duminică, 20 iulie 2014

Pro-Scris 3 (21-22) / 14 septembrie 2003 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Györfi-Deák György - Şi există un timp pentru a vedea...

PRO-EMINENŢE
Mircea Opriţă - Homo ucronicus
Sandu Florea - Kumango
Cătălin Ionescu - Vorbe cu Dan Popescu

PRO-GRESII
Sergiu Someşan - Sfaturi pentru un editor de literatura SF
Györfi-Deák György - Americanii şi spaţiul cosmic

PRO-FILE
 * Autori români
     Liviu Radu - Rominia noastră cea de toate zilele (Voicu Bugariu)
     Györfi-Deák György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Voicu Bugariu)
     Liviu Radu - Un basm clasic (Radu Pavel Gheo)
     Liviu Radu - Crăciun în plină vară (Sergiu Someşan)
     Györfi-Deák György - Un Crăciun extraterestru (Sergiu Someşan)
 * Autori străini
     Györfi-Deák György - Visele şi viitorul (Artemidor Daldianul)
     Liviu Radu - O nouă călătorie prin trupul uman (Isaac Asimov)
     Liviu Radu - Manipularea fricii (John Brunner)
     Liviu Radu - Rama şi misticismul clarkian (Arthur C. Clarke şi Gentry Lee)
     Liviu Radu - Un marţian fabricat în laborator (Frederick Pohl)
     Liviu Radu - O alegorie tragică (Arkadi şi Boris Strugaţki)

PRO-PUNERI
Györfi-Deák György - Star Trek origami
Adriana Moşoiu - Mai bine Guvernator decât Terminator
Györfi-Deák György - Termen final: Ziua Judecăţii
Cătălin Ionescu - Terminator 3, TX, via X-72

PRO-POZIŢII
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (10), Literatura pentru copii şi cea SF
Cătălin Ionescu - Atlantykron: „sfârşitul copilăriei“

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Apocalipsa după Buf
Sergiu Someşan - Fata de pe malul mării
Sergiu Someşan - Oul

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu


     Bine aţi venit la Pro-Scris 3 / 2003 ediţia de toamnă!
     Prezenta ediţie Pro-Scris este un soi de ediţie a contradicţiilor. Sau, mai corect, a contradicţiilor aparente. Spun acest lucru pentru că veţi observa de mai multe ori - de fapt chiar de 3 ori, că tot suntem 3 / 2003 - articole pe aceeaşi temă care susţin puncte de vedere divergente. Lucrul în sine este, în fond, un semn de normalitate. O societate care zeci de ani a respectat „consemnul“ unanimităţii forţate trebuie să se obişnuiască, mai devreme sau mai târziu, cu o paletă largă de opinii. Că nu se întâmplă aşa, şi nu vorbim de oamenii obişnuiţi, ci de mulţi dintre cei care conduc, cu indolenţa incompetenţei, destinele acestei ţări, asta este deja o altă poveste. Paradoxal, mai ales pentru o ţară care respinge cu o largă majoritate monarhia, dar în care leader-ii comunişti şi post-comunişti au aplicat, fără excepţie, chiar cu o perseverenţă demnă de studii de patologie aplicată, principiul „Statul sunt eu“. Dar haideţi să lăsăm deocamdată politica - la urma urmei science fiction funcţionează şi ca o evadare din cotidian - şi să trecem în vedere conţinutul noului număr.
     După clasicele Pro-Teze de început, principiile teoretice ale Pro-Scris, urmează editorialul noii ediţii, adică Pro-Testul. Editorialistul de serviciu, Györfi-Deák György şi-a ales, ca de obicei, o temă foarte interesantă.
     Pro-Eminenţele, vă prezintă un nou fragment inedit din noua ediţie a cărţii Anticipaţia românească, în curs de tipărire la Editura Viitorul românesc, semnată (mai este nevoie să o spunem?) de Mircea Opriţă. Autorul ne-a informat de asemenea că în această toamnă mult-aşteptatul volum va vedea lumina tiparului şi va disponibil la un preţ de 123 000 de lei. Nu putem decât să-l aşteptăm cu nerăbdare. În continuare, graficianul profesionist din Statele Unite ale Americii, Sandu Florea, un alt generos prieten al revistei noastre, ne oferă prima parte a benzii desenate Kumango, după un scenariu de Ovidiu Bufnilă. Nu în ultimul rând, sub acelaşi generic puteţi citi un interviu, în exclusivitate pentru Pro-Scris, cu Dan Popescu, unul din numele „grele“ în science fiction-ul românesc.
     Sub genericul Pro-Gresii, Sergiu Someşan trece cu nonşalanţă din postura de scriitor în cea de eseist şi ne propune o interesantă dizertaţie intitulată Sfaturi pentru un editor de literatură sf iar Györfi-Deák György îşi apleacă privirea asupra unui inedit sondaj de opinie, legat de NASA.
     Pro-Filele se ocupă de cărţile care au trecut prin mâinile semnatarilor acestor materiale. La capitolul autori români, scriitorii trecuţi prin „furcile caudine” sunt Voicu Bugariu, Radu Pavel Gheo şi Sergiu Someşan. Aici întâlnim şi două dintre contradicţiile de care vorbeam mai sus: felul în care au fost privite, de către Liviu Radu şi Györfi-Deák György volumele Visul lui Stephen King de Voicu Bugariu şi Cadori de Crăciun de Sergiu Someşan. Contradictorie este, de ce nu, şi cartea lui Radu Pavel Gheo care a fost retrasă de pe piaţă de Editura Pygmalion. În partea de autori străini vor fi discutate volume semnate de Artemidoros, Isaac Asimov, John Brunner, Arthur C. Clarke împreună cu Gentry Lee, Frederick Pohl şi fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki. Semnatarii materialelor sunt neobosiţii Liviu Radu şi Györfi-Deák György.
     Tot Gyuri continuă incursiunea sa în fascinanta lume a artei împăturirii hârtiei: după ce ne-a vorbit de Star Wars (în numărul trecut), urmează acum un Star Trek origami, evident, sub auspiciile Pro-Punerilor. Tot sub acest generic veţi găsi nu mai puţin de 3 opinii critice la adresa filmului Terminator 3, semnate de Adriana Moşoiu, Györfi-Deák György şi Cătălin Ionescu - cum s-ar spune, Terminator 3 x 3, adică tracţiune aproape integrală, doar că părerile lor nu „prea“ seamănă între ele...
     Liviu Radu îşi continuă serialul propriu, Paralele între lumi paralele, cu episodul 10, fiind un „client“ obişnuit de acum al Pro-Poziţiilor. Tot aici Cătălin Ionescu face un ultim comentariu acid - asta pretinde el! - asupra taberei sf de lângă Cernavodă, intulat Atlantykron - „sfârşitul copilăriei“.
     Partea de proză, Pro-Ton, este preluată de alţi „obişnuiţi ai casei“: Ovidiu Bufnilă, cu Apocalipsa după Buf precum şi de Sergiu Someşan care ne propune 2 texte, Fata de pe malul mării şi Oul.
     Pro-Porţia a rămas la locul ei, aproape neschimbată: cu link-urile alese (de Pro-Scris), cu arhiva on-line unde puteţi accesa oricare dintre numerele anterioare sau, pentru curioşii profesionişti, un index complet de autori din numerele anterioare, structurat, din motive de mărime a fişierelor, în 2 părţi, literele A-G, respectiv H-Z.
     Pro-Numele vă prezintă, în stil de toamnă, realizatorii acestui număr, în timp ce, iar la modul contradictoriu, Pro-Misiunea îşi cere scuze pentru problemele tehnice pe care le-a întimpinat, lipsind, cel puţin deocamdată, din acest număr.
     Şi, înainte de a ne despărţi, Pro-Scris vă va arăta că este cu gândul la viitor şi că „Va urma“, în felul său liber şi inconfundabil.
     Lectură plăcută!





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


     Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2003





PRO-TEST





ŞI EXISTĂ UN TIMP PENTRU A VEDEA...

Györfi-Deák György


     Americanul Michael May şi-a pierdut ochiul stâng şi vederea în 1963, la vârsta de 3 ani şi jumătate. Vreme de aproape patru decenii a trăit în întuneric. N-a fost o viaţă lipsită de bucurii, familia şi prietenii s-au străduit să-l ajute şi să-l facă fericit. Una dintre bucuriile sale a fost să înveţe să schieze. Michael cobora fiind îndrumat de pe marginea pistei, cum să ocolească obstacolele, în ce direcţie să se îndrepte şi se distra de minune.
     În anul 2000, o echipă de medici l-a operat şi i-a transplantat o celulă şuşă în ochiul drept, cel rămas întreg. Pacientul şi-a recuperat vederea, dar a constatat curând că acest lucru mai degrabă îl incurcă decât îl ajută. Examinările medicale au dovedit că după operaţie Michael vedea formele şi culorile, dar nu putea să distingă detaliile. Deşi ochiul i s-a însănătoşit, el era incapabil să spună dacă persoana din faţă este bărbat sau femeie, nu-şi recunoştea nici soţia. De asemenea, îşi pierduse capacitatea de a se orienta în spaţiu, de a evalua distanţele la care se aflau diferite obstacole, lucru care i-a produs multă durere, deoarece îl împiedica să schieze, se tot lovea de oameni, de copaci sau de obiectele de pe pistă.
     Surprinşi, doctorii l-au dus la un tomograf şi i-au scanat creierul. Partea de creier care răspunde de vederea tridimensională funcţiona normal, dar nu s-a înregistrat nici o activitate în zona cerebrală care interpretează imaginile în mişcare. Doctorii au constatat cu uimire că creierul lui Michael uitase cum trebuie să vadă.
     În cei trei ani care au trecut de la operaţie, Michael May a făcut progrese, sunt însă lucruri pe care creierul său e incapabil în continuare să le interpreteze. Cazul său a fost o mană cerească pentru psihologi. Savanţii au putut să dovedească faptul că aşa cum omul învaţă să vorbească în copilărie, el înregistrează imaginile, dobândeşte o întreagă serie de experienţe vizuale începând din clipa naşterii. În psihologia învăţării, se cunosc cazurile copiilor-lupi, care au crescut şi au trăit împreună cu animalele sălbatice, iar apoi n-au putut nicidecum să înveţe graiul omenesc. De asemenea, istoria a consemnat eşecul răsunător suferit de un prinţ care a fost convins că un copil care creşte fără să audă o vorbă omenească, se va exprima de la sine în graiul originar, în presupusa limba vorbită de Adam şi Eva.
     Cazul Michael May dovedeşte că şi vederea este un proces psihic complex, care odată întrerupt accidental, nu permite decât recuperări parţiale. Precum există o vreme pentru naştere şi vine şi-un timp pentru a muri, există şi o vreme pentru a învăţa să vedem. Vreme de patru decenii, România a fost înconjurată de o cortină de fier, spre a fi ferită să realizeze ce se întâmplă în restul lumii. Toate căile de contact cu exteriorul erau controlate cu stricteţe: corespondenţa era cenzurată, pachetele desfăcute, cărţile confiscate la graniţă. Privilegiaţii care doreau să vadă lumea au fost nevoiţi să-şi vândă sufletul poliţiei politice şi să-şi despice conştiinţa într-un fel de schizofrenie benevol asumată, devenind robii neîmpăcatei dualităţi dintre aspiraţii şi îngăduinţe. Recent, în presă au apărut mai multe articole, stârnite de constatarea că în străinătate românii se feresc să vorbească unii cu alţii. Oare nu cumva privindu-ne din exterior ne vedem aşa cum suntem şi nu precum au dorit romanticii paşoptişti să arătăm?
     Râd oricând îmi amintesc de bancul cu căţeluşii lui Bulă, care după două săptămâni de la fătare au fugit peste graniţă. De ce? Atâta le-a luat ca să deschidă ochii, să vadă realitatea din "Iepoca de Aur". Instinctul de conservare le-a arătat singura cale de scăpare şi au întins-o fără să stea pe gânduri. Omul este o făptură mult mai complexă, legată sufleteşte de spaţiul unde s-a născut şi trăieşte, de oamenii care îl înconjoară. Când ochii îi sunt acoperiţi, el îşi creează singur reprezentări. Creierul este un instrument foarte fin, extrem de labil. El poate fi derutat, înşelat, iluzionat. Coloanele templelor greceşti erau mai subţiri la bază şi mai groase la capătul de sus, ca să dea impresia ca sunt perfect cilindrice. Un neadevăr repetat de o mie ori devine adevăr, susţine legea de temelie a propagandei. Istoria recentă dovedeşte că în momentul când vântul schimbării ne-a smuls legătura de la ochi, n-am ştiut să interpretăm realitatea. Dacă în cazul oamenilor simpli, needucaţi, deruta e explicabilă, ea este de neiertat în cazul clasei conducătoare, care a accedat la putere pe vremea când chiorii erau împăraţi în ţara orbilor şi acum luptă din răsputeri să-şi păstreze privilegiile.
     La fel ca şi Michael May, românul de pe stradă, simplul cetăţean, recunoaşte formaţiunile, culorile politice, dar încă este nesigur în recunoaşterea unor detalii pe care un occidental le observă imediat. Oamenii de la noi încă se tem să se strecoare printre bornele şi copacii de pe pârtia de schi. Dar au trecut abia trei ani de când ochiul americanului a fost operat, poate că medicii de la University of California din San Diego s-au pripit să-şi publice concluziile, cine ştie cum vor sta lucrurile peste zece ani. Oamenii dispun de capacităţi nebănuite. Cei care şi-au pierdut braţele au învăţat să scrie, să deseneze, ba chiar să pună aţă în ac cu degetele de la picioare. Mintea şi voinţa pot înfrânge un handicap. Doctorul Alain Bombard a traversat Atlanticul într-o bărcuţă de salvare, hrănindu-se cu plancton şi bând suc proaspăt stors de peşte, spre a dovedi că naufragiaţii nu mor nici de foame, nici de sete, ci de groază. Să revenim pentru o clipă în băncile şcolii şi să ne aducem aminte de o singură învăţătură de la orele de matematică: o problemă corect formulată e pe jumătate rezolvată. Înainte de a găsi un leac pentru durerile tranziţiei, trebuie să deschidem ochii şi să recunoaştem boala care le provoacă.





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





HOMO UCRONICUS

Mircea Opriţă


(Fragment inedit din ediţia a 2-a a volumului Anticipaţia românească, în curs de tipărire la Editura Viitorul Românesc, Bucureşti)
     


      Postmodernismul lui Liviu Radu (n. 1948) este mai curând declarat decât autentic, din dorinţa autorului – altfel de o remarcabilă productivitate – de a fi inclus în gruparea la modă a anilor ‘90 şi în revistele ce ofereau acesteia un suport consistent. El este asemeni sectantului care-şi schimbă religia din motive conjuncturale, descoperind apoi, cu surprindere, că printre preceptele recent memorate răzbate la suprafaţă structura unei mentalităţi anterioare, indestructibilă în adânc. Lăsând deoparte publicistica sa de “propagandă atitudinală” sau unele proze scurte după reţetarul Jurnalului SF, volumele editate ne arată un autor coerent, cu gândirea metodic articulată, care probabil că n-ar fi fost altul nici într-o realitate culturală paralelă, lipsită de experienţe cyberpunk. Dan-Silviu Boerescu, în prefaţa la culegerea Spre Ierusalim! (2000), exagerează întrucâtva lucrurile, din raţiuni îndreptate pro domo, atunci când descifrează la autor o artă “perversă” a manipulării timpurilor, acesta, timpul, văzut aici ca un “metalimbaj”, “un soi de esperanto fantasy care combină sensibilitatea genuină şi speculaţia tehnologică vizionară”. Putem fi de acord cu unele aserţiuni ale criticului, bunăoară cu aceea că Liviu Radu îşi execută “intervenţia de inginerie genetică pe ADN-ul temporalităţii” nu “cu o precizie robotică”, ci folosindu-se de “un suport mistic”. Numai că argumentele sunt insuficiente şi chiar şubrede pentru a demonstra lipsa de modernitate a autorului şi implantarea sa temeinică în gest postmodernist. SF-ul cunoaşte manipulări mult mai vechi şi mai “perverse” ale timpului decât cele propuse de autorul nostru, interesante şi ele, e adevărat. Ne rezumăm să pomenim doar celebra povestire a lui Robert A. Heinlein, All You Zombies... (1959), unde o altă intervenţie jucăuşă pe structura fluxului temporal conducea la performanţa incredibilă, argumentată într-o logică vicleană (deci nici ea nu tocmai precisă ştiinţific), prin care acelaşi personaj putea fi – rând pe rând şi cu temeinică îndreptăţire la nivelul speculaţiei intelectuale – el însuşi, părinţii, soţia, ba chiar şi propriii săi copii.
     În unele dintre prozele sale scurte, Liviu Radu se situează mult mai aproape de modelul lui Jorge Luís Borges şi de realismul magic sud-american decât de William Gibson, ori de postmodernii din main stream. O idee surprinzătoare stă la baza frumoasei povestiri El Dorado: în “Noua Castilie” a conchistadorilor se descoperă subit că unii dintre băştinaşii “păgâni” au scheletul din aur. Vom asista, fireşte, la declanşarea unei febre a recuperării osemintelor din vechile morminte indiene, pentru ca după epuizarea acestora lăcomia, torent nesecat, să se îndrepte asupra resurselor vii. Sacrilegiul, însă, culpabilizează călăii, transferând asupra lor condiţia de victimă virtuală. În Yildirim, accesul la un cod ocult proiectează într-o lumină diferită de cea a istoriei relaţia dintre Baiazid-captivul şi Timur Lenk, învingătorul său aparent. Şi povestirea aceasta, care dezvoltă în manieră personală tema atinsă cândva şi de Gheorghe Săsărman în Oracolul, îşi pune subiectul în termeni de moralitate transparentă. Cât valorează faptele de glorie ale celui care, cunoscându-şi din timp data exactă a morţii, nu riscă niciodată nimic? În cuşca sa, reală sau ipotetică, Fulgerul nimicitor de popoare se căieşte amarnic: “Am fost o jignire adusă Creatorului, pentru că nu mi-am îndeplinit datoria de om care ştie că, în orice clipă, moartea stă asupra lui”. Eticismul acesta ce infuzează răspunsurile la întrebări delicate nu dăunează povestirilor. Dimpotrivă: el determină răsturnări de situaţie şi conferă adâncime fabulei, trimiţând-o astfel spre un fantastic cu coloratură mistică, bizar, dar incontestabil subtil. Sam Şchiopul din Răsărit de soare ridică astrul vieţii de sub orizont cu incantaţiile lui. După moartea bătrânului vraci papuaş, doar difuzarea în eter a acestor psalmodieri sacre, înregistrate, “salvează” lumea de ameninţarea beznei eterne.
      Povestirea ce dă titlul volumului construieşte o parabolă despre puterea ficţiunii, relevată în poziţie supremă, deasupra oricărei realităţi. Prin complicatul “experiment «Ierusalim»“, nişte entităţi convenţionale din viitor smulg indivizi şi grupuri din realitatea timpului lor istoric, transplantându-le cruciadele în alte dimensiuni spaţio-temporale. Nimic nu reuşeşte însă să-i deturneze pe resuscitaţi de la lupta acerbă pentru o Palestină a lor, imaginară şi mereu altfel imaginată, pe seama unui straniu amestec de elemente familiare cu dogme şi fantezii ignorante, în care arabii pot avea trompă de elefant şi colţi de mistreţ, ca în stampele extravagante ale epocii. Frumoasă este şi nuvela intitulată Scrisori din fortul de la capătul imperiului, cu ecouri din Dino Buzzati (Deşertul tătarilor), dar condusă, în registrul fantastic, spre inteligente rezolvări proprii.
     Patru povestiri din finalul culegerii (Iată, vin Colindătorii..., Epitaf pentru Laura, În metrou şi Sărbătorirea zborului zece mii) merită să fie menţionate atât pentru implantarea subiectelor în spaţiul românesc contemporan, cât şi pentru o vizibilă schimbare de ton şi de mijloace artistice. De la fantasticul borgesian, cu strania sa poezie rece şi oarecum atemporală, prozele acestea virează spre o relaţie pasională cu mediul şi subiectele. În consecinţă, seninătatea distanţată dispare, lăsând locul scenelor groteşti şi rezolvărilor şocante, în cheie tragicomică. Într-un viitor postatomic, cu Crăciunul năruit sub zăpezi cenuşii, o familie de ţărani aşteaptă clipa creştinească a naşterii Domnului. Atâta doar că ţăranii în cauză sunt, din punct de vedere biologic, nişte mutanţi poposiţi temeinic în monstruozitate. “Şi ce dacă am cap mare?” se indignează copilul-narator. “Maria are două nasuri, iar Nelu n-are urechi.” Cât despre bunică: “Nu-i mare lucru că are trei mâini, şi Nelu are. Dar bătrâna poate să şi le folosească pe toate.” Momentul tradiţional al colindului este precedat de preparative vecine cu panica: păsările de curte sunt ascunse în beciuri, uşile grajdurilor se bat precipitat în cuie, peste ferestre se trag obloane grele, iar la intrările casei se propteşte mobilier. În noile condiţii, Colindătorii sunt jefuitori înarmaţi, împotriva cărora familia luptă, ca odinioară cu valurile năvălitorilor, folosind flinte şi arcuri, dar şi sârmă ghimpată şi mine de teren. După bătălie, urmează ghiftuiala tradiţională:
    
     “La prânz ne-am aşezat cu toţii la masă, sărbătorind cum se cuvine ziua Domnului. Ne-am îndopat cu sarmale mari cât pumnul, în foi de leuştean murate. Cârnaţi, fripturi şi piftie. Piftia o făcusem din bunica, Dumnezeu s-o ierte, că de altceva nu fusese bună. Ajunsese doar pielea şi oasele.
     – Am scăpat de grija Crăciunului, mormăie tata, mestecând lacom o bucată de carne prăjită. Peste vreo săptămână ne pomenim cu ăia cu sorcova şi cu pluguşorul...
     – Ar trebui să le dăm ceva... Acum avem de unde... Scăpăm mai uşor şi aduce noroc..., spune gânditor bunicul.
     Are dreptate. Moş Crăciun fusese darnic cu noi anul ăsta. Ne adusese mâncare pentru toată iarna. N-a mai fost nevoie să tăiem din vite sau porci.”
    
     Fără macabrul vag deghizat din Iată, vin Colindătorii..., celelalte povestiri ale micului ciclu îşi păstrează cinismul (într-o măsură terapeutic) de a imagina, în prelungirea mizeriei actuale, o lume de dărăpănături cu munţi de gunoaie putrede pe trotuare, cu inscripţii agramat-obscene pe ziduri, bântuită de pleava imigranţilor afro-asiatici, dar cultivând încă la modul maniacal stilul construcţiilor gigantice şi inutile (cosmodromul din Slobozia, care acoperă Bărăganul cu un strat de beton de cinci metri grosime), ca şi discursurile grandilocvente, năpădite de lozinci găunoase, ale statului dictatorial revenit în actualitate pe ruinele “Republicii ortodoxe” şi ale simulacrului de Ţiganiadă condus de “asasinatul” împărat Iulian.
     După toate aparenţele, textele acestea au ieşit din incitantul proiect lansat de Voicu Bugariu, “Alte Românii”. Tratamentul ironic al temei este evident, aluzia politică funcţionează continuu, iar în scenariile viitoristice dezvoltate de povestirea În metrou Liviu Radu dovedeşte, pe lângă vâna satirică, şi o apreciabilă imaginaţie speculativă. Toate acestea pregătesc explorările ucronice de mai largă respiraţie din Constanţa 1919.
     Publicată tot în anul 2000, cartea aceasta merită calificativul de roman în măsura în care părţile bine individualizate ale tripticului component se leagă într-o structură coerentă şi complementară. Ele sunt, fiecare în parte, câte o ucronie independentă, dezvoltată însă din relativ aceleaşi materiale de bază, pe care diverse evoluţii istorice “posibile” le organizează diferit, în funcţie de virtualitatea pe care o servesc. Prima parte (Tratative la Konsstanza) configurează “ucronia germană” a românilor, pornind de la ipoteza că regatul lor ar fi fost cucerit, în decursul timpului, de austrieci. Varianta ucronică păstrează rolurile din realitate, dar schimbă protagoniştii, încât, pe acumularea greşelilor politice ungureşti, Principatul Daciei este acela care accede la guvernare dualistă, în cadrul modificat al Imperiului Austro-Român. Evoluând în regim de surprinzătoare metamorfoză, diverse personalităţi istorice trăiesc destine noi. Astfel, loial Împăratului, Theodor von Wladimyri ocupă la un moment dat funcţia de guvernator general al Principatelor Walache, iar brankowenii, kantakusenii şi mawrokordaţii proliferează la Viena, dând miniştri imperiali şi guvernatori de provincii. Johann von Antonessku face carieră de maior de husari, în timp ce Michail Eminowitsch, autorul poemului filosofic Der Morgenstern, căsătorit de-acum cu Mitte Kremnitz, profesează filosofia la Universitatea din Bucureşti, fiind din când în când şi Ministru al Culturii, în guverne conservatoare. La Constanţa înfloreşte arhitectura barocă (de un “lux greoi”, după gustul austriac), se vorbesc cursiv limbile oficiale în regat (româna şi germana), se bea bere pe terase aranjate în stradă, sub acordurile muzicii din operetele lui Ziprian Porumbessku. Pe acest fundal de belferie rece şi calmă, de Mitteleuropă lărgită până la ţărmul Mării Negre, Puterile Aliate doresc îndepărtarea regelui Ferdinand şi proclamarea de urgenţă a republicii. Ele urmăresc, la un 1919 al marilor schimbări geopolitice, dezmembrarea Imperiului Austro-Român într-o puzderie de state naţionale, inclusiv cel al populaţiei maghiare, pe care – ca să cităm un negociator francez – “aţi persecutat-o şi aţi românizat-o cât s-a putut”.
     Partea a doua (Konstanţia şi Hamlet) construieşte o “ucronie rusească” într-o “realitate” istorică tributară momentului când domnitorii Dimitri Cantemirov şi Konstantin Brâncovanov, într-o frăţească înţelegere antiotomană, s-au închinat ţarului, încât atât Moldova, cât şi Valahia stau de secole între graniţele imperiului pravoslavnic. Vremurile sunt însă în schimbare, germanii intenţionează să predea Konstanţia lui Ferdinand Karlovici, care în Marele Ducat al Valahiei “s-a proclamat rege independent de Rusia” după ce bolşevicii l-au executat pe ţar. Prin Dobrogea, puşi pe jaf, bântuie anarhiştii lui Mahno, conlucrând cu gărzile roşii de la Sevastopol împotriva trupelor de voluntari cerchezi şi români (toţi cu banderolă tricoloră pe braţ) aduse de căpitanul Aurel Vlaicov cu un dirijabil imens (motivul coboară în urmă, pe rădăcină, până la Victor Anestin), ori revenite pe calea apei, sub comanda polcovnicului Bretianov, tocmai de la capătul lumii pravoslavnice, din garnizoana Vladivostok. Supravieţuitor-minune, Tudor Vladimirov conduce şi el, în Banat, “cazacii de pe Jii” în calitatea sa de bătrân mareşal (“eroul de la Austerlitz şi Adrianopol”), iar maiorul Antoneskov tocmai eliberează Moldavia de bandele ruseşti şi ucrainene. O figură aparte în acest frământat şi anarhic peisaj din debutul unui virtual secol XX este caporalul-pictor recuperat de urmaşul degenerat al Cantemirovilor de pe plajele Constanţei: “îl văzuse pictând pe faleză, se oprise să-i admire acuarela (semnată simplu, Dolphi)”. Taciturn, Adolf înghite cu răbdare nemţească, în scurtele sale permisii, caviarul şi poveştile plicticoase ale bătrânului nevolnic refugiat în himerele unui trecut ambiguu. Într-o casă conspirativă, caporalul debusolat politic e întâmpinat cu formula “tovarăşul Adolf”, dar scurta sa idilă cu mediile bolşevice sfârşeşte în profunde dezamăgiri estetico-ideologice. Acestea pleacă din faptul că i se resping teoriile despre arta pură şi grandioasă, iar pe de altă parte, meritele de a fi divulgat conştiincios celulei comuniste secrete militare şi le însuşeşte integral tovarăşul de nădejde Marcel Pauker. Umilit, Dolphi va înţelege că în Rusia revoluţia era confiscată de evrei, iar idealurile sale de ordine şi disciplină, plasate în sarcina unei rase de calitate, fuseseră deturnate în haosul acela întreţinut de “sălbatici”. În trenul care îl conduce spre un destin încă neguros, caporalul-pictor meditează profund la viitorul societăţii omeneşti, tot mai convins de un adevăr personal: mulţimea trebuie îndrumată de personalităţi cu simţ artistic, lansate într-o luptă necruţătoare cu conspiraţia mondială: capitalişti, bolşevici, evrei. Dacă “ucronia germană” figura un tablou mai degrabă static, cu conflict simulat, partea aceasta descoperă mişcarea, vrajba revoluţionară, iar tratarea figurilor foloseşte din plin resursele paletei aluziv-ironice, accentuîndu-le astfel conturul caricatural.
     Partea cea mai vie şi poate cea mai caldă a romanului este însă “ucronia turcească” (Fuga din Küstangé). În această variantă a virtualităţii, teritoriile româneşti (paşalâcul Iflak) fac parte, evident, din Imperiul Otoman. Personajele deja pomenite vor trăi o altă secvenţă din seria destinelor conjugate. Paşa Vladimiroglu a înfrânt Viena în urmă cu decenii. Generalul Averopol (“care a servit sub muscali”) stă cu o armată din primul război mondial blocată în Siberia. În fruntea micului său regat ce se extinde dinamic pe seama prăbuşirii otomane, principele Karl meditează la înlocuirea scrierii arabe cu alfabetul latin. Ioan Antonoglu e prezent şi el pe scena “regatului românesc”, cu gradul de căpitan, iar ceva mai la vest se manifestă, ca personalităţi politice, Goga şi Caramaniu. Din Anadolia răzbat ecouri înfiorătoare despre pogromurile săvârşite de turci împotriva armenilor creştini, dar şi în satele kurzilor musulmani. Orice e posibil în vremurile tulburi de sfârşit de imperiu. Oamenii se consolează în faţa urgiei cu minunatele versuri ale lui Mihal Emin, din poemul Batalul, balsam pe sufletul trist al mulţimilor de refugiaţi de pe plaja Constanţei:
    
     “Iar de-Alah o vrea
     Şi-o cădea o stea
     Tu de vei vedea
     Măicuţa-mi bătrână
     Cu şalvari de lână
     Şi cu feregea” etc. etc.
    
     În toate cele trei istorii alternative compuse pe seama unuia şi aceluiaşi set de informaţie istorică prelucrată ucronic, mecanismul invenţiei presupune – spre a se pune efectiv în mişcare – o apreciabilă doză de gratuitate şi amuzament. Genul în sine invită la un joc al metamorfozelor politico-sociale ce poate fi lejer şi distractiv, căutând pitorescul în dauna unor niveluri literare guvernate de dramatism. Este ceea ce reproşează romanului Constanţa 1919 o analiză detaliată a lui Cornel Robu, pentru care scrierea rămâne dependentă de un “parti pris naţional «optimist» şi complezent”, când figurările contrafactuale de tipul ucroniei ar trebui să impună tocmai o categorică răsturnare de situaţii. Generând disconfort identitar, soluţia ar fi devenit, astfel, mai productivă pentru meditaţia asupra condiţiei identitare reale.
     Între coordonatele ideatice şi estetice adoptate de autor, rezolvările sunt, totuşi, diverse şi inteligente. Pitorescul există, într-adevăr, dar nu doar în forme comice şi superficiale. El îmbracă şi veşminte mai sobre, atunci când situaţiile conflictuale o cer. Cel de-al doilea tablou al tripticului ucronic se însufleţea printr-un antagonism militar “în alb şi negru”, căruia spectaculoasele lupte aeriene, purtate cu tehnica rudimentară a începutului de secol XX, îi conferă simultan un caracter amuzant şi dramatism. În Fuga din Küstangé Liviu Radu încearcă să surprindă relaţii inter- şi intraetnice mai complicate, chiar tulburi, pe fondul efervescenţei unor patimi “naţionale” dezlănţuite după secole de reprimare morală, şi cărora refluxul înfruntărilor armate le lasă de-acum mână liberă pe teren autohton. Conflictul devine aici unul simbolic şi, din perspectivă “patriotică”, dureros, întrucât protagoniştii sunt fraţi de sânge: vhahi ghiauri (românii creştini) şi turki din comunităţile localnicilor islamizaţi, vorbitori ai aceleiaşi limbi. Partea sentimentală a acestei ucronii ţine tocmai de confuzia identitară a unei populaţii deznaţionalizate, care îşi întrezăreşte salvarea într-o Anatolie tutelară, dar indiferentă în fond, către care stau aţintite, cuprinse de un nebulos magnetism, privirile albastre ale spahiilor dunăreni.
     Romanul Trip-tic (1999) duce la desăvârşire tehnica “triplei abordări” din Constanţa 1919, dând autorului prilejul de a construi în simetrii arhitecturale la care, preocupat de regulă doar de desfăşurări epice liniare, SF-ul se arată adesea indiferent. Trei părţi interesante ca substanţă (Murirea, Nonmurirea, Nemurirea), se structurează la rândul lor în câte trei capitole bazate şi ele pe o triplă diviziune. Nu e, cum s-ar putea crede, aplicarea mecanică a unei scheme manieriste, ci fundamentul unei construcţii armonioase, cu elementele reduse la esenţial. La fel ca în romanul discutat mai înainte, părţile sunt individualizate până la o posibilă existenţă autonomă, dar – prin substanţă şi idei – menţin între ele punţi de legătură elastice, care dau scrierii în ansamblu un aspect de lucru mobil şi totodată bine articulat. Personajul central se numeşte Lai (caracterul lui de o instabilitate caricaturală pare să justifice conotaţia subtextuală remarcată de Bugariu şi care trimite la sensul de “minciună”, de fals, invenţie şi ficţiune sub aspectul său mai general, aplicabil unui produs al creaţiei) şi ne este prezentat, în varianta “realistă” a primei părţi, într-un ţipător portret ţinând de postmodernismul hippiot:
    
      “Rezultatul era mulţumitor: părul lung, despărţit la mijloc printr-o cărare, fusese strâns la spate într-un nod simplu. Şuviţa din dreapta lucea albastru, metalic, în timp ce partea din stânga, de un portocaliu deschis, lăsa impresia de moliciune şi catifelare, poate prin contrast cu aspectul sârmos al smocului din dreapta. Bărbiţa mică, de un roşu violent, scotea în evidenţă caracterul voluntar al bărbiei. Lentilele de contact, negre, lucioase, îl făceau să pară că are ochi imenşi, în care se oglindea întregul univers. Lobii urechilor atârnau întinşi de cercei grei, din aur alb, cu motive animaliere, în filigran.”
    
     Ca şi personajul, planeta lui este o aglomerare de elemente artificiale şi spectaculoase. Printre cetăţenii de rând, care beau prin cârciumi, pălăvrăgind despre “democraţia” coloniei, despre naţionalizare şi stabilizare monetară, circulă în tihnă clonele, tinerii tatuaţi pe pielea rasă a capului, clombii înaripaţi cu patru braţe, “curvasasinele” de pe Terra (“mercenare împănate de implanturi, lasere şi relee de telecomunicaţii”), o întreagă faună excentrică, organizată în grupuri de interese, pe principiu pur mafiot. Partea aceasta a cărţii este o parodie a SF-ului comercial de tip cyberpunk, în care comicul figurilor se desfăşoară dezinvolt în lungul unui fir tragic, la capătul căruia Lai va pătrunde într-o altă secvenţă, radical diferită, a destinului său. În partea a doua a romanului, cu viaţa sa iniţială suspendată, protagonistul parcurge purgatoriul unei planete-spital, sub tutela unor personaje cu nume de un “simbolism poliglot” în maniera lui Philip K. Dick, cum observă Radu Pavel Gheo, care, analizându-le cu atenţie, vede în cei trei vindecători dedicaţi “cazului”, şi anume: doctorul Salvatore, profesorul Battlemaster şi sora Heiliggeist, nişte făpturi proteice, identificate “cu triada divină a creştinismului: Dumnezeu-tatăl (Stăpânul sau conducătorul bătăliilor), Fiul – Mântuitorul (dr. Salvatore) şi Sfântul Duh (în germană «Heiliggeist»)”. Evident, starea nouă a personajului, ajuns de-acum într-o existenţă specială, la limita dintre viaţă şi moarte, pretinde o schimbare de ton faţă de senzaţionalul captivantei secvenţe iniţiale. Reprezentările simbolice ale divinităţii impun discutarea unor concepte precum nemurirea, timpul subiectiv şi obiectiv, în dialoguri de factură eseistică, presupunând seriozitate şi profunzime de gând.
     Adaptându-se noilor condiţii, Lai nu mai este caricatura spectaculoasă de la începutul cărţii, dar nici nu-şi va dezminţi ambiguitatea denominativă, întrucât în ultima parte a romanului (cea care înlocuieşte “non-murirea” provizorie a personajului cu perspectiva nemuririi) îl vom găsi metamorfozat într-un zeu virtual, care se complace în vanitatea lipsită de satisfacţii omeneşti a propriei sale omnipotenţe. Finalul pune destinul lui Lai într-o relaţie surprinzătoare cu cel al “organistului cosmic” dintr-o reuşită nuvelă de Mircea Cărtărescu.
      În Trip-tic, Liviu Radu a dat cea mai bună scriere a sa de până acum. Talentul lui îmbină într-un mod remarcabil grotescul spectaculos al suprafeţelor cu un plan al ideilor de calitate. Sub raportul artei combinatorii, autorul, cu vizibile înclinaţii spre parodie, pune în lumină o imaginaţie aproape frenetică, stăpânită însă prin cenzura unor geometrii compoziţionale pe care cărţile sale şi le impun.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





KUMANGO

Sandu Florea


[bandă desenată]





VORBE CU DAN POPESCU
- 10 întrebări în exclusivitate -

Cătălin Ionescu


     1. Cine este Dan Popescu şi ce legătură are el cu science-fiction-ul, Sigma şi Piatra-Neamţ?

     Primul impuls a fost să las această întrebare la urmă, considerînd că datele mele personale sînt mai puţin relevante pentru restul interviului dar (mi-)am revenit pentru că mulţi internauti de-ai noştri nu mă cunosc plus că intrarea mea în fandom s-a petrecut într-o perioadă ale cărei evenimente au modelat fandomul şi sefeul românesc de a ajuns aşa cum îl vedeţi cu toţii acum.

     Dan Popescu este inginer (electroenergetică), este un neconformist în raport cu "obiceiurile" unei intreprinderi de stat si drept urmare nu are o funcţie de conducere, lucrează într-un serviciu care îi solicită continuu şi stresssssssssant neuronii şi timpul din afara programului (investiţii) dar îi place ceea ce face. Cînd poate, este un agent de asigurări modest şi continuă să colaboreze la realizarea anuală a Cărţii Galbene a judeţului Neamţ. Locuieşte în Piatra Neamţ, într-un apartament cu două camere, amplasat la etajul 4 al unui bloc cu 4 etaje. Are doi copii; o studentă în anul 4 la automatică şi un "student la litere" într-a treia primară. Soţia este inginer electronist şi îl solicită anual să-şi mai strîngă din cărţi şi din ziare, să mai lase spaţiu vital şi celorlalţi membri ai familiei. Traduce din franceză şi engleză (două volume apărute la Nemira). A participat la viaţa editurii Multistar de la înfiinţare (1991) pînă în ianuarie 1994. Realizează fanzinul Sigma (3 + 26 apariţii începînd cu 1991).
     În 1982 a înfiinţat cenaclul Sigma din Piatra Neamţ, care pînă în 1989 a şonticăit conform cu vremile, în 1990 a căpătat tichia de mărgăritar a personalităţii juridice (asta zic abia acum, că la vremea respectivă tare am mai fost mîndru de această realizare!), a avut cîteva reuşite pînă în 1995 (două convenţii model, un concurs de texte literare cu juriu mainstream, primul fanzin în engleză etc.) iar în 1996 şi-a primit obştescul sfîrşit pentru că Dan Popescu, rămas doar cu sine şi cu el însuşi, a ajuns la concluzia că este cazul să-şi consume puţinul timp disponibil pe chestii mai utile decît menţinerea artificială în viaţă a unui cenaclu.

     2. De când există pasiunea pentru science-fiction şi poţi preciza ce anume a „declanşat-o"?

     Legătura cu sefeul a fost, pînă să-l cunosc pe Dan Merişca, de simplu cititor (Colectia de povestiri SF, Verne, Borges, Poe, Efremov, Wells etc.). Cred că primul volum de Jules Verne l-am citit printr-a patra sau a cincea, nu mai ţin minte precis. Pe Dan Merişca l-am cunoscut în 1979, în cadrul consiliului Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Facultatea de Electronergetică a Politehnicii din Iaşi apoi la cenaclul Quasar, proaspăt înfiinţat. În 1981 am văzut în revista Ştiinţă şi Tehnică un anunţ referitor la convenţia SF din acel an, mi-a venit ideea să înfiinţez şi eu un cenaclu şi i-am dat un telefon lui Dan Merişca. Drept urmare, am participat la convenţia de la Sibiu din 1982 unde i-am cunoscut printre alţii pe Ovidiu Bufnilă, Mihai Grămescu, Alexandru Ungureanu, Adrian Rogoz, Ion Mînzatu, Iustin Capră, Marioara Glodeanu iar în octombrie 1983 am reuşit prima şedinţă "cu invitaţi" a cenaclului Sigma. E bine să se ştie că acest cenaclu a fost înfiinţat de un Dan Popescu utecist sincer nemulţumit de bălteala de la serviciu - locul unde nu se putea întîmpla nimic în afara rutinei zilnice.

     3. Se poate corela science-fiction-ul cu partea ta „civilă"?

     Se poate, cum să nu se poată. Destul de greu acum, din cauza activităţilor care trebuie să aducă bani familiei dar cu mai multă consistenţă decît pe vremea cînd nu mă ocupam "de afaceri". Legăturile cu lumea afacerilor m-au ajutat foarte mult să înţeleg ce se întîmplă cu fandomul şi să conturez soluţiile în curs de prezentare pe www.atsf.ro/abc_ro_fsf. Relaţia este biunivocă. Prima carte de management am citit-o de la Biblioteca Americană, în '83 sau '84, avea drept subiect organizaţiile industriale şi consideram, la momentul respectiv, că mă poate ajuta să înţeleg ce şi cum e cu comunitatea sefiştilor.

     4. Ai lansat de curând invitaţia de a se alcătui şi pune pe treabă un grup de studiu asupra SF-ului românesc - te rog chiar să mă corectezi dacă şi unde greşesc. De ce aşa ceva şi mai ales de ce acum?

     "Acum?" Pentru că. Ideea grupului de studiu este foarte veche, aminteşte-ţi de convenţia Sigma din 1995, axată pe critică.
     "De ce?" Foarte simplu: pentru că fandomul nu are aşa ceva cu toate că este mare nevoie.
     Şi este nevoie pentru că nu este normal ca lucrările lui Asimov sau ale lui Herbert sau ale cui mai vrei tu de peste "gard", să fie mult mai bine cunoscute decît operele, subliniez operele, unor români precum Grămescu sau Opriţă sau Voiculescu sau... Vei spune că Asimov, Herbert & co sînt moderne, actuale, "la modă", mai bine cuplate la problemele omului modern iar eu îţi voi răspunde că e vorba de omul lor, de acasă de la ei, iar românul nostru a rămas de căruţă cu toate că nu e nici mai rău nici mai prost.
     Ignorarea rădăcinilor îmi aminteşte de anumite miesme de dinainte de '89 ...
     Este anormal, ne-natural, să ne uităm (şi să jinduim) la ce e prin curţile altora şi, în acelaşi timp, să ignorăm propria noastră grădină.
     Pe de altă parte, acest grup de studiu va ajuta consistent la conturarea profesiei de scriitor sefe.

     5. Există şi o motivaţie ascunsă a acestui proiect - mă refer în mod direct la „cruciada moreugarinist-bufniliană", chiar, ce părere ai de ea?

     Proiectele mele le vreau transparente, fără motivaţii ascunse - Timpul este prea preţios! Au legătură cu cruciada meduzalului doar prin ţintă - promovarea valorilor fandomului românesc - şi prin sincronism. Repet, ideea grupului de studiu este veche. Cruciada meduzalului este bună, utilă, "a prins", numai să se ţină de ea şi să nu se împrăştie prea tare.

     6. Care crezi că este rolul criticii în SF-ul românesc de astăzi? Ar avea acesta de câştigat - sau eventual de pierdut - dacă ar exista un aparat critic mult mai dezvoltat?

     Un aparat critic dezvoltat înseamnă maturitate iar critica "noastră" are, vrînd nevrînd, sarcina suplimentară a re-orientării către social. Textele sefe americane de succes, din anii 50 .. 70, foarte apreciate la noi, au puternice motive şi motivaţii sociale.
Atenţie, la categoria "critici" trebuie adăugaţi şi eseiştii, istoricii, gazetarii, toţi cei care generează texte non-fiction - bineînţeles cu redefinirea activităţii, cuvîntul critică este inadecvat.

     7. Crezi că există o anume „închistare" a SF-ului românesc, un soi de incapacitate cronică în a-şi depăşi condiţia sa amatoricească?

     Şi da şi nu. Închistare şi incapacitate există, dar nu le consider cronice. Au trecut doar treisprezece din cei douăzeci de ani estimaţi de Brucan...
     Iar din starea de amatorism se va ieşi relativ repede: la Atlantykron au avut deja loc primele cursuri de scriitură sefe şi se lucrează la primul manual asupra scriiturii sefe - 2 forme educaţionale ce încep să contureze meseria, profesiunea de scriitor sefe. Profesionist este cel care ştie meserie, utilizează experienţa înaintaşilor, învaţă. Faptul că ia bani pe produsele muncii sale este o chestiune secundară.
     În 1992, la convenţia de la Bistriţa, Alexandru Mironov a fost autorul primei încercări de constituire a unei asociaţii a profesioniştilor români într-ale sefeului; conform formulei "profesionist = cel care ia bani" s-a ajuns în situaţia ridicolă de a i se refuza calitatea de membru lui Romulus Bărbulescu pentru că veniturile lui proveneau din activitatea actoricească în timp ce Dan Popescu a fost acceptat ca profesionist pentru că era membru al staff-ului editurii Multistar.

     8. Crezi că, per total, genul science fiction repezintă un drum artistic viabil? Că marile creaţii ale genului, carte, film, au un cuvânt de spus în lumea de azi?

     Binenînţeles. Evident. Cuvîntul lor are greutate.
     Cel mai bine se observă aceasta prin creşterea semnificativă a manifestărilor media de gen sau doar cu elemente fantastice şi SF (muzică, film). Cu cărţile e mai greu, la noi, datorită avalanşei de recuperări, cărţi sau tipuri de cărţi care înainte de '89 nu ar fi putut să vadă "lumina tiparului românesc", majoritatea lucrări nonfiction si atrăgînd enorm din timpul de lectură al cititorului. Şi aş da ca exemplu cărţile pentru dezvoltare personală "pe bune".
     Cum să nu fie viabilă o manifestare artistică fundamental ancorată în tehnologicul devenit cotidian ?
     Este viabilă dar este necesar un efort substanţial de reinventare a mijloacelor de exprimare precum şi o reorientare a lentilelor focalizatoare dinspre elementele materiale, tehnologice, către om, către personajele care trebuie puse să facă faţă unor situaţii noi, inedite, să se integreze în comunităţi cărora cu greu li s-ar mai putea găsi modele terestre acceptabile. Cuvîntarea, discursul, trebuie să fie altfel decît pînă acum, şi în formă şi, mai ales, în fond.
     Fiind foarte dificil să construieşti lumi noi, plauzibile, populate cu oameni noi şi credibili, estimez o accentuare a manifestărilor sub curcubeul generos al fantasticului.

     9. Crezi că impactul audio-vizual are o rezonanţă negativă, afectat fiind şi science-fiction-ul? Crezi că internetul are o influenţă negativă asupra cărţii?

     Nu, categoric nu. Internetul este o bibliotecă fantastică! Ştie cineva vreun autor de SF care să-şi fi imaginat asta înainte de 1980 (anul apariţiei primelor PC-uri)? Internetul permite difuzarea cărţilor aşa cum suportul de hîrtie nu poate, plus că formatul electronic permite forme noi de prezentare, inaccesibile hârtiei.
     Mai există vreo formă de comunicare atît de accesibilă şi eficientă ca internetul? Poate telepatia.
     Impactul audio-video este negativ în măsura în care se pierde măsura, se pierde echilibrul, "se dau toate pe una". E drept că echilibrul este uşor de pierdut în faţa provocărilor societăţii omeneşti moderne pentru care atît societatea actuală cît şi sistemele educaţionale oferă o pregătire insuficientă, dacă nu de-a dreptul inadecvată. Se consideră că filmele - de exemplu - au un impact negativ; consumînd timpul cu filmele, nu mai rămîne şi pentru cărţi, dar se uită numărul infim de filme la care aveam acces înainte de '89. Oamenii sînt curioşi... dar apare, încet, încet saturaţia. Mult mai grav consider că este impactul negativ al bramburelii, nesimţirii şi ipocriziei din sistemele educaţionale româneşti.
     Pot să afirm (şi să dau şi exemple) că mediul sf (inclusiv audio-video) m-a ajutat în multe privinţe.

     10. Te rog, în încheiere, sa-ţi adresezi singur o întrebare şi să răspunzi la ea. Îţi mulţumesc foarte mult.

     Întrebare: Ce (mai) faci?
     Răspuns: Mă conformez!

     "Traducere": În 1994, prin forţa legii, certificatul de calitate a dispărut lăsînd loc certificatului de conformitate. Cu alte cuvinte, orice produs trebuie să fie însoţit nu de o hîrtie care să afirme că produsul e bun ci de un certificat de conformitate care atestă că produsul respectă proiectul în baza căruia a fost executat. Prin extensie, eu, un produs al societăţii în care trăiesc, mă conformez cerinţelor acestei societăţi, adică evoluez în sens pozitiv, învăţ, mă dezvolt (tot în sens pozitiv!), comunic cu semenii mei şi drept certificat de conformitate care să demonstreze că respect "proiectul în dezvoltare permanentă care sînt eu", transmit tot felul de mesaje fandomului f&sf. Altfel spus, aplic faţeta "pozitivă" a cuvîntului.





PRO-GRESII





SFATURI PENTRU UN EDITOR DE LITERATURA SF

Sergiu Someşan


     Dacă scriitorul SF o mai putea da cotită şi să vină cu fel de fel de scuze de genul: ştii eu de fapt scriu pentru sertar/ amantă/ copii/ mamă/ vecin/ căţel/ purcel - lista ar putea continua la infinit, dar nu are nici o scuză faptul că în acest caz a ajuns sub ochii mei, dumneata editorul meu drag şi scump nu mai ai nici o scuză. Exişti pentru a-mi procura mie drogul atât de necesar: literatura SF bună. Dacă cumva crezi că ai alt rost pe lume, te rog rupe legitimaţia de editor pe care o ai - dacă o ai - dă-ţi demisia din AER ( asociaţia editorilor din Romania) şi donează capitalul social al editurii cuiva mai conştient de rolul editorului.
     Nu am de gând să umblu cu subtilităţi aşa că dacă eşti o persoană ceva mai sensibilă este mai bine să nu citeşti mai departe. Nici nu am să înşir aici fraze bombastice sau sforăitoare despre patriotism, rolul editurilor în educarea tinerei generaţii, şi alte fraze stereotip care te-ar putea umple de scârbă. Am să fiu sincer şi pretind să fii la fel. Eu sunt o persoană în general masculină cu vârsta cuprinsă între 15 şi 45 de ani ( cu excepţiile de rigoare, bineînţeles), care din motive neimputabile mie în totalitate ( ereditate încărcată, vecini, părinţi, bunici sau alte rude colaterale suferind de aceeaşi boală) iubesc în mod condiţionat literatura SF bună. Prin literatura SF bună înţeleg literatura SF care îmi place mie deci te rog să nu te contrazici cu mine la acest capitol. Banii sunt la mine dacă îi vrei trebui e să îmi faci mofturile. Dacă aş fi o singură persoană poate ar fi mai bine pentru tine - în mod sigur ar fi mai bine - dar cum sunt o personalitate multiplă cu gusturi destul de variate ar trebui ca din când în când să mai faci câte un sondaj în mijlocul meu/nostru, să mai iniţiezi câte un poll să afli cum mai evoluează preferinţele mele. Pentru că sunt o persoană capricioasă şi cu gusturi destul de schimbătoare este bine să o ştii asta.
     Veniturile mele variază şi ele destul de mult. Dacă sunt elev sau student am două, trei, patru, cinci sute de mii pe lună la dispoziţia mea sau chiar mai mult - în funcţie de starea materială a babacilor pot avea şi câteva milioane - dar sincer să fiu atunci nu mă mai interesează literatura SF. Problema este că fiind atât de tânăr, deşi iubesc literatura SF din tot sufletul până la librărie se ivesc în calea mea o mulţime de tentaţii: discoteci, bere, ţigări şi alte lucruri necesare pentru păstrarea look-ului cu care babacii nu sunt întotdeauna de acord şi atunci trebui să rup din puţinii mei bani de buzunar. Dacă am o slujbă atunci se schimbă treaba. Nu banii constituie o problemă de cele mai multe ori. Ci timpul. Am timpul extrem de drămuit şi de multe ori am şi a doua slujbă ca aproape toată lumea aşa că va trebui să fii foarte atent ce îmi oferi şi mai ales cum îmi oferi. Nici bănuiala unei umbre nu trebuie să planeze asupra bunei tale credinţe. Dacă prin subterfugii ai reuşit să mă păcăleşti să îţi cumpăr o carte care este sub aşteptările mele, nu voi regreta atât suta de mii dată pe ea cât timpul pierdut cu lectura, până să îmi dau seama că este ceva care nu merită o oră sacrificată din scurta mea viaţă.
     În relaţia dintre noi doi eu vreau să îmi oferi o lectură care să mă satisfacă din toate punctele de vedere iar tu vrei, în calitate de intermediar între munca scriitorului şi mine, să îmi oferi această lectură şi să câştigi suficient cât să poţi relua ciclul editorial şi un oarece beneficiu care să îţi permită un trai decent şi - de ce nu? o vacanţă în Caraibe. Să fie clar, atâta vreme cât îmi oferi ceea ce vreau - literatură SF bună, la un preţ accesibil, nu mă interesează ce faci cu dividendele obţinute în urma exploatării viciului meu. Dar pentru că vreau să te ajut îţi vând ieftin câteva ponturi:

     1 - Nu publica veleitari, rude şi alte obligaţii! Dacă chiar nu ai ce face scapă de ei şi trimite-i la o editură concurentă. Nimic nu mă dezamăgeşte mai mult decât să întâlnesc bâlbe şi poticneli acolo unde mă aşteptam să dau de o capodoperă. Şi a doua oară s-ar putea să ezit înainte de a mă opri în faţa standului editurii tale.

     2 - Puţină publicitate nu strică ! Poate nu ar strica să profiţi de relaţiile pe care le ai cu tipografiile - sau poate ai chiar tu una - să tipăreşti nişte afişe de bun gust pe care să le răspândeşti în locuri strategice, chiar dacă te costă ceva asta: librării, anticariate, biblioteci, şcoli, facultăţi, tramvai, metrou, etc. La televiziune nu are rost să încerci pentru că nu prea mă uit. În schimb nişte bannere pe internet ai putea să pui, deşi sincer să fiu au apărut atâtea încât eu le şterg imediat ce le văd pe monitor.

     3 - Coperta, ah coperta! Într-o lume atât de viu colorată este firesc să fii colorat dacă vrei să fii remarcat. Dar am impresia că s-a ajuns la un fel de saturaţie şi că o carte complet albă şi cu un titlu negru ar atrage acum cel mai mult atenţia într-o librărie. Revin aici asupra unui subiect mai vechi, coperţile cărţilor SF de la Nemira care întâmplător este editura mea preferată. Nu ştiu cum să le descriu! Sunt atât de alambicate, atât de sofisticate încât de cel mai multe ori iau cărţile în mână încercând să nu privesc coperta. Spre deosebire de cele de la RAO de pildă, care au o linie simplă şi elegantă. De fapt stilul aglomerat şi îmbâcsit al unei coperţi mie îmi spune că graficianul nu are nimic de spus. Prefer de o mie de ori o prelucrare a unui desen clasic al lui Luis Royio (cum este cel al cărţii „Ochii jupâniţei" de Rodica Ojog Braşoveanu, de la aceeaşi editură) decât o acuarelă de copil retardat. Tragedia este că alte colecţii de la aceeaşi editură au coperţi bine realizate. ( O excepţie care mi-a căzut sub ochi chiar în timp ce scriam aceste rânduri este „Copii dunei")

     4 - Preferinţele mele sunt destul de ciudate. Poţi arunca o privire asupra opţiunilor de anul acesta aici:

http://www.computergames.ro/forum/showthread.php?s=&threadid=44569

     E adevărat că nu sunt prinşi în acest sondaj decât zece autori, dar nimeni nu te împiedică să iniţiezi unul cu 100 de autori. Dar câteva concluzii se pot trage şi de aici: Isaac Asimov conduce detaşat, urmat la foarte mică distanţă de Frank Herbert. Deci stilul simplist şi acţiunea mai degrabă poliţistă a lui Asimov mai are încă destulă căutare la fel ca şi proza mustind de filozofie a lui Frank Herbert. Ce concluzie ai putea trage de aici? Cum cei doi îşi adjudecă 60% din preferinţe cam tot aşa ar trebui să fie axată şi producţia editorială. Mai mult de jumătate din proza publicată de editura ta - sau cel puţin sectorul specializat pe literatură SF.

     5 - Nu îţi cer să fii patriot, aşa cum nici eu nu sunt. Dar sunt sigur că dispunând de un site al editurii ai putea să iniţiezi un concurs anual de proză scurtă SF. Deschis şi cu toate cărţile pe masă! Ai putea să publici textele intrate în concurs şi să iniţiezi un poll la care toţi cei care participă trebuie să îşi dea numele şi adresa. Nu ştiu care sunt costurile de producţie ale unei cărţi de 100-200 de pagini dar sunt sigur că ai putea oferi câte una celor care participă la sondaj ( sau primilor 200, să zicem). Două poate trei sute de cărţi consumate din tot tirajul îţi vor arăta în permanenţă încotro se îndreaptă gustul cititorilor. Şi vei avea siguranţa că sondajul este corect şi probabil cu puţină publicitate ai vinde mii de exemplare. Îmi voi face mulţi duşmani cu următorul sfat, dar trebuie să ţi-l dau: dacă vrei să supravieţuieşti ţine mai degrabă seama de părerea cititorilor decât de a criticilor. Critici sunt 10-20 ( şi aşteaptă să le dai cărţile gratis), iar cititori cu miile şi de obicei ei le cumpără. De multă vreme critica - fie ea cât de elogioasă - nu mai este în stare să asigure ea singură succesul unei cărţi. Cititorii de multă vreme au învăţat să se bazeze mai degrabă pe ei înşişi - copios dirijaţi de reclamă, bineînţeles - decât pe critici.

     6 - Daca editura ta este mică şi la început de drum poţi adopta altă strategie: mai multă interactivitate! Nu poţi concura cu mari coloşi editoriali care îşi pot permite ca un titlu sau mai multe, în tiraje de multe mii de exemplare să le trimită la topit fără să îşi zdruncine prea tare finanţele. Pentru tine o asemenea experienţă poate fi ultima în calitate de editor. Deşi este posibil ca starea tehnică a tipografiei cu care colaborezi să nu permită asta - şi atunci ar trebui să o schimbi - o idee foarte bună ar fi să scoţi fiecare carte într-un tiraj minim - 500 - 1000 de exemplare - pentru testarea pieţii. Pe măsura epuizării stocului din librarii, poţi tipări cate o sută două de exemplare şi completa pe cele epuizate. Ideal ar fi ca atunci când primeşti o comandă, chiar dacă nu ai nici un exemplar în stoc - în maximum o săptămână să o poţi onora. Ar fi bine să nu te strâmbi dispreţuitor la o asemenea năzbâtie, viitorul editurilor acesta este: tiraje liliputane şi titluri foarte multe.
     Apoi ai la îndemână internetul care este la un mijloc nemaipomenit de diseminare rapidă a unor idei şi informaţii şi te poate ajuta enorm. Dacă eşti la început îţi dau pe gratis o idee formidabilă cum poţi să publici fără nici o cheltuială o primă carte. Fără nici o cheltuială dar cu foarte-foarte multă muncă şi responsabilitate.
      Fă-ţi o pagină pe internet şocantă şi care în acelaşi timp care să trezească nu numai interesul dar şi încrederea în ceea ce vrei să faci. Formulează un anunţ prin care spui că vrei să revigorezi interesul pentru literatura SF şi pentru cuvântul tipărit. Explică foarte clar că fiind la început de drum nu poţi plăti drepturi de autor ba mai mult ai să soliciţi autorilor să cumpere fiecare 20-25 de exemplare din carte. Iniţiază cu cât mai mult tam-tam publicitar - tot pe internet bineînţeles - un concurs de genul celui de la pagina:

http://ee2us.com/sf/index.html

     unde autorii şi eventualii vizitatori vor putea vota. Să îţi fac acum un mic calcul valabil pentru jumătatea anului 2003:

     costurile tipografice pentru 1000 exemplare de 100 pagini = 25 milioane lei.
Preţul de vânzare al cărţii = 50.000 lei.

     Pentru că vei iniţia acest prim concurs pentru proză scurtă vei premia primii 20 de concurenţi care vor cumpăra fiecare 25 de exemplare.

20 autori X 25 cărţi = 500 exemplare.
500 exemplare X 50.000 lei = 25 milioane.

     Poţi solicita aceşti bani în avans şi astfel poţi porni să editezi prima ta carte fără nici un leu. Îţi mai rămân 500 de cărţi pe care le poţi introduce în hăul fără fund numit distribuţia de carte din România, sau poţi să le vinzi direct prin internet. Vei rămâne astfel cu o sumă din care poţi relua ciclul editorial sau poţi plăti - pe măsura vânzării - anumite drepturi de autor. Sau poţi face preţul de vânzare egal cu preţul de cost şi atunci nu mai ai nici o problemă cu profitul, fiscul şi alte multe necazuri care vin odată cu banii. Cifrele sunt numai orientative bineînţeles.
     Două mari pericole te pândesc într-o asemenea întreprindere: din dorinţa de a completa foarte repede cele 20 de povestiri să accepţi printre ele textele lipsite de valoare ale unor veleitari. Numele editurii tale ar fi încă de la început discreditat în ochii mei şi asta pentru foarte multă vreme. Al doilea pericol care te pândeşte ar fi ca din cauza unor calcule greşite să nu poţi să mai editezi la termenul scontat cartea. Asta te-ar discredita mai mult în ochii autorilor şi probabil că vor ezita multă vreme înainte de a-ţi mai încredinţa un text. Riscul de a ajunge la „manelizarea" sau „telenovelizarea" textelor, adică de dragul unui succes imediat să începi să publici texte care s-ar putea să aibă priză la cititori dar cu scăderea corespunzătoare a calităţii. Într-o lume în care, iată, lupta pentru audienţă a principalelor posturi TV - am numit aici ProTV şi Antena 1 - se dă între Adrian marvel kinder prezentat de Teo şi filmul indian de pe Antena1 va trebui să fii foarte atent la păstrarea calităţii şi la câştigarea de cititori.

     7 - Dacă producţiile tale editoriale există numai pe net nu am să îţi spun că există o mare rezistenţă faţă de astfel de publicaţii. Probabil că ştii asta deja. Vina nu îţi aparţine în întregime. Au apărut o mulţime de publicaţii pe internet care publică orice, fără nici un discernământ. Dacă bântui în calitate de cititor pe internet pot în timp selecta revistele cu adevărat bune dar ce te faci dacă eu găsesc mai întâi www.poezie.ro, www.romanticu.com şi încă o sută de adrese pe care le găseşti dacă dai o simplă căutare cu Google pentru „literatura". Nu te mira în acest caz că sunt atât de circumspect. Şi mai ales nu uita că dacă vrei să devii un nume de referinţă în e-revistele de pe net trebuie să plăteşti gratuitatea cu care obţii spaţiul publicabil foarte scump. Va trebui să fii foarte zgârcit cu spaţiul chiar dacă este mult şi gratuit. Va trebui să îţi refuzi prietenii chiar dacă ţie îţi place cum scriu. Pentru că revista ta există pentru mine nu pentru ei şi nici pentru tine. Dacă faci o revistă pentru ei sau pentru vecinii de pe scara blocului atunci poţi să spui: „public numai ce îmi place mie!". Dar atunci nu trebuie să ajungă sub ochiul meu. Păstreaz-o pe calculatorul tău personal, invită-ţi prietenii la o bere, şi priviţi-o cât vreţi. În momentul în care vrei să obţii un loc în preferinţele mele nu uita că ea trebuie să îmi placă mie, aşa dificil cum sunt. În extremis ai putea să te simţi ca un mercenar al culturii şi să publici chiar ceva care ţie nu îţi place dacă place unei părţi suficient de cititori. Şi te rog nu încerca să îmi aduci argumentul că revista este gratis! În primul rând în România internetul nu este încă gratis şi chiar dacă ar fi eu cheltui minute preţioase din viaţa mea pe care nimeni nu mi le poate da înapoi.
      Cealaltă problemă ar fi că în România încă nu se pot câştiga bani vânzând cărţi pe internet. Nici inscripţionarea de CD-uri nu ar fi o soluţie pentru că, în numai câteva zile conţinutul cărţii editate de tine ar apărea pe toate siturile bookwarez ca să nu mai vorbim de programele de downloadat peer to peer de la kazaa la imesh. Singura modalitate - deocamdată - ar fi să îţi creezi în spaţiul virtual un renume atât de solid şi să atragi un număr atât de mare de vizitatori, încât atunci când anunţi apariţia unei cărţi tipărite să se vândă datorită seriozităţii de care ai dat dovadă până atunci. Asta înseamnă de multe ori sacrificarea unor texte foarte bune, pentru a fi publicate free pe pagina editurii virtuale, colaborarea cu un webmaster suficient de priceput încât să îşi folosească talentul la punerea în valoare a textelor şi nicidecum a artei lui. În acest fel creezi un spaţiu virtual optim pentru lectură, o atmosferă în care cititorul să se simtă răsfăţat şi, care atunci când întâlneşte sigla editurii tale pe o carte să o cumpere chiar şi numai în amintirea clipelor plăcute petrecute pe pagina editurii. După cum vezi încă nu dau foarte multe şanse numai unei edituri virtuale. Ea ar trebui să existe în tandem cu una care să lucreze în stil clasic şi care să se potenţeze reciproc. Asta în măsura în care doreşti să câştigi şi ceva bani. În cazul în care vrei doar să faci artă pentru artă şi ai timp, chef, talent, acces la internet şi prieteni care să te ajute, atunci poţi să şlefuieşti cu răbdare şi migală adevărate bijuterii virtuale. Am să enumăr aici numai câteva dintre ele: „Pro-Scris", „Ficţiuni" - care iată are şi editură, „Lumi virtuale", la care vreau să mă opresc ceva mai mult. Am ocolit-o luni de zile din cauza unui simplu anunţ întâlni chiar pe prima pagină: „În această revistă se publică numai texte care îmi plac mie!", zice editorul şi mi se părea că îl aud pe voievodul Mircea: „Io Michael, Voievod stăpânitor al tuturor lumilor virtuale…".
     „Măi să fie", m-am gândit eu. „Şi dacă mie îmi plac alte texte atunci ce fac?" Normal mi-am zis, trebui să mă duc în altă parte. Şi uite aşa o frază scrisă acolo pentru a garanta seriozitatea editorului şi calitatea textelor, m-a ţinut departe de unele povestiri şi articole critice chiar bune (oare numai pe mine, mă întreb eu, făcând pe naivul?) .
     Apoi nu uita un contor pentru vizitatori. Asta îţi va da şi ţie măsura în care ai reuşit să fii pe placul celor pentru care editezi revista. Şi daca o faci suficient de bună iniţiază şi un forum de discuţii unde nu uita să … discuţi cu vizitatorii şi să îţi prezinţi proiectele de viitor.
     Acestea fiind zise, eu unul nu pot decât să îţi doresc cât mai multe vacanţe prin mările sudului, pentru că eu, călare pe teancul de cărţi pe care îl am, datorită ţie, voi călători muuuult mai departe şi unde tu în mod sigur nu vei ajunge niciodată.





AMERICANII ŞI SPAŢIUL COSMIC

Györfi-Deák György


În urmă cu două-trei decenii, cercetarea cosmică ocupa un loc pe prima pagină a ziarelor. Coborârea omului pe Lună, cercetarea planetelor gigant, amartizarea primului Viking, zborul primei navete au constituit tot atâtea momente de strălucire, fapte menite să dovedească că omul nu e doar înţelept, ci şi cutezător. A urmat accidentul în care şi-a pierdut viaţa echipajul navetei Columbia, apoi cel al lui Challenger şi iată că, în mult cântatul secol XXI, omenirea nu numai că n-a colonizat corpurile cereşti din vecinătate, ci lucrurile stau de-a dreptul prost, explorarea cosmică a ajuns în impas şi beneficiază doar capacitatea de a menţine în funcţionare. E drept, guvernul SUA a avut nevoie de o căruţă de bani ca să-i cumpere pe liderii irakieni, (şi cu ce folos?) şi n-are rost să comparăm bugetul operaţiunii militare cu fondurile din ce în ce mai ciuntite de care dispune NASA. Vara aceasta, un cotidian din Houston a dorit să afle cam care ar fi suportul popular al activităţilor spaţiale americane. Redactorii au abordat 800 de trecători pe stradă şi au alcătuit un inedit sondaj de opinie, de care ne grăbim să-l prezentăm publicului cititor din România.


Care dintre proiectele de mai jos constituie performanţa de vârf a NASA?

Expediţiile Apollo de explorare a Lunii - 35 %
Telescopul Hubble - 23 %
Readucerea teafără a echipajului de Apollo l3 - 16 %
Sonda Voyager, care a fotografiat toate planetele mari întâlnite în drum - 10 %
Naveta spaţială - 8 %
Alte programe - 4 %
Niciunul - 1 %
Nu ştiu - 3 %


Aţi putea să numiţi primul vehicol cosmic care vă vine în minte şi care în prezent fie se află pe o orbită circumterestră, fie se îndreaptă către o altă planetă?

Una dintre misiunile marţiene - 19 %
Staţia Spaţială Internaţională - 6 %
Voyager - 4 %
Apollo - 3 %
Viking - 1 %
Mercury - 1 %
Explorer - 1 %
Telescopul Hubble - 1 %
Gemini - 1 %
Nu ştiu - 58 %


În momentul de faţă, există vreo navă spaţială americană care se află pe o orbită circumterestră sau în drum către un alt corp ceresc?

Da - 58 %
Nu - 25 %
Nu ştiu - 17 %


Credeţi că e important ca programele spaţiale să continue?

  - Foarte important - Nu contează - Nu ştiu
Programe spaţiale - 87 % - 12 % - 1 %
Programe spaţiale cu echipaj la bord - 83 % - 15 % - 2 %


Ce credeţi că ar trebui făcut în continuare?

      Foarte important     Nu contează     Nu ştiu
SUA ar trebui să renunţe definitiv la programele spaţiale cu echipaj uman
 24 % - 75 % - 1 %
Profiturile aduse de zborurile spaţiale cu oameni la bord depăşesc riscurile existente şi rentabilizează costurile enorme implicite
 68 % - 30 % - 2 %
În viitorul apropiat, omul ar trebui să se întoarcă pe Lună şi să stabilească o bază acolo
 52 % - 45 % - 4 %


Care dintre următoarele scopuri este prioritar în cazul zborurilor cu oameni la bord?

Să construiască o nouă navă cosmică pentru misiuni orbitale, care să înlocuiască navetele spaţiale uzate - 40 %
Să termine complet construirea Staţiei Spaţiale Internaţionale - 30 %
Să construiască o bază lunară - 10 %
Să trimitem o navă cu echipaj pe Marte - 9 %
Altele - 2 %
Să nu mai fie programe spaţiale - 6 %
Nu ştiu - 6 %


Ce concluzii s-ar putea trage de aici?

Rezultatele sunt uneori destul de contradictorii, ceea ce dovedeşte că întrebările au avut un caracter ambiguu, iar în multe cazuri lumea n-a înţeles ce se dorea de la ea. E nostim să vezi că aproape un sfert dintre cei chestionaţi (23 %) socotesc că una din realizările NASA de prim rang este Telescopul Hubble, ca apoi să rezulte că numai 1 % ştiu că el se află în spaţiu. Prin urmare, ne-am abţinut să preluăm interpretările ziariştilor şi am încercat să analizăm singuri rezultatele.

NASA are într-adevăr probleme de imagine şi pare mai degrabă un fel de întruchipare a unui memento nostalgic. 51 % dintre cei intervievaţi au socotit că misiunile Apollo şi salvarea echipajului de pe Apollo 13 au constituit epoca de glorie a agenţiei spaţiale americane. Iată că printre răspunsurile la prima întrebare nu figurează construirea Staţiei Spaţiale Internaţionale, deşi efectuarea primelor operaţii de montare a diferitelor module sau panouri a fost intens mediatizată, insistându-se până şi asupra şuruburilor, care sunt de un tip special, cu autofixare. Oare lucrările de construire a primei "gări cosmice" nu par destul de importante ori nu sunt destul de americane ca să atragă atenţia contribuabilului din Houston?

Programul Apollo a avut un impact atât de mare asupra publicului, încât 3 % consideră că una dintre navele respective se află încă în spaţiu. Dar dacă răsfoim presa din anul trecut, lucrul nu pare chiar o prostie, deoarece în septembrie 2002 s-a crezut că Pământul are un satelit mai îndepărtat, botezat J002E3, cu o perioadă de rotaţie de 50 de zile, ca apoi să rezulte că de fapt este una dintre treptele rachetelor Saturn 5, folosite la misiunile selenare. Popularitatea misiunilor Apollo crează un alt paradox: deşi 52 % dintre cei intervievaţi ar dori să revadă omul pe Lună, doar 10 % consideră că printre priorităţile NASA ar trebui să fie construirea unei baze selenare. Oricum, satelitul nostru natural constituie încă o ţintă de primă importanţă, drept care el a intrat în vizorul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) şi a Chinei.

Este surprinzător procentul infim (8 %) înregistrat de misiunile navetelor spaţiale, dar el poate fi interpretat şi ca un vot de blam acordat celor din a căror neglijenţă (şi nu mă refer neapărat la personalul NASA) au avut loc cele două accidente. În al doilea rând, navetele sunt deja uzate moral, americanii au devenit un popor învăţat să-şi îndrepte atenţia către tot ce e prezentat drept inedit, "ultimul răcnet": noul detergent, noul calculator personal, noul automobil. NASA şi-a păstrat navetele doar de nevoie şi a căutat tot timpul modalităţi (şi mai ales bani) să le înlocuiască. Iar în al treilea rând, Space Shuttle au efectuat doar misiuni curente, nu s-au desprins din gravitaţia terestră, ca să pornească în explorarea vecinilor noştri, lucru care ar fi avut un alt impact sufletesc. E normal, toată lumea ştie de Racheta lui Stevenson, primul tren din lume, dar numai călătorii sunt interesaţi să afle ce cursă intră acum în gară.

Încă un lucru e clar, sondele automate nu trezesc entuziasmul nimănui. Lumii nu-i pasă de roboţii trimişi la sute de milioane de kilometri ca să fotografieze celelalte planete şi sateliţii lor. Publicul cere ca la misiuni să participe oameni, cu care să se poată identifica, să se poată mândri, să fie daţi drept exemplu copiilor; oameni pe care să-i invidieze sau să-i compătimească. Nu cred să fi fost un american de pe stradă care să fi regretat eşecul total al misiunilor marţiene din 1999, în schimb mulţi stau cu inima strânsă ori de câte ori văd la televizor că pleacă un nou echipaj pe Staţia Spaţială Internaţională.

Pregătirea unei misiuni marţiene cere timp, plus interval necesar pentru a străbate distanţa dintre planete. Ea ar dura mai mult decât un mandat prezidenţial şi n-ar aduce nici un fel de capital electoral pentru politicienii care ar sprijini-o. Bugetul necesar reprezintă o sumă astronomică, riscurile sunt foarte mari, iar posibilităţile de intervenţie în cazul unui accident nule. În aceste condiţii, e normal ca prioritară să fie construirea ISS, obiectiv cuprins şi în acţiunile de popularizare ale NASA.

Agenţia americană face şi ea ce se poate. La mijlocul lunii august, Sean O'Keefe, noul director, s-a hotărât să pornească o campanie de obţinere a sprijinului popular. Ea ţinteşte în special publicul tânăr, de până la 35 de ani. NASA şi-a propus să folosească orice modalitate de publicitate, orice pătrăţică de spaţiu disponibil, fie ea pe ambalaj sau în interior. Astfel, în curând cutia de pizza caldă s-ar putea să fie ornată cu frumoasa imagine a planetei Marte obţinută la conjuncţia din 27 august, însoţită de scurte explicaţii. Din punguliţele cu chipsuri vor dispare figurile pockemon, care vor fi înlocuite cu fotografiile surâzătoare ale astronauţilor. Pe cutia de detergenţi va apare frumosul vârtej de stele a unei galaxii fotografiate de Telescopul Hubble. Şi cine ştie, poate că unul dintre copiii sau adolescenţii călare pe biciclete vor deveni cândva primii oameni care vor împlânta o ramură de măslin pe Planeta Roşie cea pustie, ca semn că e timpul să se trezească la viaţă.





PRO-FILE





ROMINIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE (Voicu Bugariu)

Liviu Radu


Orice text scris de Voicu Bugariu produce o reacţie ciudată cititorului, cititorul trecând, neapărat, prin trei etape:

     - 1. Faza de negare - Bugariu scrie numai tâmpenii;
     - 2. Faza de meditaţie retroactivă - Bugariu are ceva dreptate....
     - 3. Faza de admiraţie - Bugariu este teribil de deştept!

     Bineînţeles că am parcurs aceste etape şi în cazul romanului de faţă. În prima fază am găsit o grămadă de amănunte de care să mă leg, apoi mi-am dat seama că amănuntele respective nu-s foarte importante, iar în final am concluzionat că romanul lui Voicu Bugariu are calităţi evidente, iar autorul merită felicitat pntru ceea ce a realizat.
     Trebuie să menţionăm faptul că prezentul roman este continuarea Zeului apatiei, acea ficţiune şocantă în care autorul a avut curajul să extrapoleze situaţia etnică existentă în ţara noastră şi să atragă atenţia că s-ar putea ca, într-un viitor relativ apropiat, România să se transforme în Rominia, adică un stat în care ţiganii să fie majoritari.
     Preluând personaje şi situaţii din precedentul roman, Voicu Bugariu ne prezintă o viziune apocaliptică: unii dintre ţigani capătă puteri parapsihice şi devin capabili să omoare, doar prin voinţă, pe cei care nu le plac. Mai mult, unii dintre ei încep să construiască scenarii în urma cărora Rominia ar putea deveni stăpâna lumii...
     Nu intenţionez să vă povestesc cartea, vă asigur doar că acţiunea este deosebit de captivantă, iar Voicu Bugariu nu se jenează să folosească limbajul dur, vulgar şi violent, potrivit eroilor săi.
     Dar nu despre intriga romanului vreau să vă vorbesc. Ci despre faptul că Voicu Bugariu - un fin cunoscător al psihologiei umane, fiind de fapt licenţiat în filosofie - cunoaşte foarte bine mecanismul prin care poate atrage atenţia cititorului asupra mesajului pe care intenţionează să-l transmită. Reuşeşte acest lucru şocând, scandalizănd, obligând cititorul să reacţioneze cu virulenţă. Chiar dacă în primul moment ai un sentiment de respingere, de negare a afirmaţiilor făcute de Bugariu, mesajul rămâne, nu-l poţi ignora şi, după un timp, începi să-i recunoşti valoarea.
     Pe de altă parte, Voicu Bugariu are curajul - aş zice chiar inconştienţa - ca într-un moment în care orice aluzie la rasă sau minorităţi trezeşte reacţii exagerate şi interpretări abuzive, să trateze un subiect cu implicaţii foarte serioase. Este chiar uimitor că nici unul dintre liderii rromilor nu s-a gândit că poate să apară în centrul atenţiei publice provocând un scandal legat de cele două romane ale lui Bugariu.
     Trebuie să recunoaştem încă un lucru: Voicu Bugariu imaginează în ultimele sale romane situaţii catastrofale bine justificate (a se vedea şi Animalul de beton), dar rezolvă respectivele situaţii într-un mod simplist, prezentând toate cele întâmplate ca un simplu vis. Sigur, putem vedea aici influenţa thrillerelor americane, în care autorul se concentrează asupra stării generatoare de criză şi prezintă rezolvarea crizei într-un mod superficial, ca şi cum ar sugera cititorului că, de fapt, criza respectivă n-a fost rezolvată - ceea ce lasă loc unor continuări. La fel de bine putem considera că autorul, speriat de propria-i imaginaţie, refuză să ducă lucrurile până la capăt şi găseşte o soluţie de compromis, care să-i permită să-şi prezinte opiniile, fără a fi acuzat de rasism şi reacţionarism.
     Indiferent de cauză, Voicu Bugariu reuşeşte ceea ce şi-a propus: să scrie cărţi incitante, şocante, care să captiveze cititorii - transmiţând şi un mesaj, pentru cei care vor să-l recepţioneze.
     Da, Voicu Bugariu este un individ enervant, dar teribil de inteligent!


Voicu Bugariu - Visul lui Stephen King
Editura Pygmalion, 2003





STRANIUL CAZ AL CRITICULUI JEKYLL ŞI AL ROMANCIERULUI HYDE (Voicu Bugariu)

Györfi-Deák György


     Voicu Bugariu a publicat trei romane SF după 1989. Două dintre ele au fost semnate cu un pseudonim latino-american, Roberto R. Grant, dar ulterior scriitorul a renunţat la conspirativitate. Două dintre ele, "Zeul apatiei" şi "Visul lui Stephen King", au constituit un fel de "Ţiganiadă" apocaliptică, în vreme ce "Animalul de beton" e un thriller bine scris, în care metroul bucureştean prinde viaţă şi începe să înghită oameni.
     În mass-media din zilele noastre se discută cu o crescândă îngrijorare despre faptul că românii nu fac copii, în vreme ce tinerii existenţi se agaţă de orice posibilitate de a pleca în Occident şi se stabilesc acolo. În doar un deceniu (1992-2002), populaţia României a scăzut cu peste 5%. Pe de altă parte, ţiganii, care sunt percepuţi ca o etnie unitară, dau dovadă de o vitalitate deosebită şi se înmulţesc într-un ritm ce pare ameninţător. Cu ajutorul unora dintre autorităţile locale (am călătorit odată în tren cu o pirandă pusă la punct ca o cucoană din lumea mare, care mergea să-i ducă hainele soţului, un cunoscut traficant de metal preţios, a cărui libertate fusese negociată şi preţuită la un kilogram de aur), unele clanuri au constituit o mafie care domină majoritatea pieţelor agro-alimentare din ţară şi dictează preţurile. În timpul războiului iugoslav, cărăuşii trans-dunăreni s-au specializat în transportul combustibilului şi al fetiţelor vesele, activitate care a generat nişte averi incredibile şi a fortificat poziţia anumitor protectori politici.
     Doar Ardealul a rămas o redută a conservatorismului, unde furtişagurile şi violenţele sunt reprimate "spontan" de către localnici, dar şi aici se întâmplă lucruri de mirare. Dacă prin toamna lui 2001 hoţii de cupru au şparlit zeci de metri de cablu optic proaspăt aşezat, cu gândul că vor face cazane de pălincă din el, în vara anului 2003 s-a întâmplat să fure un întreg releu de telecomunicaţii, cu antenă parabolică cu tot. Am citit recent un studiu de monitorizare, întocmit de o academie satirică, respecializată în numărarea ştirilor referitoare la neamurile lui Corcodel şi Parpangel: majoritatea pun accent pe infracţiuni (asta pentru că la socoteală au ocolit anunţurile de mică publicitate, date de tămăduitoarele puse pe fraierit creduli, care sunt mult mai multe).
     Ţiganii au fost aduşi ca robi de tătari, stare care a rămas multă vreme neschimbată. Până la Cuza, Principatele Româneşti au fost din punct de vedere juridic state sclavagiste, dar ideea se cuvine nuanţată: nimeni n-a tras vreun folos de pe urma acestor sclavi care nu se înghesuiau la lucru. Spre deosebire de America unchiului Tom şi a negrului Jim, la noi robii nu se vindeau cu bucata, ci cu satele.
Voicu Bugariu - Visul lui Stephen King     Există o experienţă de convieţuire româno-ţigănească de circa şase secole, la nivelul poporului de rând. Dacă veţi consulta arhiva de folclor de la Academie, veţi rămâne uimit să constataţi că mai mult de jumătate dintre snoavele populare se referă şi prezintă critic, dintr-o percepţie exterioară ("de pe uliţă"), obiceiurile ţigăneşti. În mod obişnuit, românii s-au ferit să viziteze şatrele, iar contactul a avut loc de obicei "la poartă". Căsătoriile mixte n-au fost agreate de nici una dintre părţi, dar adesea românii au acceptat să boteze copii de ţigani.
     La urma urmei, ţigănimea nu este chiar atât de neagră pe cât se zice. Cum orânduirea şatrală reproduce fidel sistemul indian al castelor, există mai multe feluri de ţigani, fiecare cu tradiţiile şi modus vivendi al său, lucru arătat încă de Ioan Budai-Deleanu. Nu putem să-i punem pe aurari sau pe căldărari alături de cerşetorii care au mâncat lebedele austriece (să notăm că, la rândul lor, vienezii şi-au mâncat pisicile în timpul marelui asediu din 1683, zicând că sunt "iepuri de acoperiş"), precum nu putem să asemănăm căruţele lungi, trase de cai costelivi, cu Mercedes-urile împodobite cu perdeluţe la gemuleţe. Şi trebuie să recunoaştem că viaţa culturală românească din ultimele decenii ar fi fost neînchipuit de fadă fără nişte artişti precum Jean Constantin, Ştefan Ruha, Aura Urziceanu sau Ion Voicu.
     Romanele lui Voicu Bugariu pleacă de la unele dintre realităţile şi prejudecăţile amintite mai sus şi le dezvoltă unilateral, conform unui reţetar pentru scris romane catastrofice. În "Zeul apatiei" (1998), Rominia anului 2058 este condusă de minoritarii de odinioară. Şeful statului este Baxt al II-lea, care împărăţeşte o ţară susţinută de ajutoare şi împrumuturi primite din partea Organizaţiei Paneuropene, cu condiţia să-i adune aici pe toţi romii din lume şi să nu-i mai lase să bântuie. Patrioţii români, precum Adrian Eden, liderul unei asociaţii rasiste din SUA, angajează o echipă de savanţi ca să obţină un virus selectiv (din punct de vedere genetic), care să-i ucidă pe ţigani (idee extrasă dintr-un roman al scriitorului american Stephen King). După obţinerea şi testarea substanţei, portavionul Endeavour intră în Marea Neagră ca să răspândească boala, însă planurile sunt dejucate de o entitate extraterestră aflată pe un satelit dezactivat. Acţiunea este condusă cu o mână de fier până la fâs-ul final.
     Decăderea ţării este fie ilustrată prin colaje de documente, fie sugerată prin limbajul vulgar folosit de personaje (unul dintre cititorii pe la care trecuse un exemplar dintr-o bibliotecă publică a marcat cu pixul toate locurile unde apare cuvântul "pizdă" şi a completat puţinele locuri de unde lipsea "fut"). De fapt, toate personajele cărţii par a fi născute din tată Testosteron şi mamă Foliculină, în zodia Rădăcinii de ţelină. Dacă luăm în seamă rolul ostentativ jucat de sexualitate în roman, el poate fi considerat chiar pornografic, lucru care i s-a şi reproşat autorului. A fost un act fără implicaţii, deoarece "Zeul apatiei" a fost taxat de breaslă ca o curiozitate şi a rămas uitat pe rafturile editurii unde apăruse, lucru care l-a enervat la culme pe criticul Voicu Bugariu şi i-a stricat planurile de înfierare a decadentului Roberto R. Grant.
     Ca să-şi ia revanşa, creatorul răzvrătit a scris o continuare mult mai sângeroasă, apărută în vara aceasta într-o colecţie de profil editată în urbea lui Conu Leonida (ignoraţi datarea de pe pagina de titlu: 2002, a fost doar o intenţie dusă la împlinire ceva mai târziu). "Visul lui Stephen King" începe cu desconspirarea entităţii extraterestre XM000024, zis "Zeul apatiei", un megabubul care încearcă să-şi alunge plictisul încurcând treburile de pe Pământ. Debutul e clasic şi ne duce cu gândul la epopeile homerice, unde cearta zeităţilor din ceruri schimbă harta politică a ţinuturilor de la poalele Olimpului. Noul Ahile se numeşte Led Zeppelin Ionescu, dar lumea îi zice Batman. Nu-i plac nici copiii, nici animalele. Ucide cu privirea, îi place să-şi chinuiască victimele. Supraomul are capacitatea să-şi transmită puterea fidelilor prin sciziparitate psihică şi-şi alcătuieşte o armată cu care începe să-şi terorizeze semenii. Chezaşii Trezirii, cult care a înlocuit ortodoxismul tradiţional, încearcă să le opună o forţă benefică pe măsură, dar tentativa lor eşuează. Cum batmanismul trece dincolo de frontierele ţării, problema devine una internaţională. OPE-ul trimite 3 experţi desprinşi parcă din Dosarele X, care îşi unesc puterile cu încă patru iniţiaţi de la noi. Suntem în punctul culminant al acţiunii, când nervii zbârnâie ca firele de înaltă tensiune ciupite de rafalele viscolului. Dar apariţia tunătoare a primei batmaniţe ("ie nişte barmaniţe mai speciale") eliberează tensiunea, lucrurile cad definitiv în ridicol şi cititorul are în sfârşit prilejul să se distreze în voie. Cei patru bărbaţi şi cele trei femei se transformă în cei şapte samurai (un Heptagon, căci Octogonul e o marcă înregistrată pe numele lui Pavel Coruţ) şi încep pacificarea lumii, transformându-se într-un vânt sacru care îi termină pe mutanţi.
     Cele două romane constituie o intenţie de avertizare prost dusă la capăt. Ţiganii lui Roberto R. Grant nu seamănă nici cu cei din "Şatra" lui Zaharia Stancu, nici cu faraoancele din nuvela fantastică a lui Mircea Eliade, nici cu balaoacheşii din taraful lui Mitică Ciolan. E drept, după ce capodopera lui Ioan Budai-Deleanu a devenit lectură obligatorie pentru toţi elevii de liceu, e greu să impui imaginea unui imperiu gitănesc. Chiar dacă lumea creionată derivă dintr-o evoluţie sociologică posibilă, comportamentul personajelor e nenatural, forţat. Nici un gagiu nu s-ar recunoaşte într-un husăn, cât despre bulibaşe, chivuţe, puradei, mânca-ţi-aş leafa! ăştia nu vorbesc nici romale, nici româneşte, de moare devla de ciudă. Roberto R. Grant este un citadin cu obrazul subţire, fără experienţa mahalalei; ar fi fost necesară verva şi inventivitatea lingvistică a unui Constantin Cozmiuc ca să se creioneze lumea reală a celor dintr-o şatră de dimensiuni apocaliptice.
     "Visul lui Stephen King" e doar eşafodajul însângerat pe care a fost executată o idee criminală, spre satisfacţia unui public dornic de pâine şi circ. Ne copleşeşte uimirea în faţa disoluţiei Voicu Bugariu - Roberto R. Grant, un veritabil caz de "depravare prin substituire", maladie care l-a nenorocit şi pe bunul doctor Henry Jekyll, eroul lui Robert Louis Stevenson. Dar, precum nici viitorul României nu e Rominia, beletristica nu se va transforma niciodată în sefultură. Voicu Bugariu ştie şi poate să dovedească acest lucru. Să-l încurajăm s-o facă.


Voicu Bugariu - Visul lui Stephen King
Editura Pygmalion, 2003





UN BASM CLASIC (Radu Pavel Gheo)

Liviu Radu


      O carte cu ghinion. Încă de pe copertă apar neconcordanţe. Numele autorului nu-i cel consacrat, adică Radu Pavel Gheo. Pe copertă scrie că anul apariţiei este 2003, pe pagina de titlu scrie că-i 2002... Radu Pavel Gheo îşi adaugă încă un titlu de carte la CV, dar nu cred că are prea multe motive de laudă. Nu numai din cauza editurii. Autorul încearcă să scrie un roman fantasy Acest lucru este declarat cât mai explicit , chiar prin titlul cărţii, care exprimă dorinţa de a crea o lume a basmelor, un basm cu zâne. Din multe puncte de vedere, Gheo reuşeşte ce şi-a propus, adică ne oferă un basm. Dacă şi-a propus doar atât, atunci a reuşit. Dacă şi-a propus să depăşească exerciţiul stilistic, n-a realizat decât o carte onestă, scrisă cu mult meşteşug - am afirmat şi în alte ocazii că Gheo este un autor talentat.
      Numai că se pare că şi-a propus cam puţin. În primul rând, cred că a citit prea puţine cărţi din genul pe care l-a abordat. Romanele fantasy reprezintă o probă dificilă pentru un scriitor. O probă pe care sunt obligaţi s-o treacă, de exemplu, autorii de westernuri. Adică ai de-a face cu un spaţiu de manevră foarte redus, iar ideile originale sau maniera originală de tratare a subiectului contează foarte mult. De aceea, un scriitor de romane fantasy se străduieşte să imagineze fie un tărâm care să nu semene cu altele, fie să povestească subiectul abordând lucrurile cât mai original. A se vedea nu numai cazul lui Tolkien, care-i deja prea celebru pentru a-l folosi ca element de comparaţie (sau Terry Pretchett), dar şi Abraham Merritt, Andre Norton sau mulţi alţii.
      Gheo preia ideea clasică, a călătoriei iniţiatice, o tratează cu oarecare ironie - nu suficientă, iar umorul e prea puţin - , încearcă să găsească un final interesant - care chiar este interesant - dar romanului său îi lipseşte ceva. Nu mi-e foarte clar ce, dar aş putea să spun ce mi-a spus mie Mihai Grămescu, referitor la o povestire de-a mea (tot fantasy, aşa că înţeleg care-i problema lui Gheo): Nu simţi povestea, nu te implici emoţional. Cam asta-i treaba şi cu romanul lui Gheo: e bine scris, dar autorul nu se identifică de loc cu personajele... Ce mă surprinde cel mai mult în toată povestea asta este faptul că Gheo mă vrăjise cu maniera de a povesti basme, din primul lui volum. S-a schimbat el? M-am schimbat eu?


Radu Gheo - Fairia
Editura Pygmalion, 2003 - volum retras de pe piaţă (nota editorului)





CRĂCIUN ÎN PLINĂ VARĂ (Sergiu Someşan)

Liviu Radu


     Cred că Sergiu Someşan s-a grăbit scoţând acest volum la scurt timp după primele sale cărţi. În primul rând pentru că a strâns prea puţine texte noi, iar volumul său este doar o broşurică, în ciuda faptlui că a reluat două povestiri abia publicate. În al doilea rând, pentru că n-a gândit prea bine ordinea textelor.
     Deci, dacă facem abstracţie de aceste opinii critice, putem să afirmăm fără nici o reţinere că am regăsit celaşi autor talentat, care descoperă lumi şi evenimente şocante în banalitatea din jurul nostru. Aş putea chiar să mă grăbesc şi să trag concluzia că Sergiu a îmbătrânit un pic, a mai pierdut din iluzii, pentru că universul în care ne introduce acum este mai tragic, mai sumbru decât cel din primele sale cărţi. Cadouri de Crăciun este o poveste în care eroii îneacă în alcool o durere sfâşietoare, provocată de un eveniment de-un absurd teribil, şocant prin inutilitatea sa. Regăsim aici o urmă vagă a unei idei din Picnic la marginea drumului, anume că nu reprezentăm nimic pentru inteligenţe superioare, iar nenorocirile pe care acestea ni le provoacă sunt datorate faptului că respectivele inteligenţe extraterestre nu-şi dau seama că ne rănesc.
     Pe de altă parte, autorul mărturiseşte, cu o candoare absolut dezarmantă, că nu are pic de originalitate şi că se mulţumeşte să împrumute idei de la alţii. Cele nouă miliarde de idei SF este o povestire şi nu o mărturisire, autorul exagerându-şi inocenţa, dar analizând cu o sinceritate deplină şi cu mult talent de detectiv modul în care, conştient sau inconştient, un cititor preia, transformă şi generează idei noi pe baza ideilor găsite în texte SF celebre. Dar, după ce explică în amănunt cum a împrumutat idei de la alţii, exemplificând cu modul în care a scris două povestiri pe baza acestor împrumuturi, Sergiu ne oferă şi cele două povestiri. Din nefericire, după ce ţi-a explicat, pas cu pas, geneza povestirilor şi modul în care a transpus ideea iniţială, povestirile respective nu se mai citesc cu plăcerea pe care ai fi avut-o atacând un text ale cărui secrete nu-ţi erau cunoscute. Eu aş fi pus cele două texte înaintea istorisirii despre miliardele de idei SF, cititorul având în minte textele la care se face referire, pentru că abia le citise.
     Oricum, chiar dacă am avut unele obiecţii şi chiar dacă nu v-am amintit aici decât despre două dintre povestirile lui Sergiu Someşan, puteţi fi siguri că veţi petrece clipe minunate cu Cadourile de Crăciun.


Sergiu Someşan - Cadouri de Crăciun
Editura Karmat Press, 2003





UN CRĂCIUN EXTRATERESTRU (Sergiu Someşan)

Györfi-Deák György


     Sergiu Someşan a comis încă o carte zemoasă, în care realitatea se îmbină cu fantasticul întocmai cum foile de varză învelesc tocătura. "Cadouri de Crăciun" stau, ca şi sarmalele, sub semnul rotundului şi nu ne rămâne decât să adăugăm un pic de smântână ca să le servim publicului gurmand. S-ar putea ca ideea de bază să le taie unora pofta de bucate: perechile de îndrăgostiţi sunt închise în câte o sferă impenetrabilă, care devin globurile de cristal cu fulgi artificiali de zăpadă oferite la Sărbătoarea naşterii Mântuitorului de către nişte extratereştri omnipotenţi. Probabil că avem de-a face cu o civilizaţie unde zăpada e o raritate, iar fulguirile un prilej de bucurie. Şi, desigur, poate şi Crăciunul lor are o altă semnificaţie, dar constituie o ocazie pentru a oferi daruri.
     Minunile iernii sunt multe şi nenumărate poveştile lor. Un boier care vroia să ia pământurile unor răzeşi i-a pârât la Vodă că sunt nişte leneşi şi nici lucrurile de acasă nu ştiu a le face ca lumea, că trăiesc într-o mizerie de nedescris şi se dărâmă casele pe ei. "Voi merge să văd", a zis domnitorul, "şi dacă e cum ai zis, le voi lua ţarinile şi ţi le voi da." La auzul tărăşeniei, răzeşii s-au repezit să-şi facă satul lună, dar n-au apucat să-şi termine toate treburile la timp. De aceea s-au rugat fierbinte la Dumnezeu să-i ajute, iar Domnul s-a milostivit, a dat prima ninsoare, care a acoperit toate acareturile şi murdăriile cu o plapumă albă, strălucitoare, spre încântarea ochiului. Voievodul a fost plăcut surprins să vadă peste tot curăţenia zăpezii şi l-a ameninţat pe boierul pârâcios să-i lase pe oameni în pace, astfel îşi va sfârşi zilele într-o ţeapă. Poate că Sergiu Someşan ar fi trebuit să strecoare o sugestie vis-a-vis de ocazia sărbătorilor extraterestre de iarnă, pentru că nu e deloc creştinesc să-i zideşti pe îndrăgostiţi în câte o sferă translucidă.
     S-ar putea ca neştiuta prăznuire să fie un secret de o însemnătate deosebită, la fel cum "Istoria hunilor" scrisă de bătrânul profesor din "Vizită de lucru" ar putea să dezvăluie faptul că ritualurile vechi de secole le permit războinicilor din stepă să migreze dintr-un secol în altul. Puterea hunilor provine dintr-una dintre "enigmele primordiale ale cosmogoniei" şi de îndată ce eruditul s-a apucat să o dezlege, apare un comando călare cu menirea să şteargă toate urmele şi să ascundă taina vaselor de bronz. Ne întrebăm de ce autorul n-a cedat ispitei traco-gete şi nu şi-a plasat eroul la poalele Kogaionon-ului, dar se pare că tema a fost epuizată de "Motocentauri pe Acoperişul Lumii" şi îngropată atât de adânc încât nici diavolul n-o mai scoate la lumină.
     O variaţiune interesantă pe tema comorilor blestemate o constituie "Lucrarea de diplomă". Un drăcuşor prins la ananghie negociază la sânge cu un arheolog ca să-l convingă să-şi vândă sufletul. Definirea sufletului ca sumă a tuturor activităţilor psihice este convenţională şi improprie, deoarece activităţile psihice au loc doar în creier şi deci sufletul ar trebui dispară după stingerea finală. Peticirea definiţiei cu "se admite posibilitatea supravieţuirii lui şi după încetarea suportului material" e cusută cu aţă albă. O definiţie adecvată ar fi putut fi găsită cu un efort minim răsfoind cartea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, "Anatomiştii în căutarea sufletului". Oricum, interludiul respectiv e menit doar să pregătească poanta finală, când peştele cel mic e păpat de un peşte mai mare şi Michiduţă dă de Dracu.
     "Cadouri de Crăciun" constituie şi un manual de tehnică literară, care desconspiră trucurile ordinare la care recurg scriitorii aflaţi în pană de inspiraţie. Poate că ar fi fost mai bine ca autorul să se abţină, deoarece dezvăluirile pot destrăma magia lecturii. Cititorul află aşa, fără jenă, că "Cele nouă miliarde de idei SF" este o răstălmăcire a unei cunoscute povestiri scrise de Arthur C. Clarke, că Fredric Brown ar fi trebuit să fie trecut ca autor atât la "Bla-bla-bla, domnule general" cât şi la "Arena" sau "Şansa noastră s-a numit Adam". Ultima măcar are scuza că ideea de a genera energie prin râs a fost preluată ulterior de Studiourile Disney şi a folosită în lung-metrajul de desene animate "Monsters Inc." Pentru atitudinea autodemitizantă, Sergiu Someşan merită să fie trecut la index, în rândul autorilor prin care science-fictionul românesc capătă câte o gură de oxigen şi reuşeşte să supravieţuiască ca literatură într-o perioadă în care scriitorii intră în atenţia publicului doar când când sunt călcaţi de maşina vreunui băiat de bani-gata pe trecerea de pietoni. Iar cine îi va imita pilda, ca el s-o păţească!


Sergiu Someşan - Cadouri de Crăciun
Editura Karmat Press, 2003





VISELE ŞI VIITORUL (Artemidor Daldianul)

Györfi-Deák György


     Artemidor Daldianul a văzut lumina zilei la Efes. Nu se cunoaşte data exactă a naşterii, precum nu se ştie nici când a murit. A trăit la Roma pe vremea împăraţilor Hadrian (117-138) şi Antoninus Pius (138-161) şi a devenit celebru ca autor al unei cărţi de tălmăcit visele, o Onirocritică scrisă în greceşte. Nu este singura sa operă, contemporanii îi atribuie şi o Oionoscopică, despre proorocirile bazate pe zborul păsărilor, şi o Cheiroscopică, artă divinatorie legată de studiul mâinilor.
     Oniromanţia, prezicerea viitorului cu ajutorul viselor, era practicată de greci încă de pe vremea războiului cu Troia. Homer ne avertizează prin gura Penelopei, care-i răspunde astfel lui Ulise cel îmbrăcat în zdrenţe: "multe visuri sunt greu de tălmăcit, străine, şi nici nu se împlinesc întotdeauna" (trad. Eugen Lovinescu). În Biblie se vedea clar că lucrurile nu stăteau altfel nici la vechii evrei, egipteni sau babilonieni. Talentul de a interpreta visele îl scoate pe Iosif din temniţă şi-l propulsează în funcţia de sfetnic al faraonului. Profetul Daniel a prevăzut căderea lui Nabucodonosor şi a explicat tâlcul ascuns al cuvintelor scrise cu litere de foc pe tencuiala palatului lui Balthasar de mâna unei făpturi nevăzute: "Mene, mene, tekel ufarsin".
     Pe vremea romanilor, interpretarea viselor avea deja o tradiţie de secole, devenise o ştiinţă. Artemidor a adus sporul ce îi va permite ca ea să străbată mileniile, a sintetizat viziunile într-o viziune genială, a ridicat bâjbâiala la rangul de artă a proorocirii. Impactul operei a fost deosebit de mare în istoria umană. Marele medic Galenus o citează ca pe o carte de căpătâi. Calendarele medievale au copiat-o, au rezumat-o în liste, au stâlcit-o şi au perpetuat interpretările propuse. Scriitorul maghiar Ráth-Végh István, autorul binecunoscutei "Istorii culturale a prostiei omeneşti", se plângea în "Două milenii de superstiţii":

     "În zadar vom căuta în aceste tipărituri ascuţimea disecătoare şi descrierea sistemică proprii spiritului grecesc. Viziunile sunt înşiruite în ordine alfabetică şi li se potriveşte în mod arbitrar câte o explicaţie laconică, fără de cap şi fără de coadă, fără de mamă şi fără de tată."

     Chiar şi aşa, ele au stârnit senzaţie pe piaţa românească postrevoluţionară. Studiul lui Artemidor a rămas o sursă populară şi în mediile ştiinţifice din secolul XX, îndeosebi pentru psihologi şi psihanalişti. Oricine răsfoieşte capitolul privitor la visele erotice va găsi izvorul de unde s-a inspirat (ca să nu fim mai răi) Freud în momentul în care a definit complexul lui Oedip.
     Analistul grec este un umanist. Dacă în general autorii antici începeau de la zei, el alege ceea ce consideră că reprezintă "desfăşurarea firească a faptelor": porneşte cu naşterea, continuă cu părţile corpului omenesc, meşteşugurile, problemele adolescenţilor, şcoala, sporturile practicate pe atunci etc. Cultul zeilor urmează abia după serviciul militar, ca o responsabilitate a capului de familie.
     În lumea viselor, orice e posibil. Un bărbat poate visa că e însărcinat, un sclav poate să se vadă drept rege, o fecioară îşi poate pune o cunună de trandafiri în vreme de iarnă. Dincolo de reverii şi coşmaruri, transpare însă societatea contemporană a autorului. Un scriitor găseşte aici o lume asemănătoare şi totuşi alta, pentru că Artemidor nu ocoleşte nimic din ceea ce e omenesc. Roma secolului II pare un fel de colonie pământeană pe o planetă îndepărtată, unde obiceiurile curente capătă semnificaţii inedite. Măsura civilizaţiei rămâne curăţenia şi vom înţelege de ce Evul Mediu a fost supranumit Evul Întunecat citind pasaje precum următorul:

     "E firesc ca odinioară băile să fi fost considerate ca fiind de rău, deoarece nu exista obiceiul spălării zilnice... Astăzi, în schimb, oamenii nu se aşează la masă înainte de a face o baie, iar unii fac baie şi după ce au mâncat. Apoi, oamenii se spală şi înainte de a mânca la prânz."

     Grecul Artemidor e raţional şi nu manifestă nici un fel de înclinare către misticism. El rezolvă dintr-o lovitură problema delicată a lui Zhuang Zi, care visase că e un fluture care visa că e Zhuang Zi: "să visezi că dormi e fără folos". În schimb, să visezi că te trezeşti din somn prevesteşte griji pentru bogaţi şi bogăţie pentru săraci. Cum noi încă n-am întrezărit "luminiţa de la capătul tunelului" pe care-l străbatem de câteva legislaturi, să reţinem că "aceeaşi tălmăcire trebuie făcută pentru cei care văd bine noaptea şi pentru cei care noaptea, în întuneric, văd deodată strălucind o lumină". Dacă cineva se visează ghicitor, "va fi amestecat în multe treburi şi va lua asupra lui şi grijile altora".
     Sunt mai multe feluri de a muri în vis şi Artemidor le examinează pe fiecare: îngroparea de viu, spânzurarea, tăierea gâtului, arderea de viu, crucificarea, lupta cu fiarele sălbatice. Pentru scriitori, a-şi visa propria moarte constituie o revelaţie a celebrităţii, pentru că murind ei "ne lasă scrierile ca mărturie a talentului lor". Semnul menit autorilor de poeme comice e să se vadă cum scriu în ordine inversă, de la dreapta la stânga. Temeţi-vă să visaţi vocale, deoarece numai consoanele aduc noroc. Pedagogilor le mearge bine când modelează figuri de oameni în vis, pentru că îşi împlinesc menirea, să-i facă pe oameni mai buni. E de asemenea favorabil să se viseze nebuni, deoarece copiii îi urmează pe cei scrântiţi cu alai. Pentru magistraţi ori agenţi fiscali, succesul va sosi dacă se zăresc adunând gunoaie, pentru că "după cum oamenii din popor aduc şi adună resturi pe grămada de gunoi, tot aşa se aduc impozite şi daruri magistraţilor".
     Dacă cineva vede în somn că i-a crescut pe trup o plantă, de obicei se cuvine să se teamă de boală şi moarte. Spre surprinderea noastră, la vechii greci o serie de pomi şi de arbuşti au atribute feminine. Dacă despre felul cum nimfa Daphne cea urmărită de Apollo s-a transformat în laur ştiu mulţi, am înţeles abia acum de ce fecioara Athena a câştigat întrecerea cu Ares, zeul războiului, oferindu-le atenienilor o ramură de măslin. Pomul veşnic verde din ale cărui fructe se extrage preţiosul untdelemn este denumit în greceşte printr-un substantiv feminin, iar în vis semnifică tot femeia. Cununa împletită din ramuri de măslin zărită în vis anunţă naşterea unei fiice.
     Există în vise amănunte care nu se cer interpretate, ele se cuvin ignorate. Când omul pătrunde într-o casă zăreşte întâi uşorul uşii, pragul, zăvorul, "dar nu intră ca să le vadă". Tălmăcirea nu trebuie făcută după amănunte, ci după casa în care ai intrat pe uşa respectivă.

     "După cum natura nu zămisleşte totul doar în vedera necesităţii, ci şi a împodobirii, de pildă cârceii viţei-de-vie, la fel şi sufletul vede, în acelaşi timp cu cele necesare, multe lucruri care sunt acolo doar pentru ornament."

     Un interpretor bun trebuie să ştie să decanteze aurul de steril, fără să trişeze. La un moment dat, Artemidor îi critică pe cei cuprinşi de ceea ce Maiorescu numea "beţia de cuvinte". Mulţi şarlatani pripăşiţi în jurul templelor recurgeau la tot felul de metafore ca să-i păcălească pe creduli şi elaborau tot felul de "prescrieri sacre". Astfel, boabele de piper deveneau "indieni care muşcă", roua "sânge de astre", lacrima "lapte de fecioară". Onirocriticul nostru îi critică aspru şi le oferă adevărata cale de urmat:

     "Încearcă să afli cauza fiecărui lucru şi să fixezi fiecărui vis explicaţia şi dovezile plauzibile, fereşte-te - chiar dacă spui lucruri întru totul adevărate - să nu pară că eşti mai puţin cunoscător dacă arăţi doar împlinirile lipsite de demonstraţie şi parcă despuiate. Să nu cazi totuşi în greşeala de a crede că explicaţia prin cauză dă seama de toate împlinirile."

     Frescă socială, carte de temelie a psihologiei abisale de azi, minienciclopedie a cunoştinţelor din Roma imperială, dovadă a unei civilizaţii aflată la apogeu, Onirocriticon-ul lui Artemidor este în primul rând o mărturie de bun simţ şi logică, ce se cuvine studiată şi urmată.


    Artemidoros - Carte de tălmăcire a viselor
     Traducere de Mariana Băluţă-Skultéty
     Iaşi, Editura Polirom, 2001





O NOUĂ CĂLĂTORIE PRIN TRUPUL UMAN (Isaac Asimov)

Liviu Radu


      După cum ştiu unii dintre amatorii de literatură SF, Asimov a scris o novelizare a filmului Călătorie fantastică. După propria-i declaraţie, Asimov n-a fost foarte încântat de subiectul filmului, considerndu-l lipsit de suport ştiinţific. Ca atare, şi-a propus să reia subiectul, conform propriilor opinii.
     Acţiunea romanului este plasată în plin război rece - chiar dacă MDP a mutat evenimentele după destrămarea URSS - deci într-o epocă de suspiciuni, spionaj şi cursă disperată între cele două superputeri. De data aceasta, descoperitorii miniaturizării sunt sovieticii, iar eroul principal, un savant american, este solicitat de sovietici să-i asiste în timpul experienţelor lor. Serviciile secrete americane susţin ideea, cu convingerea că americanul va putea aduce informaţii folositoare. Numai că savantul nostru n-are nici o legătură cu fizica sau cu miniaturizarea, fiind specialist în funcţionarea creierului.
     Acestea sunt elementele de pornire. Asimov construieşte o teorie consistentă a miniaturizării, mai construieşte şi o acţiune trepidantă, deci scrie, în final, un roman aşa cum îi place lui. Nu-i unul dintre marile sale romane, dar este o carte citibilă, plăcută şi interesantă. Chiar dacă au trecut nişte ani buni de când a fost scris, romanul conţine teorii ştiinţifice interesante, valabile şi acum.
     Atmosfera sovietică este descrisă conform clişeelor propagandistice valabile în epocă. Este şocant faptul că Asimov, născut în Rusia, nu ştie care-i forma numelor ruseşti. Poate nu atât de şocant ca faptul că autorul îşi imaginează că un mic dejun rus constă din supă de varză, cartofi fierţi şi caviar. Dacă ar fi citit ceva clasici ruşi, ar fi imaginat un meniu mai apropiat de tradiţie, dar care n-ar fi avut nici o legătură cu ceea ce mânca omul sovietic, constructor al socialismului. Realitatea întrece imaginaţia, chiar şi cea a unor autori SF.
     Sigur, editura TEORA a publicat romanul respectiv în cadrul integralei Asimov, dar pe mine m-a amuzat. Oricum, este mult mai logic şi mai coerent decât Călătorie fantastică.

Isaac Asimov - Destinaţia: creierul
Traducere şi adaptare de Mihai Dan Pavelescu
Editura Teora, 2001





MANIPULAREA FRICII (John Brunner)

Liviu Radu


     Ca în multe romane ale sale, John Brunner extrapolează o situaţie existentă, avertizând asupra unor viitoare pericole. Imaginaţi-vă o Americă a anilor nouăzeci, în care neîncrederea între rase a dus la crearea de zone locuite aproape exclusiv de albi sau de negri. Imaginaţi-vă o lume în care luptele de stradă reprezintă evenimente cotidiene. Imaginaţi-vă că un grup de traficanţi de arme îşi vinde marfa datorită fricii pe care o are fiecare tabără ca nu cumva ceialaltă să devină mai puternică.
     O lume bizară, în care oamenii sunt manipulaţi de mass-media, de guvern, de medici, de toţi cei care pot să le influenţeze opiniile. O lume în care apar superstiţii bizare şi în care lumea ascultă cu religiozitate prezicerile unor individe numite pitonese....
     O lume în care reporterii fac reportajele pe calculator, nu pe baza unor date reale, ci pe baza probabilităţii ca acestea să fie reale...
     Romanul lui Brunner este foarte bun, deşi are un început cam trenant. Scris în manieră Dos Passos, ca şi Zanzibar sau Oile privesc în sus, reuşeşte să captiveze şi, mai ales să te facă să gândeşti. Adică să-şi îndeplinească misiunea de avertizare.
     Mărturisesc că apariţia pe piaţa traducerilor SF a editurii Lucman mi-a lăsat o impresie bizară. Pe de o parte, această editură a demonstrat că nu există nici o criză a pieţii SF, pe de altă parte a lăsat impresia unui oarecare amatorism. Nici un nume cunoscut printre traducători sau redactori. Dar traducerile erau coerente, şi, necunoscând lucrările în original, nu mi-am dat seama cât de bine fuseseră traduse textele. De data asta apare o mică scăpare, care demonstrează că groapa de sub luciul apei poate fi adâncă. Termenul de pitoneasă sugerează femininul de la piton, nu o adeptă a Pythiei, cum rezultă din text, pitoneasa fiind o individă care se droghează, iar în transă face nişte preziceri enigmatice. Deci, probabil că ar fi fost mai corect pythioneasă. Deşi amănuntul pare neimportant, vă las libertatea de a vă imagina cu câte rafistolări de acest gen aţi avut de-a face, fără să bănuiţi nimic. Păcat, pentru că romanul lui Brunner chiar este bun....


John Brunner - Orbită periculoasă
Traducere de Cristian Sângeorzan
Editura Lucman





RAMA ŞI MISTICISMUL CLARKIAN (Arthur C. Clarke şi Gentry Lee)

Liviu Radu


     După succesul Întâlnirii cu Rama, Clarke a continuat cu Rama II, iar apoi ne-a oferit încă două volume, scrise în colaborare cu Gentry Lee.
     Dacă vă mai amintiţi, Rama II s-a terminat într-un mod brusc, trei astronauţi rămânând la bordul navei extraterestre. În următorul volum, ne sunt prezentate aventurile robinsoniene ale acestora, oamenii se străduiesc să supravieţuiască, dar au o grijă foarte importantă: să supravieţuiască specia, ca atare femeia zămisleşte copii cu cei doi bărbaţi, iar jumătate din carte este umplută cu frământările ciudatei familii. De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, Rama ajunge la un punct de triaj cosmic, unde oamenii sunt supuşi la tot felul de experimente, care de care mai bizare. După aceea, o pereche este păstrată de prăsilă, iar restul indivizilor sunt trimişi înapoi în sistemul solar, pentru a cere ca pământenii să expedieze către Marte câteva mii de oameni, de toate categoriile, care vor fi preluaţi de nava extraterestră, nu se ştie cu ce scop. Bineînţeles că pământenii, înţelepţi ca întotdeauna, trimit şi nişte puşcăriaşi, care vor prelua controlul coloniei umane de pe Rama, se vor ocupa cu traficul de droguri, prostituţie şi jocuri de noroc, apoi vor declanşa un răboi împotriva altor specii aflate pe navă, fără ca extratereştrii să intervină şi fără ca oamenii să se sinchisească de faptul că sunt sub supraveghere continuă. Robinsonii noştri părăsesc colonia umană, pleacă în exil printre extraterştri, mai văd o grămadă de minunăţii, apoi se întorc, decişi să înfrunte răul - de ce n-or fi făcut-o mai înainte? - tocmai în momentul în care stăpânii Ramei adorm pe toţi de pe navă şi fac ordine - încă o dată, de ce n-or fi făcut-o până atunci? - iar povestea se termină în coadă de peşte, lăsând loc la încă vreo zece continuări.
     Romanele au o structură ciudată, momentele în care acţiunea trenează şi ni se prezintă minunăţii extraterestre alternează cu momente trepidante, momentele în care lucrurile sunt foarte clare alternează cu momente în care lucrurile frizează absurdul. Oricum, cei doi autori reuşesc să ne menţină treaz interesul, iar cărţile se citesc cu plăcere.
     Vreau să amintesc un aspect interesant. Ursula LeGuin afirma, într-un articol, că-l consideră pe Clarke un mistic. Poate că nicăieri lucrul acesta nu-i atât de vizibil ca în aceste volume. Clarke se declară ateu. Nu-i loc pentru Dumnezeu în cărţile sale. În schimb, este loc pentru nişte fături extraterestre pe care nu le vede nimeni niciodată, care au puteri deosebite, care-s atotştiutoare şi care urmăresc scopuri de neînţeles pentru oameni, care dau oamenilor ordine ce par absurde, dar pe care aceştia sunt obligaţi să le execute, şi care extratereştri urmăresc binele universului şi al tuturor speciilor din univers. Dacă nu aveţi impresia că Arthur C. Clarke a înlocuit un Dumnezeu biblic cu o formă mai modernă cu divinitate, atunci înseamnă că n-aţi citit foarte atent romanul. La urma urmei, misticismul nu-i apanajul asceţilor ce se retrag în pustiu, lumea a văzut atâtea forme de misticism încât una în plus nu ne poate mira.


Arthur C. Clarke şi Gentry Lee - Grădina din Rama
Arthur C. Clarke şi Gentry Lee - Război pe Rama
Traduceri de Lidia Grădinaru
Editura Lucman, 2002





UN MARŢIAN FABRICAT ÎN LABORATOR (Frederick Pohl)

Liviu Radu


     Frederick Pohl este un scriitor foarte apreciat în rândul fanilor SF din Statele Unite. A fost răsplătit cu premii de prestigiu şi este considerat unul dintre autorii mari. Eu nu îl apreciez în mod deosebit, e o chestie de gust, deşi apreciez imaginaţia sa tehnică originală, deosebită de cea a majorităţii scriitorilor genului. Pohl nu-i de loc convenţional, îşi închipuie lucruri ieşite din comun, dar foarte bine susţinute din punct de vedere ştiinţific.
     În romanul pe care ni-l oferă editura Pygmalion, Pohl imaginează un experiment înfiorător, pe care-l descrie în toată grozăvia sa: un om este modificat substanţial, prin operaţii, grefe şi transplanturi, încât să poată trăi şi lucra în condiţiile de pe Marte. Experimentul pare lipsit de substanţă, pentru că nu-i vorba de colonizarea Planetei Roşii, ci de o simplă expediţie de recunoaştere. Inutilitatea sa este compltată de chinurile prin care trece astronautul, chinuri atât fizice cât şi morale.
     După cum spuneam, Pohl gândeşte foarte tehnic, povestea nu se rezumă la simple transplanturi, aceste trebuie să se integreze într-un organism existent, să se coreleze cu activităţile trupului uman. Astfel, ochii capabili să vadă în atmosfera marţiană furnizează creierului informaţii pe care acesta nu le poate interpreta în totalitate, lucru care crează o stare de stres atât de puternică, încât poate duce la moartea astronautului. De aceea este nevoie de un dispozitiv de filtrare, care să elimine toate informaţiile inutile sau ininteligible. V-am dat doar acest exemplu ca să vă daţi seama cu câtă seriozitate tratează Pohl problema.
     Să adăugăm că, pe lângă partea pur ştiinţifică, autorul încearcă să înţeleagă - şi să ne expună - situaţia socio-politică ce generează un asemenea experiment, trăirile personajelor, suferinţele lor. Încearcă să ne introducă într-o lume cu probleme grave, aflată în pragul colapsului, în care teama de atentate a atins un nivel vecin cu paranoia, iar succesul expediţiei marţiene - indiferent de costuri şi suferinţe - este un mijloc potrivit pentru manipularea maselor. O lume crudă, nemiloasă, în care nu există decât victime. Poate că asta-i lumea în care trăim deja, chiar dacă nu ne dăm seama...


Frederick Pohl - Proiectul Omul Plus
Traducere de Florin Mircea Tudor
Editura Pygmalion, 2003





O ALEGORIE TRAGICĂ (Arkadi şi Boris Strugaţki)

Liviu Radu


     Fraţii Strugaţki sunt bine cunoscuţi cititorilor români, deşi nu în măsura în care ar trebui. Ei sunt, alături de Stanislaw Lem, singurii este-europeni care au reuşit să creeze proză SF la nivelul marilor autori anglo-saxoni. Au un stil propriu, axat mai puţin pe detalii tehnice şi mai mult pe trăirile personajelor ajunse în situaţii limită. Indiferent de numele eroilor - care sunt anglo-saxone sau nedefinite -, aceştia reacţionează puternic, îşi exteriorizează simţirile într-un mod ce aminteşte de personajele clasicilor ruşi. Poate că unor critici literari li s va părea exagerată pretenţia că fraţii Strugaţki exploatează filoane de tipul Dostoievski, Bunin sau Leonid Andreev, dar - indiferent cât mi-aş spune că nu-i vorba decât de nişte autori SF şi că nu-i cazul să exagerez - nu pot scăpa de impresia că profunzimea impicării autorilor în trăirile personajelor, încercarea lor de a descoperi ce se ascunde în sufletul oamenilor, le dă dreptul de a fi consideraţi adevăraţi maeştri ai literaturii.
     Probabil că o asemenea impresie au avut şi editorii, care au inclus romanul despre care vreau să vă vorbesc într-o colecţie a capodoperelor secolului XX şi n-au menţionat nicăieri că ar fi vorba de un text SF.
     Dar este vorba de un text SF? Aveam de-a face cu un roman aflat la limita dintre genuri, pe care SF-ul îl va revendica, pentru că-i o carte tare bună, iar criticii mainstream nu-l vor citi, pentru că fraţii Strugaţki sunt autori SF - sau îl vor citi şi vor spune că n-are nici o legătură su SF-ul. Toate variantele sunt adevărate. La urma urmei, un text literar nu mai aparţine autorului din momentul publicării, ci cititorului, care îl va interpreta după cum va fi în stare, după modul în care va rezona cu bagajul său cultural.
     Ca de obicei, vă voi împărtăşi impresiile mele personale, care n-au legătură nici cu critica literară, nici cu sisteme şi metode. Romanul este, conform opiniei mele, o alegorie, care are mai multe nivele de interpretare. Întregul pare să spună altceva decât spun fragmentele izolate, ceea ce nu înseamnă că fragmentele, luate ca atare, n-ar fi interesante şi lipsite de înţelesuri.
     Undeva, într-un loc nedefinit - până la sfâtşitul romanului nu vom afla prea multe despre locul acela - se desfăşoară un experiment. Nu se ştie cine-l face, nici cu ce scop. Ştim doar că într-un oraş ciudat sunt adunaţi oameni de vârste şi profesii diferite, ce provin din întreaga lume. Din unele detalii, bănuim că experimentul a fost început la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru că în oraş se află foşti combatanţi, din ambele tabere. Indiferent de calificare, locuitorilor oraşului li se repartizează slujbe perin tragere la sorţi. Astel, eroul principal - un comsomlist sincer, dedicat ideilor comunismului - este la început gunoier şi asistă la invadarea oraşului de maimuţe, apoi poliţist, când are de-a face cu o serie de dispariţii misterioase. În oraş are loc o revoluţie - sau o contrarevoluţie, cine poate să ştie? - iar eroul nostru ajunge în cercurile conducătoare. Apoi este trimis să cerceteze ce se află în afara oraşului....
     Evenimentele se desfăşoară într-o atmosferă kafkiană, de-un absurd inexplicabil şi inexprimabil, unii oameni se schimbă, alţii nu... Putem să încercăm să ne explicăm care ar fi natura experimentului, să ne imaginăm o gamă cât mai variată de soluţii - de la un purgatoriu de-un tip aparte la o critică făţişă a sistemelor totalitare, în care disctatura este justificată printr-un viitor luminos - putem să tratăm romanul fraţilor Strugaţki cum ne place, este atât de deschis interpretărilor, încât putem să dăm frâu liber imaginaţiei.
     Nu ştiu în ce măsură veţi fi încântaţi de carte, vă pot asigura însă de un lucru: nu vă va lăsa indiferenţi şi vă vă da de gândit.


Arkadi şi Boris Strugaţki - Oraşul damnat
Traducere de Nicolae Iliescu
Editura Paralela 45, 2002





PRO-PUNERI





STAR TREK ORIGAMI

Györfi-Deák György


     Universul Star Trek îl are ca părinte pe scriitorul Gene Roddenberry, care a fost ajutat de un număr impresionant de moaşe. Prima serie a debutat în 8 septembrie 1966, când nava U.S.S. Enterprise s-a îndreptat către planeta M-113, unde doi oameni de ştiinţă solicitaseră urgent un medicament. Până în 1969, ea avea să facă 79 de călătorii, sub comanda carismaticului căpitan James Kirk (William Shatner). Echipajul uriaşei nave cuprindea laolaltă oameni şi extratereştri, a căror misiune era să meargă cu o îndrăzneală soră cu nebunia acolo unde încă nu fusese nimeni ("to boldly go where no man has gone before"). Ca urmare a succesului înregistrat, s-au turnat patru lung-metraje şi una dintre navetele spaţiale ale NASA a fost botezată Enterprise. Studiourile Paramount au reluat serialul în 1987, cu aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie, având un căpitan diplomat (Jean-Luc Picard, în interpretarea lui Patrick Stewart) şi un nou echipaj. Din ianuarie 1993, a început prezentarea episoadelor legate de viaţa de pe staţia Deep Space 9, iar apoi în ianuarie 1995 a venit rândul unei femei căpitan, Kathryn Janeway (Kate Mulgrew), să preia firul acţiunii şi să exploreze Universul quadrant cu quadrant la bordul unei nave mai mici, botezate Voyager. Între timp, numărul lung-metrajelor a ajuns la zece, ultimul fiind Star Trek: Nemesis, lansat în SUA la sfârşitul anului 2002.
     Fanii Star Trek (trekkies, trekişti) s-au grupat de la început în cluburi, care, încetul cu încetul, au împânzit Pământul. Ei au apărut inclusiv în România şi au continuat să fie activi chiar după ce Televiziunea Română întrerupsese difuzarea serialului (de nevoie, unii dintre ei au început să înveţe limba germană). Entuziasmul lor a produs diferite roade, dintre care cel mai delicios a fost fanzinul "Quadrant". De format A4, cu un număr variabil de pagini, el a însumat, din câte ştiu, mai mult de 30 de apariţii editate de clubul bucureştean.
     Prima navă Enterprise împăturită din hârtie am văzut-o la euROcon'94 Timişoara. Ea fusese realizată de englezul Tony Chester şi semăna cu un fel de avion de hârtie ceva mai sofisticat. Ulterior aveam s-o întâlnesc în zeci de alte variante constructive, dovadă că figurina se bucură de un real interes.
     În privinţa modelului original, am rămas uimit când am aflat că în viitor vor exista mai multe Entreprise, iar nava căpitanului Picard va fi abia a cincea dintr-o serie începută în 2245. Dar haideţi să le luăm cu bucata.
     Prima navă Enterprise va avea indicativul NCC-1701 şi va face parte din clasa Constitution. Ea va fi construită în docurile aflate pe o orbită circumterestră sincronă, deasupra oraşului San Francisco. James Tiberius Kirk va fi abia cel de-al treilea căpitan, care o va cârmi din 2263 până în 2284. Transformată în navă-şcoală, ea va fi distrusă în sectorul Mutura, în timpul unei lupte cu klingonienii (Star Trek III: The Search for Spock)
     NCC-1701-A, a doua navă Enterprise îşi va începe misiunile în 2286. Va fi tot un vehicul de clasă Constitution, care iniţial se va numi Yorktown, iar apoi va fi rebotezat şi încredinţat aceluiaşi James Kirk.
     NCC-1701-B va face parte dintr-o clasă superioară, botezată Excelsior după numele navei NCC-2000, comandată de căpitanul Sulu (Star Trek VI: The Undiscovered Country). Cel de-al treilea Enterprise va fi construit în docurile Antares şi va juca un rol covârşitor în cartografierea sectorului Guarami. O replică din celebrul film Star Trek VII: Generations ne spune că echipajul ei va descoperi 142 de noi sisteme palnetare şi 17 specii de extratereştri inteligenţi.
     NCC-1701-C va face parte din clasa Ambassador şi va apăra un avanpost klingonian (Narendra III) împotriva unui atac romulan. Căpitanul Rachel Garett va pieri în bătălie, dar eroismul ei va fi preţuit ca atare de războinicii klingonieni, care vor semna un tratat de pace cu Federaţia şi vor deveni aliaţii Flotei Stelare.
     Nava de clasă Galaxy din Star Trek: The Next Generation va purta indicativul NCC-1701-D. Cel de-al cincilea şi, până acum, ultimul Enterprise va fi construit pe o orbită circummarţiană, în 2363. Comandată de căpitanul Jean-Luc Picard, ea va deveni prima navă amiral a Flotei Stelare cu numele de Enterprise. Echipajul va realiza primul contact cu înfiorătorii borgi, care vor constitui o ameninţare la adresa Federaţiei.
     La o privire fugară, toate navele amintite seamănă între ele. Fanii însă cunosc o serie de caracteristici tipice ce permit diferenţierea lor. Cea mai importantă trăsătură constructivă ar fi faptul că începând cu clasa Ambassador, navele sunt formate din două părţi detaşabile: discul central (Saucer Module), unde se află puntea de comandă şi secţiunea armată (Battle Section), care cuprinde o pereche de motoare warp gemene. Fiecare dintre ele e dotată cu sisteme de propulsie prin impuls şi armament proprii.
     În prima serie, Federaţia va avea de înfruntat Imperiul Klingonian, cu care apoi se va alia. Braţul puternic înarmat al mândrilor războinici îl constituie crucişătoarele spaţiale denumite Bird of Prey (prescurtat: BoP, cu înţelesul de "pasăre de pradă"). Ele au fost proiectate de romulani, iar tehnologia a fost transferată klingonienilor în jurul anului 2260, când cele două puteri extraterestre s-au aliat vremelnic. Navele klingoniene au apărut în cinci filme de lung metraj şi în zeci de episoade. Modelul initzial a fost creat de Nilo Rodis de la Industrial Light and Magic, "uzina de miracole" a lui George Lucas, pentru Star Trek III: The Search for Spock.
     În mod paradoxal, deşi toate BoP seamănă la formă, dimensiunile lor par să varieze de la film la film, între 109,7 şi 684,7 m, lucru i-a determinat pe fani să încerce să-şi explice fenomenul (vezi The Bird-of-Prey Size Paradox, http://www.ex-astris-scientia.org/articles/bop-size.htm). Realizatorii au explicat variaţiile în primul volum din Star Trek Encyclopedia prin existenţa a două clase: "mărunta" B'rel (circa 110 m) şi impresionanta K'Vort (circa 600 m). O planşă intitulată "Ships of the Galaxy" (navele din Galaxie), apărută în The Star Trek Encyclopedia II sugerează că BoP clasa K'Vort au între 130-160 m, dimensiuni care au rămas bătut în cuie şi figurează întocmai şi în ediţiile ulterioare.
     Ca o curiozitate, să amintim că olandezul Mark Dezaire a analizat matematic problema şi a formulat "Legea Titius-Bode a mărimii navelor klingoniene", care constituie următoarea serie de valori:

 109.7 - 158.3 - 228.2 - 329.2 - 474.8 - 684.7

     unde valorile succesive se obţin înmulţind termenul anterior cu 1.4422496, adică rădăcina cubică din 3.
     Modelele origami s-au străduit să imite cât mai fidel structurile văzute pe micul ecran sau în cinematografe. Pentru că n-aveam cum să le reproduc pe toate, am fost nevoit să caut un criteriu care să le individualizeze şi să operez o selecţie radicală. Pentru că inflaţia ne furnizează destulă materie primă prin continua devalorizare a leului, în cele din urmă am optat pentru navele confecţionate din bancnote. E drept, o navă spaţială "veritabilă" de tip Star Trek ar trebui să fie confecţionată dintr-un dolar, dar banii noştri respectă aceeaşi proporţie 7:3 şi au un fason la fel de bun, aşa că putem să-i folosim în locul dolarilor în momentul când nu putem cumpăra nimic cu ei.
     De ce s-ar apuca oamenii să împăturească figurine din bani? David Lister Grimsby, membru al British Origami Society, ne oferă zece motive:
     1. Banii de hârtie sunt (aproape) oricând şi oriunde la îndemână.
     2. Ei sunt gata tăiaţi.
     3. Sunt confecţionaţi dintr-o hârtie de o calitate superioară.
     4. Forma de dreptunghi e una mai puţin obişnuită şi constituie o provocare pentru creatori.
     5. Cu ajutorul banilor împăturiţi se pot transmite diferite mesaje.
     6. Pe bani sunt imprimate diferite cuvinte şi modele, ceea ce constituie o provocare în plus pentru artist, deoarece se poate folosi de ele pentru a mări expresivitatea figurinei împăturite.
     7. Publicul urmăreşte întotdeauna cu uimire succesiunea de împăturiri.
     8. E o activitate care alungă plictiseala.
     9. E un act de bravadă, mai ales dacă bancnota e de mare valoare.
     10. După ce figurina a fost terminată şi dăruită, apare o dilemă: dacă se păstrează împăturirea, se pierde o sumă de valoarea bancnotei; ea poate fi folosită pentru plată, dar numai despăturită, lucru care distruge forma.
     Unul dintre maeştrii "money folding origami", care a fost totodată şi un fan Star Trek, a fost americanul Perry Bailey. El a creat atât o copie dintr-o bancnotă de un dolar a navei Enterprise, cât şi o reprezentare similară a crucişătorului klingonian D7, una dintre Pasările de pradă.
     Conform propriilor declaraţii, în momentul când navele miniaturale încăpeau pe mâna unor copii mici, dar mari generali galactici, ele participau la nişte bătălii a căror grandoare n-a putut fi egalată nici de cele din Star Wars 2, Atacul clonelor. Perry Bailey a murit în 6 aprilie 2000, la vârsta de 43 ani. El a creat un sit botezat Perrygami (http://www.perrygami.com/default.htm), care este menţinut in memoriam de Erralee Bailey, fiica artistului. Ambele modele sunt în format Acrobat Reader şi se găsesc la adresele:
http://www.perrygami.com/pix/enterprise.pdf
http://www.perrygami.com/pix/$d7cruiser.pdf
     Jim Adams este un alt artist care a utilizat hârtia de un dolar ca să obţină o navetă Enterprise. Diagramele au fost publicate tot în format Acrobat Reader în numărul 15 al revistei electronice Scaffold, editată de Joshua Koppel (scaffold1@aol.com), care se găseşte pe situl Origami4You, la adresa:
http://www.origami4you.co.uk/scaf15.pdf
     Impactul seriei Star Trek continuă. O serie de termeni (klingon, warp) au fost preluaţi în ultimele ediţii ale lucrărilor de referinţă, precum sobrul Oxford English Dictionary. Redactorii care întocmesc cel mai cunoscut dicţionar englezesc din lume declară că aceste cuvinte au ajuns să facă parte din limba vie, vorbită în prezent şi vor supravieţui încă o bună perioadă de timp. Rămâne doar ca amintirea lui Enterprise să întâlnească frumoasele nave care vor străbate Galaxia în viitor...


To boldly go where no man has gone before...


Jim Adams - NCC-1701
Nava amiral Enterprise
(Star Trek: The Original Series)


Perry Bailey - Pasăre de pradă
Crucişător klingonian D7


Perry Bailey - NCC-1701D
Nava amiral Enterprise
(Star Trek: The New Generation)


Notă:
Fiecare model a fost creat de autorul menţionat dedesubt şi împăturit de Györfi-Deák György. Ca să vedeţi diagramele care vă arată cum se fac, daţi un click pe figura respectivă





MAI BINE GUVERNATOR DECÂT TERMINATOR

Adriana Moşoiu


     "Mă voi întoarce", a spus Schwarzenegger la sfârşitul primului Terminator (1984), dar a uitat să precizeze de câte ori. Sau de ce, cu atât mai mult cu cât recunoaşte el însuşi faptul că e un model cam demodat, în comparaţie cu adversara sa, T-X (Kristanna Loken), mai rapidă, mai puternică, mai deşteaptă şi, hmmm… mai senzuală.
     Ce are în plus Terminator 3 faţă de primele două părţi? Nu trebuie să fii specialist la NASA ca să-ţi dai seama: mai multe efecte speciale, mai mulţi roboţi, mai multe arme de distrugere în masă, mai multe efecte generate pe computer, astfel încât Terminator 1984 pare joacă de copil pe lângă Terminator 2003. În rest, reţeta e aceeaşi: se ia una bucată cyborg atotputernic, se trimite înapoi din viitor, se asezonează cu ceva metal lichid şi se toarnă peste planul de salvare a omenirii, se serveşte cu popcorn sau cu bomboane agricole. Nu, nu am văzut filmul, dar văzând afişul am avut brusc o revelaţie.
     Schwarzenegger nu are timp de întrebări existenţiale. El se întoarce pur şi simplu. Ca Terminator sau guvernator al Californiei. Ce legătură e între Arnold - Predator şi Arnold - funcţionarul public, nu interesează pe nimeni. Ronald Reagan a fost actor înainte de deveni preşedinte. Clint Eastwood a ajuns primar. La fel şi Jerry Springer. E drept, nimeni nu a fost Mister Univers înainte, ca Arnold al nostru. Tarzan ar fi adus puţin a Mister Univers, dar din surse demne de încredere am aflat că a refuzat fotoliul de primar în semn de protest faţă de defrişările masive din jungla amazoniană.
     În fine… Mai periculoasă decât candidatura lui Schwarzy la cârma Californiei ar fi continuarea seriei de Terminatori. Probabil peste câţiva ani, viitorul Terminator va face un triplu salt înapoi în timp, până la momentul în care maleficul Cristofor Columb a descoperit America şi va determina pieile roşii să inventeze mai rapid fast-food-urile, televiziunea prin cablu, submarinul nuclear, campaniile electorale şi votul uninominal. Deja am o senzaţie de deja-vu. Şi în momentul ăsta, chiar l-aş vota pe Arnie. Din două rele, îl alegi întotdeauna pe cel mai mic, nu?





TERMEN FINAL: ZIUA JUDECĂŢII

Györfi-Deák György


     Terminator 3 începe cu o frază care s-ar fi potrivit mai degrabă într-un film din ciclul Dune: "Viitorul n-a fost scris încă. Nu există alt destin, decât cel pe care ni-l facem singuri." E exprimarea unui crez, formulată într-un stil didacticist, care va fi total răsturnat la sfârşitul unui episod de debut al unei noi trilogii. Pentru că destinul lui John Connor, ba însăşi soarta omenirii se va afla în mâinile unui mecanism, un robot de serie T-100. Ca într-o haită, ierarhia de la Hollywood este strict respectată şi se vede de la o poştă că este un film care a fost făcut de dragul şi cu participarea totală a lui Arnold Schwarzenegger. De fapt, el a fost şi simbolul care a lansat filmul la Festivalul de la Cannes, cu mult înainte de premiera americană.
     Noul regizor, Jonathan Mostow, a început prin a elimina dintru început miturile consolidate de primele două episoade. Cum a participat la finanţarea aventurii şi şi-a riscat bănuţii, a socotit că poate să-şi permită anumite licenţe. Unele dintre ele au avut acordul tacit al actorilor, precum ochelarii de soare zdrobiţi şi înlocuiţi rând pe rând de Terminator. Altele, precum excluderea Lindei Hamilton, interpreta Sarei Connor, mama lui John, au provocat pe bună dreptate indignarea fanilor. Evident, scenariul e o însăilare făcută în goana calului, multe scene au fost îmbinate la repezeală, iar firul acţiunii are mai multe noduri decât un qipuu incas. Lista remarcilor acide referitoare la ceea ce ar fi trebuit să constituie firul fără de prihană al "interconexiunilor ascunse ale realităţii" (de la taica Tolkien citire) are o lungime ce desfide orice bun-simţ. Cel mai la îndemână exemplu este "impresionanta" scenă din final, când, în urma sacrificiului unui robot de modă veche (hai, fie cyborg, că Schwarzy mi-e simpatic, deşi nu este alimentat nici cu glucoză, nici cu metanol) ditamai muntele sare în aer zguduit de explozia unui acumulator nuclear, în vreme ce coridoarele interioare şi gingaşele lifturi ce spânzură de un fir de păr nu păţesc nimic. Ce să mai zicem de roboţica ce ciripeşte la telefon ca un modem de 56k, dar trebuie să audă din gura detectivilor în ce loc se află cimitirul unde se află fugarii? Ori de baza ultrasecretă, care n-are nici măcar poarta încuiată? Merită reţinută ideea virusului care ducea la crearea unei inteligenţe cibernetice nelocalizate, deşi n-am înţeles cum reţeaua de calculatoare ce lansează rachetele de distrugere va reuşi să construiască o civilizaţie robotică în fabricile distruse de apocalipsa nucleară.
     Cum acţiunea nu se concentrează exclusiv asupra fostului Mister Univers, spectatorul are prilejul să observe un noian de desincronizări şi aberaţii, care ar face deliciul unei ediţii speciale a "Cronicii cârcoţaşilor", dacă Huidu şi Găinuşă n-ar fi în vacanţă. Nick Stahl (John Connor) nu reuşeşte nicicum să intre în pielea personajului, spre deosebire de Claire Danes (Kate Brewster), care joacă convingător. Kristanna Loken (Terminatricea) apare într-o bulă temporală în costumul Evei, cu nişte forme rotunde ce anticipează falimentul firmei ce produce subnutritele păpuşi Barbie, ca apoi, din senin, să poarte cu îndărătnicie, pe aproape tot parcursul acţiunii, un costum decupat din Matrix, chiar dacă este un robot evoluat, ce dispune de nişte capacităţi mimetice şi poate reproduce orice ţinută (şi, precum se vede de la prima întâlnire cu un poliţist, orice formă, fetelor).
     Echipa de efecte speciale poartă, alături de Schwarzenegger, greul misiunii şi trebuie să recunoaştem că a făcut o treabă excelentă, ce va stârni emoţii şi suspans la următoarea gală a premiilor Oscar. Puştii, care de această dată nu dispun de un Edward Furlong cu care să se identifice, au plecat din sala de spectacole uimiţi de macaraua ce a despicat prăvăliile de pe marginea şoselei sau de frumoasa dronă care trece pe deasupra eroilor cu motoarele turate la maxim, fără să-i pârjolească defel.
     S-a discutat mult despre finalul care nu termină nimic, nici măcar nu ne explică de ce lumea îşi încredinţează soarta în mâinile unui individ absolut necunoscut, care ajunge să fie îngropat într-un buncăr atomic, unde va face o droaie de copii până cînd o echipă de cutezători va străbate deşertul şi-l va scoate la lumină, ca apoi Terminatorii să se întoarcă în timp şi să încerce lichidarea lui tot la două cincinale o dată. Privit din perspectiva primelor două episoade, ar fi fost bine ca seria Terminator să se fi terminat cu celebrul "Hasta la vista, baby!". Dar privit din perspectiva următoarelor două episoade, T3 ne determină să-i facem lobby catindatului la postul de guvernator californian, ca să-l ferim de păcatul de a rosti fraze precum: "Baza de date nu poate înţelege dinamica comportamentului uman."





TERMINATOR 3: TX, VIA X-72

Cătălin Ionescu


     Terminator 3, continuarea mult aşteptată a seriei, este, din mai multe puncte de vedere, un film controversat.
     Supranumit „Terminatrix“ - un joc de cuvinte mai degrabă peiorativ vizavi de ipotetica încercare de a călca pe urme mult mai faimosului Matrix - filmul beneficiază totuşi de câteva aspecte demne de remarcat.
     Primul ar fi modul în care au fost privite seriile anterioare, mergând până la uşoara lor parodiere - de pildă bine făcutul Schwarzie intră în scenă, complet dezbrăcat, într-un bar de femei, spre deliciul consumatoarelor.
     Al doilea aspect îl constituie, desigur, efectele speciale şi ritmul alert al acţiunii. Din spirit „critic“ la acest punct se cuvine să adaugăm totuşi faptul că, la modul linear, urmăririle dintre roboţi sau dintre roboţi şi oameni au avut totuşi mai puţine variaţiuni decât ar fi fost de aşteptat de-a lungul tuturor celor 3 serii ale filmului.
     Al treilea aspect, şi cel mai interesant din punctul nostru de vedere este scenariul filmului. Ca idee generală, orice serie turnată după ce scenariul seriei precedente făcuse, mai mult sau mai puţin, un cerc complet, şi nimeni nu se mai aştepta la o urmare, ar fi trebuit să beneficieze de serviciile unui scenariu mult mai inteligent decât cel precedent. Regula nu s-a aplicat mereu, de mai multe ori realizatorii supralicitând nu prin scenariu, ci prin efecte speciale - cum s-a întâmplat de pildă cu seria Alien.
     În ultima perioadă însă se pare că cinematografia americană începe să redescopere virtuţile scenariului cu implicaţii mai adânci. Un pas important l-a făcut Matrix Reloaded, iar Terminator 3 merge mai departe, punând problema destinului uman şi al implacabilităţii acestuia. Lumea, aşa cum o cunoaştem, va lua totuşi sfârşit, şi confruntarea directă cu maşinile devine o realitate atroce.
     O interesantă conexiune o putem face cu un faimos catren al lui Nostradamus, X-72. Acesta sună cam aşa: „În anul 1999, în luna septembrie / Din cer se va coborî Marele Rege al Terorii / Care va trezi Marele Rege Mongol / Înainte şi după ce Marte va domni cu noroc“. Sigur, versurile lui Nostradamus pot fi interpretate în fel şi chip, şi mai ales în cazul acestui catren fiecare cuvânt a fost studiat cu atenţie şi interpretat în multiple chipuri. Totuşi, versul al doilea seamănă şocant de bine cu descrierea de la CNN a atacului terorist din 11 septembrie 2001. Teroarea coborâtă din cer nu mai seamănă cu un atac al extratereştrilor - aşa cum se încerca, pe la jumătatea anilor 90 să se intrepreteze catrenul, ci cu atacul asupra Turnurilor Gemene. Este, din această perspectivă, destinul uman o fatalitate imuabilă? Ceea ce era „scris“ să se întâmple, se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, pentru că soarta este inexorabilă?
     În cazul Terminator 3, scenariştii americani par să agreeze această variantă. Însemnând, la nivelul mesajului unui film, nu neapărat ilustrarea fatalităţii, ci mai degrabă o responsabilitate mult mai mare în faţa destinului unei lumi care devine din ce în ce mai complexă şi mai de neînţeles. Dincolo de avatarurile unui film comercial, Terminator 3 are meritul cert că pune nişte probleme mai grave decât s-ar putea bănui la prima vedere.
     Cum, la urma urmei, protagonistul principal ne-a demonstrat mai demult că e în stare să facă film, prestaţia sa din Terminator 3 este cel puţin onorabilă (părerea subsemnatului este că „Minciuni adevărate“ este filmul în care Arnold Schwarzenegger arată că poate să fie şi actor, nu numai warrior-terminator). Dacă mai adaugăm că Robert Patrick, al doilea terminator, a ajuns un actor complex, care abordează fără probleme orice gen, de la X-Files la Texas Rangers, cine ştie ce suprize ne va rezerva şi Kristanna Loken (Terminatoarea T-X). Nu de alta, dar „bătrânul“ Schwarzie pare că şi-a păstrat, până acum, atingerea sa „magică“.





PRO-POZIŢII





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (10), LITERATURA PENTRU COPII ŞI CEA SF

Liviu Radu


     Ca şi în cazul literaturii SF, percepţia criticii literare - ca şi a publicului larg - se bazează pe informaţii superficiale, pe judecăţi pline de prejudecăţi şi pe tratarea problemei într-un mod lipsit de profunzime.
     În primul rând, literatura pentru copii nu este o literatură populară. Basmele populare şi cele culte - care sunt considerate aprioric ca fiind literatură pentru copii - sunt, în realitate, o literatură pentru adulţi. Numai un părinte inconştient va da copilului său să citească O mie şi una de nopţi, Alexandria, Esopia sau alte cărţi populare, care sau conţin pasaje de-un erotism făţiş, sau expun parabole ce depăşesc puterea de înţelegere a unui copil. Nici în cazul basmelor culte situaţia nu este alta. Basmele lui Charles Perault sau ale lui Hans Christian Andersen sunt pline de mentalitatea libertină a curţii franceze, în primul caz, sau de un tragism dureros, în cel de-al doilea caz. Cărţi considerate ca fiind adresate copiilor - precum Aventurile lui Gulliver - sunt, în realitate, parabole sau satire serioase, care n-au fost concepute pentru copii, cu fragmente de-o grosolănie sau de-un erotism bine încadrat în context, dar care nu pot fi considerate literatură educativă.
     Am atins astfel esenţa problemei: literatura pentru copii este, prin definiţie, educativă. Orice bun pedagog ştie că nu poţi captiva atenţia copilului decât printr-o prezentare atractivă. De aceea abecedarele sunt pline de poze colorate şi expresive. Deci autorul trebuie să găsească un echilibru între masajul educativ, forma literară de prezentare a mesajului şi modul de formulare al mesajului, care să nu depăşească puterea de înţelegere a copilului. Bineînţeles, literatura pentru copii se împarte pe categorii de vârstă, tocmai pentru a ţine seama de nivelele diferite de înţelegere ale cititorilor (sau ascultătorilor). Literatura pentru preşcolari nu va semăna cu literatura pentru adolescenţi. Deci o carte pentru copii trebuie să îndeplinească cele trei condiţii arătate mai sus. O parabolă atât de fină şi de sensibilă ca Micul prinţ este educativă - dacă vreţi - dar nu se adresează mentalităţii copilului. Mai mult, nu întotdeauna un om mare va aprecia la adevărata valoare un text pentru copii. Peter Pan, Mary Poppins se adresează unei vârste, Micul lord alteia, Tom Sawyer alteia. Apropo, v-aţi gândit vreodată serios de ce Aventurile lui Huckleberry Finn nu-i considerată carte pentru copii, deşi personajele sunt cele din Aventurile lui Tom Sawyer?
     O greşeală care se face frecvent este cea de a considera drept literatură pentru copii toate cărţile în care eroii sunt de vârstă fragedă. Dacă cineva îşi închipuie că Moartea lui Ipu se adresează copiilor, n-are decât. Este evident că mulţi scriitori folosesc ca metodă literară descrierea lumii văzută prin ochii unui copil, tocmai pentru a scoate în evidenţă cât mai puternic contrastul dintre inocenţa povestitorului şi duritatea societăţii.
     Nici literatura de aventuri, gen Alexandre Dumas, nu-i literatură pentru copii, pentru că scopul şi mesajul acesteia se deosebeşte substanţial de cel al adevăratei literaturi pentru copii.
     Din cele arătate până acum, putem concluziona că atât literatura pentru copii, cât şi cea SF, sunt literaturi elitiste, care se adresează unor categorii distincte de cititori (alta în fiecare dintre cele două cazuri), dar care, în opinia criticii, ţin de literatura populară. Ambele sunt desconsiderate de critică, în principal din lipsă de informaţie şi din cauză că sunt literaturi care se adresează unor categorii care nu reprezentă potenţiali clienţi ai literaturii mainstream.
     În acelaşi timp, trebuie să remarcăm faptul că începuturile literaturii SF (şi aici ne referim strict la Jules Verne) ţin de literatura pentru copii. Aventurile extraordinare au fost concepute ca literatură educativă, cu accent pe instruire ştiinţifică (geografie, biologie, fizică, etc.). Acest caracter educativ se manifesta nu numai prin informaţiile ştiinţifice, ci şi prin caracterul moral al povestirilor lui Verne. De aici personaje schematice, în alb şi negru, pudoare în exprimare, acţiune moralizatoare. Treptat, literatura SF şi-a extins zona cititorilor, ajungând să fie o literatură de instruire pentru adulţi. Dar caracterul moral, pudoarea, personajele extraordinare, domină încă genul. Chiar şi abaterile de la această regulă au un caracter deosebit, ca şi cum autorul şi-ar scoate în evidenţă atitudinea de frondă, ca şi cum ar ţine cu tot dinadinsul să sublinieze că SF-ul nu-i literatură pentru copii.


     ALTE PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE
     Articole de Liviu Radu publicate în numerele anterioare
     (a se vedea şi Pro-Porţie, Index de autori, literele H-Z)

     Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?
     Literatura poliţistă, o literatură SF specială?
     Literatura western şi literatura SF
     Literatura SF şi romanele cu samurai
     Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine
     Fantasy şi science fiction
     Horror şi SF
     Literatura istorică şi SF-ul
     Literatura sentimentală





ATLANTYKRON: „SFÂRŞITUL COPILĂRIEI“

Cătălin Ionescu


     Rândurile de mai jos reprezintă ultimul material pe care subsemnatul îl mai „comite“ pe tema Atlantykron. „Fenomenul“ Atlantykron a încetat de mult să mai prezinte cea mai vagă urmă de interes. Pe măsură ce titulatura acestei manifestări devenea din ce în ce mai alambicată - Academia de vară pentru ştiinţe prospective, viitorologie şi science fiction „Atlantykron“ - în aceeaşi măsură tabăra se golea de conţinut. Substratul adevărat al participării devenea, în marea majoritate a cazurilor, doar petrecerea câtorva zile de concediu sau vacanţă într-un cadru natural, la un preţ acceptabil. Ideea unei „academii“ nu este decât o găselniţă de prost gust, în tonul manifestărilor lozincarde promovate de personaje care nu ţin decât de trecutul jenant al science fiction-ului românesc. (Un material mai vechi pe tema Atlantykron al subsemnatului, din Pro-Scris 7-8, il puteţi revedea făcând un click aici).
     Am revenit totuşi asupra acestei teme întâlnind pe internet câteva materiale consacrate Atlantykron-ului 2003. Spre surprinderea mea, aceste materiale sunt găzduite de un site (aparent) străin, World Genesis Foundation. Veţi găsi acolo câteva materiale semnate de câtiva neobosiţi propagandişti de Atlantykron.
     Două aspecte se impun: Atlantykron 2003 s-a refugiat pe net doar pe acest site, renunţând la alte adrese. Dacă prin 2001 existau mai multe adrese oficiale, ba chiar şi câteva domenii Atlantykron, totul pare acum încremenit în tăcere. De ce? Mister. Faimoasele generaţii „forjate“ la Academia de vară nu par să fi „emanat“ nici un tânăr interesat de IT care să facă un site pe internet... Mai mult, impresia actuală este că organizatorii au preferat să se „ascundă“ în spatele unui site cu pretenţii mai mari, pentru a fi la adăpost de alte indiscreţii...
     Al doilea aspect interesant este lipsa orice referiri către FNTSF. Nici un material nu face trimitere la această fundaţie - pardon, federaţie, ca să cităm faimoasa replică trimisă de domnul Traian Bădulescu şi publicată în Pro-Scris nr. 7-8. De altfel, că tot veni vorba, deşi au trecut 2 ani, nimic nu s-a schimbat de atunci. „Manageriatul“ lui Traian Bădulescu peste FNTSF a eşuat în 2003 cu câteva anemice rânduri de prea-mărire a nelipsiţilor Sorin Repanovici şi Alexandru Mironov, alături de alţi „abonaţi“ la recunoştinţa veşnică a participanţilor: Aurel Cărăşel, Florin Munteanu, Roberto Quaglia şi Norman Spinrad. Sigur, am putea pune, cu mare amărăciune, o altă întrebare: ce s-a întâmplat cu ambiţiosul tânăr, pus pe fapte mari în 2001, pe numele său Traian Bădulescu? Dincolo de faptul că apare ca „director de program“, într-o înşiruire de nume „cu funcţii grele“ şi că pare mult mai exersat în subtilităţile frumoasei limbi de lemn păstrate la rang înalt de pleiada de nume de sub umbrela lui Alexandru Mironov, Traian Bădulescu străluceşte prin tăcere şi absenţă.
     De altfel, nu putem să nu remarcăm şi „găurile“ din site-ul mamă, acea „faimoasă“ World Genesis Organisation, sponsorizată de o grămadă de companii româneşti, şi în care mai apar câteva nume de rezonanţă străină. Dacă de pildă, pe prima pagină, veţi fi curioşi să citiţi cuvântul de întâmpinare - pardon, de „welcome“ - al echipei executive (News And Events: Executive team message: Sorin Repanovici, Vice President, WGF: Looking to the future) - veţi găsi doar o pagină goală cu mult mai potrivitul mesaj Under Construction. Probabil că se referă la construcţia omului de tip Atlantykron, şcolit la Academii de vară internaţionale, la „stabilizarea emoţională a tânărul la impactului cu Noul, Schimbarea, Diversitatea“; şi tocmai pentru a nu stresa stabilizarea emoţională a tânărului, acesta este obişnuit, întâi de toate, cu schimbarea de tipul binecunoscut, „la vremuri noi, tot noi“. Dar site-ul WGF este plin de materiale Under Construction, de link-uri greşite, degajând o impresie puternică de amatorism şi dezinteres. Fapt cel puţin ciudat pentru ambiţiile unei organizaţii de factură internaţională, în care şi-a băgat nasul chiar şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO...
     Însă Traian Bădulescu are dreptate când afirmă că Atlantykron şi-a sfârşit copilăria. Limba de lemn de tip Atlantykron, ce creionează obsesiile unor kulturnici incapabili să iasă din standardele propagandei de tip sovietic, a intrat cu acte în regulă într-o eternă şi jenantă imobilitate. Maturitatea Atlantykron are o anume calitate: unitatea de monolit. Nu pot decât să urez participanţilor la următoarele 20 de ediţii Atlantykron vreme frumoasă, o Dunăre mai plină de apă decât cea din prezent, şi multe peisaje naturale cât mai frumoase. Altminteri, ştiu perfect programele ce se vor desfăşura pe insulă, şi ştiu şi cine vor fi organizatorii, managerii, directorii de programe, vice şi plinii presidenţi, ceilalţi membri ai comitetelor şi comiţiilor „Spaţiului de educaţie non-formală a tinerilor, organizat sub auspiciile Comisiei Nationale a României pentru UNESCO, de către World Genesis Foundation – SUA, Centrul pentru Studii Complexe, Societatea de Stiinţă CYGNUS, Asociaţia pentru Sport şi Cultură şi Fundaţia NEMIRA“.
     Alte lucruri nu pot însă înţelege, nici în ruptul capului. De ce împătimiţii taberei Atlantykron nu se reunesc, ori de câte ori le doreşte inima, independent de ambiţiile unor personaje ale căror prestaţii sunt dincolo de orice comentarii? De ce tineri de certă valoare se lasă în continuare atraşi de „mirajul“ slujului la mai marii zilei? Sunt nişte întrebări pe marginea cărora, ca să păstrăm un optimism ponderat, nu e niciodată prea târziu să se mediteze. Chiar dacă, realist privind lucrurile, şansele să fie înţelese, în întreg perimetrul insulei Atlantykron - precum şi într-o arie largă a societăţii româneşti - sunt minime.





PRO-TON





APOCALIPSA DUPĂ BUF

Ovidiu Bufnilă


1. Europa tăcută

     Dintr-o dată, Europa nu ne-a mai transmis nici un semnal. Nişte pelerini sosiţi tocmai de dincolo de ocean ne-au spus că în drumurile lor n-au găsit decît dealuri, munţi şi văi. Noi ne-am mirat foarte tare. Nici ţipenie de om?! Nici turnuri? Nici castele? Nici autostrăzile spălate dis-de-dimineaţă cu detergenţi fini şi frumos mirositori? Nici universităţile vestite? Nici bazele militare înarmate pînă-n dinţi? Nici trupele de cartier? Cum se putea aşa ceva?! Doar munţi, lacuri şi păduri foşnitoare, ne-au spus pelerinii. Nici oraşe, nici gări, nici măcar un dirijabil care să brăzdeze cerul de toamnă.
     Bineînţeles că ne-am întrecut în presupuneri. Anume că un bacil cosmic ar fi mîncat oamenii, tencuiala şi oţelul. Că Europa ar fi tăcut dintr-o dată datorită unui val de frig neaşteptat care a şters de pe faţa pămîntului orice formă de viaţă umană. Că arabii ar fi inventat o rază a morţii foarte periculoasă şi că s-ar fi răzbunat groaznic folosind-o împotriva urmaşilor străluciţilor cruciaţi. Un profesor de fizică ne-a spus că era vorba de o conversie magnetică dar nu l-a crezut nimeni. Aglaia Protopopescu s-a certat din pricina acestei chestiuni cu Elvira Popescu, iar farmacistul Iamandi l-a ajutat pe Lubomir, directorul Băncii Comerciale, să-şi pună capăt zilelor cu nişte prafuri misterioase. Bietul director nu suportase evidenţa. Europa nu mai era. Tăcuse dintr-o dată. Terente, comisarul-şef, l-a arestat pe dirigintele poştei pentru că a produs oarecare agitaţiune în arhipelag, iar compania noastră aeriană aproape că a dat faliment.
     Bineînţeles că am citit în fiecare zi jurnalele şi am navigat în WorldNet încercînd să aflăm ceva despre acel cumplit mister. Americanii n-au părut prea afectaţi şi s-au arătat interesaţi să pună mîna pe noile teritorii. China a depus şi ea o cerere pentru a primi căteva mii de kilometri pătraţi, iar cîteva state din Africa au susţinut că imensul spaţiu gol rămas liber dintr-o dată li s-ar cuveni lor pentru că întreaga rasă umană şi-ar avea obîrşia în jungla africană, printre orhidee şi turme de zebre. Desigur, ne-am grăbit şi noi să cerem cîte ceva, dar guvernatorul arhipelagului a încercat să ne tempereze. Aglaia Protopopescu l-a făcut cu ou şi cu oţet şi ne-a zis tuturor că mai întotdeauna, în momentele istorice remarcabile, am stat în coada altor naţiuni. Globalistul Popovici a încercat să ne ţină o nouă teorie de-a lui despre satul mondial, dar noi ne-am dus la o bere. Acolo ne-am întîlnit cu pricoliciul de la Arsenal. Era puţin aburit şi foarte roşu în obraji. A încercat să ne toarne o minciună gogonată. Anume că Europa ar fi ieşit de pe frecvenţa H9 a Universului. Noi n-am prea înţeles mare lucru, dar profesorul Balthazar ne-a spus că Universul e de fapt o hologramă şi că uneori se produc pierderi de frecvenţă. Am dat pe gît o halbă şi pe urmă ne-am dus să-l vedem pe scamatorul Luigi care putea să prefacă totul în aur.


2. America pierdută

     La sfîrşitul verii, America a dispărut de pe monitoare. În WorldNet s-a iscat o învălmăşeală de nedescris. Posturile de televiziune transmiteau imaginile a milioane de oameni consternaţi, pradă confuziei. America nu mai era. Gata, se evaporase. Oceanul Atlantic se întindea cît vedeai cu ochii. Ici şi colo cădeau din cer tot felul de sateliţi-spion pe care era pictat steagul înstelat.
     Să fi fost o gaură de vierme? Dar prezenţa unui astfel de fenomen astronomic hrăpăreţ ar fi fost detectată de monitoarele noastre.Să fi fost o explozie nucleară? Ar fi sărit în aer întreg Pămîntul. Să fi fost un cutremur de pămînt? N-am fi scăpat nici noi cu una, cu două! Da, da, America se volatilizase într-un chip neobişnuit. Gata, nu mai era. Se sfîrşise. Bineînţeles că toate lucrurile au luat-o razna. Gata cu Elvis. Gata cu Coca Cola. Gata cu frumosul vis american. Oare extratereştrii s-o fi smuls, să-şi facă un cadou? S-o fi răpit cu totul, pe furiş? Ca să se termine o dată pentru totdeauna cu isteria răpirilor? Cu nebunia OZN?
     Sigur, au apărut tot felul de zvonuri, tot felul de speculaţii. Că talibanii ar fi trimis o rachetă grozavă să-i facă harcea-parcea pe bieţii americani. Că masonii dezlănţuiseră forţele telurice. Că Marele Spirit, sătul de pornografie şi droguri, îl nimicise pe bătrînul unchi Sam scufundîndu-l în ocean la mare adîncime. Că mai marii din Shambala nu erau străini de groaznica dispariţie. Că Universul întreg suferise o depreciere magnetică soldată cu pierderea Americii. Bineînţeles că unii s-au sinucis. Alţii s-au bucurat. Şi-au frecat palmele: gata cu guma de mestecat, gata cu Marele Canion şi cu aroganţa lui Bill şi cu fundul rozaliu al lui Marilyn Monroe, gata cu băieţii scrobiţi de la CIA, gata cu voinicul Arnold.
     Pricoliciul de la Arsenal mi-a dat telefon să mă întrebe ce şi cum. Dacă nu cumva America fusese doar în imaginaţia noastră. Dacă nu cumva fusese doar aşa, o metaforă. O iluzie. Pricoliciul se cam bîlbîia, aşa că i-am închis telefonul în nas. Pe urmă a venit Aglaia Protopopescu, să flecărim de una, de alta. Avea o umbreluţă portocalie. Nu părea prea impresionată de teribila grozăvie. Ea nu îi iubise niciodată pe americani. Îi murise iubitul în Vietnam. Acum, să nu credeţi că i-am cîntat în strună sopranei! Dimpotrivă: Aglaia Protopopescu mi-a cîntat ea mie aria Bernadettei. Aveo o voce cristalină şi deosebit de pătrunzătoare. Pe urmă au venit şi nişte vecini. Unul dintre ei a adus o ladă cu Coca Cola. Eu am scos nişte gheaţă din frigider. Apoi ne-am aşezat pe terasă şi-am stat la taclale. Postul de televiziune Antena 5 ne-a asigurat că nu a fost găsit nici un supravieţuitor.
     Pricoliciul de la Arsenal a dat din nou telefon şi ne-a pus pe jeratic pe toţi. Ne-a zis aşa, de la obraz, plin de obidă, că americanii ne făcuseră tuturor bucata. Că pur şi simplu o şterseseră prin spaţiul cosmic cu întregul lor continent. Că ne lăsaseră singuri, singurei, să ne batem capul cu poluarea şi cu apropiata cădere a cometei M-666. Nişte egoişti! Malagambişti, ce să mai vorbim...


3. Africa vrăjită

     Navigatori de-ai noştri ne-au transmis semnale disperate. Nu găseau Africa. Doar sclipirea Mediteranei revărsîndu-se tumultuoasă în Oceanul Atlantic. Vrăjitoarea Esmeralda, întoarsă de la Congresul Mondial al Magicienilor, ne-a strîns într-o seară ca să ne desluşească ce şi cum. Aglaia Protopopescu plîngea în hohote după Europa şi America. Eu am vrut s-o consolez în fel şi chip, dar ea m-a făcut cu ou şi cu oţet şi mi-a spus, aşa, de la obraz, că-s nesimţit. Vrăjitoarea Esmeralda a adus cu ea un glob de cristal, ca să ne citească în el trecutul, prezentul şi viitorul. Ea a fost de părere că noi, cei din arhipelagul Adamville, vom rămîne singuri pe Pămînt şi că vom da naştere unei rase superioare. Ne-a transmis chiar şi mesajul papei Urban, care, de cînd dispăruse Europa, zbura peste ape într-o fortăreaţă de cristal. Dar noi, cei din Adamville, eram liber cugetători de cînd ne ştiam.
     Sigur că vrăjitorii din Ngorongoro pierduseră Africa cu farmecele lor. Folosiseră în acest scop picioare de cocoş, fructe de mango şi de blinel, nisip de Nil, praf din oasele faraonilor, sînge de fecioară, praf de puşcă britanic, nişte pase magnetice furate de la CIA, boare de primăvară din Cotul Iberic, parfum de trandafiri masonici, nişte discursuri de-ale lui Stalin şi Franco, un lighean de argint în care se îmbăiase Napoleon cînd era mic, coarne de cerb aduse de la Marile Lacuri, ceva muzică de cartier, buric de vădană, urlete de elefanţi şi coajă de ou de struţ. Şi gata vrăjitoria! Ia Africa de unde nu-i.
     Esmeralda voia să ne înfioare, se vedea de la o poştă. Pricoliciul de la Arsenal s-a lăudat că vraja fusese chiar a lui, că ar fi fost la clenciuri cu nu ştiu ce forţe oculte, cu nu ştiu ce servicii secrete, cu spiritul lui Garcia, dictatorul bolivian al anilor '50, cu nişte fiinţe venite din cosmos, cu nu ştiu care mafiot din Sicilia şi uite-aşa mai departe.
     Navigatorii ne-au mai transmis o vreme diverse semnale. Văzuseră în calea lor înspumată tot felul de balene zburătoare, un delfin cu cap de cerb, un şarpe cît Statuia Libertăţii şi nişte oameni cu trei mîini care pescuiau macrou şi sardină, dar comunicau în altă frecvenţă decît noi. Am consemnat conştiincioşi toate aceste poveşti şi le-am trimis prin WorldNet celor din Asia şi Australia, încercînd să-i avertizăm. Împăratul Japoniei nu ne-a crezut pe cuvînt şi ne-a promis că o să ne bombardeze arhipelagul, iar chinezii au zis şi ei că or să ne invadeze într-o bună zi ca să ne treacă cheful de şotii. Era clar însă că întreaga rasă umană era pe ducă şi că Forţa Universală o chema la ea să achite nota de plată.
     Noi am vorbit cu guvernatorul nostru, îndemnîndu-l să ia nişte măsuri preventive. El a încercat să ne liniştească, afirmînd că armata din Adamville era dotată cu lasere ucigătoare care puteau topi orice tanc duşman şi orice rachetă continentală. Îmbărbătaţi cum se cuvine, noi ne-am lăsat păgubaşi şi ne-am făcut praf cu vin de Madeira, lăsîndu-i pe asiatici să se perpelească de necaz.


4. Asia rătăcită

     Şi ce dacă i-am avertizat prin WorldNet? Ce dacă n-au învăţat nimic din felul în care au dispărut America, Europa şi Africa?! S-au rătăcit asiaticii. Pricoliciul de la Arsenal ne-a spus că s-ar fi pierdut Asia în spiritul lui Buddha. Buddha? ne-am mirat noi. Oare despre ce vorbea aşa, în dodii, pricoliciul? Ce mai pusese el la cale? Asia se rătăcise în propria ei penumbră. Gata, nu mai era acolo unde fusese de secole. Se dusese ca un fum. Printre elefanţii albi, printre arborii de cauciuc, printre grămezile de jetoane aurii din cazinoul birmanez, pe cărările de nepătruns ale junglei, se rătăcise în ea însăşi. Da, Asia se consumase pe sine. Se epuizase. Se pierduse în propriul ei imaginar.
     Aglaia Protopopescu m-a sunat şi-a plîns o oră întreagă la telefon. Ne-am dus cu toţii la capătul digului să aruncăm coroane de flori pentru Mao, pentru tigrii asiatici, pentru împăratul Japoniei, pentru Toranaga şi pentru călugării din Shambala. Stăteam aşa pe digul înspumat şi priveam cum se întinde Oceanul Planetar. Cum apele lui şterg mările, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Japoniei. Din valuri ieşeau balene vărgate care fluierau îndrăcite, ţîşneau peşti zburători vopsiţi în toate culorile curcubeului şi o grămadă de sirene cu nişte ţîţe mari şi obraznice. Burgulis, pălărierul, a încercat să prindă una, dar l-a înşfăcat o caracatiţă mare cît clopotul din Beauburg. Gershwin, ceasornicarul, a încercat să pună mîna pe un cal-de-mare, dar l-a tîrît la fund un rechin regal. În sfîrşit, Elvira Popescu a ţinut o conferinţă despre rolul istoric ce ne revenea în noua conjunctură.
     Nici n-a terminat bine, cînd o veste cutremurătoare s-a împrăştiat prin Adamville. Australia, Antarctica şi Oceania dispăruseră şi ele. Ca un fum. Isteria a cuprins întregul Adamville, într-o clipită. Guvernatorul a fost spînzurat cît ai zice peşte. Mulţimile au devastat magazinele, iar o mie de nebuni şi-au pus capăt zilelor convinşi că după moarte vor fi salvaţi de o navă extraterestră. Măcelul a ţinut pînă în zori. Cînd nu s-a mai auzit nici o împuşcătură şi nici glasul agoniei, am zărit-o pe Aglaia Protopopescu umblînd hai-hui prin grădina publică. Avea rochia plină de sînge şi o privire rătăcită. Mi-a spus că în afară de noi doi n-a mai rămas nimeni în viaţă în întregul Adamville. Tu eşti Eva, iar eu sînt Adam, i-am spus, zîmbind ticălos. Aglaia Protopopescu nici n-a vrut să audă. S-a aruncat în apele mării. Eu m-am urcat într-un cuter şi-am străbătut Oceanul Planetar în lung şi-n lat. Nu-mi venea să cred că sînt singurul supravieţuitor de pe planeta Pămînt, să mor dacă vă mint!
     Nici nu ştiu cît am navigat aşa, fără rost. Într-o bună zi m-am întîlnit cu un spirit care s-a întrupat într-un albatros. Albatrosul s-a aşezat pe bastonul de la prova şi-a vrut să stea la taclale cu mine. Şi-a bătut joc de rasa umană şi mi-a zis că toţi oamenii au fost nişte fraieri şi nişte proşti, de s-au sfîrşit aşa. Eu m-am enervat foarte tare şi-am pocnit zdravăn albatrosul cu o vîslă pînă cînd şi-a dat obştescul sfîrşit.





FATA DE PE MALUL MĂRII

Sergiu Someşan


     Am auzit un zgomot uşor la uşă şi m-am ridicat în capul oaselor în pat. Nu prea dormisem bine, un local aflat în apropiere avusese clienţi până târziu în noapte şi se simţise obligat să-i întreţină cu cântece de petrecere cântate tare şi cu voie bună. Am privit la ceas: era numai opt şi nu prea ştiam cine ar putea să mă deranjeze atât de dimineaţă. M-am tolănit înapoi cu speranţa că a fost numai o părere, când am auzit din nou ciocănitul. Era abia auzit, ca o şoaptă, şi, dintr-o dată, am ştiut cine este. Îmi venea să-mi trag pătura peste cap, dar ştiu că ar fi bătut în continuare din ce în ce mai tare până aş fi deschis. Ciocănitul din uşă era efectul combinat al unei seri ploioase stropite cu multă vodcă, amestecat cu foarte mult ghinion. Acum trei, sau poate patru seri, după ce tipa cu care bântuisem toate plajele din jur îmi dăduse papucii, văzând că începe să plouă, m-am refugiat în barul hotelului, înecându-mi deziluzia cu câtva pahare de vodcă bună. Târziu, spre sfârşitul serii, am văzut-o coborând pe ea, Ella. Era colega de cameră a mimozei pudice de dimineaţă, a cerut voie să ia loc la masa mea iar eu, în halul de deprimare şi însingurare în care eram, aş fi dat voie şi unui hipopotam femelă să ia loc lângă mine, cu condiţia să aibă un umăr pe care să plec capul meu de bărbat înşelat în aşteptări şi să plâng. Ei bine, Ella se pricepea de minune la consolări. Mi-a explicat pe îndelete că prietena ei aşa îşi făcea în mod constant numărul de când au venit la mare. Agăţa băieţi, îi purta toată ziua cu vorba, apoi seara le dădea papucii, spre exasperarea lor. Şi a mea, am încercat eu să adaug, dar nu numai mintea, ci şi limba parcă îmi lucrau la ralanţi şi eu nu găseam acceleratorul să urnesc niţel lucrurile. Până la urmă, deşi nu părea deloc genul, le-a urnit Ella. M-a ajutat să ajung la lift, apoi în cameră, pe urmă normal, în pat. Cum a ajuns lângă mine rămâne un mister la fel de mare ca cel al Bermudelor. Am chemat-o eu? S-a oferit ea voluntară? Oricum, dimineaţa m-am trezit cu ea alături în pat. Fără alcoolul care să-mi alerge vesel prin minte şi care să pună o perdeluţă roz între realitate şi mine, Ella părea de-a dreptul hidoasă. Păcat de nume. De fapt, îmi spuneam eu privind-o dintr-o parte cum sforăie, nu era numai urâtă. Era…, cum să spun eu? Parcă aşa, cenuşie, ştearsă şi lipsită de atracţie, ca o meduză care a stat toată noaptea abandonată pe plajă. De exemplu numai părul: dacă ar fi fost cu o nuanţă mai blond, ar fi avut culoarea aceea minunată de păr pe care orice bărbat ar fi fericit să-şi bucure ochii la trezire pe perna alăturată. Aşa, parcă aveam alături un fuior de cânepă şi nici ăla nu prea bine prelucrat.
     - Vai, a spus ea, când s-a trezit într-un târziu. Ce-o să crezi acum despre mine? m-a întrebat clipind pudic din ochii urduroşi.
     Am gemut fără să-i răspund nimic şi plăcându-mi cât de tragic suna geamătul meu, am continuat să gem. Am arătat spre cap şi i-am făcut vânt pe uşă.
     E adevărat că am lăsat biata fată fără răspuns, dar nu îmi era de ce cred eu despre ea, ci de ce ar crede prietenii mei, care mă cred totuşi un om normal, dacă m-ar vedea în pat cu o asemenea probă de urâţenie pură. Ei bine, de atunci, la fel ca şi acum, aproape în fiecare dimineaţă, îmi ciocănea uşor în uşă, să îmi propună tot felul de tâmpenii. Să fac pe adormitul nu ţinea pentru că alaltăieri când, exasperat, am băgat capul sub pernă, a adus lăcătuşul hotelului, perorând pe hol surescitată că precis prietenului ei i s-a întâmplat ceva groaznic. Am deschis chiar la timp, înainte ca omul sa spargă broasca şi, după cum privea când la mine când la ea, legănând uşor ciocanul, am fost sigur că vrea să ni-l trântească în cap. Ce nu eram sigur era pe cine anume vrea să lovească primul…
     M-am dat jos gemând şi m-am împleticit până la uşă, deschizând-o.
     - Paul, oh Paul, izbucni ea zbuciumată ca de obicei. Dacă ai şti câte de îngrijorată am fost… Am crezut că ţi s-a făcut rău…
     Îngrijorarea ei păru să se topească dintr-o dată când a dat cu ochii de pat. Sporovăind într-una a ajuns lângă el, s-a aşezat şi a început să potrivească pernele.
     Întotdeauna am fost un om moale. Am lăsat lucrurile sa curgă de la sine chiar dacă ele nu curgeau în direcţia în care aş fi vrut eu. De pildă acum. De ce nu aveam putere să prind arătarea asta de după cap, să o duc în faţa oglinzii şi să-i explic:
     - Fată dragă, Muma Pădurii, zgripţuroiaică ce eşti! Trezeşte-te! Uită-te puţin în oglindă şi pe urmă ia-o la goană… şi să te opreşti când o să te strig eu.
     Din nefericire pentru mine, nu am găsit putere să fac aşa ceva. În loc de asta am început să bâigui o scuză, ceva legat de starea mea proastă, de durerea de cap care de câteva zile nu mă mai părăsea.
     - Lasă că te pun eu pe picioare! a decretat ea voioasă şi a început să scotocească prin sacoşa imensă care o căra peste tot după ea.
     A început să înşire pe pat vitamine, energizante şi, la sfârşit, un pachet de prezervative Kama Sutra, cu poziţii explicite din Tantra Yoga desenate pe ambalaj, doar-doar mi-o trece vreun gând prin cap. Mi-au trecut chiar două gânduri în timp ce mă îndopam cu pastile: trebuia să fac ceva, orice, ca să scap de ea sau, dacă nu, să dau bir cu fugiţii şi să renunţ la frumuseţea de concediu. Mă uitam la ea cum mă urmăreşte din priviri în timp ce îi înghiţeam cu noduri medicaţia. Avea o faţă mică şi îmbătrânită, ochi scânteietori cum numai într-un film despre monştrii din insula doctorului Moreau îmi mai aminteam să fi văzut şi o poftă teribilă să mă sâcâie pe mine.
     Am ieşit cu ea hotărât să mă fac praf suficient de mult încât să capăt curaj să-i spun că nu îmi place şi că niciodată, orice ar face cu mine, nu are nici o şansă. În afară doar dacă aş umbla tot timpul beat, dar nu eram atât de prost să-i dau ideea asta pentru că, la câtă minte avea, ar fi fost în stare să o pună şi în practică.
     Nu prea îmi aduc aminte decât de primele două baruri şi primele şase pahare. Pe urmă, ca prin vis, îmi amintesc că ne-am întâlnit cu colega ei de cameră care ne-a felicitat - pomenise oare cineva de o logodnă? eu nu, în mod sigur - apoi cu vechiul meu grup de prieteni, cel cu care venisem la mare. Unul m-a tras de-o parte şi mi-a spus foarte serios că ştie adresa unui ucigaş plătit ieftin, era sigur că dacă îi arătam poza tipei îmi face o reducere de 50%, altul m-a rugat să îi fac rost de o poză de-a Ellei, luată dimineaţa înainte de se machia fiindcă are un câine blând acasă şi vrea să îl înveţe să latre. Genul de glume proaste pe care le făcusem şi eu de nenumărate ori altora. Am înghiţit totul în tăcere şi am băut mai departe. Până când aproape nu mi-a mai păsat cum arată Ella şi nici în ce parte se învârte pământul. Pentru că se învârtea tare, asta era sigur. Şi totuşi, prin aburi amestecaţi de băutură, îmi aminteam în timp ce ne întorceam spre hotel că trebuia să găsesc un motiv să mă despart de ea. Un motiv care să nu o supere, dar nici să poată fi întors mai târziu împotriva mea. Mă clătinam într-o parte şi-n-alta în timp ce ea mă susţinea mândră, ca şi cum ar fi spus sfidător celor ce ne priveau amuzaţi: şi ce dacă este beat? E omul meu ! Omul ei pe naiba! Intrarea hotelului se apropia cu paşi repezi, ba nu! noi ne apropiam de hotel cu paşi - mă rog, nu aşa de repezi - dar ne apropiam totuşi şi mie nu îmi trecea nimic prin cap. Am intrat şi parcă am văzut cum recepţionerul de noapte a clătinat mustrător din cap, dar Ella a ridicat nepăsătoare din umeri şi m-a condus spre lift.
     - Fă Doamne să se rupă cablul! Să se rupă cablul, mă rugam eu în şoaptă şi nu ştiam ce să promit ca să îmi fie ascultată rugăciunea. Ce uşor era de regi, pe vremuri. Construiau o mănăstire, o catedrală, două şi le erau ascultate toate rugile… Eu ce să promit? Mă întrebam într-una, în timp ce repetam ca o litanie: să se rupă cablul, fă să se rupă cablul…
     - Nu se rupe, nu îţi fie frică, mă încuraja Ella. Ai băut un pic prea mult şi de-asta ţi se pare că se clatină.
     A avut dreptate: nu s-a rupt. Am ajuns în camera mea şi, cum în mintea ei făcuse probabil oarece asociere între starea mea de beţie şi prima noastră noapte de amor, cred că se şi vedea deja în pat cu mine.
     M-am aşezat la masă şi i-am făcut semn să stea jos. Am început să vorbesc cât de rar am putut ca să înţeleagă:
     - Ella …
     - Da, dragule, spune…
     - Ella, stai jos şi ascultă-mă! Nu scoate nici un cuvânt până nu termin de vorbit!
     A strâns gura pungă şi m-a privit încruntată.
     - Ella … eu nu te iubesc. Şi nu am să te pot iubi niciodată. Nu plânge şi ascultă-mă! De când eram copil mic am visat să iubesc o femeie aşa … şi am arătat cu mâna undeva unde bănuiam că ar fi cerul. Niciodată nu am să pot iubi o piticanie ca tine… aşa să ştii. Eram beat în prima seară, am crezut că eşti mai înaltă… zău…
     Sau poate că am spus mai mare? Oricum nu conta prea mult şi nici nu avea ce să facă, ştiam asta sigur pentru că în liceu am avut un coleg care a încercat în zadar să mai câştige patru centimetri în înălţime ca să ajungă la fel de înalt ca prietena lui. Nu a reuşit cu toate exerciţiile de gimnastică şi s-au despărţit.
     Nu mă mai asculta. Faţa şi aşa destul de mică i se încreţise ca şi cum ar fi fost o mască din hârtie creponată şi acum cineva mototolea hârtia pe dinăuntru.
     S-a ridicat brusc în picioare făcând să cadă scaunul ca într-un scenariu prost al unui film de serie B. Nu conta de acum. I-am spus că mă despart de ea, fără să îi spun şi cât este de urâtă.
     - O să mă ai pe conştiinţă! m-a ameninţat ea din uşă privindu-mă cu ochii ca două puncte fosforescente. Mâine, dacă vrei să mă găseşti, să mă cauţi pe malul mării… şi a trântit uşa făcând să sară tencuiala din jurul ei…
     - Să te caute hingherii, am mormăit eu cufundându-mă pentru prima dată de o săptămână încoace într-un somn adânc şi fără vise. Subconştientul meu bifase victoria şi îmi comunicase că pot să dorm liniştit pentru că dimineaţă nu avea să mă mai trezească nimeni.
     Ciocănitul puternic care m-a făcut a doua zi de dimineaţă să sar din pat precis nu era al Ellei. Era prea puternic şi aproape isteric. Cu ochii cârpiţi de somn m-am dus să deschid şi am văzut faţa înspăimântată a lăcătuşului. A înghiţit de două ori în sec apoi a reuşit să îmi spună:
     - Domnul director a trimis după dumneavoastră. A spus că vă roagă să veniţi urgent pe plaja hotelului.
     M-am îmbrăcat mai repede ca niciodată în viaţă şi am coborât cele trei etaje în fugă, fără să mai aştept liftul, în timp ce o idee groaznică îşi făcea loc în mintea mea: Ella s-a ţinut de cuvânt şi s-a aruncat în mare.
     Când am ajuns pe plajă am văzut că, în ciuda orei matinale, era plin de lume. Toţi priveau la o siluetă gigantică culcată pe plajă. Părea o fată uriaşă, imensă chiar, îmbrăcată într-un sumar costum de baie albastru şi care dormea nepăsătoare cu spatele la toată aglomeraţia de pe plajă. În prima clipă m-am gândit la o reclamă la costume de baie sau la orice altceva. Cu numai câteva zile înainte, cei de la Coca Cola instalaseră pe plajă o uriaşă sticlă gonflabilă pe care toată lumea se simţise obligată să o viziteze. Dar ce legătură putea avea cu mine? De ce mă căuta directorul? De parcă mi-ar fi citi gândurile, acesta se apropie cu paşi mici şi afectaţi de mine. Era singurul în costum şi cravată de pe toată plaja dar nu părea să îi pese prea mult de asta. Se ridică pe vârfuri ca să ajungă la urechea mea:
     - Nu ştiu dacă aţi observat, dar seamănă perfect cu prietena dumneavoastră! Până acum câteva minute era întoarsă cu faţa spre plajă şi am putut observa acest aspect foarte clar.
     - Este cam devreme pentru o insolaţie nu credeţi? m-am interesat eu politicos şi el a vrut să îmi răspundă ceva pe acelaşi ton dar chiar atunci pe plajă s-a produs rumoare şi lumea a început să se dea la o parte.
     Fiinţa de pe plajă ajunsese ca din cauza fluxului, să aibă faţa pe jumătate cufundată în apă şi, cum se pare că o deranja, s-a întors cu faţa spre ţărm. Era imensă! A căscat lung o dată apoi s-a ridicat într-un cot privind la cei adunaţi pe plajă.
     Rotind privirea a dat cu ochii de mine şi s-a ridicat în picioare. Câinii care erau amestecaţi printre oameni s-au pornit să urle şi oamenii însăşi au început să se calce în picioare în dorinţa de a părăsi mai repede plaja.
     O voce sunând ca toate trâmbiţele Ierihonului s-a auzit, făcând ocolul plajei.
     - Paul ! a spus ea, dar s-a auzit ca şi cum ar fi spus "Phaaauuuul". Geamurile din spatele meu au zăngănit prelung şi în port, nu ştiu de ce, s-au pornit să sune sirenele vapoarelor. Oricum nu îi acopereau vocea.
     Am închis ochii şi am întins mâna în jur încercând să găsesc perna. Era un coşmar, trebuia să mă trezesc repede şi mai ales, să am grijă de acum încolo să nu mai amestec în halul ăsta băuturile seara.
     - Phaaaauuuul! s-a auzit iar şi când am deschis ochii am văzut că ea a făcut un pas spre mine printre oamenii care părăseau îngroziţi în fugă plaja.
     - Phaaaauuuul! Acum sunt destul de mare ca să mă iubeşti?
     Mă privea cu ochii ei strălucitori şi a întins nerăbdătoare spre mine mâna cât cupa unui excavator de mare tonaj.
     - Phaaaauuuul! şi nimic nu suna mai înfiorător decât nota de duioşie pe care o ghiceam în vocea bubuitoare.
     Am închis ochii şi am lăsat mâna uriaşă a destinului să mă cuprindă.





OUL

Sergiu Someşan


     Adam mă strigă de undeva de după o stâncă. Vocea îi era slabă nu atât din cauza distanţei, cât mai degrabă din cauza spaimei. Dar eram obişnuiţi cu toţii cu spaimele lui, aşa că nu ne mai grăbeam deloc când ne striga. Puţin mai devreme, pe când tocmai începusem să urcăm, profitase de verdeaţa unor tufişuri dese de ienupăr şi se grăbise să se ascundă printre ele, „ să lase o parte din bere jos, la poalele muntelui, să nu o urce tocmai în vârf"! Se cunoscuse cu Ionela de numai câteva zile şi încă se ruşina de ea, astfel că folosea mereu tot felul de eufemisme complicate pentru a-şi comunica cele mai simple dorinţe. Dar nu i-a fost deloc ruşine peste numai câteva minute când, alb la faţă, a năvălit dintre tufişuri, împiedecându-se şi încheindu-se din mers la pantaloni:
     - Ursul, ursul, strigă el în şoaptă şi ne arătă undeva în spate, de unde tocmai sosise.
     Eu şi Diana, care umblam de ani buni prin munţii de lângă oraşul nostru fără să întâlnim niciodată nici un urs, am privit întrebători unul la altul apoi la tufişuri. Fără să ne vorbim, am făcut amândoi câţiva paşi spre tufişurile de ienupăr.
     - Nu vă duceţi! şoptea şuierat către noi Adam. Hai mai bine să mergem, lăsaţi-l naibii de urs!
     Luase rucsacul de jos şi o apucase pe Ionela de mână pregătindu-se de fugă.
     Ionela îşi smuncise mâna:
     - Stai să vedem ce se întâmplă!
     Am dat cu grijă crengile la o parte, şi la vreo sută de metri, în umbra deasă a unor brazi, am văzut o căprioară cu iedul ei. Păşteau liniştiţi şi numai din când în când căprioara privea neliniştită spre noi, speriată probabil de zgomotul crengilor călcate de Adam în fuga lui.
     - Veniţi să vedeţi ursul, le-am şoptit eu şi, după un pic de codeală, au venit toţi să privească.
     - Ei, pe naiba! A fost un urs, dacă îţi spun! îşi apărase Adam punctul de vedere.
     În timp de îi priveam, am găsit şi explicaţia. La un moment dat, iedul care era destul de mare, a ajuns în spatele căprioarei şi nu i se mai vedea decât jumătatea din spate a corpului. Prin ochelarii mereu aburiţi ai lui Adam, ca sa nu mai spun de cele câteva beri băute, cele două corpuri puteau părea un urs ceva mai mititel care mergea în patru labe.
     - Nici vorbă, se încăpăţânase Adam. A fost un urs dacă vă spun!
     Ionela îl apucase de mână şi-l privise galeş:
     - Dar, Adam, dacă acum trei minute ar fi fost un urs acolo, tu crezi că cele două căprioare ar mai fi păscut acum atât de liniştite, tot în locul ăla?
     În loc să fie impresionat de logica de fier a prieteniei lui, Adam o privise crunt de parcă ar fi spus: „ şi tu Brutus?" şi pornise de unul singur înainte.
     Asta fusese în urmă cu aproape o oră, iar acum precis mai văzuse ceva. Mi-am dat jos rucsacul, am scos sticla cu apă şi am început să beau liniştit.
     Ionela şi Diana mă priveau zâmbind:
     - Nu te duci? m-a întrebat una din ele.
     Am pus dopul la sticlă, m-am şters la gură şi m-am întins pe spate cu capul pe rucsac. Am gemut uşor în timp ce muşchii mi se destindeau şi am întors privirea spre ele:
     - Nu mă duc! Stau bine aici şi apoi, urşii nu urcă atât de sus… De fapt urşii nu există nici mai jos.
     În copilărie mea mai erau doi care veneau spre seară până la containerul unde duceam gunoiul. Mereu îmi spuneau părinţii să fiu atent la ei. Aveam la mine tot timpul câteva coji de pâine şi le dădeam să mănânce. Erau blânzi, mâncau copiilor din mână. După o vreme nu i-am mai văzut, cred că i-au prins pentru vreun circ sau vreo grădină zoologică. Au fost ultimii urşi văzuţi de mine în libertate.
     De după stâncă a apărut Adam mai mult rostogolindu-se.
     - Veniţi o dată, când vă chem! E imens… Este.. trebuie să îl vedeţi…
     Ionela îl privi curioasă şi cred că îşi punea întrebări dacă este cazul să mai continue prietenia cu un individ atât de ciudat. Îşi ridică totuşi rucsacul de jos şi porni spre el.
     - Să vedem ce, Adam? Un urs imens? am întrebat şi eu fără a mă ridica însă de jos.
     Adam îşi scoase surescitat ochelarii apoi şi-i aşeză înapoi şi ne privi supărat.
     - Ce urs, mă?! Voi sunteţi nebuni? Acolo sus este un ou…
     Adam îmi este prieten de multă vreme şi aş fi vrut să nu râd, dar am simţit cum ligamentele coastelor îmi pârâie periculos de mult în încercarea de a mă abţine, aşa că până la urmă i-am dat drumul unui hohot sănătos de râs. Lângă mine au început să râdă şi fetele.
     După un timp m-am oprit şi mi-am şters cu mâna lacrimile apoi am privit spre Adam care ne privea supărat şi roşu la faţă.
     Am arătat spre stâncă:
     - După stânca aia este un ou, Adam? Un ou imens?
     Diana îmi ţinu isonul:
     - La urma urmei cât de imens poate fi un ou, Adam?
     Adam privi când la unul când la altul apoi, dintr-o dată mai liniştit, spuse:
     - În loc să staţi aici şi să vă hliziţi unul la altul şi toţi la mine, mai bine aţi urca câţiva paşi să vedeţi.
     În mod curios, vocea lui dintr-o dată liniştită, m-a convins mai mult decât orice, aşa că m-am ridicat de jos şi mi-am pus rucsacul în spate.
     - Păi să mergem să vedem atunci, am zis eu şi am pornit să ocolesc stânca.
     În numai câteva clipe am urcat cei câţiva metri şi am ridicat capul. Apoi l-am mai ridicat puţin.
     - Ei, acum ce spuneţi? întrebă Adam triumfător în spatele meu.
     Nu-mi găseam cuvintele aşa că nu spuneam nimic şi mă mulţumeam să privesc. În spatele stâncii, şi bine ascuns, de ea era un ou. Aş fi vrut să folosesc un alt cuvânt şi nu cel folosit de Adam, dar găsise cel mai bun cuvânt ca să îl caracterizeze: era imens. Părea să aibă vreo doi metri în diametru şi patru, poate cinci, în înălţime. Aproape cât stânca. Avea o culoare gălbui-verzuie cam aşa cum au ouăle de gâscă şi era fără îndoială un ou. Şi dacă Adam în fericirea lui că, în sfârşit, are şi el o dată dreptate devenise cu totul nepăsător faţă de inedita lui descoperire, eu nu m-am putut opri să mă întreb oare cum arăta pasărea care fusese capabilă să facă o asemenea monstruozitate. Probabil că era mare cât o catedrală. Şi nu voiam să mă gândesc ce părere ar fi avut ea dacă ar fi apărut chiar acum, găsindu-ne pe noi cercetându-i capodopera. Şi, cu gândul acesta în minte, înainte de a mă apropia mai mult, am privit roată pe cer. Era senin şi fără nici o urmă de pasăre, nici mare, nici mică aşa că m-am apropiat mai mult. Am luat o piatră de jos şi am ciocănit uşor în coajă.
     - Eşti nebun? mă întrebă Adam în şoaptă. Chiar vrei să vezi ce este înăuntru? Sau vrei să îi dai idei … chestiei care este acolo?
     Am mai ciocănit puţin ascultând cu atenţie sunetul plin al oului înainte de a-i răspunde.
     - Nu vreau să dau nimănui idei Adam. Dar vreau sa mă asigur că nu este totul o gigantică farsă. Sau nu suntem la Camera ascunsă…
     Adam şi fetele au început să privească suspicioşi în jur, dar nu se vedea nimic. Eram numai noi patru şi imaginea atât de dezolantă de pe Culmea Cheală. Undeva mai jos începeau tufişurile şi apoi pădurea, în depărtare, printre două creste, se putea zări chiar şi oraşul de unde pornisem azi dimineaţă, dar aici, în jurul nostru, nu se vedea nici ţipenie de om. Eram singuri. Numai noi şi oul imens şi absurd.
     - Vă mai aduceţi aminte de pasărea Rok din Povestea lui Simbad marinarul? Diana ne privea întrebătoare şi aştepta de la noi un răspuns.
     Fiind prietena mea m-am simţit dator să-i demontez eu ipoteza:
     - Diana, aia era numai o poveste. Şi apoi pe aici nu prea sunt diamante.
     Ionela privea fermecată oul şi şopti ca în transă:
     - Poate că asta este oul primordial!
     Am privit-o atent să văd dacă vorbeşte serios. Vorbea aşa convinsă încât m-am apropiat iar de ou şi am ciocănit tare cu piatra în el.
     - Ionela, oul acela despre care vorbeşti tu este un concept filozofic. Nu poţi să ciocăneşti cu o piatră într-un concept filozofic.
     Pentru a-mi demonstra spusele am bătut iar cu piatra în ou. De data asta sunetul era mai sonor ca şi cum aş fi bătut într-un uriaş gong de bronz. Sunetul se reverberă cu ecouri adânci peste văile din jur. Am aruncat ca ars piatra din mână dar Ionela nu păru să fi observat nimic pentru că îşi continuă ideea:
     - Nu este chiar numai un concept filozofic! Conform cosmogoniei vedice, Tapas, în calitatea sa de căldură primordială generată de intensitatea fără egal a sacrificiului Divinului este ceea ce a permis "clocirea" şi "spargerea" oului lumii care reprezintă întreaga manifestare a macrocosmosului, cu toate cele trei lumi: fizică, astrală şi cauzală. Şi oul acesta chiar a existat la începuturile lumii. Şi mai spune aceeaşi credinţă că, atunci când această lume îşi va fi sfârşit menirea, un nou ou primordial va apărea în preajma cauzei generatoare, gata să nască o nouă lume…
     Adam o privea plecând capul într-o parte, ca şi cum acum ar fi văzut-o pentru prima dată.
     - E prea greu pentru mine. Şi apoi am citit undeva că nu poţi lua o hotărâre justă dacă ai glicemia scăzută. Aşa că hai să căutăm în rucsac, aşezăm masa, ne ridicăm la valori normale glicemia, apoi vedem ce mai hotărâm.
     - Să mâncăm, spuse în şoaptă Ionela începând să scotocească în rucsac. Mai ales că s-ar putea să fie ultima masă!
     În ciuda tonului şoptit Adam a auzit-o şi a sărit ca ars:
     - Auzi? Mie nu îmi plac pesimiştii! şi cu gesturi smucite a început să scoată copanele de pui bine rumenite din rucsac.
     În timp ce fetele încercau să dea o înfăţişare cât de cât estetică mesei noastre, Adam, nerăbdător, aşeză un ziar drept faţă de masă, apucă un copan de pui, o bucată de pâine şi începu să mănânce cu poftă.
     Ionela tăia roşiile în felii egale şi le aşeza simetric lângă feliile de brânză tăiate la fel de meticulos. Mai rectifică puţin simetria ansamblului, apoi spuse:
     - Heidegger spune undeva că starea de neascundere ia naştere atunci când omul hăituieşte natura… Prin demersul său, cercetând-o şi studiind-o, el solicită o modalitate a scoaterii din ascuns. El îi cere astfel insistent naturii să se livreze ca obiect de cercetare până într-atât, încât şi obiectul dispare în lipsa de obiect ca o caracteristică a situării disponibile.
     Un timp Adam s-a oprit din mestecat privind-o uimit. Apoi a înghiţit furios şi s-a răstit la ea:
     - Noi nu am hăituit natura dacă cumva asta ai vrut să spui. Şi nici afurisitul de obiect nu vrea să dispară. Şi în general înclin să dau dreptate la cei care spun că fetele care se iau la trântă cu filosofia nu sunt destul de trântite în viaţa reală!
     Ionela îşi aşeză mai bine ochelarii pe nas şi spuse zâmbind cochet:
     - Păi sunt prietena ta, aşa că tu eşti de vină dacă nu mă trânteşti destul.
     Adam s-a oprit cu gura căscată şi se vedea după faţa lui că pregătea o replică dură, când Diana spuse cu o voce schimbată:
     - Ascultaţi un pic aici! Dădu cu mişcări grăbite roşiile şi brânza la o parte de pe o porţiune din ziarul pe care erau aşezate şi începu să citească:
     - „ O veche legendă spune că într-un templu din Hanoi, sub bolta care arată locul unde este centrul pământului, se odihneşte o placă de bronz în care sunt fixaţi trei ţăruşi de diamant, înalţi de un cot şi subţiri cât mijlocul unei albine. Pe unul din aceşti ţăruşi creatorul a înşirat, la facerea lumii, 64 de discuri de aur curat, cel mai mare fiind pe placa de bronz, iar celelalte fiind din ce în ce mai mici mergând până la capătul de sus al ţăruşului. Acesta este turnul lui Brahma. Zi şi noapte, fără încetare, un preot mută discurile de pe un ţăruş pe altul, urmând legile de neclintit ale lui Brahma. Acestea cer ca preotul să nu mute decât câte un disc o dată şi să nu aşeze niciodată vreun disc mai mare peste un altul cu diametrul mai mic. Când cele 64 de discuri de aur vor fi astfel mutate de pe ţăruşul unde le-a aşezat Creatorul, pe unul din ceilalţi doi ţăruşi, atunci turnul, templul şi brahmanii se vor preface în neant şi, cu un tunet asurzitor, lumea toată va dispărea…"
     - Ei şi ce are asta de a face cu oul? întrebă Adam încă morocănos.
     - Ascultaţi mai departe, spuse Diana. De abia acum devine interesant:
     - „Legenda de mai sus a dat naştere unei frumoase probleme de programare cunoscută de toţi elevii de liceu drept „problema turnurilor din Hanoi". Numărul total de mişcări pentru a muta discurile conform regulii specificate în legendă este de 18.446.744.073.709.551.615. Acest număr este atât de mare încât, dacă un brahman ar face, fără să obosească, câte o mişcare pe secundă, am mai avea un confortabil număr de miliarde de ani până la sfârşitul lumii prezis de legendă. Vreo 58 de miliarde de ani după un calcul sumar. Cum de curând studenţilor de la Facultatea de Informatică din oraşul nostru le-a fost donat un performant calculator mainframe, s-au gândit să simuleze pentru prima dată imensul număr de mişcări necesare. Cu ajutorul softului deosebit folosit, se vor putea simula 1.000.000.000.000.000 de mişcări ale discurilor pe secundă astfel că în 18.446 secunde programul va fi terminat. Deci în ceva mai puţin de 13 zile! Datorită noutăţii extraordinare pe care o prezintă - se pare că este chiar o premieră mondială - astăzi la ora 14, când se va încheia calcului - deşi este duminică, o mulţime impresionantă de oaspeţi străini vor fi prezenţi în laboratorul Facultăţii de Informatică. Bineînţeles că, din cauza vitezei extraordinare de procesare a datelor, nu sunt reprezentate grafic decât fiecare a miliarda mişcare a discurilor şi chiar şi aşa discurile par pe ecranul monitorului mai degrabă un fel de ceaţă aurie decât ca discuri reale. Doritorii pot asista astăzi la această realizare de excepţie a tinerilor noştii informaticieni. Intrarea este liberă. Menţionăm ca o curiozitate că în urmă cu mai bine de o lună în urmă o experienţă similară a eşuat datorită acţiunii unei secte se pare, care era convinsă că o astfel de simulare va duce la sfârşitul lumii!"
     Diana s-a oprit din citit, Adam s-a oprit din mâncat iar eu am privit la ceas: două fără cinci.
     - Mai sunt cinci minute, am spus eu cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam.
     - Bineînţeles, dacă tot ce scrie acolo este adevărat, am adăugat eu văzând privirile pline de reproş ale fetelor.
     Ca un avertisment, dinspre oul gigantic s-a auzit un trosnet şi în peretele oului , undeva în partea de sus, mi s-apărut că văd o crăpătură.
     Diana s-a tras mai aproape de mine:
     - Sărută-mă! Mi s-a făcut frig!
     Ne-am ridicat în picioare şi am sărutat-o.
     - Nu aşa! Mai tare! Ca şi cum ar fi pentru ultima dată!
     Am sărutat-o încă o dată şi am închis ochii încercând să mă prefac că nu aud cum în spatele nostru oul se deschide cu un tunet asurzitor.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
http://www.sfmagazin.com

Lumea lui Tolkien
http://www.tolkien.cnet.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Wordmaster
Redactor: Ovidiu Bufnilă
http://www.wordmaster.ev.ro

Imagikon
Redactor: Robert David
http://www.imagikon.ev.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.go.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.freecfm.com/s/scatalin

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Supernova
http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
http://www.yetireport.com

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Gyurigami
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro/origami.htm





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1   
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)





INDEX DE AUTORI





LITERELE A - G


Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
* * *, Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999), Pro-Eminenţe, 13-14
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Radu, De vorbă cu Gheorghe Săsărman, Pro-Eminenţe, 11-12
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Asupra misiunii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Magicienii secretului, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Economia războiului şi războaiele economiei, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Câmpuri magnetice, Pro-Ton, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, Pro-Dus, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Magicianul, Pro-Ton, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Eul matricial, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Luna pe din dou@, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Meduza (roman integral), Pro-Ton, 17-18
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VI Ars combinatoria, Pro-Poziţii, 11-12
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VII Despre gnoza SF, Pro-Poziţii, 13-14
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VIII Despre sefiştii români, Pro-Poziţii, 15-16
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IX Două dicţionare, Pro-Poziţii, 17-18
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Cernea, Remus, Societatea culturală NOESIS, Pro-File, 11-12
Cernea, Remus, Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale, Pro-File, 13-14
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel, Pro-Ton, 17-18
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Florea, Sandu, Benzi desenate, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, A Graveyard Tale, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Borderlands, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Garda, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Kumango, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Fortăreaţa, Pro-Eminenţe, 17-18
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Genescu, Silviu, Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Gheo, Radu Pavel, La o bere..., Pro-Ton, 11-12
Grant, Roberto R., Ucigaşul melcilor, Pro-Ton, 11-12
Gheo, Radu Pavel, Ultimele apariţii editoriale în S.U.A., Pro-File, 15-16
Györfi, Simone, Am fost odată, Pro-Ton, 13-14
Györfi, Simone, O înviere ratată, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 11-12
Györfi-Deák, György, Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea, Pro-Eminenţe, 11-12
Györfi-Deák, György, Crucificarea lui Moreaugarin, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Un "copil teribil" printre femei, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Text, Pro-Test, 11-12
Györfi-Deák, György, Livada, Pro-Ton, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 13-14
Györfi-Deák, György, "Galbar", prima bandă desenată SF românească, Pro-Eminenţe, 13-14
Györfi-Deák, György, Pre-Supunere, Pro-Test, 13-14
Györfi-Deák, György, Missa solemnis, Pro-Ton, 13-14
Györfi-Deák, György, Era digitală, Pro-File, 15-16
Györfi-Deák, György, Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986, Pro-Poziţii, 15-16
Györfi-Deák, György, Banda desenată românească în floare, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Vraja desenului pe hârtie, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Soldaţi, vă ordon, treceţ Golful, Pro-Test, 15-16
Györfi-Deák, György, Afacerea Adam, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, György, Fergonaut fără frontiere, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, O androidă castă şi-o casă albă, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, Dino-origami, Pro-Puneri, 17-18
Györfi-Deák, György, Hobiţii în ţara lui Ceauşescu, Pro-Test, 17-18





LITERELE H - Z

     
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Rollerball 2002, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Troia, întâmplător, Pro-Ton, 11-12
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 13-14
Ionescu, Cătălin, Cronică TV americană, Pro-Gresii, 13-14
Ionescu, Cătălin, România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi, Pro-Puneri, 13-14
Ionescu, Cătălin, Crimă perfectă de gradul patru, Pro-Ton, 13-14
Ionescu, Cătălin, Din nou despre Nicolae Carpaţi, Pro-File, 15-16
Ionescu, Cătălin, Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo, Pro-Test, 15-16
Ionescu, Cătălin, Impactul „Scientific American“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Puterea tradiţiei „Quanticipaţia“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Elfii şi piraţii „României de mijloc“, Pro-Test, 17-18
Ionică, Lucian, Antologii şi culegeri SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF), Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Chestionar SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Rezultatul chestionarului SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Elemente SF în literatura generală, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Explicaţii necesare, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Însemnări despre ideea SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Justificări şi argumente, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Natura literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Schiţa unei posibile structuri, Pro-Eminenţe, 11-12
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Moşoiu, Adriana, Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei, Pro-Poziţii, 13-14
Moşoiu, Adriana, Trecerea, Pro-Ton, 13-14
Moşoiu, Adriana, Poza cu Mediterana, Pro-Ton, 15-16
Niţă, Dodo, Sandu Is Back!, Pro-Eminenţe, 13-14
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 15-16
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 17-18
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Pîrligras, Viorel, Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002“, Pro-Puneri, 15-16
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction, Pro-Gresii, 11-12
Radu, Liviu, Mesagerul, Pro-Ton, 11-12
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Horror şi SF, Pro-Gresii, 13-14
Radu, Liviu, Un final pesimisto-optimist, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Despre îngeri păzitori şi scriitori, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, În primul rând, despre singurătate, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Cazul Iov - secţiune multiplan, Pro-Ton, 13-14
Radu, Liviu, Între şerpi şi păianjeni, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O altfel de astronautică, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O cruciadă pentru literatură, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Ştiinţă politizată, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul, Pro-Poziţii, 17-18
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III), Pro-Gresii, 11-12
Robu, Cornel, Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Restitutio in integrum, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Science fiction „adevărat“, Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (primul simptom), Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (al doilea simptom), Pro-Gresii, 17-18
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Georghe, Varianta balcanică, Pro-Ton, 11-12
Săsărman, Georghe, Operaţiunea K3, Pro-Ton, 13-14
Shepard, Lucius, The Timex Machine, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Reign Of Fire 2002, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Signs, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience, Pro-Puneri, 15-16
Someşan, Sergiu, Tramvaiul, Pro-Ton, 17-18
Szabó, Sándor, Tolkien pe Marte, Pro-Eminenţe, 13-14
Tamaş, Cristian, De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Explorarea spaţiului, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original, Pro-Puneri, 17-18
Tillman, J. A., O convorbire la sfârşit de mileniu, Pro-Eminenţe, 11-12
Tolkien, J. R. R., Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Mythopoeia, Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 15-16
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1
Vásárhelyi, Lajos, Vreme pierdută - Maşina timpului 2002, Pro-File, 15-16
Vasile, Geo, Nemurirea într-un scenariu milenarist, Pro-Poziţii, 13-14





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


rEaliZaTORi:
Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDITOr

aU ColaboraT:
Sandu Florea
Mircea Opriţă
Adriana Moşoiu
Liviu Radu
Sergiu Someşan

Free JavaScripts
provided by DynamicDrive





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


Pătrund toate, tai în patru firul,
Urc pân' la cer mândria că sunt om:
Nu m-a cuprins amăgirea nici delirul
Iată, acum am pus mîna pe atom.

Stau totuşi cu mine la judecată,
Îmi şopteşte la ureche ceva ascuns:
Că mintea mea poate fi întunecată,
Inima să se lumineze şi e de ajuns.

(Vasile Voiculescu - Dincolo de atom, 16 decembrie 1955)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu