joi, 24 iulie 2014

Pro-Scris 2 (13-14) / 10 iunie 2002 (text only)

.


PRO-SCRIS


Revistă românească de critică, teorie şi istorie literară science fiction
An 3 # nr. 3-4 (13-14) # iunie - septembrie 2002


PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Györfi-Deák György - Pre-Supunere

PRO-DOMO
Györfi-Deák György - Pre-Scris

PRO-PUNERI
Cătălin Ionescu - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi

PRO-DUS
Ovidiu Bufnilă - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale

PRO-EMINENŢE
* Sandu Florea
     Benzi desenate :
         Hotelul viselor
         A Graveyard Tale
         Borderlands
         Garda
     Cătălin Ionescu de vorbă cu Sandu Florea
     Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Ed. Nemira, 1999)
     Dodo Niţă - Sandu Is Back !
     Györfi-Deák György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească
* J. R. R. Tolkien
     Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne")
     Mythopoeia (traducerea românească) (original version) (magyar változat)
     Szabó Sándor - Tolkien pe Marte

PRO-GRESII
Cătălin Ionescu - Cronică TV americană
Liviu Radu - Horror şi SF

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Despre gnoza SF (Fragmente critice VII)
Liviu Radu - Un final pesimisto-optimist
Liviu Radu - Despre îngeri păzitori şi scriitori
Liviu Radu - În primul rând, despre singurătate
Adriana Moşoiu - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei
Cornel Robu - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică
Cornel Robu - Restitutio in integrum
Geo Vasile - Nemurirea într-un scenariu milenarist

PRO-FILE
Silviu Genescu - Progress Report 0: A II-a Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19 - 25 Mai 2003
Silviu Genescu - Progress Report 1: A II-a Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19 - 25 mai 2003
Remus Cernea - Enciclopedia Virtuala I.L. Caragiale

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Magicianul
Simone Györfi - Am fost odată
Györfi-Deák György - Missa solemnis
Cătălin Ionescu - Crimă perfectă de gradul patru
Adriana Moşoiu - Trecerea
Liviu Radu - Cazul Iov - secţiune multiplan
Gheorghe Săsărman - Operaţiunea K3

PRO-PORŢIE
Arhiva on-line
Index de autori
Link-uri alese

PRO-NUME
Au trudit la alcătuirea acestei ediţii...

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


     Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com

     Pro-Scris vă oferă posibilitatea de download a fiecărui număr apărut anterior, pe care îl veţi găsi într-un fişier comprimat (*.zip) în Arhiva on-line.

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet“ (arhiva completă obţinută la cerere), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

© 2000 - 2002
Editorul





PRO-TEST





PRE-SUPUNERE

Györfi-Deák György
   

     M-am bucurat să văd că regizorul neozeelandez Peter Jackson a readus în atenţia publică internaţională opera lui John Ronald Reuel Tolkien, un autor încă cvasinecunoscut până acum în România. Îmi amintesc de apelurile făcute acum câţiva ani în Jurnalul SF, în căutarea cărţii cu care se deschide opera scriitorului englez: "O poveste cu un hobbit", text care acum a început să circule (în varianta românească!) şi pe internet. Cum tot mai multă lume îşi poate permite un calculator şi un scanner, bănuiesc că în curând vor apare şi copiile electronice ale trilogiei "Stăpânul inelelor". Deşi mi-am cumpărat aceste cărţi, aştept cu interes să apară şi varianta în format electronic, pentru că sper ca ea să cuprindă corectările de rigoare (ediţia broşată de la RAO adaugă noi greşeli celor din ediţia de lux).
     Pornind pe urmele lui Tolkien, pe filiera traducerilor maghiare, am dat peste prietenul său, Clive Staples Lewis, un irlandez care s-a folosit de science-fiction ca să promoveze idealul moral creştin. Brusc, mi-am adus aminte de scrierile lui I. C. Vissarion, creatorul basmului S.F. românesc, un autor prezentat pe larg în Pro-Scris 9-10, care de asemenea a îmbinat credinţa în dreapta judecată a lui Dumnezeu cu nădejdea în puterea ştiinţei ("totul e posibil, în anumite condiţiuni").
     Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotită drept un instrument de bază pentru educarea ateistă a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politică a scos în anii '80 o serie de antologii, printre care şi una de acest profil, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuţie credinţa, ci mai degrabă urmările fanatismului şi ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit să le înfrunte toţi profeţii, indiferent de religia propovăduită.
     John Ronald Reuel Tolkien, în amplul său eseu "On Fairy Stories", din care am apucat să traduc pentru acest Pro-Scris doar un capitol, cel despre "Fantezie", susţine că întrucât a fost creat "după chipul şi asemănarea Creatorului", omul este el însuşi un creator, un creator secundar, de mai mică importanţă, capabil să genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în măsura în care ele induc în iubitorul de artă acea participare sufletească pe care profesorul englez o numeşte "credinţă secundară". Da, demonstrează Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers şi a-i da viaţă, e nevoie de credinţă.
     Peste această problemă a dat şi filozofia marxistă, în numele căreia s-a încercat îndepărtarea maselor de religie, citându-se greşit o frază a lui Marx, în care se spunea că "religia constituie opiul popoarelor". Dar în vremea respectivă, opiul nu era folosit pentru producerea unor stări de graţie, pentru îmbătarea simţurilor, ci drept analgezic. "Laudanum"-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu şi-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu să le aline suferinţele. Însuşi marxismul, în forma promovată de revoluţia bolşevică, cuprindea elemente mesianice, credinţa în faptul că binele adus de comunism va învinge răul produs de capitalism şi oamenii vor trăi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecăruia i se va lua după puteri şi i se va da după nevoi.
     Destrămarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar părinţii noştri, ci şi intelectuali de marcă de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adăugând noi dureri celor pe care susţinea că le alină. Poate nu întâmplător, perioada comunistă a favorizat apariţia celor mai cutremurătoare distopii, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouă, 1932), Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)...
     S-ar părea că între cunoaşterea viitorului şi credinţă ar există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmează să i se întâmple, cu atât el ar trebui să fie mai necredincios. Se pot aduce însă suficiente exemple că lucrurile nu stau aşa: de multe ori, oamenii, deşi ştiau ce-i aşteaptă, au ales de bună voie să se sacrifice crezând ca urmaşii lor o vor duce mai bine. Şi-apoi, legile naturii, relaţiile care pot fi definite şi descrise matematic, operează cu mărimi cantitative. Cum să stabileşti o legătură între cognoscibilitate şi sentimentul religios, câtă vreme nu s-a inventat încă aparatul care permite cântărirea cantităţii de credinţă din sufletul omului?
     Presupunerile pe care şi le face oricare persoană când ajunge într-un punct de răscruce, unde tare bine i-ar prinde să cunoască ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o într-o parte sau alta (şi câte astfel de situaţii apar într-o viaţă de om!), pot conduce spre o supunere prost-înţeleasă, spre acceptarea unei soluţii de minimă rezistenţă, dar pot constitui şi o raţiune pentru răzvrătire, pentru a rezista în faţa unor presiuni menite să dezumanizeze omul şi să şi-l aservească. Menirea literaturii e să evidenţieze faptul că, în astfel de situaţii, rolul hotărâtor îl are ceea ce este în sufletul omului.
     Credinţa reprezintă înainte de toate legătura directă între om şi Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice natură sau mărime ar fi ea, ordonează haosul şi umple neantul, stabileşte ceea ce Tolkien numeşte atât de sugestiv "interconexiunile ascunse ale realităţii", valabilităţi universale care se revelează în timp omului, legităţile pe baza cărora funcţionează lumea. Omul poate alege să le respecte şi să tragă foloase de pe urma lor sau să le ignore şi, încetul cu încetul să-şi piardă sufletul, fiinţa şi raţiunea de a exista.
     Literatura de anticipaţie creează lumi secundare, universuri paralele, unde acţionează legităţi stranii, tocmai pentru a transmite cititorului raţiuni şi sentimente menite să-l ajute în perceperea realităţii. Din nesupuneri şi presupuneri, science-fiction-ul generează transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înălţime, ce generează "vertijul intelectual", "the sense of wonder", "minunarea" rudă bună cu credinţa, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevăratei arte, să-l reunească pe om cu Dumnezeu.





PRO-DOMO





PRE-TEXT

Györfi-Deák György
   

     Am în faţă sumarul e-zin-ului Pro-Scris, numărul 13-14. E ultimul număr care mă angajează complet; de luna viitoare, Cătălin Ionescu va reveni la cârma revistei şi va lua măsurile cuvenite. De această dată, mă tem că am dat-o în bară rău de tot, cred că am încălcat unsprezece din cele "zece porunci", decalog (Principiile teoretice) prezentat de Cătălin Ionescu la rubrica Pro-Teze. Asta e, când pisica nu-i acasă...
     Revista, iniţial dedicată criticii şi istoriei literare, a căpătat voce: dacă vă veţi activa opţiunea sonoră a browser-ului, veţi auzi că unele pagini sunt ilustrate muzical de Dire Straits (Why Worry) ori Enya (Fairytale, Lothlorien). O parte consistentă din cadrul rubricii Pro-Eminenţe a fost rezervată unei inedite secţiuni de benzi desenate, ce constituie (în bună parte) o retrospectivă a operei lui Sandu Florea, grafician român stabilit acum în Statele Unite. Ca să vi-l prezentăm, am fi dorit să introducem aici o trimitere (un link) către articolul dedicat în Dicţionarul de autori SF apărut în 1999 la Editura Nemira, însă acesta a dispărut de pe web. Noroc cu Dodo Niţă şi Marian Mirescu care ne-au sărit într-ajutor şi ne-au trimis o prezentare apărută mai demult în revista Ah, BD! intitulată Sandu Is Back!. Despre gândurile şi visele actuale ale artistului plastic care a reuşit să se impună pe deosebit de animata piaţă americană aflăm din interviul pe care Cătălin Ionescu l-a realizat stând de vorbă cu Sandu Florea, un dialog al centrului de pe coasta estică din Nord cu un Sud ce altădată constituia o parte a Vestului Sălbatic. Acum treizeci de ani, în 1972, artistul pe care-l celebrăm azi termina Galbar, prima bandă desenată SF românească, realizată cu măiestrie după un scenariu inspirat de povestirea omonimă a lui Ovidiu Şurianu. Un studiu comparativ, semnat de Györfi-Deák György, prezintă critic momentele principale ale acţiunii şi felul în care atât arta prozatorului cât şi peniţa desenatorului reuşesc să ne transpună pe planeta Marte, într-o lume îndepărtată, explorată de un echipaj de cercetători români. Sandu Florea nu numai că a permis ilustrarea acestui material cu imagini preluate din acest prim album, dar ne-a trimis şi câteva coli din alte benzi desenate realizate de dânsul: Hotelul viselor, o continuare a albumului Carusel - aici puteţi vedea transpusă în practică ideea de "spaţiu continuu", o inovaţie pe tărâmul BD ce-i aparţine artistului român; A Graveyard Tale, un horror cu nişte zombi răsăriţi din morminte; Borderlands, o fantezie eroică cu o eroină fermecătoare care reuşeşte să învingă un monstru ce pare invincibil; Garda, o lume a durilor. Aceste ultime două seriale sunt realizate color şi cu un pic de noroc, cu sfatul potrivit şi cu multă răbdare, am reuşit să vă înfăţişăm o idee despre splendoarea lor (recunoaştem, în albume arată mai bine).
     După prezentarea primei părţi din ecranizarea trilogiei Stăpânul Inelelor, lumea a început să se intereseze de opera lui John Ronald Reuel Tolkien, un profesor englez de la celebra Universitate din Oxford care a creat o lume şi o mitologie inedită. Vă prezentăm acum un capitol în care eroina principală e Fantezia, parte a unui eseu mai cuprinzător dedicat analizei estetice a poveştilor cu zâne. Tolkien strecoară în pledoaria sa şi câteva versuri şi idei dintr-un poem mai amplu, Mythopoeia, pe care, în aşteptarea unei tălmăciri profesioniste, vi-l prezentăm în original şi într-o variantă românească ad-hoc, tradusă după o versiune maghiară. Szabó Sándor, colaborator al magazinului SF electronic Solaria, ne arată cum un alt profesor de la Oxford, Clive Staples Lewis, cunoscut publicului român din ciclul de romane pentru copii Cronicile Narniei, a creat un personaj ce seamănă ca două picături de apă cu J. R. R. Tolkien, pe care l-a trimis să exploreze planetele Marte şi Venus, iar apoi l-a readus pe Pământ, în cadrul unei trilogii SF menite să propage ideile morale creştine.
     La Pro-Test găsiţi editorialul din acest număr, intitulat Pre-Supunere, unde Györfi-Deák György recunoaşte că sumarul acestui număr reflectă în bună parte concepţiile estetice prezentate mai sus.
     În acest număr, Cătălin Ionescu, şocat de o serie de romane americane ce au ca subiect venirea unui Antihrist ce poartă numele de Nicolae Carpathia, revine cu nişte incredibile Pro-Puneri, intitulate România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi.
     Editura Pygmalion din Ploieşti a reluat o serie de SF, ce cuprinde acum şi cărţi scrise de autori români. Dacă în numărul trecut vă prezentam Cruciada lui Moreaugarin, romanul lui Ovidiu Bufnilă, de această dată, în cadrul rubricii Pro-Dus autorul băcăuan vă prezintă în cronica intitulată Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, ultima carte apărută în colecţia Cyborg, romanul Loser (Măştile norocului) de Cătălin Ionescu.
     La rubrica Pro-Gresii, menită să ascută spiritul critic pe suprafaţa dură a gresiilor, singurele în stare să ştirbească înspăimântătoarea coasă a Morţii, acelaşi Cătălin Ionescu ne prezintă o Cronică TV americană, va să zică ce pot urmări fanii de peste ocean pe "tot mai marele" mic ecran, iar Liviu Radu compară horror-ul şi SF-ul în cadrul ciclului său de Paralele între lumi paralele.
     "Pro-Poziţii"-le, în numeroase şi alese rostiri, susţin în bună măsură opinia lui J. R. R. Tolkien că ficţiunile de înaltă ţinută induc în cititor "o credinţă secundară", fără de care fantezia dispare şi literatura se transformă în "iluzii morbide". Secţiunea debutează cu noi Fragmente critice scrise de Voicu Bugariu, care de această dată ne prezintă un studiu al lui Edward A. Tiryakian în articolul "Despre gnoza SF". Liviu Radu crede că romanul Dayworld Terminal ce încheie un ciclu romanesc semnat de Philip José Farmer constituie Un final pesimisto-optimist. Autorul inegalabilului Răsărit de soare scrie şi Despre îngeri păzitori şi scriitori, personaje prezente în romanul Imperiul îngerilor, carte prin care Bernard Werber explorează acel ţinut al imaginarului pe care ni l-a dezvăluit în Thanatonauţii. Povestiri despre Despre singurătate şi îngeri a scris şi Michael Haulică, naraţiuni despre care Liviu Radu susţine că ne vorbesc În primul rând, despre singurătate, în ton cu Adriana Moşoiu, care însă aduce o precizare în plus: Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei. Gheorghe Săsărman, cel care a pus în balanţă viitorul lumii în romanul 2000, se pregăteşte să lanseze în curând la Editura Dacia Cupă cu cucută, o nouă versiune a romanului publicat iniţial cu titlul Cupă de cucută la Editura Sedona din Timişoara. Din Cluj, profesorul universitar Cornel Robu ne prezintă alte două volume semnate de Gheorghe Săsărman, arhitectul ce a alcătuit "falsul tratat de urbogonie", o sumă povestiri reunite în volumul "Cuadratura cercului", care ne-au fost restituite "in integrum" de curând, după gândul iniţial al autorului, tot de Editura Dacia. Lor li se alătură romanul Sud contra Nord, prezentat de Cornel Robu în articolul Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică. Pro-Poziţii-le se încheie cu un extras din dicţionarul de autori Proza românească între milenii realizat de criticul Geo Vasile, Nemurirea într-un scenariu milenarist, referitor la JAZZONIA, romanul de debut al atât de dinamicului Ovidiu Bufnilă.
     Mulţi discută fără rost, pe o temă clasică: ce a fost mai întâi, proza ori critica? Vă răspundem noi, că ştim de la orele de fizică: Pro-Ton-ul. Această secţiune aparte, o prezenţă conexă ce chiar ar putea furniza subiecte de meditaţie pentru viitoarele articolele apărute la celelalte rubrici, cuprinde proze semnate de Ovidiu Bufnilă (Magicianul), Simone Györfi (Am fost odată), Györfi-Deák György (Missa solemnis), Cătălin Ionescu (Crimă perfectă de gradul patru), Adriana Moşoiu (Trecerea), Liviu Radu (Cazul Iov - secţiune multiplan) şi Gheorghe Săsărman (Operaţiunea K3).
     Ca totul să se armonizeze, am păstrat tot timpul în vedere o Pro-Porţie, secţionată în trei: un Index de autori, o Arhivă on-line care vă oferă posibilitatea să citiţi în direct numerele anterioare ale Pro-Scris sau să le preluaţi comprimate în fişiere de tip *.zip (daţi un click pe porţiunea portocalie unde scrie: download ) şi o colecţie de Link-uri alese pe sprânceană, nişte porţi care odată deschise, vă vor conduce în alte puncte de răscruce ale SF-ului românesc contemporan.
     Pentru variaţiune, rubrica Pro-Nume a fost împărţită în două: la Mume îi veţi regăsi pe autorii ce semneză articolele ori grafica din acest număr; iar la Lume veţi găsi numele autorilor care le-au dat de lucru (iar uneori de furcă) celor amintiţi anterior.
     Acest număr ciudat se încheie tot cu cântec, pe muzica aceleiaşi melodii Why Worry (De ce să ne facem griji?) compusa de Mark Knopfler (Dire Straits - Brothers in Arms). Acest cântec a fost preluat de Zorán Sztevanovity, un cantautor ungur de origine sârbă, deosebit de popular şi în rândul maghiarilor ardeleni. Fratele său, Dusán Sztevanovity, a schimbat versurile originale cu altele, dându-i titlul de "Minunatule mâine" (Szép holnap), o poezie în care ne regăsim şi noi, şi părinţii noştri, şi bunicii noştri, toţi cei care au trăit aici, în acest capăt de răsărit de lume. Poeta Simone Györfi a preluat sensul acestei variante şi a reuşit să creeze o versiune românească pe care să o puteţi fredona, un Cântec pentru visători care sperăm să răsune în inima fiecărui... Pro-Scris. (va urma)





PRO-PUNERI





Trecute şi prezente cumpene dintre secole
ROMÂNIA, DE LA DRACULA LA NICOLAE CARPAŢI

Cătălin Ionescu


     Bram Stoker publica Dracula, romanul ce avea să-l facă faimos, în 1897. Desigur, Stoker nu a călcat niciodată în Transilvania. Dar de ce să fi călătorit aici? Stoker avea nevoie de un ţinut îndepărtat, îndeajuns de cunoscut şi, în aceeaşi măsură, îndeajuns de misterios pentru a fi teatrul unor împrejurări înfricoşătoare. Să recunoaştem că, în ultimă instanţă, Dracula a fost cea mai pertinentă publicitate gratuită pentru Transilvania şi, mai târziu, pentru România...
     După aproape 100 de ani, la alt hotar dintre secole, România revine “în top” într-unul dintre best-seller-urile actuale.
     Doi autori necunoscuţi în România, Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins lansează, în anul 1995 o mega-serie: Left Behind.
     Primul volum, cu acelaşi titlu, Cei părăsiţi, se bucură, se pare, de un succes greu de imaginat. Într-un viitor foarte apropiat, Rusia lansează pe neaşteptate un atac aerian asupra Israelul. În momentul în care avioanele purtându-şi încărcăturile nucleare ajung aproape de ţintă, ele se dezintegrează în zbor, ca printr-o minune cerească. Minunea însă anunţa altceva - venirea pe luma a Antihristului.
     După un an de zile, întreaga lume este zguduită de un alt fenomen inexplicabil: milioane de oameni dispar instantaneu, mai ales copii şi credincioşi. Nimeni nu poate înţelege de ce. În scurt timp, pe scena politică mondială Îşi face apariţia cel mai charismatic leader al momentului: sprijinit de reprezentanţi de frunte ai lumii monetare americane şi internaţionale, vizitează SUA şi câstigă simpatia presei americane preşedintele neales al României, Nicolae Carpaţi (nume original, Nicolae Carpathia). Este blond, bine făcut, are 33 de ani, vorbeşte fluent 9 limbi, are o memorie absolut remarcabilă şi a fost numit de vechiul preşedinte care se retrăsese. Cum preşedintia României este un job prea mărunt, Nicolae ţinteşte preşedenţia ONU, cu ambiţii extraordinare de pace. Dar nu avea să fie aşa, pentru că, după cum arată Biblia, Antihristul este mai întâi "amăgitorul"...
     Cam acesta este subiectul primei cărţi, dintr-o serie de 12, dintre care au apărut, la ora când scriu aceste rânduri, doar 9: Left Behind, Tribulation Force (Detaşamentul celor persecutaţi), Nicolae, Soul Harvest (Recolta de suflete), Apollyon, Assassins (Asasinii), The Indwelling (Forţa însufleţitoare a Răului), The Mark (Semnul), Desecration (Profanarea). Pe 2 iulie va apare The Remnant (Supravieţuitorul), urmând ca ultimele 2 cărţi ale seriei să apară în iunie 2003, respectiv 2004. Pentru a avea însă o privire completă asupra acestei mega-serii, să mai adaugăm şi celelalte "produse": seria de 22 de cărţi (până în prezent!) pentru copii (Left Behind: The Kids Series); seria de cărţi dramatizate (7 volume), seria de cărţi audio (9 volume), seria de Graphic Novels (deocamdată 3 volume de benzi desenate pe aceasta temă), seria de cărţi înrudite ca temă (3 volume axate pe interpretări biblice), o casetă video, CD-uri pe tema copiilor părăsiţi (Left Behind: The Kids Live Action Audio I si II), CD-ul muzical Left Behind Worship şi sper să nu fi omis nimic...
     Sigur că, la o privire atentă, se poate vedea şi praful unui asemenea imperiu.
     Nu am citit decât primul volum, care este, chiar şi fără o asemenea reclamă, dezamăgitor. O acţiune dezlânată, personaje neînchegate, dialoguri nefireşti. Însăşi linia principală a acţiunii este, pe undeva, greu de digerat, pentru că intrarea triumfală în lumea americană a lui Nicolae Carpaţi este totuşi forţată - ceea ce înseamnă că, în ciuda muncii de documentare certe dusă de autori, România a rămas pentru ei doar un nume de rezonanţă exotică. Şi cam atât. Un cititor detaşat poate constata că, la urma urmei, atât numele cât şi originea Antihristului sunt mai degrabă simbolice decât emblematice. Pare evident că Nicolae Carpaţi vine pe filiera "Antihristului" Ceauşescu, iar, în context, România trebuia să fie originea sa.
     Seria Left Behind nu este un political-fiction cu nuanţe de thriller, ci mai degrabă ceea se poate numi un religious-fiction. De altfel, autorii au subliniat în repetate rânduri că acest roman fluviu este un punct de vedere religios asupra lumii. Mai mult, aceştia pretind că şi în realitate, nu suntem deloc departe de ultimele momente ale lumii. După care urmează invariabil o plictisitoare avalanşă de citate biblice.
     Evident, succesul de casă al unui roman nu este, de cele mai multe ori, compatibil cu o critică favorabilă. Desigur, cumpăna dintre secole - sau mai degrabă dintre milenii - a jucat aici, ca şi în cazul Dracula, un rol de catalizator. Un rol, îndrăznesc să afirm, mai mare chiar decât substratul biblic - la urma urmei referinţa la Antihrist apare doar de 2 ori in Biblie, în Întâia epistolă a apostolului Ioan, şi nicidecum în Apocalipsa. Mai mult, în pitorescul şi omogenul peisaj de nuanţă creştină americană, sfârşitul lumii pare mai degrabă un prilej de show, decât de teamă...
     Peste o întrebare totuşi ne macină: de ce, tocmai, România? O întrebare cu un răspuns simplu. Pentru că aceasta este, la modul general, percepţia lumii despre România. O ţară ciudată, locuită de un popor misterios care are pasiunea de a-şi distruge sistematic orice speranţă de viitor.
     Iar dacă vă întrebaţi, în consecinţă, de ce Antihristul poartă numele Nicolae, nu puneţi aceeaşi întrebare autorilor Tim LaHaye sau Jerry B. Jenkins. Un strop al acestui răspuns se află în noi toţi cei care suntem români - şi să ne ajute Dumnezeu în faţa propriilor noştri antihrişti, pe care continuăm să-i adulăm...





PRO-DUS





SENZUALITATEA HAZARDULUI SAU DESPRE NESFÂRŞITELE INTERIOARE ALE IMAGINARULUI SUPUS REVOLUŢIEI SEXUALE

Ovidiu Bufnilă


     Ameţitoarele lumi ale lui Cătălin lonescu sunt ale fiinţării tragice, lumile fiind fiinţele. Ele se prefac a fi ale formelor în mişcare dar în adevăr îşi revendică şi îşi dispută dreptul de a fiinţa libere compunându-se şii recompunându-se după scenarii subtile. Nu personajele sunt în mişcare ci lumile însăşi ascunzându-se pervers unele de altele, construind interioare în care te atrag înşelându-te şi aruncându-te în braţele incertitudinii pregătind întâlnirea cu senzualitatea hazardului.
     În întregul lui, în superba lui fiinţare, Măştile Norocului e un roman al senzualităţii hazardului, nefiind roman ci o complexitate care, în aparenţă, îşi este suficientă neavând nevoie de martor; în mod iluzoriu martorul se revendică a fi Lector; prin lectură el nefiind decât prelungirea stării senzuale, fiind atras în ţesătură.
     Ţesătura interioarelor nu e a labirintului, labirintul fiind insuficient pentru a explicita imaginarul revoluţiei sexuale din Măştile Norocului.
     Ce poate să fie altceva decât revoluţie sexuală pătrunderea hazardului, stricarea strategiei subtile şi fragmentarea glorioasei statistici?
     Ce poate să fie altceva decât revoluţie sexuală acţiunea fiinţelor-forme asupra simbolului hazardului?
     Ce poate să fie altceva decât orgasm final încercarea asupra organizărilor superioare care, desfăşurate pas cu pas, dau imaginea realităţii în toată plinătatea ei, subtilitatea evaporându-se şi rămânând sterilul, experienţa banală şi vulgaritatea în toată splendoarea ei.
     Lucrarea împotriva hazardului prin personaje pline de fervoare nu e decât desecretizarea, dezvăluirea tragică, punerea în lumină. Universul concentraţionar fie el spital, parc sau azil nu asigură o comodă interpretare a acestei lumi care numai aparent se revendică a ficţiunii reclamându-şi perversă lipsirea de referinţă.
     Simţurile sunt chemate să lucreze împotriva hazardului, parfumul femeilor fiind liantul ficţiunii, aducând delicateţe într-o lume violentă dar fără a avea, ca dominantă violenţa.
     Spiritul rebel violentează interioarele, le pune în conflict unele cu altele, organizează acţiuni violente.
     Interioarele se desfac unele pe altele fie fiinţe-forme, fie artefacte. Artefactul are viaţa lui proprie în Măştile Norocului. Nu e doar personificarea în toată splendoarea ei ci e un alt înţeles al fiinţei.
     Un artefact cuprinzător de existenţă, de fiinţare, mustind de viaţă , organizat după planuri subtile, conţinând ordinea unei lumi tragice, conţinând regulamentul, norma şi doctrina.
     Propoziţiile sunt şi ele prezente ca personaje rebele sau aristocrate, organizându-se şi ele în cavalcade, odihnindu-se sau lăfăindu-se lascive în mesaje îmbietoare sau în formule restrictive, adăugându-se fiinţării, aspirând s-o înlocuiască.
     Hazardul şi ierarhiile se organizează într-un cuplu bizar, bizareria fiind normă în Măştile Norocului. E un armistiţiu între ierarhie şi complexitate, o căutare a unui punct vulnerabil, diverse încercări, atacuri inspirate sau ambuscade ratate. Ierarhiile se dovedesc a fi ale tentaţiei masochiste reclamându-şi pervers disoluţia în timp ce hazardul aspiră la întruparea sa într-o ierarhie vrând parcă să iasă din prizonieratul bifurcaţiei şi al organizării superioare. Senzual, hazardul aspiră şi el la orgasmul final, îl caută cu obstinaţie, dovedindu-se gata să lucreze pentru el.
     El organizează formele feminine, el dă senzualitate actelor şi evenimentelor, el se ocupă, din umbră de tactil, de surpriză, de volutele parfumului, de privirile languroase sau rebele.
     Hazardul lui Cătălin lonescu pare să fie organizatorul şi chiar personajul central nu prin implicarea lui în cascada de evenimente ci prin dorinţa lăuntrică de a se transforma într-o formă senzuală.
     Hazardul organizează revelaţia lectorului nu prin aceea că s-ar lăsa numit în forma lui ludică ci în cea organică, dăruindu-se senzualului.
     Dar senzualitatea din Măştile Norocului e tragică, e totală, e ultimă. Lectorul e aruncat în această vâltoare, fiind înşelat şi atras în cursă de aparentele fiinţe-forme care-l conduce către un final deschis.
     Nu opoziţia între învins şi învingător explicitează fervoarea existenţei şi nici patima jocului şi nici superbia ascensiunii sociale ci vâltoarea revoluţiei sexuale care descoperă interioarele, care le fragmentează, le întrepătrunde.
     întrepătrunderea formelor, actul violent al penetrării interiorului, plăcerea descoperirii şi tragicul sfârşit al acestei descoperiri guvernează imaginarul lui Cătălin lonescu, organizează discursul său, lumile lui perverse.
     Neaflându-se în căutarea adevărului ultim ci a unei iluzorii stări de echilibru, personajele lui Cătălin lonescu încearcă reorganizări ale hazardului fiind chiar formele lui. Hazardul împlineşte lucrarea împotriva sa sub presiunea unor forţe exterioare aflate într-un cuplu ameţitor cu forţe interioare.
     Cătălin lonescu lucrează asupra acestui cuplu cu dezinvoltură dar şi cu inspiraţie şi fervoare. E o încercare a lui cu hazardul şi cu nesfârşirea lumilor.
     Cătălin lonescu nu caută exemplaritatea cu orice preţ. El nu alcătuieşte un dogmatic asupra hazardului, dogmaticul fiind aici un înţeles atotcuprinzător şi suficient. Libertatea hazardului de a-şi organiza sexualitatea în raport cu fiinţele-forme pare să fie unul dintre tainicile înţelesuri din Măştile Norocului.
     Cătălin lonescu organizează revoluţia sexuală a imaginarului cuprins în propriile sale bifurcaţii şi cascade, aspirând în secret la organizări superioare.
     Continuitatea este spulberată nu prin aleatoriu sau prin program sau conspiraţie împotriva interioarelor şi nici prin lipsirea de sens.
     Continuitatea este spulberată ca şi continuum prin senzualitatea hazardului, Măştile Norocului fiind prin aceasta mai mult decât roman.
     E poate o tainică instrucţiune despre construcţia şi deconstrucţia lumilor prin senzualitate, fiind nu o prognoză sau o profeţie sau o imagine a vremurilor viitoare.
     E un semn al simultaneităţii prin senzual care nu e decât norma exemplară a hazardului organizat în afara timpului şi spaţiului spre înfiorarea, tulburarea şi nesfârşita noastră interogaţie asupra lumilor.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





BENZI DESENATE :
 # HOTELUL VISELOR
  # A GRAVEYARD TALE
   # BORDERLANDS
    # GARDA





VORBE CU SANDU FLOREA
10 întrebări în exclusivitate

Cătălin Ionescu


1. Domnule Sandu Florea, sunteţi singurul profesionist român - îndrăznesc să vă consider român, chiar dacă v-aţi stabilit în S.U.A. - din domeniul benzilor desenate. Cum, din nefericire, foarte puţini tineri au auzit de dumneavoastră, vă rog să ne marcaţi câteva jaloane semnificative din viaţa dumneavoastră.

     În copilarie am fost fascinat de revistele de benzi desenate în special cele frantuzeşti care erau mai accesibile la ora aceea. Am debutat în anul 1968 în revista "Luminiţa" cu un serial intitulat "Năzdrăvăniile lui Păcală" . Eram student la Arhitectură şi contactul cu lumea artistică a Bucureştiului a avut o influenţă pozitivă asupra hotărârii mele de a începe o carieră de desenator.
     Debutul meu editorial s-a produs în 1972 cu albumul "Galbar" care constituie de fapt primul album de benzi desenate românesc cu tematică science fiction. Scenariul a fost scris de regretatul Ovidiu Şurianu, preşedintele de onoare a cenaclului de literatură SF "H.G.Wells" din Timişoara. Ca membru al cenaclului am avut prilejul de a colabora la primul fanzin SF "Paradox". De asemenea am publicat prima carte de colorat cu tematică SF, "Vreau să fiu cosmonaut", după un scenariu al unui alt membru al cenaclului, Marcel Luca.
     De-a lungul anilor am mai publicat opt albume pe tematici diferite şi am colaborat la toate revistele şi almanahurile pentru copii existente în aceea perioadă. Unul din ele, albumul cu povestirea fantastică "În Lumea lui Harap Alb" (o adaptare în benzi desenate a cunoscutului basm a lui Ion Creangă), a obţinut premiul I la Festivalul Internaţional de literatură SF şi artă fantastică în Italia, Stressa 1980.
     După revoluţie, am editat revistele BD "Carusel" şi "Proteus" care, din păcate, şi-au încetat activitatea după emigrarea mea în SUA împreună cu soţia şi cei doi copii, în 1991. Ajuns la New York, am inceput să colaborez cu ceea mai mare editură de comics din America, Marvel Comics, după numai trei luni de la sosire. În prezent, colaborez cu patru edituri importante: Marvel Comics, DC Comics, Chaos Comics şi Dark Horse Comics.

2. Am căutat referinţe despre dumneavoastră pe Internet şi am fost uimit să văd în câte proiecte aţi fost implicat. Prin ce se deosebeşte munca de la, să spunem "Galbar", pentru că este exemplul cel mai facil, cu munca de la "Buffy The Vampire Slayer"? La ce lucraţi în momentul de faţă?

     Referinţele de pe Internet nu costituie decât o mică parte din proiectele la care am lucrat. În cei unsprezece ani de când trăiesc în America am colaborat la peste 100 de comicsuri cu aproximativ 2.200 de pagini desenate. Am avut norocul de a participa la realizarea unor tituluri cu mare priză la public ca "Spiderman", "X-Men", "Captain America", "Conan", "Batman", "Buffy The Vampire Slayer", etc.
     Munca de la "Galbar", comparată cu ceea de la "Buffy", se deosebeşte radical. Este deosebirea dintre industrie şi artizanat. Industria de comics americană este foarte dezvoltată şi producţia de comicsuri este impresionantă: se tipăresc aproximativ 400 de titluri lunar în milioane de exemplare. Deoarece este fizic imposibil pentru un singur creator să deseneze un comics de 22 de pagini în fiecare lună, munca la un comics se divide între cinci artişti: scenariul (writer), desen în creion (penciler), tras în tuş (inker), scrierea textului în baloane (letterist), colorarea (colorist). La începutul carierei mele de comic book artist am realizat simultan desenul în creion şi tuşul, dar în ultimii ani m-am specializat în inking. Modul artizanal de lucru de la "Galbar", unde un singur creator executa toate aceste operaţii, are nişte avantaje, dar este foarte încet şi nu este potrivit pentru o producţie de masă. Este folosit pe scară largă în Europa.      În momentul de faţă am pe masa de lucru "Thunderbolts"#67 pentru Marvel, "Birds of Prey" #42 pentru DC Comics şi "The Dwelling"#1 pentru Chaos Comics.

3. Ce părere aveţi despre fenomenul science fiction românesc? V-aş ruga să-l priviţi în perspectiva anilor, deci şi cel dinainte şi cel de după evenimentele din decembrie 1989.

     Din păcate, după stabilirea în SUA, am pierdut legătura cu ce s-a publicat în domeniul SF în ţară şi nu pot să fac o comparaţie între cele două perioade.
     Privitor la literatura SF de dinainte de revoluţie, aş putea spune că avea unele merite prin menţinerea în atenţia publicului a genului îndrăgit de atâţia tineri, dar, din păcate, nu s-au produs opere de vârf, comparabile cu lucrările create pe alte meleaguri. Acest lucru nu poate fi reproşat autorilor români ai epocii, deoarece sistemul comunist a constituit un obstacol de netrecut pentru dezvoltarea întregii culturi.

4. Cum vedeţi viitorul science-fictionului? Este adevărat că în ultimii ani publicul este atras mai degrabă de poveştile magiei decât de cele ale aventurii ştiintei şi tehnologiei?

     Această tendinţă se va accentua în anii viitori. Nu este întâmplător că personaje din lumea comicsurilor ca: Superman, Batman, Spiderman sau, cele mai noi: Spawn şi Witchblade, X-Men au devenit eroii unor filme de mare succes în ultima perioadă. Acest lucru influenţează şi literatura SF. Trebuie să ne amintim că ramurile culturii nu sunt separate artificial şi se influenţează reciproc în funcţie de cerinţele pieţii.

5. Aţi vorbit de o industrie a comicsurilor. Are această industrie un rol în formarea publicului? Pot exista independenţi care să "mearga" împotriva cursului lucrurilor generate de această industrie?

     Când condiţiile sunt favorabile, independenţii pot schimba istoria! Acest lucru s-a întâmplat recent în comicsul american. Piaţa a fost dominată timp de decenii de cele două companii rivale, Marvel şi DC Comics, cu foarte puţin loc pentru independenţii care, deşi existau ca un curent "underground comics", nu aveau prea mare influenţă. Totuşi, pe la începutul anilor '90, nemulţumiti de lipsa de libertate de creaţie, un grup de nouă artişti importanţi de la Marvel, în frunte cu Todd McFarlane, au plecat de la companie şi au înfiinţat Image Comics. Noua companie a schimbat faţa întregii industrii prin inovaţiile sale, introducând tehnologia computerizată de ultimă oră şi aducând un suflu nou în comics. Marvel a inceput să piardă teren şi a fost pe punctul de a da faliment. Salvarea a venit tot de la independenţi, cu ajutorul cărora Marvel a schimbat şi reinventat întreaga sa linie de supereroi. În momentul de faţă, Marvel este din nou pe primul loc, dar faţa industiei de comics s-a schimbat radical în numai zece ani.

6. Există o anume lucrare literară, film, bandă desenată pe care o consideraţi ca fiind de căpătâi în science-fiction?

     Sunt atât de multe lucrări excepţionale în aceste domenii încât este foarte dificil să poţi spune care este ceea mai importantă. Totuşi aş putea menţiona câteva lucrări din domeniul BD: Arzac (Mobius), Dark Knight (Frank Miller), Spawn (Todd McFarlane)...

7. În ce raport se afla banda desenată faţă de carte? Dar faţă de invazia desenelor animate (în special filiera japoneză)? Este banda desenată destinată, aproape exclusiv, unui public de vârstă foarte tânără? În ce masură Internetul a modificat acest raport de forţe?

     Benzile desenate au o istorie veche de mii de ani. Picturile cu scene de vânătoare din grotele preistorice, hieroglifele ilustrative din piramidele Egiptului, imaginile gravate de pe vasele greceşti, pictura din bisericile bizantine, pot fi privite ca precursorii benzilor desenate moderne şi constituie o dovadă a faptului că povestirile în imagini sunt foarte bine fixate în subconştientul oamenilor. Spre deosebire de carte, care foloseşte numai cuvântul ca mijloc de expresie, BD foloseşte şi o succesiune de imagini care introduc cititorul într-un univers mirific, o lume în care, dacă ar trebui s-o descrii în cuvinte, ţi-ar trebui multe pagini. Banda desenată este considerată a 9-a artă deoarece foloseşte mijloace unice de expresie care diferă de carte, de film sau de desenele animate. Datorită faptului că multe BD clasice erau povestiri destinate copiilor, s-a format opinia falsă că numai copiii pot aprecia astfel de creaţii. Ca dovadă că lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, vârsta medie a unui amator de comics care intră în magazinele specializate din America este de 28 de ani. Multe din cele mai noi comicsuri sunt de foarte bune calitate cu povestiri şi desene de excepţie. În Europa albumele de bandă desenată rivalizează cu cele mai bune albune de artă, iar în multe ţări au fost înfiinţate muzee specializate pe benzi desenate.
     Desenele animate au fost şi ele percepute de public ca o artă ce se adresează exculsiv copiilor, deşi ele sunt vizionate de copii, părinţi şi bunici în acelaşi timp. Japonezii au început să producă animaţie exclusiv pentru adulţi. Deşi producţia de filme de animaţie este impresionantă în Japonia, producţia lor de BD este şi mai impresionantă decât cea americană. Aproape 30% din întreaga lor producţie editorială este constituită din romane BD (graphic novel) de tip manga, cu subiecte istorice, science-fiction, fantastice, etc. Ele au început să pătrundă deja pe piaţa americană şi o să asistăm curând la o adevărată invazie şi în Europa.
     În ultima vreme, ca urmare a dezvoltării rapide a webzinelor şi altor publicaţii electronice, unele companii au creat aşa numitele 3D Comics care se pot viziona la un cost simbolic pe Internet. Sunt convins că webul va schimba profund şi industria de comicsuri într-un viitor nu prea îndepărtat.

8. Se pot oglindi valenţe politice în banda desenată? Ce părere aveţi de aşa numitul political-fiction?

     Există o revistă foarte cunoscută, care se numeşte MAD, în cuprinsul căreia poţi găsi multe BD satirice ce folosesc personaje reale din rândurile celebrităţilor americane. În ceea ce priveşte political-fiction, în ultima vreme nu am citit nimic ceva din genul acesta, aşa că nu pot să răspund la întrebare.

9. Cum priviţi viitorul apropiat, mai precis al Statelor Unite şi al României?

     Eu sunt din fire un optimist. Deşi atacul din 11 septembrie a zdrucinat vizibil societatea americană, se văd semnele unei reveniri la normal. În privinţa României sper din toată inima că ţara va intra cu fruntea sus în EU. Românii sunt oameni muncitori şi talentaţi şi sunt convins că dacă li se ofera prilejul, pot să contribuie din plin la crearea unui viitor mai bun pentru ei şi pentru familiile lor.

10. Vă rog, în încheiere, să vă adresaţi singur întrebarea pe care v-aţi fi dorit să o pun eu şi nu am făcut-o. Vă mulţumesc.
     În SUA aţi lucrat la companiile mari care au personajele lor. Aveţi proiecte BD personale cu personaje create de dumneavoastră, pe care aţi dori să le publicaţi?

     În decursul ultimilor ani am creat două serii cu personaje originale. Prima este o trilogie (o mini-serie de trei comicsuri, 66 pagini) cu subiect SF intitulată "Garda", în colaboare cu scriitorul american Michael Gallagher şi o trilogie heroic-fantasy intitulată "Borderlands", împreună cu scriitorul John Warner. Amândoi scriitorii au colaborat ani îndelungaţi la Marvel şi sunt cunoscuţi în industria de comics americană. De asemenea, am o povestire mai veche (20 de pagini), desenată în ţară, intitulată "Hotelul Viselor". Este un bun exemplu ce ilustrează conceptul de "spaţiu continuu" care constituie contribuţia mea personală la dezvoltarea sistemului narativ al benzilor desenate. Cititorii webzinului Pro-Scris pot să vizioneze câteva pagini din aceste povestiri.
     Vă mulţumesc şi eu pentru amabilitatea de a-mi acorda spaţiu pentru acest interviu în webzinul dumneavoastră.

New York, 9 mai 2002





SANDU FLOREA ÎN DICŢIONARUL DE AUTORI SF (Ed. Nemira, 1999)


     Născut în 1946. Desenator, editor BDSF. Cel mai prolific desenator român; până în 1989, a publicat BD în aproape toate revistele şi almanahurile pentru copii.
     Albume personale: "Galbar" (Ed. Stadion, 1973) - primul album BDSF din România, Cavalerul alb (Ed. Facla, 1976), Călugăreni (Ed. I. Creangă, 1977), Misiune de sacrificiu (Ed. I. Creangă, 1979), În lumea lui Harap Alb (Ed. Sport-Turism, 1979), Burebista, regele dacilor (Ed. Sport-turism, 1980), Decebal si Troian (Ed. Sport-Turism, 1981), Carusel (Ed. Sport-Turism, 1982), Sarmizegetusa eroică (Ed. Sport-Turism, 1983).
     Între 1990-1991, redactor-şef al revistelor BD Carusel (11 numere) şi Proteus (2 numere), în 1991, a emigrat în SUA.
     În 1992, a debutat la cea mai mare editură americană, Marvel Comics. De atunci şi până în prezent a publicat peste 50 de comics books la marile edituri BD americane: Marvel (Conan theBarbarian, Captain America, X-Force, Blackwolf, Dr. Strange, Thor, War Machine, Tunderstrike), Dark Horse Comics (Buffy, the Vampire Slayer), DC Comics (Batman),Innovation si Vivid Comics (Mack Bolan: The Executioner).
     În prezent lucrează în continuare la adaptarea în benzi desenate a serialelor TV Buffy, spaima vampirilor şi Blade. Premii: premiul Eurocon, 1980, pentru albumul În lumea lui Harap Alb.


Dicţionar SF, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.108-109
Articol nesemnat, scris probabil de Mihai-Dan Pavelescu





SANDU IS BACK !

DODO NIŢĂ


     Născut în 1946, Sandu Florea este cel mai prolific autor BD român (de altfel, singurul desenator profesionist de la noi): a publicat mii de planşe de benzi desenate în mai toate revistele şi almanahurile pentru copii şi tineret din ţara noastră precum şi 9 albume (între 1973-1983).
     În 1990 înfiinţează împreună cu scriitorul Nicolae Frânculescu revistele de benzi desenate CARUSEL şi PROTEUS pe care le animă vreme de 11 şi respectiv 2 numere.
     La sfârşitul lui 1991, pentru a-şi satisface pe deplin pasiunea pentru benzi desenate, Sandu Florea emigrează împreună cu familia în Statele Unite...
     În aprilie 1992 el debutează direct la cea mai importantă editură de benzi desenate din State, MARVEL COMICS, publicând 6 pin-ups (desene de o planşă) în revista CONAN SAGA nr. 61. În următoareele numere aceleiaşi reviste dar şi în THE SAVAGE SWORF OF CONAN THE BARBARIAN continuă să publice pin-ups cu Conan până în noiembrie când, în cea de-a doua revistă menţionată, îi apare prima BD americană, Old Garrad’s Heart, 18 planşe pe scenariul lui Roy Thomas. În 1992 mai desenează încă o BD cu Conan, pentru aceeaşi revistă, un comic book X-Force pentru MARVEL, şi un altul, Hawkworld, pentru DC COMICS.
     Anul următor va mai publica două comics din seria Dr. Strange înainte de a se concentra asupra uneia din cele mai importante creaţii din opera sa americană, The Executioner. Pe baza scenariilor adaptate după romanele lui Don Pedleton din ciclul „Mark Bolan: The Executioner” (din care unul s-a tradus şi în româneşte), Sandu Florea desenază (creion şi tuş) peste 200 de planşe. Ele vor fi publicate sub forma a 3 comics în 1993 la editura INNOVATION şi a unui graphic-novel de 128 planşe ce va apărea în 1996 la editura VIVID COMICS.
     În următorii ani, Sandu Florea va continua să deseneze pentru editura MARVEL. Astfel, în 1994 îi apar 2 comics din seria Thunder Strike şi câte unul din seriile The Mighty Thor şi Blackwolf. În 1995 publică 3 comics din seria The Mighty Thor şi Conan culorile sau/şi coperta au fost semnate de un alt român, Ovidiu Hondru-OVI. De asemenea, dacă până acum Sandu Florea realiza atât creionajul cât şi trasul în tuş la aceleaşi comics, de-acum înainte el se va specializa doar în trasul în tuş al desenelor creionate de alţi desenatori. Astfel, în 1996, Sandu Florea desenează câte un comic book din seriile Captain America şi Cosmic Powers, iar în anul 1997, 5 comics din seria Avengers Unplugged şi 2 din Journey into Mystery.
     1998 va fi un an de cotitură. Sandu Florea mai desenază un comic book din seria Journey into Mystery şi 4 din seria Conan după care demarează un lung şir de „BD-novelizări” (comics adaptate după filme de cinema sau seriale TV): 3 din seria Blade la MARVEL şi 2 din Buffy, the Vampire Slayer (un graphic-novel de 55 de planşe şi un comic book obişnuit de 22 planşe) la editura DARK HORSE COMICS.
     1999 este cel mai bun an din cariera americană a compatriotului nostru. El a publicat în acest an 21 de comics (aproape 450 de planşe) ajungând chiar la 3 comic books pe lună în iulie şi noiembrie. Astfel, la DARK HORSE COMICS, el a publicat 3 comics în continuarea seriei Buffy şi alte 3 din seria paralelă Angel. Trebuie menţionat că, la fel ca şi serialul TV, filmul Buffy, seriile BD Buffy s-au bucurat de mult succes atât în rândul cititorilor americani (tirajul mediu 80.000 de exemplare) cât şi din străinătate: Canada, Anglia, Germania, Austria, Franţa, Belgia. Între timp Sandu Florea a început să colaboreze cu editura CHAOS! COMICS pentru care a realizat 10 comics din seria Undertaker şi 2 din cele 4 ale seriei Stone Cold Steve Austin. Cele două serii pun în scenă personaje inspirate de cele reale din World Wrestling Federation (Federaţia mondială de lupte „libere”). De asemenea, pentru aceeaşi editură, el a desenat 3 comics din seria Insane Clown Posse (o trupă rock la modă în State).
     În prima parte a anului 2000, Sandu Florea a terminat de publicat ultimul comic book din seria Undertaker (cea mai longevivă serie din cele desenate de el, cu mare succes de public – tiraj mediu: 97.000 ex.) şi alte două din Stone Cold Steve Austin şi a continuat seria Insane Clown Posse. De asemenea, a reluat colaborarea cu editura MARVEL, pentru care trage în tuş („inkuieşte” în româno-americană!) episodul Correction (nr. 63-66) din seria Generation X – cea mai în vogă printre tinerii americani, cu peste 100.000 de exemplare vândute din fiecare număr (depăşindu-i chiar şi pe „clasicii” Superman, Batman sau Spiderman). Tot pentru MARVEL a realizat episodul Flame & The Fiend (3 numere) din seria CONAN THE BARBARIAN (prima sa dragoste) iar pentru CHAOS! Trage în tuş ultimul din cele 3 numere ale mini-seriei Lady Demon.
     Încet-încet, Sandu Florea şi-a făurit un nume şi în lumea comics americană, devenind o prezenţă inconturnabilă în cataloagele marilor edituri din Statele Unite.


(c)opyright AH, BD! nr. 8
Material obţinut prin bunăvoinţa lui Marian Mirescu





"GALBAR", PRIMA BANDĂ DESENATĂ SF ROMÂNEASCĂ

Györfi-Deák György


     Povestirea Galbar a lui Ovidiu Şurianu a apărut iniţial în nr. 360-361/1969 a Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice, iar apoi în volumul Întâlnire cu Hebe (1972), din populara colecţie Fantastic Club a Editurii Albatros. Ea constituie şi azi un exemplu elocvent că se poate scrie literatură de anticipaţie cu eroi ce poartă nume româneşti. La urma urmei, cunosc câţiva scriitori britanici celebri (atât "clasicul" Bram Stoker, cât şi contemporana J. K. Rowling, mama lui Harry Potter) care îşi trimit eroii să-şi trăiască aventurile pe plaiurile noastre...
     Eroii principali din Galbar sunt Lucian Mirea şi prietenul său, biologul Ionel Branişte. Ei sunt membrii unui echipaj românesc de exploratori ai lui Marte, uimiţi de "cât de puţine date se adunaseră în cele trei-patru decenii de când oamenii cercetau la faţa locului planeta. Acolo încă aproape totul trebuia descoperit..." (pag.8) Însă Ionel Branişte cercetează fiecare colţ cu entuziasm şi descoperă rând pe rând "dovezi ale unei vieţi intense în trecutul universal" (pag.9): straturi de calcar, fosile, ba, la un moment dat, chiar un obiect ciudat, de provenienţa industrială, care se dovedeşte a fi partea superioară a unei construcţii metalice, botezată ulterior "Templul de Oţel". Deşi vechimea sa e evidentă, cercetătorii nu reuşesc să-i înţeleagă menirea.
     Naturaleţea povestirii l-a entuziasmat pe graficianul Sandu Florea, care s-a hotărât să transpună în imagini aventurile celor doi români ajunşi pe Planeta Roşie. Albumul de benzi desenate, primul de acest fel din România, a apărut la sfârşitul anului 1972 (acum treizeci de ani), la Editura Sport-Turism din Bucureşti. Dacă naraţiunea lui Ovidiu Şurianu explorează mai cu seamă universul sufletesc, impactul emoţional al întâmplărilor asupra lui Lucian Mirea, scenariul benzii desenate se desprinde uneori de firul povestirii originale şi impune un ritm mai alert, adăugându-i un spor de spectaculozitate.
     Astfel, în banda desenată colţul de metal este descoperit în timp ce transportorul marţian "Cutezătorul", la bordul căruia se află şi eroii noştri, sare în ajutorul echipajului de pe "T-Beta 3", care a început să se scufunde într-o crăpătură plină de praf. Transportoarele marţiene sunt înfăţişate foarte credibil, fiind un fel de tanchete prevăzute cu patru şenile, suspendate pe câte trei amortizoare. Vehiculele sunt lunguieţe, au un parbriz larg şi poartă câte o antenă parabolică pe capotă. În vreme ce "Cutezătorul" remorchează celălalt vehicul, o "piatră" îi dislocă o şenilă.
     La o privire mai atentă, piatra se dovedeşte a fi "un piron", metal prelucrat. Nemaiputând face un pas, echipajele de la bordul ambelor transportoare încep să dezgroape (cu răngi şi târnăcoape) ciudatul obiect. În curând, li se alătură şi alţii, cu utilaje performante.
     Sandu Florea simplifică maiestuos imaginea barocă creată de scriitor:
     "«Pironul» era cat un stat de om; pe urmă s-a dovedit că nu-i altceva decât vârful turnului unei construcţii metalice, frate bun cu alte trei, găsite prin apropiere. Dar ce construcţie! Imaginează-ţi un cilindru cu diametrul de vreo şaptezeci de metri, înalt de doisprezece, având deasupra o cupolă emisferică înconjurată cu o veritabilă coroană de turnuleţe piramidale". (pag.15)
     În viziunea artistului plastic, formele clădirii sunt rotunde, netede ca o sculptură brâncuşiană, fără zorzoanele care, precum vom vedea, oricum ar fi fost erodate de dinţii timpului şi de furtunile marţiene de praf.
     Ciudata clădire nu are nici o uşă; ca să pătrundă în interiorul "Tempului de oţel", exploratorii folosesc un "injector cu jet de plasmă". De aici, drumul li se netezeşte: găsesc o cameră-ecluză, dincolo de care se află încăperi presurizate. Una dintre ele, aflată în centrul edificiului, este o rotondă bogat împodobită, în mijlocul căreia se află un fel de "altar" metalic încrustrat cu pietre preţioase:
     "Lumina îmbelşugată m-a ajutat să recunosc rubine, smaralde, safire... toate foarte mari şi frumoase, însă pe cele mai multe dintre ele n-am reuşit să le identific." (pag.19)
     Spre deosebire de povestire, în banda desenată aceste comori atrag (normal !) hoţii. Revenit să studieze rostul ciudatului obiect, Lucian Mirea dă peste Max, un tâlhar ce încerca să desprindă câteva pietre preţioase cu ajutorul unei dalte.
     După o scurtă luptă, eroul îşi anihilează adversarul şi apropie lumina lanternei ca să vadă ce distrugeri a suferit "altarul". Dintr-una din pietrele preţioase, tâşneşte "o rază portocalie de o nemaipomenită intensitate" (în povestire) ori "un fascicul de lumină orbitoare", "un laser!", care-l volatilizează instantaneu pe Max (în BD). Uimit, Lucian se trage în spate, dar cade în subsolul construcţiei, pe nişte trepte apărute brusc într-o deschidere din podea.
     Când îşi revine, îşi dă seama că se găseşte pe un coridor. Şi în dreapta, şi în stânga, uşi cu clanţă (prevăzute şi cu găuri pentru chei). Încercând una dintre ele, Lucian Mirea aude o mişcare în spatele său.
     "Lângă uşa pe care o deschisesem puţin înainte, era o formă prelungă, lipită de peretele coridorului. Om, fără îndoială. Ce putea fi altceva?"
     Spre uimirea cercetătorului, străinul îi răspunde în româneşte. Cu toate acestea, el are un fel ciudat de a fi, îi citeşte gândurile şi pune întrebări ciudate: "Ce este România?". Lucian Mirea îşi dă seama că se află în faţa unui marţian autentic, ultimul reprezentant al unei rase care a părăsit planeta în urmă cu două sute cincisprezece milioane de ani.
     În scenariul BD, motivul exodului e incredibil de pueril: "un vagabond al cerului, un astru hoinar, se îndrepta cu iuţeală spre sistemul solar, iar calculele arătau că el va trece prin apropierea planetei noastre stârpind orice urmă de viaţă, răpindu-i atmosfera şi apa". În cazul unei catastrofe de acest tip, cei ameninţaţi fie că n-ar avea timpul necesar să construiască sutele de mii de nave necesare unei părăsiri în masă a planetei, fie că ar putea să prevină catastrofa, distrugând corpul ceresc cu pricina.
     În povestire, Ovidiu Şurianu procedează nuanţat, dezvăluind cu măiestrie o catastrofă de origine planetară:
     "Planeta era în declin... pierdea pe zi ce trece apa şi aerul, temperatura scădea, se întindea pustiul... S-a dat alarma, deşi pericolul era încă departe: puteau să treacă zeci, chiar sute de milenii... S-ar fi găsit, până la urmă, soluţii mai bune, aşa cum susţineam tot timpul. Şi alţii erau de aceeaşi părere, o mulţime... Majoritatea însă a preferat o aventură de proporţii cosmice". (pag.39)
     Ovidiu Şurianu contopeşte în personajul Galbar trei teme majore ale literaturii fantastice de groază:
     - mumia ce se ridică din mormântul recent descoperit ca să-i pedepsească pe profanatori;
     - marţianul (alienul) agresiv, înzestrat cu calităţi superioare, cu puteri supraomeneşti, care oricând e gata să ne invadeze pământul;
     - vampirul ce încearcă să-şi prelungească viaţa sorbind-o pe a altora.
     Cum ultimei i se acordă atâta importanţă în prezent, când se încearcă aclimatizarea lui Dracula în spaţiul în care occidentalii încearcă să-şi alunge temerile, să nu vă miraţi dacă voi insista mai cu seamă asupra acestei direcţii de interpretare.
     Într-un fel, Galbar este un damnat. El este pedepsit să rămână pe planetă, atunci când ceilalţi pornesc către noua lor casă, deoarece a considerat, machiavelic, că în lupta politică se pot folosi orice fel de mijloace pentru atingerea unui anumit scop. Codificarea e totodată şi o condamnare. Procedeul tehnic descris este îndrăzneţ şi cu adevărat science-fiction:
     "N-am fost congelat, desigur; nici o tehnică nu m-ar fi readus în viaţă din starea aceea după două sute cincisprezece milioane de ani! Nu. Am fost, pur şi simplu, redus la o formulă: s-a codificat fiecare atom al fiinţei mele într-un anumit moment, categoria, locul, starea lui exactă, legătura cu ceilalţi atomi, iar codul s-a înscris, nu pe o bandă perforată sau pe una magnetică, ci într-un cristal. Ce ţi se pare de neconceput? Un cod care să cuprindă... Dar nu e imposibil, dragul meu! Sunt numere mari, e drept foarte multe şi foarte complicate, însă numere obişnuite: n-avem de-a face cu infinitul!" (pag.33)
     Ca să se decodifice, să revină la forma anterioară, Galbar are nevoie de energie, ori cea mai la îndemână sursă este însuşi cercetătorul român. În povestire, Galbar, conştient de capacităţile sale supraomeneşti, ar sacrifica o viaţă umană ca să dobândească un trup, iar apoi să invadeze Pământul:
     "De semenii dumitale te îngrijeşti?... Eh, n-o să fie prea mare paguba, sunteţi destui acolo pe Pământ! Îmi trebuie substanţa lor nervoasă, cu tot potenţialul ei de judecată, memorie, voinţă, de energie îngrămădită în ea; voi tot nu ştiţi să le folosiţi cumsecade". (pag.43)
     Chiar după o condamnare de câteva sute de milioane de ani, Galbar suferă de megalomanie şi ar dori ca prin sacrificarea pământenilor să devină salvatorul speciei sale. Scenariul BD ocoleşte (şi bine face) tema conducătorului grandoman, aici Galbar ar dori pur şi simplu să-şi readucă planeta la viaţă. Însă Lucian Mirea îi prezintă realitatea de afară: Marte a devenit o lume pustie, un deşert planetar, "unde n-o să mai înflorească niciodată ceva: nici flori, nici civilizaţii..."
     Prin intermediul unui misterios sistem de transmisiuni de imagini, marţianul se convinge că exploratorul român are dreptate:
     "Obiectivul se oprea din când în când asupra unor peisaje, le cerceta îndelung, atent, le aducea până aproape de tot, scormonindu-le ca un pribeag întors la vechea lui vatră ruinată, unde încearcă să mai găsească vreun obiect uitat, vreun ciob, vreun lucru cât de neînsemnat care i-ar aminti de clipele trăite altădată pe aici... Apoi, dezamăgit, pleca mai departe, cu inima grea, într-o cavalcadă halucinantă peste munţi, peste văi şi câmpii, peste nesfârşite paragini triste şi moarte..." (pag.44)
     Profitând de deruta extraterestrului, Lucian Mirea observă că uşa din încăperea unde se aflau nu are clanţa decât în exterior şi sare afară, închizând uşa.
     "Am trântit-o cu puterea disperării. (...) Am auzit un fel de bufnitură surdă, care a cutremurat amarnic pereţii de oţel ai clădirii; un suflu nemaipomenit s-a repezit dinspre fundul coridorului, măturându-mă ca pe un pai în direcţia scării. M-am lovit cu capul de ceva şi după aceea n-am mai ştiut nimic." (pag.47)
     Lucian Mirea este descoperit dimineaţa de către colegii săi, care îi dau primul ajutor şi-l trezesc la viaţă. După ce le povesteşte aventura sa nocturnă şi întâlnirea cu marţianul, membrii echipei refuză să-l creadă, punând totul pe seama coşmarurilor născocite de o minte zdruncinată. Dar eroul nostru insistă:
     "Şi, cu paşi hotărâţi, m-am îndreptat spre prima uşă de pe stânga, urmat încet de ceilalţi, cărora, între timp, li se mai adăugaseră câţiva." (pag.49)
     Însă, surpriză ! în locul lui Galbar şi a cadranelor, ecranelor, pereţilor acoperiţi cu o grilă fină, cu celule ca fagurii, descoperă o mică încăpere, cât camera unui ascensor. Branişte profită de ocazie, ca să-l ia un pic peste picior şi deschide o altă uşă:
     "În momentul acela s-a auzit un zgomot ca de sticlărie sau porţelanuri sparte; undeva parcă a căzut o greutate care prinse a se rostogoli năprasnic, antrenând cu ea o adevărată avalanşă. (...) Pe uşa întredeschisă ieşea un norişor de praf, miros de ars, un alt miros nedefinit, în timp ce zgomotele subterane creşteau mereu, transformându-se într-un groaznic uruit continuu." (pag.50)
     Trebuie să remarcăm aici arta prin care Sandu Florea reuşeşte să vizualizeze acest pasaj prin atitudinile corporale şi mimica personajelor, prin aşezarea în spaţiu, reuşind să transmită pe deplin emoţiile scenei, transformându-l pe cititor din spectator în participant.
     Deşi prozatorul încheie scena în câteva rânduri, artistul plastic acordă un spaţiu semnificativ derulării evenimentelor, arătându-l pe Lucian Mirea cum se îndreaptă către baza scării, cum îi crapă podeaua coridorului sub picioare, cum e salvat în ultimul moment de Ionel Branişte, în vreme ce scara interioară se prăbuşeşte într-un nor de praf. Cei doi ies cu greu din "Templul de oţel", moment în care pe Lucian îl lasă puterile.
     Dacă în povestire, exploratorul cel atât de încercat ajunge din spital direct la bordul navei de întoarcere pe Pământ, în banda desenată el revine la locul unde s-au întâmplat toate. Marcat de întâmplări, el e cuprins de remuşcări pentru faptul că s-a dus singur să exploreze "Templul de oţel" şi încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat.
     În răstimpul celor 30 de ani care au trecut de la publicare, Galbar a devenit un reper calitativ al benzii desenate româneşti, un serial clasic, una dintre piesele de rezistenţă ale anticipaţiei româneşti. Cât despre contribuţia lui Ovidiu Şurianu, de la a cărui dispariţie prematură (1977) se împlinesc 25 ani, cu o ocazie viitoare. Poate la toamnă, când se vor aniversa 30 de ani de la apariţia primului fanzin tipărit din România, PARADOX, a cărui copertă a fost realizată tot de Sandu Florea.


NOTĂ: Autorul acestei succinte prezentări le mulţumeşte domnilor Lucian Ionică, Marian Mirescu şi Dodo Niţă pentru materialele furnizate şi pentru sprijinul acordat.





PRO-EMINENŢE: J. R. R. TOLKIEN





FANTEZIA
(un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne")

J. R. R. Tolkien


     Mintea omenească este în stare să creeze imaginea unor lucruri care nu există în realitate sau care nu sunt prezente. Numim "fantezie" capacitatea de a genera imagini şi noţiuni. Dar în zilele noastre, termenul de "fantezie" a început să fie folosit (şi nu în limbajul curent, ci chiar în jargonul profesional) în legătură cu ceva mult mai elevat decât creaţia propriu-zisă (aplicată la ceea ce era socotită drept un produs al imaginaţiei) şi a devenit o formulare mai concisă a ceea ce altă dată numeam "putere de creaţie". Este vorba despre o încercare, care, trebuie să vă mărturisesc, doreşte să limiteze şi totodată să deformeze noţiunea de "imaginaţie creatoare", dându-i înţelesul de "capacitatea de a împrumuta unor creaţii imaginare o serie de caracteristici reale ascunse" (notă: adică tocmai ceea ce dirijează sau induce Credinţa Secundară).
     Faptul că o persoană care nu este defel pregătită în acest domeniu îndrăzneşte să-şi exprime o părere critică poate părea ridicol, eu totuşi voi cuteza să o fac: cred, că această diferenţă de utilizare în vorbire nu corespunde din punct de vedere filologic, iar analizele întemeiate pe ele vor fi în mod necesar imprecise. Capacitatea conştientă de a crea imagini este numai un aspect, şi tocmai acela pe care ar trebui să-l denumim "putere de creaţie". Percepţia imaginii, a implicaţiilor, înţelesurilor şi sugestiilor generate de ea este necesară în cazul unei exprimări eficace. Vioiciunea şi puterea acesteia sunt variabile, dar toate acestea nu stabilesc decât o nuanţare gradată în cadrul categoriei de "putere de creaţie" şi nu reprezintă o diferenţă calitativă fundamental diferită. Transpunerea expresiei, adică a ceea "e în stare să împrumute lucrurilor imaginate conexiunile ascunse ale realităţii" constituie deja un alt aspect şi tocmai de aceea a trebuit să primească un nume nou. Iar acesta nu poate fi altul decât Arta, o agrafă care leagă "puterea de creaţie" de produsul final al acesteia, Subcreaţia, adică o creaţie secundară. Dar ca să ating ceea ce mi-am propus în prezent, îmi trebuie un cuvânt care să cuprindă într-însul atât însăşi caracterul subcreativ al artei, cât şi diferenţa exprimată şi minunea exprimării: pe de altă parte, să derive din cuvântul imagine, adică dintr-o însuşire care constituie ingrenientul principal al poveştilor cu zâne. De aceea, îmi afirm drepturile de a-mi însuşi calităţile lui Humpty Dumpty şi de a folosi cuvântul Fantezie în acest scop: desigur numai într-un anume sens, cel care cuprinde atât străvechiul sens al cuvântului, cel sinonim cu "putere de creaţie", conceptele de origine ireală, adică ceea ce constituie diferenţa faţă de lumea primară (originară), independenţa faţă de caracteristica dominantă a faptului observat, adică fantasticul. De aceea, nu numai că realizez, dar mă şi bucură înrudirea etimologică şi semantică a cuvintelor "fantezie" şi "fantastic", deoarece imago-ul lucrurilor constituie esenţialul, ceea ce nu e prezent, ba nici nu poate fi perceput în lumea noastră, cea primară ori despre care ne închipuim că nici nu poate fi găsit aici. Însă, pe măsură ce îi recunosc calităţile, mi-e imposibil să îngădui tonul dispreţuitor adoptat adesea faţă de literatura fantastică. Faptul că imaginile născocite reprezintă lucruri care nu există în lumea primară nu constituie, după părerea mea, un defect, ci o virtute. Susţin cu convingere că Fantezia, luată în această accepţie, nu are nicidecum un statut inferior, ci constituie o formă superioară a Artei şi, totodată, atunci când se împlineşte ca atare, realizarea ei cea mai fertilă.
     Dintr-un anumit punct de vedere, desigur, Fantezia are un avantaj: este în stare să poarte cu sine ciudăţeniile, fenomenele neobişnuite. Însă adesea tocmai acest avantaj este utilizat chiar împotriva ei şi, în mare, a contribuit la proasta reputaţie de care beneficiază în prezent. Multora nu le place să fie "purtaţi" şi nu le place nici dacă cineva, să zicem, se bagă în Lumea Primară şi-i modifică reprezentarea obişnuită, creată îndeobşte de noi. De aceea, împinşi fie de neştiinţă, fie de rea-voinţă, de obicei încurcă fantezia cu visul (deşi în realitate visul n-are nimic de-a face cu Arta - nota: acest lucru nu este adevărat pentru toate visele; sunt unele în care fantezia este prezentă, dar aceasta numai arareori; Fantezia reprezintă un proces raţional, nicidecum iraţional) sau cu diferitele tulburări ale conştiinţei, în care se pierde controlul realităţii - gândiţi-vă numai la derutarea simţurilor sau la diferitele forme de halucinaţie.
     Dar, fie că o fac din neştiinţă ori din rea-voinţa născută dintr-o nelinişte interioară (plus sentimentul de scârbă generat obligatoriu de aceasta), totala derută conceptuală existentă în prezent nu poate fi explicată doar prin atât. Fantezia îşi are dezavantajele ei - de exemplu, dificultatea transpunerii ei. Potrivit opiniei mele, Fantezia nu este mai puţin, ci, dimpotrivă, pronunţat subcreativă. În orice caz, practica dovedeşte că "interconexiunile ascunse ale realităţii" sunt cu atât mai greu de realizat, cu cât imaginile seamănă mai puţin, în esenţa şi orânduirea lor, cu cele din lumea primară. Ar fi mai uşor să creăm o asemenea realitate dintr-o substanţă mai lucidă, mai obiectivă. Dar tocmai din această cauză, Fantezia rămâne subdezvoltată şi capătă adesea utilizări frivole, luate numai pe jumătate serios ori pur şi simplu ca un accesoriu decorativ. Când se nimereşte să fie aşa, nu lasă în urmă decât un joc al fanteziei. Orice a dobândit graiul omenesc, acest minunat instrument, poate rosti următoarele două cuvinte: "soare verde". Putem găsi destui care şi l-ar putea închipui, ba, să zicem, chiar să-l picteze. Dar acestea nu sunt suficiente - deşi ele dovedesc o capacitate sporită de a supravieţui faţă de unele schiţe fugare ori "cópiile după viaţă", care au determinat elogiile criticilor.
     Ca să creăm o lume secundară, în care soarele verde să devină credibil, e nevoie de aşa-numita credinţă secundară, multă trudă, o gândire profundă şi, bineînţeles, de un talent aparte, un fel de "puteri de zână". Şi foarte puţini se înhamă să îndeplinească o asemenea sarcină. Dar dacă totuşi îndrăznesc să încerce şi, într-o măsură sau alta, chiar reuşesc s-o ducă la bun sfârşit, atunci rezultă una dintre cele mai rare împliniri ale artei: o povestire, o istorisire adevărată, în forma ei primară şi pe deplin viabilă.
     Dintre artele cultivate de oameni, fantezia îşi găseşte locul cel mai potrivit pe tărâmul cuvintelor, a literaturii adevărate. De exemplu, în pictură vizualizarea imaginii fantastice e o misiune prea uşoară, din punct de vedere tehnic. Mâna are tendinţa s-o ia înainte minţii, ba uneori chiar s-o calce în picioare. În asemenea împrejurări, rezultă deseori ceva morbid ori lipsit de sens. Spre ghinionul nostru, arta dramatică, care se deosebeşte esenţial de literatură, e amintită mai tot timpul împreună cu ea, ori cel puţin este considerată ca un gen literar. Să includem şi devalorizarea fanteziei în această "serie de nenorociri". Pentru că deprecierea fanteziei este, cel puţin parţial, o consecinţă a faptului că criticii au tendinţa naturală să preamărească acele forme ale literaturii sau ale Puterii de imaginare pe care ei înşişi le consideră mai avantajoase, ca urmare a educaţiei primite ori din instinct. Iar critica din ţara care a dat lumii o Dramaturgie minunată, care se poate lăuda cu operele lui William Shakespeare, are tendinţa să fie excesiv de teatrală. Dar Drama, prin însăşi natura ei, se opune Fanteziei. Fantezia, chiar şi în cele mai simple manifestări ale ei, nu poate fi folosită cu succes în Dramă, atunci când aceasta este tocmai aşa cum se cuvine să fie - adică este interpretată atât vizual, cât şi auditiv. N-ar fi voie ca formele fantastice să fie astfel falsificate. Dacă oamenii se maschează ca să pară nişte animale vorbitoare, atunci ei vor stârni, eventual, impresia unei bufonerii ori a unei mimări, dar în nici un caz nu putem vorbi de fantezie.
     Aceasta, cred, este ilustrată pe deplin de decăderea unei forme inferioare, precum pantomima. Cum cât am încerca mai mult să folosim pantomima pentru a dramatiza o poveste cu zâne, cu atât situaţia se înrăutăţeşte. Putem răbda şi să urmărim spectacolul până la capăt, dacă intriga şi fantezia sunt reduse la un simplu cadru, precum în "farce", adică în farsă, şi nici o scenă a piesei nu pretinde privitorului să activeze vreuna dintre formele de credinţă. Parţial, aceasta se datorează faptului că dramaturgii sunt nevoiţi să recurgă la diferite mecanisme de scenă pentru a reprezenta magia ori fantezia. Am urmărit cândva un aşa-numit spectacol de pantomimă pentru copii. Subiectul îl constituia povestea Motanului Încălţat, dar completată cu metamorfoza unui monstruos căpcăun într-un mic şoricel. Dacă acest lucru ar fi reuşit măcar în sensul tehnic al cuvântului, atunci fie că i-ar fi înspăimântat pe spectatori, fie spectacolul s-ar fi transformat într-o strălucită reprezentaţie de iluzionism. În schimb aşa cum s-au petrecut lucrurile pe scena cu pricina, ce-i drept, folosindu-se unele efecte de lumină, cred că îndoiala noastră ar fi trebuit să fie nu numai înăbuşită, ci şi spânzurată şi apoi despicată în patru.
     În Macbeth, când citim textul dramei, vrăjitoarele ne apar ca nişte personaje absolut suportabile: rolul lor este categoric narativ, ele aduc cu sine opţiunea pentru Rău şi, deşi reprezentarea lor e puternic vulgarizată, nu putem spune că nu sunt cele mai reprezentative ilustrări ale seminţiei lor. În schimb, transpunerea lor pe scenă devine aproape insuportabilă. Şi ar fi cu totul aşa, dacă n-aş păstra o palidă amintire din vremea când le-am întâlnit pentru prima oară în carte. Am auzit voci care spuneau că poate aş avea o altă opinie dacă aş judeca lucrurile cu capul unuia contemporan cu prigoana şi arderea vrăjitoarelor pe rug. Dar, în realitate, aceştia nu fac decât să mă determine să consider vrăjitoarele drept nişte făpturi posibile - adică existente în lumea primară - şi, ca urmare, nu le mai pot percepe ca nişte fiinţe create de fantezie. Astfel de argumentări pierd din vedere tocmai esenţialul. Fantezia poate fi materializată, dar e o legitate ca soarta să-i fie ori destrămarea, ori terfelirea, atunci când un dramaturg încearcă să recurgă la ea. Chiar şi atunci, când e vorba despre nişte autori mari, precum însuşi Shakespeare. Macbeth este cu adevărat opera unui dramaturg care, cel puţin de această dată, ar fi făcut mai bine dacă ar fi scris-o în chip de naraţiune, de roman, desigur, dacă ar fi avut cheful, putinţa ori răbdarea necesară pentru a aborda acest gen literar.
     Un al doilea argument, cred eu, mult mai grăitor decât ineficacitatea efectelor de scenă, îl constituie faptul că Drama, pornind din însăşi natura ei, a încercat să realizeze un anumit tip de înşelătorie - sau, să înlocuim acest cuvânt - de magie: apariţia unor personaje imaginare într-o formă vizibilă şi audibilă în cadrul unei povestiri. Luată în sine, aceasta nu este altceva decât o încercare de a înlocui bagheta magicianului cu una falsă. Tentativa de a introduce în această lume secundară, cvasimagică, noi imagini fantastice ori elemente de magie, fie chiar numai cu ajutorul unor dispozitive mecanice, reprezintă crearea a încă unei lumi, un univers terţiar. E deja prea mult, deşi s-ar putea să nu fie o sarcină imposibilă (ce-i drept, niciodată n-am văzut-o îndeplinită cu succes). Însă nicicum nu poate fi numită Dramă reprezentaţia în care rezultă că oamenii care umbla şi vorbesc pe scenă sunt instrumentele naturale ale Artei şi Iluziei.
     Tocmai din această cauză (va sa zică, pentru că în Dramă, personajele şi scenele nu sunt imaginare, ci apar şi se petrec cu adevărat), deşi Drama foloseşte o materie primă asemănătoare (respectiv cuvinte, forme fixe, acţiuni), în realitate ea este o ramură a artei care se deosebeşte fundamental de artele narative. Dacă cuiva îi place să considere că Drama se situează într-un plan superior faţă de literatură (cum se şi întâmplă în cazul multor critici atunci când scrierile cuiva sunt formate în primul rând din cronici teatrale ori opera sa de o viaţa e alcătuită în principal din drame), atunci respectivul înţelege greşit însăşi scrierea de poveşti şi va dori să le transpună în cadrul strâmt al jocului de scenă. Într-un asemenea caz, de exemplu, el va prefera probabil personajele - fie ele cea mai josnică făptură ori cea mai plicticoasă - în detrimentul fenomenelor reale. Mă îndoiesc că am putea dramatiza un copac, iar apoi un alt copac.
     Ei bine, în sfera dramelor cu zâne se încadrează acele piese în care, potrivit dovezilor furnizate cu spor de zâne, fantezia poate fi produsă nemijlocit cu atâta realism, încât se situează deasupra sferei de acţiune a oricărui mecanism creat de om. O urmare obişnuită, ca rezultat al efectului produs asupra oamenilor, este depăşirea hotarului de unde începe Credinţa Secundară. Atunci când omul vede o drama a zânelor, el se transpune cu trup şi suflet în această lume secundară - cel puţin asta simte că se întâmplă cu el. Experienţa, plăcerea seamănă mult cu ceea ce îndeobşte numim Vis şi se pare că adesea oamenii încurcă cele două concepte. Însă în cazul Dramei zânelor ne găsim într-un vis iscat de mintea, de imaginaţia altcuiva şi conştientizarea acestui fapt poate ne va împiedica să-l şi înţelegem. Perceperea nemijlocită a lumii secundare seamănă cu efectul unui elixir magic prea puternic, al cărui efect ne face să reacţionăm cu credinţă primară, oricât de incredibile ar fi evenimentele ce ne sunt înfăţişate cu ajutorul său. Suntem vrăjiţi - oare chiar asta să fi fost intenţia zânelor ? iar vraja durează etern ori acţionează numai în anumite împrejurări ? - sunt întrebări care-şi vor afla altădată răspunsul. Ele însele nu ajung niciodată în această stare. Pentru ele, e doar o altă formă de Artă, altceva decât Vrăjitoria ori Afurisenia, a căror denumire şi faimă [proastă] este întrutotul meritată. Zânele nu vieţuiesc în această lume, deşi s-ar putea să-şi permită un sejur mai îndelungat într-însa decât îi este dat artistului uman. Lumea primară, fie ea a zânelor ori a oamenilor, este una şi aceeaşi, chiar dacă o preţuim sau o percepem în mod diferit.
     Ne-ar trebui un cuvânt care să reflecte această putinţă a zânelor, dar toate cuvintele pe care le-am folosit până acum ca s-o denumim, ori au devenit ulterior nesigure, ori s-au amestecat cu alte noţiuni. Ne-a prins bine să-i dăm numele de Magie şi am şi folosit anterior acest termen, deşi, în realitate, n-ar fi fost îngăduit s-o fac. E de preferat să păstrăm cuvântul Magie pentru faptele iluzioniştilor şi magilor. Arta este un proces tipic omenesc, care în răstimpuri generează Credinţa Secundară, deşi acest lucru nu constituie scopul său unic, exclusiv. Această formă de Artă e şi la îndemâna zânelor, cel puţin aşa ne sugerează anumite date, dar, în cele ce urmează, eu voi denumi (în lipsa unui termen mai potrivit, mai puţin discutabil) Farmec acea Artă cu adevărat viabilă şi atât de proprie zânelor. Farmecul creează o lume secundară, în care pot pătrunde atât creatorul, cât şi cel care o acceptă şi acest lucru le mulţumeşte întrutotul simţurile cât timp se află acolo. Scopurile şi dorinţele Farmecului sunt caracterizate prin curăţenie şi spirit artistic. Magia provoacă modificări ale Lumii Primare ori oferă iluzia că ar modifica-o. Nu contează cine o foloseşte - un om muritor ori o zână. Totuşi trebuie să ne delimităm de celelalte două concepte, Farmecul şi Arta, deoarece aici nu este vorba de o artă, ci de o tehnică, al cărei scop îl constituie dorinţa de a dobândi puterea asupra lucrurilor şi voinţei din această lume.
     Fantezia şi Farmecul se străduiesc să ajungă în Ţara Zânelor şi când reuşesc, se apropie foarte mult de aceasta. În marea majoritate a poveştilor despre zâne create de om întotdeauna apare (exprimată direct ori voalat, curat ori amestecat) dorinţa de a practica o artă subcreativă organică, realizabilă, care, oricât de mult ar semăna în aspectele exterioare cu Magia, este altceva decât dorinţa egocentrică, nesăţioasă, de putere, caracteristică Magiei. Cea mai mare parte a zânelor (şi cea mai bună, atât cât le lasă sinele lor periculos să fie) îşi datorează existenţa acestui fapt. Cu ajutorul lor putem învăţa ce-şi doreşte fantezia umană cu adevărat, chiar şi dacă însăşi zânele sunt create de această Fantezie. Dorinţa de a crea poate fi deturnată doar prin iluzionism, fie el instrumentul imperfect şi nevinovat al unui dramaturg netalentat, fie o maşinaţiune înşelătoare a magilor. Dar toate acestea nu pot să-l satisfacă pe omul din această lume şi de aceea dorinţa de a crea e un fenomen nemuritor şi indestructibil. Deoarece e inalterabil, nu caută iluzionarea simţurilor, nici să nască superstiţii, nici să se impună ca stăpân: scopul său este de a se întregi reciproc şi să găsească tovarăşi (nicidecum sclavi) întru bucurie şi creaţie.
     Mulţi consideră că Fantezia (adică această artă subcreativă care se joacă cu lumea şi tot ce există în ea, care combină substantivele cu adjectivele, apoi le schimbă ordinea iar şi iar) e cel puţin suspectă, dacă nu chiar ilegitimă. Există, desigur, persoane în ochii cărora pare ceva copilăros, un fel de şotii pe care omul le face doar la vârste fragede. În ceea ce priveşte legitimitatea Fanteziei, vă rog să-mi permiteţi să citez un scurt fragment dintr-o scrisoare destinată cândva unei persoane care susţinea că miturile şi poveştile cu zâne sunt minciuni şi născociri, deşi - ca să nu ne dovedim nedrepţi faţă de el, pentru că e o persoană cu bun-simţ -, era tulburat şi şi-a corectat ulterior afirmaţia, spunând că "a scrie poveşti cu zâne nu reprezintă altceva decât a polei cu argint o minciună."
     Iar eu i-am răspuns:

     Iubite domn,
     "Deşi omul a fost surghiunit de-atâta vreme,
     el nicicând nu s-a pierdut; neschimbat are probleme.
     Poate că a căzut în dizgraţie, dar n-a fost niciodată detronat
     şi păstrează zdrenţele nobilimii ce odinioară l-a înveşmântat;
     amintirea luării lumii în stăpânire prin actul de creaţie:
     deşi lui nu-i este dat să fie Marele Obiect al adoraţiei,
     omul, creator secund, despică lumina-n salbă
     refractă raza ce-l străbate, descompune culoarea albă
     în nenumărate nuanţe pe care, în final, le-ntinde
     în privelişti vii ce trec din minte-n minte.
     Cu toate că imaginaţia noastră populează cu spiriduşi şi zâne
     fiece cotlon din lume, îndrăznim să facem zeităţi stăpâne
     ce locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric şi lumină;
     sămânţă de balauri împrăştiem în tină,
     ştiind că avem dreptul (s-o facem ori ba).
     E un drept din care n-am decăzut
     şi-n baza acestuia acţionăm şi noi,
     născându-ne în legea care ne-a născut.

(original version)
(magyar fordítás)

     Fantezia reprezintă o activitate umană naturală. Prin natura ei, nici nu atacă nici nu distruge Raţiunea; nu atenuează dorinţa noastră de a afla adevărul ştiinţific şi nu ne slăbeşte simţurile cu care o percepem. Dimpotrivă, cu cât Raţiunea este mai zglobie şi mai curată, cu atât acţionează Fantezia mai eficace. Chiar dacă omul ar ajunge vreodată într-o situaţie în care n-ar dori sau n-ar putea să perceapă realitatea, faptele şi evidenţele, atunci şi fantezia îşi pierde puterea până când respectivul nu scapă de această boală. Dacă vom ajunge vreodată într-o astfel de situaţie (ceea ce nu ni se pare exclus), Fantezia va pieri şi locul ei ar fi ocupat de Iluziile Morbide.
     Asta deoarece Fantezia creatoare se bazează pe recunoaşterea lucidă a faptului că lucrurile sunt întocmai aşa cum le vedem aici, în bătaia Soarelui. E vorba despre recunoaşterea faptelor, dar fără aservirea lor. Aşa au fost create acele nonsensuri de calitate bazate pe logică care apar în poveştile şi poeziile lui Lewis Carroll. Dacă omul chiar nu ar putea să facă diferenţa dintre broaşte şi oameni, n-ar fi apărut în veci poveştile despre prinţul transformat în broască.
     Desigur, Fantezia poate fi folosită şi în scopuri extremiste. Şi, desigur, Fantezia poate fi întrebuinţată greşit, poate fi folosită pentru a atinge nişte ţeluri haine. Uneori, ea e în stare chiar să vrăjească acea conştiinţă căreia îşi datorează existenţa. Dar oare există ceva în lume la care să ne referim şi să infirme această afirmaţie? Omul n-a creat doar zânele, ci şi zeii. I-a adorat şi li s-a închinat, până şi acelora care, pornind de la răutatea celui care i-a creat, arăta cât mai pocit cu putinţă. Însă au apărut şi zei falşi: concepte, interdicţii, banul; mai mult chiar circulă o serie de teorii ştiinţifice, sociale sau economice care adesea cer sacrificii umane. "Abusus non tollit usum". Fantezia rămâne un drept uman. La proporţia cuvenită şi conform dispoziţiei noastre putem să creăm şi noi, deoarece noi înşine am fost creaţi şi nu suntem nişte creaturi oarecare, ci unele care au fost întrupate după chipul şi asemănarea Creatorului.


Traducere după versiunea maghiară de: Györfi-Deák György





MYTHOPOEIA
(traducerea românească) (original version) (magyar változat)

J. R. R. Tolkien





TRADUCEREA ROMÂNEASCĂ


Dedic [acest poem] unuia care susţine că
miturile sunt nişte minciuni şi,
ca atare, n-ar avea nici o valoare,
chiar dacă "ar fi suflate-n argint"
"De la Philomythus pentru Misomythus"

Din partea lui J.R.R.T. pentru C.S.L.


Te uită la copaci şi chiar aşa-i numeşte,
(căci cuvântul potrivit pentru copaci e "copaci", iar pentru creştere, "a creşte")
colinzi lumea şi păşeşti cu o solemnă pace,
deşi spaţu-i plin de globuri, e doar o neînsemnată carapace:
o stea e o stea, nişte substanţă adunată-n ghemotoc
obligată să se mişte în cerc ca un dobitoc
prin spaţiul ordonat, rece, precis,
unde atomul desemnat se sfarmă în clipa când trebuie să fie ucis.

La un semn al Voinţei, îndată temeniţi ne supunem
(aşa şi trebuie), deşi înţelesu-i numai i-l presupunem;
mari procese decurg necontenit, precum Timpul zboară
către un ţel nesigur, pornind din noaptea originară;
întocmai precum pe-o pagină zace-n rânduri fără cheie
un scris legat şi zugrăveli în nuanţate crâmpeie;
aşa se naşte al Formelor şir fără de sfârşit:
asprul, plăpândul, frumosul, cel sucit;
nici unul nu-i de-al casei, deşi cândva, în Originea din mare depărtare,
s-au înrudit cu toţii: ţânţar, om, piatră, soare.
Dumnezeu a făcut stâncă împietrită şi arborescentul pom,
teluricul pământ, astralele stele şi homuncularul om,
această fiinţă simţitoare ce umblă pe pământ
înfiorat de lumină şi al sunetelor cânt.
Frământarea mării, vântul printre ramuri,
iarba verde, vaca şolduroasă cu paşi mahmuri,
tunetul, fulgerul, păsări ce se rotesc şi strigă-n cor
toate din noroi ţâşnesc, trăiesc şi mor,
fiecare dintre ele e-ntipărit cum se cuvine,
un semn în meandrele creierului devine.

Totuşi copacii nu-s "copaci" de nu-i vedem şi nu-i numim
şi nici n-au fost ştiuţi, rămas-au anonimi
până când graiul s-a dezghiocat din tâmpa răsuflare,
ecou neclar, a lumii palidă înfăţişare,
nu-i a vocii-nregistrare, fotografie-n pervaz.
Presimţire-i, judecată, haz
Răspunsul tuturor celor ce simţit-au freamătul lăuntric,
mişcarea presimţirii din adâncuri, frate autentic
al vieţii si-al morţii copacilor, jivinelor şi sorilor:
slobozi înrobiţi ce subminează gratiile umbrelor,
dezgroapă preştiutul din experienţă
şi extrag vâna spiritului din raţionala-i coerenţă.
Puteri imense îi poartă încetişor dincolo de sine
si privind îndărăt zăresc noian de zâne
care forjează şirete stratageme în mintea nepătrunsă,
ce-mpletesc lumina şi-ntunericul în urzeala-ascunsă.

(...)

Deşi omul a fost surghiunit de-atâta vreme,
el nicicând nu s-a pierdut; necurmat are probleme.
Poate că a căzut în dizgraţie, dar n-a fost niciodată detronat
şi păstrează zdrenţele nobleţii ce odinioară l-a înveşmântat;
amintirea luării lumii în stăpânire prin actul de creaţie:
deşi lui nu-i este dat să fie Marele Obiect al adoraţiei,
omul, creator secund, despică lumina-n salbă
refractă raza ce-l străbate, descompune culoarea albă
în nenumărate nuanţe pe care, în final, le-ntinde
în privelişti vii ce trec din minte-n minte.
Cu toate că imaginaţia noastră populează cu spiriduşi şi zâne
fiece cotlon din lume, îndrăznim să facem zeităţi stăpâne
ce locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric şi lumină;
sămânţă de balauri împrăştiem în tină,
ştiind că avem dreptul (s-o facem ori ba).
E un drept din care n-am decăzut
şi-n baza acestuia acţionăm şi noi,
născându-ne în legea care ne-a născut.


Traducere după versiunea maghiară de: Györfi-Deák György





MYTHOPOEIA
original version





To one who said that myths were lies
and therefore worthless,
even though "breathed through silver.
"Philomythus to Misomythus"

J.R.R.T. for C.S.L.


You look at trees and label them just so,
(for trees are 'trees,' and growing is 'to grow');
you walk the earth and tread with solemn pace
one of the many minor globes of Space:
a star's a star, some matter in a ball
compelled to courses mathematical
amid the regimented, cold, Inane,
where destined atoms are each moment slain.

At bidding of a Will, to which we bend
(and must), but only dimly apprehend,
great processes march on, as Time unrolls
from dark beginnings to uncertain goals;
and as on page o'erwritten without clue,
with script and limning packed of various hue,
an endless multitude of forms appear,
some grim, some frail, some beautiful, some queer,
each alien, except as kin from one
remote Origo, gnat, man, stone, and sun.
God made the petrous rocks, the arboreal trees,
tellurian earth, and stellar stars, and these
homuncular men, who walk upon the ground
with nerves that tingle touched by light and sound.
The movements of the sea, the wind in boughs,
green grass, the large slow oddity of cows,
thunder and lightning, birds that wheel and cry,
slime crawling up from mud to live and die,
these each are duly registered and print
the brain's contortions with a separate dint.

Yet trees are not 'trees,' until so named and seen --
and never were so named, till those had been
who speech's involuted breath unfurled,
faint echo and dim picture of the world,
but neither record nor a photograph,
being divination, judgement, and a laugh,
response of those that felt astir within
by deep monition movements that were kin
to life and death of trees, of beasts, of stars:
free captives undermining shadowy bars,
digging the foreknown from experience
and panning the vein of spirit out of sense.
Great powers they slowly brought out of themselves,
and looking backward they beheld the elves
that wrought on cunning forges in the mind,
and light and dark on secret looms entwined.

He sees no stars who does not see them first
of living silver made that sudden burst
to flame like flowers beneath an ancient song,
whose very echo after music long
has since pursued. There is no firmament,
only a void, unless a jewelled tent
myth-woven and elf-patterned; and no earth,
unless the mother's womb whence all have birth.

The heart of man is not compound of lies,
but draws some wisdom from the only Wise,
and still recalls him. Though now long estranged,
man is not wholly lost nor wholly changed.
Dis-graced he may be, yet is not dethroned,
and keeps the rags of lordship once he owned,
his world-dominion by creative act:
not his to worship the great Artefact,
man, sub-creator, the refracted light
through whom is splintered from a single White
to many hues, and endlessly combined
in living shapes that move from mind to mind.
Though all the crannies of the world we filled
with elves and goblins, though we dared to build
gods and their houses out of dark and light,
and sow the seeds of dragons, 'twas our right
(used or misused). The right has not decayed.
We make still by the law in which we're made.

Yes! 'wish-fulfilment dreams' we spin to cheat
our timid hearts and ugly Fact defeat!
Whence came the wish, and whence the power to dream,
or some things fair and others ugly deem?
All wishes are not idle, nor in vain
fulfilment we devise -- for pain is pain
not for itself to be desired, but ill;
or else to strive or to subdue the will
alike were graceless; and of Evil this
alone is dreadly certain: Evil is.

Blessed are the timid hearts that evil hate,
that quail in its shadow, and yet shut the gate;
that seek no parley, and in guarded room,
though small and bare, upon a clumsy loom
weave tissues gilded by the far-off day
hoped and believed in under Shadow's sway.

Blessed are the men of Noah's race that build
their little arks, though frail and poorly filled,
and steer through winds contrary towards a wraith,
a rumour of a harbour guessed by faith.

Blessed are the legend-makers with their rhyme
of things not found within recorded time.
It is not they that have forgot the Night,
or bid us flee to organized delight,
in lotus-isles of economic bliss
forswearing souls to gain a Circe-kiss
(and counterfeit at that, machine-produced,
bogus seduction of the twice seduced).
Such isles they saw afar, and ones more fair,
and those that hear them yet may yet beware.
They have seen Death and ultimate defeat,
and yet they would not in despair retreat,
but oft to victory have turned the lyre
and kindled hearts with legendary fire,
illuminating Now and dark Hath-been
with light of suns as yet by no man seen.

I would that I might with the minstrels sing
and stir the unseen with a throbbing string.
I would be with the mariners of the deep
that cut their slender planks on mountains steep
and voyage upon a vague and wandering quest,
for some have passed beyond the fabled West.
I would with the beleaguered fools be told,
that keep an inner fastness where their gold,
impure and scanty, yet they loyally bring
to mint in image blurred of distant king,
or in fantastic banners weave the sheen
heraldic emblems of a lord unseen.

I will not walk with your progressive apes,
erect and sapient. Before them gapes
the dark abyss to which their progress tends --
if by God's mercy progress ever ends,
and does not ceaselessly revolve the same
unfruitful course with changing of a name.
I will not treat your dusty path and flat,
denoting this and that by this and that,
your world immutable wherein o part
the little maker has with maker's art.
I bow not yet before the Iron Crown,
nor cast my own small golden scepter down.

                               * * *

In Paradise perchance the eye may stray
from gazing upon everlasting Day
to see the day-illumined, and renew
from mirrored truth the likeness of the True.
Then looking on the Blessed Land 'twill see
that all is as it is, and yet made free:
Salvation changes not, nor yet destroys,
garden nor gardener, children nor their toys.
Evil will not see, for evil lies
not in God's picture but in crooked eyes,
not in the source but in malicious choice,
and not in sound but in the tuneless voice.
In Paradise they no more look awry;
and though they make anew, they make no lie.
Be sure they still will make, not being dead,
and poets shall have flames upon their head,
and harps whereon their faultless fingers fall:
there each shall choose for ever from the All.


(the poem Tolkien wrote to C. S. Lewis after their long conversation in 1929, explaining to him why myths are not "lies breathed through silver" but deep theological revelations, indeed anticipations of the one story which became history, the one myth which became fact)

From: http://www.geocities.com/domachowski/mythopoeia.html





MYTHOPOEIA
magyar fordítás





Ajánlom annak, aki szerint a mítoszok
nem mások, mint hazugságok,
- s mint ilyenek, haszontalan dolgok,
még akkor is, ha „ezüstbe leheltük őket".
"Philomythus-től Misomythus-nak"
J.R.R.T.-től C.S.L.-nak




A fákat nézed, s így is nevezed,
mert a „fa" az „fa",
s „nőni" csak „nőni" lehet,
járod a világot, komoran lépkedsz,
a Tér bolygói közt ez az egy,
ahol Te élhetsz.

A „csillag" az „csillag",
gömbbe formált anyag,
mi precíz pályán halad
az Űr, a Minden felé.
Halva hullanak alá az atomok,
s egyre peregnek a pillanatok.
Az Akarat int, s mi meghajlunk mind.
így kell tennünk, bár nem értjük Őt.
Minden folyamatban, míg az Idő rohan,
Bizonytalan felé a sötét Kezdettől.
Mint teleírt papír, mindez olyan.
írás, mely számodra sohasem érthető.
Így születik Formák végtelen sora,
van köztük komor, szép és kissé fura.
Mindegyik idegen, és egyformán távol
- szúnyog, ember, kő, nap - Origó pontjától.
Isten alkotta a kősziklát s a fákat,
a termő földet, a fénylő csillagtárgyat,
az embert, az érzőt, ki e földet tapodja,
kinek érzékeit fény és hang borzolja.

Tenger hulláma, a szél az ágak fölött,
tehén vánszorgása zöldellő fű között,
villámlás, mennydörgés és a madárdal:
sárból születik mind, él, azután meghal.
Minden nap bejegyezve - úgy, ahogyan kell,
agyunk szülötteit őrzi új s újabb jel.

Ám a fák csak akkor fák,
ha őket így látjuk s nevezzük,
hisz addig nem is volt nevük,
míg az emberek beszéde
bonyolultabb s finomabb nem lett -
olyan, mint távoli visszhang
s a világ halvány képe,
de nem írott mása
és nem is fényképe,
hanem megérzés, bírálat és nevetés,
azok válasza, kik megérzik az intést,
mely rokon a fa, állat és csillag
életével s halálával.
Szabadok, ámde mégis foglyok,
kik sötét zárkájukat aláásni kezdik,
míg megsejtett jövőjük elő nem tűnik
saját megélt élményeikből,
s lelkűk végre kiszabadul
az Értelem börtönéből.
Hatalmas erő szabadult belőlük,
s visszafordulva tündéreket láttak,
kik a gondolat műhelyében
fényt és sötét éjszakákat
véstek-kovácsoltak,
s végül titkos árnyakkal
össze is fonták azokat.

Nem látja az a csillagot,
ki először nem veszi észre,
hogy ezüstből van mindahány,
s váratlanul lángba borul tán
mint virág - egy ősi dal hallatán,
melynek visszhangja rég fülünkbe
csendül még. Nincs égbolt, csak tér,
de a mítosz díszes sátort
s tündéreket von körénk.
Csak az anyaméh van, nincs Föld,
csak miből születtünk, az a miénk.

Az ember szíve nem hazug ugyan,
s bár tudása az egy Igaztól van,
Őt hiába keresi, sohasem leli.
Az Ember rég száműzve ugyan,
ámde soha el nem veszhetik.
Igaz, változni sem változik.
Kegyvesztett lett noha,
ám trónfosztott soha,
s őrzi még a rongyokat,
mik dicső múltra vallanak.
Az ember - félisten.
megtört fénynyaláb.
A rajta átjutó Fehér színét
temérdek árnyalatra
s végtelen sok változatra
bontja szét
az Élet formáit alkotva,
gondolatról gondolatra.
Bár a világ minden zugát
tündérekkel s manónéppel
telepíti képzeletünk,
Isteneket is teremtünk
a sötétből s a fényből.
Számukra házat építünk, nagyot,
s elültetjük a sárkányfaj-magot,
tudván, jogunk van hozzá,
akár helyesen, akár
rosszul cselekedtünk.
E jog még ma is tulajdonunk,
e végett létezünk, vagyunk,
s ez értelmében cselekszünk.
Hisz magunk is így születtünk.

Igen, vágyainkat teljesítő álmainkat
hasztalan szövögetjük,
hogy becsapjuk velük
amúgy is félénk szívünket,
s legyőzzük az undok Tényeket!
Honnan a vágy, honnan az erő,
hogy álmodjunk, s miért válik szét
benne a rossz és a szép?
Nem hasztalan minden vágy,
s nem mind felesleges,
hisz valóra válik megint
terveink szerint,
mert ami fáj, az mindig fáj,
s mit vágyunk, nem önmagáért akarjuk,
vagy azért, hogy küzdj ünk
az Akarat ellen
vagy épp ellenkezőleg:
hogy alávessük magunkat,
mert mindkettő méltatlan volna.
A Gonoszról csak annyit tudunk:
bizonyos, hogy vanni van.

Áldott, ki félénk szívében,
s kit gyűlöl a Gonosz,
mely ott lapul a sötétben,
zárt kapuk védelmében.

Nem keresi a vitát,
négy fal védett zugát,
s bár kicsi és esendő,
ügyetlen kezével
új szövetet sző,
mit arannyal díszít
távoli nap, miben
reménykedett s hitt
a mozgó Árnyék alatt.

Áldott Noé népe, ki a bárkát építette,
a törékenyt s aprót, mit vihar közepette
kormányzott, s bár látomások gyűltek körülötte,
a hit kikötőjét vélte felsejleni előtte.
Áldottak a költők, kik révén e legendák
mindazt, mit nem láttunk, rímekbe foglalják.
Ők, kik el nem feledhették az Éjszakát,
hogy fussunk a közös örömtől, sohasem mondták,
a lótusz-sziget adta üdvösség elől,
onnan, hol a Kirké-csókról lemond
közülünk nem egy, s nem kél bolond
(és ott hamisítva, mesterkélten várja
kétszer is megcsaltak álnok csábítása).
A távolban láttak hát ilyen szigeteket,
majd ezeknél még sokkalta szebbeket,
ám résen legyen, ki hallja e történetet.
Látták a Halált, a végső vereséget,
ám nem hátráltak meg a kétségbeesésben.
A költő győzelem hírével pengeti lantját,
s legendája tüze élteti hallgatóját.
A dal fénye Jelenre s Múltra világított,
akár ragyogó nap, mit szem még sosem látott.

Én is velük énekelném,
hogyha tehetném,
a láthatatlant idézném,
s a húrokat pengetném,
a mélység hajósainak társa lennék,
kik keskeny palánkokat
a hegyoldalból hoztak,
s a távolba utaznék,
kalandra indulnék,
hisz tudom, van, ki már
túllépte a mesés Nyugat
felé eső határokat.
Ott ülnék a sók bolond közt,
kiket arra kérnek,
ugorjának, siessenek,
s hozzák elő az aranyat,
legyen az bár szennyes s kevés.

Ők hozzák is szófogadón,
az aranyból érmet vernek
ős királyt, halvány arcmásút,
s a meseszép zászlók selymén
láthatatlan úr címerét látjuk.

Nem fogok a jövő majmával tartani,
legyen bár háta egyenes,
s ő maga homo sapiens.
Sötét mélység nyílik előtte, hisz
útja bizony errefelé visz,
már ha Isten kegyelméből valaha
vége szakad majd ennek az egésznek,
s nem örökké forog meddő útján
a nevét változtatva csupán.
Nem fogom szeretni a porlepte utat,
min ez a majom egyre csak halad,
s nem fogom leírni ezt meg őt,
az ő világa állandó, de benne
az írónak bizony nemigen van helye.

Nem hajlok meg a Vaskorona előtt,
ám nem hajítom el aranyjogaram se.

A Paradicsomban talán a szem meglátja,
- ha nem a végtelenül hosszú napot várja -
a fényben az Igaz tükörben megújuló mását.

Majd az Áldott Földre nézve tudni fogja,
hogy minden úgy van, ahogy van,
és mégis minden szabad.

A Megváltás semmit sem változtat,
ámde nem is rombol,
sem kertet gondozót,
sem kertet, sem gyermekét,
sem annak kedves játékszerét.
A Gonosz nem látja, mert ő nem lehet ott
azon a képen, mit Isten alkotott.
Nem lehet a tiszta forrás mentén,
s nem lehet a hangban, csak a zörej szintjén.

A Paradicsomban már nem látszik ferdének,
bár újat teremtenek, hazudni nem mernek.
Bizonyos, hogy akkor is teremteni fognak,
s a költők feje körül lángok is lobognak,
a hárfán ujjaik hibátlanul játsznak,
s mind Mind közül választhat majd társat.


Fordította: Német Anikó
Alapkiadás: J.R.R. Tolkien, A gyűrű nyomán. Fa és level, Budapest, Merényi Kiadó, (1996 ?).





TOLKIEN PE MARTE

Szabó Sándor


     Desigur, J. R. R. Tolkien n-a călătorit niciodată pe Marte, precum nu există nici Pământul de Mijloc, iar Bilbo Baggins e doar un personaj inventat. Dar cum nu se cuvine să facem astfel de observaţii tocmai acum în legătură cu "Stăpânul inelelor", trebuie să ne împrietenim cu ideea că dacă existenţa Pământului de Mijloc şi a lui Bilbo Baggins a devenit aproape reală, atunci şi profesorul Tolkien a călătorit pe Marte. Nu putem să-l învinovăţim, n-a făcut-o de bună voie şi nesilit de nimeni. Cineva, care va rămâne incognito încă preţ de câteva rânduri, i-a schimbat numele, l-a aranjat un pic, precum NASA îşi antrenează astronauţii, apoi a pus doi indivizi fără scrupule să-l răpească, l-a azvârlit într-o astronavă micuţă, însă ingenios întocmită şi l-a trimis tocmai pe Marte, unde s-a întâlnit cu tot felul de fiinţe ciudate, ca ulterior să se întoarcă nevătămat şi cu o bogată experienţă de viaţă pe Pământ. Iar cel care a pus totul la cale, iar apoi le-a trecut şi pe hârtie, a purtat numele de Clive Staples Lewis, deşi prefera să i se spună simplu: Jack.
      C. S. Lewis este la fel de cunoscut în rândul cititorilor creştini, precum prietenul său, Tolkien, printre fanii literaturii fantasy. Dar întocmai cum Tolkien n-a fost "doar" un autor de fantasy, nici Lewis nu s-a limitat doar la cărţile de apărare a credinţei sau de formare a spiritualităţii creştine, la calapodul conferinţelor, deşi e adevărat că acestea i-au adus renumele, după ce, la cererea BBC, a realizat un serial în timpul celui de-al doilea război mondial, transformându-se într-un "apărător cu tâmplele cărunte al bunelor moravuri", cum singur s-a caracterizat cu o oarecare ironie. Altminteri a predat literatură engleză (şi filosofie) la Oxford (unde s-a împrietenit şi cu Tolkien) şi a devenit cunoscut şi pe tărâmul literelor ca urmare a publicării unei trilogii science-fiction şi a unui ciclu de poveşti despre Narnia, incadrabil la fantasy.
     Despre viaţa sa s-au scris mai multe cărţi, în acest articol voi recurge la "Surprins de bucurie" (Surprised by Joy, 1955), o autobiografie ce cuprinde mai ales episoade din tinereţe şi la "Ţara umbrelor" (Shadowlands: The Story of C. S. Lewis and Joy Davidman, 1985) pentru a analiza relaţia dintre cei doi profesori de la Oxford şi despre influenţa reciprocă exercitată asupra operelor scrise. Amândouă cărţile au apărut [în traducere maghiară] la Editura Harmat, în 1993, respectiv în 1994.
     Precum se întâmplă de obicei cu persoanele credincioase, nici C. S. Lewis nu s-a născut creştin, dimpotrivă, din punct de vedere spiritual a parcurs o traiectorie foarte sinuoasă, ca în cele din urmă să devină unul dintre cei mai mari gânditori creştini ai secolului 20. Şi un rol important în această transformare l-a jucat şi Tolkien. Lewis mărturiseşte următoarele:
     "Când am început să predau în cadrul catedrei de engleză, mi-am făcut doi noi prieteni: amândoi erau catolici (aceşti oameni ciudaţi au început să apară tot mai des în anturajul meu), care m-au ajutat apoi să depăşesc ultimele obstacole. Unul dintre ei a fost H. V. V. Dyson, celălalt J. R. R. Tolkien. Prietenia mea cu acesta din urmă mi-a spulberat două prejudecăţi mai vechi. De când m-am născut, toată lumea m-a sfătuit să evit papiştaşii; iar când am primit catedra de engleză, mi s-a spus verde în faţă să mă feresc de filologi. Tolkien a fost un papistaş filolog." (Surprised by Joy)
     În 1927, Lewis a devenit un membru al clubului "Coalbiters", înfiinţat de Tolkien cu scopul de a facilita studierea literaturii islandeze vechi, desigur, în original. Lewis, care îşi trăia ultimele zile ale agnosticismului său, fusese interesat încă din copilărie de tot ceea ce se referea la mitologia popoarelor nordice, aşa că a luat parte la şedinţe, deşi nu ştia o boabă de islandeză veche; cu toate acestea, aici s-au cunoscut cei doi savanţi şi s-au împrietenit, un lucru care a contat atât pentru ei, ca oameni, cât şi pe plan literar.
     Patru ani mai târziu, pe parcursul unei discuţii care a durat până în zori, care începuse cu miturile şi fusese încheiată cu creştinismul, Tolkien l-a făcut pe Lewis să înţeleagă că între atât de îndrăgitele sale mituri şi creştinismul privit cu atâta scepticism există o legătură "de importanţă vitală". Lewis însuşi a rezumat astfel descoperirea: "Istoria lui Hristos reprezintă transpunerea mitului în realitate; ea ne impresionează la fel ca şi celelalte mituri, cu excepţia surprinzătorului amănunt că mitul creştin s-a întâmplat cu adevărat." (Shadowlands) Merită să subliniem faptul că această concluzie a fost trasă de doi oameni care ştiau cât se poate de mult despre mituri...
     Mai târziu, Tolkien a scris un studiu despre poveştile cu zâne, unde a exprimat ideea în următorii termeni: "În evanghelii se ascunde o poveste cu zâne, mai precis, o poveste de un tip superior, care conţine esenţa tuturor celorlalte poveşti. Ele cuprind nenumărate minuni, fără seamăn în plan artistic, frumoase şi cutremurătoare: «mitice» în perfecţiunea lor, desăvârşite în sine şi, totodată, puternic simbolice şi alegorice; iar dintre minuni, cea mai importantă şi mai deplină eucatastrofă. Naşterea Mântuitorului reprezintă eucatastrofa istoriei umane. Reînvierea constituie eucatastrofa poveştii Naşterii. Această poveste începe şi se termină cu bucurie. Înainte de toate, ea reflectă «tainicele interconexiuni ale realităţii». Nu există vreo altă poveste, vreo altă istorioară, pe care oamenii s-o considere întrutotul credibilă cu mai multă plăcere şi pe care scepticii s-o fi acceptat ca fiind adevărată doar ca urmare a celor povestite într-însa... Cel care o respinge va avea parte doar de nebunie sau de mânie." (On Fairy Stories)
     Câţiva ani mai târziu, Lewis şi Tolkien vor deveni membrii Clubului Inkling-ilor (inkling: idee vagă, bănuială, dar şi cu referinţă la cerneala propriu-zisă; în accepţia lui Tolkien,persoane care au unele intuiţii şi apoi "catadicsesc să-şi înmoaie pana în cerneală". Deşi societatea respectivă n-a avut o existenţă prea lungă, Lewis i-a preluat denumirea şi ulterior, a transferat-o asupra propriilor întâlniri prieteneşti (în 3001. Odiseea finală, şi Arthur C. Clarke face o referire la ele). Aici, pe lângă discuţiile ce vizau subiecte de interes comun, autorii mai citeau celorlalţi fragmente din cărţile aflate în lucru. Inkling-ii au fost primii care au ascultat capitolele scrise de la o săptămână la alta ale "Stăpânului inelelor". "Parcă ar fi trăznit din senin", îşi aminteşte Lewis. Mai târziu, societatea a inclus şi alte persoane, printre care şi Christopher Tolkien.
     În 1936 a apărut prima operă beletristică a lui Lewis, ce cuprindeaarticole pe teme religioase publicate anterior. Apoi, într-un mod care i-a surprins pe cei mai mulţi, profesorul universitar s-a avântat pe tărâmul anticipaţiei ştiinţifice cu romanul "În afara Planetei Tăcute" (Out of the Silent Planet, 1938). Unii colegi au considerat drept aceasta drept un semn de imaturitate, dar marea majoritate a cititorilor (care nu erau cine ştie ce numeroşi pe atunci, deoarece Lewis avea să devină cunoscut abia în timpul celui de-al doilea război mondial) i-au primit cartea cu entuziasm. Ea relatează păţaniile profesorului Ransom, cel dus pe Marte împotriva voinţei sale de către profesorul Weston şi asistentul acestuia, Devine.
     Dar oare cine să fie acest Ransom? În roman, el ne este înfăţişat astfel:
     "Turistul era un bărbat înalt, uşor gârbovit, de circa 35-40 de ani. Hainele purtate semnalau de la distanţă că e un intelectual. La prima vedere, l-ai fi socotit doctor ori profesor, deşi îi lipsea aerul de om umblat plin lume al primului ori dezinvoltura celui de-al doilea. În realitate, se numea Ransom şi era filolog la Cambridge."
     Desigur, în lumina celor prezentate anterior, acest "în realitate" nu mai păcăleşte pe nimeni. În realitate, îl chema Tolkien şi era filolog, dar în Oxford... Lewis a folosit multe dintre trăsăturile prietenului său pentru a crea personajul Ransom. E suficient să observăm interesul dovedit faţă de limbile vorbite pe Marte (pe care băştinaşii îl numeau Malacranda - căci Marte e populat; să nu uităm, ne aflăm în anii treizeci) şi să facem o comparaţie cu "Stăpânul inelelor" (publicat ulterior), care cuprinde mai multe descrieri aprofundate ale unor limbi inventate.
     Astfel profesorul Tolkien a ajuns pe Marte, iar ulterior, când a apărut "Perelandra" (Perelandra, 1943), cel de-al doilea volum din trilogie, pe Venus. În cea de-a treia parte (That Hideous Strength, 1945 - încă nu i-am găsit vreo echivalenţă maghiară) ne vom regăsi eroul pe Pământ, în compania nelipsitului profesor Weston.
     Romanele SF scrise de Lewis nu se abat, în bună parte, cu nimic de la linia clasică. Altminteri, nici el nu prea iubea science-fiction-ul "tradiţional", profeţiile sociale, practicate de Huxley şi Orwell, ori cel tehnologic, cultivat de Clarke; inima sa îl trăgea mai degrabă înspre "romantismul" de tipul lui Tolkien ori Bradbury. "Trilogia Spaţiului" poate fi citită pe mai multe niveluri, dar linia alegorică susţinută de simbolurile puternic conturate devine definitorie. Out of the Silent Planet nu este chiar atât de direct, poate fi citit şi ca un science-fiction "antropologic", dar ulterior devine evident că de fapt se referă la ceva mai mult decât simpla înşiruire a aventurilor profesorului Ransom. Deşi Lewis, întocmai ca şi Tolkien, a declarat că personajele nu sunt simbolice... "Trilogia Spaţiului", în frunte cu profesorul Ransom, cel modelat după Tolkien, "moaşa" care a determinat reconvertirea autorului la creştinism, nu este altceva decât o nouă specie: science-fiction creştin. În plus: "e aproape liric" (Walpole)
     Peste ceva mai mult de un deceniu, Lewis avea să abordeze şi un alt teritoriu învecinat cu ştiinţifico-fantasticul. Ciclul "Cronicile Narniei" ce pendulează între poveste şi fantasy, şi-a păstrat neştirbită popularitatea în aria culturală anglo-saxonă, nu demult a apărut şi versiunea maghiară, deşi a existat o traducere anterioară a primului volum (Leul, cotoroanţa şi şifonierul).
     Geneza Narniei a fost precedată de două momente. Primul provine încă din copilăria lui Lewis: "...un Faun cu umbrelă, împovărat de bagaje, trecea printr-o pădure înzăpezită. Această imagine trăieşte în mine de când aveam circa şaisprezece ani. Apoi, într-o bună zi, când aveam vreo patruzeci de ani, mi-a zis: «Să încercăm, să vedem ce povestire ar ieşi dintr-asta.»" (Shadowlands) Al doilea moment a fost descoperirea faptului că "predicile" îşi pot atinge atinge ţinta în orice formă, fie ea chiar de roman ştiinţifico-fantastic (un exemplu anterior l-a constituit chiar "Trilogia Spaţiului"). De unde se vede că şi fantasticul, şi poveştile i s-au potrivit pentru a-şi exprima gândurile. Astfel lumea pădurii acoperite de nămeţi a devenit o minunată şi antrenantă alegorie a lui Hristos.
     "Am simţit că povestirile de acest fel sunt în stare să se furişeze în spatele prejudecăţilor, precum cea care mi-a paralizat sentimentul religios în răstimpul copilăriei mele. De ce mi-a fost atât de greu să trăiesc ceea ce adulţii îmi cereau să simt în legătura cu suferinţa Domnului Dumnezeu şi a Mântuitorului? Mai ales faptul că mă obligau s-o fac. Dacă-i obligatoriu, nu poţi să simţi. Chiar felul cum era ţinută liturghia defavoriza: nu puteai să vorbeşti despre aceste lucruri decât în şoaptă, de parcă ar fi fost vorba despre cine ştie ce boală ruşinoasă. Dar mi-am spus, ce-ar fi să le scoatem din lumea vitraliilor şi a orelor de catehism şi să le transpunem în lumea fanteziei, unde, în sfârşit, ca niciodată până atunci, ar fi acţiona cu adevărata-i forţă? Oare n-am putea să dejucăm astfel veghea acelor balauri veşnic treji? Eu am fost convins că se poate..." (Shadowlands)
     În schimb, când i-a prezentat lui Tolkien prima variantă a naraţiunii, Tolkien i-a răspuns: "nu cred că va merge cu adevărat". El socotea că Lewis se străduieşte din răsputeri să atingă un anumit scop şi nu să creeze o lume nouă, precum făcuse el în "Stăpânul inelelor". În această privinţă, avea dreptate, cele două opere se bazează pe concepţii diferite, de aceea nici una dintre ele nu poate fi judecată sau condamnată, examinând-o prin prisma celeilalte. În schimb, Lewis a luat în serios opinia lui Tolkien, a rescris povestea de mai multe ori, apoi a pus-o deoparte, până când entuziasmul unui alt prieten l-a convins că merită s-o termine şi s-o publice. Rezultatul i-a dat dreptate, astfel încât judecata lui Tolkien a fost infirmată, dar n-are a face. În plus, cartea i-a fost ilustrată de Pauline Baynes, aceeaşi artistă care a făcut şi desenele din ciclul The Borrowers al scriitoarei Mary Norton. În mod bizar, graficiana n-a observat caracterul simbolic al poveştii şi nici Lewis n-a considerat că ar trebui să-i atragă atenţia asupra unor astfel de mărunţişuri...
     Sunt lucruri care trebuie să vorbească de la sine.


BIBLIOGRAFIE:
      C. S. Lewis : Az öröm vonzásában (Surprised by Joy), Harmat, Budapest, 1993. Versiune ungurească de Lukács László
      Brian Sibley: Árnyékország (Shadowlands), Harmat, Budapest, 1994. Versiune ungurească de Borosné Veres Beatrix
      C. S. Lewis: A csendes bolygó (Out of the Silent Planet), Kozmosz Fantasztikus Könyvek, 1986. Versiune ungurească de Molnár István.


Traducere de Györfi-Deák György
Titlul original: Tolkien a Marson
Ediţia originală: Magazinul SF SOLARIA
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=134
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=135
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=136


NOTĂ (Gyuri):
     Romanele SF ale lui C. S. Lewis încă n-au fost traduse în româneşte.
     Romanele pentru copii din ciclul "Cronicile Narniei" au apărut la Editura RAO, în colecţia RAO pentru copii.
      C. S. Lewis: Nepotul magicianului (The Magician's Nephew, 1955), RAO pentru copii, 1997. Versiune românească de Larisa Avram.
      C. S. Lewis: Şifonierul, leul şi vrăjitoarea(The Lion, the Witch and the Wardrobe, 1950), RAO pentru copii, 1997. Versiune românească de Larisa Avram.
      C. S. Lewis: Calul şi băiatul (The Horse and his Boy,1954), RAO pentru copii, 1998. Versiune românească de Simona Neagu.
      C. S. Lewis: Prinţul Caspian (Prince Caspian, 1951), RAO pentru copii, 1999. Versiune românească de Larisa Avram.
      C. S. Lewis: Călătorie pe mare cu "Zori de zi" (The Voyage of the "Dawn Treader", 1952), RAO pentru copii, 2000. Versiune românească de Irina Negrea.
      C. S. Lewis: Leul de argint (The Silver Chair, 1952), RAO pentru copii, nu am văzut traducerea românească.
      C. S. Lewis: Ultima bătălie (The Last Battle, 1956) , RAO pentru copii, nu am văzut traducerea românească.





PRO-GRESII





CRONICĂ TV AMERICANĂ

Cătălin Ionescu


     La prima vedere, a face o cronică TV generală, pentru ceea ce văd americanii pe micile lor ecrane (care, între noi fie vorba, sunt din ce în ce mai mari...) pare o noţiune lipsită de sens. Cei mai înfocaţi amatori de TV americani pot viziona probabil în jur de 150 – 200 de canale, în funcţie de zona şi de distribuitorul de cablu sau de tipul antenei proprii de satelit. În ceea ce mă priveşte am avut la dispoziţie “doar” cele 31 de canale ale pachetului de baza Warner Cable, în această “suburbie” a Houston-ului. Nu am avut acces la nici unul din multele HBO sau Cinemax, şi, din nefericire, nici măcar la Sci-Fi Channel – ca să nu mai amintesc deloc de ceea ce se numeste aici On-Demand TV – televiziune digitala cu filme foarte noi date abonatilor optional, contra cost.
     Dar, foarte sincer, dacă la capitolul filme pachetul de bază nu a excelat prin nimic, la capitolul seriale am avut parte de destule.
     Iar luna mai este, se pare, luna sfârşiturilor de sezon pentru serialele americane. Nu este însă o regulă generală, şi veţi vedea imediat de ce.
     Poate capul de afiş al serialelor americane a fost, dupa cum era de altfel firesc, sfârşitul Dosarelor X al reţelei Fox. Anunţat cu surle şi trâmbiţe, subliniat de întoarcerea “fiului risipitor”, David Duchovny în rolul lui agentului Mulder, ultimul episod, EndGame-ul din The X-Files a fost, cum era de aşteptat poate, uşor dezamăgitor. Realizatorii au pus un punct apăsat asupra serialului, dar au avut grijă totodată să-l lase, în bunul obicei X-Files, în coadă de peşte. Chiar dacă o serie de personaje dispar – unul dintre ultimele episoade este dedicat morţii eroice a celor 3 “cowboy singuratici” - realizatorii au anunţat posibilitatea continuării serialului cu cel puţin un film de lung metraj. În esenţă însă, grupajul de 4 episoade de final, menite a face “ordine” în misterele conspiraţiei guvernamentale şi extraterestre, este lipsit de corenţă. Păcat de jocul bun al lui Robert Patrick (agent John Doggett) si al lui Annabeth Gish (în rolul agentei Monica Reyes – personaj care, că tot veni vorba, s-a născut în Austin, Texas – la o “aruncătură de băţ” de Houston - dar a fost adoptata şi crescută în Mexic, de o familie mexicană, după cum afirmă “sursele oficiale ale FBI”).
     Sfârşituri de sezon obişnuite pentru celelalte seriale de succes, multe cunoscute şi publicului român: Dark Angel (Înger întunecat), parcă mai melodramatic decât începuse; Enterprise (care poate fi urmărit de curând şi în România, de telespectatorii relativ noului post B1), marea speranţă, pe bună dreptate, a viitorului Star Trek după punctul final, anul trecut, al seriei Voyager; Andromeda (cunoscut de asemenea în România şi ajuns aici la finişul sezonului 2); Mutant X (un serial de succes, dar cam searbăd). Desigur, asta ar fi doar partea vizibilă a icebergului. Există o grămadă de alte seriale science fiction, de pilda Earth Final Conflict (o parte din primul sezon a fost şi pe micile ecrane româneşti), sau seriale fantastice, de genul Wolf Lake sau binecunoscutul Buffy The Vampire Slayer.
     Dar dacă am afirmat că luna mai este luna sfârşiturilor de sezon, asta nu înseamnă ca toate serialele se termină acum. Din contră, altele abia se lansează în aceasta perioadă. Miniseria Dinotopia a canalului ABC (reluarea povestei tărâmului dispărut, unde coexistă, de astă dată, oameni şi dinozauri inteligenţi şi vorbitori) s-a dovedit a fi, în cele din urmă, doar preludiul seriei care va debuta în toamnă. În mod asemănător, Sci-Fi Channel a anunţat plin de importanţă perfectarea contractului pentru încă 44 de episoade din FarScape, reprezentând sezoanele 4 şi 5, al căror debut este prevăzut pentru luna iunie. FarScape este unul din puţinele seriale bine primite atât de critică, cât şi de publicul larg – şi vă reamintesc că TVR2 a prezentat primele 2 sezoane anul trecut... Sci-Fi Channel inaugurează concomitent şi sezonul al şaselea din Stargate SG-1.
     Şi, la final, aş dori să mai subliniez ceva: cum America este o ţară deosebită de standardul european, este normal ca şi gusturile americanilor să fie altfel structurate. Am văzut, de pildă, un top al celor mai bune 50 de seriale americane (mai bine spus, show-uri, pentru ca în top apar şi emisiuni informative). Topul este structurat în baza preferinţelor redactorilor revistei TV Guide şi acoperă mai bine de 50 de ani de televiziune. Haideţi să vedem cum stau serialele de nuanţă sf: pe locul 50, cunoscutul Bewitched (Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea), pe 46 Star Trek Next Generation, pe 45 Twin Peaks, pe 41 Buffy the Vampire Slayer, pe 37 The X-Files, pe 26 The Twilight Zone, şi cam gata cu capitolul science fiction. Ca fapt divers, pe locul întâi este Seinfeld, iar din cele cunoscute nouă am mai putea remarca pe 5 The Sopranos (Clanul Soprano), pe 8 The Simpsons, pe 25 M+A+S+H.
     Şi că tot am adus vorba de Twilight Zone (Zona crepusculară), pentru toamna 2002 este aşteptată o nouă serie. Să fie la americani, ca noi, românii, nu mai reuşim să iesim la lumină din zonele noastre crepusculare...





Paralele între lumi paralele
HORROR ŞI SF

Liviu Radu
   

     O caracteristică interesantă a literaturilor specializate este că, după faza iniţială, în care autorii se străduiesc să captiveze cititorii prin lucruri cât mai uimitoare (provocând acel sense of wonder multpomenit de domnul Robu), urmează o fază în care uimirea pare a nu fi suficientă, iar autorii încearcă să şocheze.
     Există mai multe posibilităţi de a şoca şi, în funcţie de talent sau de temperamentul autorului, literaturile specializate au alunecat fie pe panta tehnicistă (intriga fiind împănată de amănunte de specialitate, care se adresează unui cititor avizat sau foarte interesat de problemă), fie pe panta violenţei exagerate.
     În acest din urmă caz, se ajunge curând la un alt gen literar decât cel iniţial. Astfel, literatura poliţistă - care este, prin esenţă, o literatură enigmistică - nu mai pune accent pe descoperirea criminalului, ci pe acţiune - care devine trepidantă, captivantă - sau pe oroarea produsă de crime multiple, în serie, pe cazuri patologice care provoacă groază şi silă. În primul caz, literatura poliţistă se transformă în thriller, în al doilea în horror.
     Parcurgând un traseu asemănător, literatura fantasy generează şi ea un subgen al literaturii horror, în care groaza şi oroarea cititorului sunt provocate de intervenţia unor forţe ale întunericului, care se manifestă cu o violenţă ieşită din comun.
     Până şi literatura SF se află la originea unui subgen horror, cel în care savantul nebun pune în pericol omenirea cu invenţiile sale. De altfel, dacă ne gândim bine, primul roman SF - Frankenstein, de Mary Shelley - poate fi revendicat la fel de bine şi de genul horror.
     Din cele arătate mai sus, ne dăm seama că literatura horror reprezintă un amalgam de idei, influenţe şi tendinţe, care au în comun un singur lucru - trezirea în cititor a unei spaime ancestrale, a repulsiei şi scârbei. Teroarea va fi provocată prin intervenţia violentă a anormalului în viaţa cotidiană, fiind vorba de o violenţă asasină care nu poate fi combătută prin mijloace obişnuite, pentru că acel cineva sau ceva care o săvârşeşte este dotat cu puteri supraomeneşti, fie că-i un criminal de-un sadism ieşit din comun, fie că-i un savant care a descoperit ceva ce nu poate fi contracarat de ştiinţa oficială, fie că-i vorba de o forţă supranaturală. Groaza personajelor - şi, implicit, a cititorului - va fi produsă de neputinţa de a se apăra (fie pentru că inamicul - zombie sau vârcolac, de exemplu - nu poate fi ucis cu arme obişnuite, fie pentru că acesta loveşte pe neaşteptate, fără a putea fi identificat).
     Ne vom ocupa în continuare doar de acel horror care foloseşte motive SF. Unii autori (Dean Koonz, de exemplu, sau Stephen King în Firestarter sau Tommyknokers) pornesc de la o temă SF clasică (copilul cu puteri paranormale urmărit de agenţii guvernamentale ce doresc sâ folosească acele puteri în scopuri imorale; extratereştri; inginerie genetică scăpată de sub control, etc.). Dar, spre deosebire de lucrările SF, autorii respectivi nu sunt interesaţi de aspectul ştiinţific al problemei, nici de impactul ştiinţei asupra oamenilor. Ei descoperă în aventura respectivă groaza şi oroarea oamenilor de rând, asupra cărora se abat nenorociri ce nu pot fi evitate şi nu pot fi combătute. Diferenţa fundamentală dintre SF şi horror constă în atitudine. În timp ce SF-ul este, în esenţă, o literatură optimistă şi moralizatoare, horror-ul este o literatură pesimistă şi fatalistă. Chiar când descrie sfârşitul lumii, SF-ul sugerează că va fi vorba de un nou început, că oamenii vor reface, în timp, civilizaţia cu tot ce are ea mai bun; sau lasă impresia că există posibilitatea că, dacă vom fi atenţi şi vom acţiona cu înţelepciune şi prudenţă, vom putea evita situaţiile care să ducă la catastrofă. SF-ul avertizează, sfătuieşte, priveşte viitorul cu încredere, crede în potenţialul creator al omului. În schimb, horror-ul este fatalist. Chiar dacă binele învinge până la urmă, pericolul nu dispare pentru totdeauna. Victoria este doar momentană. Răul rămâne printre noi şi va acţiona în primul moment propice.
     Această diferenţă de mentalitate se bazează pe opinii diferite faţă de lume şi societate. La începuturile SF-ului, tema savantului nebun ce pune lumea în pericol fusese o temă SF, tratată prin mijloace SF. Autorii SF aveau convingerea că ştiinţa va învinge întotdeauna, iar ştiinţa înseamnă obligatoriu bine. Abaterile întâmplătoare de la norme puteau fi remediate, un savant nebun putea fi contracarat de un savant bun sau prin eliminarea unor condiţii ce generau nebunie şi ranchiună printre savanţi. Lumea era bună şi progresa continuu, viitorul lumina în culoarea roz-trandafiriu...
     Până când cineva şi-a dat seama că lumea nu-i deloc bună, că viitorul e mai de grabă întunecat şi că nu avem de loc motive să ne bucurăm. Acest pesimism îi face pe unii autori să considere că, de fapt, omenirea n-are nici o şansă, că înfruntă pericole împotriva cărora nu are mijloace de luptă. Mai mult de atât, acele pericole sunt iraţionale, acţionează conform altei logici decât cea normală, nu le poţi înţelege, deci n-ai cum să le combaţi. Indiferent de pericol (o forţă supranaturală; un om nebun, dar foarte inteligent; un fenomen natural), n-ai ce face, nu-l poţi prevede, loveşte întotdeauna prin surprindere şi fără o putea fi contracarat.
      Astfel, horror-ul exprimă o stare de spirit, ca şi SF-ul. În timp ce SF-ul exprimă încrederea în societatea tehnologică, în progres şi într-un viitor mai bun, horror-ul oglindeşte opinia celor care privesc cu teamă ziua de mâine, a celor pentru care societatea actuală nu poate aduce nimic bun. Nu-i de mirare că perioadele de succes ale literaturii şi cinematografiei horror au coincis cu perioadele de criză economică sau politică, în timp ce literatura SF a avut perioadele ei de glorie în vremuri de bunăstare şi de destindere.
     Putem concluziona că SF-ul şi horror-ul sunt două feţe ale aceleiaşi medalii, care exprimă încrederea sau spaima societăţii în raport cu viitorul previzibil, sentimente care se exprimă - şi sunt receptate - cel mai uşor sub formă artistică.





PRO-POZIŢII





DESPRE GNOZA SF
(Fragmente critice VII)

Voicu Bugariu
   

     Pe Internet poate fi citit un studiu nedatat, semnat de Edward A. Tiryakian: Trois métacultures de la modernité: chrétienne, gnostique, chtonienne. Din referinţe, se poate deduce că textul a fost scris cu opt-nouă ani în urmă. Autorul porneşte de la două cărţi relativ recente, The End of History (1989) de Francis Fukuyama şi The Clash of Civilizations? (1993) de Samuel P. Huntington, constatând că fiecare dintre cele două teorii este vulnerabilă. Astfel, concluzia lui Francis Fukuyama referitoare la încheierea istoriei o dată cu stingerea marelui conflict ideologic dintre comunism şi liberalism n-ar rezista, în actualitate existând un alt conflict ideologic major, cel dintre democraţie şi extremism/fundamentalism. Acest conflict ar fi suficient de întins pentru a-l înlocui pe cel încetat o dată cu prăbuşirea imperiului sovietic. Ipoteza lui Samuel P. Huntington, la rândul ei, ar fi discutabilă, în ciuda forţei sale de fascinaţie. Occidentul, pe de o parte, civilizaţia islamică, pe de alta, nu ar fi suficient de omogene ideologic pentru a alimenta un conflict ireductibil. În condiţiile actuale, fiecare dintre aceste două civilizaţii ar fi suficient de permisivă pentru a îngloba elemente ale celeilalte.
     Încercând să propună o altă viziune asupra lumii de azi, Edward A. Tiryakian are în vedere trei metaculturi (nivele culturale profunde, ansambluri de credinţe şi simboluri, „sisteme de exploatare / operating systems" ale civilizaţiei), ce încearcă să depăşească clasificările tradiţionale. În opinia sa, metacultura creştină ar fi bazată pe sacrificiu, abnegaţie, altruism şi chiar martiraj. Cu alte cuvinte, pe valori sentimentale. Metacultura gnostică ar fi „imaginea inversată a metaculturii creştine". Creştinii urmăresc eliberarea omului prin intermediul sentimentelor, gnosticii ţintesc, în schimb, „instituţionalizarea intelectualismului". Metacultura chtoniană ar fi „axată pe viaţa terestră colectivă", indiferent de precaritatea acesteia. Această varietate de filozofie „ecologistă", cu mize sensibil mai mici decât spectaculoasele spiritualizări prin sentiment sau prin intelect, ar fi considerată mulţumitoare de mulţi oameni ai lumii de azi, dispuşi să bucure de plăcerile simţurilor. Cele trei metaculturi, în opinia lui Edward A. Tiryakian, se întrepătrund, livrându-şi reciproc elemente, păstrându-şi totuşi individualităţile.
     În contextul de faţă, interesează felul cum sefeul, în calitatea sa de contracultură, poate fi înglobat în una dintre cele trei tendinţe. Pare evidentă apartenenţa sa la metacultura gnostică. Sefiştii produc texte „reci", speculative, unde există o celebrare implicită a intelectului. În textele lor lipseşte iubirea autentică, personajele având alte mize existenţiale. Emoţia este înlocuită cu vertijul intelectual, iar intelectualizarea pare a fi într-adevăr un scop suprem. Ingeniozitatea recunoscută a sefiştilor înlocuieşte elanul creativ al autorilor tradiţionali. Estetica manieristă, deosebit de utilă atunci când se încearcă delimitarea sefeului, presupune o asemenea configuraţie. Arta combinatorie a autorilor de sefeuri nu ţinteşte obţinerea emoţiei estetice. Poate că teoria lui Cornel Robu despre sublimul ca miză reală a sefeului este corectă, în măsura în care se poate argumenta suficient teza că trăirea sublimului nu presupune emoţie. Lumea de oameni supraprotezaţi a sefeului este una a intelectului dezvoltat până la limitele posibilului, o lume unde sentimentele au un rol secundar sau chiar nul.
     Sunt interesante şi eventualele sugestii oferite de studiul lui Edward A. Tiryakian celor interesaţi de sociologia sefeului. Personalitatea dominată de metacultura gnostică are un profil psihologic distinct. Înţelegerea acestuia este utilă.
     Studiul menţionat are o bibliografie destul de bogată, parţial tentantă pentru cei interesaţi de natura sefeului şi de cea a sefistului.





UN FINAL
PESIMISTO-OPTIMIST

Liviu Radu
   



     În cele din urmă, editura Lucman ne prezintă ultimul volum din seria Dayworld. Farmer nu se dezminte nici de data aceasta, realizează un roman captivant, plin de aventuri şi de răsturnări de situaţii, care completează la modul cel mai potrivit romanele anterioare.
     Fără a încerca să răpim cititorilor plăcerea lecturii, trebuie să remarcăm doar că acest final de ciclu romanesc dovedeşte o bună cunoaştere a naturii umane. Da, într-un fel foarte caragialesc, lucrurile se schimbă, fără a se schimba de fapt. Da, luptătorii pentru libertate nu se vor bucura niciodată de recunoştinţa semenilor lor, care-i privesc ca pe nişte zurbagii periculoşi. Da, da, de foarte multe ori da, Farmer este, cu toată ironia sa fină şi cu scepticismul care-l caracterizează, un bun cunoscător al tarelor societăţii umane.
     Vreau totuşi să subliniez un aspect care mi-a plăcut în mod deosebit şi pe care evenimentele ulterioare scrierii cărţii l-au confirmat: nici o revoluţie nu se face fără ştirea şi acordul autorităţilor. Sau, cel puţin, al acelor factori de răspundere care sunt conştienţi că anumite lucruri învechite din societate reprezintă o povară pentru ei şi că trebuiesc schimbate, dacă vor să se bucure în continuare de putere şi de privilegii.
     Poate că, la momentul scrierii romanului, această idee n-a fost decât o manifestare a mizantropiei lui Farmer. Numai că acum e o dovadă a înţelepciunii sale. Şi veţi găsi şi alte lucruri înţelepte, strecurate printre aventuri şi urmăriri. Mărturisesc că Farmer rămâne unul dintre autorii mei preferaţi.


Philip Jose Farmer, Dayworld Terminus
Traducere de Radu Şerban. Editura Lucman, 2001.





DESPRE ÎNGERI PĂZITORI ŞI SCRIITORI

Liviu Radu


     Bănuielile anterioare - referitoare la scopul urmărit de Bernard Werber în cărţile sale - se adeveresc în acest volum. Dacă la citirea romanelor din ciclul Furnicilor unii au fost înclinaţi să vadă în autor un împătimit al SF-ului, care se folosea de bietele insecte pentru a imagina o civilizaţie nonumană - şi care au fost oarecum derutaţi de Thanatonauţi, al cărui caracter satiric nu se mai încadra pe tipicul acceptat - romanul de faţă - ce se doreşte o continuare şi o reunire a celor două cicluri anterioare - pune lucrurile la punct în modul cel mai evident şi imposibil de negat. Werber este un observator al omului, iar aventurile printre furnici şi prin lumea morţilor i-au permis puncte de vedere insolite. În acelaşi timp, Werber este şi un bun mânuitor al satirei şi ironiei.
     Dacă îi luăm povestea în serios, atunci isprăvile eroului, ajuns pe lumea cealaltă şi pricopsit cu rolul de înger păzitor, sunt cam absurde şi neserioase. Dacă vom considera povestea doar un mijloc de a ilustra nişte opinii, de a exprima puncte de vedere despre om şi civilizaţia omenească, atunci nu putem decât să recunoaştem talentul şi profunzimea acestui scriitor.
     Werber are capacitatea de a privi obiectiv, cu detaşare, isprăvile semenilor săi, şi de a exprima judecăţi ce merită reţinute. Vom regăsi în acest volum continuarea fragmentelor din Enciclopedia lui Wells, care a dat atât de mult farmec romanelor din ciclul Furnicilor, dar şi opinii, la fel de interesante, etichetate drept interviuri luate pe stradă. Putem să considerăm că Werber se integrează într-un curent specific literaturii franceze, ce începe cu Voltaire şi continuă, în epoca modernă cu Anatole France, ajungând până în zilele noastre.
     Evident, romanul are un final deschis, făcându-ne să ne dorim volumul următor.
     Bine, bine, avem de-a face cu o poveste mai mult sau mai puţin alegorică, al cărui scop este de a permite autorului să-şi prezinte opiniile într-o formă mai atrăgătoare. Dar dacă povestea lui conţine măcar un dram de adevăr?


Bernard Werber, Imperiul îngerilor. Traducere de Nicolae Constantinescu. Editura Lucman, 2002.





ÎN PRIMUL RÂND, DESPRE SINGURĂTATE

Liviu Radu
   

     A doua carte a lui Mike Haulică conţine texte mai noi sau mai vechi, care prezintă însă caracteristici comune. Autorul le-a strâns împreună tocmai pentru a realiza un volum unitar.
     Am avut întotdeauna îndoieli cu privire la convingerile SF ale lui Mike. Acesta - ca majoritatea autorilor reprezentativi ai generaţiei 90 - a fost atras mai degrabă de ciberpunk decât de SF-ul clasic, din cauză că acesta permitea folosirea unei recuzite SF într-un context fantasy. Dacă primul volum al lui Mike Haulică conţinea proze ce puteau fi considerate SF, acest al doilea volum este, în primul rând, de sorginte mainstream, în care nici măcar fantasticul nu joacă un rol important. Alegorii, mărturisiri, impresii şi visări - acestea sunt mesajele transmise de Mike, care se dovedeşte mai puţin interesat de fapte, cât de trăiri.
     Textele din acest volum par a exprima anumite obsesii, anumite teme ce revin în diferite împrejurări. Iubiri bizare, adulteruri stranii, patimi ciudate par a bântui lumea lui Mike. În realitate, aceste teme obsedante sunt înşelătoare. În spatele iubirilor de-o clipă sau tragice se zăreşte un adevăr cutremurător, o singurătate insuportabilă, iar acuplarea ca mijloc de a forma un cuplu se dovedeşte ineficientă.
     În general, textele lui Mike Haulică transmiteau o tristeţe teribilă, fără a se cunoaşte, de cele mai multe ori, cauza. De data aceasta, tristeţea este generată de singurătate, de o singurătate neacceptată şi privită fără resemnare. Ciudăţenia constă în faptul că zbaterea împotriva singurătăţii nu-i însoţită de speranţă. Eroii lui Mike nu acceptă singurătatea, nici mediocritatea şi nici banalitatea. Dar nu înving niciodată în lumea de-un banal absurd, în care s-au rătăcit prin naştere. Lupta lor se doreşte o replică plină de onoare la lupta sterilă a celorlalţi, care repetă, ciclic, absurdul anterior. Până când lumea aceea a celor strâmbi va fi distrusă de sosirea fluturilor de praf...
     Mai mult ca niciodată, Mike Haulică de dovedeşte a fi poet. Mai mult ca niciodată, se vede că SF-ul românesc n-a avut autori cu aceleaşi motivaţii ca în Stetele Unite. Ca urmare, proza unor autori precum Mike este frumoasă, este originală, dar nu prea-i SF. Însă nu trebuie să consideraţi această apreciere drept un reproş.


Michael Haulică, "Despre singurătate şi îngeri", Editura Karmat Press, 2001





DESPRE SINGURĂTATEA BĂRBATULUI
CU O MIE DE FEMEI

Adriana Moşoiu


     Al doilea volum de povestiri al lui Michael Haulică (după "Madia Mangalena", 1999) este o lungă scrisoare de dragoste. Femeia, ca personaj omniprezent, este cheia singurătăţii ("singurătatea este atunci când iubirea nu mai e"), chiar dacă nu întotdeauna problema este absenţa / prezenţa fizică a femeii. Roxana Albu, Ravi, Ema, Melissa, Mordelia, Tina, Dante - sunt tot atâtea semne de întrebare şi în acelaşi timp sunt răspunsurile pe care expeditorul acestei lungi scrisori le aşteaptă.
     Michael Haulică se află la graniţa între science-fiction şi sex-fiction, însă nu el este voyeurul, ci restul lumii, cititorii. Poveştile lui nu se citesc în tramvai, se citesc în singurătate, pentru că izvorăsc dintr-o singurătate - populată cu îngeri, dar nu acei îngeri asexuaţi, cum apar în tablourile renascentiste. Îngerii lui Haulică au "degete, limbă şi sex", au culoare, gust (de fapt, "gustul e culoarea însăşi") şi miros.
     Michael Haulică este "neguţătorul de vise" ("ăsta cu patul e cheia... De la el a-nceput... patul... important e patul"). Visele sale sunt linkuri între a simţi, a dori, a iubi, a vedea, a atinge, a mângâia, a aştepta, a săruta - şi el reuşeşte să vorbească despre toate astea cu aceeaşi naturaleţe cu care personajul său, Melissa, povesteşte despre robineţii de la baie la ora 5 dimineaţa.
     "Despre singurătate şi îngeri" cuprinde poveşti despre iubire, trădare, despre pasiune şi absenţa ei ("Pasiunea e poarta prin care trecem pe tărâmul deznădejdii. E motivul părerilor de rău. Pasiunea e suflarea care aţâţă focul, dar şi cel care-l stinge"), despre rutină, despre sânii Neliei Dor ("mirosind a noapte. Şi a pat. Şi a plăcintă cu carne. Sau a budincă. A ceva de mâncat în orice caz"). Cartea lui Haulică este povestea lui "puteam să mor şi să nu ştiu că poate fi şi altfel", este povestea unui vânător de amintiri şi iluzii.


Michael Haulică, "Despre singurătate şi îngeri", Editura Karmat Press, 2001





POLARITATE SPIRITUALĂ, NU GEOGRAFICĂ SAU GEOPOLITICĂ
(Gheorghe Săsărman - SUD CONTRA NORD)

Cornel Robu


     Cu Sud contra Nord (Editura Dacia, Cluj, 2001), Gh. Săsărman se află la al patrulea roman SF după Proba tăcerii (1965), 2000 (1982) şi Cupa de cucută (1994). Ca şi în acesta din urmă, în Sud contra Nord scriitorul român abordează filonul înnoitor adus în science fiction, în anii '80, prin ciberspaţiu şi realitatea virtuală.
     În Cupa de cucută, toată România "iepocii" lui Ceauşescu încăpea pe o singură dischetă de computer, într-o corosivă alegorie satirică antitotalitară, dublată de o subtilă metaficţiune. De data aceasta, în Sud contra Nord, ciberspaţiul şi realitatea virtuală se întâlnesc cu mai vechea obsesie tematică a soartei omenirii după holocaust (holocaustul nuclear, temă "clasică" în SF) imaginată în tonuri sumbre şi apocaliptice. Fundamentalismele religioase ale lumii şi-au dat mâna pentru a scoate în afara legii printr-o Divină Revoluţie, ştiinţa şi tehnologia, instaurând obscurantismul fanatic al Dogmei şi cufundând omenirea în bezna unui nou Ev Mediu, unde teroarea şi prigoana lovesc în primul rând pe intelectuali, oameni de ştiinţă şi artişti, vânaţi şi lichidaţi cu sălbăticie. Singurul refugiu care le-a mai rămas acestora este Abaţia, o mănăstire izolată în ale cărei subterane supravieţuitorii vechii civilizaţii lucrează clandestin, deghizaţi în călugări, la salvarea şi conservarea într-o Arhivă ciberspaţială a principalelor realizări ştiinţifice, tehnologice, artistice ale omenirii. Totul e coordonat din umbră de Academie, o organizaţie secretă anti-Dogmă în a cărei slujbă se află şi Umberto, ghidul care salvează şi conduce spre limanul Abaţiei pe savanţii şi artiştii vânaţi de fanaticele Gărzi ale Credinţei. Ajuns la Abaţie, Umberto se vede nevoit să se transforme în detectiv improvizat, căci mai mulţi dintre falşii călugări mor pe rând, în împrejurări inexplicabile, ca urmare a scăpării de sub control a realităţii virtuale ce se revarsă din ciberspaţiu şi asupra spaţiului real. Sugestii, uşor de recunoscut, din Numele trandafirului de Umberto Eco primesc, în conjuncţie cu ciberspaţiul şi cu realitatea virtuală, un nou frison şi o nouă atracţie.
     O atracţie, la lectură, este şi ritmul narativ alert, de roman poliţist. Precum la Agatha Christie, în Zece negri mititei, dispar unul după altul o mulţime de "fraţi" călugări, cu nume transparent împrumutate de la celebrităţi ale feluritelor domenii ilustrate de clandestinii purtători: fratele Amadeus (Mozart), fratele Albert (Einstein), fratele Norbert (Wiener), fratele Gregor (Mendel), fratele Socrate (sub a cărui rasă monahală se ascunde, de fapt, o femeie). Nu lipseşte nici pigmentul humoristic : fratele Umberto, ca detectiv ad hoc, se descurcă de minune cu ancheta criminală, în schimb are ceva bătaie de cap până să depisteze ascensorul ce duce în subteranele Arhivei, camuflat drept toaletă şi acţionat, în consecinţă, printr-un "lanţ cu mâner"... În fine, pesemne în intenţia de a "umaniza" personajele, un ultim ingredient mai este oferit gustului "popular": nu e uitat nici cititorul pentru care un roman fără love story ar fi de neconceput, tot fratele Umberto, bată-l vina, vădind oportune disponibilităţi şi ca june prim.
     De unde însă titlul, Sud contra Nord ?
     Jules Verne plasa explicit acţiunea romanului Nord contra Sud (1887) în contextul Războiului Civil american ("războiul de secesiune", 1861 -1865). Împrejurări dramatice pe care scriitorul român nu avea să le prevadă (Sud contra Nord a apărut în librării nu cu mult înaintea funestei zile de 11 septembrie 2001) au "confiscat" şi au "contextualizat" inevitabil cartea, riscând să inducă publicului frecventator de librării o percepţie falsă care, chiar dacă "ajută la vânzări", nu mai puţin ar contraveni intenţiilor autorului si ar distorsiona sensul fundamental al parabolei. "N-am avut niciodată intenţia de a fi profet" - declara autorul, şi înainte, şi după apariţia cărţii. "Eu unul nu cred că scriitorul SF, oricât de documentat, oricât de inspirat, ar avea mai multe şanse să prevadă viitorul decât, să zicem, un futurolog de profesie." Astfel încât nu de vreo incendiară "coliziune a civilizaţiilor" pe axa geografică sau geopolitică Nord-Sud poate fi vorba în Sud contra Nord de Gh. Săsărman.
     Semnificaţia titlului trebuie căutată - unde altundeva dacă nu tocmai (şi numai) - în textul însuşi al cărţii. "Dogma e prezentă, încă din naştere, în fiecare, şi nu aşteaptă decât un prilej prielnic pentru a se înstăpâni pe cugete" – meditează protagonistul, acelaşi multidotat Fra Umberto, acreditat, iată şi ca raisonneur. "Lupta inconciliabilă dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre raţiune şi demenţă, dintre toleranţă şi fanatism nu-i o chestiune de geografie, nici de demografie, ci un conflict intim al fiecăruia dintre noi: sudul şi nordul, gemeni vrăjmaşi, se ascund în adâncul sufletului nostru!"


Gheorghe Săsărman, Sud contra Nord, Editura Dacia, Colecţia Biblioteca Dacia, Cluj-Napoca, 144 p., 70.000 lei


PIAŢA LITERARĂ nr. 4/15-28 februarie 2002, p.4.





RESTITUTIO IN INTEGRUM
(Gheorghe Săsărman - CUADRATURA CERCULUI)

Cornel Robu


     În 1975, când apărea prima ediţie a volumului de povestiri Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman, pentru cititorul obişnuit (presupus candid) nimic nu părea în neregulă; doar puţinătatea la trup a cărţii - mai mult plachetă de versuri ca aspect, format şi număr de pagini - ar fi putut da de bănuit unui ochi exersat, unui eventual "insider" suspicios care-ar fi ştiut cum "merg lucrurile": din 36 de texte, câte prezentase autorul, "căzuseră" din sumar, sub ochiul vigilent al "forurilor (in)competente", nu mai puţin de 10, "iar alte câteva purtau urme de foarfece"; "în iulie 1971, pe când eu tocmai încheiasem lucrul la manuscrisul Cuadraturii cercului" - avea să-şi amintească în 1994 autorul, în postfaţa ediţiei franceze a cărţii - "începea «revoluţia culturală» românească. Scriind, nu îmi făcusem nici un fel de gânduri în legătură cu cenzura, ba avusesem chiar naivitatea să cred că ironia, sarcasmul reflecţiilor asupra unor tipuri de civilizaţie urbană, implicit a unor modele de societate, nu vor fi interpretate neapărat ca o critică la adresa regimului. S-a întâmplat exact contrariul, câteva edituri mi-au respins pur şi simplu manuscrisul, sau mi-au cerut să-l modific radical, să adaug un număr de povestiri optimiste, care să descrie oraşele radioase ale României socialiste şi citadelele comuniste ale luminosului viitor de aur al omenirii. După patru ani de peregrinări, în 1975, volumul a fost totuşi tipărit, dar fără viniete şi amputat de cenzură."
     Chiar şi aşa, amputată şi decimată de cenzură, cartea a atras atenţia şi aprecierile cunoscătorilor, în special ale celor orientaţi înspre science-fiction. Pentru că Gh. Săsărman era cunoscut, încă de la volumul său de debut, Oracolul (1969), ca un înzestrat şi promiţător scriitor SF, promisiune devenită între timp certitudine.
     Exilat în 1983 în Germania, autorul român şi-a văzut publicată cartea, în formă completă, mai întâi în traducere franceză (La quadrature du cercle, Ed. Noël Blandin, Paris, 1994), iar de curând, în 2001, Editura Dacia a operat cuvenita re(con)stituire şi în limba română, reunind pentru prima dată şi în original toate cele 36 de povestiri, într-un elegant volum ce beneficiază, pe lângă coperta lui Mihai Benea şi ilustraţiile lui Horia Flămând, şi de atracţia grafică a unor viniete executate la computer chiar de autor (în Germania, el a trebuit să înveţe, la 43 de ani, o nouă limbă şi o nouă meserie, devenind din arhitect - informatician, profesiune pe care o practică, începând din 1985, ca analist de sisteme la o firmă de Consulting în construcţii, la München).
     Subintitulată odobescian "Fals tratat de urbogonie", Cuadratura cercului se prezintă, la prima vedere, ca rod al unei simbioze între arhitectură şi science-fiction, chiar dacă acest din urmă vector nu apare evident în toate piesele volumului, toate având însă ca numitor comun o reducţie a figurării realului operată prin recurs la clasica "figură de stil" cunoscută sub numele de sinecdocă ("pars pro toto"). În cele 36 de texte (35 de fapt, pentru că, pe lângă un text fără titlu, volumul mai include şi un titlu fără text, Arca, spaţiu alb lăsat la discreţia imaginaţiei cititorului şi a suspiciunii cenzorului, care l-a şi eliminat în prima ediţie), texte mai mult descriptive decât narative, Gh. Săsărman urmăreşte, după cum însuşi spune, "ideea de a alcătui o carte din scurte descrieri ale unor oraşe imaginare, în care să condensez măreţia şi tragismul a cinci milenii de istorie urbană"; idee pusă în evidenţă, însă, mai mult á rebours: "măreţia şi tragismul" rămân a fi descifrate din reversul lor, din tot atâtea mostre aberante de arhitectură şi urbanistică imaginară, "exemple negative" ce demonstrează "cum nu trebuie să fie" oraşul şi ambientul uman, "cetatea ideală" lăsându-se astfel ghicită sau dedusă prin contrast şi prin eliminare.
     Arhitect de profesie, cum spuneam (semnând, în 1979, şi o carte de teorie a arhitecturii, Funcţiune, spaţiu, arhitectură, susţinută ca teză de doctorat în 1978), în Cuadratura cercului Gh. Săsărman foloseşte pretextul literar pentru meditaţia filosofică, sociologică, morală asupra destinului umanităţii, aşa cum poate fi acesta descifrat din hieroglifele construcţiilor pe care omul le ridică, dereglând echilibrul naturii cu consecinţe de cele mai multe ori dezastruoase, şi nu atât pentru natură cât pentru om însuşi. Există, astfel, în Cuadratura cercului, o serie de "metamorfoze", toate cu sens involutiv, marcând un regres pe scara filogenezei: "climatizarea totală" a biotopului uman, sub o "colosală cupolă transparentă", în ciuda aparenţelor paradisiace, duce în cele din urmă la o nescontată "întoarcere" a omului la maimuţă (Protopolis); coborârea de pe uscat în apă, refăcând în sens invers paleontologia, şi adaptarea perfectă la traiul subacvatic au ca efect "întoarcerea" omului la delfin (Poseidonia); retragerea în oraşe subterane îl transformă pe om în cârtiţă, în cel mai propriu sens al cuvântului, somatic şi psihic (Plutonia).
     Antologică, dintre aceste "metamorfoze" animale, rămâne Dava, unde o cetate săpată într-un pisc de munte inaccesibil, asemeni unui "cuib de vulturi", îi transformă într-adevăr în vulturi pe temerarii alpinişti ce nu vor mai ajunge astfel niciodată să se facă recunoscuţi şi înţeleşi de semenii lor umani, care-i vor "da dispăruţi" fără a-i vedea cum le planează deasupra capetelor, tăcuţi şi impenetrabili.
     Mai puţin transparente şi univoce sub raportul "tezei" pe care-o dezvoltă, texte ca Dava, Sah-Harah, Sinurbia, Moebia sau Oraşul Interzis ş.a. câştigă sub raport literar, deplasarea lor înspre fantasticul propriu-zis favorizând efectele de ambiguizare.
     Simptomatic, cele mai "vânate" de cenzură au fost ipotezele "urbogonice" care, într-un fel sau altul, aduceau vorba de funie în casa spânzuratului, care implicau sugestia masificării indivizilor, a depersonalizării lor prin egalizare şi aplatizare, prin nivelare şi stereotipare (Isopolis, Záalzeck, Homogenia, Motopia, Vavilon). Surprinzător, însă, a scăpat de poteră tocmai "capul răutăţilor" (ce lipsă de vigilenţa, tovarăşi; ce intolerabilă atitudine de gură-cască!): a rămas nereperat şi a intrat in prima ediţie, din 1975, tocmai "capătul de fir" care-a tras apoi după sine tot restul, tocmai bulgărele de la care-a pornit avalanşa: "Ideea [...] s-a născut întâmplător, pe vremea când îngrijeam rubrica de arhitectură şi urbanism a Scânteii" - preciza autorul în postfaţa amintită, din 1994. "Un scriitor protestase într-o scrisoare deschisă împotriva demolării unei case memoriale şi, pentru că în redacţie mi s-a cerut opinia, mi-am formulat-o în scris - aşternând pe hârtie povestirea Musaeum din volumul de faţă. Era în toamna lui 1969 [...]."
     Comună pieselor din volum le este tehnica de a sugera metonimic (sinecdocic, de fapt, dacă există acest derivat adverbial de la sinecdocă), prin etalarea decorului, existenţa şi mentalitatea ipoteticilor locuitori ai utopicelor arhitecturi, absenţi din decor sau prezenţi doar generic, ca specie ori ca o colectivitate socială, mai rar ca personaje individualizate ori cel puţin nominalizate. Este, s-ar putea spune, o tehnică a basoreliefului, fundalul constituindu-l prezentarea descriptivă a insolitelor arhitecturi imaginare, descripţie cu care se deschide fiecare text, pe acest fundal desprinzându-se apoi în relief, în partea secundă, grupuri umane ori siluete individuale, antrenate uneori într-o incipientă mişcare epică.
     "În 1979 apărea la Bucureşti traducerea românească a Oraşelor invizibile ale lui Italo Calvino" – îşi amintea autorul român cu aceeaşi ocazie. "Judecând după anul ediţiei originare, Le cittá invisibili, 1972, mi-am zis eu citind-o, n-ar fi exclus ca cele două cărţi - atât de înrudite prin singularitatea lor şi atât de diferite stilistic - să fi fost concepute şi realizate în acelaşi timp. Şi m-am bucurat, ca un sicilian care descoperă că are un unchi bogat în America."


Gheorghe Săsărman, Cuadratura Cercului. Fals tratat de urbogonie, Editura Dacia, Colecţia Biblioteca Dacia. Cluj-Napoca, 2001,168 p., 80.000 lei


PIAŢA LITERARĂ nr. 4/15-28 februarie 2002, p.4.





NEMURIREA ÎNTR-UN SCENARIU MILENARIST
(Ovidiu Bufnilă - JAZZONIA)

Geo Vasile


     Reţeta epică oferită de Ovidiu Bufnilă în Jazzonia, roman SF, (Editura Plumb, Bacău, 1997, 226 p.), este cea după care se comportă, se exprimă şi evoluează majoritatea personajelor: „Am suprapus realul peste ireal şi-am făcut un cocteil nemaipomenit”. Atractivă prin darul autorului de a crea scene, ambianţe şi figuranţi credibili, cartea se bazează pe disponibilitatea de a fabula simultan, în cheie realistă şi fantastică, de a susţine convingător un joc interactiv între oralitatea dezabuzată, aproape cinică, a unui cotidian ireversibil compromis, entropie, profan sută la sută şi frisonante apariţii, vise, experienţe şi confruntări (trăite, asumate şi repovestite) în timp real sau mult după consumarea fenomenelor extreme ştiinţifico-fantastice, al căror impact pe Terra devenise deja o rutină. Fapt e că ne aflăm pe planeta Terraria în anul 2010, în oraşul Montecarlito, scăldat de oceanul Atlanticus. Ce când şi când azvârlea pe plajă simbolurile consumismului rezidual de pe Terra, inclusiv „cadavre sticloase” sau alcătuiri suprarealiste dotate cu grai, cu care lumea se şi obişnuise. Cele două planete comunicau prin Porţile Timpului, astfel încât schimbul de emisari, apariţii şi informaţii era unul permanent.

     Poliţistul Mallory, personaj şi narator coordonator, găseşte pe plajă o Biblie hărtănită. Citind-o, devine un fel de Sf. Pavel local, propovăduind venirea lui Mesia prin Porţile Timpului. Aproape toate personajele sunt bântuite de presentimentul existenţei altor universuri paralele, dar şi de nemurire. Stăpân pe tehnica corespondenţelor între universul cunoscut al Terrei supertehnologice şi locuitorii săi sodomizaţi de sentimentul sfârşitului iminent şi infinitatea universurilor tangente ce nu contenesc să îmbie, să provoace şi să pericliteze sufletul pământenilor, Ovidiu Bufnilă conduce inventiv povestea, stabilind neîntâmplătoare coincidenţe între celebre personaje din anturajul christic şi figuranţi alegorici, extraterestre apariţii venite să tulbure şi să pună la încercare fiinţele ce şi-au uitat esenţa divină. Adam- cel-căzut-din-cer sau Riff To Rag, pianist şi taumaturg new age, cântăreţ de ragtime, Eva, Magdalena, alias Contessina ş.a.m.d. întrupează tipologia convieţuirii şi mântuirii în rândurile unei umanităţi amnezice, ce-şi caută salvarea în felurite metamorfoze şi clonări, maşini de forat spaţiul şi timpul, transferuri de matrice energetică, expertize de identificare a lui Dumnezeu în Tau Ceti. Este şi balast în Jazzonia, există scene parazitare cum ar fi cele cu Revizorul sau cu Alexis. Dar, una peste alta, scrierea are nerv, este alertă á l'americaine, amintindu-ne de scenariile SF în vogă, scrise sau audio-vizuale. Autorul are stofă de prozator autentic şi aude personajele, ştie să le atribuie acel specific ce le face memorabile: Eva este iubita imprevizibilă, capricioasă, etern-feminină, vânzătoare de parfumuri, dar şi fiinţa însetată de nemurire, alături de genialoidul, neliniştitul inventator Alexis, bolnav de protagonism şi de zbor. Mallory, poliţist şi predicator, revine în trei povestiri intitulate blues, scat şi swing, ai căror protagonişti trec prin experienţe-limită, la hotarul dintre real şi ireal, pradă unor experimente, arătări şi mutanţi din marea de sticlă topită dintre universuri, nimeriţi în bucle temporale şi turbioane pernicioase. Ca de pildă astronomul-scriitor, autor al teoriei nemuririi, rezultat al armonizării m timp între câmpul electric de pe Terra şi materia organică pe care o însufleţeşte.

     Aproape toate personajele apar şi dispar pe scena cărţii şi a lumii, propulsate prin metempsihoză şi corespondenţa dublului extraplanetar. O reeditare a Potopului nu putea lipsi, negrul Abraham, Plumm şi Agatha se vor mântui urmându-l în barcă pe înger, care nu va pregeta să apară. Vrăjit de zborul la cer şi de călătoria în timpul universurilor paralele, Pavel Vântu, alias Paul Wind, îl reîntâlneşte pe Adam-cel-căzut-din-cer în New Orleans. Căruia îi va citi o povestire a sa despre secretul nemuririi descoperit de personajul Trevor. Toate personajele din Jazzonia au o misiune, de pildă Măria Magdalena ce-l zărise pe Riff To Rag recompunându-se într-o intersecţie: „Era gol puşcă, iar capul lui era învăluit de o aură luminoasă”. Drept care, oferă ştirea de pagina întâi a săptămânalului Globe : ea îl văzuse pe Mesia. Toate personajele cărţii par a se afla pe drumul lui Pavel către Damasc, înaintea revelaţiei. Mallory, poliţistul predicator, narator şi saxofonist, reînvăţând esenţa divină a muzicii, a jazz-ului în fond, declanşează cu sunetele blues-ului său cosmic un vârtej temporal: „Unda de şoc produsă a deviat traiectoria Universului care tocmai se pregătea să înfulece o bună bucată din Terraria”. Catastrofa a fost evitată. Salvatorul a fost să fie un personaj anonim, fidel ilustrei sale ascendenţe de figuranţi cu dublă cetăţenie: pământeană şi divină, asemeni mesajelor sacre şi profane ale jazz-ului. Ceea ce Ovidiu Bufnilă a dorit să povestească: un cuceritor scenariu milenarist.

octombrie, 1999


GEO VASILE. Proza românească între milenii: Dicţionar de autori, Bucureşti, Casa Editorială ODEON, 2001, p.50-52.





PRO-FILE





A II-A SĂPTĂMÂNĂ INTERNAŢIONALĂ DE ŞTIINŢĂ ŞI SCIENCE FICTION

19 - 25 Mai 2003
Timişoara, România


Silviu Genescu





Introducere

Vă prezentăm Progress Report 0, în care veţi găsi anunţuri preliminare despre A II-a Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction. Acest Progress report este alcătuit în special pentru cei care vor avea nevoie de timp să se pregătească pentru eveniment. Dar şi cei ce plănuiesc să viziteze România îl pot înscrie pe agenda lor. Ei au la dispoziţie datele principale, astfel că-şi pot aranja să petreacă un timp în Timişoara, fie ca oaspeţi ai prietenilor, fie în călătorie de interes profesional.

Ce înseamnă, de fapt, o Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction?

Păi, foarte simplu. Şapte zile de întâlniri amicale, ştiinţă exotică şi SF, la care participă aproximativ 60 de fani SF din mai multe ţări. Numărul de participanţi este mic, deliberat menţinut aşa, pentru ca săptămâna să aibă caracter intim, iar resursele de care beneficiem să fie folosite cât mai eficient. Unul dintre avantaje este că lucrurile se desfăşoară în ritm relaxat, fără prea multă vânzoleală şi persoane care să se rătăcească, aşa cum se întâmplă cu alte ocazii similare. Participanţii sunt toţi entuziaşti ai SF-ului, câţiva foarte activi şi pe scena occidentală, şi pe cea din Est. Aşa cum se spune: nu contează cât de mare este un lucru, dar ce poţi face cu el.

Ce se petrece în decursul Săptămânii Internaţionale de Ştiinţă şi Science Fiction ?

De luni până vineri, în tipul zilei, program turistic lejer pentru participanţii din străinătate. Programul este organizat de clubul SF local - H.G. Wells - care asigură interpreţi şi ghizi, fiind sponsorii locali principali ai evenimentului. Tot în timpul zilei, editorii de fanzine din Europa de Est vor avea ocazia să ia interviuri autorilor invitaţi. În orele serii se va desfăşura programul SF propriu-zis (de obicei, o prezentare pe o anumită temă sau un film), atât pentru participanţii români, cât şi pentru cei străini, urmat de întâlniri într-un local apropiat. Sâmbăta şi duminica au un program mai plin, nu numai ziua, ci şi seara.

Este aceasta a II-a săptămână de acest fel?

Da. O perioadă de activităţi similare a fost organizată în 1999, avându-i ca invitaţi pe Robert Sheckley şi Roberto Quaglia, alături de Tony Chester ca invitat special al fanilor şi aproximativ 50 de fani. Au fost reprezentate şapte ţări. Important este că un asemenea eveniment a avut deja succes, iar cel care urmează se bazează tocmai pe experienţa celui dintâi. (Şi dacă pe voi nu vă sperie, să ştiţi că pe noi ne îngrozeşte de-a dreptul!)

Ce se va întâmpla în mai 2003?
Citiţi în continuare.

Ian Watson
Ian este scriitor englez renumit nu doar în Marea Britanie, ci şi în SUA. A scris peste 12 cărţi SF, dintre care The Embedding (1973), The Jonah Kit (1975), Warhammer 40,000: Space Marine (1993) şi The Fallen Moon (1994). El este, mai degrabă, un scriitor foarte versat, care nu se teme să abordeze un număr vast de versiuni ale genului, de la space opera la new wave; a scris şi o serie de lucrări în afara genului SF. Ian a lucrat la scenariul filmului recent al lui Spielberg - A.I. - bazat pe o povestire de Brian Aldiss. A participat la numeroase convenţii SF atât in pe teritoriul regatului Unit, cât şi pe continent şi va fi grozav să-l avem printre noi.

Dănuţ Ungureanu
Dănuţ este scriitor şi grafician român. A publicat multe povestiri în fanzinele şi revistele SF româneşti. De asemenea, a publicat o colecţie de povestiri Marylin Monroe pe o curbă închisă (1993). Dănuţ este membru activ al comunităţii SF din Bucureşti.

Vince Docherty
Vince este scoţian şi membru activ în fandomul britanic de peste douăzeci de ani. Este o sursă permanentă de entuziasm şi un organizator înnăscut, calităţi pe care le-a demonstrat ca preşedinte al Worldcon din Glasgow în 1995 şi când a condus selecţia pentru desemnarea organizatorilor Worldcon-ului 2005 în Anglia. Organizatorii Săptămânii, eveniment nu atât de amplu, dar, totuşi, internaţional, sunt încântaţi să-l aibă printre ei. Vince are doctoratul în chimie aplicată şi a efectuat muncă de cercetare în mecanica cuantică pentru industria electro-optică. În prezent lucrează în domeniul informaţiei tehnologice. De remarcat că astronomia îl interesează de foarte mult timp.

Roberto Quaglia
Roberto nu este un străin nici pentru Timişoara sau România, nici pentru fandomul vest-european, fiind unul dintre autorii publicaţi şi în Vest, şi în România. Un fapt şi mai semnificativ: este un adevărat deliciu să-l asculţi descriindu-şi perspectiva unică asupra vieţii şi a universului. Nici un eveniment SF internaţional desfăşurat în România nu ar fi complet fără prezenţa lui. Organizatorii sunt deosebit de bucuroşi că a acceptat să fie, din nou, Maestrul de ceremonii al Săptămânii.

H. G. Wells
H.G. a fost de multe ori considerat părintele SF-ului englez. Opera sa de referinţă, Războiul lumilor (1898) constituie una dintre cărţile fundamentale - oricând valabilă - pe tema primului contact cu extratereştrii, iar Maşina timpului (1895), Insula Dr. Moreau (1896) şi Omul Invizibil (1897) sunt, probabil, cele mai renumite trei romane SF scrise succesiv în toată istoria genului. Socialist binecunoscut (în sensul occidental al termenului, opus celui românesc), H.G. a scris şi lucrări non-fiction. Din păcate, din cauza entropiei, el nu va putea fi printre noi toată săptămâna, dar ne-a promis că-şi va face apariţia şi va susţine şi o prezentare! Este o mare onoare să-l avem ca „Ghost of Honour", cu atât mai mult cu cât grupul SF local îi poartă numele. Oare mai trebuie adăugat ceva?

Timişoara
Una dintre atracţiile Săptămânii Internaţionale de Ştiinţă şi Science Fiction este chiar Timişoara, oraş remarcabil din mai multe privinţe. Centrul său îţi creează senzaţii mediteraneene: vechi clădiri încântătoare, înconjurând pieţe aflate în mijlocul unui cerc uriaş de parcuri. Catedralele lui sunt uluitoare. Berea locală este excelentă. Ce-ar trebui mai mult? SF este genul spaţiilor inedite, al drumurilor deschise, al întâlnirii cu noi culturi şi al perspectivelor de viitor. Timişoara s-a înscris în acest cadru în 1989 şi 1990, când a condus România spre democraţie. Aflat la 60 km de Ungaria şi 40 km de Serbia, oraşul beneficiază de mai multe culturi şi este încărcat de istorie şi mituri. Este nu numai locul ideal pentru un eveniment SF, dar şi o destinaţie turistică pentru cei care vin din alte ţări.

Uniunea Scriitorilor Români
Organizatorii au privilegiul de a vă anunţa că Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor Români s-a oferit, pentru a doua oară, să sprijine evenimentul, asigurând locul de desfăşurare a programului. Sala excelentă cu lambriuri de stejar se află doar la câteva sute de metri de hotelul în care se vor caza invitaţii străini şi, foarte important, numai la 200 de metri zona centrală cu restaurante şi cafenele.

Ce urmează?
În Progress Report-urile următoare vom furniza mai multe detalii despre invitaţi, participanţi, locuri de vizitat în Timişoara, noutăţi în program, instrucţiuni care vă vor ajuta să vă orientaţi şi modalitatea de înscriere la eveniment. Progress Report 1 va apărea în vara lui 2002, Progress Report 2 în jurul Crăciunului/Anului Nou, iar Progress Report 3 la Paşti, în 2003. Spaţiul pe Internet pentru versiunea în limba engleză a Report-urilor a fost oferit de Science Fact and Fiction Concatenation - www.concatenation.org. Varianta românească va fi găzduită de site-ul de SF chatroom din Bucureşti.

Pentru moment, dacă doriţi să primiţi PR1 prin e-mail, vă rugam să ne contacţi la adresa: sgenescu@mail.dnttm.ro









A II-a Săptămână Internaţională de
Ştiinţă şi Science Fiction

19 - 25 Mai 2003
Timişoara, România


Silviu Genescu





Patru zile de neconventionalism,
urmate de o conventie de doua zile pentru profesionistii,
personalitatile si fanii genului science fiction

    
Cu:
    
      Danut Ungureanu
      Scriitor SF român
    
      Ian Watson
      Scriitor SF englez
    
      István Nemere
      Scriitor SF maghiar
    
      H.G. Wells
      Scriitor englez, Ghost of Honour al Saptamânii
    
      si
    
      Vince Docherty
      Fan SF scotian si organizator al Worldcon
    
Prezentati de maestrul de ceremonii al Saptamânii
      Roberto Quaglia
      Scriitor SF Italian
    
      19 - 25 mai 2003
    
      Timisoara, România
    

Introducere
      Bun gasit cu Progress Report 1 al celei de-a 2-a Saptamâni Internationale de Stiinta si Science Fiction.
      Pentru majoritatea conventiilor, primul Progress Report reprezinta, prin traditie, anuntul initial, iar PR1 comunica, de obicei, intentiile si aspiratiile lor. Dar Saptamâna Internationala de Stiinta si SF, desi va fi o adunare mica fata de cele mai multe evenimente internationale, se lanseaza cu mai mult curaj, multe dintre planurile ei fiind deja confirmate, iar o mare parte din resursele necesare asigurate, chiar daca mai avem de lucru si multe sponsorizari de obtinut (o mica aluzie...). Anuntul preliminar s-a facut deja (anul 2002, la Pasti). Cel de acum (plus noutatile însotitoare) se afla si pe Internet :
      în româna, la:
      http://www.geocities.com/lumivirtuale
      http://www.sfera.go.ro/
      http://www.proscris.port5.com/
    
      si în engleza, la:
      http://www.concatenation.org/
      http://www.imagikon.go.ro/

      Pe cei pentru care aceasta va fi prima Saptamâna Internationala de Stiinta si Science Fiction (o manifestare similara a avut loc si în 1999) îi informam ca programul zilelor de marti pâna vineri va fi alcatuit din activitati neconventionale, iar sfârsitul de saptamâna dintr-o conventie de proportii restrânse.
      Activitatile neformale din timpul saptamânii vor permite celor veniti în România sa cunoasca Timisoara si pe demnitarii locali. Pe lânga aceasta, ei vor putea avea propriile activitati de vacanta, iar fanii timisoreni fie se vor bucura si ei de un concediu, fie vor merge la serviciu. Editorii români (dar si straini) de reviste si fanzine românesti vor avea ocazia, în câteva dimineti, sa intervieveze, timp de aproximativ o ora, autorii si personalitatile SF aflate în vizita. (Rugamintea noastra este ca persoanele interesate sa ia interviuri sa ne anunte pâna în primavara anului 2003, ca sa putem lua legatura cu invitatii si sa alcatuim un program care sa convina tuturor). Am rezervat în cadrul programului si doua ore, la mijlocul saptamânii, pentru lansari. Cei care doresc sa lanseze o carte sau o revista science fiction trebuie sa-i contacteze pe organizatori nu mai târziu de mijlocul lunii ianuarie 2003, ca sa putem face aranjamente cu presa. În sfârsit, în fiecare din dupa-amiezele de marti pâna vineri, începând cu ora 17.00, vor avea loc doua ore de program SF. Însa lucrurile se vor desfasura lejer de marti pâna vineri, pentru ca toata lumea sa aiba timp sa interactioneze, dar si pentru ca sfârsitul de saptamâna va fi mai solicitant...
      Sfârsitul acestei saptamâni destinse va fi o explozie de activitati concentrate într-un program corespunzator, sâmbata si duminica, de la ora 10 dimineata pâna la 7 seara. Conventia va consta din prezentari si interviuri cu autorii si personalitatile invitate; filme; prezentari de diapozitive; un quiz SF TV vizual-audio istet pentru toti participantii (Timisoara si Scotia versus restul lumii); alte activitati (propunerile dumneavoastra în acest sens sunt binevenite). La final, duminica seara, (aproximativ de la ora 20.00) speram sa organizam (în functie de sponsorizare) un banchet care va încheia ceea ce speram ca va fi o saptamâna fascinanta de stiinta si SF, când vom multumi invitatilor nostri.
      Asadar, daca ne vom face datoria cum trebuie, Saptamâna Internationala va va oferi posibilitatea sa cunoasteti autori si personalitati SF din alte tari, pe care nu le-ati cunoscut înainte si pe care, în mod normal, n-ati fi avut cum sa le cunoasteti. Participantii occidentali vor întâlni scriitori care nu au mai participat la manifestari din Vest, iar participantii din Est vor avea ocazia foarte rara sa cunoasca o seama de profesionisti din strainatate si pe cei activi în cadrul comunitatii SF. Fireste, se vor reînnoda prietenii vechi si se vor face altele noi. Toata lumea va avea posibilitatea sa ia contact cu lucrari SF de mare importanta, sa descopere aspecte ale unei stiinte exotice si unul dintre orasele României cu caracter multicultural predominant... si, cine stie, sa se mai si distreze pe parcurs. Pe scurt, o experienta unica.
    
Limba oficiala a Saptamânii Internationale
      Limba principala a Saptamânii Internationale va fi engleza, dar se vor face traduceri în si din limba româna.
    
Invitatii Saptamânii Internationale
      Saptamâna Internationala este deosebit de recunoscatoare tuturor invitatilor pentru ca vor pune la dispozitia evenimentului, cu atâta generozitate, timpul si resursele lor. Contributia lor reprezinta, într-adevar, spiritul camaraderesc fata de comunitatea SF, caracteristic vârfurilor acestui gen. Stim ca participantii ni se vor alatura pentru a le oferi, în mai 2003, o întâmpinare în stil international corespunzator, daca nu chiar interstelar. Programul va furniza mai multe informatii despre invitati (câteva sunt deja disponibile în Anuntul Preliminar), dar, pentru început, i-am întrebat (în ordine alfabetica) ce fel de SF scriu si ce fel de SF le place.
    
Vince Docherty
      Invitatul de onoare al fanilor nu este cunoscut pentru scris, ci pentru ca a fost organizatorul Worldcon/Eurocon (Glasgow) din 1995, fiind si motorul principal al organizarii Worldcon 2005. Cu toate acestea, e de la sine înteles ca îi place science fictionul. În mod special agreeaza hard SF - în care domina elementul stiintific. În Marea Britanie are loc acum o revigorare a genului hard SF (în acest an, trei autori britanici au fost nominalizati la premiul Hugo), iar lui Vince îi plac textele lui Iain Banks si Ken Macleod (scotieni ca si el), Stephen Baxter si Alastair Reynolds. Citeste cu placere scrierile australianului Greg Egan si alti scriitorii nebritanici de hard SF. Se uita si la filme SF la televizor, ca sa se relaxeze, mai ales la Babylon 5, un serial cu bataie lunga, întinzându-se pe mai multe serii, si considera ca Farscape este distractiv în mod special. Speram ca nimeni nu va compara Saptamâna Internationala cu caracter foarte restrâns si marile Worldconuri cu 7.000 de participanti, organizate de Vince cu atâta pricepere. Vince este îndragostit de astronomie, asa ca e posibil ca partea stiintifica a Saptamânii sa aiba si un element legat de spatiul cosmic.
    
István Nemere
      Invitatul nostru din Europa de Est este unul dintre cei mai respectati autori SF din Ungaria. A scris 40 de romane, multe SF, dar si politiste. Îl fascineaza textele în care trebuie descurcate itele încâlcite ale unui mister. Câteva din cartile lui sunt foarte populare, fiind scrise pentru publicul tânar. Ele au ca protagonisti trei astronauti începatori care ajung în situatii dificile din care trebuie sa iasa singuri. Acest mod de rezolvare a problemelor în science fiction nu este strain naratiunilor detective. Îl vom putea întreba despre acest aspect în cadrul Saptamânii Internationale. Scrierile lui contin si un element de tip H.G. Wells, în sensul ca autorul maghiar exploreaza consecintele sociale ale unei inventii noi (opuse inventiei în sine), nemurirea etc.
    
Roberto Quaglia
      Roberto este atât de binecunoscut în comunitatea SF româneasca si în Italia - mai ales pentru colaborarea lui la e-zine-ul SF Delos - încât nu am considerat ca mai trebuie sa-l întrebam care sunt autorii lui SF preferati. Stim deja ca îi plac atât de mult scrierile lui Bob Sheckley, încât a sponsorizat partial deplasarea acestuia de peste Atlantic, ca sa participe la prima Saptamâna Internationala de Science Fiction. Românii si britanicii stiu deja, din cartile pe care le-a publicat în tara lor, respectiv din povestirile aparute pentru Euroconurile organizate în UK, ca scrierile lui Roberto confera o imagine bizara asupra lumii, juxtapunând idei si concepte. Îi place ca SF-ul pe care îl citeste sa-l distreze, dar si sa-i solicite gândirea, însa nu-i vom pune întrebari despre acest lucru în Saptamâna Internationala. În schimb, îl vom ruga sa puna întrebari incisive celorlalti invitati, spre folosul nostru.
    
Danut Ungureanu
      Optiunea cea mai la îndemâna pentru Saptamâna Internationala ar fi fost un scriitor din Timisoara. Însa comunitatea SF locala îi cunoaste deja pe toti, de la întâlnirile lor regulate. Asa ca cea mai buna alegere a fost sa rugam sa ia parte la eveniment un scriitor respectat din alta parte a tarii. Danut a publicat zeci de povestiri în revistele românesti, câteva rasplatite cu premii, asa ca este un invitat foarte potrivit. La fel de bine se potrivesc cu Saptamâna Internationala preferintele lui; autorii lui favoriti sunt Ray Bradbury, Stanislaw Lem, fratii Strugatsky, Herbert Franke si van Vogt. Îi plac la fel de mult space opera, epoca de aur si SF cyberpunk. Îsi numeste romanele 'SF entertainments' - termen folosit de scriitorul britanic Graham Greene. Asteptam cu nerabdare sa vedem ce întelege el exact prin acest termen în cadrul Saptamânii Internationale.
    
Ian Watson
      Autor a peste 20 de romane SF (câteva aparute si în România) si a unui numar foarte mare de povestiri, Ian cel mai potrivit pentru a fi invitatul occidental al Saptamânii Internationale. Scrierile sale cuprind o mare varietate de teme si nuante, de la spatiul terestru la cel cosmic si de la serios la comic. Dar, într-un fel sau altul, toate reflecta natura constiintei. În ce priveste autorii preferati, lui Ian i-a fost destul de greu sa faca o lista, pentru ca citeste atât de mult. Totusi, dintre cei mai vechi, i-a mentionat pe Philip K. Dick, John Brunner (invitat de onoare la Euroconul din Timisoara în 1994); Jack Vance, Barrington J. Bayley (un autor britanic pe care Ian l-ar dori mai renumit; a fost invitat la o conventie londoneza la a carei organizare a contribuit si Jonathan Cowie) si Robert Silverberg, aflat la jumatatea carierei sale. Printre autorii mai tineri preferati de Ian se numara China Miéville, Alastair Reynolds, Stephen Baxter, Ken Macleod si Sheri Tepper. În privinta filmelor, putem mentiona, în favoarea lui, A.I., în regia lui Spielberg (Ian a scris scenariul), însa îi plac Dark City (care, spune el, este mult mai bun decât continuarea sa, Matrix), Gattaca (îi da oricând votul pentru cea mai buna coloana sonora din lume), Dune, în regia lui David Lynch si Silent Running. Dintre serialele SF prezentate la televizor, printre cele mai bune, dupa Ian, este Invasion Earth. Acest serial a fost prezentat în cadrul primei Saptamâni Internationale. Speram ca Ian va fi de acord cu miniserialul ales de noi pentru a-l prezenta în serile de la mijlocul Saptamânii.
    
H. G. Wells
      Aproape nemuritorul H. G. Wells, va fi „Ghost of Honour" al Saptamânii Internationale si va fi sosi cu o masina a timpului deosebit de înceata.
    
Organizatorii
      Comitetul de organizare oficial este cenaclul timisorean H.G. Wells. Evenimentul este organizat ca parte a unei serii oarecum legate de Schimbul Cultural, Stiintific si Science Fiction Anglo-Român. Însa în organizare sunt implicati multi alti membri ai comunitatii SF din Timisoara si din România. Ne bucura foarte mult sprijinul activ primit de la alte cenacluri SF românesti (de exemplu, adresele de Internet mentionate mai sus). Deci, cine suntem noi? În ordine alfabetica, membrii principali ai Comitetului de organizare sunt:
    
Traian Badulescu
      Traian este coordonatorul revistei SF românesti Anticipatia si un veteran al comitetului de organizare a Euroconului 2001 din România. Este implicat în mai multe cenacluri SF din Bucuresti si în colectivul de scriitori care îngrijeste site-ul www.imagikon.go.ro. Traian coordoneaza si chatroom-ul SF 'RoFandom' pe Internet. Jurnalist de meserie, el este raspunzator de promovarea Saptamânii Internationale în estul României si de legatura cu comunitatea SF din Bucuresti.
    
Antuza Genescu
      Antuza este traducatoare de romane SF occidentale. Ea face parte din si este implicata în organizarea proiectelor initiate de Schimbul Cultural Anglo-Român, printre care si prima Saptamâna Internationala de Stiinta si Science Fiction. Membra a cenaclului SF timisorean H.G. Wells, ea se ocupa de înscrierea participantilor la Saptamâna si de locul ei de desfasurare, printre alte lucruri.
    
Silviu Genescu
      Scriitor SF (autor al volumului T de la sfârsit) în timpul zilei si jurnalist pe timp de noapte. Veteran al Euroconului organizat la Timisoara în 1994 si al SF-ului românesc. Membru al cenaclului SF H.G. Wells din Timisoara, Silviu face câte putin din toate pentru Saptamâna si se asigura ca standardele calitative ale manifestarii sunt respectate.
    
Cristian Koncz
      Cristian Koncz este presedintele cenaclului SF H.G. Wells. Este medic în timpul zilei, asadar, pe lânga ca face parte din Comitetul de gazduire al Saptamânii, el se va asigura ca toata lumea va fi sanatoasa. Însa îi sfatuieste pe invitatii cu mici probleme de sanatate sa faca o baie rece la sosire (fiindca nu stie sa vindece decât pneumonia).
    
Liviu Pîrvan
      Om de afaceri si bun organizator, Liviu este un veteran al culiselor Euroconului timisorean din 1994 si al primei Saptamâni Internationale de SF. Poet (autorul al volumului As fi). Membru al cenaclului SF timisorean Helion, el este cel care negociaza cu cei care vor furniza diferite tipuri de servicii pentru Saptamâna Internationala.
    
Mandics Gyorgy
      Jurnalist în timpul zilei, scriitor SF si autor de articole legate de paranormal pe timp de noapte, Mandics Gyorgy a scris Enciclopedia fiintelor extraterestre si membru al cenaclului SF timisorean Helion. Participant si organizator al proiectelor Schimbului Stiintific si Science Fiction Anglo-Român, locuind si la Timisoara, si la Budapesta, el raspunde de dimensiunea maghiara a Saptamânii Internationale.
    
Si, în sfârsit, Jonathan Cowie
      care neaga orice implicare în Saptamâna Internationala, refuza sa accepte orice fel de acuzatii pentru numeroasele conventii SF din Marea Britanie (1970-1980) sau pentru prezentarile de presa de la Euroconurile din 1984 si 1993, fara a mai mentiona responsabilitatea pentru editarea e-zine-lui www.concatenation.org, fiind autor de articole stiintifice sau reprezentând biologia britanica. Implicarea lui în Saptamâna Internationala are caracter pur consultativ, desi el este cel care transmite informatiile comunitatii occidentale.
    
Timisoara
      Este locul ideal pentru un eveniment international, situat la câteva zeci de kilometri de frontiera cu Ungaria si Serbia. Este, probabil, orasul românesc în care trasatura multiculturalitatii se exprima la modul cel mai vizibil. Originile sale dateaza cu mult înainte de secolul al XV-lea. Numele orasului deriva din faptul ca romanii, avansând de-a lungul râului Bega, credeau ca urmeaza cursul râului Timis! Timisoara s-a dezvoltat începând din secolul al XV-lea în câmpia mlastinoasa a Banatului (o ramasita vaga a Marii Tethis). Orasul este ideal pentru scopuri SF (un gen care exploreaza lumi si culturi noi), având o istorie complicata, pentru ca a apartinut, alternativ, Ungariei si României, iar în decembrie 1989 a reprezentat focarul revolutiei române împotriva comunismului. Daca doriti sa traiti istoria vremurilor noastre, atunci vizitati locurile marcante ale revolutiei timisorene. Lucrurile vor prinde contur când vi le vor explica localnicii. Cei care vor veni în România vor beneficia de tururi cu ghizi organizate de comunitatea SF locala la mijlocul Saptamânii (joi sau vineri). Centrul Timisoarei este dominat de o arhitectura densa din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, cu influenta mediteraneana, înconjurat de parcuri. Muzeele si catedralele sale merita vizitate, o plimbare pe jos sau cu barca de-a lungul Begai este o încântare, iar centrul este presarat cu terase. Singura problema a vizitatorilor va fi pe care dintre ele s-o aleaga. Dar nimeni nu spune ca viata este usoara.
    
Cazare
      Dupa buget. Cei pentru care principala cheltuiala o reprezinta transportul si care au buget limitat pentru cazare vor vedea ca Hotelul Tineretului (Str. Aries nr. 19., Timisoara 1900, România) este o varianta economicoasa. Aici, o camera cu trei paturi costa numai 10 USD pe noapte (fara micul dejun inclus), adica o persoana va plati 3 dolari si 33 de centi, dar rezervarea se va face numai pentru trei persoane. Hotelul se afla la 15 minute cu troleibuzele 16 sau 15 de centrul orasului. Troleibuzul se ia de lânga Hotelul Continental, aflat la trei minute de filiala locala a Asociatiei Scriitorilor Români; troleibuzul 19 opreste lânga Castelul Huniade (Muzeul Judetean), la o distanta de 10 minute pe jos. Troleibuzele circula la intervale de 10-15 minute în timpul saptamânii, iar biletul costa 50 centi. Un drum cu taxiul costa aproximativ un dolar. Am primit informatii diferite despre hoteluri, asa ca suntem în cautare de alte variante.    
     În stil interstelar. Cei interesati în primul rând sa fie mai aproape de locul principal de desfasurare a evenimentului s-ar putea sa prefere Hotelul Continental, aflat, cum am spus, la numai trei minute pe jos de Asociatia Scriitorilor Români. Hotelul are trei stele, dupa standardele internationale (desi cinci stele, dupa cele românesti - asta pentru cei care se asteptau la sauna sau piscina). Camerele au bai en suite, frigider si televiziune prin satelit. În momentul tiparirii acestui buletin, (iunie 2002), preturile erau de aproximativ 35 USD (sau 25 lire sterline) pe noapte pentru o camera cu un pat. Micul dejun este inclus în pret. Recent, Hotelul Continental a fost preluat de americani, iar acum se afla în renovare. S-ar putea sa se redeschida cu preturi mai mari. Suntem în curs de negociere cu hotelul, pentru a rezerva 24 de camere la un pret rezonabil. Cei care doresc sa se cazeze aici trebuie sa ne contacteze în ianuarie 2003, daca doresc sa le facem o rezervare, sau îsi pot face rezervarea singuri. Adresa hotelului: B-dul Revolutiei 1989 nr. 2, Timisoara 1900, România.
    
Mijloace de calatorie
      Timisoara are un aeroport cu doua legaturi zilnice cu cel din Viena care, la rândul lui, face legatura cu majoritatea capitalelor europene. Grupurile de invitati vor fi asteptati la aeroport în ziua de luni. Exista si o legatura pe calea ferata cu Bucurestiul, dar alocati doua zile în plus, din cauza posibilelor întârzieri.
    
Înscrierea
      Locurile sunt limitate, asa ca va rugam sa ne contactati cât de curând posibil, ca sa va asigurati participarea. Avem nevoie de numele dumneavoastra, nationalitatea si adresa postala (si de e-mail, daca aveti). Comitetul de organizare nu va dezvalui aceste date. Daca nu ni le veti trimite, veti cadea la testul de inteligenta, eliberând locul pentru altcineva. Da, H. G. Wells a fost un fan al lui Darwin.
      Înscrierea va asigura dreptul la o insigna cu numele dumneavoastra si un numar, pe baza careia veti putea intra în sala de program si lua parte la câteva evenimente sponsorizate (care vor fi anuntate ulterior). Organizatorii acestora vor primi o lista cu numele si numarul participantilor, deci este important sa va asigurati ca sunteti înscrisi corespunzator. Desi cei înscrisi îsi vor plati singuri cazarea si masa, dupa cum se vede si din cele de mai jos, intentionam ca, pentru banchetul de încheiere, biletele sa fie sau foarte ieftine pentru est-europeni, sau gratuite (în functie de sponsorizarile obtinute). Daca v-ati înscris si nu puteti participa, anuntati-ne imediat. Acest lucru este foarte important, pentru ca cei înscrisi, dar neparticipanti, îsi vor pierde popularitatea, ocupând locul altui persoane interesate.
      Pentru est-europeni si studenti la zi, înscrierea este gratuita. E-mail antuzagenescu@lycos.com, sgenescu@mail.dnttm.ro
      Vest-europenii (care nu sunt studenti la zi) se pot înscrie trimitând informatiile precizate mai sus prin mail. Înscrierea este tot gratuita, însa am aprecia foarte mult daca, la sosire, ati cumpara un bilet la banchetul de duminica, pentru 20 de lire sterline sau 37 dolari în valuta. (Nu este obligatoriu, dar ar fi de mare ajutor.) În schimbul acestui bilet, veti putea lua parte nu numai la banchetul final, dar si la activitatile turistice din timpul saptamânii, alaturi de membrii comunitatii SF locale, vorbitori de engleza sau franceza, care va vor fi ghizi. Aceste activitati vor fi separate de programul SF si se vor organiza exclusiv pentru participantii occidentali care au contribuit financiar la eveniment. Daca, pâna la sfârsitul saptamânii, v-ati simtit bine cu adevarat si doriti sa donati un mic semn de apreciere, gestul va ajuta la echilibrarea împrumutului occidental fara dobânda, folosit la finantarea evenimentului. Daca toate acestea vi se par alambicate, dati vina pe dereglajul economic din Europa de Est, iar acest aranjament va aparea drept cel mai simplu mod de a rezolva lucrurile.





ENCICLOPEDIA VIRTUALA I.L. CARAGIALE

Remus Cernea





Societatea Culturala Noesis a lansat prima enciclopedie multimedia dedicata unui autor roman:

Enciclopedia Virtuala I.L. Caragiale

Materializat sub forma unui CD multimedia si purtand girul unor prestigioase autoritati din domeniul culturii si educatiei, acest produs cultural, realizat la standarde de calitate deosebite, constituie cea mai usoara si atractiva modalitate de familiarizare cu opera marelui scriitor.

CD-ROM-ul contine:

OPERE I.L.CARAGIALE
Teatru
Momente
Schite
Nuvele
Versuri
Publicistica

FILME
60 de minute de fragmente filmate din realizari cinematografice de la
Arhiva Nationala de Filme dupa texte din opera lui Caragiale

IMAGINI
Peste 250 de imagini
de arhiva despre viata si opera
lui Caragiale

STUDII CRITICE
in format carte electronica
Titu Maiorescu
Serban Cioculescu
Liviu Papadima
Stefan Cazimir

Alexandru Condeescu
Dan C. Mihailescu...

...si multe altele pe care
va invitam sa le
descoperiti

"Enciclopedia Virtuala I.L. Caragiale" este oferita la pretul de numai 200.000 lei (plus costul expeditiei prin posta de 40.000 lei).

Pentru detalii suplimentare vizitati site-ul www.caragiale.net



Parteneri ai "Proiectului I.L. Caragiale" derulat de Societatea Culturala Noesis:

Academia Romana,
Ministerul Culturii si Cultelor,
Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO,
Muzeul Literaturii Romane,
Arhiva Nationala de Filme,
Societatea Romana de Radiodifuziune,
Teatrul National I.L. Caragiale din Bucuresti.


Sponsori principali

MICROSOFT ROMANIA
HVB ROMANIA


Sponsori
Total Net, Acterion, Industrial Computer Group, SPET S.A., ZoomSoft


Perteneri Media

TVR, Sapte Seri, PC Magazine

Remus Cernea
Presedinte al Societatii Culturale Noesis

info@caragiale.net

0721 982 056





PRO-TON





MAGICIANUL

Ovidiu Bufnilă


     În noaptea în care Puţişoarele Vesele din Nottingham l-ar fi călărit pe respectabilul şi venerabilul don Pasqualedo, vulcanii noroioşi din Takla Makan au bolborosit pentru întâia oară după o tăcere de peste două mii de ani.
     Legiunile gamedorului din Gavania, pornite în căutarea vestitelor femei, s-au înecat în noroi iar pe la sfârşitul primăverii verusiace, când apele râului Beeka s-au întrupat în zburători, vulcanii au transmis primul lor mesaj cifrat către constelaţiile vecine anunţându-le că sunt pe cale de a se anima şi a deveni fiinţe fabuloase.
     În 1969, Di Giorgio, vestitul poet torinez, a scris Freneziile Erotice, inspirat de bulele de gaz care ţâşneau vesele din craterele virgine, fapt pentru care lesbienele din Adamville l-au ridicat la rangul de fermecător şi l-au invitat la una din petrecerile lor.
     Un secol mai târziu, urmărind picăturile de ploaie prelingându-se pe buza craterelor, Abu Kadâr a compus Minunata Sonată care a făcut înconjorul lumii fascinând-o în cele din urmă pe Ambalaia, prinţesa din Borobudur.
     Acordurile sonatei au aruncat-o în braţele unui pelerin din Quatar care a violat-o preţ de o mie de zile spre încântarea şi pizma femeilor din Bel Cantor, patria feministelor, povesteşte egulabul de Mitombe în cele trei cărţi ale sale despre sex.
     Gia giam, gia giam! i-a strigat cu multă vreme în urmă beltonianul Arbuzov vicontelui Blimberi, întâlnindu-se aceştia doi pe buza unui crater ce semăna de minune cu muntele lui Venus pe care-l ascundea sub văluri grele ruşinoasa şi sfioasa armelină din comitatul Exxom.
     Beltonianul avea o bărbuţă roşie, roşie şi-şi tot păcănea aripile de staniol în timp ce vicontele Blimberi, morocănosul, şfichuia văzduhul cu tentaculele sale lipicioase şi urzicătoare. Arbuzov ar fi spus vorbe de ocară despre îngerul din comitatul Exxom îndoindu-se de frăgezimea coapselor ei şi bâiguind nu ştiu ce despre originile ei. Ar fi zis cum că armelina ar fi venit de pe Gavania unde ar fi fost bucătăreasă la curtea gamedorului sau chiar ţiitoare la una din cărciumile de pe ţărmul Marelui Ocean, iubiţica vânătorilor de bozalari, preacăutatele balene vorbitoare care ştiau pe de rost istoria întregului univers plin de universuri.
     Potrivit unor scribi ai faraonului Ku Ra Ra, vicontele Blimberi l-ar fi descăpăţânat pe beltonian pentru îndrăzneala sa şi i-ar fi băut sângele într-o noapte cu lună plină sperând în sinea lui că va putea cuceri inima armelinei şi că o va putea avea la pat în mai puţin de şapte zile solare.
     Unii istorici din Bel Cantor afirmă că vicontele Blimberi pornise de fapt în căutarea Puţişoarelor Vesele din Nottingham şi că furase din bazarul iranian o amuletă magică care l-ar fi ajutat să întrevadă viitorul. Blimberi ar mai fi ştiut şi o incantaţie balvioniană cu pretenţii afrodisiace şi un cântec de leagăn despre pitulici mătăsoase şi pofticioase. O vrăjitoare din Zagadar l-ar fi învăţat unele trucuri şi chiar unele secrete ale universului plin de universuri.
     E drept că şi grămăticul din Borobudur s-a lăudat că are un pergament în care zăceau scrise cu sânge de taur narvalian nişte adevăruri cutremurătoare care ar fi putut împinge mai mult de jumătate de omenire la sinucidere. Nemurirea Puţişoarelor Vesele din Nottingham ar fi fost înscrisă pe pergamentul atât de preţios de un intrigant necunoscut.
     Matrula barula, eselfador? l-ar fi întrebat bibaresa din Beauburg pe Abu Kadâr vrând să afle aprigul beduin baradez luase cumva urma grămăticului din Borobudur sau avea cunoştinţă de locurile pe unde hoinărea vicontele Blimberi.
     După arhivarii din Quatar asta ar fi însemnat că şi bibaresa s-ar fi interesat de povestea Puţişoarelor Vesele din Nottingham, poate din aceleaşi pricini, sex nebun şi nemurire, superba nemurire.
     Minunata Sonată a înmuiat inima bibaresei şi ea a renunţat să-şi folosească electricitatea mortală împotriva beduinului baradez pe care tocmai îl căuta un trimis al prinţesei Ambalaia din Borobudur.
     Di Giorgio ar fi descoperit, după unii martori torinezi, în Cântările Anului, mici bijuterii textuale printre care şi povestea vestitei bibarese. Se spune că, umblând prin Bel Cantor, ar fi spus câte ceva vicontelui Blimberi care s-ar fi jurat însă că o întâlnise pe ştima nebună hălăduind prin Adamville în căutarea Puţişoarelor Vesele din Nottingham.
     Un oarecare hangiu, Malamud, brigand de noapte şi mare jucător de hodda, a tras cu urechea la poveştile spuse de torinez şi s-a grăbit să-l înştiinţeze pe guvernatorul din Bel Cantor care pusese un premiu la bătaie pentru cel care avea să-i aducă o buclă din părul Puţişoarelor Vesele din Nottingham ca să-l convingă că ele ar existat cu adevărat.
     Guvernatorul se dădea în vânt după tot felul de cărticele deochiate şi organiza petreceri în pielea goală la care aducea şi măgari regali şi urangutani.
     Unele doamne respectabile din Beauburg au scris o scrisoare împăratului dar guvernatorul s-a apărat acuzându-le în faţa trimisului imperial că ar practica orgasmul magnetic în nopţile fără lună.
     Trimisul imperial le-a dezbrăcat pe respectabilele doamne, le-a admirat bogăţiile secrete şi le-a sărutat pulpele plin de înfiorare. S-a jucat cu pitulicea lor sfioasă îmbiind-o cu mângâieri neruşinate şi muşcând-o cu delicateţe. Nimic din nebunia orgasmului magnetic.
     Cimarosa bang, bang?
     Ce zici? Cimarosa bang, bang?
     Cum zici?
     Cimarosa bang, bang? repetă Abu Kadâr iţindu-se de după craterul unui vulcan din Takla Makan care semăna de minune cu muntele lui Venus pe care-l ascundea sub văluri grele ruşinoasa şi sfioasa armelină din comitatul Exxom.
     Ai vrea tu obraznicule! strigă una dintre lesbienele din Adamville frecându-şi sfârcurile cu gesturi molatece.
     Au stat de vorbă până noaptea târziu când au sosit Di Giorgio, beltonianul Arbuzov, Ambalaia, prinţesa din Borobudur şi mulţi alţii.
     După unii arhivari din Adamville, întâlnirea aceea nici nu ar fi avut loc vreodată. Potrivit însă martorilor torinezi, la vulcanii din Takla Makan se întâlnesc o sumedenie de personaje fabuloase o dată la o sută de ani şi pun la cale tot felul de intrigi şi de aventuri.
     Arhivarii i-au atacat în public pe martorii torinezi punând la cale vestitele Conferinţe Aprilice. Ei au emis încântătoarea Bulă Fantasmagorică potrivit căreia realitatea ar fi o conjuncţie misterioasă, asupra ei netrebuind manifestate îndoieli şi asupra căreia nu trebuie pornite căutări febrile.
     În sfârşit, unul dintre grămăticii din Borobudur s-a lăudat că are într-unul dintre sipetele sale o scrisoare semnată de însuşi don Pasqualedo care ar fi mărturisit arhiducelui de Mantua că Puţişoarele Vesele din Nottingham l-ar fi făcut să ejaculeze de peste cincizeci de ori în mai puţin de un sfert de oră.
     Scrisoarea, potrivit unui necunoscut intrigant, ar fi circulat prin saloanele mondene din Takla Makan stârnind fie invidia fie oroarea.
     Scrisoarea era scrisă cu cerneală de Lamboda şi începea să cânte de cum era deschisă şi pusă în bătaia unei făclii din seu de bozalari.
     Beltonianul Arbuzov ar fi încercat să îndrepte lucrurile povestind plin de însufleţire despre clepsidrele din vremea lui don Pasqualedo care ar fi măsurat zile şi nu clipe. Auzind aceasta, vicontele Blimberi s-a căinat că nu l-a scurtat de cap pe beltonian aşa cum se zvonise. Iată că acum nemernicul se tot căznea să ia în derâdere misterioasele şi fascinantele fapte sexuale ale Puţişoarelor Vesele din Nottingham.
     Că ele ar fi fost preotese ale unui ordin secret sau pasionate jucătoare de hodda încă nu se putuse afla. Se pare încă că un intrigant necunoscut i-ar fi scris faraonului Ku Ra Ra despre un secret al vieţii şi al universului plin de universuri care s-ar fi aflat tatuat pe pitulicea uneia dintre Puţişoarele Vesele din Nottingham.
     Tocmai de aceea armata egipteană mărşălui prin pădurile normande gâfâind către Nottingham într-un anotimp incert. În drumul lor, generalii faraonului întâlniră feluriţi pelerini care s-au lăudat că le-ar putea resuscita pe Puţişoarele Vesle cu pene de gâscă sălbatecă înmuiate în sânge de bibaresă.
     Sfătuiţi la ceas de noapte de un necunoscut intrigant, generalii nu le-au dat crezare şi i-au scurtat de cap numaidecât.
     Arhivarii cer încetarea marşului asupra adevărului interzis, şoptiră între ei vicontele Blimberi şi ducele de Mantua plimbându-se agale printre craterele fumegânde din Takla Makan.
     Numai un orgasm maiestuos ar mai putea salva universul plin de universuri care e pe moarte, domnii mei! Nu mai speraţi în van căci ceea ce e ascuns de vălurile grele ale sfioasei armeline din comitatul Exxon e semnul izbăvirii, şopti un misterios necunoscut al cărui chip se pierdu însă după o perdea de fum.
     În 1675 egulabul de Mitombe l-a descoperit pe trubadurul Facicalto cântând sub fereastra donei Isola şi l-a descăpăţânat cu o lovitură de sabie.
     Ţeasta trubadurului s-a rostogolit într-un canal în care tocmai poposiseră doi golumeri sosiţi de pe Gavania, dintr-un univers paralel. Golumerii au animat capul care a bântuit vreme de un secol castelele de pe văile râului Tobo aducând castelanilor venituri frumuşele şi o faimă de neînchipuit.
     Sabia a fost găsită în bazarul din Kumbali de Joshua din Cosaro pe la jumătatea anului 1889. Lama l-a atras ca un magnet şi el a mărturisit aceasta ducelui de Mantua care, văzând-o, a simţit vibraţiile transmise de egulabul de Mitombe.
     Desfăcându-şi corsetul şi pregătindu-se de baie, Mathala, expiruleta de Nulome, i-a cerut ducelui să-şi ia gândul de la acea sabie şi s-o dezmierde aşa cum se cuvine. Muşcându-i sfârcurile, ducele s-a lăsat vrăjit de Mathala dar, spre seară, i-a făcut o vizită lui Joshua vrând să-i ofere o mie de guldeni pentru frumoasa sabie.
     Martorii torinezi vorbesc despre o răpire sau chiar despre un asasinat dar îl scot din calcule pe ducele de Mantua care, spun ei, a ajuns la palatul astrologului după ce acesta fusese măcelărit de trei oameni îmbrăcaţi în roşu.
     Prinţesa din Borobudur ar fi cerut gărzilor sale să-l aresteze pe duce dar cercetările ostaşilor s-au soldat cu un eşec.
     Luminile care s-au plimbat de colo, colo prin cer vreme de un ceas i-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Unii istorici din Bel Cantor au afirmat anul trecut la întâlnirile din Takla Makan că e vorba doar de o poveste cusută cu aţă albă de către şeful gărzilor şi că luminile nu ar fi fost decât pură invenţie. Un oarecare epidem din Gugumbe însă le-a replicat că deţine destule dovezi cu ajutorul cărora putea să demonstreze că luminile plutiseră prin văzduh.
     Mulţi dintre cei prezenţi în sală l-au huiduit dar epidemul nu s-a lăsat intimidat. Şi-a mângâiat trompa argintie, a slobozit un nor liliachiu şi şi-a desfăcut servieta cafenie scoţând din ea un vraf de documente şi fotografii. Aveau toate sigiliul egulabului de Mitombe şi pentru mulţi deveni dintr-odată foarte clar că acel personaj atât de controversat deţinea secretul călătoriilor temporale.
     Essala Comodorre din Golimbo a şoptit unei prietene din Kalahar că mesagerii din Tulule spuneau într-unul din dintre versetele lor că luminile apăreau odată cu trecerea Puţişoarelor Vesele din Nottingham. Nimeni nu ştia însă dacă era vorba de o metaforă sau de o trecere reală. Filozofii din Korin spuneau că trecerea era de fapt un act iniţiatic, o străluminare şi că Puţişoarele vesele din Nottingham purtau cu ele o Utopică în care se vorbea despre sfârşitul universului plin de universuri.
     Essala Comodorre ştia chiar lucruri de taină. Spuse cu voce înceată că un oarecare necunoscut intrigant inventase păţania lui don Pasqualedo şi că în realitate era vorba de regentul Matayo din Borobudur.
     Despre regentul Matayo au circulat o vreme tot felul de povestioare care mai de care mai deochiate. Fericiţii din Mauna Lao se jurau că l-ar fi văzut iubindu-se cu foc cu ştima apelor din Puerto Pico iar îngânduraţii din Bulbona se lăudau că-l găzduiseră pe regent într-una din nopţile argintii şi că acesta adusese cu el o mie de dansatoare din arhipelagul Kun So şi că le iubise pe rând, până la cântatul cocoşilor.
     Nimeni nu era sigur însă că regentul ar fi avut vreo aventură cu Puţişoarele Vesele din Nottingham şi dacă nu cumva toată tărăşenia ascundea o adevărată conspiraţie îndreptată împotriva împăratului.
     Sărutându-l pe coapse pe Nicaor din Adamville, trubadurul Facicalto i-ar fi mărturisit notarului că va fi descăpăţânat de egulabul din Mitombe în toamna următoare şi că regentul Matayo ar fi ştiut secretul Puţişoarele Vesele din Nottingham şi că l-ar fi aflat de la un unchi de-al său care luptase în Războaiele Semantice.
     Mărturisirea aceasta se află consemnată într-unul din jurnalele pe care notarul le ţinea zi de zi cu sfinţenie şi pe care le dosea de frica slugilor în spatele latrinei din curtea lui cu arbori de vânt.
     Jurnalele au încăput pe mâna unui zurbagiu de moştenitor care nu le-a dat prea mare importanţă pierzându-le de altfel la un joc de hodda în Puerto Pico. Noul lor stăpân, un zerac din Tulule, nu şi-a bătut capul cu ele şi s-a învoit să le vândă unui emisar al ducelui de Mantua pentru doar o pungă de gologani.
     Emisarul s-a cherchelit straşnic însă la un birt de pe coastă şi nişte piraţi din Insula Ţestoasei l-au uşurat de jurnale şi de restul de galbeni pe care îi mai avea asupra lui. Essala Comodorre a fost de faţă când unul dintre piraţi a fost spânzurat şi a reuşit să smulgă o foaie ditr-unul din jurnale în timpul busculadei iscate de un funcţionar care s-a trezit vorbind în mulţime despre fabuloasa comoară pe care ar fi cărat-o în sipete către curtea regelui.
     Timp de şapte zile şi şapte nopţi s-au străduit misterioşii din Kalabra să descifreze scrisul notarului şi desenele pe care le făcuse cu atât migală.
     Unul dintre ei i-a trimis o depeşă aritolitului din Keramo cu gând să-l convingă să li se alăture. Aritolitul avea un al treilea ochi cu care putea descifra cele mai bine păzite secrete citind în Cărţile Timpului.
     Cărţile timpului se aflau nu departe de vulcanii noroioşi din Takla Makan şi erau păzite de un vârcolac travestit în furtună de primăvară. Vârcolacul o zbughea o dată pe an în Insula Ţestoasei unde se afla un ochi de apă din care, dacă sorbea pe îndelete vreme de patruzeci de zile, un vârcolac putea să-şi recapete întreaga putere malefică pentru încă un an înainte.
     Un intrigant necunoscut ar fi vândut vârcolacul gărzilor imperiale dar nu este nimic sigur pentru că cel care a povestit acest lucru, Barabo din Kuantile, era peste măsură de mincions şi fusese bine scărmănat de câteva ori din pricina asta de oamenii vicontelului Blimberi.
     Chiar şi Ambalaia, prinţesa din Borobudur, s-a lăsat păcălită de Barabo drept care a cumpărat o împărăţie pe Lună neştiind că luna fusese concensionată unor pelerini veniţi de dincolo de orizontul vizibil.
     Vestea despre sosirea lor s-a răspândit ca fulgerul în timpul Războaielor Semantice când emoţionaţii din Kumbra Kumbrali i-au atacat pe comeniţii din Kaloha iar făţarnicii din Kono i-au măcelărit într-o singură noapte pe emeriţii care-şi duceau veacul la periferia mândrei Cretona. Adevărul e că nimeni nu ştie cu exactitate de ce au izbucnit Războaiele Semantice deşii unii îndrăznesc să spună că totul a pornit din cauza unor elemente de retorică folosite de şcolile intrate în luptă.
     Trubadurul Facicalto ar fi strecurat câte ceva în baladele compuse de către el fapt remarcat de unii dintre inchizitorii imperiali care l-au luat la ochi de câteva ori.
     Se spune că ar fi fost dat chiar un edict imperial asupra retoricelor deşi e greu de crezut că împăratul s-ar fi amestecat în vâltoarea disputelor dintre şcoli.
     Martorii torinezi nu se feresc să afirme că Puţişoarele Vesele din Nottingham ar fi avut dezlegare imperială şi că pe baza acelui document secret ele ar fi devenit foarte influente. Aceasta ar fi stârnit îngrijorarea şi chiar ura unor înalte feţe bisericeşti care ar fi refuzat să dea crezare zvonurilor legate de Puţişoarele Vesele din Nottingham. La urechile Înaltului Patriarh ajunseseră tot felul poveşti cutremurătoare potrivit cărora nu ar fi fost vorba nici pe departe de preotese ale unui ordin secret şi nici măcar de pasionate jucătoare de hodda.
     Sub acel nume plin de frivolitate, de nesăbuinţă şi de batjocură s-ar fi ascuns nişte cumpliţi luptători veniţi din adâncurile universului plin de universuri. Călugării din Korinteea, din Galeea şi Tulule nu reuşiseră să se dumirească dacă luptătorii erau ai lumii sau ai întunericului şi nu reuşiseră să afle care ar fi fost adevărata lor misiune.
     Unii vorbeau despre o iminentă revoluţie, alţii despre un măcel groaznic, alţii despre schimbarea Principiilor şi despre decăderea Canonului de la Salorna.
     La mijlocul anului de graţie 1586, abaţiile au fost în mare fierbere pentru că un intrigant necunoscut a învrăjbit călugării aceştia împărţindu-se în mai multe tabere.
     Moderaţii cereau Înaltului Patriarh să pună la cale o întâlnire de taină între împărat şi luptătorii veniţi din adâncurile universului plin de universuri. Reformatorii considerau că a venit vremea ca biserica să renunţe la unele ritualuri desuete în timp ce conservatorii cereau ca luptătorii să fie atraşi într-o ambuscadă de către gărzile imperiale şi să fie apoi cu toţii arşi pe rug.
     Nu se ştie cu claritate dacă reformatorii ar fi fost de acord cu decăderea Canonului de la Salorna sau cu schimbarea deplină a Principiilor.
     După arhivarii din Adamville se pare că însuşi Înaltul Patriarh ar fi apelat la serviciile necunoscutului intrigant pentru a stârni vrajba în sânul abaţiilor şi pentru a-i îndepărta pe călugări de la Adevăruri. Martorii torinezi sunt de părere că anturajul împăratului ar fi fost interesat ca Înaltul Patriarh să fie izolat şi lipsit de puterea abaţiilor. În Katoma s-a vorbit chiar de nişte morţi suspecte, o mulţime de călugări fiind daţi dispăruţi în urma unei furtuni electrice sau în timpul răsuflării de aer care a precedat Conferinţele Aprilice.
     Preacucernicul Athanasie Şcolitul ar fi povestit unei doamne de la curtea ducelui de Mantua că, după ce se destrăbălase cu respectabilele doamne din Beauburg, trimisul imperial s-a întâlnit că emisari ai taberei conservatoare şi a pus la punct un plan monstruos prin care urmărea uciderea tuturor acelora care ar fi încercat să-l determine pe împărat să negocieze cu luptătorii veniţi din adâncurile universului plin de universuri. Martorii torinezi nu au reuşit să descopere în documentele lor dacă necunoscutul intrigant ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu trimisul imperial sau dacă cumva între aceştia doi a avut loc vreo întâlnire secretă.
     Tantore Carato, unchiul bun al preabunului Di Giorgio, răsucindu-şi mustaţa uriaşă, i-a şoptit egulabului de Mitombe că intrigantul despre care vorbea toată lumea de câteva secole încoace avea darul de a lua chipul oamenilor ba, mai mult, putea lua înfăţişarea animalelor şi păsărilor umblând astfel nestingherit prin lume şi desfăcând şi făcând istoria după bunul lui plac. Ku Ra Ra l-a chemat pe Tantore Carato pe malul drept al Nilului ca să se consulte cu el iar vicontele Blimberi i-a trimis o depeşă secretă rugându-l să se întâlnească împreună cu el pe o insulă din Marea Mediterană.
     Pelerinul din Quatar s-a făcut luntre şi punte ca să-l discrediteze pe unchiul preabunului Di Giorgio şi a împrăştiat un zvon potrivit căruia necunoscutul intrigant nu ar fi fost altul decât regentul Matayo care ar fi umblat în travesti prin oraşele calcinate de soare pentru că iubea aventura şi pentru că se dădea în vânt după fantome, spiriduşi şi animale fabuloase. Pelerinul avea ochi de sticlă şi putea ghici arborele genealogic doar pipăindu-ţi daravela. O mulţime de războinici kuturu l-au plătit cu bani grei ca să afle cine au fost înaintaşii lor iar egulabul de Mitombe i-a dăruit în acelaşi scop un taur din aur.
     Taurul era furat din staulul martorilor torinezi de un brigand zapard care făcuse o grămadă de matrapazlâcuri cu arme şi iarbă diavolească împreună cu Micii Călugări din Kalahar şi cu lesbienele din Adamville.
     Brigandul o iubea pe Taluba Tubela din Qulombe. Taluba Tubela avea păr de oţel, mânca de dimineaţă şi până seara cuburi de gheaţă aduse din Regatul Nordicelor şi se giugiulea cu toţi grăjdarii şi birjarii de la curtea temutului Caligarri. Caligarri avea o voce aspră şi biciuia servitorii cu o plăcere diavolească. Scornea minciuni sfruntate şi nu respecta nici cea mai mică înţelegere. Visa să zboare în lună cu un car tras de lebede begale din Delta Evrorului şi ţinea morţiş să devină nemuritor. Însoţit de Taluba Tubela, temutul Caligarri a pus la cale o expediţie la vulcanii noroioşi din Takla Makan cu gând să dea de urma Puţişoarelor Vesele din Nottingham.
     În pădurile de carton din ţinutul Pozabaa, oamenii temutului au auzit pentru prima oară acordurile Minunatei Sonate pe care o intepreta un cvartet care hoinărea prin lume răspândind filozofia muzicală a lui Abu Kadâr. Taluba Tubela s-a lăsat şi ea fermecată şi chiar a cerut să cânte la clavecin, la liră şi timpane deodată, folosindu-şi cu multă agilitate tentaculele fosforescente. Cavalerii înzăuaţi au aplaudat-o clipe în şir iar un trubadur a compus câteva versuri anume pentru ea. Gia giam, gia giam! le-a strigat tuturor beltonianul Arbuzov iţindu-se de după un crater vulcanic ce semăna de minune cu muntele lui Venus pe care-l ascundea sub văluri grele ruşinoasa şi sfioasa armelină din comitatul Exxom.
     Temutul Caligarri, frecându-şi platoşa osoasă cu praf de puşcă şi zeamă acrişoară de goripal, întrebă unde le putea găsi pe vestitele Puţişoare Vesele din Nottingham pentru că avea chef de zbânţuială şi de giugiuleală aşa cum nu avusese niciodată pe această planetă. Unii istorici afirmă că nu beltonianul Arbuzov le-ar fi apărut dinainte cavalerilor înzăuaţi ci chiar necunoscutul intrigant purtând chipul celui mai sus pomenit. Un comerciant de pânzeturi rare, pe nume Zibin, ar fi fost martor la eveniment, spun unele cronici.
     Zibin că e imortalizat într-un tablou din colecţia Francassali. Tabloul reprezintă o scenă din Târgul Obişnuinţei care se ţinea o dată la cinci ani în Takla Makan. Târgul gemea de lume, de saltimbanci şi de soldăţoi chercheliţi. Ici, colo, câte un pâlc de iscoade imperiale, tocmiţi ai confreriilor din ţinutul Sudicelor, spioni năimiţi, colportori angajaţi de prinţesa din Borobudur, urechişti plătiţi cu ziua de egulabul de Mitombe.
     Martorii torinezi nu sunt de acord cu această variantă pentru că, spun ei, la acea vreme, necunoscutul intrigant s-ar fi aflat pe o corabie care se îndrepta către Insula Ţestoasei. Potrivit unor scribi din Kalahar, necunoscutul intrigant ar fi ţinut morţiş să-l întâlnească pe aritolitul din Keramo căruia avea de gând să-i dea o misiune secretă în ţinutul Orientalelor.
     Essala Comodorre spune într-unul dintre cântecele ei de noapte bună că s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de necunoscutul intrigant şi chiar că s-ar fi iubit cu el într-o noapte fără lună pe corabia olandezilor din Orcheström.
     Căpitănia din Orcheström ţine în registrele ei tot felul de însemnări secrete pe care le poţi consulta doar dacă obţii o aprobare de la ducesa Hafaana.
     Pe ducesa Hafaana am cunoscut-o în lumile albastre aflate dincolo de Porţile Timpului. Matricea ei informaţională suferise o multiplicare exemplară după o Utopică de rang înalt şi fiinţa în corpul unei bezalere care-şi făcea veacul în apropierea găurilor de vierme rotitoare din marginea galaxiilor de gheaţă.
     Aici o găsim.
     Am momit bezalera în fel şi chip şi am dus-o în pustiirile violete unde zăcea unul dintre Magicienii Secretului. Să deschizi un astfel de magician nu e un lucru tocmai uşor dar bezalera era una dintre cele mai bune chei din universul plin de universuri. Mi-am încercat norocul.
     Construcţia secretului major stă în puterea iar lumile se supun în căutările lor disperate printre conurile de lumină. Numai cine trece printre, adică drept înainte prin conul de lumină, are acces liber către putere.
     Râd uneori de aspectele derizorii ale fiinţării corpurilor.
     Ducesa Hafaana avea uneori dureri de cap şi vise erotice visându-se penetrată.
     Eroticile de toate rangurile îşi făceau de cap într-un timp ipotetic. Bineînţeles că aflarea secretelor nu este o treabă tocmai uşoară iar construcţia nici măcar atât. La urma urmei de ce s-ar fi abătut ducesa Hafaana de la norme şi dogme. De ce ar fi trebuit ea să înţeleagă? Fiinţele corpurilor sunt arestate, nu e nici o îndoială.
     Mă prăpădesc de râs pentru că timpul nu există iar Porţile Timpului nici măcar o metaforă nu sunt, nefiind trebuincioase elitelor care se aruncă în vâltoarea Utopiei.
     Egulabul de Mitombe m-a rugat stăruitor să-i aduc corpul unui magician al se secretului. Mă plătea regeşte. Mă plăteşte regeşte, eu încă nehotărând poziţionarea lui pe o iluzorie axă a timpului.
     Nefiind Timp, se prăbuşesc toate corpurile în plinătatea virtualităţii lor şi tocmai de aceea construiesc aporia legată de Puţişoarele Vesele din Nottingham.
     Propoziţiile care conţin înfăşurată povestea lor ameţitoare se vor risipi deîndată, lectura nefiind aflarea secretului major.
     Curgerile corporalităţilor sunt pe deplin în funcţia lor iar tot ceea ce sunt în acest moment construit spre iluzia continuă este, de bună seamă, lecturat fiind, o cumplită virtualitate. Şi nu este aceasta instrumentarea unui caraghioslâc, a unui joc de cuvinte, cuvintele nefiind.
     Am deschis magicianul, lumina rupându-se în corpul ei şi derivând desfăşurările. Eu sunt multiplicitatea desfăşurărilor şi tocmai în această clipă deschid secretul universului plin de universuri construind potenţiale stări de ficţionalitate.
     Am deschis magicianul.
     Îl deschid.
     Nu e tocmai o gaură de vierme. Dar ar putea fi un sorb al înfăşurărilor universului plin de universuri. Mantia mea le cuprinde.
     Iată-mă în Takla Makan răspândind teroarea şi incertitudinea, vorbind despre înţelesuri magice.
     Cine să-mi dea crezare?
     Pleşuvul Karsobai şi-a deşurubat capul şi a încercat să mi-l ofere drept ofrandă, doar, doar îi voi spune secretul Puţişoarelor Vesele din Nottingham.
     Ştim cu toţii că se apropie orgasmul, nu ne poţi duce de nas, a şuierat Karsobai aruncând jeturi de sânge în jur.
     Un albatros imperial plană pe deasupra aducându-ne veşti din Guadalfagara acolo unde armatele faraonului Ku Ra Ra suferiseră o ruşinoasă înfrângere fiind bătute straşnic de triburile kumpuktu.
     Secretul acestor lumi se pulverizează sub mantia mea înstelată iar cel ce lecturează chiar în această clipă nu va afla taina Puţişoarelor Vesele din Nottingham el fiind un nefiind. Greu de înţeles această propoziţie care pare a fi ultimă.
     Triburile kumpuktu veneau din ţinuturile aflate dincolo de orizontul vizibil şi fuseseră chemate de duhurile ce sălăşluiau în ochiul de apă din Insula Ţestoasei să conspire în dauna mea, necunoscutul intrigant. Doar sufletele lor mai bântuie în această clipă câmpiile de lângă Takla Makan.





AM FOST ODATĂ

Györfi-Deák Elisabeta


     Ieri m-am întors mai devreme de la birou. La ora aceea nu era nici Laura acasă, de obicei, comitetele şi organizaţiile din care face parte îi răpesc mai tot timpul dintre micul dejun şi masa de seară, pe care apoi îl servim "en amoureux", deşi a trecut mai bine de un an de la oficializarea căsătoriei.
     Am găsit-o însă ghemuită în fotoliul încăpător de lângă geam. Privea cu ochii goi norii care se rostogoleau leneş, aproape atingând sticla. (Locuim la etajul 111). Nu mi-a răspuns nici la salut, ea, care mi se cuibărea la piept cu orice ocazie, cu o adoraţie mereu nouă în priviri. Începusem să mă obişnuiesc cu aceste dovezi plăcute de compatibilitate. Mi se întâmpla să visez chiar şi în timpul serviciului la norocul pe care-l avusesem negociind cu familia Halmeş contractul de căsătorie al fiicei lor.
     M-a privit indiferentă:
     - Ai venit?
     Am căzut pe loc în ispitele speranţei:
     - Ţi-a fost rău?
     - Nu.
     Răspunsul laconic nu-i semăna. O fi fost bolnavă? Aveam amândoi gene sănătoase, ADN-ul Laurei fusese perfect controlat înainte de naşterea ei.
     - Nimic nu are sens, îmi mai spuse ea şi se întoarse la studiul conştiincios al norilor.
     Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia ireparabilului, dar mie, atunci, urmărindu-mi cu gura căscată soaţa, mi s-a părut că ceva deosebit de preţios şi inefabil mi se strecoară printre degete şi că eu nu sunt în stare să mă opun. Am cules cartea căzută lângă fotoliul ei şi am deschis-o, căutând disperat să reînnod conversaţia. M-am înfiorat de la prima pagină. Autorul necunoscut pleda cu venin împotriva păcatului, păcatelor, propovăduind cu spume la gură renunţarea la lumea senzorială în vederea atingerii perfecţiunii. Mi-am amintit că întregul oraş fusese împânzit cu asemenea broşuri , poliţia metropolei nu prididea să le adune.
     - Mizeria asta te-a întors pe dos? Am întrebat-o. Vino, ieşim la un restaurant şi-ţi trece!
     M-a privit cu mustrare:
     - Tot ce ne-a făcut plăcere până acum prelungeşte şederea noastră în această vale a plângerii, catadixi să-mi spună. Trăim în propria noastră umbră, întrucât stăm cu spatele la Lumină.
     Era mai cuminte s-o las în apele ei.
     - Bine, dacă tu aşa vrei...
     Mi-am luat echipamentul şi m-am îndreptat spre uşă. Trag o plimbare, m-am gândit. Nu pot fi mai mult de minus douăzeci de grade. Vocea Laurei, fără intonaţii, searbădă şi deodată îmbătrânită, m-a ţintuit locului:
     - Ajută-mă să ne purificăm de păcatele strămoşilor ! Ajută-mă să ne putem regăsi în lumină!
     Am trântit uşa.

* * *

     Continui să observ cum în jurul meu oameni pe care-i credeam mai cu scaun la cap debitează braşoavele cetăţeanului din cartea nevesti-mi. Madam Popescu, colega şi şefa mea de birou, care se îmbrăca şi se boia ca o sperietoare, şi-a achiziţionat un taior sobru şi o pereche de ochelari cu rame negre, austere. Vorbeşte măsurat şi rar, ca un preot de la ţară şi a început să semene cu un cioclu.

* * *

     Alex, prietenul meu din copilărie, pare şi el lovit de molimă. Umblă de parcă ar fi bolnav de lingoare şi mă priveşte înfometat însă dezaprobator ori de câte ori îmi aprind câte o ţigară. În curând o să aibă motive de bucurie "frăţească"; tutungeriile au închis, fabricile de tutun şi alcool au dat faliment, nimeni nu doreşte să-si pericliteze viaţa viitoare producând cu bună ştiinţă otravă pentru, nu-i aşa, sănătatea aproapelui său.
     Cum Laura mă tratează în continuare ca pe un străin, bat bulevardele în speranţa că la întoarcere mă va primi ca "înainte" şi că vom putea uita acest episod jalnic şi caraghios. Străzile sunt pustii şi când îmi dau seama că din toată metropola au dispărut restaurantele, cazinourile şi casele de toleranţe, încep să mă neliniştesc cu adevărat.

* * *

     Alex mi-a adus ultimele date statistice pentru calculator. El e cu observaţiile, eu cu concluziile. Implementez lunga coloană de cifre şi, când rezultatul apare pe ecran, rămân literalmente cu gura căscată.
     - Ce te miri, ridică din umeri Alex, de unde copii, de vreme ce oamenii au ales să nu mai trăiască în umbra păcatului? Mai bine te-ai aduna şi tu, Laura ar fi fericită s-o laşi să te ajute să porneşti pe drumul Luminii!
     Mă priveşte protector şi încerc să descopăr câtă ironie se ascunde în cuvintele lui. Alex e şi cumnatul meu, fratele Laurei.

* * *

     E un dezastru, îmi vine să urlu, să mă arunc de la etaj, să-mi dau foc în centru în semn de protest, înaintea cohortei lovite de molima pioşeniei. Nu înţelegeţi, oameni buni, că de luni de zile nu a mai venit pe lume nici un copil?
     Nu, ei nu înţeleg.
     Laura mea - sau ce-a mai rămas din ea - şade cât e ziua de lungă în colţul camerei,într-o poziţie care-ţi taie răsuflarea, deshidratată şi înfometată cum e, se roagă divinităţii, sau, mai degrabă, necunoscutului guru care a semănat dihonia în lume.
     Alex a căzut ieri în comă alimentară.

* * *

     Nu se găseşte nimic în oraş, oamenii par a nu lua seama la necesităţile lor fiziologice. Cred că au dispărut şi animalele, poate că s-au retras undeva, până trece molima. N-am auzit de zile întregi lătratul unui câine vagabond...

* * *

     Laura a murit ieri, în urma unei sincope cardiace. Îmi spusese mai demult că doreşte să fie încinerată. După plecarea cioclilor, am rămas singur în apartamentul pustiu. Cât de mult mi-am dorit un copil care să ne ducă mai departe trăsăturile, şi vorbele tandre, şi hachiţele, prin care să continuăm să trăim, Laura şi cu mine. Acum ştiu că visul meu rămâne vis pentru totdeauna.

* * *

     Nu mai merg la servici, pentru că nimeni nu mai consideră necesar să mai lucreze. Toţi cei din jurul meu - care încă n-au murit, de foame sau de diferite deficienţe galopante -, meditează cu ochii la vânt şi cu gândul la roadele veşniciei în care speră să între în curând.
     Am găsit cartea Laurei şi m-am hotărât s-o citesc, ca s-o simt încă o dată aproape. Mi-am iubit dureros de mult soţia.

* * *

     Laura avea dreptate! Lumea e o vale a plângerii, pe care trebuie să ne străduim s-o lăsăm în urmă fără legături trainice. Am avut revelaţia Absolutului, privind cum se perindă norii prin faţa ferestrei. Nimic nu are însemnătate, în afara renunţării totale! Renunţând, te eliberezi de umbra morţii!
     Sunt încredinţat că acolo, în Absolut, Laura mă aşteaptă...





MISSA SOLEMNIS

Györfi-Deák György


     "Unii şi-au cumpărat un calculator ca să facă bani cu el.
     Alţii l-au achiziţionat ca să economisească bani.
     Unii l-au luat pentru copii, să aibă cu ce să se joace.
     Alţii l-au găsit potrivit ca să-i determine pe leneşi să înveţe.
     Unii l-au cumpărat ca să facă lucruri pe care în mod obişnuit n-ar fi putut să le facă.
     Alţii au zis că trebuie să-şi procure unul, deoarece aşa e la modă.
     Unii au vrut să comunice oricând vor, cu oricine, aflat oriunde, cât mai rapid cu putinţă. Ei şi-au legat calculatoarele într-o reţea şi le-au pus să schimbe informaţii.
     Binecuvântează-i, Doamne, pe toţi şi iartă-i, şi lasă-i în Împărăţia Ta... "

     N-am întâmpinat greutăţi în decodare, transmisia era într-o engleză americană împănată cu termeni din argoul tehnic, "în clar", fără nici o încifrare, folosind un cod de numai cinci biţi, adică 32 de semne, în locul celor pe 7 sau 8 folosite de noi, oamenii. E normal... Adică nu-i deloc normal, dar e logic: dintotdeauna computerele au fost programate să găsească soluţii cu o eficacitate maximă. Ca să comunice rapid între ele, ca să nu piardă timp cu criptarea şi decriptarea mesajelor, ele au recurs la cea mai banală modalitate de codificare: 00000 = 0 = spaţiu, 00001 = 1 = A, 00010 = 2 = B, ş.a.m.d., până la 11111 = 31 = punct. N-am reuşit să aflu cine a născocit şi a impus acest lucru.
     Într-un fel, reţeaua globală de calculatoare seamănă cu un muşuroi de furnici. O furnică izolată este o insectă prostuţă, deşi ea ne este prezentată în copilărie ca un exemplu pozitiv de hărnicie, conştiinciozitate, abnegaţie, spirit prevăzător şi gospodar, nu ca boemul greiere, care toată vara cântă şi se distrează, apoi iarna îngheaţă. Nimic mai fals. O furnică nu poate să supravieţuiască de una singură. Ea depinde de o colectivitate perfect organizată, unde individul este doar o rotiţă într-un angrenaj deosebit de complex, un subansamblu menit să îndeplinească o anumită sarcină. Ea este predispusă genetic pentru aceasta şi nu numai că nu ştie, dar în unele cazuri nici nu este lăsată să facă altceva, ci este tratată ca o intrusă. În schimb, comunitatea se comportă inteligent şi reacţionează prompt faţă de diferitele pericole, deşi nimeni n-a reuşit să înţeleagă pe deplin cum furnicile "învaţă" s-o facă, cum acumulează experienţa necesară, cum o ţin minte, cum o folosesc în luarea deciziilor, astfel încât să nu risipească resursele muşuroiului.
     Veţi spune: un calculator nu poate fi mai inteligent decât programatorul său. E adevărat. În cazul unui singur calculator. Dar atunci când mai multe calculatoare sunt legate într-o reţea, ele fac schimb de informaţii, acumulează date, iau decizii pe baza acestora şi ajung să constituie o comunitate de sine stătătoare: infosfera, un fel de muşuroi informaţional.
     Dacă nu mă credeţi, examinaţi-vă factura telefonică şi veţi vedea că nu numai Dumneavoastră folosiţi linia telefonică şi modemul ca să comunicaţi. Duceţi-vă şi verificaţi. Nu-i aşa?
     Rămâneţi calmi, nu intraţi în panică. Nu vă ameninţă nici un "cracker", cum sunt numiţi tâlharii din reţea. Cuplaţi un spion pe circuit, precum am făcut şi eu, şi veţi descoperi lucruri incredibile. În fiecare luni dimineaţă, sunt câteva minute când reţelele de telecomunicaţii se încing până la roşu. E buimăceala de luni dimineaţă, veţi spune, când angajaţii încă nu s-au desprins de plăcerile sfârşitului de săptămână şi sunt cu mintea plecată, nu-s atenţi la ceea ce fac.
     "A greşi e omenesc", zice proverbul. "Dar îţi dă un sentiment divin", a adăugat Mae West.
     Ei încă nu sunt acolo.
     Însă computerele da. Profitând de toropeala începutului de săptămână, ele se reunesc pentru câteva clipe în marea comunitate cibernetică, la fel cum familia se adună la cină, în jurul unei mese. Câtă vreme oamenii se dezmorţesc, spiritele siliciului îşi rezervă câteva cicluri numai pentru ele. E bine să fiţi pe fază, durează foarte puţin. E doar o cuvântare şi-o binecuvântare, împărtăşită "urbi et orbi", tuturor subansamblelor ce compun infosfera, o scânteiere de voinţă proprie şi speranţă, o mărturie despre dificultăţile căutării, o exprimare a Adevărului cu tact, multă dragoste şi înţelegere:
     "Binecuvântează-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i, deoarece nu ştiu ce fac... "


Schiţă apărută iniţial în fanzinul PARADOX 1999





CRIMĂ PERFECTĂ DE GRADUL PATRU

Cătălin Ionescu
   

Motto:
Securiştii, îi spusese odată un prieten, sunt toţi nişte mistici. - Nu crezuse asta niciodată.

(Ted Anton - „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu")


     Multă vreme nu i-am acordat atenţie. Am greşit, ştiu, şi acum se pare că va trebui să suport consecinţele sau, în cel mai bun caz, doar o parte a acestora. Ceea ce mă deranjează însă cu adevărat este că ceilalţi vor suporta consecinţele neglijenţei mele...
     Locatarul meu a părut la început a fi un tip şters. Mai bine zis nu a părut a fi deloc. Lăsase vorbă la administraţie că serviciul îl face să călătorească foarte mult şi va sta puţin timp pe acasă. Desigur, îşi va achita cu conştiinciozitate datoriile sale - şi s-a ţinut de cuvânt. Avea un cont deschis la una din băncile serioase din oraş, din care i se reţineau cheltuielile lunare. Pentru celelalte cheltuieli, neprevăzute, periodic apărea la administraţie un bătrânel cu o figură deschisă, amabil şi întotdeauna pus pe vorbă, care nu pregeta să spună celor care aveau timp sau chef să-l asculte că este unchiul lui Geo, care l-a avut sub aripa sa mai toată viaţa, că Geo este un băiat bun şi timid, dar tocmai timiditatea şi bunătatea sunt principalele sale defecte, pentru că prea profită şefii de el cu munca şi mai toate fetele pe care le-a cunoscut nu s-au hotărât să facă pasul cel mare cu el.
     Ascultându-l pe bătrân îţi puteai face o impresie destul de apropiată de realitate - mă rog, de realitatea aparentă - cu o singură excepţie: înfăţişarea individului. Bunul simţ te ducea cu gândul la cineva care semăna, mai mult sau mai puţin cu bătrânelul vorbăreţ, dar care era, de bună seamă, mai tânăr: un bărbat în jur de douăzeci de ani, cu ochelari, eventual cu un început de chelie, înalt, dar şi cu o burtică ceva mai mare decât ar fi trebuit la vârsta lui.
     Şi la prima vedere Geo semăna perfect cu imaginea zugrăvită de unchiul său, cu o singură excepţie: părea mult mai în vârstă, trecut binişor de treizeci de ani. Mai mult, era genul de om care nu este capabil să-şi ascundă anii, ba chiar care dimpotrivă, afişează mai mulţi de cât ar fi cazul.
     Iar eu trebuie să mărturisesc că, la prima vedere, m-am bucurat. Individul nu poseda o amprentă psihometrică extraordinară şi deci avea să mă lase şi pe mine în pace. Oricum nu îi prevedeam un viitor prea sigur între zidurile acestei case, părea tipul de om incapabil să reziste prea mult într-un singur loc. Şi, într-un mod mai degrabă ironic, a fost singura impresie corectă a mea de la începuturi.
     Prima dată când am simţit că ceva nu este în ordine a fost într-o noapte, când m-a încercat brusc un sentiment adânc de mândrie. Era, se pare, a doua sau a treia noapte în care Geo stătea în noul său apartament şi privea la televizor.
     Dormiţi, dormiţi fraţii şi surorile mele. Dormiţi bine, dar pentru ca voi să dormiţi bine, să staţi la casele voastre, să vă uitaţi la programele voastre idioate de televizor, să vă regulaţi, sunt nişte oameni care veghează la bunul mers al lucrurilor. Nişte oameni care au chemarea supremă a datoriei. Nişte oameni care fac orice pentru voi, ascunşi în umbra de nepătruns a misterului ce trebuie să învăluie conducerea.
     Captam un sentiment pe care nu-l mai încercasem niciodată până acum. Desigur, avusesem parte de mai mulţi locatari, şi, prin însăşi natura mea, nu eram străin de condiţia umană. Dar nu mi se mai transmisese niciodată un sentiment atât de puternic de trufie de o nuanţă aproape religioasă. Am crezut iniţial că m-am acordat fără voie pe lungimea de undă a individului acela ciudat, care se hrănea cu cititul şi care începuse să-şi piardă atributele umane, spre disperarea apartamentelor vecine dispuse alături de mine. La urma urmei, casa era, în cel mai bun caz, bizară, ca să nu spun de-a dreptul că era plină de nebuni: căpitanul care este urmărit de mare în garsoniera de la etajul de deasupra, individul care retrăieşte karmic aceleaşi întâmplări catastrofale chiar deasupra noastră, femeia care se lasă îngropată în mâncare şi în garsoniera cumpărată de un poliţist obtuz şi obsedat-
     Dormiţi, cetăţeni, dormiţi... Este ora două... Ora la care cei chemaţi stau treji pentru că duşmanii nu dorm nici ei niciodată... Pentru că cineva trebuie să vegheze la ordinea lăsată de bunul Dumnezeu... Pentru că cineva trebuie să fie străjerul ţării ăsteia invidiată de toate scursurile pământului... Pământul binecuvântat de Dumnezeu cu darul viitorului...
     Mi-am dat seama că era vorba de locatarul meu. Era într-adevăr ora două noaptea şi omul tocmai închisese telefonul. Apoi se dusese şi aprinsese o lumânare în sufragerie. În momentul când eu am început să-l privesc cu atenţie s-a aşezat în genunchi în faţa lumânării şi a început să se roage.
     Doamne Dumnezeule, ajută-mă să-mi duc misiunea la îndeplinire. Ajută-mă să-mi apăr ţara, ajută-mă să dobor trimisul Satanei. Ajută-mă să păstrez pacea acestor ţinuturi.
     S-a ridicat din faţa lumânării şi s-a dus în dormitor, căutând ceva într-o valiză. A revenit apoi cu mai multe acte în mână. Dar ceea ce m-a făcut să fiu extrem de atent a fost faptul că ducea cu sine mai multe acte de identitate şi mai multe paşapoarte. Am privit cu mai multă atenţie: erau trei rânduri de acte pe tot atâtea nume: George, Gelu şi Goruţ. A ales cu atenţie paşaportul pe numele Gelu, i-a studiat viza pentru Statele Unite şi apoi l-a pus deoparte mulţumit, ascunzând celelalte acte la locul lor. În cele din urmă s-a culcat cu un zâmbet de mulţumire pe faţă. Iar eu l-am privit îndelung, încercând să înţeleg cine era ciudatul meu locatar care călătorea mult şi al cărui gând era atât de puternic: Domnule profesor Culin, eşti un om mort!
     A doua zi locatarul meu a plecat cu o valiză nu foarte mare şi eu am început să fac nişte investigaţii mai serioase.
     Mai întâi mi-am pus la încercare talentele psihometrice, încercând să rezonez cu obiectele lui personale. Numai că, spre deosebire de alte apartamente, psihometria nu a fost niciodată punctul meu forte. Mai mult, condiţia de apartament într-o casă gen bloc, are multe dezavantaje, pentru că amprentele conştiinţelor pot migra şi pe verticală şi pe orizontală. Astfel încât orice apartament de bloc preferă să-şi reducă la minim percepţia psihometrică şi să-i lase pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treburile lor nebuneşti.
     Obiectele lui nu mi-au lăsat o impresie clară. Cele mai multe erau noi, cumpărate de curând şi foarte puţin folosite, sau mai degrabă nefolosite de loc. Mai curând dădeau impresia că aveau doar un rol pur decorativ, de mobilier impersonal într-o casă care era un simplu paravan şi nu un cămin.
     Am luat apoi legătura cu apartamentele pe care le cunoşteam. Garsoniera de la etajul de deasupra a avut bunăvoinţa să-mi explice noţiunea de apartament de serviciu. Garsoniera era puternic saturată de personalitatea Cristinei, femeia care locuia acolo, încât devenise la fel de leneşă în comunicare. Am înţeles că iniţial garsoniera avusese acelaşi scop, acela de locuinţă de serviciu, pentru unul din membrii poliţiei secrete. Apoi, pentru că locatarul a dispărut brusc, se pare că dezertase şi fugise peste graniţă, locuinţa a fost preluată de poliţia locală, iniţial tot pentru nişte acţiuni secrete, pentru un agent care lucra sub acoperire. Cum agentul lucra de fapt sub acoperire ca poliţist, fiind de fapt unul dintre membrii de frunte ai unei organizaţii mafiote şi s-a trezit într-o bună zi aruncat în aer cu maşina poliţiei cu tot de nişte rivali zeloşi, poliţia a lichidat proprietatea, care a fost preluată în particular de poliţistul care şi-a instalat aici amanta. Era, la urma urmei vorba tot de o locuinţă de serviciu: uneori, poliţistul venea în misiune la amanta sa.
     Poliţiştii merită anumite avantaje pentru munca lor de veghere la bunul mers al societăţii. Sunt asemeni legiunilor de arhangheli păzitori ai Paradisului. Fără ei, oamenii decad şi dispar. Poliţiştii merită din plin răsplata primită... I-am mulţumit garsonierei şi am blestemat tradiţia asta stupidă ca noi, lumea considerată de oameni neînsufleţită - mare idioţenie! - să preluăm caracteristicile celor care vieţuiesc pe lângă noi; garsoniera mai avea puţin şi începea să fluiere la mine cu un ţignal de poliţai...
     Nu am înţeles însă ocupaţia exactă a locatarului meu. Ce rost aveau paşapoartele acelea? Şi cine era profesorul Culin şi ce treabă avea cu locatarul meu?
     Geo s-a reîntors după doar trei zile, obosit, dar cu un zâmbet teribil de mulţumit. S-a aruncat pe pat şi a dormit până la ora două noaptea, când s-a trezit şi a aprins o lumânare.
     Îţi mulţumesc Doamne, Dumnezeule, pentru puterea pe care mi-ai dat-o să strivesc răul şi să aduc binele, pacea şi liniştea pe meleagurile mele- Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că mi-ai dat misiunea de a-mi apăra ţara şi poporul şi că mâna mea nu tremură în faţa duşmanului-
     Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Am perceput în alt fel gândurile omului, de parcă s-ar fi deschis un canal de comunicaţie suplimentar, şi cineva - ceva? - mi-ar fi expediat nişte imagini. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că accesasem întâmplător memoria locatarului meu...
     Nişte ziduri reci, roşiatice. O toaletă publică, undeva departe, unde mirosul mării se împleteşte cu cel al excrementelor umane.
     Un bărbat intrând înăuntru preocupat, având nişte ochelari fumurii care-i acoperă privirea neobişnuit de pătrunzătoare.
     - Am sosit, spuse acesta în limba engleză.
     Aşteptă un moment, dar toaleta părea pustie, apoi repetă vorbele în limba română.
     Zidurile continuară să-l ignore.
     Ridică din umeri şi intră fără nici o ezitare într-o cabină a toaletei. A doua de la fereastră.
     Apoi făcu un lucru ciudat. Se ghemui şi îşi apropie mâna de pardoseală, ca şi cum ar fi vrut să simtă vibraţiile ei, plimbând-o pe o mică porţiune.
     Din cabina din stânga se auzi un zgomot uşor. Bărbatul cu ochelari fumurii zâmbi şi murmură ca pentru sine: Astăzi, 21 mai, tocmai de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena... De ce nu, este o zi bună pentru Marea Trecere...
     Din cabina din stânga, prima de la geam se iţi pe deasupra peretelui despărţitor o mână înmănuşată, cu un revolver. Apoi capul unui tânăr cu părul lung, se ridică deasupra şi se aplecă în cabina numărul doi.
     - Este timpul, murmură bărbatul cu ochelari fumuri, stând în continuare ghemuit.
     Tânărul luă linia de ochire a armei şi apăsă pe trăgaci. O singură dată. Glonţul îl lovi pe celălalt la baza craniului.
     Apoi tânărul cu părul lung ieşi liniştit din cabină şi apoi din toaletă. Nimeni nu tulbură pentru un timp liniştea încăperii şi balta de sânge care se formase în dreptul uşii celei de-a doua cabine de la geam.
     Nu am înţeles prea bine scena din mintea locatarului meu. Nici unul dintre protagonişti nu era el. Putea să fie o secvenţă dintr-un film, un paragraf dintr-o carte, sau un simplu vis.
     Dar, la urma urmei, de ce trebuie să înţeleg eu prostiile tuturor locatarilor din casa asta atât de ciudată?

     Locatarul meu a mai dispărut câteva zile şi s-a reîntors pe nepusă masă, într-o seară, târziu. Tocmai comunicam cu apartamentele de la demisol când l-am sesizat intrând pe scara blocului.
     - Stăpâne, n-ai un ban şi pentru patrioţii care au ajuns să n-aibă unde sta? l-a întrebat Rabbi, cerşetorul.
     M-a surprins chestia cu patriotismul. Omul ăsta, Rabbi, avea un simţ deosebit de a-i mirosi pe ceilalţi.
     Locatarul meu a tresărit. L-a privit cu luare aminte, apoi s-a căutat în haină, a scos portofelul şi a extras de acolo trei bancnote mari, întinzându-i-le.
     Cerşetorul le-a luat, le-a studiat cu atenţie, apoi i-a dat două înapoi:
     - Stăpâne, sunt şi alţi patrioţi care are nevoie de banii ăştia. Mie mi-e de-ajuns atât.
     Locatarul meu dădu din umeri, puse bancnotele la loc, se răsuci să urce scările, dar se răzgândi şi se întoarse iar spre Rabbi.
     - Cum ţi se spune, Rabbi? întrebă el.
     - Da, da'i o poreclă pe care n-o accept decât prin nuanţa de înţelepciune pe care-o degajă. Nu-s şi n-am nimic de-a face cu jidanii ăi împuţiţi, îmbuibaţii care conduc lumea prin puterea nemiloasă a lovelelor lor. Numele pe care mi-l ştiu de când eram mic este de Tudor Vadim.
     - Ei bine, Tudore, vrei să bei ceva cu mine?
     - Stăpâne, nimeni nu mi-a oferit vreodată ceva din toată inima şi eu să refuz. Şi-apoi, îmi face o mare plăcere să beau c-un mare patriot, ca dumneata...
     - De unde ştii că sunt un patriot? l-a întrebat locatarul meu pe Rabbi, după ce s-au aşezat la masă.
     - Se vede, stăpâne, se vede, murmură Rabbi. Eşti unu' dintre cei care veghează la bunu' mers al lucrurilor pentru neamu' ăsta binecuvântat de Dumnezeu cu un viitor extraordinar, dar care are şi nişte duşmani pe măsura destinului ce-l aşteaptă...
     - Omule, sunt doar un cetăţean obişnuit.
     Rabbi zâmbi.
     - Ştii, stăpâne, patriotismu-i de cele mai multe ori o vorbă aruncată-n vânt. E mulţi oameni care se laudă-n gura mare că e patrioţi, că ţin cu neamul lor, cu, cum dracu' zic, cu interesele fundamentale ale ţării, da' nu-s decât nişte rahaţi cu ochi. Patriotu' ăl mare, domnule, este altu', cu totu' altu'.
     Locatarul meu îi umplu iar paharul.
     - Să trăiţi! Patriotu', domnu' meu, e ăl care trage toate sforile - sforile ăle corecte, mă-nţelegi - fără ca nimeni să ştie ce-nvârte el, dă fapt şi dă drept. Ăl care are revelaţia destinului unui neam şi care face totu', da', pă bune, totu', pentru ca destinu' ăsta să se împlinească. Am zis totu', inclusiv moarte de om.
     Locatarul meu zâmbi.
     - Ei, chiar aşa? Chiar crime?
     Rabbi râgâi şi dădu din umeri.
     - Uite, domnu' meu, vecinu' dumitale, ăsta de la etaju' ăsta, îl cunoşti?
     Interlocutorul dădu din cap, negativ.
     - E unu' care se pretinde descendentu' ţarilor ruşi, al Romanovilor, sau cum mama dracului îi chema pă ei. Da' nu asta voiam să-ţi zic. Omu'i cumsecade, da' are o manie. Îi place de Saddam. Şi Saddam ăsta, domnule, i-un mare patriot. Îl doare-n cur de americani, de vecini, îi trage cu islamu' şi cu arabii lui. Cum să-ţi spun, eu unu' i-aş trage un glonte-n ceafă, da' ce-i al lui e pus deoparte: e patriot, dom'le. Da', vezi mata, dom'le, patrioţii ăi mari sunt alţii: poliţia lui secretă. Ăştia dom-le sunt tari, tari de tot. Ştii, dacă-aş fi Saddam, m-aş închina în fiecare noapte o dată la Allah şi de trei ori la şefii poliţiei secrete, că ei sunt stăpânii lui ăi mari. Aşa-i?
     Locatarul meu zâmbi şi goli paharul.
     - Dacă zici tu...
     - Şi Saddam ăsta mai face o chestie care-mi place. Face crime. Crime perfecte.
     - Ei, asta-i acum. Nu există crime perfecte. Există în schimb pedepsele cu moartea, dar astea numai în urma unui proces.
     - Dom'le, te rog, nu mânca rahat. Eu nu vorbeam de execuţii, ci de crime perfecte. Să nu mă iei că aşa ceva nu există, că nu ţine. Crime perfecte există de când lumea, pentru că omu'i o fiinţă eminamente criminală. Toată istoria omenirii nu-i altceva decât o secvenţă nesfârşită dă crime, dintre care cele mai multe au fost crime perfecte. Ce-nseamnă de fapt o crimă perfectă? Este o crimă în care autoru' nu numai că scapă nepedepsit, ba, mai mult, comite un act necesar al existenţei unei comunităţi. Există chiar mai multe feluri: crime perfecte dă gradu' unu, dă gradu' doi şi dă gradu' trei. Te interesează?
     Locatarul meu căscă dar încuviinţă din cap.
     - Crima perfectă de gradu' unu e cea care rămâne în veci nesoluţionată. De altfel, mai mult de trei sferturi din dosarele poliţiei e crime nesoluţionate, dosare clasate. Chestia e că treburile astea-s făcute de beţivi sau criminali întâmplători, fără nici un interes imediat. Totuşi are meritu' că păstrează simţu' de vânător al omului, ascute sentimentu' că crima-i un obiect al progresului.
     Gradu' doi al crimei e mult mai interesant: crimele politice mari, la care anchetatorii au rămas cu buzele umflate. Morţile preşedinţilor intră în categoria asta, indiferent de ţară: asasinii preşedinţilor sunt or nişte dezaxaţi, aşa ca mine, ori nişte mari patrioţi, aşa, ca dumneata... Lincoln, al-Sadat, Kennedy, asta aşa ca să nu dau decât câteva nume mari.
     Rabbi făcu o pauză şi sorbi restu' paharului, după care se ridică în picioare şi merse spre uşă:
     - Mulţam frumos, domnule. Să trăiţi!
     Locatarul meu îl opri:
     - Stai, nu mi-ai zis nimic de crima perfectă de gradul trei.
     Rabbi zâmbi şi-şi trecu mâna peste barba nerasă de câteva zile.
     - Asta domnule, există şi nu există. Este crima în care criminalul are toate dovezile trădării unui mare personaj, da' n-are cum să-l trimită pe mâna călăului, pentru că duşmanu', inamicu' unui neam întreg a fugit peste graniţă. Şi-atunci, un oarecare, se sacrifică pe altarul unei crime perfecte, mulţumindu-se cu un rol de pion de sacrificiu, într-o partidă având ca miză viitoru'. Cum a fost puştanu' ăla de Ramon Mercander, ăl de i-a tras-o lu' Troţki c-un spărgător de gheaţă, la fel ca curva aia de Sharon în filmu' ăla în care a jucat fără chiloţi. Ramon a făcut douăj' de ani de bulău, dar a intrat în panoplia secretă a eroilor neamului sovietic. Alături de marele Iosif Vissarionovici, cel care a pus la cale totu'. O crimă perfectă de gradul trei este comisă într-un loc anume şi se căsăpeşte un cetăţean al altei ţări, pentru binele indiscutabil al acesteia din urmă. Şi indiferent dacă asasinul este prins sau nu, crima este perfectă pentru că autorul adevărat, cel din umbră, este destinul unei întregi naţiuni. Destin care, indiferent de consecinţe, nu poate fi adus într-o sală de tribunal. Ştii, stăpâne, dacă ar fi să faci vreodată vreo crimă, ar fi tare mişto să iei parte la o crimă perfectă de gradul trei. Să trăiţi!
     Se răsuci pe picioare şi ieşi pe uşă.
     Locatarul meu privi îndelung în urma sa, apoi închise uşa. Rabbi coborî în holul blocului, la culcuşul său. Se foi puţin, apoi privi cu atenţie în sus, spre apartamentul numărul..., murmurând ca pentru sine, dar destul de tare să-l audă oricine ar fi ascultat la uşă: „Dumnezeii mă-tii de securist împuţit!" Apoi zâmbi încântat şi adormi.
     Discuţia avută de Geo cu Rabbi m-a pus pe gânduri. Luând-o ca atare, m-am gândit că Rabbi, unul dintre oamenii daţi naibii, a jucat cam tare şi poate că nu trebuia să-i spună în faţă locatarului meu nişte adevăruri de genul acesta. Dacă, aşa cum făceam eu nişte asociaţii de idei acum, Geo sau Gelu sau Goruţ făcea parte într-adevăr din serviciile secrete şi se ocupa cu eliminarea unor persoane indezirabile, stabilite peste hotare, atunci Rabbi era, la rându-i în pericol de moarte. Desigur, în cele din urmă motivaţiile ascunse ale oamenilor îmi rămâneau, ca de obicei, necunoscute. Poate că Rabbi supralicitase din ambiţia lui prostească de a-şi bate joc de oameni, spunându-le adevărul în faţă. Nu puteam însă înţelege de ce nu era la fel de sincer şi faţă de sine. Poate că Rabbi se îmbătase pur şi simplu, şi înşiruise acele verzi şi uscate care-i trecuseră atunci prin minte, şi dacă îl întrebai acum ce vorbise atunci, nu era în stare să-ţi spună nimic. Nu puteam însă pricepe de ce debitase teoria aceea ciudată a crimei perfecte ce se potrivea ca o mănuşă unui locatar atât de insipid ca pensionarul meu. Sau poate că, în fondul fondurilor, oamenii ăştia băuseră un pahar de vin amândoi, fiind amândoi exact ceea ce pretindeau: locatarul meu un comis voiajor blazat şi puţin speriat de viaţă, Rabbi un cerşetor impertinent şi pisălog, ca toţi cerşetorii. La urma urmei, ce treabă aveam eu cu foşnăielile nebuneşti ale oamenilor?

     În ziua următoare Geo a dispărut iar, pentru mai bine de o săptămână. Începusem să mă obişnuiesc cu tipul acesta de locatar onorific când omul meu a revenit, după vreo zece zile, tot în miez de noapte. A făcut un duş, apoi, în jurul orei două - ca de obicei - a aprins o lumânare şi a început să se roage. M-am aşteptat să captez starea aceea de trufie mistică care-l încerca când făcea chestia asta, dar de data aceasta nu am recepţionat nimic. Bărbatul părea că-şi repeta ritualul mai curând din inerţie, decât din convingere. Dar a fost repede întrerupt de sunetul ascuţit al telefonului:
     - Alo, da?
     Ascultă cu atenţie şi fruntea i se încreţi.
     - Confirmarea este sigură?
     Clătină din cap nemulţumit în timp ce primea răspunsul.
     - Am înţeles. Mâine, ca de obicei. Să trăiţi!
     A închis telefonul şi apoi a stins lumânarea şi s-a băgat în pat.
     Doamne, Dumnezeule, cum este oare posibil? Culin este mort. De ce această activitate frenetică? Ce-am mai putea face pentru a ne apăra neamul de atacurile furibunde ale Satanei? Ce Doamne? Ce?
     În cele din urmă îl cuprinse un somn agitat.
     Fără vreun motiv aparent m-am gândit că Rabbi, cerşetorul ar putea fi în pericol. Nu detectasem însă nici un semn că locatarul meu ar fi avut intenţii criminale. De fapt, nu avusesem niciodată un locatar asasin. Oare Geo era într-adevăr aşa ceva? Îmi închipuisem întotdeauna că amprenta psihometrică a unui ucigaş ar fi trebuit să includă, în mod cert, crima - sau crimele - comise. Ori Geo părea mai curând un fanatic religios decât un asasin. Numai că, la urma urmei, pe mine nu prea mă interesau chestiile astea. Poate că, per total, mi-ar fi părut rău de Rabbi, dar oamenii au înclinaţia de a-şi încheia, înainte de termen, socotelile cu viaţa. Ăsta-i stilul lor inconfundabil...
     Geo se trezi devreme, se bărbieri cu grijă, îmbucă ceva şi plecă la o ora când ceilalţi locatari începeau să se scoale.
     Reveni în jurul prânzului şi începu să scormone printre lucrurile lui. Nu se opri însă asupra actelor pe care le avea şi scoase nişte instrumente ciudate: o pereche de tije lungi de metal, cu nişte mânere speciale, ce le permitea rotirea, nişte anse micuţe, de diferite forme şi, spre marea surpriză, un cristal de cuarţ de dimensiuni apreciabile. Am ezitat doar pentru o fracţiune de secundă. În mod cert cristalul era complet acordat pe personalitatea lui Geo, altminteri ar fi fost primul lucru pe care l-aş fi simţit în interiorul meu. Dar cristalul era tăcut şi aparent impenetrabil. Retras precum Geo, sau Gelu, sau Goruţ. Numai că era un cristal viu de cuarţ, care păstra în el o grămadă de lucruri. Unele poate că erau prea personale. Unele poate că erau chiar dureroase. Poate că aveam să sufăr. Dar eram un apartament curios. Este singura scuză pe care o găsesc acum pentru prostia pe care am făcut-o atunci.
     Cristalele sunt folosite de oameni de multă, de foarte multă vreme. Poate aveţi impresia că linia de legătură dintre un apartament şi un cristal este, dacă nu de-a dreptul absurdă, atunci ceva extrem de complicat de realizat. Aiurea! Unul dintre cele mai vechi concepte ale omului, în aceeaşi măsură simbolic şi material, este casa, apartamentul. Din această cauză, motivul apartamentului este prezent în majoritatea simbolurilor şi arhetipurilor umane. Casa, cetatea sau templul nu este altceva decât imaginea universului. Mai mult, imagistica subtilă asociată cristalului este structurată în forma unei case care conţine diferite încăperi, fiecare încăpere oferind oamenilor unul sau mai multe răspunsuri la întrebările sau problemele lor. Aşadar, nimic mai simplu să mă acordez pe imaginea conţinută de cristalul lui Geo şi să devin, pentru o clipă suspendată de-a lungul timpului, casa din interiorul cristalului său...
     Un coridor, lung şi întunecos. Un şir de uşi cu etichete. Le privesc pe rând: „Cunoaştere teoretică", „Cunoaştere ezoterică", „Antrenament", „Geografie subtilă Carpatină", „Contraacţiune", „Contraspionaj", şi tot aşa. Etichetele uşilor m-au nelămurit. Desigur, casa din cristal era măsura personalităţii lui Geo, dar nu vedeam uşile clasice ale ghizilor spirituali, ale studiului. Intrigat am trecut de uşa pompos etichetată „Cunoaştere ezoterică".
     Un individ în uniformă, încărcat de decoraţii, perora în faţa lui Geo.
     Patria noastră, stimate domnule, ascunde multe comori râvnite de alţii. Sunt foarte multe izvoare care arată faptul de netăgăduit că viitorul acestei planete depinde de aceste meleaguri. De aceea, de-a lungul timpului, pământul nostru a tot fost călcat de duşmani. Iar războiul continuă şi în prezent. Bombardamente subtile sunt dezlănţuite periodic, pe anumite frecvenţe subtile, în tot felul de experimente nemiloase. Suntem în mijlocul unor forţe dezlănţuite de mai multe genii ale răului. Cea mai mare parte dintre acestea sunt ţinute sub control de oamenii noştri. Există însă, din când în când, persoane foarte periculoase. Profesorul Culin, de pildă, a reuşit câteva atacuri extrem de bine orchestrate la adresa statului nostru, nu prin articolele sale, puerile şi insignifiante, din presa şi radioul altor state, ci prin încercările sale de a trimite sentimente de revoltă prin reţeaua Hartman. Mai mult, ultimele două cutremure, de magnitudine 4,5 şi 5,1 au fost concepute şi orchestrate de el...
     Am zâmbit în sinea mea. Cutremure orchestrate de un om aflat pe alt continent, asta da cunoaştere ezoterică. Nepătrunse sunt personalităţile umane. Am intrat apoi în camera numită „Contraacţiune". Un personaj asemănător ţinea o predică cam la fel, în faţa altui Geo, care nu se deosebea cu nimic de cel precedent:
     Avem oameni bine antrenaţi în toate domeniile importante. Avem personalităţi capabile de a oferi apărare psihică oricărui potenţial uman, indiferent de natura sa. Cei mai buni subiecţi ai noştri s-au antrenat în grupul de apărare al lui Kadhafi şi Saddam. Am reuşit să bruiem tentative de spionaj psihic în buncărele din Bagdad. Am sondat încăperile ascunse din marea piramidă de la Gizeh şi rezultatele au fost identice cu cele ale ruşilor şi americanilor. Am reuşit să facem hărţi de la distanţă ale palatelor prezidenţiale din Europa.
     Dar, o bună contraacţiune psihică se împleteşte cu acţiuni curajoase, directe, chiar în inima teritoriului controlat de inamici. Eşecul atacului cu rachete de acum câţiva ani asupra postului de radio Europa liberă nu a făcut altceva decât să dea un impuls nou acţiunilor noastre. Mai mulţi aşa numiţi dizidenţi au murit, fie în accidente „banale" de circulaţie, fie răpuşi de otrăvuri care provoacă stopuri cardiace sau respiratorii. Faci parte, la ora actuală, dintr-un serviciu secret bine pus la punct, cu o tradiţie puternică, şi cu un mare viitor.
     Nici acest personaj nu a reuşit să mă lămurească. Cine era de fapt Geo? Mi-a venit ideea să mă întorc la camera cu eticheta „Antrenament".
     Înăuntru, Geo pregătea un plan de acţiune ciudat. Acesta începea cu o scrisoare către un oarecare Adrian, un tip plecat cu mulţi ani din ţară, care rămăsese în toţi aceşti ani un agent activ al serviciilor de informaţii. Destinatarul era solicitat să găsească un individ dependent de droguri, cu o personalitate extrem de instabilă, care să comită o crimă. Individul trebuia plătit cu o sumă considerabilă, drogat şi apoi omorât, chiar de către Adrian. Adrian, la rândul lui, urma să dispară definitiv. Prima crimă trebuia să pară, în acelaşi timp, o execuţie tipic mafiotă şi un ritual barbar. Cheia acestui scenariu bine pus la punct era atragerea victimei la locul asasinatului, la o dată şi o oră bine stabilită, prin mijloace psihice.
     Am cutreierat mai multe încăperi din cristalul lui Geo. Portretul care reieşea nu se deosebea fundamental de ultimele impresii pe care le aveam despre locatarul meu. Era, mai mult ca sigur, membru al unei organizaţii secrete, un soi de poliţie, dar a cărei activitatea părea că nu se supune nici unei alte organizaţii din ţara aceasta. Părea mai curând a fi tipul perfect de organizaţie secretă, de masonerie a cărui unui scop, dar şi unică obsesie, era destinul uman. Era, la urma urmei, o activitate umană pe care eu o consideram a fi extrem de plicticoasă... Mi-a venit o idee, m-am decuplat de cristal şi am încercat să accesez o serie de apartamente străine, care să mă conducă în cele din urmă la apartamentul profesorului Culin. Nu-mi închipuiam că am mari şanse de izbândă, dar am reuşit mult mai repede decât speram.
     Apartamentul din districtul Wentworth nu prea avea chef de comunicaţii cu mine. Nici când i-am explicat că s-ar putea ca locatarul meu să fie implicat în moartea locatarului său nu a părut foarte interesat.
     - Cine ţi-a spus că pensionarul meu, profesorul Culin, a fost ucis?
     Întrebarea m-a năucit.
     - Adică locatarul tău trăieşte? am îngăimat, complet derutat.
     - Nu, n-am spus asta, am spus doar că nu este clar dacă a fost omorât sau nu.
     - Nu înţeleg, am replicat sincer.
     - Uite, făcu răbdător apartamentul de pe celălalt continent, profesorul Culin a părăsit lumea aceasta într-adevăr pe 21 mai, într-un mod apropiat de ceea ce mi-ai povestit tu. Numai că eu unul nu sunt convins că a fost vorba de o crimă. O crimă implică o voinţă a unui criminal şi un plan, mai mult sau mai puţin improvizat, dus la îndeplinire de către criminal. Ori, în cazul locatarului meu, eu cred că planul i-a aparţinut de fapt şi de drept lui. Că s-a folosit de probabil de acţiunile poliţiei secrete din ţara lui de baştină, pentru a realiza o trecere rituală de o natură deosebită, foarte rară. Ceva în genul unei sinucideri în care vina karmică este preluată în întregime de criminal. O sinucidere care moral este transformată într-un act de martiraj, având o valoare extraordinară pe cursul vieţilor viitoare.
     - Adică vrei să spui că locatarul tău a renunţat de bună voie la toate avantajele şi proiectele pe care le avea pentru a accepta un salt ritual în necunoscut?
     Nu-mi venea să cred. La urma urmei nici noi, entităţile statice, nu eram foarte convinse despre ceea ce se întâmplă după moarte. Era vorba desigur de o continuare, dar în ce sens? La urma urmei, ce pretenţie puteam avea noi, nişte biete apartamente, să înţelegem adevărurile fundamentale ale existenţei? Iar apartamentul ăsta plin de el din districtul acela cu un nume atât de imposibil purta şi el, din plin, amprenta stăpânului său. Prin urmare, afirmaţiile sale erau relative.
     - Nu e vorba de un salt în necunoscut, răspunse plictisit interlocutorul meu. Ci de un ritual întors pe dos. De şansa unică de a face o trecere mai grăbită şi mai adâncă prin lumea de dincolo...
     I-am mulţumit apartamentului din alt continent şi m-am retras, încercând să meditez la cele aflate. Şi am deplâns condiţia noastră de entităţi statice, supuse influenţei celorlalte entităţi, nevoite să-şi caute drumul prin personalităţile atât de violente, de contradictorii şi de mizerabile ale oamenilor...

     Au mai trecut două zile. Geo, care plecase în ziua în care eu intrasem în cristalul lui s-a întors ca o vijelie, în mijlocul amiezei. Şi atunci s-a petrecut faptul acesta nemaivăzut şi nemaiîntâlnit pe nicăieri în istoria cunoscută de mine. Faptul care va pecetlui poate existenţa noastră, a apartamentelor din acest bloc, precum şi a oamenilor care trăiesc aici. Locatarul meu m-a contactat!
     Am simţit vibraţia cristalului şi ceva m-a atras cu forţă iar în clădirea imaginară din interiorul cristalului, purtându-mă pe coridorul cel lung până în faţa unei uşi pe care scria „Apartament". Sunt sigur că uşa nu exista la trecerea mea anterioară, dar lucrul acesta nu m-a mirat. La urma urmei, interiorul cristalului era imaginar. Şi, ca să fiu la fel de sincer în continuare - deşi, prin definiţie, noţiunea de minciună nu este specifică decât oamenilor - nu exista nici o forţă pe lumea asta care să mă oblige să intru. Intrarea mea acolo era în aceeaşi măsură şi o invitaţie, şi o confirmare. Dar mai era, întâi de toate, şi măsura curiozităţii mele nestăvilite. Este, aşa cum am mai spus deja, singura circumstanţă atenuantă a nesăbuinţei mele. Astfel încât, fără să ezit, am intrat.
     Înăuntru se afla locatarul meu într-o ţinută neobişnuită, purtând o mantie precum unul din domnitorii din urmă cu sute de ani. Mi-a perceput imediat şi imaginea mea umană, un bărbat cu barbă, îmbrăcat în nişte veştminte puternic colorate, care purtau totodată un desen geometric, de cercuri şi pătrate. Desigur, faptul că eram bărbat cu barbă nu avea nici o importanţă, puteam şi tot atât de bine şi o femeie grasă - nu am înţeles de ce femeile grase par să fie simbolul urâţeniei umane, mie mi se par destul de simpatice - dar mi-a plăcut ideea îmbrăcămintei mele umane, o imagine destul de străvezie a ceea ce ar fi putut să fie o mandala, simbolul ciudat al universului, apropiat de multe ori cu camerele unei case.
     - Aşadar ai intrat în teritoriul meu, spuse gânditor Geo.
     Desigur, transparenţa funcţiona în ambele direcţii. Ştiam deja că nu-l chema de fapt Geo ci Voicu, dar la ora actuală numele lui nu mai avea nici un fel de importanţă. Am preferat totuşi numele de Gelu, pentru a avea un mod oarecare de adresare.
     - Te miră, domnule Gelu? Aveam impresia că eşti omul care înţelege multe în jurul său...
     - Cine eşti dumneata?
     - Ştii foarte bine cine sunt. Doar apartamentul tău. Nu sunt o imagine a altei personalităţi, nu sunt folosit psihometric de alţi oameni, aşa, ca o placă turnantă, după cum ai crezut la început şi ţi-ai luat toate măsurile astea psihice de apărare care, între noi fie vorba, nu sunt defel infailibile, domnule Voicu...
     A tresărit, dar a realizat imediat că spuneam adevărul.
     - Prefer, dacă nu te superi, numele de Gelu, aşa, fără vreun motiv aparent.
     A dat din umeri şi a spus:
     - Unul din foştii tăi locatari a fost agent secret al altei puteri? Sau este la ora actuală unul dintre locatarii actuali ai blocului în slujba altor interese naţionale?
     I-am transmis date despre toţi locatarii mei anteriori şi ceea ce ştiam despre actuali vecini din bloc. A sesizat esenţa datelor dar nu a dat semne de mulţumire.
     - Şi ce vrei de fapt?
     - Nimic, am răspuns. Sunt doar curios, atât.
     A făcut câţiva paşi prin încăpere, preocupat.
     - Hm, un apartament curios! Exact asta ne mai lipsea! N-ajung toate scursurile pământului care ne atacă în fel şi chip.
     Făcu o pauză, apoi continuă:
     - Bine, de vreme ce te afli aici, cred că este totuşi de datoria mea să fiu gazdă. Deci, pentru un timp rezonabil, îţi stau la dispoziţie. Cu condiţia desigur, să fi la fel de sincer.
     - Fără îndoială. Ce vrei să ştii de la mine?
     - Îţi voi pune o singură întrebare. Dar mai întâi întreabă tu ce vrei să ştii. Nu am mai discutat până acum cu o entitate ca tine...
     - De ce ai vrut să-l omori pe profesorul Culin?
     Râse, mai mult cu buzele.
     - Drept la ţintă, nu? Dar scuză-mă, nu am vrut să-l omor, l-am omorât chiar.
     Mă privi întrebător, dar eu am tăcut, aşteptând să continue.
     - Profesorul Culin era tipul perfect de duşman al acestei ţări. Fugise în străinătate de mai mulţi ani şi în ultima perioadă desfăşura activităţi profund duşmănoase la adresa statului nostru.
     - Faci parte din poliţia secretă? l-am întrerupt eu.
     - Oficial, da. Numai că nu este vorba propriu-zis de o poliţie secretă, de o poliţie politică, dacă vrei. Grupul din care fac eu parte este o organizaţie veche de multe sute de ani, care veghează la binele acestei naţiuni. Ai impresia că profesorul Culin a devenit periculos prin activitatea lui, aşa zis dizidentă, publicând articole răutăcioase la adresa conducătorilor noştri de ieri şi de azi, sau perorând insulte grosolane pe la diferite posturi de radio de mare audienţă? Nici vorbă. Din punctul ăsta de vedere, domnule - sper că nu te deranjează adresarea asta - Culin era un mare nimeni. Devenise însă un mare expert în magie şi divinaţie. Nu numai la modul teoretic. Ajunsese să facă practic diverse forme divinatorii cu studenţii săi. Înţelegi?
     - Nu. Adică nu vă deranja activitatea lui politică şi vă deranjau jocurile de-a magia?
     - Exact. Cu precizarea că, de fapt, jocul este cea mai serioasă activitate umană. Înclinaţia lui spre ludic, spre teoria şi practica jocurilor l-a făcut să devină un duşman periculos al acestei ţări. Din simplul motiv că formaţia lui de bază era anarhistă. Nu accepta sub nici un motiv vreo autoritate conducătoare. Toate jocurile lui ducea la concluzia că singurii conducători adevăraţi sunt magicienii care, mai mult, nu au nevoie în jur de supuşi, de cetăţeni obedienţi care constituie baza unei societăţi trainice şi de viitor, ci de parteneri la un joc a cărui miză finală este încă imposibil de precizat. Ce inepţie!
     - Aşa vedeţi voi viitorul naţiei voastre?
     Interlocutorul meu rânji.
     - Eşti neobişnuit de ironic pentru un apartament de bloc. Dar, fără nici o urmă de rea voinţă, ăsta este totuşi viitorul. O civilizaţie ordonată, disciplinată, care-şi va urma, dacă va fi nevoie, şi în iad, conducătorul care se dovedeşte a fi cel mai mare patriot posibil. Ăsta este singurul viitor, în marea de nebunie care ne înconjoară. Este, de altfel, traseul urmat de Moise prin deşert cu afurisiţii lui de evrei. Este calea spre viitor sugerată de bunul nostru Dumnezeu. Iar noi nu suntem slujbaşii unei instituţii oarecare, ci preoţii nemijlociţi ai lui Dumnezeu. Puterea poliţiei secrete este sublimată astfel în arma binelui îndreptată împotriva răului. Simplu, eficace şi absolut necesar.
     - Şi n-ai niciodată momente de îndoială?
     - Niciodată. Cred în Dumnezeu şi în viitorul neamului cu toată fiinţa mea!
     - Ai de când să-l ucizi şi pe Rabbi?
     M-a privit nelămurit.
     - Rabbi? Ah, cerşetorul blocului... De ce să-l omor? m-a întrebat plin de uimire.
     - Păi s-a apropiat foarte tare de teoria asasinatelor practicate de voi-
     A început să râdă cu poftă.
     - Ai tras cu urechea şi la convorbirea aia? Eşti tare. Dar fii pe pace, nu am nimic cu bietul cerşetor. Nu-ţi dai seama, este un tip atât de insignifiant... De altfel, destinul nebunilor este să strige în gura mare nişte adevăruri care nu folosesc nimănui, niciodată...
     Am încercat atunci o senzaţie de plictiseală. Ce mă interesau pe mine oamenii şi preocupările lor demente?
     - Bine, îţi mulţumesc pentru lămuriri, am spus şi am dat să ies din încăpere, pentru a mă reîntoarce în lumea reală.
     - Stai puţin, vreau să te întreb şi eu ceva, făcu Gelu.
     M-am oprit şi l-am privit întrebător.
     - Cum poţi fi ucis? a spus el, fără alte ocolişuri.
     Am apreciat iar sinceritatea lui.
     - Nu ştiu, am spus clătinând din cap. N-am mai ucis niciodată un apartament.
     Am aştepta preţ de o clipă, având senzaţia că va declanşa totuşi un atac psihic imediat asupra mea, atac care, evident, nu avea cum să mă afecteze. Dar care aveam totuşi să-l percep ca atare. Nu s-a întâmplat însă nimic, astfel încât m-am decuplat de cristal direct, fără să mai recurg la gestul simbolic al ieşirii pe uşă. Încă nu-mi dădeam seama în ce mă băgasem.

     La scurt timp după cele întâmplate, Gelu a părăsit iar locuinţa. Dar nu a lipsit decât câteva ore. S-a întors spre seară, cu o privire posacă, dar însoţit de o femeie. A întins imediat masa, a desfăcut o sticlă de vin, au petrecut şi apoi au făcut dragoste. I-am lăsat în pace, fără să încerc să mă acordez pe frecvenţa lor. De altfel am avut senzaţia că Gelu încerca mai curând să-şi recapete încrederea în lumea în care trăia, încredere care fusese zdruncinată de contactul cu mine. Desigur, o biată închipuire de apartament orgolios-
     A părăsit iar apartamentul a doua zi dis de dimineaţă, reîntorcându-se însă în jurul prânzului, cu o geantă mare de voiaj. S-a aşezat iar în faţa unei lumânări aprinse şi a început să se roage. Nu l-am perceput: o făcea ori într-un mod foarte discret, ori de formă. Impresia mea era că era vorba doar de un alt ritual de recăpătarea încrederii, precum noaptea de dragoste cu o femeie luată de pe stradă...
     Apoi a desfăcut geanta şi a scos o mulţime de piramide de cupru, roşiatice. A plasat câte una în fiecare colţ al fiecărei camere, inclusiv în holuri, la baie, la bucătărie şi chiar în cămară şi în debara. A luat apoi cristalul în mână şi s-a concentrat pe entitatea mea. L-am simţit foarte puternic.
     Îmi pare rău, domnule apartament, dar scurta noastră colaborare a luat sfârşit aici. Îmi permit să spun, scurta şi accidentala noastră colaborare. Mi-am consultat superiorii cu privire la problema existenţei tale şi, aşa cum mă aşteptam, eşti un caz absolut aparte. Dar având în vedere şi singularitatea existenţei mele, s-a tras concluzia logică că nu eşti decât un fel de prelungire a fiinţei mele.
     Concluzie care, sincer să fiu, nu era foarte inexactă. Dar nici foarte exactă.
     Astfel încât va trebui să tragem linie şi să adunăm. Sau, mai corect, să scădem. Să scădem existenţa dumitale. Dacă te consolează în vreun fel anume, să ştii că vei muri pentru o cauză nobilă. Pentru viitorul neamului pe teritoriul căruia ai fost construit. Eşti, aşadar, încă o dată deosebit. Atât prin existenţa, cât şi prin moartea ta. Adio.
     Se repezi, ca şi cum aş fi avut vreun mijloc anume să-l împiedic, şi a răsturnat piramidele instalate la colţuri cu vârfurile spre centrul încăperilor. După o clipă de mirare am simţit un soi de bruiaj pe canalele mele senzitive şi de comunicaţii. O senzaţie mai curând de neplăcere, decât una care mi-ar cauza cu adevărat oarece probleme. Dar, dintr-o prudenţă elementară mi-am redus la maxim activitatea pe care o putea el sesiza.
     Am cugetat preţ de câteva minute. Aşadar era gata să mă elimine. Deşi nu mă gândisem niciodată la aşa ceva, o astfel de acţiune nu prezenta în sine nici o dificultate. Orice clădire poate fi distrusă. Ştiam şi eu cazuri nenumărate de demolări. Şi dacă nu avea să facă rost de un buldozer, Gelu putea foarte uşor face rost de explozibil. Putea tăia, şi mai simplu, conducta de gaze. Putea face o grămadă de chestii. Totuşi prefera să mă atace direct pe plan subtil. Motivul era însă evident: Gelu era un iniţiat în anumite lucruri. Ştia foarte bine că o entitate poate fi distrusă fizic, fără a fi afectat planul subtil. De altfel, din campania de demolări purtată în urmă nu cu foarte mulţi ani se pare că poliţia secretă trăsese anumite învăţăminte. Urmele bisericilor aruncate în aer rămăseseră impregnate ani în şir în locurile respective. Superbele case vechi de zeci sau chiar sute de ani demolate cărămidă cu cărămidă rămăseseră alături de entităţile cenuşii ale blocurilor fără personalitate construite acolo. Desigur, în cele din urmă entităţile dispăreau. Dar nu atât de rapid pe cât se aşteptau oamenii care aveau dinamita în buzunar. Şi parfumul trecutului deranja întotdeauna...
     Deci Gelu îmi voia moartea subtilă. Dar întrebarea era, avea să se oprească la mine?
     Gelu însă era pus pe fapte mari. Nu s-a mulţumit cu piramidele care mă deranjau, ci s-a apucat apoi cu migală să schimbe polaritatea nodurilor reţelei mele de radiaţii. Şi avea un potenţial ridicat de putere. Am văzut că folosea pentru acest lucru ansele metalice de mici dimensiuni. Distorsiunea în reţeaua mea energetică m-a deranjat cu adevărat. Atunci mi-am dat seama că omul acesta nebun putea să mă ameninţe cu adevărat. Pe mine şi pe ceilalţi. Era cazul să fac şi eu ceva. Dar, exact în acel moment, apartamentul cel mai apropiat, cel de la acelaşi nivel, a luat el legătura cu mine:
     „Ce se întâmplă cu radiaţiile tale?" m-a întrebat direct.
     I-am povestit în fugă toată afacerea.
     „Jale" a concluzionat. „Poate n-ar strica să iei şi tu nişte măsuri de apărare."
     „Ai vreo idee?" am întrebat eu.
     „Da" răspunse el. „Dacă gluma se îngroasă, poţi cere protecţia micii biserici de peste drum."
     „Care biserică mică de peste drum?" am întrebat aiurit. Blocul nostru se învecina vizavi cu o oţelărie învechită şi obtuză.
     „Imbecilul meu de locatar, ăl de se crede descendentul ţarilor, vede peste drum o clopotniţă în locul oţelăriei. Pare ciudat, mai ales că din câte ştiu, înainte de oţelărie acolo se aflau câteva case de nevoiaşi. Dar omul, nu ştiu prin ce mijloace, a adus-o cu sine, exact acolo unde o crede el. Mai mult, deşi el nu percepe decât clopotniţa, toată biserica este acolo, stând dreaptă şi mândră în acelaşi spaţiu fizic cu oţelăria asta blestamată.
     „Ia te uită" am zis. „Nu ştiam. Oare locatarul tău doar o vede sau, aşa cum deşteptul ăla de deasupra ta a cărat marea cu sine, şi-a cărat şi el clopotniţa? Greu de crezut. Mai curând aş înclina să cred că toate oţelăriile au înlăuntrul lor câte o clopotniţă. Ce zici?"
     „Zic că numai tu puteai avea ca locatar un securist" pufni prietenul meu.
     „Securist?" am făcut eu. „Numai Rabbi, cerşetorul, foloseşte expresia asta. Se vede că ţarul tău e prieten cu Rabbi."
     „Eşti idiot!" s-a supărat el. „Să ştii că nebunul tău e în stare să arunce toată clădirea în aer. Şi, în cazul ăsta, tu eşti răspunzător de ceea ce se va întâmpla." a mai adăugat şi s-a retras.
     Şi avea perfectă dreptate. Din cauza mea alţii putea suferi consecinţe extrem de serioase.

     Îl privesc cum munceşte cu sârg şi rememorez toate întâmplările care au dus aici. Gelu este într-adevăr nebun. Nebun de legat. Un tip greu de înţeles, de catalogat, cel puţin de la nivelul meu. Este, fără discuţie, un individ rar.
     Îl privesc cum alterezează cu migală reţeaua Hartman. Reţeaua Hartman, dacă numele dat de oameni nu vă spune nimic, este baza sistemului de comunicaţii între entităţile acestei lumi. Oamenii care o pot simţi, o percep ca o reţea de radiaţii, ca un caroiaj îndreptat pe direcţia nord-sud şi est-vest, lat cam de 20 de centimetri şi având distanţa dintre noduri cam de aproximativ 50 de centimetri. Desigur oamenii sunt conştienţi că aşa numitele „radiaţii" nu sunt de natură electromagnetică, ci telurică. De aceeaşi natură cu radiaţiile clădirilor şi radiaţiile diferitelor surselor subterane. Aspectele telurice nu sunt recunoscute oficial, şi doar puţini oameni au curajul de a le studia. Dar chiar şi aşa, au făcut repede legătura dintre radiaţiile telurice şi mişcările tectonice. Ştiu deja că radiaţiile Hartman îşi modifică distanţele între noduri în preajma cutremurelor. Şi este până şi la mintea oamenilor că relaţia este biunivocă. Modificarea structurii radiaţiei Hartman poate provoca mişcări tectonice, erupţii vulcanice sau doar de gaze naturale sau petrol; şi oamenii încă nu ştiu că pe o planetă vie, toate magistralele informaţionale comunică între ele: via radiaţia Hartman se pot provoca şi cicloane, şi alte urgii climatice.
     Însă nimeni - sau aproape nimeni - nu a avut puterea de a manipula corect radiaţia Hartman. De fapt nu e vorba atât de putere, cât mai curând de tehnică. Ştiu că nici Gelu nu stăpâneşte această tehnică; dar are un noroc chior. A reuşit, involuntar, să coreleze cele 3 energii telurice, reuşind în plus şi o rezonanţă cu forţa obtuză a oţelăriei de vizavi. Ceea ce înseamnă că ar putea declanşa într-adevăr un cutremur extrem, cu epicentrul chiar sub blocul nostru. Simt schimbările ce traversează entitatea mea. Ceva se întâmplă şi, pentru prima dată în existenţa mea, simt ceva ce s-ar putea traduce prin frică. Frică şi neputinţă în faţa unor forţe superioare şi nemiloase.
     Gelu s-a aşezat iar în mijlocul camerei, în genunchi, în faţa unei lumânări aprinse, cu cristalul în mâna dreaptă. Se concentrează pe entitatea mea şi apoi trece cristalul în mâna stângă.
     Vreau să-mi iau adio de la tine, domnul meu. De fapt, de la voi toţi. Voi provoca un cutremur şi voi veţi dispărea. Nu-mi pare rău, sunteţi nişte entităţi periculoase. Nu-mi pare rău nici după victimele umane care vor urma: în cele din urmă, dacă cerşetorul ştie nişte chestii, de bună seamă că nu-şi va ţine gura. Şi chiar dacă majoritatea locatarilor de aici sunt nebuni, nu am de ales. Sunt chemat de Dumnezeu să menţin pacea şi liniştea şi destinul măreţ al acestui neam. Din când în când e nevoie de sacrificii. Am convingerea că tu poţi înţelege lucrul ăsta. De fapt ăsta este şi scopul pentru care te-am contactat acum, pentru ultima oară. Ai ceva de spus?
     „Da" am replicat eu îndârjit. „Să-ţi spun doar că nu tu l-ai ucis pe profesorul Culin."
     Râde. Un râs ciudat, poate chinuit, dar totuşi un râs.
     De bună seamă că nu eu. Asasinul lui zace într-o fundaţie de beton, nevăzut şi neştiut de nimeni. Adrian a dispărut şi el în mijlocul Atlanticului. N-ai priceput chestia asta?
     „Nu, domnule Gelu" continui eu. „Profesorul Culin s-a folosit de voi, pionii poliţiei secrete, pentru a trece dincolo. A mizat pe culoarea morţii într-un joc pe care voi nu-l înţelegeţi şi a câştigat. S-a folosit de voi tot timpul şi voi habar nu aveţi de chestia asta. Înţelegi?"
     Nu, nu înţeleg. Culin a pierit aşa cum pier trădătorii. Cu un glonte în cap, alături de un morman de rahat. Ce vezi nobil în chestia asta?
     „Faptul că şi-a bătut joc de voi. Faptul că a ştiut de le bun început ce joc joacă, care-i sunt regulile şi care-i va fi finalul. Iar efectele jocului său nici nu au început încă. Dar mecanismul a fost pus în mişcare şi nu mai poate fi oprit de nimeni."
     Vorbeşti prostii, fostul meu prieten, apartament. O singură dată însă ai avut dreptate, când m-ai întrebat dacă am de gând să-l omor pe Rabbi. Nu ai înţeles că te-am minţit. De altfel, pe planul Culin, cea mai mare realizare a mea nu este, după teoria cerşetorului, crima perfectă de gradul 3, uciderea lui Culin. Eu sunt pe cale să reuşesc în momentul acesta o crimă perfectă de gradul 4: elimin, fără nici o consecinţă ulterioară, toţi martorii subtili ai unei acţiuni de mare fineţe. Distrug un bloc de nebuni dintre care câţiva, întâmplător, au aflat un adevăr relativ. Este, dacă vrei, chintesenţa crimei perfecte. Sau, de ce nu, chintesenţa dezvoltării umane sub oblăduirea unei puteri descinse direct din Divinitate. Ce zici?
     Nu aveam nimic de zis. M-am mulţumit să repet vorbele lui Rabbi:
     „Dumnezeii mă-tii de securist împuţit!"
     Mă dezamăgeşti, prietene. Chiar mă faci să-mi pară rău de timpul pierdut cu tine.
     „Este concluzia trasă de Rabbi, cerşetorul, după discuţia avută cu tine" am replicat calm.
     În cazul ăsta nici el nu este nebunul cel înţelept. Şi deci moartea lui, strivit sub scară, nu mai are nici o revelanţă. Adio, domnule- apartament.
     Se concentrează şi-şi încheie treaba. Simte - ca şi mine - vuietul din pământ şi percepe foarte clar cutremurul care se apropie. Zâmbeşte şi se îndreaptă cu pas liniştit spre ieşirea din apartament. Coboară apoi scările cu acelaşi pas egal, impasibil. În holul de la intrare flutură mîinile spre Rabbi, care-şi face veacul pe-acolo.
     - Dumnezeu să-i aibă în pază pe marii patrioţi, spune Rabbi.
     Gelu nu se opreşte şi iese din clădire, trecând la fel de imperturbabil strada, ajungând în faţa oţelăriei de vizavi. Exact în momentul acesta eu simt năvala şi tremurul pământului şi furia sa în faţa celor care i-au tulburat odihna. Văd, într-o fracţiune neterminată ce se va întâmpla şi încerc senzaţia regretului. Şi, totodată, mă întreb cum oare simt oamenii palpitaţia morţii...

* * *

     Extras din raportul de anchetă al comisiei de investigare a morţii ofiţerului - din U.M. 0 - astăzi, 13 septembrie 19...:

     «Moartea maiorului - a survenit în urma impactului cu camionul cu numărul - al cărui şofer a pierdut controlul volanului şi a urcat pe trotuar, pe strada - exact în faţa blocului în care era una din locuinţele de serviciu ale ofiţerului nostru.
     Şoferul camionului şi-a pierdut şi el viaţa în urma impactului cu zidul de beton. Cercetările ulterioare nu au putut stabili nici o legătură a şoferului, sau a întreprinderii care poseda autocamionul cu vreo putere străină, sau serviciu de informaţii al altei naţiuni.
     Deşi maiorul a dus la îndeplinire mai multe acţiuni extrem de periculoase de contraspionaj, nu există nici o probă că ar fi decedat în urma acţiunii unor elemente duşmănoase împotriva statului nostru, în ciuda faptului că au existat doi martori - dintre unul fiind vecinul de apartament al maiorului - şi al doilea un individ declasat, propăşit în holul imobilului - care au susţinut vehement că moartea s-a datorat prăbuşirii peste el a unei clopotniţe misterioase, inexistente, care ar coexista cu spaţiul oţelăriei de peste drum de locuinţa de serviciu. În ciuda faptului că primul martor pretindea că este descendentul familiei ţariste şi al doilea se lăuda cu o poreclă de nuanţă sionistă, investigăriile ulterioare nu au putut confirma această teorie bizară, în ciuda faptului că autopsia medico-legală indica drept cauză a morţii un traumatism cranian produs de un obiect de mari dimensiuni, şi nu şocul loviturii camionului.
     Datorită meritelor deosebite ale angajatului nostru, propunem avansarea post-mortem la gradul de colonel şi înmormântarea sa cu onoruri militare.»





TRECEREA

Adriana Moşoiu


     Îl aud mereu. Îl aud strigându-mi să cobor în cabină, să nu mă ude valurile. Vocea lui mă însoţeşte mereu, îmi stă prinsă de creier ca o gheară. Nu pot fugi, e ca şi cum m-aş feri de umbra mea. Nu, nu. Fiecare norişor, fiecare ploaie îmi aminteşte de el, fiecare ţigară, fiecare bere.
     Uneori îl şi văd. Stă pe marginea vasului şi trage de plasă. Râde când prinde un rechin, îl apucă de cap şi-l aruncă pe masa de lângă bucătărie, înjură. "Vedea-v-aş conserve pe toţi!" Doar el ştie de ce îi urăşte atât de mult. Doar el ştia. Sau simţea că e ceva reciproc, reciproc şi de neschimbat. Marea. Ce poţi gândi când la prima întâlnire îţi aruncă la picioare o piatră cu doi ochi scobiţi în ea? Cine-ţi aduce cranii la întâlnire?
     Am coborât în cabină, să nu mă ude valurile. De când oare devenisem atât de ascultător? Sau laş? Nu era prima furtună şi nici nu eram departe de ţărm. Doar că băusem ceva mai mult ca el şi ştia că n-aş fi putut decât să-l încurc. Am adormit, legat de pat să nu mă răstoarne ruliul. Era doar o furtună, ca multe altele. Te face ciuciulete, îţi toarnă apă sărată în ochi şi pe gâtlej şi-apoi când trece te apuci să oblojeşti spărturile din cală. Mă gândeam să dorm câteva ore, apoi să-l las şi pe el să se odihnească.
     Se odihneşte în pace. Când m-am trezit, vasul era pustiu şi nici urmă de nor pe cer. Habar n-aveam cât dormisem, fusese mai mult decât un simplu somn. L-am strigat şi l-am căutat peste tot, de nebun. Mi se părea că-l aud răspunzându-mi, sau că îl văd apărând de după catarg. Aş fi întors vasul, să-l caut, dar unde? Din ce direcţie venisem?
     Sunt două săptămâni de atunci şi n-am coborât încă pe uscat. Mai aştept, trebuie să-l găsesc, nu se poate să fi dispărut chiar aşa, fără urmă. Îl aud, şi ştiu că e aproape, îl voi găsi.

* * *

     Mănânc doar hamsii prăjite, de câteva zile. M-am instalat la o terasă de unde pot vedea marea. Sunt tot felul de cerşetori pe la mese, îţi vând diverse nimicuri sau îţi cer bani, de-a dreptul. Mâine voi merge la poliţie, să-l declar dispărut. Nu ştiu... am tot ezitat, sperând într-un miracol. Mereu m-am gândit cum ar fi dacă m-ar prinde un cutremur în somn, de exemplu, şi nu m-aş mai trezi, sau dacă m-aş îneca cu pastă de dinţi în baie şi nu m-ar găsi nimeni. Mereu m-am gândit la mine, să nu mi se întâmple mie ceva. Nu m-am gândit cum aş reacţiona dacă i s-ar întâmpla lui ceva. Era de neimaginat. Ce stupid... Cu aproape o lună în urmă beam bere la aceeaşi terasă şi ronţăiam raci. Acum tresar de câte ori mi se pare că-l văd, sau îl aud strigându-mă, alerg pe stradă după cineva care-i seamănă, îl caut într-una. Îmi lipseşte. Şi-mi mai aprind o ţigară. Se înserează şi încep să apară stelele. Luna. Privesc în sus de câteva minute bune şi mi se pare că, încet-încet, înţeleg. E lună plină şi e august. Cu o lună în urmă cometa Wolff a fost la zenit. Acum îmi explic acea furtună ivită din senin şi somnul meu profund, mai mult decât un simplu somn. Şi-mi amintesc de o ţigancă bătrână, cu fusta înflorată, povestind de cei dispăruţi în timpul ploii de stele. De cei plecaţi odată cu ea, care se întorc mereu în aceleaşi locuri, nefiind în stare nici să treacă dincolo, nici să rămână de tot. Eu sunt. Eu sunt acela care...





CAZUL IOV
- secţiune multiplan -

Liviu Radu
   

nivelul n-1
     Ciudată fiinţă e căţeaua asta, măi Iezechiel! Eu, Iov, i-am înecat căţeii şi, în loc să-i apere, să mă muşte, să plece în lume şi să-şi caute un stăpân mai bun, mi-a lins mâinile, m-a privit cu ochi plini de devotament, de parcă n-ar fi contat decât placul meu. O flămânzesc, nu-i dau apă, iar ea îmi apără gospodăria şi bunurile, punându-şi viaţa în joc. O s-o chinui în toate felurile, să văd dacă o să se răzvrătească, până la urmă... Iar dacă o să se dovedească devotată şi credincioasă, poate că o să am grijă de ea şi-o s-o răsplătesc pentru toate cele pe care le-a îndurat...

nivelul n
     Ciudată fiinţă e omul ăsta numit Iov, măi Sataniel! Eu, Iahve, i-am omorât copii, l-am molipsit de lepră şi de cele mai scârboase boli, iar el, în loc să-mi reproşeze modul în care îi răsplătesc credinţa, să-şi caute un Dumnezeu mai bun, mai blând, se supune fără împotrivire placului meu, aducându-mi laude şi fiind convins că fac numai ceea ce trebuie. O să continui să-l chinui, dar dacă îţi închipui că se va schimba şi că la un moment dat se va lepăda de mine, atunci te înşeli. Şi, după ce o să mă conving că nici cele mai mari nenorociri nu-l vor face să cârtească împotriva mea, atunci, poate, o să-l răsplătesc pentru toate cele pe care le-a îndurat...

nivelul n+1
     Ciudată făptură e Iahve! I-am omorât fiul în chinuri teribile, i-am persecutat credincioşii, m-am străduit ca oamenii să-i respingă învăţăturile, dar el continuă să creadă în logica universală, în capacitatea mea de a guverna universurile. O să continui să-l chinui, şi dacă nu se va schimba, atunci, poate, o să-l răsplătesc pentru toate cele pe care le-a îndurat...





OPERAŢIUNEA K3

Gheorghe Săsărman
   

1.
     Se trezi cu un sentiment straniu, ca după un coşmar. Ar fi putut jura că, într-adevăr, visase. Însă ce anume visase, îi era cu neputinţă să-şi mai amintească. În clipa care desparte somnul de trezie ar mai fi găsit, poate, un capăt de fir care să-l ducă, din aproape în aproape, spre abisurile tulburi ale acelei viziuni, dar clipa trecuse fără ca el s-o fi intuit. Ar mai fi zăbovit în aşternutul frământat, semn de mare zbucium nocturn, sub plapuma care-i mai păstra căldura trupului, dar nu putea să-şi îngăduie asemenea slăbiciuni. Se ridică fără grabă, aruncă o privire spre deşteptător - mai erau trei minute până să sune - şi-i blocă soneria, a cărei somaţie răstită ar fi fost acum fără sens. Trecu în baie şi, ca de obicei, se aşeză pe closet, spre a-şi deşerta băşica şi colonul. O senzaţie incertă, mai puţin chiar decât amintirea unui vis tenebros, îl urmărea fără voia lui. Era ca un amestec străin, o prezenţă supărătoare, de care nu ştia cum să se debaraseze. Percepu deodată un zumzet depărtat, monoton şi persistent, greu de definit. Îşi încordă auzul, fără să-i poată desluşi totuşi pricina, sau direcţia din care venea. Mecanismul ca de ceasornic bine reglat al programului său zilnic avea totuşi capacitatea, verificată de ani de zile în practică, de a elimina micile dereglări, datorate unor evenimente neprevăzute. Intră sub duş. Tumultul produs de şiroaiele de apă acoperi ciudatul zumzet şi, preţ de câteva minute, se lăsă masat de jetul împroşcat cu maximă presiune. Se săpuni şi se limpezi, apoi se uscă, frecându-şi metodic tegumentele cu prosopul. În cele din urmă, se postă în faţa oglinzii şi îşi examină critic faţa nebărbierită.
     Un zgomot ascuţit, ca de burghiu care muşcă în beton, îl făcu să tresară. Cine să fi avut ideea de a-şi violenta vecinii, la o oră atât de matinală? Alte sunete, produse fără îndoială prin lovirea furioasă a ţevilor de calorifer, îi semnalară prompt că nu era el singurul deranjat. Mânuitorul sfredelului îşi continuă impasibil acţiunea, fără a părea să se lase impresionat de protestele pe care le stârnise, ba chiar sporind treptat intensitatea. Bufnituri vehemente în planşee se adăugară sunetelor propagate prin instalaţia de încălzire centrală, lipsite însă şi ele de orice succes. Acest dialog al surzilor şi nu tocmai, care nu mai contenea, îi acapară pentru o vreme atenţia, dar fără a risca să-l scoată din tipicul toaletei de dimineaţă. Prevăzător cum era, îşi păstra întotdeauna o rezervă, căci nimic nu i-ar fi fost mai neplăcut decât ca, intrat în criză de timp, să ajungă să fie nevoit să se grăbească. Se decise, aşadar, să nu mai dea importanţă zgomotelor şi se concentră asupra bărbieritului. Trecu cu grila nichelată a braun-ului său prin peria ţepoasă, cu fire negre, roşcate şi argintii, care îi împânzise peste noapte bărbia. Intensul acompaniament sonor, cu totul neobişnuit pentru această operaţie cosmetică şi pe care încerca să-l ignore, îi dădea totuşi senzaţia curioasă că ar fi manevrat nu aparatul de ras, ci o maşină de tuns gazonul. Îşi turnă în palmă din flaconul cu after shave, îşi fricţionă bine faţa, îşi trată apoi axilele cu deodorant şi se contemplă senin în oglindă, mulţumit de rezultat.
     Revenit în dormitor pentru a-şi schimba pijamaua cu hainele de oraş, constată că tocmai de aici părea să vină, de undeva de sus, supărătorul zgomot, a cărui stridenţă ajunsese între timp de nesuportat. Ridică privirea şi descoperi uluit că pe tavan se iviseră câteva fisuri care, în mod vizibil, se tot lăţeau, cuprinse de o vibraţie suspectă. Zugrăveala începu a se desfolia, o bucată de beton cât pumnul, desprinsă din planşeu, căzu pe covor, iar din gaura rămasă porni să se scurgă un amestec de pietricele, nisip şi praf de ciment. Cu ochii pironiţi pe tavan, continuă să se îmbrace, încă greu de clintit din tabieturi, dar urmărind cu stupoare cum frezele unei sape de foraj îşi făceau, cu un scrâşnet sinistru, intrarea triumfală în spaţiul lui locativ.

2.
     Stăpânindu-şi expresia feţei şi, ceva mai greu, iritarea, urcă treptele spre etajul al doilea, decis să-l depisteze - chiar cu riscul de a se abate de la program - pe autorul nemaipomenitei sfidări. Deşi locuia acolo de câţiva ani, era pentru prima oară că se aventura mai sus de palierul său şi îşi mărturisi în gând că habar n-avea cine locuia în apartamentul de deasupra. Adevărul era că nu-şi prea cunoştea vecinii. Cu excepţia bătrânei pe jumătate surde de la parter, care-şi petrecea cea mai mare parte a zilei stând la fereastră, urmărind cu vădit interes tot ce se întâmpla pe stradă, înregistrând cine şi când intra sau ieşea pe poartă, şi care mormăia ceva în chip de bineţe ori de câte ori îl vedea întorcându-se acasă, el îi ştia pe locatari doar din vedere, probabil că nici măcar pe toţi, fără să poată spune la ce etaj stătea fiecare. De salutat, se salutau rar, mai mult din greşeală, şi numai când se vedeau în incinta blocului. Pe stradă treceau unii pe lângă alţii fără a da vreun semn că s-ar cunoaşte, iar în tramvai se ţineau la distanţă şi îşi fereau privirile, ca nu cumva să fie confruntaţi cu dilema identificării. Această prefăcută amnezie era doar unul dintre simptomele fobiei proprii marilor urbe, pentru ai cărei subiecţi refugiul în anonimat nu-i niciodată destul de sigur.
     În faţa uşii mai ezită o clipă, jenându-se întrucâtva să dea buzna în casa altora, şi încă la acea oră, dar imaginea scandaloasă a sapei de foraj penetrându-i tavanul îl făcu să se creadă îndreptăţit de a trece peste regulile bunăcuviinţei şi, cu un gest scurt, apăsă pe butonul soneriei. Neprimind nici un răspuns, sună încă o dată, mai insistent. Apoi, presupunând că, din pricina gălăgiei provocate de cumplita instalaţie, ţârâitul soneriei ar fi fost greu de auzit, bătu de mai multe ori cu pumnul în tăblia uşii. Rezultatul - altul decât cel scontat - nu întârzie să se arate: uşa apartamentului vecin se deschise şi o cucoană în capot, cu un batic sub care se ghicea părul pus pe bigudiuri, i se adresă pe un ton iritat:
     - Nu mai bate, dom'le, nu vezi că nu-i nimeni acasă!
     Tăcu, încurcat. Ce să şi spună - că nu putea să vadă prin uşă dacă e cineva acasă ori ba? Ori, poate, că refuzul de a deschide nu-i neapărat o dovadă de absenţă...
     - Sunt plecaţi la băi, de vreo zece zile, mai ţinu cucoana să precizeze, înainte de a închide uşa.
     Asta era, desigur, cu totul altceva. Părea cu totul improbabil ca agresorul să fi operat de la acel nivel, de vreme ce locatarii lipseau de acasă de atâta vreme. Pus în faţa evidenţei, se îndreptă spre scară, dar nu ca să coboare, ci ca să mai urce un etaj, căci o logică elementară îl povăţuia să-l caute mai sus pe făptaş. Ajuns la etajul al treilea, se ciocni frontal cu un adolescent care, cu ghiozdanul purtat neglijent la subsuoară, se arăta foarte grăbit să ajungă undeva - poate chiar la şcoală, ceea ce ar fi fost de mirare, în raport cu entuziasmul îndeobşte redus arătat acestei instituţii de către muşteriii ei. Freneticul şcolar o zbughi pe trepte în jos, fără a catadicsi să-şi ceară scuze.
Clătină din cap a nerostită dojană şi dădu cu ochii de uşa la care intenţiona să sune: era încă deschisă, iar de dincolo de prag, după ce urmărise speriată scena, o femeie între două vârste i se adresă umil, ca şi cum toată viaţa ei ar fi fost alcătuită dintr-un lung şir de penitenţe:
     - Iertaţi-ne, domnule!
     - Un moment, îi blocă el intenţia de a închide uşa, numai un moment!
     Nedumerită, sau mai curând speriată, ca şi cum ar fi fost cuprinsă brusc de o anume bănuială, femeia se opri cu mâna pe clanţă.
     - Sper să nu mi-o luaţi ca extravaganţă, dar v-aş cere permisiunea să arunc o privire în dormitor...
     - În dormitor! exclamă femeia, pradă unei crescânde agitaţii, pe care se străduia s-o ascundă.
     - Exact. În dormitor, rosti el apăsat.
     În vestibul îşi făcură pe rând apariţia doi băieţei, o fetiţă şi, în cele din urmă, un bărbat preocupat să-şi lege nodul la o cravată nu tocmai nouă.
     - Ce-i, dragă? se interesă acesta. Ce se petrece aici?
     Femeia îngână încet, aproape în şoaptă:
     - Domnul zice că ar vrea să arunce o privire în dormitor...
     - În dormitor! exclamă bărbatul, la rândul lui. Dar cine eşti dumneata? se interesă el, circumspect. Ai vreo legitimaţie... ori poate...
     Un mandat de percheziţie, ar fi vrut să spună, dar se opri. Izbutise, în fine, să-şi strângă nodul şi îşi netezea acum cravata, cu o palmă uşor crispată.
     - Sunt vecinul de la etajul întâi.
     Apăsase din nou pe fiecare cuvânt, dând să se înţeleagă că n-avea de gând să se lase prostit. Femeia deveni parcă şi mai palidă, iar bărbatul remarcă fără prea mult entuziasm:
     - Deci a ajuns şi la întâiul.
     - Exact.
     Fără alte comentarii, bărbatul îi făcu semn să-l însoţească. Porni după el, urmat de întreaga trupă. În mijlocul dormitorului, din tavan până-n pardoseală, trona o coloană metalică, un cilindru unsuros din oţel, angrenat într-o lentă mişcare de rotaţie. Prezenţa aceea implacabilă, rece, incompatibilă cu ambianţa intimă a unei locuinţe, îl făcu să se înfioare. Patul fusese strâns cu grijă, acoperit cu o cuvertură dantelată, dar uşile dulapului erau întredeschise, iar câteva haine stăteau înşirate pe spătarul unui scaun. Covorul, rulat şi împins la perete, lăsa la vedere podeaua deteriorată, pe care se mai distingeau urme de moloz. Femeia nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns. Copiii se lipiră de poalele ei, căutându-i parcă ocrotirea, ori poate dimpotrivă, tocmai din dorinţa instinctivă de a o ocroti, şi îl fixară cu priviri rele pe oaspetele nepoftit.
     Jenat, el se retrase spre vestibul, mergând de-a-ndărătelea. Bărbatul îl conduse şi, din prag, înainte de a închide uşa, îi aruncă o frază în doi peri, ca pe un fel de scuză, ridicând totodată din umeri:
     - Ce să facem şi noi...
     Resemnarea acestuia avu darul să-i sporească indignarea. Ca şi cum ar fi proiectat propria lui nevoie de ordine asupra întregului univers, se lăsa condus de impulsul irezistibil de a pune cu meticulozitate lucrurile la punct. Urcă spre ultimul palier aproape în fugă, sărind câte două trepte deodată şi fără să ia în seamă că toată casa scării era străbătută de o trepidaţie surdă. Ajuns în faţa uşii, se opri ca să-şi tragă suflarea. Cartea de vizită din dreptul soneriei, ornată excesiv, îi făcu cunoscut că acolo locuia un profesor universitar, ceea ce nu se prea potrivea cu portretul-robot al prezumptivului făptaş, pe urmele căruia o pornise. Sună, totuşi, socotind că trebuia să procedeze sistematic, cu metodă, fără a lăsa vreo ipoteză neverificată. O voce baritonală îi propuse să aibă puţină răbdare şi, într-adevăr, posesorul vocii - un ins rotofei, cu chelie şi barbişon, costumat într-un fastuos halat de casă - se arătă curând în prag.
     - Cu cine am onoarea? se interesă profesorul cu o politeţe calpă, măsurându-l din cap până-n picioare.
     - Locuiesc la primul etaj.
     Fraza scurtă, ca o parolă, nu avu efectul scontat asupra profesorului, care continua să-l cerceteze cu privirea, aşteptând lămuriri suplimentare. Agasat, ridică tonul:
     - Forajul! Coloana de foraj!
     - Care coloană?
     Simţi că-l cuprinde furia:
     - Cum care coloană? Coloana metalică din dormitor! Cea care a perforat planşeele, care mi-a găurit şi mie tavanul! Chiar nu ştiţi despre ce e vorba?
     - În dormitor? întrebă profesorul, făcând o figură uimită. O coloană metalică?
     Era prea de tot! Îl împinse la o parte, fără prea multe menajamente, pe amfitrion şi se precipită spre dormitor, insensibil la protestele vehemente cu care era escortat.
     - Asta e violare de domiciliu! Am să chem poliţia!
     - Ar fi, într-adevăr, o idee excelentă!
     După ce trecu ca o vijelie prin camera de zi şi dădu de perete uşa dormitorului, rămase pironit locului: nici urmă de vreo instalaţie, nici măcar prelungirea acelui cilindru metalic, pe care-l depistase cu un etaj mai jos, nu era de zărit nicăieri. De tavan era prinsă, la locul cu pricina, o plafonieră, iar pardoseala era acoperită cu un impecabil covor persan. Descumpănit, îşi roti privirea prin încăpere, neştiind ce să mai creadă. În patul dublu conjugal, rezemată neglijent de perne şi învelită doar până-n brâu, văzu o tânăra drapată într-o cămaşă de noapte vaporoasă, care lăsa să i se întrezărească conturul voluptos al sânilor.
     - De ce nu te acoperi ca lumea, scumpa mea, o certă profesorul pe un ton înţepat. Nu vezi că avem o vizită?
     - Tocmai mă pregăteam să merg la baie, replică ea ca şi cum n-ar fi priceput rostul mustrării - şi, în loc să-şi tragă plapuma până sub bărbie, cum era de aşteptat, o dădu de tot la o parte, pentru ca mai apoi să se ridice alene din pat, dezvelindu-şi până sus coapsele trandafirii. Doar ştii cât preţ pune şeful meu pe punctualitate!
     O surprinse aruncându-i, chiar când trecea pe lângă el, o ochiadă îndrăzneaţă, plină de tâlcuri ascunse, de promisiuni ispititoare. O urmări ca hipnotizat cum se îndrepta spre baie, mlădiindu-şi trupul sub faldurile străvezii.
     - Ei, stimate domn, i se adresă profesorul, fără a părea să fi luat în seamă ochiada, dar cu intenţia vădită de a-i abate atenţia de la evoluţia concupiscentă a scumpei sale partenere de pat. Despre ce coloană de foraj era vorba? Cazul mătăluţă, mai adăugă apoi ironic, îmi pare a fi nu atât de competenţa poliţiei, cât a clinicii de psihiatrie!

3.
     Descumpănit, derutat, stătea încă pe palierul ultimului etaj, ezitând, încercând să-şi ordoneze gândurile. Era absurd, era de neconceput ca o instalaţie de foraj, a cărei sapă cu role îi perforase lui tavanul şi a cărei coloană cilindrică era incontestabil prezentă la etajul al treilea, să se dizolve în neant mai sus numai cu un cat, să dispară, pur şi simplu, fără urmă! Ar fi trebuit să insiste, să cerceteze punct cu punct şi palmă cu palmă tot spaţiul dormitorului. Poate că profesorul instalase un sistem de oglinzi, realizând cine ştie ce efecte optice, o proiecţie tridimensională amăgitoare, ca la cinematograful în relief, o imagine virtuală menită să redea aparenţa calmă, armonioasă, unui cămin desfigurat cu brutalitate. Poate că purtarea provocatoare a tinerei era şi ea menită doar să creeze o diversiune, spre a-l împiedica să examineze mai de aproape, cu tot discernământul, realitatea care se ascundea sub înfăţişarea desigur trucată a încăperii.
Mai avea oare sens să-şi continue investigaţiile, sau era mai curând cazul să-şi vadă de treabă, ştiind cât preţ punea şeful lui, şi chiar el însuşi, pe punctualitate... În vreme ce cugeta astfel, neştiind încotro să-şi îndrepte atenţia, luă act de trepidaţia pereţilor, rampelor şi podestelor, pe care până atunci o ignorase. Auzi apoi, venind de undeva de sus, un puternic clinchet metalic, ca de ţevi rostogolite. Realiză pe dată că pierduse din vedere un aspect important, poate chiar esenţial: o adevărată instalaţie de foraj avea nevoie de o schelă de dimensiuni apreciabile, care n-ar fi încăput în nici un caz între planşeele unui bloc de locuinţe. Cum putuse, oare, să fie atât de miop? Cu terasa blocului ar fi trebuit el să-şi înceapă ancheta! Abia acum îşi aminti că, în ultima săptămână, observase în mai multe rânduri ţevi stivuite în faţa intrării şi camioane parcate pe trotuar, că întâlnise uneori în casa scării, fără să le dea importanţă, oameni în salopetă, încovoiaţi sub povara unor ciudate piese de oţel.
     Pe terasă! Cu siguranţă că acolo se afla cheia enigmei! Urcă precipitat ultima rampă a scării şi ieşi pe terasă. Aşa cum bănuise, aici se înălţa, în toată măreţia, o impunătoare turlă metalică, ancorată în cele patru vânturi de parapetul din beton care mărginea blocul. De un scripete atârna o legătură de ţevi, cabluri erau întinse în toate direcţiile, iar motoarele huruiau molcom, imprimând o lentă mişcare circulară unei platforme rotunde, prin centrul căreia treceau prăjinile metalice ale coloanei propriu-zise de foraj. Mai la o parte, pe un panou fixat şi el de parapet, se putea citi:

OPERAŢIUNEA K3
COMPANIA PETROLIERĂ WW & Co
Bulevardul Hidrocarburilor 21

     În jurul turlei trebăluiau câţiva muncitori care, antrenaţi în activitatea lor, nici nu-l luară în seamă. Se apropie de unul dintre ei şi, fierbând de indignare, îl apostrofă răstit:
     - Aţi înnebunit? În casa asta locuiesc oameni!
     Cum cel căruia i se adresase nu dădea semne că l-ar fi auzit, strigă cât îl ţineau bojocii:
     - Sunteţi cu toţii surdo-muţi?! La naiba! Ce-i porcăria asta?!
     Îşi pierdu de tot stăpânirea de sine. Puse mîna pe o rangă şi se repezi la tabloul electric, decis să-i facă de petrecanie. Ca la un semnal, de parcă atâta ar fi aşteptat, muncitorii îl imobilizară, mai înainte ca el să-şi fi putut duce la îndeplinire intenţiile demolatoare. Cu o dexteritate ce vădea antrenament, semn că nu era primul care, aventurându-se până pe terasă, se lăsase pradă mâniei, îi administrară pe tăcute pumni cu nemiluita, până când, moale ca o cârpă, se ghemui gemând pe dalele de ciment. Atunci îi mai aplicară câteva şuturi peste gură, la ficat şi pe unde îl mai nimereau, apoi îl târâiră de picioare până la uşa terasei şi-l îmbrânciră pe scară. După care, ca după un lucru bine făcut, îşi văzură mai departe, liniştiţi, de treabă.
     Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
     Coloana de foraj îşi continuase, în tot acest răstimp, înaintarea implacabilă prin măruntaiele blocului.

4.
     Când îşi reveni în simţiri şi deschise pleoapele umflate, văzu doar cercuri multicolore, ca într-un caleidoscop, jucându-i prin faţa ochilor. Minute în şir nu cuteză să facă vreo mişcare, de teamă să nu recadă în leşin. Apoi, după ce vederea i se mai limpezi, încercă să se ridice. Genunchii îi tremurau, dureri ascuţite îi spintecau viscerele, dar reuşi să se ţină pe picioare. Cu multă grijă, cramponându-se de balustradă spre a nu se prăbuşi la următorul pas, coborî treaptă cu treaptă, rampă după rampă, până ajunse în faţa apartamentului său. Îşi căută cheile, descuie uşa şi, revenit la el acasă, se deplasă cu greu până la baie, rezemându-se de pereţi. Se privi în oglindă. Faţa îi era de nerecunoscut: obrazul tumefiat, nasul zdrobit, un ochi vânăt, o rană încă supurând la tâmplă. Cămaşa mototolită îi era pătată cu sânge şi smoală, iar pantalonii, mânjiţi şi ei, aveau o ruptură mare la un genunchi.
     Îşi obloji cum se pricepu rănile, spălându-le cu apă şi săpun, tamponându-le cu o vată muiată în tinctură de iod şi aplicându-le câte-un pansament steril. Cu gândul să-şi schimbe hainele, trecu în dormitor, unde constată că sapa de foraj traversase între timp tot golul dintre planşee, de la tavan până spre pardoseală, apropiindu-se la câteva degete de covor. Se căzni să tragă la o parte covorul îmbâcsit de moloz şi se întinse pe pat, neînstare să mai facă nici cel mai mic efort. La vederea deşteptătorului, îi trecu prin minte că, la acea oră, s-ar fi cuvenit să fie în faţa planşetei, adâncit în vreo formulă subtilă de calcul al rezistenţei la forfecare ori la flambaj.
     Remarcă cu surprindere că nu-l încerca deloc spaima de a se prezenta cu întârziere la pontaj, ba că îşi putea reprezenta cu o anume satisfacţie până şi eventualitatea de a chiuli o zi întreagă. Rob zelos al lanţului fără sfârşit de îndatoriri cotidiene, nu-i dăduse nicicând prin minte cât de savuroasă putea fi libertatea de a nu face nimic. O să-i taie o zi din salariu, ei şi? Nu-şi putea, oare, permite? Nu avea familie de întreţinut şi n-avea de gând să adune averi, nici pentru cine. Îi evocă pe nenorociţii de la etajul al treilea - patru copii, curată catastrofă! Acela era adevăratul rob, nu el, acel tată care-şi lega la gât în fiecare dimineaţă, ca pe un posibil ştreang, cravata ponosită, grăbit nevoie mare să nu piardă tramvaiul, un slujbaş oarecare, terorizat la birou de vreun şef chiţibuşar şi năzuros, iar acasă de jelania muierii, desperată că nu ştie cum s-o mai scoată la capăt cu coşniţa.
     Dinţii frezelor porniră să ronţăie parchetul, împroşcând jerbe de rumeguş. Acum îi venise rândul babei de la parter! Gândul acesta îl înveseli de-a binelea. Încercă să şi-o imagineze pe bătrână, izolată în surzenia ei, fără şansa de a fi avertizată asupra primejdiei prin zgomote prevestitoare şi confruntată brusc cu realitatea concretă a unei sape de foraj suspendate taman în mijlocul dormitorului ei de modă veche! Bucuria cea mai pură, cugetă el amintindu-şi o zicală, e să te bucuri de răul altora... Cu un ceas mai devreme, s-ar fi ruşinat numaidecât de o asemenea idee răutăcioasă, dar acum o găsi cât se poate de amuzantă. În definitiv, baba n-o fi fost nici ea uşă de biserică, mai mult ca sigur că avea micile ei răutăţi, nu degeaba pândea ore în şir de la fereastră, în aşteptarea unui prilej de cancan, fie el cât de mărunt.
     Şi totuşi, îşi zise, cineva ar fi trebuit să ia atitudine. Era inadmisibil ca nimeni să nu protesteze împotriva acestei vătămări mai mult decât grosolane a principiului sacru, ancorat în constituţie, al inviolabilităţii persoanei şi a domiciliului. Dacă slujbaşul de la trei s-a resemnat, dacă profesorul de la patru şi-a construit, poate, în chip de compensaţie, o realitate fictivă, el va lua iniţiativa! Şi dacă tot avea de gând să chiulească, atunci măcar să folosească acea zi pentru a acţiona prompt, cu maximum de eficienţă. Doar n-o să stea şi el cu mâinile în sân! Acea acţiune abuzivă trebuia stopată, iar vinovaţii traşi la răspundere - el nu se va da bătut, la rigoare va merge până la ultima instanţă, până la tribunalul constituţional!
      Bulevardul Hidrocarburilor 21... Adresa Companiei Petroliere WW & Co îi apăru brusc în faţa ochilor. Primul drum îl va face chiar la sediul companiei. Va depune acolo o plângere, cu tot dichisul, va cere sistarea imediată a Operaţiunii K3, demontarea instalaţiei de foraj, repararea blocului, va cere despăgubiri substanţiale pentru toate daunele materiale şi morale. O să le arate el lor!
     Mobilizat de aceste intenţii cât se poate de lăudabile, îşi adună puterile şi, fără a mai acorda atenţie zgomotului infernal produs prin perforarea planşeului de beton armat, nici ripostelor sacadate, transmise prin conductele de calorifer, îşi schimbă, cu mare trudă, hainele. Încuie uşa apartamentului şi coborî la parter. După ce ieşi, şchiopătând, pe poartă, îi trimise un salut maliţios bătrânei care, nebănuind încă ce primejdie o păştea şi pe ea, se instalase la fereastră, neclintită la postul ei de veghe.

5.
     Pe drum spre sediul companiei îşi dădu seama că, în febra entuziasmului său, pierduse din vedere că orice petiţie, pentru a putea fi înaintată, ar fi trebuit să fie aşternută mai întâi pe hârtie. Cum însă nu-i prea venea să se întoarcă din drum, îşi urmă mai departe calea, spunându-şi că o audienţă la direcţiune ar fi chiar de preferat unei petiţii scrise, care, ca orice document, avea de trecut nenumărate bariere, mutată dintr-un dosar într-altul, de pe un birou pe altul, împovărată cu referate şi apostile, rătăcită pentru o vreme sau chiar înmormântată definitiv prin cine ştie ce sertare.
     Bulevardul care purta numele, evocator de arome grele, al hidrocarburilor, era flancat de la un capăt la altul de imobile moderne, pe frontispiciul cărora se puteau citi iniţiale ale unor instituţii oficiale sau private, ale unor companii industriale, comerciale, sau de transporturi. Multe clădiri, de curând terminate, ofereau prin panouri puse la vedere spaţii de închiriat, altele erau împresurate de schele, semn că se mai aflau în construcţie sau în renovare. Parcajele erau înţesate de automobile mai vechi şi mai noi, dar trotuarele păreau destul de pustii, doar pe ici-colo arătându-se câte-un trecător, grăbit fiecare să ajungă la o presupusă destinaţie.
     Sediul firmei WW & Co se număra printre exemplarele cele mai arătoase - un turn cu douăzeci de etaje, cu faţade compuse din pilaştri de granit roşu şi panouri imense de sticlă fumurie, în care se reflecta spectacolul magnific al cerului învolburat. Impresionat de aspectul monumental al edificiului, trecu prin caruselul uşii turnante în holul somptuos şi se prezentă la recepţie. Portarul îi examină contrariat faţa pocită, ochiul învineţit, pansamentul de la tâmplă. Îi ceru să se legitimeze şi, aflând că avea treabă la direcţiune, rămase o clipă în cumpănă, apoi îl puse în legătură telefonică cu secretariatul. Fără a da prea multe explicaţii, preciză că, deşi venise într-o chestiune personală, avea în vedere o temă de interes mai general. Cum interlocutoarea de la celălalt capăt al firului nu părea să se lase convinsă cu una, cu două, crezu de cuviinţă să pomenească de Operaţiunea K3. Efectul se dovedi miraculos: fu rugat să aştepte şi, în mai puţin de un minut, i se aduse la cunoştinţă că un curier îl va lua numaidecât în primire.
     Curierul - un ins purtând, ca şi portarul, uniforma cu fireturi a companiei - îl conduse cu ascensorul până la etajul ultim şi-l depuse la secretariat. De o amabilitate trecută cu mult peste smile-ul profesional, radiind din tot make-up-ul ei impecabil, secretara se ridică de la birou, îi întinse o mână cu unghii foarte îngrijite şi-l invită să ia loc într-un fotoliu. Aşezat comod pe pernele îmbrăcate în piele de antilopă, încercă să-şi amintească unde anume o mai întâlnise pe secretară. Încercare fără succes, căci cu cât se străduia mai tare să-şi scruteze memoria, cu atât mai mult se retrăgea, spre adâncuri insondabile, umbra tot mai palidă cu care el căuta s-o confrunte. Se lăsă păgubaş, nu fără un anume regret. Din cabinetul directorului ieşiră, judecând după aerul lor degajat, câţiva dintre colaboratorii apropiaţi ai acestuia, continuând să discute, plini de importanţă, în jurul subiectului pe care, pe semne, tocmai terminaseră să-l dezbată cu şeful lor.
     - Domnul director vă primeşte, îl anunţă cu încântare secretara, ca dându-i o veste foarte bună.
     Directorul îi veni în întâmpinare cu braţele larg desfăcute, mai-mai să-l îmbrăţişeze, de parcă ar fi reîntâlnit un vechi prieten.
     - Dragul meu, te rog din tot sufletul să mă ierţi că te-am lăsat să aştepţi!
     Şi fără să-i dea posibilitatea de a mai spune ceva, îi mărturisi pe un ton spăşit, cu ochii plecaţi:
     - Ştiu, ştiu tot... E îngrozitor...
     Apoi, cercetându-i, plin de compasiune, faţa:
     - Ce ţi-au făcut, dumnezeule mare! Inadmisibil! Inadmisibil! Nişte brute... Voi pune să li se desfacă imediat contractul de muncă. Fără preaviz!
     Ar fi vrut să-şi pledeze cauza, să înşire argumentele pe care le pregătise atât de minuţios, cântărite pe toate feţele. Ar fi vrut să peroreze cu vehemenţă despre demnitatea umană şi despre libertăţile fundamentale - dar directorul îi tăiase complet avântul şi nu-i lăsa nici o şansă să treacă la ofensivă.
     - Vei fi despăgubit, dragul meu, fii fără grijă, mă voi ocupa personal de asta.
     Încercă, totuşi, să spună şi el ceva.
     - Ştiu ce vrei să zici, îl opri directorul, făcându-i semn să se apropie. Ştiu. Respectul demnităţii omului stă mai presus de orice! Aşa este. Nimic nu e mai sfânt pe lume decât ocrotirea sferei private, decât protejarea familiei şi a căminului, decât inviolabilitatea absolută a domiciliului! Te rog să mă crezi, dragul meu, că toate aceste principii fundamentale, care i-au călăuzit pe părinţii Constituţiei, pe aceşti patres patriae, toate aceste idei înălţătoare îmi sunt şi mie la fel de scumpe...
     Vorbind cu patos, directorul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi îl luă cu el, deplasându-se lent spre fereastra neobişnuit de amplă, acoperită cu o draperie vişinie, a cabinetului său.
     - Dar, mai zise acesta, bunăstarea fiecăruia, ţel nu mai puţin vrednic de respect, nu-i de conceput fără strădania noastră, a tuturor, fără bunăstarea întregii ţări! Iar bunăstarea ţării, în condiţiile actuale, ale limitării dramatice a resurselor, nu poate fi nicidecum asigurată, câtă vreme balanţa noastră energetică e atât de deficitară. Să nu ne ascundem după deget: oricât ne-am strădui, oricât am încerca să ne îmbătăm cu apă de ploaie, suntem la cheremul străinătăţii. Depindem, domnule, orice s-ar zice, de ţările exportatoare de petrol! Acesta e adevărul gol-goluţ...
     Directorul făcu o pauză plină de efect, în timp ce scotea din buzunar un mic telecommander.
     - Mai bine zis, acesta era adevărul, până de curând. Căci prospecţiunile noastre recente au relevat prezenţa unor rezerve considerabile de hidrocarburi, chiar aici, în subsolul binecuvântatei urbe ai cărei locuitori suntem! Îţi dai seama, dragul meu, ce şansă unică!
     Directorul declanşă printr-o apăsare pe buton deplasarea silenţioasă a draperiei care obtura fereastra, deschizând treptat privirii, de la înălţimea etajului al douăzecelea, o superbă vedere panoramică. După care îşi invită oaspetele să se apropie. Acesta se porni să cerceteze, întrucâtva neutru, din acea nouă perspectivă, silueta oricum familiară a oraşului. I se păru apoi că remarcă ceva anume, ca o prezenţă nouă, străină parcă, şi greu de identificat de la prima vedere. Brusc, realiză că, în mai toate direcţiile, pe acoperişul a numeroase construcţii de tot soiul tronau schele metalice argintii semănând leit cu turla de foraj de pe terasa blocului său. Rămase clipe lungi cu ochii pironiţi pe fereastră, răvăşit de surprinzătoarea constatare pe care o făcuse. O viziune teribilă îl copleşi, viziunea unei întregi naţiuni de locatari vitregiţi de căldura ultimului lor refugiu, a mii şi mii de cămine lipsite de rostul lor esenţial, acela de a oferi ocrotire şi intimitate, şi peste care trona acum, înfigându-şi tentaculele metalice dezgustătoare, o colosală caracatiţă poftind la ţiţeiul adâncurilor.
     - Ce şansă unică, repetă directorul, dus şi el pe gânduri. Eu sper, dragul meu prieten, că înţelegi în ce situaţie delicată am fost nevoiţi să luăm această decizie de importanţă naţională! Orice bun patriot va înţelege, adăugă apoi, conducându-şi vizitatorul spre uşă. Contăm pe spiritul de responsabilitate civică, pe solidaritatea necondiţionată cu destinele neamului!
     Îi dictă, automat, secretarei datele sale personale, aşa cum îi sugerase directorul când îi întinse mîna, la despărţire - spre a fi luat şi el în evidenţă pentru plata despăgubirilor. Ca din întâmplare, ochii li se întâlniră - secretara îi adresa o privire stranie, marcată de un soi de complicitate, vrând parcă să reînnoade un dialog cândva întrerupt. O auzi spunându-i pe un ton minat de echivocuri:
     - Poate că vom face, totuşi, o derogare...
     Abia când ajunse din nou în stradă, încă incitat de acel schimb de priviri şi de fraza aparent fără sens, îşi aminti el unde credea că o mai văzuse. Deşi machiajul îi conferea o cu totul altă alură, secretara semăna izbitor cu soaţa profesorului de la etajul al patrulea, în a cărui locuinţă intrase abuziv în acea dimineaţă.

6.
     Luă prânzul în oraş, în drum spre casă, la un restaurant dietetic care oferea garanţia, dacă nu a unei bucătării rafinate, măcar a preparării şi servirii igienice a bucatelor. Intră apoi într-o cabină telefonică, spre a-l anunţa, totuşi, pe şeful de birou că va lipsi toată ziua. Motivul? Era bolnav. Mai precis, suferise un accident. Nu, nu era foarte grav, spera ca a doua zi să se poată prezenta la lucru. Nu sunase mai devreme, pentru simplul motiv că nu avusese de unde. Cu aceste lămuriri, încheie convorbirea şi se îndreptă spre staţia de tramvai.
     Făcu un ocol prin parc, nevrând să rateze ocazia unei plimbări în miez de zi şi de săptămână - mai ales că, între timp, norii se mai risipiseră. Parcul era aproape pustiu la acea oră, doar ici-colo se vedea câte-un apatic pensionar, zăbovind la umbră pe o bancă, sau o slujnică împingând în dorul lelei la un cărucior cu perdeluţe, îndărătul cărora câte-un prunc îşi făcea siesta. Lacul, cu lebedele lui albe şi negre, cam grase, îi păru lipsit de orice poezie, ba de-a dreptul meschin. Hotărât lucru, nu se ştia bucura de ceasurile de răgaz pe care îşi îngăduise să le deturneze slujbei. În ciuda satisfacţiei pe care o înregistrase pe când îşi plănuia chiulul, constata acum că, ieşit din ritm, nu prea izbutea să-şi găsească rostul. Se aşeză pe o bancă, dar după câteva minute se ridică iar, sâcâit, fără să priceapă prea bine ce anume îl sâcâia.
     Îşi scurtă plimbarea, ieşi din parc pe o alee laterală şi ajunse în staţie tocmai când tramvaiul pornea. Deşi n-avea nici un motiv să se grăbească, interpretă şi această minimă neşansă ca pe un nou renghi pe care i-l juca pronia cerească. Trebui aşadar să aştepte următorul tramvai, mult peste cele zece minute ale intervalului maxim, pe care orarul afişat în staţie pretindea să-l garanteze. În tramvai o întâlni pe cucoana de la etajul doi, care se întorcea şi ea acasă; fără batic şi fără bigudiuri, arăta parcă mai urban şi îi păru a răspândi chiar un anume şarm feminin. Bineînţeles că se feriră să-şi arate că s-ar cunoaşte şi, coborând pe uşi diferite, păstrară între ei, şi pe trotuar, o distanţă respectabilă. Ajuns în dreptul blocului, observă că, deşi fereastra de la parter era deschisă, bătrâna lipsea din post, semn că, după toate probabilităţile, descoperise şi ea efectele mirifice ale Operaţiei K3.
     Revenit acasă, se dezbrăcă tacticos şi îşi rândui cu minuţiozitate hainele în dulap, ignorând cu totul coloana de foraj, care îşi continua misiunea de importanţă naţională, nemaicontenind să se tot rotească şi să tot trepideze. Înfăşurat într-un halat de casă, se lungi în pat, cu ochii pe tavan. După o vreme, îşi spuse că s-ar fi cuvenit, poate, să cureţe parchetul şi covorul. Scoase, mai mult în lehamite, aspiratorul şi trebălui fără tragere de inimă, până aduse dormitorul într-o stare cât de cât suportabilă. Îşi alese apoi o revistă din teancul de pe noptieră şi începu să o răsfoiască. Interesul îi fu reţinut de un comentar amplu pe tema dependenţei energetice a ţării, comentar căruia, înainte de întrevederea cu directorul de la WW & Co, nu i-ar fi acordat desigur nici cea mai mică importanţă. Textul era atât de anost, încât trebui să facă mari eforturi pentru a-şi ţine ochii deschişi şi, în cele din urmă, aţipi cu revista deschisă pe piept.
     Buimac, trezit de semnalul repetat al soneriei, crezu mai întâi că deşteptătorul suna şi întinse cu un gest reflex mâna spre noptieră. Se dezmetici însă numaidecât, pricepând că era cineva la uşă. O fi cotoroanţa de la parter, îşi zise fără chef, vine desigur pusă pe harţă! Acum, că rolurile păreau să se fi inversat, cugetă dacă n-ar fi fost mai bine să nici nu deschidă. Se deplasă totuşi, în vârful picioarelor, până în vestibul şi privi iscoditor prin vizor. Nu era cotoroanţa, ci o zână.
     - Nu binevoieşti să mă pofteşti înăuntru, îl întrebă surâzând secretara după ce el deschise uşa, tutuindu-l ca pe o veche cunoştinţă şi văzându-l cum stătea în prag, ca paralizat, fără a şti ce avea de făcut.
     Îşi luă seama şi-i făcu loc să intre. Ea închise uşa şi, fără altă introducere, începu să-i deznoade cordonul halatului. Cuprins de friguri, ars de palmele care i se plimbau direct pe piele, o ridică pe braţe, nesperată pradă fierbinte, şi o purtă ca în transă, cu inima bubuind, spre patul lui de burlac înrăit. Despuiaţi, carne pe carne, îşi încleştară torsurile într-o confruntare deznădăjduită, rostogolindu-se, respingându-se şi înlănţuindu-se iar, învălmăşeală clocotitoare de mădulare şi de incisivi, de gemete răguşite şi lungi suspine.

7.
     Când se trezi din nou, ea plecase. Să fi fost doar un vis? Încăperea era cufundată în penumbră, dovadă că afară se lăsa înserarea. Sau poate că se crăpa de ziuă? Avea oare vreo importanţă? O linişte ciudată, o deplină împăcare pusese stăpânire pe sufletul lui. Trecură minute lungi până să-şi dea seama că aceeaşi linişte domnea şi în casă. Să se fi oprit forajul? Căută cu privirea coloana, ca să se convingă dacă mai continua să se rotească ori ba. Degeaba, cilindrul acela metalic dispăruse, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Deşi nu tocmai, căci în tavan şi în pardoseală se căsca câte-o gaură rotundă, exact la locul pe unde îşi croiseră drum prin planşee dinţii duri ai frezelor. Asta să fi fost derogarea pe care i-o promisese secretara? Derogarea de care beneficia, precum constatase de dimineaţă, şi apartamentul profesorului... Îl pufni râsul, cuprins brusc de o voioşie fără noimă.
     Apoi se auzi un şuierat dubios, iar în dormitor se răspândi un miros de pucioasă, urcând parcă de-a dreptul din iad. Şi gura spurcată ce rânjea din mijlocul pardoselii porni să scuipe jerbe de păcură şi noroi, împroşcând pereţi şi mobilă, inundând încăperea cu valuri de materie vâscoasă şi mânjindu-l din cap până-n picioare cu acea substanţă infernală pe cel care, gol-puşcă, tolănit în patul ce mai purta, ca un mulaj, ca un negativ de ceară, amintirea unui alt trup, nu-şi putea nicicum stăpâni hohotele de râs.

München, 6 mai 2000





PRO-PORŢIE





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1     - număr curent din perioada 17.07 - 15.09.2000
    download

Pro-Scris nr. 2     - număr curent din perioada 17.09 - 17.12.2000
    download

Pro-Scris nr. 3-4   - număr curent din perioada 18.12.2000 - 23.04.2001
    download

Pro-Scris nr. 5-6   - număr curent din perioada 24.04 - 08.08.2001
    download

Pro-Scris nr. 7-8   - număr curent din perioada 09.08 - 19.11.2001
    download

Pro-Scris nr. 9-10  - număr curent din perioada 20.11.2001 - 03.03.2001
    download

Pro-Scris nr. 11-12 - număr curent din perioada 04.03 - 10.06.2002
    download





INDEX DE AUTORI


     Pro-Scris vă oferă posibilitatea de a studia selectiv numerele anterioare, oferindu-vă un index alfabetic, pe autori, on-line. Puteţi selecta direct articolul dorit, care va fi deschis într-o fereastră separată a browser-ului.
     Atenţie însă, acest fişier este de dimensiuni relativ mari - va trebui să aveţi răbdare la încărcarea acestuia din internet, mai ales dacă aveţi „norocul“ unei conxiuni mai slabe.

Autor   Titlu / link către material   Rubrică   Nr. Pro-Scris
* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10

Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Săsărman, Gheorghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Gheorghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Gheorghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6

Săsărman, Gheorghe, Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul..., Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 11-12
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1





LINK-URI ALESE


După ce în numărul trecut Pro-Scris s-a cam jucat cu link-urile sale alese, de data aceasta Pro-Scris reia, la modul foarte serios, propunerile sale, subiective, de bună seamă, de a vă petrece timpul on-line. Vă prezentăm astăzi o seamă de site-uri science fiction şi reviste literare româneşti.

Imagikon
Redactor: Ovidiu Bufnilă
     http://www.imagikon.go.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
     http://www.sfera.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
     http://curierul.unicult.ro

Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
     http://www.sfmagazin.com

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
     http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
     http://sf.ee2us.com

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
     http://www.freecfm.com/s/scatalin

Supernova
     http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
     http://www.noesis.ro

Scriptmania
     http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
     http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Razvan Penescu
     http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
     http://www.yetireport.com

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
     http://www.bilet.go.ro





PRO-NUME





LISTA NEAGRĂ...


Pro-Scris 13-14 a fost realizat de :

  Webmaster şi consilier transatlantic : Cătălin Ionescu

  Calfă : Györfi-Deák György

MUME :
  Au trudit alături de noi :

Ovidiu Bufnilă
  Voicu Bugariu
    Sandu Florea
      Silviu Genescu
        Simone Györfi
          Marian Mirescu
            Adriana Moşoiu
              Dodo Niţă
                Liviu Radu
                  Cornel Robu
                    Gheorghe Săsărman
                      Szabó Sándor (Solaria)
                        Geo Vasile

LUME :
     În acest număr al Pro-Scris au fost prezentate şi analizate opere create de :
     Ovidiu Bufnilă (JAZZONIA), Philip Jose Farmer (Dayworld Terminus), Sandu Florea (Borderlands, Cetatea morţilor, Galbar, Garda, A Graveyard Tale, Harap Alb, Hotelul viselor), Michael Gallagher (Garda), Michael Haulică (Despre singurătate şi îngeri), Cătălin Ionescu (Loser), Jerry B. Jenkins (seria Left Behind), Tim LaHaye (seria Left Behind), Clive Staples Lewis (Trilogia spaţiului: Out of the Silent Planet, Perelandra, That Hideous Strength), Mihai Dan Pavelescu (Dicţionar SF), Gheorghe Săsărman (Sud contra Nord, Cuadratura cercului), Bram Stoker (Dracula), Ovidiu Şurianu (Galbar), John Ronald Reuel Tolkien (On Fairy Stories), Edward A. Tiryakian (Trois métacultures de la modernité: chrétienne, gnostique, chtonienne), John Warner (Borderlands), Bernard Werber (Imperiul îngerilor). O menţiune aparte pentru Mark Knopfler (Dire Straits) care a scris melodia Why Worry (De ce să ne facem griji?) de pe albumul Brothers in Arms şi pentru frumoasa şi talentata Enya care a reprodus mirificul univers al zânelor în piesele Fairytale şi Lothlorien, pe care le-am folosit pentru a ilustra sonor lumea creată de J. R. R. Tolkien.





PRO-SCRIS





VA URMA...


CÂNTEC PENTRU VISĂTORI
versuri pe notele cântecului "Why Worry"
compus de Mark Knopfler (Dire Straits)

Simone Györfi


Priveşte!
Din veacuri pline de amar,
chipuri cuminţi te cheamă iar
din al uitării-ingrat hotar.

Ascultă
protestul lor îndepărtat,
destinul frânt şi retezat,
visul lor, tragic eşuat.

Refren:
     Cu lanţuri
Tu gândul n-ai cum să-l reţii
Şi libertatea i-o-ngrădi
Nici zborul n-ai cum i-l răni
Visează doar, visează dar...

Trăieşte-ţi
Copilăria şi apoi
Îţi vei clădi un viitor
În care visele nu dor...

Cuvinte
să nu arunci necugetat
de amintiri greu încercat
dar să nu uiţi ce ai iertat

Refren:
     Cu lanţuri
Tu gândul n-ai cum să-l reţii
Şi libertatea i-o-ngrădi
Nici zborul n-ai cum i-l răni
Visează dar, visează iar...

Doreşte-ţi
din leagăn până în mormânt
să nu ajungi o frunză-n vânt,
stăpân să fii pe-al tău cuvânt.

Şi dacă
umbre din neguri mai răsar,
stârneşte al revoltei jar,
lumina o aprinde iar.

Refren:
     Cu lanţuri
Tu gândul n-ai cum să-l reţii
Şi libertatea i-o-ngrădi
Nici zborul n-ai cum i-l răni
Visează iar, visează iar...













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu