tudor cum înghite în sec şi a oftat greu:

— O, Doamne, nu din nou!

La auzul vocii străine fata s-a întors speriată şi i-a privit cu ochi mari. A dat să ţipe, dar Tudor ajunsese deja lângă ea şi-i acoperea gura cu o palmă. Respira greu şi o privea pe fată în ochi.

— Ascultă-mă bine. Dacă faci ce îţi spun, îţi promit că nu îţi facem nici un rău. Vreau doar să îmi răspunzi la nişte întrebări, ai înţeles?

După ce fata dădu uşor din cap, Tudor îşi luă mâna de pe gura ei şi o privi mai bine. Avea părul bălai şi o faţă plăcută; nu era o frumuseţe care să câştige cine ştie ce premiu, dar mirosul de flori de câmp şi de trup de femeie ce venea dinspre ea îl făcu să strângă din dinţi înainte de a începe să vorbească. Închise ochii şi încercă să alunge valul roşu care începea să-i acopere vederea. Respiră adânc, apoi întrebă:

— Cine sunt cei doi de afară?

Fata avu o ezitare, aşa că Tudor o înghionti cu pistolul:

— Repede, altfel...

— Bunicii mei, răspunse fata fără să mai aştepte alt îndemn.

— Cine mai locuieşte aici?

— Numai noi trei.

— Părinţii tăi unde sunt?

— Locuiesc în Haţeg... Şi eu locuiesc tot acolo, numai peste vară vin la bunicii mei, adăuga fata văzând că pauza se prelungeşte.

„Prost moment ţi-ai ales, fato, să-ţi vizitezi bunicii!“ îşi spuse Tom văzând cum Tudor respiră mai greu şi se înroşeşte la faţă.

Tudor aruncă o privire în jur, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că totul era în ordine, dar oricum nu prea îi mai păsa de asta. Aruncă pistolul spre Tom şi-i şopti şuierat:

— Ai grijă la cei de afară – apoi se întoarse spre fată, care îl privea cu ochii mari.

— Lasă-mă! Mi-ai promis doar..., mai apucă el să audă, apoi se lăsă cuprins de valul roşu al nebuniei.

O răsturnă pe pat cu o mişcare brutală, acoperindu-i gura cu mâna să nu ţipe. Era cu ochii închişi; nu mai avea nevoie de văz, se lăsa călăuzit numai de celelalte simţuri şi de valul ameţitor care îl purta spre împlinire. Clănţăni asemenea unui lup când i se păru că întâlneşte rezistenţă, mâinile transformate în gheare rupseră pânza subţire, îşi auzi ca de undeva de departe gemetele sacadate, apoi se auzi strigând eliberat, pentru cât timp oare, de furia roşie din el. Îşi reveni cu greu, scuturat de umeri de Tom. Sub el fata plângea în hohote, acoperindu-şi ochii cu mâna. Se ridică brusc de pe ea şi-şi recuperă pistolul de la Tom.

— Am crezut că vei face la fel ca atunci, spuse Tom uşurat. Eram pregătit să te opresc. Avem nevoie de ea...

— Da, avem nevoie de ea, confirmă Tudor încă respirând greu. Să-ţi intre bine în cap! Nu ucid fără rost şi nici din plăcere. Şi acum du-te şi adu-i pe cei doi bătrâni.

Se întoarse spre fată, care stătea ghemuită pe pat şi plângea în hohote:

— Şi tu, ce ai rămas acolo înţepenită? Mai vrei o dată? Se poate rezolva, dacă mă superi...

Merse la fereastră şi privi afară, unde Tom păşea cu paşi mari spre grajd. Aruncă o privire în jur, apoi se aplecă spre fată:

— Scoală-te şi îmbracă-te! Avem nevoie de tine...

În timp ce fata se îmbrăca cu mişcări încete, Tom intră în cameră cu cei doi bătrâni. Părură să-şi dea seama dintr-o privire ce se întâmplă, şi bătrâna se repezi spre fată să o ia în braţe, în timp ce în ochii bătrânului apăru o lucire încrâncenată.

— Ascultaţi-mă bine, spuse Tudor şi o îndepărtă pe bătrână de lângă fată. Dacă faceţi ce vă spun, nu o să vi se întâmple nimic. Dacă faceţi vreo prostie, vă curăţ. Şi încep cu ea, arătă el ameninţător spre fată.

După ce se liniştiră, îşi ridică de jos rucsacul şi i-l aruncă bătrânei.

— Umple-l cu ceva de ale gurii! Pâine, slănină, cârnaţi, orice găseşti pe acolo, cât să ajungă la trei inşi pentru vreo săptămână. E pe aici pe undeva un loc numit Poiana Îngerilor? Ăla unde nu se prea înghesuie turiştii şi localnicii să rămână peste noapte?

Fata şi bătrânul se priviră ciudat, fără să spună nimic. După un timp bătrânul spuse cu greutate:

— Este un asemenea loc, dar nu se poate ajunge aşa uşor acolo... Sunt locuri bântuite şi este primejdios...

— Mai scuteşte-mă cu superstiţiile! sări cu gura şi Tom, care îşi pierduse firea de atâtea amânări. Dacă era periculos, se numea Poiana Diavolului sau Poiana Bântuită. Dar în Poiana Îngerilor ce primejdii pot să fie? Poate îngeri care se plimbă de colo-colo cu ţambale din ălea verticale şi care beau lapte şi miere toată ziua...

— Se numesc harfe, deşteptule, îl corectă amuzat Tudor şi se întoarse ameninţător spre bătrân: Ascultă aici cum o să facem: fata asta ne duce în poiana aia cu îngeri. Rămânem acolo o săptămână... Dacă între timp faceţi vreo prostie sau anunţaţi pe cineva, să ştii că nu o s-o mai vedeţi în viaţă. Ai înţeles?

Bătrânul încuviinţă din cap posac şi spuse:

— Am înţeles, dar v-aş ruga să mă lăsaţi pe mine să vă duc acolo. Fătuca asta e tânără şi nepricepută, să nu vă rătăcească prin cine ştie ce coclauri...

Fata se ridică de pe pat şi spuse moale:

— Lasă, bunule, mă duc eu cu ei. De-acum, ce mai contează?

Bătrânul lăsă capul în jos fără să spună nimic, şi Tudor privi bănuitor de la unul la altul.

— Să nu încercaţi să puneţi ceva la cale, că vă termin, ameninţă el cu o voce rece şi luă rucsacul de la bătrâna care tocmai intrase.

Îl aşeză cu mişcări rapide în spate şi îi grăbi pe bătrâni, care nu mai terminau să îşi îmbrăţişeze nepoata, apoi porniră să urce spre muntele ce se profila masiv şi sobru deasupra lor.


* * *


La început cărarea era uşoară, dar, pe măsură ce trecea timpul, se făcea tot mai abruptă, şi fata, obişnuită cu muntele, le-o lua mereu înainte, până când Tudor îi spuse răspicat:

— Nu mai alerga aşa! Să nu îţi închipui că poţi fi mai iute decât glonţul meu...

Pentru prima dată fata se întoarse şi îl privi drept în ochi:

— Nu încercam să fug. Pur şi simplu trebuie să ajungem până la amiază, altfel va trebui să aşteptăm până mâine. În Poiana Îngerilor nu se poate pătrunde oricând...

Tom începu să râdă.

— Adică un fel de „Atenţie, se închid uşile!“, ca la metrou.

Fata dădu din umeri şi porni iar să urce. Începură şi ei să meargă în urma ei, şi, privindu-i mersul săltat care făcea să îi fluture rochiţa subţire în jurul şoldurilor, Tom se uită îngrijorat spre Tudor, care îşi muşca neliniştit buzele. Se apropie de el şi-i şopti la ureche:

— Ai răbdare, pentru numele lui Dumnezeu, până ajungem! Atunci va fi a ta o săptămână întreagă, dar trebuie să ajungem mai întâi acolo...

Tudor dădu aprobator din cap şi îşi mută privirea de pe rochiţa fetei, fluturând ademenitor înaintea lor. Ca şi cum ar fi simţit că se vorbeşte de ea, fata se opri pe o mică movilă şi le arătă undeva în faţă.

— Uitaţi-vă, aproape am ajuns. Dincolo de pârâu este Poiana Îngerilor.

Se opriră toţi trei să privească. În josul moviliţei pe care se oprise fata părea că începe cu adevărat Raiul. Ca şi cum munţii ar fi adunat tot ce au găsit mai frumos să aştearnă în faţa lor. Verdele crud al ierbii alpine abia se mai zărea sub puzderia de flori multicolore care părea că se întrec în a atrage privirea asupra lor. Nu te puteai hotărî la care să te uiţi mai întâi şi îţi venea să te plimbi aşa prin mijlocul lor, înconjurat de miriadele de culori şi ameţit de amestecul de mirosuri. Un pârâu zglobiu trecea susurându-şi apele spre capătul pajiştii şi un abur uşor plutea deasupra lui. Dincolo de el totul părea şi mai minunat, dar poate că era numai o iluzie din pricina aburului. Au pornit să coboare de pe movilă, şi Tom a murmurat ca pentru el, dar l-au auzit toţi:

— Acum ştiu de ce au numit locul acesta Poiana Îngerilor!

Ajunseră lângă pârâu şi fata se opri în faţa lui. Apa nu părea să fie foarte adâncă, poate până la brâu, în nici un caz mai mare. Din loc în loc, acolo unde râul era mai lat, se vedeau pietre ieşind din apă, care ar fi ajutat la o adică să îl treci, chiar fără să te uzi.

Tudor se uită la fată, care privea pierdută în apele cristaline ale pârâului.

— De ce te-ai oprit? întrebă el şi privi cercetător spre malul celălalt; nu se vedea nimic suspect.

Fata întoarse spre ei nişte ochi mari şi plini de lacrimi. Suspină o dată adânc, apoi spuse:

— M-am oprit pentru că trebuie să vă întreb încă o dată dacă sunteţi siguri că vreţi să mergeţi acolo. Legendele spun că nimeni nu s-a mai întors niciodată de acolo. Decât poate Zamolxe, dar nimeni nu ştie cum a făcut-o...

Tudor se luă cu mâinile de cap:

— Gata cu basmele, treceţi odată...

Fata începu să se dezbrace încet, aruncându-şi hainele una câte una în râu. Apa le lua tăcută şi le purta zglobie în jos ca şi cum s-ar fi jucat cu ele.

— Eşti nebună? întrebă Tudor când fata rămase dezbrăcată în faţa lui, dar ea, fără să spună nimic, păşi încet prin râu până pe malul celălalt...

Păşiră şi ei prin râu şi îl trecură cu ochii ţintă la trupul gol al fetei, fără să simtă răceala apei de munte. Până şi Tom, care nu se ştia un nestăpânit în privinţa femeilor, auzea acum sângele cum îi bubuia în urechi în timp de privea rotunjimile ei aţâţătoare.

— O să îţi fie frig noaptea fără haine, îi spuse el fetei după ce ajunseră dincolo, dar chiar în timp ce vorbea îşi dădu seama că nu o să-i fie.

Aerul părea mai cald aici, încărcat cu mirosuri noi, încă mai îmbătătoare. Fata, care abia acum îşi dădu seama că nici nu o întrebaseră cum o cheamă, se întoarse sfidător spre ei:

— Nu, nu o să îmi fie frig, răspunse ea şi îi privi netemătoare drept în faţă.

Tom îl auzi mai întâi pe Tudor scoţând un muget, apoi îl văzu cum aruncă rucsacul cât colo şi se aruncă lacom asupra fetei. O trânti jos pe iarba plină de flori şi se grăbi, parcă picat în transă, să îşi dea hainele jos. Reuşi într-un târziu, graba şi nerăbdarea mai mult încurcându-l, şi muşcă sălbatic dintr-un sân, când rămase dintr-o dată nemişcat deasupra fetei, care îl privea zâmbind, fără să se împotrivească în nici un fel.

Tudor scoase un urlet neomenesc şi se ridică în genunchi între picioarele depărtate ale fetei. Apoi se sculă cu totul în picioare, în timp ce fata rămăsese mai departe întinsă pe jos, nepăsătoare.

— Nu se poate, gemu el şi îşi urlă încă o dată durerea spre înălţimi, în timp ce, pentru a nu ştiu câta oară, mâna lui pipăia în gol între picioare, unde nu întâlnea decât aceeaşi netezime rece pe care, cu ani în urmă, o întâlnise la păpuşă.

— E un coşmar, bâiguia el neputincios. Am să mă trezesc îndată...

Tom se uită la fata întinsă pe jos, a cărei poziţie părea să nu mai aibă dintr-o dată nimic impudic. Privi mult până să înţeleagă de ce: sânii păreau să i se retragă în interiorul corpului, fără să lase nici cel mai mic semn, nici măcar sfârcurile, părul pubian începu şi el să i se risipească undeva ca un abur şi, în curând, în faţa lui nu mai rămase decât o fiinţă la fel de asexuată ca o păpuşă. Gemetele lui Tudor îl făcură să se întoarcă spre el: cu un gest devenit deja reflex, acesta se pipăia mereu între picioare, şi netezimea întâlnită îl făcea de fiecare dată să scoată acelaşi geamăt dureros. Aruncă jos din spate rucsacul în care avea bijuteriile. Din izbitură, acesta se deschise, şi strălucirea aurului se amestecă printre culorile florilor. „Aurul n-are trecere în cer“, şopti el ca în transă versul unei melodii auzite cândva în copilărie, dar nici unul dintre cei doi nu privi spre el, pentru că, în momentul acela, fata se ridică de jos cu graţie şi le zâmbi. Încă mici, pe umeri îi fluturau două aripi care creşteau văzând cu ochii. Cei doi bărbaţi, ca la un semn, priviră spre pârâul pe care îl trecuseră cu numai câteva minute în urmă. Deşi ar fi trebuit să fie la numai câţiva paşi, aburul tremurător care plutea deasupra lui îl făcea să pară la depărtări de neatins.

Ca în transă, Tom făcu câţiva paşi spre pârâu şi, când îl văzu cum se pierde pe de-a-ntregul în depărtare, păru să accepte totul cu detaşare şi începu să râdă încet. Hainele de pe cei doi începură să se destrame încet şi ele, apoi, după, un timp le luă zefirul mirositor care adia uşor în jurul lor.

Rămaseră toţi trei tăcuţi, goi, privindu-se atenţi unul pe altul în timp ce aşteptau să le crească aripile.


Sergiu Someşan - Poiana îngerilor
Editura Aldus, 2004


Alte articole şi proze ale autorului la adresa:
http://somesan.home.ro/





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://http://www.hgwells.ro/

Atelier KULT
Redactori: Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu
http://www.atelierkult.com/

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/

Noesis
http://www.noesis.ro

Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro/cronicar/index.php

Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/

Pagina personală Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03 - 27.06.2004)

Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)

Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 20.12.2004)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Georghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Georghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Georghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


rEAliZaTORi:

Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr-şeF / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr


aU CoLAboRaT:

Mihaela Bufnilă
Ovidiu Bufnilă
Constantin Cozmiuc
Sandu Florea
Simone Györfi
Robert Lazu
Dan Marius
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Sergiu Someşan

Free JavaScripts
provided by
The JavaScript Source





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


Lumea începe şi sfârşeşte-n mine.

Ca algele din spumă de oceane
Dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate
Cresc cântecele mele subterane.

Mi-i inima la adăpost
Ca un culbec în fundul unei grădini pustii.
Hotarele mele sunt: cel care am fost
Şi cel ce voi fi - hotare pustii.

Căci viaţa mea de adineaori
Mi-i tot atâta de departe
Ca viaţa celei mai uscate mumii,
Şi pentru mine tot ce nu-i prezent - e moarte.

Singur? Ce vorbă lipsită de-nţeles!
Sunt "tu" şi "el" şi "voi" aşa de des!
De-atâtea ori Sfinx şi Oedip!
Trăiesc în mine ca o pădure-n mii de frunze.
Ca vântu-n mii de fire de nisip.

Dac-aş fi vrut (pe vremea când visam)
Să fi fost altfel decât sunt
Aş fi vrut să mă fi născut pământ,
Cu râme-n mine, rădăcini şi iarbă
Pe fruntea mea boltită către soare.

Sau poate... aş fi vrut să mă fi născut Soare.

(Alexandru Philippide - Schiţă pentru autoportret)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu