vineri, 25 iulie 2014

Pro-Scris 1 (11-12) / 4 martie 2002 (text only)

.


Oamenii veseli (Shrek), (c) DreamWorks 2001


PRO-SCRIS


Revistă românească de critică, teorie
şi istorie literară science fiction

An 3 nr. 1-2 (11-12) martie-iunie 2002

Arhiva on-line
număr curent din perioada
04.03 - 10.06.2002





PRO-DUS
Cătălin Ionescu - Un altfel de editorial

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Györfi-Deák György - Pre-Text

PRO-DOMO
Györfi-Deák György - Pre-Scris (cuvânt înainte) (előszó) (prologue)

PRO-EMINENŢE
Györfi-Deák György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea
Mircea Opriţă - Tendinţe actuale (Lucian Ionică)
Lucian Ionică - Antologii şi culegeri SF
Lucian Ionică - Ce-i de făcut ? (Literatură şi paraliteratură SF)
Lucian Ionică - Chestionar SF (1985)
Lucian Ionică - Rezultatele chestionarului din Almanahul Anticipaţia 1986
Lucian Ionică - Elemente SF în literatura generală (I, II, III)
Lucian Ionică - Explicaţii necesare
Lucian Ionică - Fantezie şi naivitate în literatura de anticipaţie
Lucian Ionică - Însemnări despre ideea SF
Lucian Ionică - Justificări şi argumente
Lucian Ionică - Natura literaturii SF - contribuţii şi poziţii teoretice româneşti
Lucian Ionică - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF.
Lucian Ionică - Schiţa unei posibile structuri
Lucian Ionică - Tinerii şi literatura SF
Stanislaw Lem - O convorbire la sfârşit de mileniu
Radu Bărbulescu de vorbă cu Gheorghe Săsărman
Cătălin Ionescu de vorbă cu Radu Pavel Gheo

PRO-GRESII
Cornel Robu - Istoria contrafactuală în floare
Liviu Radu - Fantasy şi science fiction

PRO-POZIŢII
Ovidiu Bufnilă - Asupra misiunii
Ovidiu Bufnilă - Magicienii secretului
Ovidiu Bufnilă - Economia războiului şi războaiele economice
Ovidiu Bufnilă - Imaginea celuilalt şi deconstrucţia autorităţii
Voicu Bugariu - Fragmente critice (VI) : Ars combinatoria
Györfi-Deák György - Crucificarea lui Moreaugarin
Györfi-Deák György - Un "copil teribil" printre femei
Cătălin Ionescu - Rollerball 2002

PRO-FILE
Remus Cernea - Societatea culturală NOESIS

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Câmpuri magnetice
Radu Pavel Gheo - La o bere...
Roberto R. Grant - Ucigaşul melcilor
Györfi-Deák György - Livada
Cătălin Ionescu - Troia, întâmplător
Liviu Radu - Mesagerul
Gheorghe Săsărman - Varianta balcanică

PRO-PORŢIE
Arhiva on-line
Index de autori
Link-uri alese

PRO-NUME
Au trudit la alcătuirea acestei ediţii...

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DUS





UN ALTFEL DE EDITORIAL

Cătălin Ionescu


Pro-Scris 11-12 nu ar fi trebuit să existe. Sau, mai curând, nu acum. Din simplul motiv că de aici, de unde mă aflu acum, nu am nici o posibilitate să mă ocup de revista aceasta. Şi pentru că, din principiu, nu-mi place să vorbesc despre mine, nu vă mai dau alte detalii.
     Mă simt totuşi obligat la alte câteva precizări. Pro-Scris 11-12 are un nou editor, în persoana lui Györfi-Deák György. Cu tot ceea ce decurge logic din aceasta afirmaţie. Este o nouă ediţie Pro-Scris. Altfel decât celelalte. Face un pas mare înainte, publicând, pentru prima oară de la lansare, proză science fiction. Este gândită, realizată, finisată şi upload-ată de altcineva decât subsemnatul - şi aşa este normal să fie, dar, din păcate, în ţara asta suntem încă obişnuiţi să ne mirăm când ceva este normal...
     Ar trebui poate să spun câteva cuvinte despre Gyuri. Dar nu prea ştiu cum s-o fac, fără să-l supăr - pentru că sunt convins că nici lui nu-i place să se vorbească despre el. Aţi putea, mai bine, să luaţi "Dicţionarul SF", să-l deschideţi la pagina... nu ştiu care, că eu l-am răsfoit pe internet şi să vedeţi acolo, Györfi-Deák, György, născut la..., membru..., premii..., etc. Date certe, dar date reci. Sigur ca "Dicţionarul SF" este un lucru bun şi util, dar nu la modul absolut... Să lăsăm deci căile oficiale şi să purcedem pe cele netradiţionale. Admir la Gyuri 2 lucruri: felul cum stăpâneşte şi mânuieşte limba română (deşi de etnie maghiară, dă lecţii multor, foarte multor români în privinţa asta!) şi felul cum îşi cultivă, pasionant, dacă mi-e îngăduit s-o spun, pasiunile. Culmea, nu am avut până acum plăcerea să-l întâlnesc pe prietenul meu Gyuri. Ne cunoaştem doar din scrisori şi multe, foarte multe mail-uri. Gyuri este, mă văd nevoit să repet, o figură aparte în lumea strâmtă şi mult prea orgolioasă a science fiction-ului românesc, prin măiestria, modestia şi consecvenţa cu care scrie proză şi eseuri, cu care traduce din şi în maghiară, cu care trimite "Bârfele sf" pe internet, cu care promovează punţi de legătură cu reviste şi site-uri din Ungaria, specializate pe science fiction şi lista asta improvizată este departe de a fi completă... Dacă ar fi fost după mine, l-aş fi ales senator, în locul... altcuiva, sau măcar l-aş fi obligat să se mute în Cluj, pe post de Primar...
     Curios, dar în cele din urmă firesc, Pro-Scris există în continuare pe internet, datorita... internetului. Este poate lecţia cea mai importantă pe care revista aceasta a încercat să o promoveze chiar de la primul număr, atunci când s-a precizat că este animată de SPIRITULUI LIBER AL INTERNETULUI.
     Nu este un simplu slogan. Este o realitate pe care nici acum mulţi dintre noi nu-i înţeleg toate sensurile. Şi este păcat, ca într-o lume în care libertatea este una din dimensiunile majore, să preferi viaţa înconjurată de pereţii apăsători ai nostalgiilor trecutului.
     Deci, să nu o mai lungim, Pro-Scris 11 - 12 există. Şi, în maniera sa - inconfundabilă, îndrăznesc să spun - merge mai departe.

Houston, 18 februarie 2002





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com

     Pro-Scris vă oferă posibilitatea de download a fiecărui număr apărut anterior, pe care îl veţi găsi într-un fişier comprimat (*.zip) în Arhiva on-line.

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet“ (arhiva completă obţinută la cerere), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

© 2000 - 2002
Editorul





PRO-TEST





PRE-TEXT

Györfi-Deák György


     Întotdeauna am privit internetul ca pe o mare a cunoştinţelor umane, o imensă bibliotecă publică, unde oricine e dornic să citească intră fără să plătească vreo taxă, fără să i se ceară vreun permis, fără să i se impună un termen de restituire, fără să se teamă că i s-ar putea fura, ar putea strica sau ar putea pierde ceva. Poate că unora le place să vorbească cu oameni aflaţi la mare depărtare, pe alţii îi atrage explozia de culori a imaginilor ce pot fi preluate cu găleata, unii preferă să trăiască emoţiile jocurilor de reţea sau să asculte muzica pe care nu şi-o pot permite să o cumpere. Nu discut despre gusturile sau culorile preferate ale altora. Eu privesc internetul ca o bibliotecă globală şi acest lucru transpare şi din acest număr al Pro-Scris, care e un raft dintr-un dulap dedicat SF-ului. Iar menirea bibliotecilor e să selecte>ze valorile, să le conserve şi să le pună la dispoziţia celor aplecaţi spre cercetarea foilor de hârtie. Ori celor care mai au timp pentru "dulcea zăbavă" care o constituie "cetitul cărţilor" şi vor să se deconecteze.
     Cărţi au fost tipărite secole de-a rândul în China până când Gutenberg a scos de sub teasc prima sa Biblie. Întocmai ca şi în cazul prafului de puşcă, locuitorii Imperiului de Mijloc (cel dintre Cer şi Pământ) n-au recurs la latura distructivă a invenţiei lor, ci le-au folosit doar pentru distracţie. Praful de puşcă pentru artificii, iar cărţile pentru romanele populare (iată un paradox semantic, bun să arate mărginirea gândirii şi a limbii: chinezii sunt nişte analfabeţi - doar nu cunosc nici o literă din alfabet -, care ştiu cu toţii să citească - ce-i drept, ideograme). Există însă un lucru care leagă cele două civilizaţii aflate la capetele diferite ale aceleiaşi întinderi de pământ: cu toţii au aruncat în foc cărţile care n-au corespuns unui moment politic dat. Subiectul a fost tratat în cheie extremă de Ray Bradbury, care în "Fahrenheit 451" şi-a imaginat o societate unde pompierii sunt chemaţi să răscolească locuinţele în căutarea unor cărţi şi să le ardă. Internetul reprezintă soluţia de ignifugare totală a volumelor azvârlite de fanatici în vâlvătăile rugurilor. Textele interzise capătă astfel o existenţă imaterială, ele nu mai au un suport care să poată fi pipăit, cântărit, sfâşiat. În ultimă instanţă, ele se transformă în nişte spirite ce capătă proprietatea ubicuităţii, adică pot fi simultan în mai multe locuri. Mai trebuie oare să ne temem de fantomele care străbat Europa?
     Gutenberg şi-a pus invenţia în slujba protestantismului. Traducerea Bibliei în limba vulgară a poporului, căruia i s-a oferit posibilitatea să-şi caute singur calea către mântuirea sufletului, a constituit o armă politică ce a împărţit pentru a doua oară lumea creştină în tabere diferite şi a pârjolit Europa. Un singur colţ de lume, un principat independent aflat la intersecţia a trei mari imperii, punct de status quo în balanţa puterii, a scăpat neatins de râvna neiertării aproapelui, întrucât cuminţii şi înţelepţii principi ardeleni din secolele XVI-XVII au considerat că toţi cei care nu se pun împotrivă, lucrează în folosul tuturor. În Transilvania, Biblia a fost tradusă atât în germană, cât şi în maghiară ori în româneşte, când a şi fost tipărită pentru prima oară cu caractere latine. Totuşi, peste hotare suntem cunoscuţi ca o patrie a vampirilor, locul unde connaţionalii lui Harry Potter se scapă de oaspeţii nedoriţi, precum balaurii norvegieni cu creastă.
     Dacă tiparul a constituit prima revoluţie a cunoaşterii, radioul şi televiziunea pe cea de-a doua, Internetul reprezintă cea de-a treia revoluţie, un hotar pe care mulţi se tem să-l treacă. În fundal, se dă o luptă strânsă între cei care vor acces nelimitat la toate informaţiile disponibile şi cei care vor să folosească reţeaua globală ca un mijloc de control total al populaţiei. Firme considerate până nu de mult serioase, au cedat presiunilor guvernamentale şi au lăsat nişte portiţe de acces către intimitatea utilizatorilor. Descoperite de haiducii informatici, ele au fost folosite chiar împotriva trădătorilor, ale căror conturi au fost uşurate de câteva zeci de milioane de dolari. "Eşaloane" aţintite asupra tuturor telecomunicaţiilor, dotate cu supercalculatoare răcite cu heliu, programe de decriptare şi traducere instantanee, se prăbuşesc ca un Goliath lovit de piatra azvârlită de praştia lui David şi devin ridicole în momentul în care o mână de asasini trimişi de un nou Bătrân al Munţilor reuşeşte să spulbere Noua Ordine Mondială în numele lui Allah. Mai multe calculatoare nu înseamnă neapărat mai multă inteligenţă, mai ales în absenţa factorului uman, ci o factură mai consistentă la plata curentului.
     Trecând peste toată această panoramă a deşertăciunilor, să ne bucurăm că internetul există şi l-am putut pune în slujba Dumneavoastră, a cititorului interesat de science fiction. În momentul când Cătălin m-a anunţat că va pleca din ţară, Jiboul dispunea de o legătură sigură cu lumea abia de patru luni. Când am început lucrul la acest număr, habar nu aveam cum ar trebui să fie structurat un fişier *.html. La închegarea acestui număr, Cătălin a depus un efort dublu, deoarece, pe lângă activitatea de editor a fost nevoit să se transforme şi în profesor, să trateze cu mult tact îmbufnările mele secuieşti şi să-mi arate drumul cel bun printre ciudatele instrucţiuni ce transpun un text într-o pagină de web. Desigur, totul a fost posibil doar prin intermediul internetului, care a unit întru infosferă un orăşel aflat în încrengătura căilor ferate din Nord-Vestul ţării şi metropola americană de unde omul a pornit să cucerească Luna sau unde tocmai a fost prezentată prima pisicuţă clonată viabilă din lume.
     Şi dacă imaginaţia omenească nu are limite, iar noile tehnologii ne pun instrumente magice la îndemână, eu zic totuşi să nu ne lăsăm răpiţi de iluzii. Nici internetul nu poate să treacă peste umbra sa. Precum ne-a lăsat Einstein cu limbă de moarte, viteza maximă cu care se circulă în spaţiul cosmic, inclusiv cea de propagare a informaţiei, este viteza luminii. Reţeaua globală de calculatoare aparţine planetei mamă, îi oferă numărul maxim de circumvoluţiuni, îi interconectează toate micile celule cenuşii. Dar în momentul în care omul se desprinde de sol şi porneşte printre stele cu toţi warpii de care dispune, el pierde legătura cu realitatea, nu mai are tehnic posibilitatea să-şi reactualizeze în timp util propria bază de date, devine fiul unei alte realităţi informaţionale. Cu cât va călători mai departe, cu atât istoria va întârzia să-l ajungă din urmă. Paradoxul gemenilor, cel în care timpul trece diferit pentru doi fraţi, unul aflat la bordul unei nave stelare şi altul rămas acasă, se aplică şi în cazul sistemelor informaţionale, cel puţin până în clipa când fizicienii vor descoperi nişte scurtături în Univers ori un alt tip de câmp fundamental, necunoscut ori nebăgat în seamă în prezent, dar care va permite oamenilor să se simtă la ei acasă în orice colţ al Galaxiei. Iar omul va reuşi să treacă într-o bună zi şi peste acest prag, îşi va creea cizmele magice cu care să treacă prin şapte nebuloase într-o clipă şi atunci Externetul va prinde viaţă.
     Oare cât va costa atunci o conexiune dial-up cu capătul lumii?





PRO-DOMO





PRE-SCRIS

(cuvânt înainte) (előszó) (prologue)


Györfi-Deák György


     * * *
    
    
CUVÂNT ÎNAINTE


Întotdeauna am privit internetul ca pe o mare a cunoştinţelor umane, o imensă bibliotecă publică, unde oricine e dornic să citească intră fără să plătească vreo taxă, fără să i se ceară vreun permis, fără să i se impună un termen de restituire, fără să se teamă că i s-ar putea fura, ar putea strica sau ar putea pierde ceva. Internetul e o bibliotecă globală şi acest lucru transpare şi din acest număr al Pro-Scris, care e un raft dintr-un dulap dedicat SF-ului. Menirea bibliotecilor e să selecteze valorile, să le conserve şi să le pună la dispoziţia celor aplecaţi spre cercetare. Ori celor care vor să se deconecteze. Despre aceste lucruri vă povestesc într-un Pro-Test ce deschide prima ediţie din acest an a periodicului on-line profilat pe analiza science fiction-ului românesc.
     Cătălin Ionescu, cel care a lansat şi a impus Pro-Scris printre publicaţiile culturale româneşti, vă explică de ce acest număr arată altcumva decât aţi fost obişnuiţi într-un alt fel de editorial intitulat Pro-Dus. M-am străduit, pe cât posibil, să urmez întocmai principiile formulate de el în Pro-Teze, mai ales în ceea ce priveşte calitatea materialelor publicate.
     Nu de mult s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale. Nu strică să vedem ce atitudine adoptă Nenea Iancu faţă cu stiinţificţiunea. Şi viţăvercea.
     Dacă în noiembrie Pro-Scris a grupat filele unui dosar critic Pro-Eminenţe ce privea viaţa şi opera lui I. C. Vissarion, creatorul basmului SF, de această dată ne-am oprit asupra studiilor teoretice semnate de Lucian Ionică . Am pornit de la prezentarea lui Mircea Opriţă din cel de-al 15-lea capitol (Tendinţe actuale) al monumentalei monografii "Anticipaţia românească" şi am desprins trimiteri către unele articole teoretice oricând actuale, precum Antologii şi culegeri SF, Ce-i de făcut ? (Literatură şi paraliteratură SF), Chestionar SF (1985), Rezultatele chestionarului din Almanahul Anticipaţia 1986, Elemente SF în literatura generală (I, II, III), Explicaţii necesare, Fantezie şi naivitate în literatura de anticipaţie, Însemnări despre ideea SF, Justificări şi argumente, Natura literaturii SF - contribuţii şi poziţii teoretice româneşti, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF. , Schiţa unei posibile structuri, Tinerii şi literatura SF.
     Părăsind raftul materialelor de arhivă, secţiunea Pro-Eminenţe explorează actualitatea publicînd mai multe interviuri. Stanislaw Lem poartă o convorbire la sfârşit de mileniu cu fanii maghiari ce susţin şi promovează de 7 ani SOLARIA, un sit care ne pune zilnic la dispoziţie ultimele noutăţi din lumea ştiinţelor şi artei. Poetul şi prozatorul Radu Bărbulescu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, directorul şi proprietarul Revistei Observator şi al Editurii Radu Bărbulescu, stă de vorbă cu Gheorghe Săsărman, un arhitect al lumii reale şi imaginare. Dincolo, peste Marea cea Mare, în America, din Houston-ul centrului spaţial care a trimis primii oameni pe Lună şi Seattle-ul unde inteligenţa umană dă raţiune calculatoarelor, convorbesc Cătălin Ionescu şi Radu Pavel Gheo.
     În acest număr încheiem seria de Pro-Gresii care au avut ca numitor comun eseul profesorului clujean Cornel Robu, "Istoria contrafactuală în floare". Alături de Domnia Sa, Liviu Radu, care în 2001 a ras premiile puse în bătaie de SIGMA atât la categoria roman, cât şi la categoria volum de povestiri, exersează la "Paralele între lumi paralele" şi ne arată că ştie la fel de bine să scrie eseuri, discutând despre "Fantasy şi science-fiction".
     Anul 2001 a fost unul deosebit de bun pentru Ovidiu Bufnilă, care şi-a văzut publicate două romane, "Cadavre de lux" şi "Cruciada lui Moreaugarin". Despre ultimul (şi despre avântul bufnilian) scrie Györfi-Deák György în articolul "Crucificarea lui Moreaugarin" de la rubrica Pro-Poziţii. Nu putem trece cu vederea nici ultimul volum de povestiri al lui Mihail Grămescu, "Răzbunarea Yvonei", unde au fost reunite mai multe poveşti de dragoste, ce ne pot oferi şi unele sugestii biografice şi descriu cu savoare climatul literar din multilateral luminoasa "Epocă de aur". Cătălin Ionescu ne scrie de dincolo de Apa cea Mare despre "Rollerball", varianta 2002, unul dintre filmele lansate de curând.

     "Critica noastră SF e desuetă. Ea nu distinge categoriile, e arogantă sau superficială, e paternalistă sau academică.
     Exemple?
     Câte vrei.
     Critica SF românească scrie după manualul şcolar. Criticul român de SF, în cele mai multe cazuri tratează ficţionalul, oricare ar fi el, ca pe o structură finită, ca pe o compunere şcolarească cu început, cuprins şi încheiere. (...)
     E nevoie de un alt Critic!
     E nevoie de un alt Simţ Critic!
     Noi românii avem nevoie de un Nou Spirit Critic!"

     Autorul acestor rânduri e Ovidiu Bufnilă, călăreţul apocaliptic al calului troian ce va spulbera rânduielile birocratice ale modului scolastic de a înţelege literatura. El nu demolează de dragul unui Jihad propriu, ci vine cu nişte Pro-Poziţii concrete, concretizate în câteva eseuri pe care vi le recomandăm cu căldură (cât mai e preţul megacaloriei?): "Economia războiului", "Asupra misiunii", "Magicienii secretului" şi "Imaginea celuilalt".
     Voicu Bugariu îşi continuă Fragmentele critice cu partea a şasea, care cuprinde un eseu despre manierism.
     În ultima vreme au apărut mai multe publicaţii, pe care realizatorii Pro-Scris ar fi dorit să le prezinte în rubrica dedicată lor, Pro-File. Cum editurile nu par să fie interesate să-şi promoveze marfa şi imaginea, iar colaboratorii noştri sunt peste măsură de ocupaţi, lucru de înţeles în aceste vremuri de tranziţie, ne-am mulţumit să reproducem aici doar textul lui Remus Cernea, ce prezintă o premieră naţională în domeniul bibliotecilor informaţionale româneşti, CD-ul realizat de Societatea culturală NOESIS. Găsim pe acest purtător multimedia mai multe scrieri science-fiction, unele scrise de autori pe care nu i-am fi bănuit că simpatizează într-ascuns acest gen literar. (Pro) Filaţi-i!
     Acest număr al Pro-Scris cuprinde şi o parte dedicată lucrărilor de proză scurtă, Pro-Ton. În deschidere, primul capitol din "Câmpuri magnetice", următorul roman al lui Ovidiu Bufnilă. Sfârşitul lumii îi surprinde pe eroii lui Radu Pavel Gheo "La o bere...". Roberto R. Grant îl urmăreşte pas cu pas pe "Ucigaşul melcilor". Şi va veni ziua când nu ne vom putea ascunde sentimentele, reiese din "Livada" înfăţişată de Györfi-Deák György. Istoria nu este întotdeauna ceea ce pare, susţine personajul lui Cătălin Ionescu din povestirea "Troia, întâmplător". Un înger pogoară în "Mesagerul" lui Liviu Radu ca să ne aducă vestea că Pământul e plat, lucru demonstrat. Parcă pentru a ilustra eseul lui Cornel Robu despre ucronii, Gheorghe Săsărman scrie despre o posibilă federalizare get-beget românească în "Varianta balcanică".
     Ca de obicei, vă oferim o Pro-Porţie consistentă ce cuprinde un "Index de autori", o "Arhivă on-line" şi tot ceea ce am putut aduna în "Link-uri alese".
     Lista colaboratorilor care au realizat împreună cu noi acest număr poate fi aflată în rubrica Pro-Nume.
     Încheiem cu un gând exprimat de Caragiale, ce constituie punctul final al Pro-Scris (va urma)


     * * *


ELŐSZÓ


     Mindig úgy tekintettem az internetre, mint az emberi ismeretek tengerére, egy hatalmas nyilvános könyvtárra, ahova akárkinek szabad bejárása van, ha szeretne valamit olvasni, anélkül, hogy bérletet fizessen, belépőjegyet kérjenek tőle vagy megfenyegessék a kölcsönzési időszak szigorú betartásával. Attól sem kell tartani, hogy ellopnak, megrongálnak, vagy elveszítenek valamit. Az internet egy hatalmas világkönyvtár, amint az észrevehető a Pro-Scris (szójáték: "scris" = "írás"; "pro-scris" = "(profi szintű) írásra buzdító"; "proscris" = "száműzött, betiltott") e számából is. A könyvtárakban pedig kiszűrik az értékeket, elraktározzák, hogy majd egyszer odaadhassák az irodalmat kutató szakembereknek. Vagy azoknak az egyszerű lelkeknek, akik kikapcsolódni szeretnének némi jó olvasnivalóval. Ezekről s más dolgokról beszélek a Pro-Test-ben (szójáték: "test" = "teszt, próba"; "pro-test" = "(profik által) kipróbálásra ajánlott"; "protest" = "tiltakozás"), ami megnyitja a román tudományos fantasztikus irodalmat elemző on-line folyóirat idei első, dupla számát.
     Cătălin Ionescu, aki megteremtette és megismertette a Pro-Scris-t a romániai kulturális kiadványok sorában, megmagyarázza, miért néz ki másképpen ez a szám, egy eltérő módon megfogalmazott iker-vezércikkben, a Pro-Dus-ban (szójáték: "dus" = "eltávozott"; "pro-dus" = "távozást előidéző"; "produs" = "termés"). Amennyire csak lehetett, igyekeztem arra, hogy híven betartsam az általa meghatározott vezérvonalakat, amelyek a Pro-Teze (szójáték: "teze" = "előirások"; "pro-teze" = "(profik által összeállított) szabályokat ismertető"; "proteze" = "protézis, műtag") rovatban találhatók, főleg ami az anyagok minőségét illeti.
     Az idén 150 éve annak, hogy megszületett Ion Luca Caragiale román elbeszélő és színműíró. Tehát nem ártana megvizsgálni milyen álláspontot foglalt a Jánku Bátyának becézett író a tudományos-fantasztikus irodalommal szemben. És fordítva is.
     Hogyha a novemberi számban a Pro-Scris egy olyan Pro-Eminenţe (szójáték: "eminenţe" = "kiválóságok"; "pro-eminenţe" = "kiválóságokat ismertető"; "proeminenţe" = "dudorok, kimagasló részek") dossziét tartalmazott, amely I. C. Vissarion, a román sci-fi mesék műfaját megteremtő író munkásságát ismertette, most az egyszer Lucian Ionică temesvári egyetemi tanár sci-fi elméleti tanulmányait mutatjuk be. Kiinduló pontunk Mircea Opriţă ("Anticipaţia românească") hatalmas művének 15-ik fejezete (Tendinţe actuale) (A jelen tendenciái), ahonnan tovább irányítjuk az olvasót olyan örökzöld tanulmányokra, mint: Antologii şi culegeri SF (Sci-fi antológiák és szöveggyűjtemények), Ce-i de făcut ? (Literatură şi paraliteratură SF) (Mi a tennivaló? Sci-fi irodalom vagy csak irka-firkák)), Chestionar SF (1985) (Kérdőíves felmérés - 1985), Rezultatele chestionarului din Almanahul Anticipaţia 1986 (A kérdőíves felmérés eredményei - 1986), Elemente SF în literatura generală (I, II, III) (Sci-fi elemek az általános irodalomban - I, II és III rész), Explicaţii necesare (Szükséges magyarázatok), Fantezie şi naivitate în literatura de anticipaţie (Képzeleterő és naivitás a tudományos-fantasztikus irodalomban), Însemnări despre ideea SF (Jegyzetek a sci-fi ötletek voltáról), Justificări şi argumente (Magyarázkodások és érvek), Natura literaturii SF - contribuţii şi poziţii teoretice româneşti (A sci-fi irodalom természete. Román elméleti hozzáállások és hozzájárulások), Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF. (Talányos szemlélet a sci-fi irodalom alakulásáról), Schiţa unei posibile structuri (Egy lehetséges felépítés jegyzéke), Tinerii şi literatura SF (Az ifjak és a sci-fi irodalom).
     Letérvén az irattári szövegeket tartalmazó polcról, a Pro-Eminenţe rovat feltérképezi a jelen időszakot és több interjút közöl. Az évezred végén, Stanislaw Lem elbeszélget (o convorbire la sfârşit de mileniu) azokkal a magyar rajongókkal, akik több éve fenntartják és terjesztik a SOLARIA magazint, egy olyan web-oldalt, amelyik naponta közöl híreket a tudományok és a szépművészet területéről. Radu Bărbulescu költő és író, a Bajorföldi Román és Német Írószővetségnek az elnöke, az Observator folyóirat és a Bărbulescu kiadó igazgatója és tulajdonosa, Gheorghe Săsărmannal beszélget, aki a képzeletbeli és a valódi világ építésze. Tengeren túlról, Amerikából, Houston városából, ahonnan az első embereket küldték a Holdra és Seattle-ből, ahol az emberi értelem értelmet kölcsönöz a számítógépeinknek, Cătălin Ionescu és Radu Pavel Gheo csevegnek egymással.
     Ezzel a számmal befejezzük azt a Pro-Gresii (szójáték: "gresii" = "csiszolókövek"; "pro-gresii" = "csiszolásra, további finomításra buzdító"; "progresii" = "haladvány, törtetések") sorozatát, amelyek Cornel Robu kolozsvári egyetemi tanárnak az esszéjét mutatták be, "A virágzó kontrafaktuális (másféle, mint a tények által bemutatott) történelem" (Istoria contrafactuală în floare). A tisztelt tanár úr mellett, Liviu Radu, aki 2001-ben a legjobb regénynek és a legjobb novellás kötetnek ítélt SIGMA (ejtsd szigma) díjakat sajátította ki magának, közös elemet keres olyan párhuzamos világok között, mint "A fantasy és a sci-fi irodalom" (Fantasy şi science-fiction).
     A 2001 év Ovidiu Bufnilă számára is bőségesen termett, mert két regénye jelent meg, "Cadavre de lux" (Luxustetemek) és "Cruciada lui Moreaugarin" (Moreaugarin keresztes hadjárata). Az utolsóról (és Ovidiu Bufnilă viharos előrehaladásáról) írt Györfi-Deák György a "Moreaugarin keresztrefeszítése" című cikkben, amely a Pro-Poziţii (szójáték: "poziţii" = "testtartások, állásfoglalások"; "pro-poziţii" = "helyes állásfoglalásokat elősegítő"; "propoziţii" = "mondatok") rovatban kapható. "Răzbunarea Yvonei" (Yvona bosszúállása), Mihail Grămescu utólsó kötete. Nem hagyhatjuk figyelmen kívül, mert számos olyan szerelmi affért tartalmaz, amely hasznos életrajzi útmutatásokat rejt és jókedvűen tárja fel a "sokoldalúan fényes" Ceausescu idejebeli - "Aranykorszaki"-irodalmi élet viszonyait. Cătălin Ionescu a tengerentúli Új Világból üzen nekünk és, miután megnézte a "Rollerball" új, 2002-s változatát, megosztja velünk élményeit.

     "A mi sci-fi kritikánk elavult. Nem tud különbséget tenni a különböző kategóriák között, nagyzol vagy felületes, paternalista (úgy óvja a szerzőt, mint családapa a gyermekeit) vagy akadémikus.
     Példa erre?
     Ahányat kívántok.
     A román sci-fi kritikák az iskolai tankönyvek módjára elemzik az írásokat. A román sci-fi kritikus legtöbbször úgy viszonyul a fikcionális (elképzelt, megalkotott) világokhoz, akármelyikről is lenne szó, mint egy standard felépítésűhöz: "bekezdést, cselekményt és záró részt tartalmazó iskolai fogalmazást vár el.
     Más kritikusokra lenne szükségünk!
     Más kritikai szemléletre lenne szükségünk!
     Nekünk, románoknak, egy új kritikai szemléletre lenne szükségünk!"

     E sorok szerzője Ovidiu Bufnilă, a trójai falón lovagló, világvéget hirdető lovas, aki az irodalmat szkolatikus módon felfogó bürokratikus szabályokat szeretné szétrombolni. Nem egy sajátságos keresztes háború kedvéért teszi ezt, hanem konkrét Pro-Poziţii-ban (lásd fentebb a magyarázatát) foglal álláspontot, egy pár olyan esszében, amelyet forrón (mennyi újabban a távfűtés ára?) ajánlunk: "A háború gazdasága" ("Economia războiului"), "A küldetésről" ("Asupra misiunii"), "A nagytitok mágusai" ("Magicienii secretului") és "A másik alaktani felfogása" ("Imaginea celuilalt").
     Voicu Bugariu tovább folytatja a "Kritikai elemzési töredékek" közlését, amelyek egy, a manierizmusról írt esszét tartalmaznak.
     Az utolsó időben több olyan kiadvány jelent meg, amelyet a Pro-Scris szerzőgárdája szívesen bemutatott volna a számukra fenntartott Pro-File (szójáték: "file" = "oldalak"; "pro-file" = "a lapozgatás előmozdításáért"; "profile" = "alakzatok") rovatban. Mivel a könyvkiadók egy csöppet sem igyekeznek azon, hogy bemutassák magukat vagy termékeiket és munkatársaink szörnyen elfoglalt emberek, ami végül is megbocsátható az ilyen váltságos időkben, megelégedtünk azzal, hogy megjelentessük Remus Cernea, reklám szövegét, amely bemutatja a Noesis Kulturális Társaság által kiadott multimédiás CD lemezt, amely a román elektronikai könyvtárok körében egy nemzeti premiert jelképez. Ezen a multimédia hordozón több sci-fi írást is találunk, közöttük olyan szerzőktől is, akikről sohasem gyanítottuk volna, hogy titokban rokonszenveznek eme irodalmi műfajjal. Kövessék nyomon őket!
     A Pro-Scris e száma tartalmaz egy külön rovatot, Pro-Ton (szójáték: "ton" = "alaphang"; "pro-ton" = "kezdet bátorító"; "proton" = "az első, alap elemi részecske") amely kimondottan rövid prózákat tartalmaz. Mindjárt az elején Ovidiu Bufnilă következő regényének, a "Mágneses terek"-nek ("Câmpuri magnetice") első fejezete. A világvége "Sörözgetés" (La o bere...) közben kapja el Radu Pavel Gheo hőseit. Roberto R. Grant lépésről lépésre nyomon követi "A csigák gyilkosát" (Ucigaşul melcilor). Hamarosan eljön az a nap, amikor nem fogjuk tudni elrejteni érzelmeinket, vélhető Györfi-Deák György "Almás liget"-éből (Livada). A történelem nem mindig az, aminek mutatkozik, mondja Cătălin Ionescu hőse a "Véletlenül, Trója" (Troia, întâmplător) című elbeszélésében. Liviu Radu "Égi hírnök"-e (Mesagerul) egy, a mennyből leszállt angyal, aki jó hírt hoz nekünk: valójában lapos a föld, amint azt a fizika is bizonyítja. Mintha aláfestené Cornel Robu a másféle történelmekről szóló esszéjét, Gheorghe Săsărman egy lehetséges, teljesen eredeti román federációzásról ír "A balkáni változat"-ban (Varianta balcanică).
     Mint szokásosan, egy bőséges Pro-Porţie-val (szójáték: "porţie" = "adag"; "pro-porţie" - "arányosan, becsületesen szeretnénk adagolni az információt"; "proporţie" - "arány") kínáljuk a tisztelt olvasót, ahol "A szerzők névsora"(Index de autori), egy "On-line irattár" (Arhivă on-line) és egy "Válogatott címgyűjtemény" (Link-uri alese) kapható.
     Munkatársaink névsora, akikkel együtt állítottuk össze ez a számot, a Pro-Nume (szójáték: "nume" = "név", "pro-nume" = "névmutatói leleplezés", "pronume" = "névmutató")
     Befejezésként, végső pontként Caragiale egyik gondolata zárja a Pro-Scris (va urma) Pro-Scris (folytatjuk...) tartalmát.


     * * *


PRO-LOGUE


     I have always seen Internet as a human knowledge ocean, a huge lending library where anyone can enter freely, no ID's, no return dead lines, no fear that he could be robbed, or that himself might damage or lose something. Internet is a world library and one can see this through the transparency of this issue of Pro-Scris (pun, meaning in the same time Outlaw and Pro[fessional] Writing), which is just a shelf in a science fiction dedicated bookcase. The purpose of the libraries is to select the values, to preserve them and to keep them at hand of the ones leaned towards research. Or of the ones willing to relax. I narrate of such things in a Pro-Test (Protest / Pro[fessional] Test), which opens the first issue of this year of the present web-zine, dedicated to Romanian science fiction analysis.
     Cătălin Ionescu, the one who set going Pro-Scris among Romanian cultural publications, explains to you why this issue is somehow different of what you have been used to see. It's his different leading article, named Pro-Dus (Product / Pro[fessional] Leave). And I have exerted myself to follow exactly his guiding lines worded in Pro-Teze (Prostheses / Pro[fessional] Theses), especially the ones regarding the quality of the writings.
     150 years from the birth of Ion Luca Caragiale carried out not so long ago. It does not hurt us to see the attitude adopted by Nenea Iancu faţă cu stiinţificţiunea (Uncle Iancu facing fiction of science). Or vice versa.
     In November last year Pro-Scris grouped together the files of a Pro-Eminenţe (Proeminences / Pro[fessional] Eminences) critical folder centered upon the life and work of I. C. Vissarion, creator of science fiction fairy tale. This time we are taking into consideration the theoretical studies signed by Lucian Ionică. We started from Mircea Opriţă's introduction from the chapter 15 (Tendinţe actuale) (Present tendencies) of the monumental monography "Anticipaţia românească" ("Romanian Science Fiction") and we inferred references to some always up-to-dated theoretical texts, like Antologii şi culegeri SF (Sci-Fi Anthologies and Collections), Ce-i de făcut ? (Literatură şi paraliteratură SF) (What Shall We Do: Sci-Fi Literature and Paraliterature), Chestionar SF (1985) (Sci-Fi Questionnaire - 1985), Rezultatele chestionarului din Almanahul Anticipaţia 1986 (1986 Sci-Fi Almanac Questionnaire Results), Elemente SF în literatura generală (I, II, III) (Sci-Fi Elements Inside the Mainstream Literature - Parts I, II, III), Explicaţii necesare (Necessary Explanations), Fantezie şi naivitate în literatura de anticipaţie (Imagination and Naivety Inside Science Fiction), Însemnări despre ideea SF (Notes about Sci-Fi Idea), Justificări şi argumente (Justifications and Reasons), Natura literaturii SF - contribuţii şi poziţii teoretice româneşti (Science Fiction Nature: Romanian Contributions and Theoretical Positions), Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF. (Hypothetical Regard upon Science Fiction Formation), Schiţa unei posibile structuri (Possible Structure Draft), Tinerii şi literatura SF (Youth People and Literature).
     Leaving the archive works area, Pro-Eminenţe section explores also the present by means of several interviews. Stanislaw Lem is having A Talk at the End of Millennium (o convorbire la sfârşit de mileniu) with Hungarian fans that maintain and promote for 7 years SOLARIA, one special site that makes available daily the latest news from science and art. The poet and prose writer Radu Bărbulescu, chairman of Romanian and German Writers Association from Bavaria, manager and owner of Revista Observator (Observer Magazine), of Radu Barbulescu Publishing House talks with Gheorghe Săsărman, an architect of real and imaginary worlds. Over there, beyond the Great Ocean, in America, out from Houston, where there is the Space Center who sent the first men to the Moon, and out to Seattle, where human mind offer reason to artificial intelligence, talk Cătălin Ionescu and Radu Pavel Gheo.
     In this issue we finish Pro-Gresii (Progressions / Pro[fessional] Whetstones) serial which had as common denominator the essay signed by Cornel Robu, professor from the city of Cluj, about Counterfactual History (Istoria contrafactuală în floare). Side by side is Liviu Radu, who won in the year 2001 the SIGMA Awards, both Novel and Short Story Categories, and now he is telling us about some other Parallels Between Parallel Worlds, impressing us with his talent of essay writer also, today subject being Fantasy and Science Fiction (Fantasy şi science-fiction).
     The year 2001 was a very good year for Ovidiu Bufnilă, because 2 novels of him were published: "Cadavre de lux" (Luxury Dead Bodies) and "Cruciada lui Moreaugarin" (Moreaugarin's Crusade). Györfi-Deák György wrote about the latest novel (and also about Bufnilian enthusiasm ) in his column "Crucificarea lui Moreaugarin" (Moreaugarin's Crucifixion). We cannot pass the last compilation of short stories by Mihail Grămescu, "Răzbunarea Yvonei" (Yvonne's Vengeance) where one can find several love stories which can offer some biographical suggestions that describe full of flavor the literary climate from the multilaterally bright "Golden Era" (Ceasescu's one). Cătălin Ionescu writes beyond the Great Ocean about "Rollerball", 2002 variant, one of the latest released movies.

     "Our critique is obsolescent. It does not tell one category from other, it is arrogant or shallow, it is paternal or academically.
     E.g.'s?
     All over creation.
     Science fiction critique is based on scholar manual. Most of the cases, the Romanian science fiction critic deals with fiction environment, whatever it might be, as with a finite structure, like a elementary school composition with introduction, contents and end.
     Another critic is needed!
     Another sense of critique is needed!
     We Romanians, we need another New Spirit of the Critique!"

     The author who wrote the lines is Ovidiu Bufnilă, apocalyptic rider of the Trojan horse that will dispel the bureaucratic rules of the scholastic ways to understand literature. He is not demolishing for the sake of an own Jihad, but comes with real Sentences (Pro-Poziţii: Sentences / Pro[fessional] Positions), materialized in several essays that we warmly recommend them: "Economia războiului" (The Economics of the War), "Asupra misiunii" (Upon the Mission), "Magicienii secretului" (The Magicians of the Secret) and "Imaginea celuilalt" (The Image of the Other One).
    Voicu Bugariu continues his Critical Fragments (Fragmente Critice) with a sixth part, which includes an essay about mannerism.
     In the last time several publications have issued and the editors of Pro-Scris would have liked to introduced to you in the folder dedicated to them, Pro-File (Profiles / Pro[fessional] Pages). But as long as the publishing houses seem not to be interested to promote their goods and as long as our contributors are exceedingly busy, which is quite understandable during transition periods, we content ourselves to reproduce here only Remus Cernea's text, which introduces you a national premiere in the area of Romanian informational libraries: the CD issued by NOESIS Cultural Society. We can find on this CD several science fiction writings, some of them by author which were hard to suspect that they sympathize this literary genre. Go for it!
     This issue of Pro-Scris includes also one area dedicated to short stories, Pro-Ton (Proton / Pro[fessional] Tone). It opens with the first chapter of "Câmpuri magnetice" (Magnetic Fields), the next novel by Ovidiu Bufnilă. The end of the world catches unawares the characters of Radu Pavel Gheo, and this is happening "While drinking beer" (La o bere...). Roberto R. Grant follows every step of "The Killer of the Snails" (Ucigaşul melcilor). The day when we shall be no longer able to hide our feelings will come, this follows out of "The Orchard" (Livada) imagined by Györfi-Deák György. History is not always what it seems to be, asserts the character of Cătălin Ionescu from the short story "Troja, Casual" (Troia, întâmplător). One angel comes down into the short story "The Messenger" (Mesagerul) by Liviu Radu to bring us the new that Earth is flat, demonstrated thing. As if to illustrate Cornel Robu's essay about alternate histories, Gheorghe Săsărman shows us about a possible Romanian true-born federalization in "The Balkans Variant" (Varianta balcanică).
     As usual, we offer you one consistent Pro-Porţie (Ratio / Pro[fessional] ration) which includes an Author Index (Index de autori), an On-line Archive (Arhivă on-line) and all that we were able to gather as Selected Links (Link-uri alese).
     The list of the contributors of this issue can be found in the Pro-Nume (Pronouns / Pro[fessional] Nouns) heading.
     We end with a thought stated by Caragiale, which is the full stop of this issue, Pro-Scris (va urma) [Pro-Scris (To Be Continued)].


Translated by Cătălin Ionescu





PRO-EMINENŢE





CONU IANCU FAŢĂ CU ŞTIINŢIFICŢIUNEA

Györfi-Deák György


     Autorii satirici au recurs dintotdeauna la elementele specifice literaturii S.F. ca să-şi determine contemporanii să se compare cu vieţuitorii dintr-o altă societate, mai înţeleaptă ori de-a dreptul tiranică, trăitoare într-al nouălea cer ori pulverizată de Apocalips. Lista poate începe cu Lucian din Samosata (Istoria adevărată) şi continua cu Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver), Voltaire (Micromegas), Mark Twain (Un yancheu la curtea regelui Arthur), Karinthy Frigyes (Moartea hipnotică), Ilf şi Petrov (Funcţionarul invizibil), etc.
     Deşi pare să fie o regulă, ea nu se aplică decât cu ţârâita în cazul lui Ion Luca Caragiale. Nenea Iancu ne-a lăsat mai multe momente şi schiţe, povestiri pline de umor, nuvele şi basme fantastice, başca un ditamai studiu de lobotomie, dar mai nimic ce-ar putea fi corelat cu temele science-fiction. Apariţia Satanei ca personaj fantastic în proza caragialiană n-are nimic nelumesc, extraterestru, el "nu depăşeşte conceptul folcloric; diavolul se-ntrupează în om ca să neispitească slăbiciunile, (...) el este duhul rău, ce ne turbură subconştientul, scoţând la suprafaţă anume dorinţi tăinuite; rolul lui este accidental, surprinzător, scoţând pe om din făgaşul obişnuit al vieţii, care, o dată ieşit din cercul magic al înrâuririi diavoleşti, îşi reia ritmul normal".(Pompiliu Constantinescu, Satanismul la I.L.Caragiale).
     "Cronica fantezistă" şi "Zig-zag"-ul publicate pe parcursul anului 1874 în "Ghimpele" nu sar peste hotarul ironicului. Rămâne ideea şocantă a "vârstei de cauciuc" din "Zgomot", când omenirea va scăpa de poluarea sonoră prin folosirea unor "şine de cauciuc, roţi de cauciuc, potcoave, căruţe, fluiere, sirene, clopoţei şi clopote, tobe şi trâmbiţe de cauciuc", dar situarea umoristului "printre primii reprezentanţi ai proto-S.F.-ului românesc", alături de mai puţin cunoscuţii George Radu Malidon, Al.N.Dariu şi Demetriu G.Ionescu (viitorul Take Ionescu), săvârşită de Florin Manolescu în repetate rânduri, ultima dată chiar în "Dicţionarul scriitorilor români" întocmit de trioul Zaciu, Papahagi, Aurel Sasu, ni se pare mai mult decât binevoitoare (nici dânsul n-a marşat pe această idee în volumul dedicat literaturii S.F.).
     Deşi "ghespre comeata" din 1899 a ţinut "o prelejere" şi domnul Mariu Chicoş Rostogan, "distinsul pedagog şi director al şcoalei model Ulpiu Traian", Caragiale a scris la modul serios un articol pentru ziarul "Universul" despre teoriile lui Rudolf Falb, care prezisese sfârşitul Pământului la 1 noiembrie 1899 (prin intoxicare cu gaze în urma trecerii prin coada cometei). (Manolescu, 1980, p.95) Totuşi, exemplele oferite de H. G. Wells (În zilele cometei) sau sir Arthur Conan Doyle (Centura otrăvită) nu l-au determinat să -şi închine harul prăpăstiosului.
     Nici traducerile din Edgar Allan Poe: Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană; Masca; O balercă de Amontillado (Manolescu, 1980, p.199) nu l-au influenţat într-atât încât să-l coboare pe Mitică într-un Maelstroem pontic sau să-l înalţe pe Lună. "Înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus" este, ca şi "Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii", mai degrabă o derâdere a foamei de senzaţional decât o replică la "Dubla crimă din strada Morgii".
     Încercând să împrăştie fumurile nobiliare ale fiului său Matei, care studia heraldica căutându-şi strămoşi şi blazoane, Caragiale îşi arăta creştetul turtit şi-i spunea că este semnul generaţiilor ce purtaseră (ca şi bunicul său Ştefan, bucătarul) tava cu plăcinte la ospeţele boierilor. (Iosifescu, 1951, p.8.) Ca atare, cumpănind adânc după ce am examinat întreaga sa operă, putem spune că I. L. Caragiale e mai degrabă poet decât autor de science-fiction.
     Totuşi posteritatea sa posedă o capacitate paranormală ce nu poate fi trecută cu vederea. Majoritatea criticilor care i-au cercetat opera au început să scrie S.F. Chiar dacă vă va părea impardonabil, nu vom căuta acum şi aici o explicaţie logică a acestui fenomen incredibil, ci îl vom lăsa să funcţioneze nestingherit, să constituie un fel de artă acupuncturală, o armonizare a suflurilor printr-o dispunere bine rânduită de înţepături. Ne vom mărgini doar să-l descriem.
     Criticul şi profesorul universitar Silvian Iosifescu a fost apreciat de colegul său, Marian Popa, ca "vădind preocupări dispersate peste mari spaţii ale culturii, care sunt luate grăbit în consideraţie" (Popa, p.303) Jucând rolul de îndrumător literar în deceniul al şaselea, o parte din opera sa a fost marcată de necesitatea de a- şi prezenta judecăţile de valoare de pe poziţiile luptei de clasă şi reflecta fidel concepţiile şi dogmele din epoca proletcultistă. Regăsim permanenta raportare ideologică şi în cele trei studii de mare întindere dedicate autorului "Momente"-lor: "Caragiale" (1951), "Momentul Caragiale" (1963, răsplătit cu Premiul de Stat) şi "Dimensiuni caragialiene" (1972). Fereastra "liberală" dintre 1965-1971 îi va permite să lase în urmă handicapul limitelor impuse şi-i va înlesni elaborarea unei sinteze, azi la fel de actuală şi de valoroasă ca la data apariţiei ei: "Literatura de frontieră" (1971).
     Ea îşi propune să studieze "teritorii de graniţe, în care literatura intră în combinaţii mai mult sau mai puţin sudate cu documentul istoric, cu ştiinţa şi cu filosofia." (p.7). În genurile de frontieră, precum eseul filosofic, memorialistica, jurnalul de călătorie, biografia romanţată, romanul istoric, pamfletul, reportajul, feericul, fantasticul şi science-fiction-ul, "extraliteralul e tratat conştient din unghiul şi cu mijloacele literaturii" (p.9.).
     Capitolul consacrat S.F.-ului , publicat într-o primă formă în revista "Viaţa Românească" nr.7/iulie 1966, debutează cu un citat din prefaţa lui Anthony Boucher la antologia "New Tales of Space and Time": "Literatura ştiinţifico-fantastică se mândreşte a fi cea mai liberă ideologic dintre formele de amuzament popular, poate singura formă prin care un om poate susţine orice idee în care crede, singura formă în care cititorii sunt tot atât de interesaţi de ideile scriitorului cât şi de acţiune" (p.267). "Textul acesta", comentează şugubăţ criticul, "a fost scris în 1951 şi, plasat pe fondul maccarthismului, constituie un act de curaj".
     Definită ca "sinteza între ştiinţă şi fantezie" (p.275), "ciudata împerechere dintre datele ştiinţei şi îndrăznelile inspiraţiei" (p.5), "verosimilul ştiinţific" (p.276), "utopia contemporană", literatura de anticipaţie este analizată în raport cu policier-ul, proza gotică şi fantastică, ştiinţa popularizată, literatura de călătorii. În ciuda bogăţiei de informaţii cuprinse şi al posibilului interes, ne vom mărgini să redăm un singur aspect, cel legat de intenţiile anunţate în subtitlul acestui articol şi anume raportarea S.F.-ului la umor.
     "Prezenţa redusă a comicului", crede autorul, deosebeşte ştiinţa-ficţiune atât "de străbuna ei, însemnarea de călătorie" (p.278), cât şi de fantasticul romantic. "Comicul era pentru romantici o apărare împotriva realului, uneori un semn grafic care-l punea în paranteză. Fantasticul ştiinţific e construit în jurul posibilului, credibilului. (...) Tonul grav pare necesar pentru menţinerea credibilităţii, deşi se pot concepe diverse asocieri între umor şi grandiosul cosmic" (p.279). "Pionierii fantasticului ştiinţific au încercat să introducă râsul ca o pauză de respiraţie, care să facă mai suportabile, mai «familiare» dimensiunile interastrale" (p.280). Precum vedeţi, Silvian Iosifescu susţine, ca şi I. L. Caragiale, că "moftangiul ştiinţific este sacrosant". Dacă vă amintiţi, cererea lui Mitică de a fi servit cu protoxid de hidrogen rămâne fără răspuns. "Cum? Nici măcar apă nu aveţi?" se indignează celebrul personaj.
     Dar, la urma urmei, câtă gravitate încape într-o proză S.F.? Bancurile şi anecdotele constituie modalităţi prin care extraterestrii testează psihologia umană, concluzionează eroul lui Isaac Asimov din "Şugubăţul" după analiza problemei pe calculator. Deci, umorul este o metodă top-secret de investigare. În momentul în care oamenii vor afla acest lucru, "micuţii omuleţi verzi" se vor retrage şi ne vor lua această posibilitate de a stârni râsul.
     S i atunci?
     "Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri ; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată (...). Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă - noi am râs destul", citează Florin Manolescu drept concluzie a volumului "Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii", dintr-o scrisoare adresată de umoristul autoexilat la Berlin lui Petre Th. Missir. Printr-un context de împrejurări ce ţine de domeniul faptelor ieşite din comun, tot Florin Manolescu a publicat în urmă cu douăzeci de ani monografia "Literatura S.F.", care, în ciuda apariţiei unui studiu mult mai cuprinzător alcătuit de Mircea Opriţă (publicat în 1994, în vremea euRocon-ului timişorean), a rămas cea mai accesibilă istorie românească dedicată literaturii de anticipaţie.
     Ea ar fi urmat să fie continuată cu un al doilea volum la sfârşitul anilor '80, când criticul şi-a asumat dificila sarcină de a susţine rubrica destinată tinerilor autori din cadrul emisiuni "Exploratorii lumii de mâine" (realizată pe atunci de Dan Ursuleanu), tocmai pentru a putea cuprinde mai bine amploarea fenomenului S.F. Din motive pe care nu le cunoaştem, a renunţat în cele din urmă la această intenţie.
     Pe atunci se înălţa un alt astru pe firmamentul S.F.-ului. Criticul care alcătuise migălita serie a "Literaturii române între cele două războaie mondiale" (trei volume, între 1967-1975) , socotită drept "una dintre cele mai impunătoare lucrări de sinteză produse de critica românească actuală") avea să-şi şocheze colegii prin publicarea de "proză fantastică pornind de la paradoxe logice şi tehnologice" (Popa, p.200). Ulterior, Ovid. S. Crohmălniceanu îşi va aduna povestirile în două volume: "Istorii insolite" (1980, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi "Alte istorii insolite" (1986).
     Specializându-se în literatura perioadei interbelice, el a urmărit receptarea operei lui Caragiale în epocă, subiect concretizat în studiul "Caragiale şi dreapta românească", publicat în nr.6/1962 al revistei "Viaţa Românească". Apariţia articolului a avut drept urmare o scrisoare din partea lui Felix Aderca, părintele a ceea ce pana cea slobodă de gură, mânuită de G. Călinescu, a desemnat drept "un basm futurist": romanul utopic "Oraşele scufundate" (1937).
     "Nimeni nicăieri azi nu s-a ocupat de originea şi evoluţia în timp social-politică a psihologiei lui Carageale. Studiul dumitale (...) purcede de la cel mai îndelung şi mai preţios moralism social al vieţii şi operei lui", scria Aderca, "bătăiosul autor al Micului tratat de estetică" (Crohmălniceanu, p.80). Ca urmare, Crohmălniceanu a încercat să-l determine să reintre în viaţa literară şi să devină un colaborator permanent al revistei "Viaţa Românească". L-a invitat la redacţie. Bătrânul critic a venit, dar a refuzat oferta. Avea să se desprindă din această lume o dată cu frunzele căzute în toamna aceluiaşi an.
     "Adrian Rogoz, care-l cunoştea mai îndeaproape, mi-a spus că Aderca avusese cu câtăva vreme în urmă un accident (...) Fascinant e că Rogoz a ajuns la bătrâneţe să semene extraordinar cu Aderca. Îl ascultam pe bunul meu prieten şi trebuia să alung mereu senzaţia că în faţa mea stătea biograful domnului Ionel Lăcustă Termidor. Aderca leit. Un Aderca volubil, fantast, obsedat de clasificarea geniilor, aşa cum mi-l reprezentam pe autorul atâtor cărţi îndrăgite şi cum nu mai arăta bărbatul obosit, stânjenit, care pierduse cu totul cheful publicisticii." (Crohmălniceanu, p.82)
     Aderca însuşi publicase în anii '30 un studiu pereche, "Caragiale Venetic? Un atentat la spiritul comic", luând atitudine împotriva desemnării marelui dramaturg drept "cel din urmă ocupant fanariot". "Fără realităţile noastre", zice criticul, "Caragiale este inexistent; că aceste realităţi au fost ridicate şi transfigurate în artă, e meritul geniului lui Caragiale, geniu unic la noi şi care apare destul de rar şi în celelalte literaturi". (Aderca, p.293-294)
     Conu Iancu a fost un om interesat de inovaţiile epocii sale, "sensibil la apropierea unui nou secol şi dornic să înregistreze ştirile şi spectacolele tehnice de senzaţie". (Manolescu, 1983, p.180) Cu toate acestea, el nu şi-a dorit să oprească clipa, ci s-o trăiască. Chiar dacă n-a jucat niciodată pe scenă, Caragiale a trăit pentru şi întru teatru. El a avut sufletul unui actor, iar actorul este, întrucât arta şi meseria lui îi impune să fie, OMUL MOMENTULUI. El nu poate îndrăzni să-şi arunce privirea dincolo de orizontul clipei, deoarece acolo se va regăsi într-un alt rol, într-o altă întreprindere de căutare a succesului; va afla un alt eu, sieşi străin, poate chiar duşmănos şi gelos. Nici un umorist care a scris şi dramaturgie, vezi Aristofan, Apuleius, Moliére, George Bernard Shaw, Cehov sau Marin Sorescu, n-a creat nimic ce-ar putea fi anexat S.F.-ului, vorba lui C. M. Kornbluth, "printr-un Anschluss literar". Ca urmare, nimeni "n-are dreptul să-i ceară lui Caragiale alte atitudini decât cele pe care le-a avut, nici să-i propună teme şi idealuri" (Aderca, p. 296). Ce-i drept, moştenirea lui Conu Iancu cuprinde şi nişte influenţe ciudate asupra criticilor şi biografilor săi, de-a dreptul fantastice prin incomprehensibilitatea mecanismului care le-a generat. "Spun unii şi alţii că n-ar fi la mijloc puterea ursitoarelor, ci că numai vraja dragostii a făcut aşa prefaceri minunate..." (Făt Frumos cu moţ în frunte)


Bibliografie citată:
     Aderca, Felix. Oameni şi idei. Cluj, Dacia, 1983
     Caragiale, I. L. Nuvele, povestiri, amintiri. Timişoara, Facla, 1984
     Crohmălniceanu, Ovid. S. Amintiri deghizate. Bucureşti, Nemira, 1994
     Dicţionarul scriitorilor români. Vol. I: A-C. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995
     Iosifescu, Silvian. Literatura de frontieră. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971
     Iosifescu, Silvian. Caragiale. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., 1951
     Manolescu, Florin. Literatura S.F. Bucureşti, Editura Univers, 1980
     Manolescu, Florin. Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983
     Popa, Marian. Dicţionar de literatură română contemporană. Bucureşti, Editura Albatros, 1971





TENDINŢE RECENTE. ZEL GAZETĂRESC ŞI TEHNICI DE COMPUTER. O CHIRURGIE A IRONIEI PROFESIONALE (Lucian Ionică)

Mircea Opriţă


(...)

     Cu o bună înzestrare pentru critica de opinie, Lucian Ionică a pătruns în domeniu aducând însufleţirea candidă şi uneltele simple ale prospectorului descins în chip norocos deasupra unui filon aurifer. Articolele sale mai vechi ("Explicaţii necesare", "Fantezie şi naivitate în literatura de anticipaţie", 1980; "Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF", "Justificări şi argumente", 1981; "«Verosimilitatea» în literatura SF", 1984; "Natura literaturii SF - contribuţii şi poziţii teoretice româneşti", 1985) evită superficialitatea zglobie ori ursuzenia iritabilă a parafrazelor cenacliere. O anumită ingenuitate se trădează, totuşi: a privirii care alunecă uşor uimită peste "descoperirile" teoretice făcute într-un material răsturnat, din timp în timp, şi de lopeţile altora. Impresia este produsă nu de eventualele stângăcii profesionale, ci de caracterul metodei. Dacă unii explorează întinderile genului înarmaţi cu instrumentarul complicat al vreunui sistem teoretic însuşit dinainte, Lucian Ionică pare că intră în teritoriu doar cu o hartă desenată de mână, încrezător în propria sa inspiraţie. Aceasta nu-l înşeală, conducându-l mereu spre punctele importante, unde deschiderea - sau redeschiderea - unui front de lucru poate să scoată la lumină ceva util pentru înţelegerea anticipaţiei.
     Ideile luate în discuţie nu sunt noi, fără îndoială. Pe măsură ce le regăseşte, autorul le cântăreşte deocamdată din ochi, preocupat să-şi stabilească o poziţie proprie în raport cu ele. Bazat în mare măsură pe intuiţie, procesul acesta nu exclude unele aproximări diletante. Ele vor fi însă corectate mai târziu, printr-o elaborare mai îngrijită, ţintind spre exactitate. Subtilităţilor de gândire li se preferă tăietura exactă, înlănţuirea logică a argumentelor nu este decât rareori tulburată de accidente retorice. Mai ales în textele de început, gestul critic rămâne marcat de o tendinţă moralizatoare. Vorbind, de pildă, despre deficienţele stilistice ale lucrărilor SF, Lucian Ionică are în minte o pedagogie a scrisului. Comentând o contradicţie depistată "între forma vremelnică, aproape conjuncturală" a genului (în ipostaza sa tehnicistă, care mizează exagerat pe ştiinţă şi pe viitor) şi "elementul uman fundamental, ancestral" (2), el vizează iarăşi defecte tolerate, chiar încurajate printr-o dârză teoretizare aberantă în cenacluri. Dacă ocoleşte, totuşi, polemica deschisă, autorul o face nu atât din neputinţa de a o susţine, cât din scepticism. Unui dialog al surzilor îi opune, cu înţelepciune, răceala aparentă a expozeului lucid, punctat din loc în loc de tirul calculat al opiniei personale. Deserviciul adus anticipaţiei de o propagandă realizată prin argumente extraliterare (psihologice, pedagogice etc.) apare astfel cât se poate de limpede într-un raţionament amintind cauze pledate în chip asemănător de Kernbach, Colin, Hobana - şi axat pe paralela relevantă, pe reducerea la absurd (Justificări şi argumente):

     "Artele ca arte nu au nevoie de justificări, deci nici literatura SF nu are nevoie de nici o justiticare. Existenţa ei însăşi o legitimează. Nu ar fi cât se poate de straniu ca în revistele literare tradiţionale [...] să apară articole şi studii care să argumenteze utilitatea existenţei, să zicem, a romanului psihologic, a poeziei de dragoste sau a acelui teatru numit «commedia dell'arte»?"

     Dezvoltarea logică, strânsă, aproape rectilinie a judecăţilor permite, din fericire, şi un joc de nuanţe care, ca în Natura literaturii SF, dă supleţe ideii, atenuându-i totodată tonul prea pretenţios:

     "În ceea ce ne priveşte, considerăm că literatura SF reprezintă, în esenţă, o modalitate literară şi nu o tematică deosebită. Pe de o parte, despre cosmonauţi şi nave cosmice se poate scrie «obişnuit», vezi de exemplu Oriana Fallaci, Dacă soarele moare, sau Evgheni Evtuşenko, Dulce ţinut al poamelor, iar pe de altă parte, despre omul comun, de pe stradă, se poate scrie în manieră SF. Fără îndoială că literatura SF a pus în evidenţă noi teme, noi motive literare, dar acest fapt nu-i dă dreptul să instituie un monopol asupra lor."

     Preocupat mereu de specificul genului, Lucian Ionică se situează însă constant de partea sa literară. Ceea ce nu-l împiedică totuşi ca, în "Literatură şi paraliteratură SF" (1987), să descrie modul pervers în care mult vehiculata idee a supremaţiei faptului literar în SF se poate altera, prin răstălmăcire interesată, până la o completă anulare în practica creaţiei specifice şi a publicării ei. Alături de "Tinerii şi literatura SF" (1986), unde apar formulate concluziile unei anchete pe bază de chestionar, articolul citat mai sus ilustrează în publicistica autorului o notabilă orientare sociologică. În acest sens, calificarea sa este indiscutabilă, iar aprecierile trebuie să se ia în serios când susţine - argumentat netemeinicia lamentaţiilor privitoare la o aşa-zisă involuţie, cantitativă şi calitativă, a genului în anii precedenţi. La fel, când discută în termeni de mentalitate socio-literară poziţiile fundamentale existente în raport cu anticipaţia. Fără a-şi pierde din precizie, analizele câştigă acum fineţea care le lipsea în mai convenţionalele eseuri anterioare. Chiar şi aici, în declarată investigaţie sociologică, finalitatea studiului vizează perfecţionarea unei practici literare. Concubinajul SF-ului literar cu cel paraliterar îl indispune pe critic, deşi el are abilitatea de a nu priva nici una din cele două orientări ale genului de şansa unei grile valorice proprii. Dar progresul domeniului rămâne în mod inevitabil legat de conştientiarea unei deosebiri structurale, operaţie în absenţa căreia o serie de confuzii riscă să se permanentizeze, stingherind creaţia.
     În texte ca "Schiţa unei posibile structuri" (1982) şi "Însemnări despre ideea SF" (1987). Lucian Ionică vizitează teritorii mai specializate ale unei teorii a anticipaţiei. Principala sa descoperire este distincţia între "ideea SF" şi "ideea literară SF", ca modalitate specifică de investigare a structurilor primare, cu valoare paradigmatică în gen. În esenţă, lucrurile se reduc la schema: obiect obiect în mişcare, cu noua calitate introdusă în primul de aceasta din urmă. Lucru în sine, descriptibil doar într-o ipostază statică şi inactivă sub aspectul relaţionărilor complexe, "ideea SF" ar depune mărturie ca simplă probă de inventivitate a scriitorului. Rămâne ca trecerea sa spre o realitate superioară, de idee literară SF , să se producă prin încărcarea ei "de un înţeles, de o semnificaţie, deci printr-un proces de semnificare. Dintr-o existenţă amorfă, neutră şi gratuită «ideea SF» devine o existenţă cu sens, trecând astfel în axiologic".(3) Legată de intuiţie şi expusă încă aproximărilor, această despicare a firului sugerează totuşi un criteriu de identificare structurală a subliteraturii genului (care n-ar conţine decât "idei SF", nu şi "idei literare SF") şi o clasificare tipologică: SF-ul pur, axiomatica SF, parabola SF. Lăsată să funcţioneze la limita dintre partea validă a anticipaţiei şi maculatura ei (e vorba aici de un "criteriu de valoare"), distincţia pomenită mai sus este înşelătoare întrucât depinde incontestabil de necunoscutele semnificaţiei menite să transforme "ideea SF" în idee literară SF . Tipologia propusă trebuie văzută şi ea în sensul unui îndreptar schematic, neîncăpător pentru unele scrieri rebele. În acelaşi timp altele, "impure", pot migra de la un tip al clasificării la celălalt, în funcţie de accentele interpretării.
     Contribuţiile teoretice ale lui Lucian Ionică au inteligenţă, chiar dacă unele soluţii, insuficient finisate, rămân discutabile. Năzuinţa autorului nu e străină, în secret, de dinamitarea unor mai vechi clişee interpretative ce defineau genul fie prin relaţia cu ştiinţa, fie prin funcţia sa prospectivă. Succesul operaţiei este doar aparent, din moment ce nici conţinutul intim al "ideii SF" şi al "ideii literare SF" nu poate fi despărţit total de elementele ştiinţei ori ale spiritului anticipativ, oricât de elastic reprezentate. Remediabilă, eroarea aceasta se compensează prin numeroase judecăţi valabile, privind funcţiile ideilor SF sau relaţiile stabilite de idei cu textul care le include. Pe traiectoria descrisă de ca spre motivul "folclorizat", ideii SF i se testează pe rând natura, originalitatea, valoarea şi efectele. E prea devreme să vorbim de un sistem închegat, fiindcă multe probleme sunt abia schiţate. În cazul altora, întrebările cu miez sugerează răspunsuri care deocamdată întârzie să se coaguleze în tiparul ferm al unor raţionamente exacte. Interesantă pe faţete, vădind putere de organizare, teoria începută aici ar putea deveni importantă dacă s-ar extinde dincolo de subiectul fatalmente limitat al "ideii SF" spre a îmbrăţişa un câmp mai larg de probleme. Lucrul început se cere continuat până la îmbinarea perfectă a pieselor în mecanism.
     În orientarea sa deopotrivă spre sociologie şi spre teoria literară, Lucian Ionică îl urmează pe Voicu Bugariu, care e însă mai sigur în teoretizări, dar mai expus aproximărilor intuitive şi riscurilor lor când explorează material sociologic. Şi unul şi celălalt tind să-şi mascheze sub o răceală calculată sensibilitatea critică, fapt care lui Lucian Ionică îi reuşeşte, totuşi, mai puţin.


NOTE:
     2 Lucian Ionică, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, în Paradox '81, [nr. 6], Timişoara, 1981, p. 4. (înapoi)
     3 Idem, Schiţa unei posibile structuri, în Paradox '82, [nr. 8], Timişoara, 1982, p. 4. (înapoi)





ANTOLOGII ŞI CULEGERI SF

Lucian Ionică


     Fără proza scurtă, apărută în periodice (literare sau de popularizare ştiinţifică), în almanahuri ori volume, literatura SF ar arăta cu totul altfel ; mai puţin scînteietoare, mai puţin dinamică. Ponderea însemnată a povestirilor în raport cu romanele SF are o explicaţie multiplă, pornind de la ucenicia literară, pînă la ceea ce, între anumite limite, s-ar putea considera drept un element specific genului. Pentru unii autori importantă este doar ideea SF, si cîteva pagini sînt îndeajuns, romanul ar solicita construcţie epică, personaje, analiză psihologică etc.
     Antologiile, pe lîngă actul recuperator faţă de textele din periodice, mai au menirea de a furniza o imagine a fenomenului literar în dimensiunile sale spaţiale, temporale sau tematice. O cultură, o epocă, un autor ori un anumit motiv constituie de obicei subiectele abordate. Dificultatea lucrărilor de acest gen coristă în tensiunea esenţială dintre două cerinţe contradictorii : pe de o parte necesitatea de a da o „descriere" cît mai exactă a domeniului, ceea ee ar presupune ilustrarea întregii scări valorice, iar pe de alta de a alege si difuza numai operele importante. Reunirea între coperţile unei cărţi a cîtorva povestiri „antologice" nu reflectă doar o anumită realitate, aşa cum a fost înţeleasă de autorul selecţiei, nu este doar un act constatator, ci este si unul valorizator, activ, ce va influenţa publicul cititor. Antologiile au prin urmare un important rol formativ, negativ sau pozitiv. A judeca şi a decide acceptarea sau respingerea unei povestiri, presupune o bună cunoaştere a domeniului, criterii valide şi ferme de selecţie, curaj, cu alte cuvinte competenţă ; competenţă dovedită de fapte (articole, studii), nu uutoconstatată şi autoafirmată.
     Prima antologie de proză SF din literatura universală pare a fi, după unii autori, „Pocket Science-fiction" (1945). La noi, cea dintîi se tipăreşte in 1966 : „Viitorul a început ieri" şi reprezintă o retrospectivă a anticipaţiei franceze. Aceasta, precum şi altele care vor urma şi vor avea în vedere pe precursorii anticipaţiei româneşti, pe autorii italieni, pe maeştrii anticipaţiei clasice, se datoresc activităţii tenace a lui Ion Hobana. Cu profesionalism si sobrietate, evitînd patetismele facile, neconvingătoare, a deschis căi oferind excelente modele, din nefericire nu întotdeauna urmate. Aducerea în atenţia contemporanilor a primelor scrieri SF autohtone, reală contribuţie la istoria literaturii SF româneşti, precum şi mijlocirea cunoaşterii celor mai reprezentativi autori ai unor literaturi străine, eforturi subsumate afirmării posibilităţilor artistice ale genului, constituie principalele sale merite ca antologator.
     Oameni şi stele (1975), datorată lui Victor Zednic, este prima antologie care îşi propune să înmănuncheze cele mai frumoase povestiri SF româneşti ale perioadei postbelice, de aproape două decenii, inaugurată cu romanul Drum printre aştri (1954), de Radu Nor si I. M. Ştefan. La un an, urmează „O falie în timp". Ion Hobana alătură texte aparţinînd şi înaintaşilor şi scriitorilor contemporani autori de volume SF. Ambele antologii au marcat în mod binevenit unul din momentele importante ale procesului de maturizare ideatică şi artistică.
     În 1983 apare cea mai amplă culegere de texte de pînă acum, reunind scriitori consacraţi şi debutanţi : „Alfa — o antologie a literaturii de anticipaţie româneşti", realizată de Al. Mironov, Ion Ilie losif şi R. Honga. Critica i-a făcut o primire rezervată: „antologie cu nume pretenţios (...) unde alături de puţine texte bine scrise se găsesc o mulţime de o neiertătoare stîngă-cie literară. Ceea ce demonstrează că pe autorii antologiei (...) nu artu literară îi preocupă, din păcate, în primul rînd" (Mirela Roznoveanu — Contemporanul 26/1983). Opiniile venite din fandom nu diferă prea mult : „gruparea s-a făcut pe considerente aproape consecvent literare, important fiind faptul că toţi antologaţii scriu SF". „Artişti ai cuvîntului (...) coexistă cu modeşti mînuitori de prefabricate literare (...), diletanţi glorioşi în fandom (...) vin umăr la umăr cu scriitori de profesie". (Sorin Antoni — Almanah Anticipaţia' 85). Iar Doru Pruteanu opinează că această antologie prezintă interes pentru socio-critică.
     Antologatorii şi-au asumat riscurile unei, poate, prea largi cuprinderi. O antologie nu este o cercetare sociologică si prin urmare nu este obligată să ia în seamă tot ce există, bun sau rău. Şi totuşi, o selecţie a existat: autori valoroşi, publicaţi şi premiaţi, precum Ovidiu Bufnilă, Silviu Genescu ş.a., au fost omişi din sumar. Ce criterii s-au aplicat, este greu de înţeles. Impresia unei anumite labilităţi nu poate fi îndepărtată ; dar, aşa cum este, antologia există şi se oferă ca material de studiu.
     Dacă din 1966 pînă în 1984 au apărut, în medie, o antologie sau o culegere la fiecare an şi jumătate, în 1985 şi 1986 apar cinci asemenea lucrări. Putem vorbi de o adevărată explozie.
     Constandina Paligora, în „Avertisment pentru liniştea planetei", reuneşte proze ale autorilor tineri, debutanţi sau nu editorial, cele mai multe selecţionate în urma unui concurs. Rezultatul întîlneşte intenţia : „noul val" se defineşte exersînd pe o temă gravă şi de mare actualitate.
     Dar performerul boom-ului editorial este Al. Mironov, el reuşeşte să scoată patru culegeri la trei edituri, secondat de D. Merişca (o dată), M. Bădescu (de două ori) şi I. I. Iosif (o dată).
     Bucuria numărului nu este, din păcate, şi o bucurie a calităţii. Se pot formula serioase rezerve îndeosebi asupra culegerilor tematice. Introducerile, prezentarea autorilor, precum şi comentariile textelor, mai ales acestea din urmă, creează o stare de jenă prin neîndemînare şi lipsă de profesionalitate. Par compuneri didactice destinate elevilor de gimnaziu, situîndu-se departe de ceea ce ar trebui să fie un serios aparat critic, care să îndrume şi să ofere cititorului informaţia necesară pentru situarea lucrărilor selectate în contextul literaturii SF româneşti şi universale. Cîteva repere istorice şi un studiu temeinic ar fi fost fără îndoială utile. Tezismul tehnico-şti-inţific, neconvingător, aduce deservicii proiectatei serii de culegeri SF.
     Textele alese, foarte diferenţiate valoric, nu sînt cele mai reprezentative nici pentru literatura noastră SF, nici pentru cea străină. Mai mult, unele dintre ele nici nu se încadrează în temele desemnate prin titluri, ceea ce stîrneşte o altă serie de nedumeriri. In concluzie, putem constata cu regret că ne aflăm în faţa unor culegeri tematice avînd un vădit caracter comercial, cuprinzînd, cu unele excepţii, lucrări de minimă rezistenţă literar-artistică, nicidecum în faţa unor antologii. Sensul cuvintelor fiind fixat în dicţionare, ce rost are să se creeze confuzie printre cititori ?
     Antologiile sînt un preţios instrument cultural, contribuind la educarea gustului cititorilor, a bunului gust literar. Cu atît mai necesare şi importante devin ele în SF, unde adevăratele valori nu şi-au dobîndit încă un statut ferm, unde cititorii tineri, apropiaţi ca vîrstă, dar destul de diferenţiaţi ca nivel de înţelegere, au nevoie de o îndrumare adecvată. Şi în acest sens, responsabilitatea antologatorului apare evidentă.


HELION 4, magazin al clubului de anticipaţie, Timişoara, iunie 1987, p.55-56.





CE-I DE FĂCUT ? (LITERATURĂ ŞI PARALITERATURĂ SF)

Lucian Ionică


     În articole, la colocvii şi în discuţii particulare şi-a făcut loc în ultima vreme o variantă a mitului vremurilor de aur. Pare a fi devenit de bon ton, cel puţin pentru unii, să deplîngă nivelul tot mai scăzut al literaturii sf. Se aduc şi argumente: se publică mai puţin, juriile concursurilor periodice nu prea au ce alege, chiar şi "Almanahul", da, chiar şi "Almanahul" n-ar merge prea bine... Ce-i de făcut? Ce măsuri să se ia?
     Tratamentul depinde de diagnostic, iar în privinţa asta îngăduiţi-mi să am o altă părere; literatura sf românească nu se află într-o fază de declin, dimpotrivă, în primul rînd pentru că a început să capete o conştiinţă critică de sine cum n-a avut pînă acum. Deşi importantele cărţi apărute în ultimii ani, semnate de Ton Hobana, Florin Mariolescu, Vircea Oprită, Horia Aramă, nu vizează în principal creaţia autohtonă, influenta lor a fost şi este în continuare extrem de binevenită, oferind modele şi ridicînd dezbaterile la un nivel înalt, de certă profesionalitate. În absenţa unei conştiinţe critice, nici nu se poate vorbi de un progres real, decît cu totul întîmplător.
     Dacă parcurgem sumarele culegerilor şi antologiilor publicate în ultimii cincisprezece ani, precum şi cele ale Almanahurilor, vom avea surpriza să constatăm existenţa a peste o sută (!) de autori care au publicat cel puţin o proză sf. Asta, fără a pune la socoteală fanzinele. Dacă scădem pe membrii Uniunii Scriitorilor, numărul debutanţilor se ridică la aproximativ 90. Nu oferă aceşti aspiranţi la lumea literelor o garanţie sigură pentru viitor ? Faptul că din '80 şi pînă azi opt tineri şi-au tipărit primul volum nu dovedeşte oare o forţă şi o deschidere îmbucurătoare ? Cînd s-a mai produs o asemenea serie de debuturi editoriale ? Niciodată.
     Desigur, cu 10-15 ani în urmă producţia de carte sf era mai bogată, apăreau mai multe titluri pe an, dar să nu ne amăgim inutil, cîte dintre ele au rezistat probei timpului ? De cîte ne mai amintim, cîte au reprezentat un adevărat eveniment, un moment de referinţă în istoria literară a genului ? Din nefericire, numărul acestora este extrem de mic, iată adevărata măsură de care trebuie să ţinem seama. Aş fi tentaţi să zicem : decît mult şi prost, mai bine puţin, dar bun, dacă relaţia dialectică dintre cantitate şi calitate n-ar fi ceva mai complexă.
     Nici numărul cititorilor nu a scăzut, Almanahul Anticipaţia se vinde în cîteva ore de la apariţia sa în chioşcuri, ca un ziar.
     Iată, suficiente argumente pentru a nu crede într-o presupusă, dar inexistentă involuţie. Cu totul altul este motivul care ar trebui să ne dea de gîndit, din păcate rămîne adesea ignorat, şi anume situaţia actuală a literaturii sf, nivelul său general scăzut comparativ cu cel al literaturii contemporane româneşti. De-abia acum şi în acest sens putem să ne punem întrebarea: Ce-i de făcut?
     Nu i se poate da un răspuns înainte de a examina, fie şi sumar, peisajul literar sf de la noi. Este necesară o radiografie care să surprindă trăsăturile dominante ale momentului. Privită astfel, literatura sf se prezintă ca un domeniu de creaţie oarecum separat, distinct de literatura contemporană românească: are o viaţă literară proprie, cu scriitori şi editori specializaţi. Paralelismul subzistă în ciuda anumitor contacte, numărul "trecerilor" este prea mic (încă) pentru a determina o schimbare a situaţiei şi a opiniei generale.
     Atitudinea faţă de relaţia dintre literatura sf şi literatura generală, inclusiv faţă de actuala izolare, este chestiunea fundamentală a momentului şi ea pune în discuţie numeroase alte probleme, cu adânci implicaţii asupra creaţiei - aspectul care, de fapt, interesează cel mai mult. Este firească, este de acceptat o asemenea disjuncţie, sau ar fi de dorit o anulare a ei ? La prima vedere s-ar părea că întrebarea a primit un răspuns definitiv, s-a repetat adesea, devenind deja un loc comun, că "literatura sf este în primul rînd literatură", numai că practica literară si cea editorială dovedesc din plin că formulării de mai sus i s-au atribuit cele mai diferite sensuri, ajungîndu-se pînă la negarea ei. Răstălmăcirea a constat în aşezarea pe primul loc a ceea ce literatura sf este de-abia în al treilea sau al patrulea rînd. Cauzele acestei atitudini paradoxale merg de la aspecte individuale (de ex. , cineva care nu citeşte decît sfj ocolind marea literatură, are o scară de valori cu totul personale), la cele generale (de ex. , absenţa manifestării frecvente, continue a unei critici specializate, competente).
     Prin urmare, se pot observa două poziţii principale aflate în opoziţie. Una afirmă teoretic apartenenţa sf-ului la literatură, dar promovează un sf paraliterar, punînd în evidenţă valenţele sale utilitar-recreative; separarea de literatura generală e privită cu ochi buni întrucît permite stabilirea nestingherită a unei ierarhii interne, plecînd îndeobşte de la literatura sf anglo-americană: critica literară e acceptată doar în măsura in care este laudativă, orice obiecţie e suspectată şi acuzată de practici nepermise, de atac la persoană; militează pentru publicarea a cît mai mult sf , oriunde, oricum şi de orice fel; manifestă preocupări pentru prozelitism; atmosfera fandomului e unica respirabilă.
     A doua tendinţă se confruntă cu două serii de prejudecăţi, pe de o parte cele ale marii literaturi, care priveşte sf-ul în bloc, nediferenţiat, taxîndu-l drept paraliteratură, prin urmare incapabil din capul locului de a da vreo lucrare valoroasă artistic, iar pe de altă parte, cu cele din interior , care stînjenesc şi ele dezvoltarea unui sf literar; ar promova critica literară, dar nu prea are unde; exigenţele sale, adesea neînţelese, nu-i atrag o situaţie prea fericită; militează pentru ideea unui specific naţional; autorii străini reprezintă termeni de comparaţie, nu modele de imitat.
     Privind eu oarecare obiectivitate, ajungem la concluzia să, deşi sînt opuse, cele două opţiuni nu se exclud reciproc, prin urmare este posibilă o "coexistenţă paşnică". Singura condiţie care s-ar impune ar fi "delimitarea teritoriilor şi a zonelor de influenţă". Este posibil lucrul acesta? Nu ştiu, dar dacă este posibil, atunci el constituie un prim răspuns la întrebarea din titlu, începutul l-ar constitui tocmai conştientizarea acestei deosebiri, ignorată adesea: sf literar - sf paraliterar - sf pentru copii. Ar urma apoi, cum e şi firesc, să se discute şi să se precizeze statutul şi valorile lor specifice, iar juriile concursurilor şi, în special, editorii să le aibă în vedere. :
     Această propunere nu se va realiza de la sine, ea va întîlni destule obstacole, poate nu se va realiza deloc, dar altă soluţie nu există. Dacă se doreşte o reală creştere valorică şi recunoaşterea sf-ului drept literatură cu drepturi depline, nu avem de ales.
     Reprezentanţii prozei sf de divertisment utilitar nu vor admite că opera lor este paraliteratură, vor susţine cu multă energie nu numai că scriu literatura în toată regula, dar că şi una de foarte bună calitate, după cum o pot dovedit numeroase lucrări geniale, adevărate capodopere, lucrări de căpătîi ale secolului nostru. Evident se conturează un inutil dialog al surzilor. Dorim să-l evităm.
     Paraliteratură nu înseamnă automat maculatură, ea nu se află neapărat sub-literatură, ci alături, este altceva. Sunt două domenii cu scopuri distincte: "Divertisment" nu este neapărat un epitet peiorativ, divertismentul ponte fi superior sau facil, există o diferenţă de valoare şi în interiorul său, paraliteratura nu tinde spre opera de artă, ea realizează diferite produse destinate consumului, satisfăcînd anumite trebuinţe ne-artistice. Faptul că ele manifestă tot în scris nu trebuie să ne ducă în eroare.
     Cred că dezvoltarea literaturii sf româneşti este marcată destul de puternic şi de absenţa unor instrumente teoretice de lucru, Fără ele, confuziile, bîjbîielile n-au cum fi evitate. Sînt necesare o teorie şi o istorie a teoriilor literaturii sf, o istorie a literaturii sf româneşti, o istorie a literaturii sf universale (am spus a literaturii sf, nu a paraliteraturii sf !). Pînă se vor găsi acei oameni care să scrie asemenea cărţi de referinţă, sînt binevenite şi studiile de dimensiuni mai restrînse, ele contribuind tocmai la identificarea celor mai semnificative probleme. Contribuţii parţiale, valoroase, există, ele sînt, după cum spuneam, foarte utile, dar nu şi suficiente. Pe scurt, acesta ar fi un al doilea răspuns la întrebarea iniţială. Cele două aspecte evidenţiate, distincţia literatura sf - paraliteratură sf şi necesitatea instrumentelor teoretice, se remarcă prin caracterul lor esenţial.


Articol apărut iniţial în "Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului", nr. 6 (261), 7 februarie 1987; republicat în : BIBLIOTECA NOVA 1/1987, Buletin de teorie, critică şi istorie a literaturii SF: editat de cenaclurile HELION si H.G.WELLS sub egida Casei Universitarilor, Timişoara, 1987, p.6-7.





CHESTIONAR SF (1985)

Lucian Ionică


STIMAŢI CITITORI,
VĂ RUGĂM SĂ COMPLETAŢI URMĂTORUL


CHESTIONAR


     Un grup de cercetători de la Centrul de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii din Timişoara doreşte să cunoască preferinţele şi opiniile dumneavoastră cu privire la literatura de anticipaţie.
     Vă rugăm să răspundeţi la întrebările din chestionar prin alegerea unei singure variante din cele propuse, - încercuind cifra de cod din dreptul răspunsului care corespunde opiniei sau preferinţei dumneavoastră. Acolo unde se indică, puteţi alege mai multe variante de răspuns trecând I pentru prima alegere, II pentru următoarea, III pentru ultima preferinţă. La întrebările fără răspunsuri preformulate, vă rugăm să formulaţi în scris opinia dumneavoastră. Dacă asupra unei chestiuni nu aveţi formată încă o părere specificaţi şi acest lucru. Chestionarele sunt anonime. Prin urmare nu trebuie să vă scrieţi numele, adresa sau locul de muncă.
     După completare, decupaţi pagina din Almanah şi expediaţi chestionarul până cel târziu la 30 IX 1985 pe adresa următoare:


     Revista „ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ"
     Piaţa Scânteii 1, cod 79.781, Bucureşti
     Pentru chestionarul din Almanahul Anticipaţia.


     Pentru obţinerea unor rezultate relevante, răspunsul dumneavoastră reprezintă o contribuţie importantă. Nu amânaţi expedierea chestionarului.
     Concluziile acestui sondaj le veţi putea citi în paginile Almanahului „Anticipaţia '87", unde vor fi reproduse şi unele opinii ale dumneavoastră.
     Vă mulţumim!



1. Vă consideraţi un pasionat al literaturii SF?
Da ................... l
Nu................... 2
Nu prea .............. 3

2. Din ce categorie aţi dori să facă parte subiectele povestirilor şi romanelor SF? (două alegeri, în ordinea preferinţei)
Aventuri, poliţiste...... l
Psihologice............ 2
Filozofice ............ 3
Social-politice ......... 4
Tehnico-ştiinţifice ...... 5
Umoristice............. 6
Nu am o preferinţă deosebită ................ 7
Alte categorii (specificaţi) ................. 8

3. După părerea dumneavoastră ce este mai important într-o proză ştiinţifico-fantastică?
Informaţia tehnico-ştiinţifică utilizată ........ l
Valoarea literar-artistică .................. 2
Ambele sunt la fel de importante .............. 3
Nu ştiu ............... 4

4 - 5. Care din următoarele teme (motive) SF vă interesează mai mult? (trei alegeri, în ordinea preferinţei)
Călătorii cosmice ...... l
Extraterestrii, contactul cu alte civilizaţii .... 2
Călătoria în timp ....... 3
Roboti şi androizi...... 4
Conflicte interstelare .... 5
Descoperiri ştiinţifice .... 6
Anticiparea viitorului .... 7
Universuri paralele ..... 8
Lumi pierdute ......... 9
Paleoastronautică...... 10
Facultăţi psihice paranormale .............. 11
Relaţia calculator-om.... 12
Utopii, distopii......... 13
Nu am o preferinţă deosebită ................14
Alte teme (specificaţi) .15

6. Ce aşteptaţi dumneavoastră în primul rând de la o carte SF?
Informaţii despre noi descoperiri ştiinţifice .... l
Ipoteze şi teorii îndrăzneţe despre enigme ale ştiinţei................ 2
Descrierea unor lumi ale viitorului........... 3
Să ofere un alt mod de a privi şi înţelege lumea de azi ................ 4
Prezentarea unor lumi şi a unor fiinţe fantastice .................. 5
Un ingenios joc intelectual .............. 6
Altceva (specificaţi) .... 7

7. Spre ce romane se îndreaptă preferinţele dumneavoastră?
Istorice ............... l
De actualitate ......... 2
Cu acţiunea în viitor ... 3
Nu am o preferinţă deosebită ................ 4
Spre alte tipuri de romane (specificaţi)...... 5

8. Scriitorii de literatură SF adoptă atitudini diferite faţă de datele ştiinţei şi tehnicii contemporane. Care dintre situaţiile următoare prezintă cel mai mare interes pentru dumneavoastră?
Autorul respectă în totalitate datele verificate ale ştiinţei ............ l
Autorul porneşte de la ipotezele ştiinţei contemporane ............ 2
Autorul nu respectă în totalitate datele ştiinţei şi formulează ipoteze fantastice ............. 3
Autorul nu este interesat de datele ştiinţei, ci, pornind de la premise fantastice, realizează construcţii logic coerente ................. 4
Fantezia scriitorului încalcă logica atunci când acest lucru este justificat din punct de vedere artistic ............... 5
Nu-mi dau seama ...... 6

9. Ce reprezintă fenomenul OZN după opinia dumneavoastră?
Nave ale unor fiinţe extraterestre ............ l
Nave dintr-un univers paralel ............... 2
Fenomene fizice neelucidate încă............ 3
Iluzii optice ale unor persoane de bună credinţă ................. 4
Mărturii false ale unor persoane interesate .... 5
Nu am nici o părere.... 6

10. Credeţi că se va realiza vreodată călătoria în timp?
Da................... l
Nu................... 2
Nu ştiu ............... 3

11. Întâmplările şi situaţiile din povestirile şi romanele SF pot avea diferite grade de probabilitate. Spre care se îndreaptă preferinţele dumneavoastră (trei alegeri, în ordinea preferinţei)?
Existente, reale........ l
Inexistente, dar sigur posibile............... 2
Probabile ............. 3
Improbabile ........... 4
Imposibile............. 5
Nu am o preferinţă deosebită ................ 6

12. în general, preferinţele dumneavoastră se îndreaptă spre:
Cărţi a căror lectură presupune o concentrare sporită .......... l
Cărţi distractive, ce constituie o lectură uşoară, deconectantă.......... 2
Cărţi de o natură intermediară celor de mai sus .................. 3

13. Ce anume vă atrage la literatura ştiinţifico-fantastică?

14. Ce aţi avea de reproşat scriitorilor de literatură de anticipaţie?

15. Consideraţi că literatura SF vă ajută în activitatea dumneavoastră? În ce fel?

16. În ce categorie de vârstă vă încadraţi?
Până la 15 ani.......... l
16-20 ani ............. 2
21-25 ani ............. 3
26-30 ani ............. 4
31-35 ani ............. 5
36-40 ani ............. 6
41-45 ani ............. 7
46-50 ani ............. 8
Peste 51 de ani........ 9

17. Sexul:
M.................... l
F .................... 2

18. Pregătirea şcolară:
Şcoala generală........ l
Liceul ................ 2
Facultate ............. 3
Specializare postliceală . 4
Scoală profesională .... 5
Alte situaţii ........... 6

19. Ocupaţia actuală

20. Localitatea în care domiciliaţi este de tip (specificaţi):
Urban ................ l
Rural................. 2


Almanah ANTICIPAŢIA 1986, p.71-72





REZULTATELE CHESTIONARULUI DIN ALMANAHUL ANTICIPAŢIA 1986

Lucian Ionică


     În urma publicării „Chestionarului SF în Almanahul Anticipaţia '86, s-au primit la redacţie 1652 de scrisori din întreaga ţară, ceea ce atestă largul interes de care acesta s-a bucurat printre cititori.
     Mulţumim călduros tuturor celor care au dat curs invitaţiei de a ne scrie şi ne-au comunicat părerile lor, contribuind în acest fel la obţinerea unor rezultate cât mai relevante.
     Sondajul de opinie iniţiat (programul pentru prelucrarea pe calculator a datelor a fost realizat de Mircea Drăgan, iar înregistrarea formularelor a fost efectuată de Gabriela Papoe) a încercat să răspundă la două probleme generale: cine sunt cititorii Almanahului Anticipaţia şi ce aşteaptă ei de la literatura ştiinţifico-fantastică.


STRUCTURA EŞANTIONULUI

     De la început ţinem să facem o precizare importantă: întrucât stabilirea eşantionului nu s-a bazat pe o selecţie aleatoare, generalizarea rezultatelor la toţi cititorii Almanahului trebuie făcută cu o anumită prudenţă. Răspunsurile sunt totuşi semnificative, ele caracterizând pe cei mai pasionaţi cititori ai genului, altfel spus, pe cititorul „specializat".
     Pentru a avea un termen de comparaţie, cu ocazia punerii în vânzare la Timişoara a volumului de proză SF „Avertisment pentru liniştea planetei", Ed. Albatros, s-au înmânat cumpărătorilor şi câte un chestionar, pentru cititorii de carte SF. în ceea ce priveşte vârsta şi sexul cititorilor, vom prezenta comparativ datele obţinute:


Vârsta       Almanah      Carte

 ani            %          %
   
până la 15     10,3        3,5

16 - 20        57,0       22,3

21-25          18,6       35,9

26-30           7,1       14,4

31-35           3,6        9,3

36-40           1,5        8,9

41-45           0,6        3,5

46-50           0,6        0,3

peste 51        0,4        1,5


     Eşantionul corespunzător cititorilor de carte SF este mai echilibrat, procentul celor sub 20 de ani fiind doar de 25,8%, spre deosebire de „Almanah", unde el atinge 67%. Diferenţa dintre cele două anchete apare datorită modalităţilor diferite de returnare a chestionarelor - prin completare pe loc, la librărie, în primul caz, respectiv, prin poştă, în al doilea. Se dovedeşte încă o dată că entuziasmul este îndeosebi apanajul tinerilor. Distribuţia obţinută pentru cititorii de carte SF pare a fi cea mai apropiată de adevăr, descriind structura de vârsta reală a iubitorilor de SF.



Sexul       Almanah     Carte
                %          %

Masculin      78,4       76,2

Feminin       21,6       23,8


     Distribuţia eşantionului în funcţie de ocupaţie şi studii confirmă structura de vârsta obţinută:


Elevi  -  44,5%

Studenţi  -  13,7%

Muncitori, tehnicieni  -  13,9%

Studii superioare  -  7,9%

Alte situaţii  -  4,6%

Nu răspund  -  15,3%


     Credem că distribuţia eşantionului după localitatea de domiciliu a fost influenţată de difuzarea Almanahului cu precădere în mediul urban. Dar şi alţi factori pot fi luaţi în considerare:


urban   rural

90,5%    9,5%


OPŢIUNILE CITITORILOR

Câteva concluzii.
     În contrast cu relativa omogenitate de vârstă a eşantionului, analiza răspunsurilor evidenţiază existenţa unor preferinţe diferite. Ele vizează chestiuni precum tematica, „tehnicismul", rolul informaţiei de natură ştiinţifică, „gradul" de fantastic etc. Să amintim şi problema nivelului de receptare artistică a textului: unii ar dori lucrări mai clare, mai uşor de înţeles, fără prea multe neologisme, cuprinzând eventuale explicaţii, alţii, dimpotrivă, deplâng tocmai facilitatea, şabloanele, lipsa de profunzime etc.
     Chiar şi în cazul unei literaturi care presupune o oarecare „iniţiere", deci un fel de „speciali zare", lectorul este divers. Ar constitui o evidentă simplificare încercarea de a-i stabili un profil unic, standard. Rămâne să ne întrebăm dacă vârsta reprezintă sau nu un factor important în determinarea preferinţelor sale literare SF. Răspunsul este şi „Da" şi „Nu".
     „Nu" - deoarece tineri de aceeaşi vârsta au preferinţe şi niveluri de receptare destul de diferite, ceea ce sugerează prezenţa şi acţiunea altor factori mediul cultural, inteligenţa, personalitatea etc.
     „Da" - pentru că există o sensibilă diferenţă, şi de cunoştinţe, şi de experienţă, între tânărul de 15-16 ani şi cel de 25-26 de ani Zece ani la această vârsta înseamnă foarte mult. Deşi SF-ul îşi are majoritatea cititorilor sub 30 de ani, sintagma „literatură pentru tineret", care i se aplică adesea, ar trebui nuanţată spre a nu lăsa loc unor nedorite confuzii.
     Interesant este că fenomenul lecturii diferite se evidenţiază şi la nivel statistic, nu doar în cazuri izolate, de excepţie. Succesul enorm de librărie al oricărei apariţii editoriale SF nu trebuie sa dea iluzia unui public uniform în ceea ce priveşte gusturile şi aşteptările sale. Dimpotrivă.
     Formularea unui răspuns tranşant la întrebarea iniţială - ce aşteaptă cititorii de la literatura SF? - nu este uşoară, deoarece nu există un singur răspuns, ci mai multe. Unii caută aventura cosmică, alţii sunt fascinaţi de enigmele terestre ori ale universului, alţii vor să-si apropie viitorul ş.a.m.d. Totuşi, se pot desprinde câteva trăsături, dacă nu generale, cel puţin predominante. Ele relevă atributele benefice ale acestei literaturi:
     - năruirea prejudecăţilor şi a comodităţilor de gândire,
     - deschiderea spre noul oferit de progresul cunoaşterii ştiinţifice;
     - respingerea viziunilor pesimiste asupra viitorului omenirii;
     - fascinaţia alterităţii, a acelui altcum care ar putea fi posibil, ori chiar probabil;
     - puterea unei imaginaţii şi a unei fantezii specifice genului - exerciţiu preliminar al propriei creativităţi în diverse alte domenii;
     - căutarea apolinicului. Ţinând seama de larga audienţă a literaturii SF, îndeosebi printre tineri, apariţia unei publicaţii periodice de profil ar fi primită cu foarte mare interes. Numeroase scrisori conţinând propuneri în acest sens stau drept mărturie. Revista s-ar constitui într-un factor dinamic în promovarea unui spirit deschis, îndrăzneţ novator, propunând o continuă confruntare cu necunoscutul materiei, micro şi macrocosmice. Nu mai puţin însemnat ar fi rolul ei în formarea unei gândiri ateist-umaniste a noilor generalii.
     Răspunsuri. Prezentam in continuare valoarea procentuală a opţiunilor exprimate de către cititori prin alegerea unei singure, a două sau a trei variante dintre răspunsurile preformulate la întrebările cuprinse în chestionar. Punem astfel la dispoziţie un material care, speram, va prezenta interes pentru câţi mai mulţi dintre dumneavoastră. Analiza statistică detaliată a chestionarelor, stabilirea tuturor corelaţiilor necesare re prezintă un demers mai puţin spectaculos şi el se adresează în primul rând specialiştilor.


(1) Vă consideraţi un pasionat al literaturii SF ?
     Da ............. 92,1%
     Nu prea ........ 7,2%
     Nu ............. 0,4%
     Nu răspund ..... 0,1%


(2) Din ce categorie aţi dori să facă parte subiectele povestirilor şi romanelor SF? (două alegeri - 200%)
     Tehnico-ştiinţifice ..... 56,3%
     Psihologice .......... 42,5%
     Aventuri, poliţiste .... 41,6%
     Umoristice .......... 17,9%
     Filozofice ............ 10,8%
     Social-politice ........ 8,2%
     Nu am o preferinţă deosebită ............ 7,69%
     Alte categorii ........ 2,9%
     Nu răspund ......... 11,9%


(3) După părerea dumneavoastră, ce este mai important într-o proză ştiinţifico-fantastică?
     Informaţia tehnico-ştiinţifică utilizată ............... 11,7%
     Valoarea literar-artistică .... 12,2%
     Ambele sunt la fel de importante ................. 74,6%
     Nu ştiu .... 1%


(4-5) Care din următoarele teme (motive) SF vă interesează mai mult? (trei alegeri 300%)
     Extraterestrii, contactul cu alte civilizaţii ..... 56,8%
     Călătoria în timp ..... 38,6%
     Călătorii cosmice .... 26,8%
     Conflicte interstelare .................. 24,8%
     Anticiparea viitorului .................. 24,2%
     Facultăţi psihice para normale .............. 19,6%
     Universuri paralele ................. 18,6%
     Descoperiri ştiinţifice .................. 17,9%
     Lumi pierdute ....... 16%
     Paleoastronautica .... 11%
     Relaţia calculator-om .... 9,4%
     Nu am o preferinţa deosebită ............. 7,6%
     Roboţi şi androizi .. 6,2%
     Utopii, distopii ....... 3,4%
     Alte teme ........... 1,3%
     Alegeri neefectuate ................. 17,2%


     Surprinde, desigur, interesul extrem de scăzut manifest.; faţă de teme precum „roboţii" şi „calculatoarele", până mai ieri considerate, alături de „navele-cosmice" şi „extraterestrii", adevărate embleme ale literaturii SF. Probabil că, o dată cu pătrunderea lor în viaţa cotidiană, aura de fascinaţie ce le înconjura odată tinde să se modifice.


(6) Ce aşteptaţi dumneavoastră în primul rând de ia o carte SF?
     Ipoteze şi teorii îndrăzneţe despre enigme ale ştiinţei ............. 25,9%
     Să ofere un alt mod de a privi si înţelege lumea de azi ................ 16 %
     Descrierea unor lumi ale viitorului ........... 15,4%
     Un ingenios joc intelectual ................ 14,5%
     Prezentarea unor lumi şi a unor fiinţe fantastice .................. 11,2%
     Nu am o preferinţă deosebită ............... 8,6%
     Informaţii despre noi descoperiri ştiinţifice ... 5 %
     Alte preferinţe ....... 2,5%
     Nu răspund ......... 0,5%


     Distribuţia relativ uniformă, absenţa unei polarizări evidente sugerează cât de diverse sunt aşteptările şi preferinţele cititorilor.


(7) Spre ce romane se îndreaptă preferinţele dumneavoastră?
     Cu acţiunea în viitor ................. 55,9%
     Nu am o preferinţa deosebită ............. 24,5%
     De actualitate ....... 10,1%
     Istorice ............. 4,9%
     Spre alte categorii de romane ............... 3,7%
     Nu răspund ......... 0,7%


(8) Scriitorii de literatură SF adoptă atitudini diferite faţă de datele ştiinţei şi tehnicii contemporane. Care dintre situaţiile următoare prezintă cel mai mare interes pentru dumneavoastră?
     Autorul porneşte de la ipotezele ştiinţei contemporane ............ 37,4%
     Autorul nu respectă în totalitate datele ştiinţei şi formulează ipoteze fantastice ................ 23,8%
     Autorul nu este interesat de datele ştiinţei, ci, pornind de la premise fantastice. realizează construcţii logic coerente .............. 18,2%
     Fantezia scriitorului încalcă logica atunci când acest lucru este justificat din punct de vedere artistic ................ 7,2%
     Autorul respectă în totalitate datele verificate ale ştiinţei ....... 5,2%
     Nu-mi dau seama ... 4,2%
     Nu am o preferinţă deosebită ......... 3,4%
     Nu răspund ......... 0,3%


(9) Ce reprezintă fenomenul OZN după opinia dumneavoastră?
     Nave ale unor fiinţe extraterestre ........ 45,6%
     Fenomene fizice neelucidate încă ......... 27,1%
     Nave dintr-un univers paralel ................ 10,8%
     Nu am nici o părere ................ 7,1%
     Au ales două sau mai multe variante ......... 5,2%
     Iluzii optice ale unor persoane de bună credinţă .............. 1,2%
     Mărturii false ale unor persoane interesate .... 1,1%
     Alte opinii ........... 1,0%
     Nu răspund ........... 0,7%


(10) Credeţi că se va realiza vreodată călătoria în timp?
     Da ................. 51,4%
     Nu ştiu ............. 28,1%
     Nu ................. 19,1%
     Alte opinii ........... 0,5%
     Nu răspund ......... 0,8%


(11) Întâmplările şi situaţiile din povestirile şi romanele SF pot avea diferite grade de probabilitate. Spre care se îndreaptă preferinţele dumneavoastră? (trei alegeri - 300%)
     Existente, reale ...... 43,4%
     Inexistente, dar sigur posibile ............... 77,5%
     Probabile ........... 74,2%
     Improbabile ......... 23,7%
     Imposibile ........... 25,2%
     Nu am o preferinţă deosebită ..........:.. 8,9%
     Alegeri neefectuate ................. 46,7%


(12) În general, preferinţele dumneavoastră se îndreaptă spre:
     Cărţi a căror lectură presupune o concentrare sporită ....... 45,6%
     Cărţi distractive, ce constituie o lectură uşoară, deconectantă .......... 7,7%
     Cărţi de o natură intermediara celor de mă, sus ............... 44,2%
     Nu am o preferinţă deosebită ............. 1,7%
     Nu răspund ......... 0,6%


     La următoarele trei întrebări vom renunţa la evidenţierea statistică a rezultatelor în favoarea prezentării unei selecţii din cele mai semnificative răspunsuri.


(13) Ce anume va atrage la literatura ştiinţifico-fantastică?
     L. SF are un sâmbure de adevăr Acest sâmbure este căutat atât de cei care scriu, cât şi de cei ce savurează literatura de anticipaţie. * Îmi creează sentimentul că realitatea poate fi şi altfel decât o ştim noi. (violonist) * În primii ani m-au atras aventura, stranietatea, lumile noi descrise in SF. Mai târziu mi-am dat seama că fară SF nu pot trăi. (laborant) * Ce ciudat, până în momentul când am citit întrebarea ştiam, acum, că există o asemenea întrebare, nu mai ştiu sigur. Poate pentru că mi dă iluzia ca undeva, în Univers, pe o altă planetă albastră... SF-ul e zborul gândului, e fericirea de a te elibera din lanţurile lutului şi toate prejudecăţile trecutului. (elevă) * Depăşirea clişeelor învechite; polemica asupra dogmelor ştiinţei contemporane; curajul de a dezvălui tarele prezentului; îngrijorarea pentru viitorul speciei umane; speranţa într-o lume mai bună. * Sondarea atitudinii umane in. contexte inedite, necaracteristice altor domenii literare: creativitatea, imaginaţia debordantă ce sublimează „ambientul" actului lecturii; un impuls interior de o uimitoare forţă, generat probabil de cele mai adânci straturi ale personalităţii, (arhitect) * Cred că L. SF ar putea fi un strigăt de alarmă ar putea lupta pentru linişte şi pace. Mă impresionează fiorul straniu ce-mi revine în suflet după ce am terminat de citit o nuvelă SF bună, acel inefabil pe care trebuie să cuprindă o lucrare deosebită: (elevă) * Nu prea mă atrage l. SF. Consider ca are prea mult ă fantezie, prefer ceva mai real. mai adevărat. (elev) * Dorinţa de a trăi măcar un ceas în viitor (inginer) * Cred că SF-ul este una din multiplele căi de propagare a ştiinţei într-un mod instructiv şi educativ. * L. SF este pionierul ce descoperă mereu noi piste de vis pe care, venind din urmă, geniul omenesc le schimbă în realitate, (învăţătoare) * Din cele mai vechi timpuri, omul a dorit să ştie ce-i rezervă viitorul. L. SF prezintă descoperirile viitorului şi totodată constituie o punte de legătură între copii şi adulţi, este basmul tuturor. (elev) * Faptul că prezintă unele ipoteze care caută să elucideze unele enigme trecute, prezente sau viitoare. * Nu ştiu să explic exact ce anume, dar cred că noutatea, căutarea, insolitul, (economist) * Probabil faptul că este o literatură „neconvenţională", deschisă experimentelor de tot felul şi care se potriveşte perioadei actuale de revoluţie ştiinţifică-tehnică. (inginer) * Tratează probleme care nu sunt abordate de literatura clasică, oferă posibilitatea de a pătrunde în alte universuri, în alt timp şi spaţiu; de asemenea, eroii se confruntă cu alte probleme şi greutăţi decât cele pe care le întâlnim cotidian şi, nu în ultimul rând, oferă gândirii un interesant joc intelectual, (elev) * Mă atrage acest joc al posibilului şi imposibilului. (desenator tehnic) * O întrebare la care nu pot să răspund, nu pentru că nu mi-ar place SF-ul, ci din simplul motiv că îmi place prea mult. (elev) * Ceea ce mă atrage la L. SF este ideea SF - când este originală - şi felul în care autorul o pune în valoare, (student) * Nu în ultimul rând este posibilitatea proprie acestui gen literar de abordare din diferite unghiuri a unor probleme ce confruntă lumea de azi, cum ar fi cursa înarmărilor sau poluarea mediului înconjurător * In L. SF se construiesc şi se propun spre receptare sisteme (de natură socială, psihologică, tehnologică etc.) coerente şi veridice, pornind de la premise presupuse adevărate, în structura elementelor intervine pe de altă parte intuiţia, fondul de simţire, fantezia, care salvează sistemul de rigiditate şi uscăciune, transformându-l într-un întreg flexibil, fluid, în ultimă instanţă uman. (elevă) * Fiecare dintre noi speră că în întreg universul să nu fim singurele fiinţe inteligente. Povestirile SF concretizează aceste vise ale noastre.


(14) Ce aţi avea de reproşat scriitorilor de literatura de anticipaţie?
     Dar n-am nimic de reproşat! După mine, avem scriitori SF foarte buni. Doar tirajul cărţilor SF este mic, la noi se vând ca pâinea caldă. * Personajele feminine sunt marginalizate, adesea constituie doar un pretext sau pur şi simplu nu apar. Prejudecăţi?! * La unii ar fi de dorit o mai mare coerenţă a construc ţiei narative şi, totodată, o mai accentuată veridicitate a situaţiilor prezentate, (student) * Să nu cadă pe panta unei literaturi zări excesive a creaţiilor lor. Un limbaj clar este cu atât mai de dorit cu cât situaţia descrisă este mai complicată! * Nu-mi plac prenumele englezeşti folosite în scrierile româneşti. O să trăim, până la urmă, cu senzaţia că numai cu ei se pot întâmpla lucruri ciudate, neobişnuite sau minunate, ori că numai ei sunt în stare să realizeze ceva. (mecanic) * Mi-ar place ca eroii să aibă sentimente care să se raporteze cât mai mult la cele umane, pentru ca să înţeleg mai bine trăirile şi logica personajelor, nu numai după acţiunile lor, ci şi după motivaţiile lor interioare, (student) * Cei ce se iubesc cu adevărat nu-şi reproşează niciodată defectele, (elevă) * De ce se sare mereu peste impedimentele comunicării cu alte civilizaţii, de ce nu se încearcă soluţionarea lor? * Referitor la noul val: lipsa de originalitate, reluarea obsesivă, până la saturaţie, a unor teme arhi-cunoscute; tratarea acestora într-un registru minor, cu conflicte minore, cu personaje lipsite de orice... personalitate, fără substanţa umană, sau, dimpotrivă, exacerbarea la proporţii (pretins) cosmice a unor conflicte la fel de minore şi de ridicole; tehnicizarea excesivă; lipsa de umor. Referitor la seniorii SF-ul românesc: oare nu mai au chiar nimic de spus? * Nu-mi pot permite să reproşez ceva unui scriitor. Un reproş, însă, î! adresez editurilor. * Prezentarea unor fenomene fantastice fără a se încerca o explicaţie fictivă a acestora. * Nu ar fi rău să se aleagă mai des ra subiect dragostea. * Scriu prea puţin. * Sunt de acord că povestirile avertisment au un rol important, dar nu credeţi că prea mult pesimism strică? * Nu sunt de acord cu literatura umoristică de anticipaţie, pentru că ea denaturează scopurile literaturi; SF adevărate, (elev) * Câte o data îşi face loc şi puţin umor. care este bine venit. In unele situaţii accentuează nota de tragic. Tocmai aceasta face sa vi breze coardele sufletului. * Mai multă atenţie la scrierile umoristice! E de dorit un umor de calitate, iar personajele să pară totuşi fiinţe inteligente. * Nu ştiu dacă ar fi ceva de reproşat, poate faptul că nu publică şi nu editează mai des şi în tiraje mai mari. * Prea puţine romane. prea multe proze scurte, de câteva pagini. Aceasta dă o notă de debut literaturii noastre SF. ceea ce nu este adevărat. * Scriitorii de literatură SF sunt destul de buni, după părerea mea. Totuşi, ar putea să scrie despre nişte imperii galactice, călătorii şi aventuri care să stâr nească interesul tuturor, (elev) * Ceea ce mă deranjează la scrierile SF (nu la majoritatea) este prea marea aprofundare a subiectului. Prefer să citesc scrieri uşoare, care să nu mă oblige să mă concentrez prea mult asupra elementelor secundare. * L. SF nu uzează de subiecte foarte serioase, care să-i dea greutate, sau nu, îndeajuns. Autorii se mulţumesc la un şoc trecător asupra cititorului şi nu propun subiecte care să pună probleme. (profesor) * Mai demult citeam în povestirile SF ca în anul 2000 superoraşele cu benzi rulante vor fi populate de mii de piloţi, roboţi etc. Nu scria în nici o povestire dacă va exista vreun contabil. Iată, mai sunt 15 ani şi în 2000 vor exista mai mulţi contabili într-un singur oraş, decât cosmonauţi în întreaga lume. * Aceste idei vă rog a binevoi să le daţi unui cenaclu pentru a fi dezvoltate şi să ajungă o povestire: „Într-o altă galaxie, pe o alta planetă, era foarte dezvoltat şahul. Planeta era împărţită în mai multe ţări, iar fiecare ţară avea un rege. Regele era cel mai bun jucător de şah din ţară (cunoştea foarte multe deschideri, jocuri de mijloc şi finaluri). Această planetă nu cunoştea ce este brutalitatea. Un război între două ţări era un joc de şah între cei doi regi. Ostaşii se „duelau" cu cei de acelaşi grad din armata adversă, tot pe tabla de şah. Gradele se dădeau în funcţie de cunoştinţele de şah. Dacă două oşti nu aveau acelaşi număr de soldaţi, oastea mai mică juca mai multe partide. Hoţii, pungaşii şi toţi ceilalţi asemenea erau întemniţaţi, nu pentru că furau la colţ de stradă sau au făcut bişniţă, ca pe planeta noastră, ci pentru că la o mică neatenţie a adversarului îi luau vreo piesă de pe tablă, schimbau locul alteia sau puneau o figură în plus. Toţi aceştia erau eliberaţi atunci când reuşeau să-i învingă pe cei pe care au încercat să-i trişeze, asta după ani de studii în celulă, unde li se punea la dispoziţie tabla şi piesele necesare. Fiecare cetăţean avea cunoştinţe de şah, în funcţie de ele ocupa şi un anumit loc în societate, încă de la scoală, pe lângă alte materii, ca matematica, istoria, geografia, copiii învăţau şi şahul" Ioniţă Cornel. * Prea mulţi „omuleţi verzi" (sau alte culori!) şi plante „superfenomenale". Lucrările bune nu depăşesc limita unei imaginaţii normale. * Sunt prea timizi, dacă ar fi mai fantastici, ar fi mult mai frumos. * Unii scriitori dau dovadă de prea multă fantezie şi povestesc întâmplări imposibile. * E pregnantă încătuşarea unor texte SF în real, anticiparea, în cazul lor, nu e decât o extrapolare a unor realităţi contemporane. * Nu mă atrage jocul intelectual, nici construcţia logică perfectă pornind de la o ipoteză pe care o consider absurdă. Verosimilul, certitudinea, numai ele îmi incită gândirea. Ipotezele SF trebuie să fie probabile, nici reale, nici absurde - aceasta este regula frumosului joc SF. * Zgârcenia tehnică! Aş vrea mai concretizate funcţionalităţile, descrierile tehnice, conexiunile diverselor aparaturi, alte moduri de transmitere a informaţiilor, tehnologii noi, materiale noi etc. * Prea multe povestiri zdrăngăne de fierăraie tehnicizată, care, până la urmă, va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmpla şi în viaţă. * În unele cazuri, ar fi de reproşat insuficienta documentare ştiinţifică, neglijarea aspectului tehnic şi ştiinţific al operelor în favoarea supraîncărcării cu lirism şi procedee stilistice exagerate. Aşa cum nu trebuie neglijată partea artistică şi literară, aşa trebuie respectate şi aspectele ştiinţifice, tehnice, logica şi coerenţa operei.


(15) Consideraţi ca literatura SF va ajută în activitatea dumneavoastră? În ce fel?
     Sigur că da. L. SF mă ajută în activitatea mea de student să întrevăd mai bine viitorul pe care eu şi generaţia mea îl vom construi. * Acest gen literar incită la o căutare continuă a noului, la o grijă permanentă faţă de valorile umane. * Indiscutabil, - ca profesor mă ajută să fiu receptiv la nou, să-i înţeleg mai bine pe elevii mei, să-i modelez potrivit cerinţelor viitorului, să-i înarmez cu acel soi de optimism sănătos care te fereşte de iluzii, dar te şi pregăteşte să întâmpini fără complexe neobişnuitul. * Foarte mult. Poate şi datorită meseriei. Această literatură stimulează inventivitatea cititorului, mai ales a tinerilor, trezeşte ambiţii profesionale înalte, deschide apetitul pentru promovarea noului în ştiinţă şi nu numai, dezvoltă calităţi precum ordinea, disciplina şi hotărârea în deciziile luate, (electronist) * Nu! îmi dăunează foarte mult. Atunci când prind o carte SF nu o las până nu o termin. Aşa că numai de ajutor nu-mi este. (farmacistă) * Mă ajută spiritul literaturii SF, făcându-mă să mă îndoiesc de ceea ce e considerat ştiut până la capăt, să nu mă tem de noţiuni abstracte şi de interpretarea fenomenelor neobişnuite. (student) * Da. Mă ajută să-mi înving comoditatea, îmi trezeşte elanuri, aspiraţii, deschide drum pentru performanţe în activitatea profesională şi pentru utilizarea cât mai completă a creativităţii proprii în viaţa cotidiană. (violonist) * Este singura în măsură să-l facă pe om să înţeleagă că trebuie să ţină pasul cu progresul societăţii umane, să nu rămână pasiv la noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii * În adolescenţă mi-a insuflat gustul pentru cunoaştere, încredere in ştiinţă. Astăzi este un stimulent preţios al imaginaţiei, (cercetător) * L. SF nu mă ajută în activitatea profesională, dar a devenit pentru timpul meu liber aproape o necesitate. * Am să vă dau un exemplu foarte, foarte concret. Când eram mică, trebuia să fac destul de des analiza sîngelui. Era cel mai chinuitor lucru şi plângeam foarte tare. Într-o zi am citit „O piatră pe cer" de Isaac Asimov. M-a impresionat extraordinar puterea lui Joseph Schwartz de a se impune prin forţa gândului. De atunci nu mi-a mai fost frică de analize. * Da! SF-ul m-a ajutat şi mă ajută prin optimismul cvasigeneral degajat de el. Îmi oferă teme de meditaţie şi mă ajută să înţeleg lumea altfel. * Da. Prin ipoteze şi teorii îndrăzneţe privind tratamentul unor maladii incurabile la ora actuală. (student) * Mă ajută uneori să cunosc mai bine lumea din jurul meu, alteori pe mine însămi. Mă învaţă să nu trec indiferentă pe lângă ceea ce mă înconjoară, să refuz lenea de a gândi şi a simţi. Mă învaţă să cred în partea bună a omului şi să lupt împotriva a tot ceea ce este urât şi rău. * L. SF îmi creează o mobilitate a gândului foarte necesară în activitatea mea.


Almanah ANTICIPAŢIA 1987, p.115-119





ELEMENTE SF ÎN LITERATURA GENERALĂ (I, II, III)

Lucian Ionică


1.

     Se impun mai întîi cîteva lămuriri în privinţa titlului de mai sus. Vorbind despre elemente SF avem în vedere acele teme, motive şi idei care, în mod justificat sau nu, au devenit, pentru cei mai mulţi cititori, semne sigure, caracteristice ale literaturii numită ştiinţifico-fantastică, de anticipaţie etc. În pofida acestei relaţii biunivoce, avem surpriza să reîntîlnim componente SF şi în afara domeniului ce le-a consacrat şi fixat într-un anume fel în conştiinţa culturală contemporană.
     Titlul conţine in mod tacit, şi de aceea primejdios, o prejudecată. înainte de a fi acceptată sau respinsă, ea trebuie identificată. Sintagma „literatura generală” n-are sens decît în raport cu literatura S.F. şi desemnează beletristica ne-S.F., numită şi main-stream, literatura „mare” ş.a.m.d. Distincţia, valabilă şi utilă pînă la un punct, încetează de a mai fi astfel atunci cînd se afirmă existenţa unei bariere de netrecut între cele două zone, considerîndu-se că deosebirile ar copleşi asemănările şi punctele comune.
     Şi o ultimă precizare preliminară ; articolul de faţă nu reprezintă un act de imperialism literar, nu-şi propune să anexeze nici direct, nici indirect, mascat, noi teritorii pentru literatura S.F., ci să pună în evidenţă un binevenit dialog, desfăşurat liber, fără constrîngerile diverselor complexe de superioritate ori de inferioritate. Nu vom face profeţii asupra relaţiilor viitoare dintre cele două arii literare, de altfel destul de artificial delimitate astfel, mai degrabă pentru raţiuni de moment, decît reflectînd o structură reală. Este ceva în genul „echipa x” şi „restul lumii”. Mai mult, însăşi literatura S.F nu se prezintă unitară, fiind lipsită de o esenţă comună, indivizibilă. Sînt destule motive să credem că sub cunoscuta denumire generică se grupează cîteva modalităţi literare, destul de diferite între ele. Desigur, ar fi de dorit să se ştie dacă, sau în ce măsură, au o natură comună dar, în stadiul actual al criticii literare aplicate asupra domeniului S.F., asemenea analize sînt destul de timide.
     Care este originea elementelor S.F., cum ajung ele in literatura generală ? Este vorba doar de o preluare ? Deşi la prima vedere s-ar putea crede că singura modalitate este transferul, influenţa livrescă în realitate lucrurile sînt ceva mai complexe, putîndu-se evidenţia cel puţin patru căi diferite.
     Prima dintre ele in ordine cronologică dezvăluie existenţa unui proces în sens invers. În mari opere ale literaturii universale, anterioare secolelor XVIII şi XIX, apar motive ce se regăsesc azi în literatura S.F. Există încercări de a acredita ideea că acele elemente erau S.F. dintr-un început şi nu ar fi devenit astfel de abia în timpurile noastre. Exagerări desigur.
     Vom cita şi noi, alături de alţi comentatori, cîteva versuri din Iliada, in care Homer descrie ciudatele însoţitoare ale lui Hefaistos : „ (...) tropăind mărunt îl ajută / Fete durate din aur, dar vii că fecioarele aievea / Au, deopotrivă cu dînsele minte şi glas şi tărie / Şi-nvăţătură la lucru de mînă deprins de la zîne, / Ele se străduie alături de bunul stăpîn care trudnic / Merge şi-aproape de Tetis pe tron strălucit se aşează.” (XVIII, 406—411, trad. G. Murnu). Motivul omului automat („fete durate din aur” — afirmaţie luată in sensul propriu, nu în cel metaforic va face o strălucită carieră, neocolindu-i pe romantici, ajungînd in literatura S.F. sub forma robotului umanoid, unul din cele mai frecvente clişee. Pare neobişnuită consemnarea unei asemenea idei în antichitate : om artificial şi totuşi însufleţit. Dar dacă ne gîndim la sculptura greacă, la puternica impresie pe care o va fi lăsat privitorilor, dacă ne amintim de legenda lui Pigmalion şi a Galateii, atunci lucrurile devin mai puţin surprinzătoare.
     Dacă la Homer întâlnim prototipul fiinţei artificiale, alcătuită după chipul celei naturale, asemănarea avînd rolul şi importanţa ei, Cosmogonia lui Berossos, preot caldeean al lui Marduk pe la 270 î.e.n., conţine o adevărată artă combinatorie ce îndepărtează de lumea reală şi va sluji, chiar dacă nu direct, drept model pentru o bună parte a fiinţelor fantastice, a monştrilor (dar nu numai) ce populează literatura S.F. (dar nu numai): „A fost un timp, aşa spune el, în care «Totul» era întuneric şi apă şi atunci au luat fiinţă vieţuitoarele diferite şi de conformaţie ciudată. Căci atunci ar fi luat naştere oamenii cu două aripi, unii chiar cu patru aripi şi cu faţa dublă ; de asemenea, unii care aveau an trup şi două capete, unul bărbătesc şi altul femeiesc. Alţii aveau două sexe, masculin şi feminin. O altă parte din oameni aveau picioare şi coarne de capră, o altă parte aveau picioare de cal, în spate fiind cum sînt caii. Iar în faţă avînd chip de om, aşadar de forma hipocentaurilor. Tot atunci ar fi luat naştere şi faunii cu cap de om, precum şi dinii cu patru trupuri, la spate cu cozi de peşte. Ar mai fi fost cai cu capul de cîine şi de om.” (Gîndirea asiro-babiloniană în texte, pp. 52—55).
     Un exemplu contemporan, mult mai temperat, pentru posibilităţile literare oferite de arta combinărilor, îl vom decupa din romanul lui Elias Canetti, Orbirea : „Într-o noapte îi crescuseră deodată pleoape la urechi, pe care le deschidea şi le închidea după plac, ca la ochi. Le încercă de sute de ori şi rîse. Se închideau ca un capac, izolau acustic perfect, crescuseră ca la comandă şi erau, de la bun început, desăvîrşite. De bucurie se ciupi de ele. Atunci se trezi şi, în locul pleoapelor pe urechi, rămăseseră doar nişte lobi obişnuiţi, iar el visase” (p. 146)
     Procedeul este simplu şi destul de eficient : un întreg se descompune în părţile componente iar acestea sînt transferate, grefate pe alte întreguri, rezultînd o combinaţie neobişnuită. Succesul ei depinde de puterea de şoc, de ingeniozitate ; trebuie să fie ceva destul de „simplu” ca să te întrebi cum de nu te-ai gîndit tu însuţi la aşa ceva. Mai depinde şi de puterea de semnificare; doar însoţită de sens, construcţia imaginară va fi ferită de riscurile unui pitoresc fantastic gratuit.
     Prezenţa motivelor considerate astăzi drept S.F. în textele antice nu le transformă pe acestea din urmă în literatură S.F. Caracterul ştiinţifico-fantastic, fantastic ori realist al unei teme, al unui motiv ori al unei idei se cristalizează doar la nivelul operei al întregului. Luate separat, izolate de context, motivele vor ilustra doar disponibilităţile pentru registre literare diferite.
     O a doua explicaţie privind originea elementelor S.F. în literatura generală are în vedere o apariţie concomitentă cauzată de utilizarea unor surse comune de inspiraţie : climatul, noile probleme şi noile preocupări ale fiecărei epoci.
     Romanul lui N. V. Gogol, Suflete moarte, al cărui prim volum a fost publicat în 1842, cuprinde relatarea unui fapt neobişnuit. Nastasia Petrovna Korobocika îi povesteşte lui Cicikov : „Fierarul a ars singur, maică, i s-a aprins ceva înăuntru ; băuse peste puterile lui. S-a desprins din el o văpaie albastră, a ars de tot, a ars şi s-a înnegrit ca un tăciune”. Fenomenul se numeşte „ardere spontană” şi nu a primit încă o explicaţie unanim acceptată, pe deplin mulţumitoare. O doză de mister rămîne, învăluind relatările destul de rare şi greu de crezut ale unor asemenea întîmplări.
     Alte două fragmente vor ilustra un anumit sincronism tematic între literatura generală şi literatura SF. „— Ce s-ar întîmpla cu o secure în spaţiu ? Quelle idée ! Dacă ar ajunge cumva acolo, presupun că, la o asemenea depărtare, ar începe să se rotească în jurul pămîntului în chip de satelit. Astronomii ar calcula cu precizie ora cînd apune şi cînd răsare, iar Gatţug l-ar înscrie în calendar, atîta tot.” Ipoteza oarecum năstruşnică a unei securi în spaţiul cosmic este examinată cu prudenţă, iar concluziile sînt realiste, chiar ştiinţifice. Fantasticul rezidă în ipoteză, nu în desfăşurarea ei.
     „Dar poate că şi pămîntul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori pînă acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvîrşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărîmiţeze, descompunîndu-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă”. Această cosmogeneză periodică ne prezintă, atît prin formă, cît şi prin conţinut, o idee S.F. tipică. Ambele fragmente se.găsesc in Fraţii Karamazov, în capitolul care descrie halucinaţia lui Ivan Feodorovici. Nimeni nu va susţine pentru acest motiv că Dostoievski ar fi înclinat spre literatura S.F. El a folosit, în măsura în care a considerat necesar, şi această modalitate literară.
     O a treia cale prin care elementele S.F. au pătruns în literatura generală constă în preluarea viziunii literaturii S.F., a modalităţii specifice ei şi crearea de noi motive, idei etc. În romanul Bani pentru Măria, de Valentin Rasputin, vînzătoarea unui magazin sătesc se pomeneşte cu o mare lipsă în gestiune. Trebuie să strîngă bani pentru a acoperi paguba. Soţul ei ar vrea să se împrumute de la oamenii din sat, dar nu ştie la cine să apeleze. Noaptea are un vis, care îi oferă o soluţie S.F. „Visă că merge cu maşina aceea care-l trezise (...) maşina merge mai departe, tot in beznă. Dar de îndată ce dă peste o casă unde sînt bani, un dispozitiv necunoscut lui intra în funcţiune şi farurile se aprind”.
     A patra cale o reprezintă influenţa directă exercitată de literatura S.F. asupra literaturii generale, in urma căreia sînt preluate teme, idei şi motive. Vom exemplifica prin tema oraşului, aşa cum apare ea tratată în literatura SF. : „Expresia unei lumi în mişcare, oraşele cotropite de om — trăiesc de o vreme cu senzaţia că oraşele au existat înaintea oamenilor precum şi pădurile şi munţii, ei numai le-au ocupat vremelnic şi mai devreme sau mai tîrziu vor trebui să le părăsească — oricît le-am ignora, ne aparţin, fac parte din viaţa noastră” (B. Horasangian. Parcul Ioanid, pp. 19—20).


(PARADOX '87, supliment „Forum studenţesc”, editat în colaborare cu Cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică „H.G.WELLS” al Casei de Cultură a Studenţilor din Centrul Universitar Timişoara, pag. 1-2.) (înapoi la titlu)


2.

     După ce în prima parte am amintit căile prin care motive S.F. au pătruns şi pătrund încă în literatura generală, în continuare ne vom opri, cu totul sumar, la diversitatea posibilităţilor structurale şi funcţionale întîlnite în noul mediu.
     1. Surprinzător, poate chiar paradoxal, este rolul de nucleu al unui întreg roman sau numai al unui fragment pe care îl joacă elementul S.F. Situaţie uimitoare de vreme ce ne-am aştepta ca el să fie doar un ingredient în literatura de „tradiţie realistică”. Două lucrări, oarecum recente, bine primite de critică, se află în această situaţie : Efectul P de Gheorghe Schwartz şi Tratament fabulatoriu de Mircea Nedelciu.
     Afirmaţia că un element S.F. poate să ocupe un loc central într-un roman main-stream ridică deîndată o dificilă chestiune de taxonomie : de unde ştim că lucrarea respectivă face parte din main-stream şi nu este un S.F. propriu-zis ? Răspunsul la această întrebare ar trebui să facă apel la teoria literaturii S.F., să invoce o serie de criterii riguroase care să ajute în stabilirea naturii adevărate a unei opere : S.F. sau ne-S.F. Cum pînă în prezent, istoria literaturii S.F. nu a rezolvat mulţumitor problema specificului, persistînd opinii foarte diferite, nu există, prin urmare, nici un fel de criterii a căror valabilitate să nu fie pusă la îndoială. Mai mult chiar, discuţiile privind esenţa literaturii S.F. au ajuns să fie ocolite pentru că deveniseră plictisitoare prin repetarea unor locuri comune, nu întotdeauna exacte. Pînă cînd lucrurile se vor schimba, se procedează oarecum impresionist: citesc un text, am „sentimentul” că este S.F. (sau nu este S.F.), apoi caut argumentele justificative.
     Nu mult diferit am procedat şi în cazul celor două romane amintite mai înainte. M-am bazat, drept, nu pe propria mea impresie, ci pe opiniile criticii literare. În măsura în care mi-au fost accesibile unsprezece cronici la Efectul P şi şaisprezece la Tratament fabulatoriu. Să vedem, dar, care sînt verdictele, uneori exprimate direct, alteori indirect, numai sugerat, privind încadrarea lucrărilor.
     Şapte cronicari apropie Efectul P de genul science-fiction, considerînd că romanul conţine o parte sau fragmente ori numai elemente S.F. Îl apropie, dar nu îl integrează ! „În Efectul P scenariul de tip ştiinţifico-fantastic se apropie de exigenţele unei utopii satirice moderne (...). De menţionat numai că aspectul senzaţional, inerent unor fapte din recuzita S. F., suferă pe parcurs o modificare realistă, cu unele digresiuni anecdotice”. (Cornel Moraru, Vatra, 9/83) „Gheorghe Schwartz nu oferă statutul de «vedetă» nici elementelor de science-fiction (...), nici atmosferei de absurd şi grotesc (...), nici locurilor comune ale «mainstream»-ului (...).” (Gabriel Rusu, Tomis, 7/83), „Prin subiect, recentul roman se apropie de literatura S.F. (...)” (Gheorghe Glodeanu, Steaua, 9/84) Efectul P, susţine Tudor Dumitru Sava (Tribuna, 32/83), nu este omogen, migrează dintr-un „gen” în altul : cînd eşti în atmosferă kafkiană, cînd „eşti în plină proză S.F.”, „cînd proza e fantastică cu totul, cînd intră în zona politicului.”
     Un cronicar afirmă destul de limpede că nu este vorba de literatură ştiinţifico-fantastică : „Sigur, Efectul P poate ti citit şi ca un roman de acţiune, aparent e chiar o fantezie de felul S.F., neadîncită însă in aceste date”. (A.I. Brumaru, Astra, 9/83), iar alţi trei nu amintesc în nici un fel literatura S.F. în legătură cu romanul în discuţie. În treacăt, trebuie să remarcăm existenţa unei anumite imprecizii termenologice : unii apreciază drept fantastic ceea ce alţii consideră a fi S.F.
     În concluzie, putem spune că nici unul din criticii avuţi în vedere nu afirmă că Efectul P ar face parte din literatura S.F.
     Încadrarea romanului Tratament fabulatoriu în literatura main-stream este şi mai evidentă din moment ce în cincisprezece cronici nici măcar nu se aminteşte noţiunea de S. F., iar o a şasesprezecea respinge în mod explicit vreo influenţă a genului amintit ; „Iată de ce n-aş zice că proza lui Mircea Nedelciu se atinge cu literatura S.F. : pentru că peste tot nu se urmăreşte multiplicarea, in oglindă, a lumilor, ci se studiază uneori la modul propriu o conştiinţă «fabulatorie»”. (Val Condurache, Convorbiri literare, 10/86). Totuşi, Constantin Sorescu notează că „senzaţia e mai degrabă de călătorie într-un «univers paralel». Falansterul pare a exista, dar pe alte coordonate ale timpului (. . .) şi ale spaţiului (. . .). (Suplimentul LAST 7/87). În rest, cronicile vorbesc despre fantastic, fantasmagoric, oniric, simbolic şi parabolă, schizofrenie, imaninar, halucinaţie, delir.
     În faţa unei asemenea unităţi de vederi, s-ar părea că va fi dificil să susţinem existenţa vreunui element S.F. şi încă într-o poziţie cheie.
     Premiza romanului Efectul P consta în descoperirea făcută de savantul Poolo: acesta a descifrat secretul vieţii veşnice : „un om nu moare decît atunci cînd ajunge la convingerea că n-ar fi exclus să moară şi el, cînd această posibilitate i se pare personală şi profundă şi nu o simplă expresie folosită în treacăt. Bineînţeles, la această regulă se exceptează morţile brutale, survenite prin accident sau crimă”, (p. 243-244). Iată o idee parabolă, încadrabilă în categoria S.F. O acceptăm în planul ficţiunii nu pentru presupusul ei adevăr ştiinţific, ci pentru semnificaţia sa profundă - doar cînd te consideri învins, de abia atunci eşti învins cu adevărat. Ideea S.F. glisează spre epic : „Ar fi de ajuns ca cineva să le transmită o parte din indiferenţa lui vitală pentru ca muribunzii să continue să trăiască”, (p. 250).
     În Tratament fabulatoriu, nu falansterul din Valea Plînsii constituie elementul ştiinţifico-fantastic la care vrem să ne referim. De altfel, o serie de autori consideră că utopia nici nu face parte... [fragment lipsă].


(PARADOX '88, supliment „Forum studenţesc”, editat în colaborare cu Cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică „H.G.WELLS” al Casei de Cultură a Studenţilor din Centrul Universitar Timişoara, pag. 2.) (înapoi la titlu)


3. „Ce-ar fi fost dacă...”

     Ucronia sau ficţiunea politică este o specie a SF-ului (vezi Florin Manolescu, Literatura SF, Ed. Univers, 1980, pp 76—77). ipoteze alternative la mersul real al istoriei prind viaţă în paginile cărţilor. Istoria adevărată este oprită la o anumită dată cînd deznodămîntul ori sensul unei situaţii este schimbat de către autor şi pus ca temelie axiomatică unei alte desfăşurări ulterioare decît cea cunoscută. Napoleon învinge în Rusia, la fel şi la Waterloo, războiul de secesiune e cîştigat de sudişti, cel de al doilea război mondial se termină cu victoria axei, America învinge în Vietnam etc. Sînt preferate, după cum se observă, evenimente de amploare, cu implicaţii majore asupra întregii societăţi. Principiul care stă la baza unor asemenea lucrări poate fi descoperit în întrebarea; „Ce-ar fi fost dacă...?”- Ea ascunde fie simpla curiozitate pentru un posibil ce a trecut, fie un joc, un divertisment, fie o cale de a pune în evidenţă relaţii ori fapte mai puţin vizibile, un mijloc de a înţelege mai bine anumite procese istorice.
     Acest procedeu, „ce-ar fi fost dacă...”, aparţine doar literaturii SF? Nu, el se reîntîlneşte, destul de des chiar şi în alte domenii. Poate că originea lui se află în regretul născut în faţa unei întîmplări nefericite. Un accident, de pildă, stîrneşte remarci de felul: „dacă (nu) ar fi făcut cutare lucru, nu s-ar fi produs ...”. În asemenea cazuri relaţia e oarecum simplă de la cauză la efect, în alte situaţii intervine un oarecare grad de indeterminare, consecinţele nu mai sînt tot atît de sigure, în sport, de exemplu, se întîlnese comentarii de genul : „Dacă l-ar fi introdus în echipă, pe X, atunci...” Ce s-ar fi întîmplat „atunci” este imposibil de dovedit, rămîn doar presupunerile în favoarea cărora se aduc argumente şi se desfăşoară demonstraţii.
     „Ce-ar fi fost dacă...” reprezintă una din căile de acces la ficţiune, o ficţiune ce poate sluji uneori la cunoaşterea de sine. Să-l urmărim pe Valeriu Branişte, în Amintiri din închisoare, scrise la începutul secolului : „Cum stau aici în această singurătate a temniţei şi mă gîndesc la cîte toate, îmi pun întrebarea oţioasă, că oare suportat-aş fi eu aceşti 27 ani? Şi dacă da, ce s-ar fi ales din mine? Aş fi devenit şi eu o maşină. Mi-aş fi avut şi eu căile cu pietrele anumite, pe care călcam, mergînd la şcoală şi venind înapoi pe acelaşi drum ani lungi de-a rîndul, om cu tabiet, din care nu se lasă deranjat, petrificînd deja în metodele cari trăiau odinioară vii fructificînd spiritul, luptînd an de an cu aceeaş neştiinţă a elevilor, care se reproduce mereu, încît ţi se pare că tot baţi apa în piuă şi în definitiv numărînd anii de serviciu, cu a căror creştere ţi se par lecţiile tot mai mult o neplăcută întrerupere a vacanţelor”. (p. 153). Să fie doar un joc, o tentaţie ce trebuie reprimată, cum pare să încline autorul amintit? „Încercare oţioasă a răspunde la întrebările, că ce ar fi fost dacă asta şi cealaltă se făceau aşa, iar asta şi asta nu se întîmpla. N-a fost şi fie aşa ! Şi nimeni nu poate spune ce ar fi fost dacă nu era aşa” (p. 153). Peste decenii, Tudor Octavian pare chiar mai categoric: „E întotdeauna nepotrivit să presupui ce ar fi fost un lucru, dacă nu ar fi ajuns lucrul pe care-l ştim”. (Vermeer şi criticii săi, p. 71).
     Şi totuşi, cît este de necesară uneori, la scara istoriei şi a societăţii, nu doar a individului, o asemenea recuperare în imaginar a unei căi (şanse !) ocolite (ratate) cîndva ! „Să facem puţină strategie-ficţiune — spune ziaristul Michel Leclercq, intervievîndu-l pe Pierre La Goyet, autorul unei cărţi despre cel de-al doilea război mondial, intitulată „Munchen”. Să presupunem că Daladier şi Chamberlain i-au spus Nu lui Hitler. Acesta decide imediat să invadeze Cehoslovacia, începe războiul. (...) în timp ce Cehoslovacia rezistă astfel din toate puterile, ce pot face Aliaţii?”. „În timp ce britanicii şi, eventual, sovieticii încep să se organizeze — răspunde autorul —, armata franceză poate interveni cu eficacitate. Căci ea este departe de-a fi atît de slabă pe cît s-a pretins !” (vezi Lumea '89 — caiet de vacanţă, p. 99). Aceiaşi ani îi are în vedere şi Radu Tudoran într-un fragment din O sută una lovituri de tun: „Deşi de Gaulle nu avea nevoie de un apărător, am simţit datoria să-i restitui generalului ceea ce a fost umbrit de omul politic şi să spun că dacă el atunci ar fi fost mai mare peste armată şi s-ar fi .bucurat de sprijinul guvernului, nemţii n-ar fi ocupat Parisul (.. .)” (p. 187).
     Scenariile rezultate prin aplicarea acestui procedeu se caracterizează prin gradul de verosimilitate: ele pot fi realiste ori fanteziste. Importanţa lor rezultă din lumina îndreptată asupra istoriei reale, de măsura în care ne face să o redescoperim şi să o înţelegem mai bine.
     Ieşirea vremelnică şi ipotetică din realitate, ca mijloc de investigare, de cunoaştere, în ultimă instanţă, o întîlnim şi într-o carte de eseuri despre fotografie: „Cum am vedea noi lumea dacă am avea altfel de ochi sau mai mulţi ochi ? Păşind în domeniul presupunerilor, ne putem închipui capul înconjurat de ochi, sau doi ochi deasupra urechilor şi unul în ceafă. Ce imagini s-ar forma din combinarea tuturor acestor unghiuri de vedere?” Să nu ni se pară această întrebare chiar atît de fantezistă”. (E. Iarovici, Fotografia şi lumea de azi, p. 16). În fragmentul de mai sus, cronologia istoriei a fost înlocuită de cronologia evoluţiei biologice.
     Ficţiunea politică sau ucronia nu este nici bizară, nici ilogică, nici fantasmagorică în raport cu gîndirea obişnuită - nu este în contradicţie cu bunul simţ comun, dimpotrivă, după cum am arătat, se află în prelungirea acestuia. Poată felul în care este folosită întrebarea „ce-ar fi fost dacă...” să aducă o notă distinctă. Ridicată la rangul de principiu, de metodă, ea este folosită într-un spaţiu larg. John Fowles o consideră chiar definitorie pentru scriitori şi scenarişti : „Ei nu trăiesc viaţa lor, ci alte vieţi; nu o pornesc pe căile largi ale certitudinii, ci rătăcesc, ca nişte savanţi nomazi, prin multiple regiuni ale Ipoteticului, prin toate formele de trecut şi viitor pe care le poate îmbrăca orice prezent”. (Daniel Martin, p.259)


(PARADOX '89, supliment al revistei „Forum studenţesc”, pag. 1.)





EXPLICAŢII NECESARE

Lucian Ionică


     Cititorul familiarizat cu proza secolului al douăzecilea ar putea, pe bună dreptate, să fie mirat de diferenţa care există uneori între subiectele şi stilul lucrărilor aparţinînd literaturii ştiinţifico-fantastice. Subiectele se desfăşoară în viitoruri îndepărtate sau numai indefinite, pe cînd „scriitura” nu se poate lăuda a fi la un nivel anticipativ similar, dimpotrivă. Una dintre cauzele lipsei de modernitate a laturii literare a lucrărilor s.f. rezidă, în mod paradoxal, chiar în specificul ei.
     Cîştigul cel mare al prozei moderne, de la Flaubert încoace, se consideră ca s-a produs o dată cu eliminarea scriitorului din cartea sa. Pornindu-se de la atrăgătoarea distincţie dintre a povesti şi a prezenta, ultima permiţînd obţinerea unor efecte mai dramatice, mai convingătoare, scriitorul omniscient, foarte îndatoritor cu cititorul mediu şi sub-mediu, gata să-i sară în ajutor şi să-i explice orice întîmplare a cărei semnificaţie i-ar fi putut scăpa, s-a retras în spatele personajelor, faptelor, lucrurilor, recunoscînd că nici el nu ştie mai multe decît cititorul.
     Deşi mulţi autori au recomandat „prezentarea” ca pe un indiciu sigur al valorii estetice a unei proze, scriitorul este, totuşi, prezent întotdeauna în opera sa într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Valoarea unei proze nu depinde de intervenţia autorului, ca fapt în sine, ci de forma şi sensul ei. „Dacă formele particulare pe care le îmbracă sînt dăunătoare sau utile rămîne întotdeauna o problemă complexă, o problemă care nu poate fi rezolvată prin vreo referire comodă la reguli abstracte” (Wayne C. Booth).
     Spre deosebire de literatura tradiţională, în. literatura sf se face simţită necesitatea unor explicaţii. Cititorul trebuie introdus într-o lume total neobişnuită, ruptă sub raportul întîmplărilor şi al lucrurilor, dar nu şi sub raportul semnificaţiilor, de lumea noastră de azi. Cititorul trebuie mai întîi instruit. Şi cine altul decît autorul este cei mai competent şi col mai în măsură să facă acest serviciu lectorului, de a-i oferi cheia extraordinarului ştiinţific, realizat, din păcate, nu o dată printr-o intervenţie directă, greu de disimilat, cu puternice ambiţii didactice ? Cît din „vină” aparţine scriitorului şi cît se poate pune pe seama genului ?
     Iată un exemplu. Un fragment dintr-o povestire de numai şapte pagini : „Steaua”, a cunoscutului scriitor britanic Arthur C. Clarke. „Anual, numai în galaxia noastră, mai mult de o sută ee stele explodează şi strălucesc timp de cîteva ore sau cîteva zile, avînd o lumină de mii de ori mai vie decît în starea normală, înainte de a se scufunda în moarte şi obscuritate. Acestea sînt novele ordinare, catastrofe banale ale universului. De la începutul lucrărilor mele la observatorul lunar am înregistrat spectrogramele şi curbele de luminozitate a zeci de astfel de stele.
     Mai rar, de trei sau patru ori într-o mie de ani, se produce un fenomen în comparaţie cu care nova nu este nimic.
     Cînd o stea devine supernovă ea poate străluci un moment cu o lumină mai puternică decît toţi sorii galaxiei la un loc. Astronomii chinezi au observat aceasta în 1054, fără a înţelege ceea ce vedeau. Cinci secole mai tîrziu, în 1572, o supernovă a fulgerat în constelaţia Cassiopea cu atîta luminozitate încît s-a putut distinge în plină zi. De atunci, într-o mie de ani, s-au mai produs alte trei supernove.
     Misiunea noastră era de a explora resturile unei asemenea catastrofe, de a descoperi evenimentele care le-au provocat şi, dacă este posibil, de a găsi cauzele lor”.
     De acum înainte, introducerea, adică punerea în temă fiind făcută, povestirea poate să înceapă. Aceasta nu înseamnă că „explicaţiile” trebuie sa stea neapărat la începutul povestirii, ele pot fi „prevăzute” în oricare altă parte a ei.
     De faptul că intervenţia profesorală a autorului în planul povestirii nu este de bun augur, scriitorii de science-fiction şi-au dat seama şi au căutat soluţii care să împace nevoia de inteligibilitate cu valoarea artistică.
     Una din cele mai comode soluţii constă în a pune în gura personajelor textele explicative. Bietele personaje, făr' de nici o apărare, sînt cuprinse de dorinţa de a-şi pune în evidenţă erudiţia, chiar în faţa propriei lor persoane, aşa cum este personajul din exemplul citat mai sus. Dialogurile devin foarte docte, dar, în acelaşi timp, foarte artificiale. Dacă un asemenea text poate fi interesant din punct de vedere ştiinţific (şi aici în măsura în care datele nu sînt cunoscute deja de cititor), din punct de vedere literar nu prezintă nici o valoare.
     În fapt, această soluţie au rezolvă nimic, deoarece deranjează nu atît intervenţia autorului cît intenţia didacticistă, indiferent din partea cui ar veni.
     O altă modalitate, fericită, a găsit Italo Calvino ; avînd în vedere cunoştinţele şi inteligenţa cititorului, prezintă foarte succint ideea ştiinţifică de la care pleacă ; textul, de cîteva rînduri, se află la începutul lucrării, separat de aceasta. Iată două exemple :
     „În măsura în care galaxiile se îndepărtează, rarefierea universului este compensată prin formarea altor noi galaxii, compuse din materie ce se creează ex novo. Pentru a menţine stabilă densitatea medie a universului, e de-ajuns să se creeze un atom de hidrogen la fiecare 250 milioane de ani pentru 40 centimetri cubi de spaţiu în expansiune. (Acestei teorii, numită „Teoria stării continue”, i se opune ipoteza că universul s-ar fi creat într-un moment precis, printr-o imensă explozie)”.
     Sau :
     „Primele vertebrate, care în Carbonifer au trecut de la viaţa acvatică la cea terestră, proveneau din peşti osoşi cu plămîni, ale căror înotătoare puteau fi aduse sub corp şi folosite apoi drept labe pe pămînt”.
     O altă cale, mai discretă, se bazează pe cultura stiinţifico-fantastică a cititorului. Un element sf poate fi folosit fără explicaţiile de rigoare dacă a mai fost folosit într-o altă operă, chiar a unui alt scriitor. Treptat s-a înfiripat o mitologie stiinţifico-fantastică, la care se poate apela chiar dacă nu este atît de elaborată pe cît ar dori Michel Butor : „Să ne imaginăm că anumiţi autori, în loc să descrie la întîmplare şi foarte la repezeală oraşe mai mult sau mai puţin permutabile, îşi iau drept unic decor al povestirii lor un singur oraş, un oraş anume, situat cu precizie în spaţiu şi viitor; şi fiecare ţine seama de descrierile celorlalţi pentru a introduce noile sale idei”.
     Probabil că, odată cu ridicarea nivelului general de instruire şi cu creşterea numărului de pasionaţi ai literaturii ştiinţifico-fantastice, această ultimă modalitate, mai apropiată de arta literară, să se generalizeze. Optimismul va fi întunecat dacă ne gîndim la explozia informaţională, la faptul că un singur om nu poate cunoaşte bine decît un domeniu extrem de limitat şi la faptul că literatura sf îşi trage seva dintr-o zonă greu accesibilă nespecialiştilor : frontierele cunoaşterii.


Paradox '80, [nr. 4], supliment al revistei Forum studenţesc, Timişoara, 1980





FANTEZIE ŞI NAIVITATE ÎN LITERATURA DE ANTICIPAŢIE

Lucian Ionică


[text neinclus în grupajul omagial]





ÎNSEMNĂRI DESPRE IDEEA SF

Lucian Ionică


Eseu distins cu premiul Uniunii Scriitorilor la concursul de literatură şi artă de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, ediţia 1986.


     În comentariile asupra literaturii sf revine adesea sintagma: idee sf, ce se dovedeşte un instrument necesar în examinarea laturii specifice a domeniului. Desemnînd o realitate destul de diversă, sensul ei conţine, inevitabil, o anumită doză de ambiguitate. Contextul joacă în aceste condiţii un rol salutar.
     Critica, în demersul ei interpretativ şi valorizator, abordează, cum e şi firesc, îndeosebi conţinutul ideilor sf, lăsînd în plan secund ceea ce am putea numi forma de idee sf (am fi fost tentaţi să spunem „ideea de idee sf”, dacă o asemenea construcţie nu ar suna neobişnuit).
     Ideile sf nu se confundă cu ideile filozofice, sociale, politice, estetice etc., ce se întîlnesc atît în beletristica generală, cît şi în beletristica sf, ele au o natură aparte şi pot îndeplini mai multe funcţii specifice în povestirile, nuvelele şi romanele sf, fiind o componentă principală a modalităţii estetice a genului.


Natura ideilor sf.
     Explicaţiile ipotetice ale unor fenomene misterioase (de exemplu, meteoritul (?) Tungus), speculaţiile bazate pe o teorie ştiinţifică incitantă (vezi pe acelea care au pornit de la teoria relativităţii), anticiparea unor probleme ale viitorului ş.a.m.d. se pot constitui în idei sf. Diferitele categorii de extraterestri, vehiculele spaţiale şi temporale, mijloacele de telecomunicaţii, roboţii, întreaga varietate de aparate, invenţii şi descoperiri ale viitorului pot fi şi ele idei sf. Trebuie doar să nu se înscrie în obişnuit, să nu copieze realitatea, să conţină o doză nu de fantastic, acesta fiind un efect literar, ci de fantezie, dar, în acelaşi timp, să aibă un aer de raţionalitate şi de firesc natural, să pară accesibile cunoaşterii umane. Condiţii necesare, dar nu şi suficiente. După cum s-a putut observa, sînt idei sf care se „exteriorizează” şi iau, în lumea literelor, înfăţişări concret-senzoriale (de exemplu, sub forma gadget-urilor), altele, în schimb, sînt constructe speculative şi rămîn la nivelul intelectului, al gîndului pur Scoase din contextul prozei, ideile din prima categorie îşi pierd în general nota de ştiinţifico-fantastic. Ele devin „neutre” din acest punct de vedere, de aceea apar şi în opere avînd un alt caracter: fantastic, absurd, suprarealist etc. Ideea unor oameni care se deplasează pe un fel de nori, pentru a evita oboseala mersului pe jos, sugerează la prima vedere o realizarea tehnologică, un fel de vehicul aerian ce pare a fi luat dintr-o lucrare sf. Dar această idee o întîlnim în romanul lui Li Ruzhen, Flori în grădină (1), apărut în China, în anul 1828, lucrare de factură mitico-fantastică şi nicidecum ştiinţifico-fantastică. Dar ideea trecerii unui personaj din lumea reală în lumea unei imagini? Asta sigur că e „sf”, va spune poate cineva, gîndindu-se la schiţa „Efect holografic” (2), de Rodica Bretin, unde este vorba în speţă de o hologramă. Ce argument mai bun s-ar putea aduce? Fie, dar ce ne facem că aceeaşi idee apare şi în povestirea fantastică a lui E.P. Mitchel, „Neasemuitul tablou de Corot” (3) şi în romanul istoric „Memoria” (4), de Eugen Uricaru?
     În miezul ideii se află scînteia de ingeniozitate, fărîma de nou, micul salt alături de banalitate - adică o invenţie, şi poate ar fi mai bine să şi o numim aşa. Structural vorbind, sînt construcţii din fragmente de obişnuit, îmbinate neobişnuit, la care se adaugă uneori modificarea ordinului de mărime (amplificări, micşorări) ori a ritmului (accelerări, încetiniri). Caracterul textelor, al operei, este cel care impune o anumită grilă de lectură, conferind astfel o anumită coloratură ideii: sf, fantastică, absurdă etc.


Funcţiile ideilor sf.
     Acestea sînt multiple, de nivele şi valori diferenţiate:
     1. Funcţia structurală. Ideile sf instituie în spaţiul textului un număr de legităţi, reguli şi principii, implicite sau explicite, care contrazic aşteptările noastre şi impun o distanţare de imaginea cotidianului, pe scurt, instituie o nouă lume. Depărtarea de realitate este doar aparentă, rămîn legăturile profunde. Noile universuri nu sînt pur fanteziste, ele îşi păstrează o bogată capacitate de semnificare şi simbolizare. Jocul gratuit, dacă apare uneori, tine de un autor sau altul, nu de modalitatea literară în sine.
     Din această perspectivă, ideile sf au două roluri:
     a) rolul de „cărămizi”, de materie din care se alcătuieşte lucrarea (bineînţeles, „materia” prozei nu se reduce numai la atît). Ideile se pot înlănţui ca într-un joc de puzzle, generînd structuri ale căror principii de îmbinare constituie idei sf de ordin din superior, meta-idei.
     b) rolul de nucleu; literar vorbind, ele sînt cele mai interesante, cele mai importante şi în jurul lor se organizează întreaga lucrare, este ideea sf principală. Estetica genului cere ca ea fie originală, să aducă un plus, chiar dacă tema este cunoscută.
     Rareori ideea sf nucleu impune o anumită organizare epică sau o anumită .abordare stilistică, în mod obişnuit ea lasă o deplină libertate scriitorului. Tocmai aici, de ce să n-o recunoaştem, se observă precaritatea mijloacelor literare ale unor autori. Pe lîngă invenţia sf propriu-zisă, este la fel de necesară şi o bogată imaginaţie literară, precum şi o bună stăpînire a tehnicilor scriiturii. Iată de ce nu pot fi de acord cu acele opinii care, dacă am înţeles bine, susţin că literatura sf se caracterizează prin suspans şi tensiune epică, iar în afara lor nu ar avea nici o şansă. Această condiţionare de principiu mi se pare a fi o nemotivată restrîngere a disponibilităţilor literare ale sf-ului, contrazisă de existenţa unor opere valoroase nu prin epic, ci printr-o tensiune de alt ordin.
     Tot aici ar trebui să distingem între adevăratele şi falsele idei sf, ultimele reprezentînd o simpla translaţie în cosmos a unor realităţi terestre: robinsonul lui Daniel Defoe devine un robinson spaţial, expediţiile în junglele terestre se mută printre galaxii.
     Submarinul „Nautilius” este în acelaşi timp obiect sf şi cadru narativ sf. Călătoriile căpitanului Nemo şi a prietenilor săi au o cu totul alta natură, cel puţin în unele fragmente, decît călătoriile de pînă atunci. Jules Verne nu schimbă doar o etichetă, ci creează un nou tip de aventură. Puţin importă dacă el a avut sau nu primul ideea submarinului, ceea ce contează este construcţia literară inedită.
     2. Funcţia literar-estetică. Ideile sf pot fi frumoase sau nu, interesante sau nu, profunde sau nu etc., suficiente motive pentru a le aprecia în chip diferit şi a vorbi de valoare în legătură cu ele. Nu orice fantasmagorie, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, nu orice bizarerie posedă valenţe estetice sau filozofice. Acestea rezultă, în ultimă instanţă, tot prin raportare la realitatea înconjurătoare, aşa cum şi cît o cunoaştem astăzi. Ideea sf, un produs al fanteziei, intră într-un dialog, deci o relaţie activă, cu universul nostru, punîndu-l în cauză. Valoarea ei literară nu rezidă nici în exactitatea vreunei anticipaţii (chiar şi numai pentru că ar trebui să aşteptăm cam mult momentul confirmării), nici în soluţionarea vreunei probleme ştiinţifice sau tehnologice contemporane, ci în viziunea inedită pe care o propune asupra lucrurilor cunoscute, în complexitatea şi profunzimea raţională a acestei deschideri. Provocînd un vertij intelectual (V. Bugariu), un scurt dar intens moment de spaimă epistemologică, ideea sf constituie şi prilejul unei rafinate delectări intelectual-estetice: frumuseţea ei apărînd din şi ca ingeniozitate.
     3. Funcţia utilitară. Ideile sf au şi o asemenea funcţie. Spun animatorii genului, recunosc şi cititorii, literatura sf stimulează imaginaţia şi fantezia, asigură o mobilitate sporită a gîndului, ferindu-l de prejudecăţile anchilozante, dezvoltă interesul pentru cuceririle ştiinţei, pentru munca de cercetare ştiinţifică, uneori, se zice, dă şi soluţii. Toate acestea se datoresc în cea mai mare parte tocmai ideii sf. Nici stilul, nici acţiunea, nici personajele nu pot duce la asemenea rezultate.
     Exagerarea importanţei funcţiei utilitare în dauna celei literar-estetice ascunde un risc: ar putea să cauzeze scăderea de la o anumită vîrstă a interesului pentru literatura sf, fenomen real, pus în evidenţă de investigaţiile sociologice. După ce tînărul a deprins gustul pentru ştiinţă, pentru cercetare, după ce i-au fost înlăturate prejudecăţile şi a dobîndit curajul de a gîndi singur şi de a înfrunta greutăţile muncii creative, la ce bun să mai citească sf? Ce a avut de primit a primit, ce putea să-i dea sf-ul i-a dat şi gata, tînărul îşi vede de drum, se apucă de treabă. SF-ul n-a fost decît o etapă.
     Desigur, dezechilibrul dintre funcţii nu este singurul factor care determină ca tinerii să reprezinte majoritatea cititorilor, dar nu este el oare cel mai important? Ca fenomenul de renunţare la literatura ştiinţifico-fantastică în favoarea fie a literaturii generale, fie a filmului, fie a muzicii, fie în favoarea a nimic, adică o renunţare pur şi simplu, să nu se mai petreacă, tînărul ar trebui îndemnat să deprindă plăcerea lecturii, a descifrării mesajului artistic, a meditaţiei în căutarea sensurilor profunde, să nu se mulţumească doar cu idei neobişnuite, ci să caute semnificaţia de dincolo de ele, să i se formeze bunul gust de care are atîta nevoie o personalitate multilaterală - iată ţeluri educative pentru sf mult mai greu de atins decît familiarizarea cu anumite domenii ale cunoaşterii.


Teme şi motive sf.
     Examinînd doar temele endogene (5) ale literaturii sf se observă că unele dintre ele au un caracter mai general, mai cuprinzător, incluzînd alte teme, devenite astfel subteme; acestea, la rîndul lor, pot include sub-subteme ş.a.m.d., punctul final constituindu-l deschiderea într-unul sau mai multe motive sf. O eventuală tentativă de clasificare se loveşte de o dificultate: există subteme şi motive care ar cere să fie încadrate nu numai într-o singură temă, ci în două sau mai multe, părînd a rezulta din interferenţa acestora.
     Numărul nivelelor dintre tema generală şi unul dintre motive diferă de la caz la caz, putînd chiar să şi lipsească; tendinţa lor este de a creşte în timp prin apariţia unor noi motive şi subteme. Se obţine în final o hartă a derivărilor tematice, o imagine arborescentă ce sugerează şi indică un proces de creştere, ai cărui muguri sînt ideile sf. Schema aceasta nu este definitivă, ea se îmbogăţeşte mereu. Tema generală numită „lumea paralelă” sau „universul paralel” cuprinde, printre altele, şi subtema „trecerea dintr-un univers în altul” care se poate concretiza prin mai multe motive, unul dintre acestea este „intrarea în imagine”, cu cele patru variante ale sale (poate şi mai multe), intrarea în tablou, în fotografie, în hologramă şi în oglindă.
     Tot un motiv al trecerii apare şi în povestirile „Axolotul” (6), de Julio Cortazar şi, respectiv, „Un caz” (7), de M. Grămescu, dar este o altfel de trecere, de la o specie la alta în interiorul aceleiaşi lumi. Ambele povestiri relatează acelaşi lucru: transformarea unui om intr-un peşte. De remarcat, în altă ordine de idei, că „lumea paralelă” nu este o temă strict sf: Olimpul mitologiei antice greceşti reprezenta, în multe privinţe, o copie în imaginar a vieţii muritorilor.
     Ideea sf nu se confundă cu motivul sf decît dacă acesta este inedit, adică nu a devenit încă motiv şi nu a apărut în mai multe, opere şi la mai mulţi autori. În raport cu un motiv propriu-zis, cunoscut, ideea sf se manifestă prin interpretarea nouă pe care i-o dă, în ceea ce aduce în plus, nou, original.
     Depăşind faza interogării asupra raţiunii propriei sale existenţe, estetica genului ar trebui să dea un răspuns şi la următoarele întrebări: care este raportul dintre temele endogene şi temele general umane? Literatura sf se referă, de exemplu, la roboţi şi la extraterestri pentru a prezenta implicaţiile eventualei lor apariţii în mijlocul nostru sau pentru a obţine o perspectivă cu totul deosebită, revelatoare de sensuri inedite asupra unor teme perene, cum ar fi, să zicem, prietenia, dragostea, dreptatea? Adică, temele sf sînt scop în sine sau doar elemente de mijlocire, modalităţi? Se poate aborda problema călătoriei în timp ca atare, dar ea poate să constituie doar un mijloc, un pretext. Ce implicaţii estetice are numărul temelor endogene prezente într-o lucrare? Se poate vorbi despre o temă cadru şi una nucleu? Poate va reieşi mai limpede importanţa, chiar stringenţa unor asemenea dezbateri, dacă voi aminti, cu titlu de exemplu, povestirea lui G. Ceauşu „Exsperia, trimiteţi o inima” (8). Întîlnim aici mai multe teme, subteme şi motive sf: îngheţarea bolnavilor pînă la descoperirea tratamentului salvator, descinderea în viitor, războiul spaţial, invazia extraterestrilor (ca alarmă falsă), revolta ciberilor, autocratul, oraşul subteran - subiectul fiind de fapt lupta erpului pentru realizarea păcii. În absenţa unor răspunsuri nuanţate la asemenea probleme este dificil de apreciat din punct de vedere strict sf valoarea unei lucrări (din fericire nu şi din punct de vedere literar, de bine de rău teoria literaturii generale există şi oferă suficiente repere).


Evoluţia temelor.
     Temele nu sînt insensibile la trecerea timpului, unele dintre ele se perimează ajungînd în raftul curiozităţilor (9), sau în viaţa de toate zilele, altele, dimpotrivă, se dezvoltă prin crearea unor noi motive şi subteme. Probabil că boom-ul actual nu va ţine mult. Sînt voci.care susţin că el a şi trecut. „In realitate, în ciuda unei aparente multiplicităţi inepuizabile, ideile, temele şi punctele de vedere sînt în număr relativ limitat”, astfel rezumă Jacques Marx părerea lui Stanislaw Lem (10). Cîţi scriitori se pot lăuda cu lansarea nu a unei subteme, dar măcar a unui motiv sf? Se pare că e din ce în ce mai greu să inventezi, ce era de spus s-a spus, iar noi am venit prea tîrziu (au constatat-o şi alţii, în alte domenii artistice sau filozofice). Oare chiar aşa să fie? Pînă la un punct s-ar părea că da. Să luăm o problemă care a preocupat oamenii din totdeauna: transmiterea informaţiilor. Din antichitate soluţiile propuse s-au ameliorat mereu şi azi, dacă lucrurile nu sînt mulţumitoare, sînt cel puţin acceptabile. Dar ce ne oferă pentru viitor banca de inventivitate a literaturii sf? Ei bine, găsim aici rezolvările definitive, perfecte, adică, ne dăm searna imediat, destul de puţin: televideofonul (eventual cu imagine tridimensională) avînd legături în orice punct al galaxiei şi comunicarea instantanee, deplină, pe cale telepatică (între oameni, între oameni şi calculatoare, între oameni şi fiinţe extraterestre). Se poate dori ceva mai mult, se poate trece dincolo de asemenea performanţe? Imaginaţia întîlneşte un obstacol terifiant, propria sa limita. Lucrurile se repetă şi în cazul altor subteme. Ce se va întîmpla cu literatura sf, va fi ea condamnată la manierismul de care vorbeşte Voicu Bugariu? Va intra SF-ul în declin o dată cu presupusa secare a izvorului de motive sf?
     Să nu intrăm în panică, mai bine, să privim cu atenţie spre ce fel de limită se îndreaptă literatura sf, pentru că după unele semne, se apropie de una. De-a lungul istoriei sale omul a tot inventat străduindu-se să dea de capătul problemelor pe care le avea. Astăzi, orice scriitor de sf poate împlini dintr-o trăsătură de condei orice aspiraţie, orice dorinţă: nu trebuie decît să rostească un cuvînt cu totul nou şi necunoscut şi să spună că acela este numele aparatului sau al fenomenului, adică a ceva extrem de nebulos, dar care rezolvă, hocus-pocus, ceea ce era de rezolvat. Dacă dorinţele s-au terminat, fiind satisfăcute, ce ne rămîne? Să inventăm noi dorinţe, noi trebuinţe sau să renunţăm la acest „hocus-pocus” şi să ne interesăm mai îndeaproape de mijloacele şi căile de găsire a soluţiilor. Nici una, nici alta nu par satisfăcătoare, prima pentru că noile dorinţe vor dispare imediat ce au fost formulate, iar a doua ne-ar întoarce indubitabil spre tehnicismul de care tocmai am scăpat cu bine şi răsuflăm uşuraţi.
     Cred că nu există nici un motiv real de îngrijorare. De abia atunci cînd nu vor mai apărea noi motive sf (dacă asta se va întîmpla cîndva) sau generarea lor se va încetini foarte mult, literatura sf va ajunge în ansamblul ei în situaţia literaturii generale, unde nu se prea inventează noi teme, iar motivele sînt cam aceleaşi pe lungi perioade de timp. Oamenii tot oameni, casele tot case, rîurile sînt aceleaşi, munţii la fel - natura s-a schimbat prea puţin în ultimele mii de ani. Totuşi, căruţa a fost înlocuită de automobil, relaţiile sociale s-au mai schimbat şi, vrînd-nevrînd, au mai apărut şi probleme şi teme noi, vezi de exemplu, pe cele ale obsedantului deceniu. Simplificînd lucrurile într-o anumită măsură, putem spune că literatura generală prezintă aceeaşi lume în viziuni diferite, pe cînd literatura sf prezintă lumi diferite într-o aceeaşi viziune, lucrări apărute sub semnături diferite părînd a fi scrise de acelaşi autor. Bineînţeles, această situaţie nu e eternă, nu ţine de modalitatea estetică a genului, are cauze exterioare.
     Se poate vorbi în literatura sf de reflectarea, de investigarea unor medii umane şi culturale diferite? Se poate vorbi, dar n-au intrat în atenţia scriitorilor de sf decît accidental, de abia în vremea din urmă au început să se mai schimbe lucrurile. Să fim clari, nu doar a aminti de piloţi, de cercetători, de exploratori etc, ci de a pătrunde în lumea spirituală a unor asemenea categorii. Desigur, o atare invenţie nu e de loc la îndemîna oricui.


Ideea sf şi originalitatea.
     Şi aici se pune problema limitelor. Cît de originală poate fi o idee sf? Pînă unde poate merge fantezia unui autor, adică pînă unde ar avea voie? Şi corolarul: ce anume l-ar putea opri la un moment dat pe scriitor în drumul său? Răspunsul este scurt: inteligibilitatea textului. „Se ştie de altfel că imaginarul pur nu există, sau dacă există devine incomunicabil. Toată arta, în sf, este de a crea o lume suficient de diferită pentru a reţine atenţia, dar suficient de asemănătoare pentru a nu dezorienta cititorul”, susţine pe bună dreptate Jacques Marx (11), lăsînd o marjă suficientă pentru desfăşurarea fanteziei.
     În celălalt sens, ne putem de asemenea întreba: cît de neoriginală poate fi o idee sf? Cînd vom vorbi numai de „clişee” şi de „influenţă” şi cînd de „plagiat”?
     O idee sf „împrumutată” are destule şanse să se transforme cu timpul în motiv sf, iar motivele sînt supuse unui proces de folclorizare. Se acumulează şi nu se mai ştie cine este creatorul unuia sau altuia, au devenit un bun al tuturor şi le folosim cu toţii. Dar cum? Bunul simţ pretinde ca tratarea să fie personală, să existe o contribuţie originală - ceea ce e cam vag.
     Conform celor spuse anterior, originalitatea nu trebuie căutată atît la nivelul motivului, cît la nivelul ideii sf. Originalitatea literară a operei constituie o altă problemă. La E. P. Mitchel, motivul intrării în imagine este folosit în registru fantastic, pentru a sugera aspectele extraordinare, necunoscute ale lumii înconjurătoare, dar precizările finale transformă totul într-o anecdotă, fiorul iniţial este domolit şi bagatelizat. Autorul se teme să admită, în planul prozei, desigur, prezenţa fantasticului. Pînă la urmă, problema este asta: personajul spune adevărul sau halucinează? La Eugen Uricaru motivul apare în ultima scenă a romanului şi are valoare simbolică. Eroul, Ermil Stroescu, a descoperit o nouă ideologie şi se alătură ei. Intrarea în fotografie, admisă fără dubiu ca reală, subliniază prin această rupere în plan estetic (final fantastic la un roman realist) aderarea la cauza militanţilor socialişti. Şi Rodica Bretin îşi asumă realitatea faptului extraordinar, dar valoarea lui simbolică este îndoielnică. Holograma nu-i altceva decît o maşină de ucis, o sofisticată armă, dar de ce este omorît eroul, nici nu se spune, nici nu se sugerează. Ce este mai important, crima sau modul în care a fost înfăptuită? O anumită impresie de gratuitate îşi face loc.
     Aprecierea contribuţiei personale la tratarea unui motiv sf cunoscut depinde în bună măsură de experienţa literară şi de gustul cititorului, dar o lectură paralelă va pune oricum în evidenţă similitudinile nepermise, fie că sînt la nivelul textului, al unor situaţii sau al unor idei sf.


Ideea sf şi valoarea.
     Valoarea ideii şi valoarea textului în care ea apare sînt două lucruri diferite, deşi unii comentatori tind să o reducă pe a doua la cea dintîi. Cînd am spus text, m-am gîndit nu numai la stil şi la scriitură (altă tendinţă de reducere), ci şi la ideea literară sf (12), la construcţia personajelor, la defăşurarea epică etc., adică la tot ceea ce înseamnă în ultimă instanţă o proză. Ideea sf, fie cu rol de nucleu, fie cu rol de „materie”, de „cărămidă”, contribuie şi ea la valoarea finală a operei, aportul ei nu este precumpănitor decît în puţine şi speciale cazuri, de exemplu în cel al lucrărilor scurte, al schiţelor, dar nici asta nu este o regulă.
     Valoarea ideii sf în sine, independentă de relaţiile în care intră în plan literar, rezultă din şi va fi apreciată în funcţie de:
     a) noutate: măsura în care propune un motiv sf nou sau constituie o interpretare inedită în cadrul unei teme sau a unui motiv, ori realizează o îmbinare neobişnuită de motive;
     b) profunzime: nu orice idee sf nouă este la fel de importantă, ce contează cîteva.degete în plus la un monstru? Întîlnim felurite invenţii, dar ce strat al realităţii noastre ating, ce probleme ne pun nouă?
     c) caracter: ideile sf, chiar luate separat, nu sînt neutre, au anumite trăsături, au un anumit caracter. Unele dau impresia de idei ştiinţifice realizabile foarte curînd, pentru altele termenul acesta e ceva mai îndepărtat, altele stîrnesc pur şi simplu îndoiala că s-ar putea împlini vreodată. Cu unele nici nu merită să-ţi baţi capul, sînt de-a dreptul neserioase, frivole: „Chiar şi eu am fost tată de-al treilea a treisprezece copii, tată de-al doilea a patru copii şi tată, cred, al mai multor copii” (13).
     Nu lipsesc nici ideile umoristice în sine: în povestirea „The Makeshift Rochet”, de Poul Anderson, rachetele funcţionează cu un combustibil special, şi anume cu bere!
     De asemenea, ideile pot avea diferite coloraturi politice şi morale, în special cele din domeniul ştiinţelor umane.
     Aprecierea caracterului ideii sf în sine nu trebuie absolutizată, contextul în care ea se găseşte poate să-i aducă modificări sensibile. O idee neverosimilă în raport cu stadiul actual al cunoştinţelor, în planul operei dobîndeşte uneori o excelentă viabilitate artistică. N-ar avea nici un sens să se caute un grad „optim” de verosimilitate, ceea ce contează e consistenţa ideatică şi plauzibilitatea literară.


Ideea sf şi textul.
     Ideea sf are o existenţă anterioară şi independentă de text, ea e uşor rezumabilă în una-două fraze, deci într-un alt text decît al operei, în operă ea va pătrunde fie în mod direct, enunţată de vocea auctorială („Delfinii ştiau, poate de secole, că mult aşteptaţii oaspeţi din stele doar pentru ei ar fi putut veni”) (14), enunţată prin intervenţia explicativă a vreunui personaj („Îţi aminteşti de presupunerea lui Lilly despre metodele lor de navigaţie? Sugera o metodă multivariabilă, utilizînd temperatura, viteza şi gustul apei, poziţia stelelor, soarelui ş.a.m.d., percepînd toate astea instantaneu. Evident, aceste lucruri sînt perfect valabile şi este clar că modul lor de comunicare foloseşte sune tul, simţul tactil, poziţii şi mişcări ale corpului. Acum, că ştim toate astea, putem intra în mare alături de ei, încercînd să folosim toate posibilităţile acestea de comunicare”) (15) sau va apare în mod indirect, transpusă fiind în conflict, în situaţii, în acţiune şi tipologia personajelor etc. Fără a se referi expres la literatura şi ideile sf, opinia lui R. Wellek şi A. Warren pare a avea şi aici valabilitate: „Evident, nu se poate vorbi de problema ideilor dintr-o operă literară atît timp cît aceste idei rămîn simplă materie brută, simple afirmaţii. Problema se pune numai atunci cînd şi numai dacă aceste idei sînt într-adevăr încorporate în chiar textura operei literare, cînd devin părţi «constitutive» ale acesteia, pe scurt, cînd încetează de a fi idei în sensul obişnuit de noţiuni, devenind simboluri sau chiar mituri.” (16). În această direcţie se poate merge pînă la a susţine împreună cu Faulkner că „Nu mă interesează ideile, ci oamenii, omul în conflict cu el însuşi, cu aproapele său, cu timpul sau cu ţara, cu mediul său.” (17). Da, dar ce bogăţie de idei se află în spatele acestor oameni, dincolo de personaje, în notaţia pătrunzătoare, uneori acidă, a scriitorului?
     Nu toţi autorii reuşesc să-şi „dizolve” ideile sf, unii nici nu încearcă, ei recurg la soluţia comodă a dialogului. Prozele se consumă mocnit în nesfîrşite discuţii, adevărate colocvii, personajele enunţă şcolăreşte, direct, ideile sf. Neîndemînarea este evidentă şi lucrările se încarcă de artificialitate, părînd simple compuneri cu caracter didactic.
     Dar să nu absolutizăm, proza de factură eseistică şi-a cîştigat dreptul la existenţă în literatura generală şi nu mai poate fi ignorată. Rămîne de văzut care sînt elementele specifice în cadrul literaturii sf. Condiţia primă rămîne calitatea, pentru că nu eseismul în sine e de nedorit, ci nivelul său scăzut, impostura, diletantismul, preţiozitatea, suficienţa, nu sînt de ajuns?
     Ideea sf şi noţiunea sf. Poate cea mai frecventă formă de manifestare a ideilor sf o constituie noţiunea sf. Efortul inventiv solicitat este de obicei minim şi pot fi utilizate aproape oriunde şi oricînd, dar cu ce consecinţe?
     Mai întîi să observăm că acest procedeu se întîlneşte şi dincolo de aria sf-ului, de exemplu în proza lui Julio Cortazar. Un întreg ciclu are ca eroi fiinţe inteligente numite: cronopiu (cronopii), speranţă (speranţe) şi gloriu (glorii).
     Oscilînd între aparate, fenomene, fiinţe ş.a.m.d. complet fantastice şi modificarea parţială a unor elemente din realitate, noţiunile sf au diferite grade de explicitare, ceea ce influenţează rolul jucat de ele. Astfel:
     a) noţiuni explicate complet - autorul dă la subsol sau chiar în text o definiţie tip dicţionar;
     - „mască antropoidă - metodă complexă, biopsihică, de modificare a înfăţişării unui om prin schimbarea datelor antropometrice şi faciale (noţiune fantastică)” (18).
     - „a dezafecta - metodă de suspendare a perdelei impenetrabile de raze cu care sînt înconjurate personalităţile împotriva substituirilor şi influenţelor parapsihice ale spionajului inter-galactic (noţiune fantastică)” (19).
     - „constată cu neplăcere că se afla întins în mijlocul unor straturi de agonii - plante indigene care se hrănesc cu cadavre descompuse de lumina verde a lui Pedgre, marele soare verde” (20) (s.n.).
     Practica specificării finale „noţiune fantastică” a ieşit din uz, devenind desuetă. Azi, autorii au mai mare încredere în discernămîntul cititorilor.
     b) sensul este dedus din nume - iată cîteva exemple de asemenea noţiuni auto-lămuri-toare: „energomobil” (21), „frunze de metal organic” (22), „torpile magneto-psihotronice” (23) etc.
     c) cuvîntul este opac şi sensul derivă din context - aici ambiguităţile sînt căutate, înţelesurile proprii rămînînd vagi, chiar obscure: „dinspre pseronii lipiţi de tîmple pornea comanda de a învinge” (24), „circulau zvonuri cum că inamicul perfecţionase «marii mastodonţi» şi «ceramica Vie» şi dispunea de bindravcuri vii” (25), „becul roşu clipeşte anemic şi rar pe servidotul ce-i atîrnă în mînă. Vrea să se apuce şi ea de lucru şi chiar întinde mina spre okobol (...)”.(s.n.) (26)
     Nu lipsesc nici amuzamentele: o armă numită spaldă (27), gradul de samiral (28), o băutură căreia i se spune setha (29), iar şaltăr nu este banalul întrerupător electric, aşa cum ar putea să creadă vreun naiv, ci o armă a irşilor! (30)
     Sînt autori ce dovedesc o predilecţie deosebită pentru noţiunile sf, în lucrările lor se pot întîlni cu zecile. De cele mai multe ori ele au un rol pur decorativ, fiind lipsite de vreo valoare simbolică. Numărul exagerat de mare, dar mai ales lipsa de funcţionalitate pot submina viabilitatea convenţiei în virtutea căreia procedeul a fost acceptat de cititor.


Ideea sf şi personajul.
     Ideea sf fiind de natură abstractă, indiferent de concretizările pe care le ia, se opune prin ea însăşi existenţei individuale, particulare, unice a eroului. Această tensiune se rezolvă adesea în favoarea ideii, ideea sf devenind personaj (31). Vertijul invenţiei pune în umbră trăirile unui om sau altul, ideea se află deasupra, ea reprezintă legicul, pe cînd personajul pasiunea şi accidentul. Dacă dezvoltarea pe aceasta bază dovedeşte forţă, originalitate, coerenţă şi nu se lasă atrasa în capcanele bine disimulate ale naivităţii, absenţa personajului sau transformarea sa într-o simplă umbră, nu va fi resimţită ca o scădere, ca un minus al lucrării.
     Uneori ideea nu poate prinde viaţă decît cu ajutorul unui erou uman. Atunci, acesta este privit ca un rău necesar, e tolerat. Tratat cu superficialitate, atribuindu-i-se reacţii schematice, el devine neconvingător, neverosimil. O lectură nepretenţioasă poate trece uşor peste asemenea neajunsuri, hrănindu-se doar din desfăşurarea ideii sf. Aşa se aplică, de exemplu, succesul deosebit al unor lucrări, precum „Regii nisipurilor” de George R.R. Martin.
     Cazul ideal se arată imediat în îmbinarea organică, armonioasă a ideii şi a personajului, prima ţinînd de modalitatea sf, iar a doua de măiestria literară.


Ideea sf şi publicul.
     Stau şi mă întreb, dacă într-o bună zi s-ar întîmpla ca la şcoală, pe lîngă matematică, română, fizică, istorie, biologie, chimie, tehnologii de tot felul etc., s-ar introduce şi o materie la care să se înveţe despre paradoxurile temporale, nodurile spaţiale, marţieni, venusieni şi alţi extraterestri, găuri negre, trecerea în hiperspaţiu, farfurii zburătoare, ciborgi şi multe alte asemenea lucruri captivante, mă întreb, zic, cine ar mai citi atunci literatură sf? Adică de ce ar mai face-o după ce ea şi-a pierdut farmecul ezoteric? Ce s-ar mai putea găsi în plus? În plus, cititorul va găsi, dar asta numai dacă va şti cum şi unde să caute, tensiunea vieţii pe care nici un tratat ştiinţific nu o poate avea, precum şi plăcerea ficţiunii (alta decît cea a fanteziei), pe care doar literatura i-o poate oferi.


NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Bucureşti, Ed. Univers, 1985, p. 51
2. din vol. cu acelaşi titlu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985
3. din vol. „Omul de cristal”, Bucureşti, Ed. Univers, 1980
4. Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983
5. Cornel Robu, Motive literare „Clasice” în versiune sf, în „Almanah Anticipaţia '87”, Bucureşti, 1986, p. 124
6. În vol. „Sfîrşitul jocului”, Bucureşti, E.L.U., 1969
7. În „Almanah Scînteia tineretului 1986”, Bucureşti, 1985, p. 133-135
8. Suplimentul „Argonaut”, nr. 6, al revistei „Convorbiri literare”, Iaşi, 1984
9. Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, p. 83
10. Sous dessus dessous, ou l'imaginaire inversif, în „Revue de l'Universite de Bruxelles”, nr. 1-2/1985, p. 155. (Anterior, aceeaşi idee se întîlneşte şi la Roger Caillois, De la basm la povestirea ştiinţifico-fantastică, în „Antologia nuvelei fantastice”, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 28 sau în „Viitorul? Atenţie!”, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968, p. 77)
11. idem, p. 154
12. Schiţa unei posibile structuri, în „Almanah Anticipaţia '84”
13. C. Smith, În adîncurile bătrînului Pămînt, în „Povestiri despre invenţiile mileniului III”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 84
14. Cordon R. Dickson, Golful delfinului, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 53
15. idem, p. 52
16. Teoria literaturii. Bucureşti, E.L.U., 1967, p. 168
17. Faulkner în the University, New York, Vintage Book, 1965, p. 18, apud Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Bucureşti, E.L.U., 1969, p. 60
18. Ştefan Nicolici, În ultima clipă, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 177
19. idem, p. 179
20. Alexandru Ungureanu, Ne vom întoarce pe Herbwue, în „Almanah Anticipaţia '87”, p 148
21. George Ceauşu, Atacul gondronilor, în vol. „Avertisment pentru liniştea planetei”, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985
22. Mihail Grămescu, Nike, în vol. „Avertisment...”
23. Tudor Negoiţă, Zărghitul, în „Almanah Anticipaţia '87”
24. Rodica Bretin, Ultimul Gdar, în vol. „Avertisment...”, p. 7
25. Bogdan Rusu, Pasărea de cuarţ, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 70
26. Viorel Pîrligras, Fantastica lume a lui Cristobald, în „Almanah Anticipaţia '87”, p.221
27. Mihail Grămescu, op. cit.
28. Alexandru Ungureanu, op. cit.
29. Rodica Bretin, op. cit.
30. Mihail Grămescu, op. cit.
31. Florin Manolescu, op. cit., p. 48





JUSTIFICĂRI ŞI ARGUMENTE

Lucian Ionică


     Istoria — desigur, nu cea din compendii — privită cu ochiul sociologului ne arată, printre altele, că întotdeauna colectivităţile umane ce nu au primit recunoaşterea şi aprobarea oficială sau neoficială a societăţii şi nu au beneficiat de sprijinul ei fiind tratate cu mai multă sau mai puţină indiferenţă, s-au dovedit foarte active şi ingenioase în găsirea căilor pentru afirmarea unităţii şi. mai ales. a identităţii lor. Am putea spline că există un raport invers proporţional între interesul (înţeles ca aprobare) manifestat de societate şi intensitatea activităţii de tip propagandistic desfăşurată de acestea în scopul atragerii de noi adepţi. Multă energie umană s-a cheltuit astfel, uneori chiar şi vieţi, exemple sînt numeroase: creştinismul la începuturile sale, mai apoi ereziile, cele religioase dar şi cele ştiinţifice, societăţile conspirative din trecut, grupările teroriste de azi sau, într-un alt registru, asociaţiile pentru promovarea limbii esperanto, asociaţiile filateliştilor, ale columbofililor, ale chinologilor etc. După cum se poate observa, exemplele alese, la care cititorul însuşi poate adăuga numeroase altele, nu se află la acelaşi nivel de generalitate si importanţă, semnificaţiile lor social-istorice fiind diferite.
     Această lege sociologică acţionează şi în cazul cenaclurilor de literatură şi artă sf. În momentul încetării apariţiei popularei "Colecţii de povestiri ştiinţifico-fantastice", în anul 1974, asemenea cenacluri existau doar în număr de patru sau cinci, la Bucureşti, Timişoara, Craiova şi Oradea. Era de aşteptat ca odată cu scăderea şi a numărului de apariţii editoriale de gen, activitatea cenaclurilor să se diminueze, treptat să-şi piardă membrii al căror interes să fie captat de alte domenii, iar pasiunea pentru sf să se piardă. Contrazicînd predicţiile bazate doar pe bunul simţ, lucrurile s-au petrecut exact invers. Astăzi, există peste douăzeci de cenacluri răspîndite în întreaga ţară, dintre oraşele mari doar Cluj-Napoca rămînînd dator. În mod inexplicabil, există chiar şi un cenaclu sătesc, la Guranda, judeţul Botoşani. În cîteva locuri, prin truda fanilor şi sprijinul organizaţiilor tutelare au fost editate fanzine şi micro-fanzine cu profiluri individualizate, diversitatea lor fiind pe deplin reconfortantă.
     Aceste semne ale unei vieţi literare sf în plin avînt, chiar efervescente, nu ar fi complete dacă nu am adăuga la ele preocuparea continuă de a susţine şi chiar demonstra necesitatea şi utilitatea literaturii sf, mai mult decît valoarea ei sau a unor lucrări anume.
     Într-un secol ca al nostru în care, mai mult decît oricînd, economicul şi rentabilitatea imediată primează în dauna beneficiilor de mai tîrziu, transformarea literaturii sf în instrument ar putea fi considerată de unii nu numai de iertat, ba chiar de neînlăturat, fiind singura cale ce i se deschide dreaptă, netedă şi ademenitoare.
     Vremea cînd literatura sf era confundată cu un fel de literatură de popularizare ştiinţifică mai atractivă, în care rolul învelişului dulce al medicamentelor amare îl juca acţiunea palpitantă, a trecut. S-a făcut un pas înainte, dar insuficient, deoarece astăzi se mai teoretizează în jurul unor aserţiuni de genul: "literatura sf trezeşte interesul şi educă tînăra generaţie pentru activitatea de cercetare ştiinţifică şi tehnică", „literatura sf dezvoltă imaginaţia ştiinţifică şi tehnică", „literatura sf ne fereşte de şocul viitorului prin anticipările sale" etc. Fără a ignora posibilitatea reală a existenţei şi a unor asemenea valenţe, nu trebuie să uităm că ele vor fi întotdeauna secundare faţă de cele estetice. Se ştie doar că opera de artă este importantă şi valoroasă prin ea însăşi şi nu are o utilitate practică, imediată, exterioară ei. Artele ca arte nu au nevoie de justificări, deci nici literatura sf nu are nevoie de nici un fel de justificări. Existenţa ei însăşi o legitimează. Nu ar fi cît se poate de straniu ca în revistele literare tradiţionale (ne-sf) să apară articole şi studii care să argumenteze utilitatea existenţei, să zicem, a romanului psihologic, a poeziei de dragoste sau a acelui teatru numit commedia dell'arte? Arta plastică, ei da chiar această artă, să existe doar pentru că societatea are nevoie de proiecte tehnice, iar proiectele, după cum se ştie, presupun desenul? Oare nu se face un deserviciu literaturii sf căutîndu-se întemeierea ei pe argumente psihologice, pedagogice, sociologice etc.. adică în domenii extraliterare prin punerea în evidenţă a probabilei sale eficiente? Răspunsul la această ultimă întrebare nu poate fi decît afirmativ.
     Oricît de mult am dori ca lumea literară să renunţe la prejudecăţile sale, să distingă sf-ul de calitate de maculatură şi să acorde primului locul cuvenit, în alegerea mijloacelor şi a argumentelor folosite în promovarea sf-ului trebuie să se dea dovadă de moderaţie şi discernămînt, să nu-l apărăm cu orice preţ, pentru că preţul ar putea să fie chiar literatura sf.


Paradox '81, [nr. 7], Timişoara, octombrie-noiembrie, 1981, p.3





NATURA LITERATURII SF - CONTRIBUŢII ŞI POZIŢII TEORETICE ROMÂNEŞTI

Lucian Ionică


     Problema naturii literaturii ştiinţifico-fantastice a preocupat numeroşi autori. Subiectul se arată incitant prin consecinţele majore pe care le implică o opţiune sau alta, Science-fiction-ul se încadrează în aria largă a beletristicii? Dacă da, prin ce se deosebeşte de proza main-stream, care este specificul ei în plan estetic? Dacă nu, ce este atunci, mai avem de a face în acest caz cu o manifestare artistică ? Sînt numai cîteva dintre întrebările la care s-a căutat, explicit sau implicit, un răspuns. Ele urmăresc acelaşi scop, conturarea unei poetici specifice, în ciuda unor lucrări de mai mare amploare, cele mai multe intervenţii au apărut sub forma unor articole, mai mult sau mai puţin ocazionale; cercetătorul se află în faţa unor capitole disparate, uneori contradictorii, ce aşteaptă să fie „asamblate” într-o teorie unitară.
     Examinarea naturii particulare a literaturii SF s-a făcut la trei nivele diferite: al denumirii, al definiţiei şi al definirii genului. Denumirile încetăţenite sînt nesatisfăcătoare, fie că le raportăm la originalul englez, fie că le raportăm la producţia literară ca atare. Science-fiction-ul modern nu se mai recunoaşte drept „ficţiune-stiinţifică”.
     A da o definiţie este o operaţie logică finită; se reduce la a cuprinde trăsăturile esenţiale într-o formulare cît mai concisă (genul proxim şi diferenţa specifică). Nu se poate pune un semn de egalitate între definiţie şi realitatea avută în vedere, mult mai complexă, aflată într-o permanentă devenire. A defini presupune, în schimb, o succesiune continuă de operaţii cognitive ce vizează circumscrierea din ce în ce mai precisă a unui subiect. Din această cauză ea este nelimitată.
     În continuare ne vom opri doar asupra ultimei ipostaze, cea a definirii, încercînd o privire generală asupra contribuţiilor şi poziţiilor româneşti; desigur, nu vom putea epuiza subiectul.
     În intervenţiile autorilor noştri privind tema în discuţie se pot distinge trei orientări principale: prima dintre ele defineşte literatura SF printr-o anumită arie tematică, dezinteresîndu-se sau chiar negînd caracterul ei literar-artistic; o a doua direcţie stabileşte existenţa unei poetici specifice, în cadrul literaturii beletristice şi neagă ideea unei problematici deosebite; o a treia direcţie, mai greu de delimitat practic, încearcă realizarea unei sinteze a primelor două poziţii.
     Temele generale, considerate de unii autori drept definitorii pentru literatura SF sînt ştiinţa şi (sau) viitorul. Plecând de aici i se deduce un anumit statut şi un anumit rol. Aria sa de investigaţie este fie impactul revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane asupra omului şi a societăţii, fie analiza evoluţiei viitoare a societăţii umane. „Rolul SF-ului la noi — răspunde A. Mironov la o anchetă din 1981 a revistei Orizont — trebuie să fie în perfectă concordanţă cu cerinţele societăţii să civilizeze tehnologic tineretul pregătindu-l pentru sarcinile rapide ce-i stau în faţă — prin rapide înţeleg întîmplări din deceniile şi secolele imediat următoare”.
     I. M. Ştefan se desolidarizează de cei care „reduc filonul ştiinţific la un simplu pretext, la un basm graţios dar steril, străin de răscolitoarele probleme individuale şi sociale pe care ştiinţele contemporane le ridică în faţa noastră”, precum şi de cei care „în numele mult trîmbiţatei campanii antitehniciste vor să mărginească SF-ul la un joc ambiguu, la parabolă şi metaforă, să-i tăgăduiască tradiţionala valoare cognitivă şi previzionistă, ca şi forţa morală lucidă” (Anticipaţia '83).
     Tot ca o tematică anumită este înţeleasă literatura SF şi de către un scriitor ce nu aparţine spaţiului literaturii SF, Mircea Horia Simionescu: „Se cade să salutăm şi să aplaudăm mai precaut, şi numai cărţile rigorii şi ale descifrărilor într-adevăr plauzibile, cărţile realiste despre timpul încă nesosit, cărţile din care arta — garantă a plăsmuirilor adevărate — nu lipseşte” (s.a.) (Viaţa Românească, 2/1976). Deci, literatura SF presupune o privire prospectivă, anticipatoare.
     Dacă literatura „cealaltă”, pe care am studiat-o la şcoală, se interesează de „prezent” şi de „trecut”, apare ca necesar să existe o preocupare îndreptată şi spre locul rămas vacant, adică spre „viitor”. Denumirea de literatură de anticipaţie consemnează această orientare. Anticipaţia este „cea mai importantă specie a genului”, spunea încă din 1959 Ion Hobana, sugerînd complexitatea structurii interne a genului. „Literatura ştiinţifico-fantastică — arată Narcis Zărnescu — oferă modele pentru înţelegerea, adaptarea şi asimilarea unui viitor posibil. Consumarea de science fiction este echivalentă cu interiorizarea afectivă a viitorului lumii, cu inocularea de utopie şi fantastic, cu imunizarea contra viruşilor viitori, contra posibilelor obstacole fizice şi psihice” (Viaţa Românească, 1/1974). „Ce este fantastul din categoria science-fiction?” — se întreabă Victor Kernbach. — „Bineînţeles, un profet. Iar dacă nu este un profet, nu este nimic” (CPSF, nr. 357, 1969).
     Pare firesc să ne întrebăm dacă această dimensiune prospectivă, anticipatoare, este o caracteristică definitorie a literaturii SF? Se pare că nu. Adrian Marino afirmă că „anticipaţia constituie una din constantele istorice ale literaturi. Orice secol anticipă un alt secol” (Dicţionar de idei literare, p. 647). În acelaşi sens, N. Steinhardt este convins de „caracterul esenţial viitorologic al operei artistice ca atare”, „poate fi socotită ca un truism constatarea însuşirii profetice a oricărui artist”, „nu ne îndoim că Stendhal, Gogol, Lautremont” Rimbaud, I. L. Caragiale, Joyce, Proust au fost anticipatori” (Viaţa Românească, 1/1974). După cum se observă, noţiunea de anticipare, în cele două intervenţii de mai sus, capătă un alt sens, mai profund, decît cel utilizat în discuţiile despre science-fiction. Nu numai literatura SF anticipează, ci orice adevărată operă de artă. Anticipaţia de tip SF trebuie înţeleasă prin prisma specificului ei (ori a specificurilor ei), de la actul „terapeutic” — amintit anterior —, la statutul futurologic sau, la cel mai restrîns, de previziune asupra dezvoltării ştiinţei. În privinţa acestei din urmă dimensiuni, Ion Hobana precizează: „Previziunea ştiinţifică a scriitorului se verifică doar pe planul marilor idei anticipatoare. Jules Verne a prevăzut nu avionul şi vehicolul cosmic ca atare, ci faptul că viitorul este al aparatelor de zbor mai grele decît aerul şi că oamenii vor străpunge cuirasa gravitaţiei” (Viitorul? Atenţie! p. 92).
     Un pericol care pîndeşte înţelegerea literaturii SF constă în privirea viitorului doar prin prisma dezvoltării ştiinţei. Este evident că societatea presupune şi alte domenii la fel de importante: activitatea economică, politică etc. Nu poate fi vorba de o adevărată anticipare dacă nu se are în vedere societatea în întregul ei, nu numai un singur aspect, cel al viitoarelor descoperiri ştiinţifice şi al implicaţiilor lor. Cantonarea doar în domeniul ştiinţei şi al tehnicii nu va fi şi nici nu este prielnică pentru literatura SF. Viziunea sa ar rămîne îngustă, deformată, adică neştiinţifică !
     Dan Culcer abordează anticipaţia de tip SF dintr-o altă perspectivă: „Atitudinea prospectivă în zona relaţiilor umane şi a mutaţiilor din structurile sociale nu este neapărat specifică acestei literaturi şi nici scopul ei prioritar. Mai degrabă zona de maxim interes rămîne tot prezentul şi este o chestiune de convenţie faptul că acest prezent este oferit ca şi cum ar fi viitor” (Serii şi grupuri, p 50). Anticipaţia nu mai este anticipaţie propriu-zisă, adică o privire către un mîine, în sensul viitorologiei, ci este o formă, adică o modalitate literară, în felul acesta pătrundem în spaţiul teoriilor care identifică literatura SF cu o poetică specifică, teorii datorate mai ales literaţilor. În cadrul lor se pot distinge cîteva orientări.
     Una din ele porneşte de la aserţiunea că literatura SF se bazează pe o poetică a logosului ştiinţific, avînd drept principal procedeu extrapolarea. Coerenţa deductivă este împletită cu adevărul ştiinţific. Universurile imaginate nu sînt fanteziste, ele reflectă o realitate posibilă. Scriitorul nu face decît să devanseze timpul, el ne prezintă un fel de reportaj dintr-un viitor potenţial. Prin urmare, literatura SF ar avea o „armătură riguros ştiinţifică”. „Construcţia de o perfectă logică ştiinţifică îmbracă fantasticul, transportîndu-l într-un univers insolit dar posibil, care decurge din datele exacte şi existente ale ştiinţei” (Sanda Radian, Viaţa Românească, 7/1966).
     Depăşind condiţiile restrictive impuse de prezenţa obligatorie a ştiinţei, alţi autori văd în literatura SF o poetică a logicului, ceea ce, evident, nu presupune renunţarea la adevăr. Se realizează doar o schimbare de planuri, de la adevărul ştiinţific se trece la reflectarea logic adevărată. Iată, în acest sens, cîteva opinii cu nuanţele personale fireşti. „În literatura ştiinţifico-fantastică totul are o explicaţie. Absolut orice se explică aici, cel puţin logic, dacă nu ştiinţific. Şi după o logică a noastră, a oamenilor, nu a unor alte lumi” (Ioana Creţulescu, Viaţa Românească, 1/1974). „Am ajuns să mă conving tot mai mult — mărturiseşte Ov. S. Crohmălniceanu — că specificul literaturii ştjinţifico-fantastice rezidă într-o logicizare sistematică a imaginaţiei. Pe o ipoteză oricît de năstruşnică a acesteia din urmă, mintea construieşte mereu un eşafodaj strict raţional. Fascinaţia literaturii de anticipaţie vine dintr-o atare logică strînsă impusă fantasticului” (Viaţa Românească, 1/1974). Acest caracter al literaturii SF îl determină pe Dan Culcer să preia denumirea de „conjectură raţională” pentru domeniul în discuţie: „Proza de tip cora are o natură deductivă. Odată acceptată premiza, restul scrierii (schematic vorbind) se dezvoltă prin aplicarea consecventă a ei” (Serii şi grupuri, p. 57). În ultima sa carte. Ion Hobana acceptă ideea că invenţiile şi descoperirile ştiinţifice din literatura SF sînt o modalitate literară, în fapt convenţii propuse de autor, iar cititorul trebuie să le accepte ca atare. Cercetarea lor sub aspectul valabilităţii ştiinţifice nu-şi are sensul: „Invizibilitatea era pentru el (pentru H. G. Wells — n. L. I.) nu o posibilitate sau măcar o ipoteză cu şanse de verificare într-un viitor previzibil, ci o convenţie, un truc magic necesar realizării dramei lui Griffin” (Autori, cărţi, idei, p. 106).
     A treia direcţie în înţelegerea naturii particulare a literaturii SF încearcă, după cum spuneam, o sinteză ce delimitează un spaţiu literar. Contururile sale diferă de la autor la autor. Astfel, Voicu Bugariu ne propune „o cale de loc frecventată de către teoreticieni. Este vorba despre interpretarea şi înţelegerea science-fiction-ului prin prisma esteticii manieriste” (Ateneu, 3/1983). Alături de considerarea SF-ului drept o modalitate literară, Voicu Bugariu a admis şi existenţa unei teme specifice: „într-adevăr, scrierile despre care se spune că fac parte din genul science-fiction se disting printr-o serie de trăsături comune. Aceste trăsături ţin, în primul rînd, de temă (...) aceste teme pot fi încadrate într-una singură: explorarea unui mediu insolit” (Viaţa Românească, 1/1974).
     Florin Manolescu afirmă că sinteza a fost deja realizată în actul literar SF şi poate fi descoperită în lucrările genului: „Urmărind să concilieze două atitudini specifice unor sisteme diferite de valori (atitudinea ştiinţifică şi atitudinea estetică) literatura SF a fost nevoită, în chip firesc, să-şi compună o personalitate lexicală nouă şi un număr de teme, specii, personaje, obiecte şi procedee literare proprii, încadrate într-un context narativ diferit de acela al literaturii mainstream” (Echinox, 6-7/1979).
     Ion Hobana descoperă în perenitatea literaturii SF argumentul simbiozei reuşitei dintre temă şi procedeu: „indiferent de cantitatea de date sau ipoteze ştiinţifice reale sau imaginare pe care le vehiculează, SF-ul este în primul rînd literatură. Aşa se explică faptul că lucrările valoroase nu şi-au pierdut puterea de seducţie o dată cu realizarea miracolelor pe care le propuneau cititorilor în momentul apariţiei” (Orizont, 6/1981).
     În ceea ce ne priveşte, considerăm că literatura SF reprezintă, în esenţă, o modalitate literară şi nu o tematică deosebită. Pe de o parte, despre cosmonauţi şi nave cosmice se poate scrie „obişnuit”, vezi de exemplu Oriana Fallaci, Dacă soarele moare, sau Evgheni Evtuşenco, Dulce ţinut al poamelor, iar, pe de altă parte, despre omul comun, de pe stradă, se poate scrie în manieră SF. Fără îndoială că literatura SF a pus în evidenţă noi teme, noi motive literare, dar acest fapt nu-i dă dreptul să instituie un monopol asupra lor.
     Am recurs la numeroase citate din dorinţa de a atrage atenţia asupra unor contribuţii româneşti la teoria literaturii SF, cer scuze celor pe care nu i-am amintit din lipsă de spaţiu. De asemenea, am mai dorit să realizez şi un început de dezbatere. Dacă autorii amintiţi mai sus, ori alţii se vor simţi îndemnaţi să-şi dezvolte modul lor de a înţelege literatura SF, contrazicînd sau nu cele afirmate aici, atunci unui din scopurile acestui articol a fost atins.


PARADOX '85, supliment "Forum studenţesc", editat în colaborare cu Cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică "H.G.WELLS" al Casei de Cultură a Studenţilor din Centrul Universitar Timişoara, pag. 1 & 3 (9 & 11).





PRIVIRE IPOTETICĂ ASUPRA DEVENIRII LITERATURII SF

Lucian Ionică


     Poate nu este exagerat să credem că literatura SF şi acea parte a sufletului omenesc căreia ea i se adresează, născînd satisfacţii altcum de negăsit, să se fi aflat la început într-o stare de totală indistincţie, ascunsă în mit şi în gîndirea mitică aşa cum, în antichitate, filosofia îngloba nenumărate alte discipline ale minţii, ce s-au desprins mai tîrziu, cîştigîndu-şi autonomia binemeritată, dreptul la o existenţă de sine stătătoare.
     SF-ul se originează, bineînţeles nu ca atare, ca SF, ei foarte mediat, în existenţa la omul primitiv a unei dorinţe de altceva decît ceea ce vedea cu ochii în apropierea sa. Era împins, fără să se poată opune decît la nivelul unui individ sau altul, dar nu şi la cel al speciei, spre o depăşire pe toate căile a lumii înconjurătoare; şi aceasta nu era numai curiozitatea. Exista o voinţă instinctivă de transcendere e realităţii prin explicaţie cauzală şi finală, prin înţelegere, prin luare în stăpînire, prin transformare.
     Ieşirea din mit s-a făcut prin această aspiraţie fundamentală, definitorie, care a dat naştere unei noi necesităţi: necesitatea călătoriei, a deplasării în spaţiu. Cel orizontal a fost rezervat oamenilor, fiinţe umile, iar cel vertical zeilor, semizeilor şi eroilor — fiinţe miraculoase. Doar peste multe secole acest din urmă spaţiu a revenit în realitate şi în cultură, oamenilor obişnuiţi. Trecerea de la spaţiul orizontal la cel vertical s-a realizat de către subiecţi umani care au apelat la elemente supranaturale — magice sau creştine. Legenda Meşterului Manole este un asemenea exemplu, catedralele gotice, construite în cea mai mare parte de artişti anonimi, un altul.
     Nevoia călătoriei orizontale s-a dezvoltat mereu, s-a rafinat continuu trecînd de la actul călătoriei propriu-zise la exersarea voiajului spiritual şi a reflexiilor lor literare.
     Cutreierarea lumilor îndepărtate a constituit, multă vreme, o mină, inepuizabilă de necunoscut. Omului i se crease nevoia de necunoscut, dar nu de orice fel, ci de un necunoscut accesibil, adică unul uşor de învins; în caz contrar picarescul ar fi trecut în tragic, pierzîndu-şi efectul său psihoterapeutic.
     Cînd ţinuturile exotice nu au mai avut forţa de fascinaţie necesară, a fost nevoie de altceva, se cerea, prin urmare, cucerită o nouă dimensiune. Rămăsese liberă doar axa timpului, spaţiul vertical fiind stăpînit încă de fiinţeie mitologice. Şi pentru acest pas, atît de extraordinar — ca pentru toate marile treceri ce se doresc fireşti şi acceptate se cerea un moment da mijlocire. Rolul a fost jucat foarte bine de cîteva opere literare: „Despre cea mai bună organizare a statului şi despre noua insulă Utopia” de Thomas Morus, „Cetatea soarelui” de Tommaso Campanella şi „Atlantida” da Francis Bacon, reunite sub numele de utopii. Viitorul era astfel plasat într-un loc îndepărtat, medierea săvîrşindu-se prin spaţializarea timpului. (Reversul, adică temporalizarea spaţiului, după cîte ştiu, nu a fost încă încercat.) Sau, mai precis, dacă ne gîndim la înţelesul etimologic al termenului generic, utopie, care înseamnă „nicăieri”, ne dam seama că spaţiul şi timpul real au fost neantizate, făcînd loc unui alt tandem spaţiu-timp.
     Un fenomen nou apărut, exterior logicii dezvoltării de pînă atunci a aspiraţiei umane fundamentale, amintită la început, s-a unit cu aceasta într-un mod neaşteptat, rezultînd ceea ce avea să se numească mai tîrziu, literatură ştiinţifico-fantastică; era vorba despre ştiinţă.
     Se poate pune următoarea întrebare, exprimînd o nedumerire justificată: de ce tocmai acum, începînd de abia cu secolul al XIX-lea, se constituie, în acest mod, literatura SF? Doar şi pînă atunci existase ştiinţă, de ce acest aliaj ştiinţă-ficţiune nu se realizase mai înainte? Şi, de fapt, ce era nou?
     S-ar putea spune că de abia din secolele XVIII - XIX a început creşterea puternică a ştiinţei şi că de abia acum a căpătat puterea de a fascina oamenii obişnuiţi, numai acum ştiinţei i s-a recunoscut statutul social de ştiinţă. Răspunsul acesta este adevărat, dar nemulţumeşte prin generalitate, prin faptul că nu evidenţiază mecanismul intern ce a dus la un asemenea rezultat.
     Dezvoltarea extensivă şi intensivă a ştiinţei a avut, printre alte consecinţe, şi apariţia unui izvor inedit de recunoscut. Explicaţia constituirii genului SF rezidă în caracterul noului tip de necunoscut. Pînă atunci, puţinul necunoscut pus în evidenţă de către ştiinţă nu prezenta încredere, nu avea respectabilitate, se afla pe acelaşi plan cu ruşinosul şi erezia. Exista un singur fel de taine recunoscute şi apreciate: Sfintele Taine, accesibile doar prin Credinţă, adică prin Necunoaştere şi Neştiinţă (Operele pe sare le-am putea categorisi în preistoria SF-ului iau în derîdere, mai mult sau mai puţin, acest Necunoscut oficial, distribuit obligatoriu şi cu insistenţă. În „Statele lunii”, de Cyrano de Bergerac, un locuitor al satelitului terestru, după ce dezvăluie pămînteanului că moneda acelei ţări o constituiau versurile originale, îi explică în continuare: „Există şi cîrciumari care fac altfel de afaceri Cînd pleci de la ei, îţi cer, pe măsura cheltuielilor, o chitanţă pentru cealaltă lume, şi îndată ce le-o dai, scriu într-un registru mare, pe care îl numesc: «socotelile lui Dumnezeu», cam ceea ce urmează : "în afară de aceasta, valoarea atîtor versuri, livrată în ziua cutare lui cutărică. pe care Dumnezeu trebuie să ramburseze de îndată după primirea chitanţei, din primul fond disponibil»; şi cînd simt că se apropie moartea, taie în bucăţi registrele şi le înghit, deoarece cred că dacă ele nu ar fi astfel digerate, Dumnezeu nu le-ar putea citi şi ei nu ar.mai avea nici un folos".)
     Ce a cauzat schimbarea de atitudine? Tainele religiei erau negative, inhibante şi absolute, pe cînd necunoscutul ştiinţei se dovedise pozitiv, incitant şi, ceea ce este mai important, relativ: devenise astfel un necunoscut de consum, mereu nou şi variat - l-a sedus pe om în cele din urmă şi i-a redat încrederea în sine.
     Deoarece cucerirea timpului şi a ştiinţei s-a realizat aproape în aceeaşi perioadă, şi pînă în prezent nu au fost epuizate toate posibilităţile lor, această literatură care răspunde unei anumite faţete a sufletului omenesc, se numeşte încă „de anticipaţie” şi (sau) „ştiinţifico-fantastică”.
     Se cuvine să facem o precizare. Pornită de foarte departe, ascunsă multă vreme în diferite manifestări culturale (cine ştie, poate mai este şi acum ascunsă, nefiind dezvăluită în întregime) literaturii SF nu îi va fi dat să se întîlnească în mod fericit cu spiritul şi să se desăvîrşească, aşa cum se întîmplă în triada hegeliană. Cauza mi se pare a fi următoarea: SF-ul s-a autonomizat şi se dezvoltă independent, căutînd să se împlinească, adică să transforme în realitate toate posibilităţile sale teoretice. Acum îşi este suficient sieşi. Se simte zburdălnicia copilului scăpat în primăvară.
     Cu alte cuvinte a apărut o contradicţie (semn bun dacă se va dovedi că este dialectică) între forma vremelnică, aproape conjuncturală, aş putea spune — cea legată accidental de ştiinţă sau viitor, pînă cînd vor apărea noi forme de necunoscut — şi elementul uman fundamental, ancestral, ce se străduieşte, cu obstinaţie, dar fără a forţa, să apară la suprafaţă în deplina sa limpezime. Pentru acest element SF-ul nu este decît o etapă, un moment, valoros şi, poate, chiar indispensabil al devenirii sale, dar nu un fetiş.
     SF-ul, în forma sa actuală, nu reuşeşte să exprime în totalitate elementul filogenetic, deci nu este doar formă a acestuia, este mai mult — în independenţa şi autonomia sa — şi mai puţin — în posibilitatea şi existenţa contradicţiei. Dacă nu ar exista contradicţia amintită, SF-ul ar fi privit cu ochiul neutru al certitudinii dezantropologizate oferite de istorie, nu ar. apărea nici o valoare afectivă. Nestînd lucrurile aşa, arborele filogenetic îşi permite să analizeze SF-ul cu ironică superioritate şi caldă simpatie, ca pe un copil ambiţios.
     SF-ul autonom, aşa cum îl cunoaştem astăzi, în încercarea lui de a străbate toate drumurile ce i se deschid se va diversifica din ce în ce mai mult prin apariţia unor subgenuri — fapt observabil şi în prezent —, ce vor căuta să-şi etaleze specificul limbajului lor, pînă cînd se va pune îndreptăţit întrebarea dacă mai pot fi reunite sub numele acesta arhaic de „Literatură ştiinţifico-fantastică”, ţinînd parcă de tipicăria unui profesor extrem de pedant.
     Astfel SF-ul va trece în altceva. Şi atunci, în locul lui, ce va rămîne? Este foarte simplu: literatura! Sau, cine ştie...


PARADOX '80, supliment "Forum studenţesc", editat în colaborare cu Cenaclul de literatură ştiinţifico-fantastică "H.G.WELLS" al Casei de Cultură a Studenţilor din Centrul Universitar Timişoara, p.4.





SCHIŢA UNEI POSIBILE STRUCTURI

Lucian Ionică


a) „IDEE SF” - „IDEE LITERARĂ SF"
     Sub denumirea generică; de literatură stiinţifico-fantastică (SF) sau de anticipaţie se ascunde un fenomen literar şi sociologic foarte divers în manifestări, fapt ce a pus adeseori dificultăţi fie prin căutarea unui nume mai adecvat, fie prin formularea unei definiţii cît mai complete, fie prin stabilirea unor tipologii unificatoare. Discuţiile pe aceste teme au fost atît de frecvente şi de acaparatoare, încît astăzi a apărut reacţia contrară: evitarea lor cu orice preţ.
     Pentru a ne apropia de structurile primare, cu valoare paradigmatică în literatura SF, ni se pare util a se face mai întîi deosebirea între două entităţi: „ideea SF” şi „ideea literară SF”. Fără a încerca să dăm o definiţie, prin „ideea SF” se poate înţelege un obiect, un fenomen sau un proces, bazate pe legi neobişnuite. Acestea din urmă pot fi posibile - cu diferite grade de probabilitate - sau imposibile în raport cu nivelul actual al cunoştinţelor noastre despre lume, ori miraculoase (vezi Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică), adică fără nici o raportare directă la universul cunoscut, ale cărui graniţe le depăşeşte deschizînd o breşă spre zonele nesondate nici măcar de imaginaţie. „Ideile SF” constituie materia din care, alături de cuvinte, este alcătuită proza SF, după cum piatra este materia sculptorului. Pentru scriitor, ele reprezintă o adevărată probă de inventivitate. Stanislaw Lem, de exemplu, ca să protejeze o planetă, o înconjoară asemeni unei cetăţi medievale cu „un sistem de turbioane magnetice şi şanţuri gravitaţionale în care timpul zbura atît de repede, că numai ce vreun duşman nimerea din nebăgare de seamă pe acolo, îndată se şi scurgeau o sută de milioane de ani sau mai mult şi, de atîta bătrîneţe, se făcea praf şi pulbere”.
     Spunînd doar atît despre „ideea SF” ea nu se va deosebi de „ideea F” (adică, ideea fantastică) deşi, prin tradiţie, există motive ce aparţin unui gen sau altul, cum ar fi vampirii, fantomele ori vrăjitoarele pentru fantastic, navele cosmice, roboţii sau extratereştrii pentru SF. Dar, după cum observa Kingsley Amis, aceste elemente au migrat dintr-un domeniu în altul, ne mai puţind fi folosite drept criteriu de identificare. Fantasticul a fost influenţat de SF, după cum şi SF-ul a fost influenţat de fantastic.
     Distincţia dintre cele două idei, SF şi F, apare în momentul utilizării lor, în momentul valorificării, cînd îmbracă formele de „idee literară SF” şi „idee literară F”. La acest nivel superior, SF-ul apare ca real, deoarece se sugerează, cel puţin, unei explicaţii coerente, raţionale - chiar dacă fantezistă - a unor situaţii inexplicabile, bizare. Fantasticul este ne-real (Florin Manolescu, Literatura SF) deoarece nu se interesează de cauze, ci de consecinţe. Cu toate acestea, în mod paradoxal, convenţia acţionează mult mai puţin în cazul literaturii fantastice; această pare mult mai „adevărată”, mult mai „probabilă”, de aici sentimentele de groază, de teamă etc.
     Trecerea de la „ideea SF” la „ideea literară SF” se realizează prin legarea primei de un înţeles, de o semnificaţie, deci printr-un proces de semnificare. Dintr-o existenţă amorfă, neutră şi gratuită „ideea SF” devine o existenţă cu sens, trecînd astfel în axiologic. Fără această semnificaţie „ideea SF” nu are drept de şedere în cetatea literaturii şi a esteticului, rămînînd doar o simplă dorinţă ştiinţifică-tehnologică sau o bizarerie. Distincţia „idee SF” - „idee literară SF” se constituie şi într-un criteriu de valoare, ce permite identificarea structurală a subliteraturii SF, prin faptul că aceasta conţine doar „idei SF” nu şi „idei literare SF”. Dacă teoretic lucrurile par destul de simple, practic însă ele sînt ceva mai complicate, valoarea operaţională a criteriului axiologic depinzînd de modul mai larg sau mai îngust în care este înţeleasă natura semnificaţiei ce trebuie să i se ataşeze „ideii SF": de la învăţături exprimate pe un ton didactic, pînă la idei şi structuri de mare profunzime.
     În povestirea „Detunătura” de Ray Bradbury, o expediţie temporală ucide din greşeală un fluture ce a trăit cu şaizeci de milioane de ani în urmă, ceea ce va avea drept consecinţă schimbarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din anul plecării, precum şi modificări în ortografie şi exprimare. Dacă în povestirea amintită ar exista doar această „idee SF”, nu şi o „idee literară SF”, ea ar fi cel puţin ridicolă. Nu este vina scriitorului dacă unii cititori nu văd decît atît.


b) O TIPOLOGIE A LITERATURII SF
     Bazîndu-ne pe cele arătate mai înainte, putem încerca să distingem trei categorii fundamentale ale prozei SF.

1. SF-ul pur.
     Se prezintă într-o modalitate cît mai atractivă şi pregnantă „ideea literară SF” în sine, neexistînd - preocupare pentru eventualele ei implicaţii în planul realităţii cotidiene, aşa cum o cunoaştem. Conflictul rămîne prizonier în noile universuri create mirifice şi stranii, fără a avea vreo legătură directă cu realitatea; doar una indirectă, nu mai puţin importantă - cea mediată de către cititor.
     Valoarea lucrărilor din această categorie rezidă în primul rînd în frumuseţea, originalitatea şi profunzimea „ideii literare SF” si în al doilea rînd în calitatea scriiturii. Există fără îndoială o mare asemănare cu „estetica” matematicienilor care apreciază drept frumoasă sau nu o anumită cale de rezolvare a unei ecuaţii.
     Este mai mult o invenţie şi autorul filosofează discret în spatele unor întîmplări a căror menire este doar de a face mai accesibilă ideea neobişnuită. „Proza ştiinţifico-fantastică”, spune Silvian Iosifescu, în Literatura de frontieră, „rămîne totuşi o formă de literatură contemporană direct filozofică”. Un alt Pămînt, identic pînă în cele mai mici amănunte cu al nostru, unde fiecare dintre noi avem un altor ego, constituie cadrul povestirii „Ceilalţi” de Ovid. S. Crohmălniceanu. Un cosmonaut este trimis spre celălalt Pămînt fără a se cunoaşte existenţa acestei uluitoare identităţi, în acelaşi timp dublura sa extraterestră reface drumul în sens invers. Ajuns la destinaţie, cosmonautul are mai întîi convingerea că se află din nou pe Pămînt. Este uimit, nu înţelege cum de s-a întors fără să se fi abătut de la traseul iniţial ce îl îndepărta de sistemul nostru solar. Apoi înţelege. „Îi privi pe toţi cu sentimentul, cert că sînt alţii. Realiza însă instantaneu la fel de vie convingerea ea nu va izbuti să dovedească aceasta şi-l cuprinse o imensă groază”.


2. Axiomatica SF.
      Sub acest nume sînt cuprinse acele opere în care „ideile SF”, chiar şi neoriginale, sînt privite prin prisma consecinţelor pe care le-ar genera dacă ar apărea la un moment dat în ordinea obişnuită a lumii. Axiomatica SF se naşte din întrepătrunderea universului ştiinţifico-fantastic cu cel terestru, la intersecţia lor. Prototipul, clasic al acestei categorii (nu de puţine ori de senzaţie) este romanul lui H. G. Wells „Omul invizibil”.
     Acceptînd drept axiomă un fapt ce contrazice legile naturale cunoscute se poate dezvolta, cu rigoare şi coerenţă logică un nou univers, diferit, dar pe care îl simţim al nostru. Prin comparaţie înţelegem mai bine. Procedînd astfel, scriitorul are la îndemînă un instrument inedit, remarcabil, specific, în amploarea sa, literaturii ştiinţifico-fantastice, cu ajutorul căruia radiografiază o zonă sau alta a lumii noastre.


3. Parabola SF.
     O parte din lucrările încadrate science-fictionului şi receptate ca atare de cititor sînt de fapt pseudo-SF, acest lucru neinfluenţînd prin el însuşi valoarea artistică. Sînt folosite elemente, motive şi chiar clişee SF pentru a dezbate probleme ale realităţii contemporane. „Ni se vorbeşte de un uriaş război între civilizaţii galactice, dar ne dăm foarte repede seama că liga planetelor democratice seamănă în mod straniu eu Organizaţia Naţiunilor Unite”. Şi mai departe, cu valoare de concluzie: „Anticipaţia a creat un limbaj cu ajutorul căruia se poate exprima în principiu orice” (Michel Butor, Repertoriu). Este categoria de lucrări parabolă în care se vorbeşte despre extratereştri vizîndu-se pămîntenii, conform principiului cuprins în zicala: vezi mai uşor paiul din ochiul altuia, decît bîrna din ochiul tău. Povestirea „Puţin mai devreme” de Gheorghe Săsărman reuneşte calităţile a două categorii, Axiomatica SF şi Parabola SF. În anul 1983, un fizician de renume mondial descoperă un procedeu prin care ar putea instantaneu face inertă întreaga cantitate de material fisionabil de pe planetă; în consecinţă somează marile puteri să încheie, în termen de un an, un tratat privind interzicerea oricăror arme nucleare şi distrugerea celor existente; în caz contrar va inactiva materialul fisionabil, inclusiv cel folosit în scopuri paşnice. Cu acest ultimatum plin de consecinţe începe povestirea. Bineînţeles, totul se petrece pe altă planetă şi orice asemănare ...
     În concluzie, putem spune că literatura SF apare, structural vorbind, ca o sumă a celor trei categorii de mai sus, SF-ul pur, Axiomatica SF şi Parabola SF, a căror înţelegere se bazează pe „ideea SF” în cele trei forme ale sale: posibil, imposibil, şi miraculos. Înţeleasă astfel, literatura SF nu se mai defineşte nici prin ştiinţă şi nici prin anticipaţie, ceea ce, pentru fani şi nu numai pentru ei, ar putea reprezenta un sacrilegiu.


Paradox '82, [nr. 8], Timişoara, 1982, p.4





TINERII ŞI LITERATURA SF

Lucian Ionică


[text neinclus în grupajul omagial]





O CONVORBIRE LA SFÂRŞIT DE MILENIU CU STANISLAW LEM

J. A.Tillman şi András Monory



     Numele lui Stanislaw Lem nu este necunoscut cititorilor magazinului science-fiction SOLARIA din Ungaria. O bună parte din opera scriitorului polonez de literatură SF a văzut lumina tiparului şi tradusă în maghiară, cele mai cunoscute fiind Solaris (Solaris, 1971), Ciberiada (Cyberiada, 1967), Întoarcerea din stele (Powrot s gwiazd, 1961) şi Eden (Eden, 1959).
     Nu demult a apărut volumul "Convorbiri la sfârşit de mileniu", unde politicienii, savanţii şi artiştii (printre ei şi Stanislaw Lem) rememorează evenimentele ce au marcat secolul XX, discută despre relaţiile, interdependenţa dintre ştiinţă şi societate şi despre mileniul care va urma. În afara de interviul lui Lem, volumul îi cuprinde şi pe László Ervin, Eszterházy Péter şi Dalai Lama.


     În povestirile şi romanele Dumneavoastră aţi pus adeseori pe tapet probleme filosofice, cosmologice ori metafizice, care nu numai că nu prea apăreau în literatură, dar nu erau luate în seamă nici măcar în discursurile rostite într-o împrejurare sau alta. Ce v-a condus către formularea acestor întrebări ?

     Primul meu roman, pe care ulterior am încercat să-l ascund din faţa publicului, purta titlul "Omul din Marte" (Czlowiek z Marsa, 1946). Acesta a fost scris odinioară, în timpul ocupaţiei fasciste şi nu mă gândeam deloc să-l public într-o carte. El a fost menit să fie citit de cunoştinţele mele şi l-am scris ca să mă binedispun, deoarece viaţa sub ocupaţia nemţească a fost neînchipuit de apăsătoare. Dar, în acelaşi timp - şi trebuie să recunosc acest lucru - am citit cu entuziasm cărţi precum "Războiul lumilor" de H. G. Wells, precum şi romanele lui Stapledon ori Jules Verne, pe care le îndrăgesc şi în prezent. Desigur, cum zice o vorbă, nu toţi amatorii de cotlet în sos tartar trebuie să se facă bucătari. Dintre cititorii literaturii fantastice doar puţini ajung să fie scriitori ce activează în acest domeniu. În cazul meu, trebuie să vă mărturisesc că nu pot să vă explic decât pe o cale ocolită de ce-au decurs lucrurile tocmai în felul acesta.
     Primul meu roman adevărat, care l-am scris reunind nişte istorisiri contemporane, inspirate de realităţile poloneze - desigur, nişte fabulaţii, cu elemente fictive -, a fost "Spitalul transfigurării" (Szpital Przemienienia, 1957). Cum în vremea respectivă deja se încetăţenise realismul socialist, manuscrisul respectiv a fost considerat, chiar dacă nu contrarevoluţionar, dar oricum decadent, scârbos şi aşa mai departe. Prin urmare, eu am fost exclus din Uniunea Scriitorilor de pe atunci şi m-am apucat să practic medicina.
     Mai târziu, am început să scriu proză fantastică, întâi o povestire, apoi alta şi apoi Astronauţii (Astronauci, 1951). M-am trezit că el a fost tradus în germană şi publicat în "Republica Democrată Germană", într-un tiraj surprinzător de mare.
     Tot pe neaşteptate s-a născut încă o carte de-a mea, Solaris (Solaris, 1971); nu ştiu de ce anume m-am apucat de ea, ştiu doar unde am scris-o - în Tatra era o cabană a scriitorilor, acolo am terminat-o într-o lună. De atunci a fost tradusă în 26 de limbi şi a apărut în nu ştiu câte milioane de exemplare, în America, în Japonia şi Dumnezeu ştie încă unde. Sufăr de alergie, reacţionez la polenul florilor, aşa că am fost nevoit să mă retrag periodic în munţi, în casa scriitorilor, în perioada când natura înfloreşte. Acolo am petrecut câte 4-6 săptămâni an de an şi de fiecare dată am scris câte o carte. Efectiv, aşa s-a întâmplat.


     Dar nu toate cărţile "s-au născut din întâmplare", ci printre ele sunt şi unele care au cerut în prealabil o serioasă pregătire ştiinţifică şi filosofică.

     Odată mi-a venit pofta să scriu despre viitor. Pe atunci, pe la noi nici nu se auzise de futurologie, în schimb eu am alcătuit volumul intitulat "Summa technologiae" (Summa technologiae, 1964). Ea l-a fermecat pe unul dintre laureaţii sovietici ai Premiului Nobel, aşa că după câţiva ani au tradus-o în limba rusă. Apoi cartea mi-a fost tipărită în amândouă Germaniile, de asemenea, şi la Dumneavoastră, în Ungaria. Desigur, nu a fost un succes comercial, de librărie, deosebit, pot spune că a stârnit numai un interes limitat. În schimb, datorită acestei cărţi am ajuns, într-un mod de asemenea surprinzător, să fiu trecut în dicţionarele de filosofie. Aşa se face că în Germania am fost catalogat drept un filosof, care se ocupă de diferitele probleme filosofice sub masca science-fictionului. Foarte multe dintre cele prevăzute în urmă cu 35 de ani, câţi au trecut de când am scris cartea, s-au adeverit. Să luăm realitatea virtuală, pe care, desigur, pe atunci o denumisem altfel: fantomologie. Chestiile astea sunt nişte fantome. Despre semnificaţia filosofică a acestor lucruri, despre aceste iluzii produse artificial se poate spune că întrupează crezul solipsist al episcopului Berkeley: "esse est precipit". Nu există decât ceea ce omul percepe.
     În "Summa technologiae" am scris şi despre faptul că, în perioada următoare, omenirea va copia toate tehnologiile pe care natura le-a produs în cursul evoluţiei naturii. Desigur, atunci când am aşternut pe hârtie această afirmaţie, au râs de mine. Şi nu oricine, ci nişte filosofi demni de luat în seamă au considerat că sunt nişte nonsensuri, nişte poveşti obţinute prin combinarea unor elemente de utopie cu ultimele descoperiri ştiinţifice. În schimb, acum le-au redescoperit cumva şi am devenit peste noape un pionier al acestor problematici. Desigur, această transformare este absurdă, eu nu sunt un ghicitor, n-aveam de unde să zic că prima clonă va fi o oaie cu numele Dolly. Dar, în linii generale, am perceput această tendinţă şi am atras atenţia şi asupra uriaşelor pericole care pândesc în acest domeniu. Adică în măsura în care omul reuşeşte să obţină aşa-numitele puteri şi însuşiri demiurgice, atunci sărmanul său suflet va trebui să-şi asume o imensă povară. Manipularea eredităţii este deosebit de periculoasă. Dezvoltarea prin tehnologii genetice e la fel de greu de dirijat ca şi evoluţia biologică. Cel puţin, azi încă nu suntem în stare s-o dirijăm. Dar, prin intermediul ingineriei genetice, s-ar putea să reuşim într-o bună zi. Ne aflăm la începutul unei epoci ce uneori îmi dă fiori.


     De aceea aţi abandonat scrierea de romane şi v-aţi apucat să scrieţi în exclusivitate eseuri ?

     Când generalul Jaruzelski a introdus aşa-numita stare de necesitate, m-am trezit dintr-odată rupt de restul lumii, editorul meu german a sărit în ajutorul meu şi am primit o bursă în Berlin. Acolo am putut să lucrez vreme de un an în împrejurări cât se poate de favorabile şi am scris mai multe cărţi: Minutul omenirii, Eşecurile, Sistemele de armament din secolul XXI. Într-un cuvânt, am tras tare.
     Apoi, din Berlin ne-am mutat în Viena. Am trăit acolo până în 1988, când ne-am mutat aici, în Cracovia. Atunci mi-am spus, gata cu science-fictionul, am scris suficient. Trăim nişte timpuri demne de luat în seamă, trebuie să mă ocup de altceva. Am ţinut o rubrică într-un săptămânal catolic, apoi am scris articole pentru o publicaţie intitulată "Odera". Apoi, pe nepusă masă, ce? de la magazinul electronic PC s-au interesat dacă pot să le scriu nişte eseuri. Am încercat o dată, de două ori, treaba continuă de patru ani de zile, le tot scriu eseuri. Aceste articole au fost adunate într-o carte, care acum este accesibilă şi în traducere germană pe Internet.
     Altminteri, sunt foarte sceptic în privinţa Internetului. Ştiţi, asta este ca şi cum omul ar turna apa dintr-un pahar într-altul; obţine tot apă, oricare ar fi obiectul în care ar turna-o. Internetul e tocmai potrivit pentru burse, bănci, oameni de afaceri, în cazul diferitelor firme sau mari corporaţii facilitează schimbul rapid de informaţii. Dar, totodată, creează şi posibilităţile unei noi categorii de infracţiuni, aşa-numitul "computer crime". Asta nu înseamnă numai hackeri, ci acum au apărut şi tâlhari informatici care sparg coduri. Ulterior, desigur, se creează filtrele, precum există viruşi şi antiviruşi şi aşa mai departe. Sunt lucruri binecunoscute, o luptă ce durează din vechime, ce opune sabia împotriva armurii si armura împotriva sabiei.
     Există această escaladare a violenţei. Iar Internetul o amplifică în continuare. Dacă un om liniştit, asemenea mie, se aşează în faţa televizorului, ronţăie alune prăjite şi îşi bea berea în vreme ce are acces la un număr ce va atinge în curând 400 de posturi de televiziune, atunci va învăţa lesne cum să monteze un amortizor pe ţeava pistolului, cât de uşor este să ucizi alţi oameni şi ce motive ar avea s-o facă : diamante, heroină, eventual pentru a intra în posesia vreunei moşteniri. Ni se face cunoştinţă cu cea mai largă panoplie de infracţiuni. Mass-media şi Internetul au foarte multe aspecte negative.
     Intuiţia îmi spune că Internetul produce mai multe pagube decât foloase. Un proverb german spune: "lucrul pe care nu-l cunosc nu mă poate arde". Însă cred că, în câţiva ani, oamenii se vor obişnui cu noutatea şi vor înţelege că acestea nu pot produce nimic inedit.
     Altminteri, am fost sceptic dintotdeauna. Nu cred în farfuriile zburătoare, nu cred în Triunghiul Bermudelor, în psihocinetică, în telepatie. Adică sunt foarte sceptic.


     Poziţia Dumneavoastră este susţinută de nenumărate mărturii sosite din diferite puncte ale lumii. Bazându-vă pe experienţa deceniilor de "prospectare a viitorului" pe care le-aţi lăsat în urmă, cum vedeţi în prezent felul în care se conturează viitorul ?

     Precum am amintit, sunt un sceptic înrăit. Redacţia poloneză a BBC m-a sunat de mai multe ori şi m-a chestionat despre acest subiect, apoi, spre uimirea mea, am auzit spunându-se că prea văd totul în negru. Totuşi, lucrurile nu pot fi simplificate într-o asemenea măsură. De exemplu, m-a contactat o organizaţie, o fundaţie particulară germano-americană, care şi-a propus să salveze Pământul, mai precis, omenirea. Drept urmare, apar mai multe semne de întrebare: există o asemenea ameninţare ? Eu am răspuns: da, există, dar nu mâine, nici măcar peste un an, dar în mileniul următor situaţia se va înrăutăţi din ce în ce mai mult. Ea va fi determinată de explozia demografică, de schimbarea climei; pe scurt, lucrurile pot deveni mai rele decât sunt în prezent. Avem mijloacele necesare ca să împiedicăm acest lucru ? Teoretic, da; însă dorind să le transpunem în practică vom constata că ele mai mult lipsesc. De ce ? Pentru că guvernările din toate ţările democratice au o viaţă scurtă. Ele se întind pe 4-5, maximum 7 ani. Democraţiile nu dispun de nişte guverne care să conducă ţara 20, 50 sau, hai să zicem, 100 de ani. În schimb, pentru a iniţia proiectele menite să ne ajute, de exemplu, să luptăm împotriva modificării climei ori contra poluării mărilor, ar fi necesară o omenire unită.
     Eu cred că ne aflăm într-o zonă de vid şi nimic nu poate umple acest gol. În parte, aceasta poate explica şi acel zbucium sufletesc fără precedent pe care l-a stârnit moartea prinţesei Diana. Noi avem nevoie de idoli, scena goală dinaintea noastră trebuie umplută cu ceva. Uite marea problemă a epocii noastre, pe care nici un fel de science-fiction n-o poate rezolva.
     Totodată, deceniile precedente au fost caracterizate de o viziune optimistă asupra viitorului şi de credinţa în progres. Ele au atins culmea în timpul expediţiilor selenare, când mulţi îşi închipuiau că vor ajunge să-şi petreacă sfârşitul de săptămână pe Lună.
     Azi deja ştim, cât de neînchipuit de riscantă a fost o întreprindere precum programul APOLLO şi aselenizarea americană. Aproape că e o minune că ea a fost dusă la bun sfârşit, fără nici o catastrofă. În acelaşi timp, trebuie să amintim că reuşita a fost o victorie politică, nicidecum astronautică, a Statelor Unite asupra Uniunii Sovietice. Am asistat la o cursă menită să stabilească cine va stăpâni spaţiul cosmic, pe care au câştigat-o americanii. Au învins, dar ce ne-au lăsat nouă moştenire ? Câteva autovehicule hârbuite abandonate pe Lună, nimic altceva. Luna e iarăşi pustie, nimeni n-a câştigat nimic în urma întreprinderii, dar chiar că nimic.
     Am crezut că suntem în stare să facem orice, în realitate lucrurile stau cu totul şi cu totul altcumva. Pământul este un glob locuit de nişte fiinţe minuscule pe care le numim oameni. Raportat la dimensiunile pământului, sunt mult mai mici decât microbii de pe coaja unei portocale sau a unui grapefruit. Şi dacă va interveni o schimbare a climei şi temperatura medie va creşte numai. cu două grade, imediat platoşele de gheaţă de la poli vor începe să se topească, iar curenţii marini îşi vor schimba cursul. Vor urma nişte schimbări neplăcute şi, mai ales, cu implicaţii majore, faţă de care nu vom ştii cum să reacţionăm, deoarece dezvoltarea noastră a fost până acum exclusiv unilaterală. Desigur, ar fi foarte uşor să stingem omenirea în totalitatea ei în urma unui război atomic. N-ar fi cine ştie ce. Silozurile sunt înţesate de rachete ce au puzderie de încărcături atomice de ordinul megatonelor, aşa că se poate rezolva uşor. În schimb, puşi în faţa cutremurelor nu ştim deloc cum să reacţionăm, deoarece nu putem să le prevedem.
     Apoi, să amintim lupta dintre medicină şi agenţii patogeni : bacteriile au devenit imune la antibiotice, deoarece am încercat să le răpunem. Adică, oriunde înfruntăm marile forţe din natură, ni se dă de înţeles că omul, luat în esenţă, este neînchipuit de slab.
     Acum deja ştim că pe parcursul miliardelor de ani ce constituie istoria pământeană, în mod periodic s-a întâmplat câte o catastrofă; cu patru sute cincizeci de mii de ani în urmă, la începutul erei geologice numite Permian, 90 sută din biomasă a dispărut. Apoi, evoluţia a reuşit să-şi reia cursul, până acum şaizeci de milioane de ani, când, între Cretacic şi Triasic, s-au stins dinozaurii şi celelalte reptile uriaşe. Ca urmare, mamiferelor li s-a oferit oportunitatea să evolueze. Noi înşine am apărut ca urmare a acestei catastrofe. Dacă ea n-ar fi avut loc, atunci probabil că noi nici n-am fi apărut.
     Pe lângă acestea, din marea grădină zoologică globală dispare câte o specie o dată la trei sau patru zile, iar aşa-numitul fond genetic al vieţii scade din ce în ce, se micşorează tot mai mult. Şi acesta este un lucru cât se poate de periculos. Numitele monoculturi pot fi atacate foarte uşor de diferite boli. Într-un cuvânt: progresul a depăşit de mult cadrul unei ipotetice epoci de aur, progresul a devenit o forţă periculoasă şi noi am început să înţelegem, încetul cu încetul, ce neplăceri ne provoacă.


     În schimb, dacă urmărim prognozele elaborate de cei pasionaţi de robotistică, cum ar fi de exemplu Hans Machovecnek, rezultă că fiinţa numită om nu va juca cine ştie ce rol în viitor.

     În măsura în care cu adevărat omul va ajunge doar să facă umbră Pământului, atunci, trebuie să mărturisesc, restul nu mă mai interesează. Sfârşitul omenirii înseamnă în acelaşi timp şi punctul final al istoriei umane. Faptul în sine ar denota că, privind dintr-o anumită perspectivă, omul a fost doar o verigă în lanţul evoluţiei, între plante, şopârle, dinozauri, maimuţe şi roboţi. Atunci vor exista doar roboţi. Dar ce-mi pasă mie de roboţi ? Mai degrabă, să ne preocupe cele patru miliarde de ani, care dau acea inimaginabilă profunzime a timpului, ce reprezintă vârsta Pământului. De-a lungul primelor trei miliarde n-au existat decât organismele monocelulare: bacterii, microbi şi alge, nimic altceva. Şi vreme de lungi milenii n-a existat nimic altceva. E un lucru care nu poate fi povestit ca atare, nu ai ce însăila, nu ai ce fabula, nu există acţiune, nimic.
     Câtă vreme vom vieţui şi cât timp vor trăi urmaşii noştri, vor există întâmplări ce pot să fie povestite, pot să fie examinate. În ceea ce priveşte faptele viitoare, eu rămân de asemenea sceptic, deoarece ştiu că în momentul în care omul va fi în stare să producă roboţi dotaţi cu inteligenţă, e de la sine înţeles că ei vor putea fi folosiţi, proiectaţi ca atare pentru a îndeplini misiuni militare. Deşi nu este rentabil ! Pur şi simplu, e vorba de faptul că producerea unui robot va costa mai mult decât un om. Cu cât va creşte numărul oamenilor ce trăiesc pe Pământ, cu atât va valora mai puţin o viaţă de om. Din păcate, e o realitate deja prezentă.
     Un individ se strecoară în pat ori se întinde pe iarbă cu o fată şi gata, copilul e făcut. Astfel, doar în câţiva ani, se obţine un soldat, un om, un robot. El nu-i confecţionat din metal, ci un robot cu corp şi sânge omenesc! Ce credeţi, cine va folosi tehnologii scumpe ca să producă în mod artificial aşa ceva ? Artefactele devin necesare numai în cazul când n-ai altceva la îndemână : de aceea nu există bioteleviziune. Există ceva care seamănă cu un calculator şi e viu : creierul din căpăţâna noastră, dar asta este una dintre rarele excepţii.
     În principiu, este vorba despre faptul că atâta vreme cât vor fi oameni, va exista şi cultură omenească. Cât despre faptul că undeva în cosmos ar exista nişte roboţi, lucrul acesta nu mă interesează, deoarece n-au răsărit pur şi simplu din pilitură; cineva i-a construit. Cine era el ? Atunci acolo trebuia să fie o inteligenţă; nu cred în Dumnezeu, nu există decât forţe ale naturii. Iar în cosmos nu-i nimic altceva.


     Să înţeleg atunci că nu împărtăşiţi interesul, ce cuprinde pături din ce în ce mai largi, faţă de inteligenţele extraterestre ?

     A fost o vreme, când am participat la activităţile desfăşurate de cea mai cunoscută fundaţie pentru căutarea civilizaţiilor extraterestre, aşa-numita SETI. Am asistat la dezbateri, am lansat ipoteze, am lucrat împreună cu americanul Carl Sagan şi alţii. Eu mi-am declarat şi acolo îndoielile. Ceea ce nu înseamnă că nu există nimeni în afara noastră, ci doar că pe o rază de câteva mii de ani lumină nu există nimeni. Şi dacă nu-i nimeni, atunci asta nici nu are vreun efect concret asupra noastră. Să zicem că dinspre Nebuloasa din Andromeda sau dracu' ştie din care direcţie va veni un semnal, pentru că el a pornit către Pământ şi vine ca fulgerul cu viteza maximă permisă în univers, viteza luminii, astfel încât va ajunge în curând la noi. După ce, să presupunem, a străbătut cale de 70 de mii de ani. Prin urmare, putem să le lăsăm cu limbă de moarte urmaşilor să le trimită un răspuns, care va semnala existenţa noastră după încă 70 de mii de ani. Vi se pare că ar fi un dialog ? În nici un caz. Intervalele de asemenea mărimi îl fac imposibil. Aşa că eu cred că oamenii ar trebui. să se ocupe de altceva.


     Se pare că dacă ceva devine posibil din punct de vedere tehnic, atunci posibilitatea este imediat exploatată. Iar cercetările nici nu urmăresc într-atât să îndeplinească înalta misiune a cunoaşterii cât să identifice posibilităţile de aplicare concretă.

     Domnul Burda, fabricantul de haine, dorind să-şi reducă impozitele, a înfiinţat o fundaţie în Germania: Academia celui al Treilea Mileniu. Această Academie m-a invitat şi pe mine ca să ţin o conferinţă despre posibilităţile de manipulare a creierului uman; dacă sunt posibile interconectarea unor cipuri cu creierul, crearea unor interfeţe zise "murdare" care să conecteze cerebelul cu maşina, cu calculatorul. Eu n-am dorit să intru în joc, dar organizatorul m-a tot rugat, cu o asemenea insistenţă, încât în cele din urmă am acceptat. Aşa că am scris un eseu despre ce lucruri dezgustătoare se vor întâmpla. Şi asta numai deoarece omul a transformat într-o obişnuinţă ca tot ce e posibil să fie realizat.
     Progresul este dirijat în prezent strict de interesele economice. Desigur, cândva au existat şi idealişti. Unul dintre ei a fost contele Zeppelin. Şi nici fraţii Wright nu s-au gândit în primul rând că vor face grămezi de bani cu avionul lor. În dezvoltarea tehnicii se întâmplă ceea ce serveşte atât omului, cât şi micilor sau marilor capitalişti.
     Dacă lucrul ce trebuie făcut este bun ori rău, n-avem de unde să ştim dinainte. Când primii fizicieni, precum Lise Neitner şi Otto Hahn, ba chiar însuşi Einstein, s-au ocupat pentru prima oară cu fisiunea nucleară, n-aveau nici cea mai mică bănuială că ea poate fi transformată într-o bombă atomică şi că ulterior va produce deşeuri radioactive, Cernobîlul şi aşa mai departe.
     Începutul este adesea foarte incitant şi nevinovat, şi dulce, dar ceea ce urmează după această este jenant, în marea majoritate a cazurilor. Practic, fiecare tehnologie are un frontispiciu, o latură strălucitoare, însorită, în vreme ce pe partea opusă, reversul cel întunecat, implicaţiile ulterioare devin cu totul periculoase, ba chiar pot ucide, precum Cernobîlul.


     În acelaşi timp, cercetările sunt motivate invocându-se faptul că ele sunt menite să ne rezolve problemele, iar ceea ce n-am izbutit să facem până în prezent, vom reuşi în curând ori mai târziu.

     Nu putem spune, că cercetările ar fi rezolvat ceva; întotdeauna e vorba despre faptul că în măsura în care ele rezolvă o problemă, sfera întrebărilor se lărgeşte. În acea clipă apar o seamă de noi probleme, necunoscute până atunci, despre existenţa cărora nici nu se ştia până atunci. Asta chiar aşa se întâmplă. Nu demult, unul dintre redactorii de la American Scientist a scris o carte despre sfârşitul ştiinţei. Conform acesteia, în curând vom ajunge să ştim tot. Ceea ce e un nonsens ! Întotdeauna dinaintea noastră se află imensul ocean al necunoscutului. Newton a formulat deosebit de expresiv acest adevăr: se simţea ca un copil, care se joacă cu scoicile pe ţărmul mării, iar neştiutul reprezintă însuşi imensul ocean,
     Desigur, pericolele pot fi semnalate dinainte, ameninţările pot fi deduse, dar nu putem să alcătuim o panorama reală a viitorului. Ori o prognoză a viitorului politic pe Pământ e imposibilă dintru început. Viitorul tehnologic ne e doar foarte puţin accesibil. Acum biotehnologiile provoacă nişte schimbări generale. Aici se ascund pericole foarte mari. Desigur, vor fi create regulile si regulamentele de securitate necesare, dar ele nu vor valora nimic. Putem spune că omul se străduieşte să baricadeze uşa, în timp ce grozăvia se revarsă pe fereastră. Nici nu ştim de unde provine aceasta, nu-i aşa, pur şi simplu n-avem de unde să ştim. Prin urmare, nu poate fi vorba despre faptul că am fi stăpâni Marii Gnoze, că am fi atotştiutori şi că am ştii ce trebuie să facem. Dimpotrivă, ştim foarte puţine lucruri.


     Dar, bineînţeles, există şi probleme mai importante, pe care nu le putem neglija: nouă, oamenilor, nu ne-ar fi îngăduit să ne ocupăm tot timpul încercând să ne câştigăm existenţa, să umblăm după bani.

     De exemplu, azi iar am primit o ofertă din America, ca să permit ecranizarea uneia dintre cărţile mele, în schimbul căreia mi s-au oferit 200.000 de dolari. Le-am răspuns ca nu sunt interesat. Ştiu că mi-ar pricinui numai neplăceri. În primul rând, aş tremura de grija să nu-mi transforme cartea într-un kitsch. Iar un autor n-are nici o putere, el practic n-are nici o influenţă; nu ştie cum să delimiteze totul în paragrafele unui contract, altminteri producătorii nici nu l-ar lăsa să intervină. Ei zic: dumneata vrei să investim 18 milioane de dolari, dar să dispui de o frână de siguranţă, pe care să o tragi în momentul când nu îţi place ceva, ceea ce ne va provoca mari pagube, Prin urmare, tot ceea ce facem, ne priveşte.
     Zic eu, ce nevoie am eu de asemenea neplăceri ? E mai bine dacă nu fac nimic ! La ce bun toate acestea ? Altminteri, eu sunt deja un om bătrân, mi-am îndeplinit misiunea; eu mă mulţumesc tot ceea ce am creat, cu munca mea, cu opera mea; mie îmi sunt de ajuns. N-am nici o nevoie de nimic altceva, decât de un pic de supă, câteva ceşti de cafea, că oricum mă aşteaptă mormântul.
     Aşa stau lucrurile, după părerea mea.

24 iunie 2000


Interviu preluat din Magazinul SF SOLARIA (www.solaria.hu)
traducere de Györfi-Deák György





UNDE VEI GĂSI CUVÂNTUL CE EXPRIMĂ ADEVĂRUL...

Radu Bărbulescu de vorbă cu Gheorghe Săsărman


1. Stimate domnule Săsărman, căutând, pentru revista “Tomis”, care după 1989 s-a dovedit o bună gazdă a autorilor din exil, printre scriitorii români stabiliţi în Germania, un partener de discuţii, m-am oprit asupra dvs. Motivul meu este limpede: sunteţi un vechi membru al Uniunii Scriitorilor din România, unde v-au apărut până în 1983, anul plecării dvs. definitive, trei volume de povestiri, un volum de eseuri şi un roman, plus un număr impresionant de colaborări în antologii şi în presa literară şi de specialitate, sunteţi, deci, un scriitor consacrat dinaintea sosirii dvs. în Occident. Tocmai de aceea aş dori să reperăm împreună unele aspecte legate de condiţia scriitorului român stabilit pe alte meridiane. În primul rând aş dori să aflăm cauza plecării dvs. din ţară, şi, mai ales, în ce măsură v-a determinat la acest gest atmosfera dominantă în mediile literare şi publicistice româneşti la începutul anilor ’80?

Cine a lucrat în acea vreme în presă îşi mai aminteşte poate că, în primăvara lui 1982 – sub pretextul străveziu al rentabilizării – s-a declanşat în domeniul educaţiei şi culturii un nou val de epurări. Eram pe atunci publicist-comentator la revista Contemporanul, unde răspundeam de rubrica de arhitectură şi urbanism şi, împreună cu fizicianul Gheorghe G. Pop (cunoscut ca poet şi sculptor sub pseudonimul Gavril Şedran), de pagina de ştiinţă. Am fost chemat în faţa unei instanţe ad-hoc, din care făceau parte membri ai conducerii redacţiei şi ai biroului de partid, unde mi s-a comunicat că postul meu urmează să fie redus la... o jumătate de normă. Am priceput imediat despre ce era vorba: aveam un frate rămas în Canada, un transfug carevasăzică, fapt cunoscut şi tolerat timp de zece ani, dar care, odată cu strângerea şurubului în materie de dosare, mă făcuse peste noapte indezirabil. Povestea cu jumătatea de normă era cusută cu aţă albă: ar fi însemnat să fiu plătit pe jumătate, dar să fac în continuare aceeaşi muncă – lipsit, pe deasupra, şi de aportul colegului Pop, care tocmai ceruse să emigreze în Elveţia, drept care i-a fost desfăcut contractul de muncă. Bineînţeles că onorata instanţă n-a avut probitatea elementară de a-mi comunica adevăratul motiv al acestei amputări, care mă punea în imposibilitatea de a-mi hrăni familia (în ianuarie mi se născuse al doilea copil). Desigur, aveam o meserie de bază (eram în posesia diplomei de arhitect, ba chiar a titlului de doctor în teoria arhitecturii), pe care însă n-am practicat-o nici o zi, lucrând de la absolvirea facultăţii, timp de 17 ani, ca ziarist. Poate că altul în locul meu s-ar fi resemnat şi ar fi acceptat situaţia, căutând să-şi cârpească cumva venitul, pentru a supravieţui. Eram atât de revoltat, încât am preferat să-mi caut altă slujbă, înaintând în acelaşi timp un memoriu, prin care ceream să fiu repus în drepturi. Nu aveam deloc iluzia că mi se va face dreptate, dar nici nu voiam să-mi reproşez că am părăsit pur şi simplu arena, fără să fi întreprins şi această ultimă încercare. M-am angajat la Institutul de proiectări din Arad, dar nu ca arhitect (colegii mei de promoţie ajunseseră între timp şefi de atelier, sau chiar directori de institut, iar eu mă descalificasem de tot), ci ca analist de sisteme, în care scop am urmat un curs rapid de calificare. În noua situaţie, şansele de a mai fi publicat deveniseră practic egale cu zero: piesa mea Farul, programată pentru stagiunea imediat următoare a Teatrului Naţional din Craiova, a fost scoasă din repertoriu fără alte explicaţii. Fusesem invitat să particip la Convenţia europeană de science-fiction (la ediţia din 1980 mi se decernase Premiul Europa, acordat pentru cea mai bună povestire europeană a genului), dar mi s-a refuzat paşaportul. Cum era de aşteptat, la memoriu nu mi s-a răspuns. Timp de un an, la Arad, soţia mea – ziaristă şi ea, absolventă a facultăţii de germanistică – n-a reuşit să găsească de lucru. Iată, aşadar, împrejurările în care m-am decis să părăsesc ţara. Cine ar fi bănuit, în iulie 1983, că peste încă şase ani dictatura lui Ceauşescu – despre care credeam că ne va îngropa pe toţi – va lua sfârşit?

2. Acestea fiind motivele despărţirii dvs. de România, trebuie să remarcăm că, în 1986, la numai trei ani după stabilirea dvs. aici, editura müncheneză Heyne tipărea, sub titlul “Die Enklaven der Zeit“, versiunea germană a romanului “2000“, apărut în 1982 la Editura Eminescu, şi că, în 1994, editura pariziană Noel Blandin publica, în traducere franceză, volumul “Cuadratura cercului”, apărut în 1975 la Editura Dacia din Cluj – ceea ce constituie o atestare internaţională a calităţilor prozei dvs. În ce măsură s-au reflectat aceste succese editoriale în activitatea dvs. scriitoricească ulterioară? Cum au fost ele primite de confraţii români stabiliţi prin Occident? Dar de cei din ţară?

Mărturisesc că aceste succese au avut pentru mine un rol important, în sensul că m-au întărit în convingerea, desigur donchişotescă, de a-mi continua activitatea scriitoricească. Mă stabilisem la München, într-un mediu cultural total străin, unde am fost nevoit să învăţ nu doar o meserie nouă, cea de informatician (câţi scriitori îşi câştigă azi pâinea prin producţia literară, chiar în propria lor ţară?), ci mai întâi de toate o altă limbă, una deloc uşoară, mai ales când ai trecut binişor de 40 de ani. Am continuat să scriu, renunţând la zile de concediu şi la week-end-uri, drămuind ceasurile pe care le-aş fi datorat familiei şi claustrându-mă cu îndărătnicie în faţa colilor albe de hârtie.
Cu confraţii români stabiliţi prin Occident aveam puţine contacte şi, de altfel, nici înainte de a părăsi ţara n-am excelat în a-mi face relaţii în lumea literară. Evit din principiu găştile şi bisericuţele: nu mă pricep şi nici nu doresc să cultiv alt gen de relaţii decât cele bazate pe o reală afinitate structurală şi de preocupări. Pe de altă parte, debutând eu şi evoluând multă vreme în ghetoul numit science-fiction, n-am prea beneficiat de interes din partea criticii literare. În fine, aş mai adăuga că, la data sosirii mele la München, cercurile culturale ale exilului erau grupate în jurul postului Europa Liberă, de care am crezut de cuviinţă să mă ţin la distanţă, atât pentru a nu le pricinui neplăceri suplimentare rudelor apropiate (întrega familie a soţiei mele era încă în ţară, iar eu mai aveam acolo doi fraţi şi o soră, care trăgeau acum ponoasele de pe urma a doi transfugi), cât şi pentru motivul foarte simplu că îmi repugna ideea ca, după nouă ani de activitate la Scânteia şi alţi opt la Contemporanul, să trec acum cu arme şi bagaje de partea cealaltă a frontului. Aşa se face că am început să particip la şedinţele cenaclului Apoziţia abia din 1990, deci după dispariţia acelui front, şi tot de pe atunci datează primele mele luări de contact cu mediul intelectual al exilului. Ceea ce explică, cel puţin în parte, de ce publicarea traducerii germane a romanului meu la München, în 1986, n-a fost consemnată – după ştiinţa mea – nici în publicaţiile exilului şi, bineînţeles, nici în cele din ţară.
Cu ediţia franceză a Cuadraturii cercului, a primei mele cărţi de proză fantastică, lucrurile stau puţin altfel. Cum volumul apărut în 1975 în Editura Dacia fusese ciopârţit de cenzură (zece povestiri fuseseră complet eliminate, iar finalul altor trei sau patru modificat), aveam satisfacţia unei prime versiuni integrale şi, totodată, a unei traduceri excelente, semnate de Hélene Lenz, directoarea Institutului de romanistică al Universităţii din Strassbourg. M-am adresat, aşadar, Centrului cultural român din Paris cu sugestia ca volumul să fie prezentat acolo, îndată după apariţie. Mi s-a răspuns scurt că o asemenea acţiune nu poate fi inclusă în program. Fără alte explicaţii. Am aflat apoi de la distinsa traducătoare că volumul a făcut obiectul unei mese rotunde la Radio France, prilej cu care cartea a fost pur şi simplu desfiinţată. Cum sunt departe de a fi un nume pentru redactorii emisiunii cu pricina, nu-mi pot imagina că un asemenea episod putea fi pus pe rol fără concursul binevoitor al unor confraţi români. N-am aflat nici până azi dacă ţinta propriu-zisă eram eu, editorul sau traducătoarea, nici cine sau ce se ascunde îndărătul întregii cabale, pe care o evoc aici doar pentru a vă oferi o mostră a modului în care are loc uneori primirea printre conaţionali a unor succese editoriale. În ţară, apariţia a trecut neluată în seamă, deşi cortina de fier dispăruse de câţiva ani. Am avut însă şi ecouri pozitive: am primit felicitări din partea profesorului Alexandru Ciorănescu, căruia îi trimisesem un exemplar, iar Daniel Walther, unul dintre cei mai apreciaţi autori francezi de proză SF şi fantastică, a publicat o cronică elogioasă în ziarul la care lucrează ca redactor, în Dernieres Nouvelles d’Alsace.

3. Aţi mai întreţinut, după stabilirea aici, legăturile cu colegii şi prietenii scriitori din România? Cum aţi fost întâmpinat de mediul intelectual-scriitoricesc românesc din München? Ce relaţii aţi reuşit să înfiripaţi în mediul editorial şi publicistic german? Ce prieteni (scriitori) v-au stat aproape în momentele mai dificile?

Până în decembrie 1989 am evitat să-i expun pe prietenii mei riscului unor legături deschise cu mine, fugarul; dar mulţi dintre ei au trecut peste asemenea considerente şi au venit să mă întâlnească cu prilejul unor vizite pe care le-am făcut în ţară, iar unii au continuat chiar să-mi scrie. Astfel încât după prăbuşirea dictaturii am putut constata cu satisfacţie că legăturile supravieţuiseră anilor de restrişte. Adevărul este că una dintre pierderile cele mai dureroase, pe drumul exilului, o constituie tocmai întreruperea contactelor fireşti cu prietenii. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria de a relua, chiar de la distanţă, dialogul nestânjenit cu ei.
La München am parcurs un drum lent dar constant, de la izolarea autoimpusă din primii ani, la care m-am mai referit, prin tatonări prudente şi oarecum timide la începutul anilor ’90, până la relaţia pe care aş putea-o numi acum normală, cel puţin din punctul meu de vedere, cu mediul intelectual român de aici. Mă refer nu numai la formele de contact, ca să zic aşa, instituţionalizate – Asociaţia culturală Apoziţia, Asociaţia scriitorilor, revistele Dorul, Observator şi Arche Noah, editurile Radu Bărbulescu şi Dorul – ci şi la unele legături cu caracter privat, personal. Desigur că nici acceptarea mea nu a fost un proces simplu, întrucât nu mă prea potriveam în tiparul emigrantului din deceniul al nouălea.
În materie de relaţii cu mediul editorial şi publicistic german nu prea stau bine. De la romanul apărut, în 1986, în Editura Heyne, nu s-a mai petrecut nimic semnificativ. Pe lângă faptul că, ocupat 10-12 ore pe zi cu munca la birou, nu prea am când să bat la uşa editorilor, trebuie spus că aceştia nu par interesaţi să examineze manuscrise redactate în limba română, mulţumindu-se să afirme, pe un ton foarte politicos de altminteri, cum că autorii est-europeni n-au trecere la public. Bineînţeles că există prin acea parte a lumii şi autori celebri, care sunt traduşi şi publicaţi, cum oricine poate să constate, atâta doar că eu nu fac parte din numita categorie. De reţinut că, deşi sunt cetăţean german şi trăiesc la München de 18 ani, rămân pentru editorii de aici un est-european, cel puţin cât timp nu mă prezint cu un text gata tradus în limba germană.
Dacă e să mă refer la momentele mai dificile ale vieţii, trebuie să spun că, pentru mine, ele au început cu mult înainte de a mă stabili în Occident. Aş vrea deci să-i evoc şi pe cei care, de-a lungul întregii mele activităţi literare, m-au sprijinit şi m-au încurajat. În primul rând, pe Adrian Rogoz, sub a cărui îndrumare am debutat şi m-am format ca scriitor şi care, până în ultimele lui zile, mi-a citit manuscrisele şi mi-a stat alături cu îndemnuri şi sfaturi. Pe Mircea Opriţă, care a făcut posibilă publicarea la Editura Dacia, în 1975, a Cuadraturii cercului – după patru ani de peregrinări pe la porţile altor edituri. Pe Dan Culcer, care a riscat să tipărească în Vatra câteva dintre povestirile eliminate de cenzură din acel volum, precum şi alte texte, nu mai puţin problematice. Pe Florin Bănescu şi Gheorghe Schwartz, care m-au primit cu căldură în cercul scriitorilor arădeni, după ce am fost nevoit să plec, în împrejurările date, de la Contemporanul. Pe Horia Aramă, care m-a citat în Colecţionarul de insule, doctul lui studiu dedicat utopiei, apărut în anii când eu figuram pe lista fugarilor, a proscrişilor. Pe Laurenţiu Ulici, care – ca atâţia alţii – n-a pregetat să mă întâlnească în toţi acei ani. Pe colegii mei de clasă Virgil Stanciu, Ion Pop şi Gheorghe G. Pop (alias Gavril Şedran), în a căror constantă prietenie mi-am găsit sprijin în clipe de restrişte. Şi nu în ultimul rând pe Cornel Robu, căruia îi datorez în bună măsură reluarea prezenţei mele, după 1990, în presa literară din ţară.

4. În 1994 aţi revenit în peisajul publicistic din ţară cu romanul “Cupa de cucută”, editat de editura Sedona din Timişoara. Constituie pentru dvs. această reîntoarcere semnul unei atitudini recuperative ireversibile a «scriitorilor transfugi » sau doar un act episodic? Ştiu că aţi mai scris (am publicat-o, de altfel, în Observator-München), o fascinantă piesă de teatru, “Farul”, care ridică în plurilogul teatral românesc, printre altele, o temă, zic eu, stringent actuală, aceea a închiderii/deschiderii unui teritoriu izolat. În ce măsură a trezit piesa dvs. interesul mediilor teatrale şi literare din ţară?

Mi-ar fi greu să fac o apreciere cu caracter generalizator asupra existenţei unei atitudini recuperative la adresa scriitorilor dinafara ţării. Întâlnirile de la Neptun au reprezentat un gest semnificativ în această direcţie, însă rămâne de văzut dacă, după dispariţia lui Laurenţiu Ulici, şirul lor va putea fi cândva reluat. Experienţa mea personală în relaţia cu teatrele, cu editurile şi cu publicaţiile literare este mai curând descurajantă, ceea ce se datorează, desigur, în bună măsură, stării financiare precare a consumatorului de cultură şi, implicit, a mediilor propagatoare din România, care supravieţuiesc numai în virtutea unor subvenţii anemice de la buget. E limpede că editurile nu pot trăi din tiraje de câteva sute de exemplare, parţial rămase şi ele în depozit. Pe de altă parte, există un număr de autori – în frunte cu marii noştri exilaţi Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu – de a căror recuperare ireversibilă nimeni nu s-ar mai putea îndoi. Să fie, aşadar, o simplă chestiune de valoare? Să aibă oare dreptate acele voci care pretind că, în afara câtorva cazuri notabile, scriitorii diasporei ar fi nişte diletanţi umflaţi în pene, certaţi nu o dată cu normele elementare de gramatică şi ortografie? Sau mai curând, aşa cum cred alţii, o dovadă a faptului că singura şansă a celor din exil de a fi acceptaţi în propria ţară este reuşita lor editorială în patria adoptivă – probă ingrată, pe care puţini pot s-o treacă.
Fapt este apariţia romanului meu Cupa de cucută la Editura Sedona (survenită după mai bine de trei ani de aşteptare inutilă la Editura Eminescu) a trecut practic neobservată. Cu o singură excepţie: Cornel Robu i-a dedicat o cronică pe două pagini de revistă, numindu-l << un vitriolant roman alegoric şi satiric despre “iepoca Ceauşescu“, cea mai bună carte de până acum a autorului şi cea mai decantată transfigurare literară de până acum a neasemuitei “iepoci“ >> (Tribuna 4/1996) şi l-a propus chiar pentru un premiu al Uniunii scriitorilor. Nu-mi explic nici până astăzi lipsa oricărui alt ecou în presa literară la o carte cu o temă atât de importantă, totuşi, şi în paginile căreia concentram experienţa mea de gazetar, acumulată în 17 ani de dictatură ceauşistă.
Cu piesa Farul n-am ajuns deocamdată la necesara confruntare cu scena şi cu publicul. Acceptată la începutul anilor ’80 în ceea ce se chema pe atunci repertoriu naţional şi pusă pe index odată cu plecarea mea din ţară, revăzută de mine prin 1997 şi publicată în Observator, ea se află încă în căutarea unui teatru. Printre cei care au citit piesa şi au comentat-o favorabil se numără actori şi regizori, dar toţi au remarcat dificultatea de a pune în scenă o piesă cu o distribuţie relativ numeroasă, cu decoruri şi costume ieşite din banal, în condiţiile de penurie generalizată cu care sunt confruntate astăzi teatrele.

5. Cu diversele dvs. experienţe în materie de publicare, dar şi în planul existenţei de zi cu zi, aş dori să vă întreb, cum aţi defini acum situaţia scriitorului român transferat într-un mediu străin? Constituie emigrarea, pentru un scriitor, o şansă, o fatalitate sau o pedeapsă, un exil?

Emigrarea poate fi o şansă pentru cel în stare a se exprima deplin ca scriitor într-o limbă străină – este cazul lui Emil Cioran şi al lui Eugen Ionescu – sau când aceasta îi este chiar limba maternă, ca în cazul unei Herta Müller. Numai că, după opinia multora, asemenea cazuri nu mai aparţin, la modul propriu, literaturii din ţara de origine. Scriitor român rămâne acela care continuă să scrie româneşte. S-a spus, nu fără temei, că adevărata patrie a unui scriitor este limba în care scrie. Transferarea într-un mediu cultural străin reprezintă, în acest sens, după opinia mea, o adevărată pacoste, mai ales atunci când, din motive de cu totul alt ordin, şi mă refer la starea de lucruri din România, comunicarea cu publicul cititor, cu cercurile literare din patrie rămâne anevoioasă.
Dar dificultăţile apar cu mult înainte, încep chiar prin actul de a scrie. Trebuie să ai o memorie zdravănă, pentru ca, după ani de imersiune deplină într-un cu totul alt mediu lingvistic, să-ţi păstrezi capacitatea de a stăpâni ca scriitor limba ta maternă, pe care uneori nu ţi se iveşte ocazia s-o vorbeşti sau s-o auzi săptămâni sau luni de-a rândul. Nu o dată mi s-a întâmplat să stau ca paralizat cu creionul în mână, chinuindu-mă să-mi găsesc cuvintele, scormonind cu înfrigurare în străfundurile memoriei după o vorbă anume, care să se potrivească semantic şi cromatic în structura şi în ritmul frazei, un cuvinţel despre care eram sigur că există, care-mi stătea, cum se zice, pe limbă, dar pe care nu reuşeam nicicum să mi-l amintesc. Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul – orice scriitor ştie câtă suferinţă se ascunde în această exclamaţie eminesciană, dar numai un exilat, căruia cordonul ombilical al limbii i-a fost retezat implacabil, cunoaşte adevăratul coşmar, teama că va ajunge cândva neînstare să mai scrie.
Iar când, învingând inerţia cotidianului şi lacunele memoriei, izbuteşti în fine să-ţi vezi opul prinzând contur, bucuria acestei izbânzi ţi-e umbrită de bănuiala perfidă că scrii doar pentru tine, pentru măgulirea vană a propriului orgoliu. Căci editorii ţării gazdă refuză să ia act de existenţa ta ermetic zăvorâtă în găoacea unei limbi pentru ei barbare, pe când cei din fosta patrie, crezând probabil că prin Occident plouă cu arginţi, aşteaptă să-ţi finanţezi singur cărţile. Excepţiile sunt rare şi cu atât mai demne de a fi remarcate: Editura Dacia tocmai mi-a tipărit romanul Sud contra Nord, la care aştept ecouri.

6. Mult stimate domnule Săsărman, după aceste multe întrebări indiscrete, îndrăznesc să v-o pun şi pe cea mai indiscretă: ce proiecte literare aveţi acum în lucru?

Nu prea obişnuiesc să discut în public despre textele la care lucrez. Printre altele, din pricina extrem de puţinului timp de care dispun pentru scris, ceea ce face ca munca la o carte să se întindă peste ani şi ani – cum a fost cazul şi cu Sud contra Nord, un roman de numai 160 de pagini, scris între 1991 şi 1997. Dar ca să nu vă las chiar fără răspuns: în prezent caut o editură germană care să publice traducerea excelentă a aceluiaşi roman, realizată de fiica mea Anna. Adun totodată material pentru un nou volum de povestiri – câteva au fost citite la Cenaclul Apoziţia, două dintre ele au şi apărut în ţară – şi plănuiesc, pentru mai târziu, un roman şi o piesă de teatru. Un vis încă neîmplinit ar fi să scot o ediţie românească integrală a Cuadraturii cercului, pentru care aveam cândva un contract, rămas neonorat, cu Editura RAO Internaţional. Mă pregătesc, de fapt, tot mai intens, pentru vremea de după pensionare când, eliberat de alte griji, sper să mă pot dedica, în sfârşit, pe deplin, literaturii. Dar până atunci mai am de robotit la un patron oarecare, vreo cinci anişori...

Stimate domnule Săsărman, vă mulţumesc pentru răspunsurile dvs.


Acest interviu a apărut iniţial în numărul 12 din decembrie 2001 al Revistei TOMIS (Constanţa)





DE VORBĂ CU RADU PAVEL GHEO

Cătălin Ionescu


1) Radu Pavel Gheo, aş îndrăzni să spun că eşti una din figurile "misterioase" ale science fiction-ului românesc. Unul dintre puţinii literaţi din domeniu, care publică o carte de critică şi nenumarate articole şi apoi, oarecum pe neaşteptate, pleacă în Lumea Nouă, spre o viaţă, aşa cum ai definit-o singur, ca fiind ALTFEL (definiţie cu care eu sunt 100 % de acord). Ce am greşit şi ce am omis în această prezentare?

     “Figură misterioasă”... îmi place imaginea. Într-un interviu mai vechi, pe care mi l-a luat Ionuţ Bănuţă pentru “Jurnalul S.F.”, zicea ceva de “lup singuratic”. Şi imaginea aia mi-a plăcut. Adevărul e însă că sînt un ins normal, poate uneori prea socotit, prea aşezat. Din cauza asta am ajuns mai rar pe la nenumăratele întîlniri ale SF-iştilor din ţară, dar am mers la cele care mă interesau, mai ales dacă eram prin zonă. Erau “Zilele Helion”, care – nu o spun doar din patriotism local – mi se păreau cele mai bine organizate şi mai fertile. Acolo se discuta la un nivel destul de ridicat. E drept că şi selecţia invitaţilor care aveau cazarea şi masa plătite era mai dură, de unde şi limitarea numărului de turişti SF. Mai mergeam pe la “Zilele Dan Merişca”, atunci cînd eram în Iaşi. Remarcabil – deşi, din păcate, fără continuitate – a fost şi proiectul lui Dan-Silviu Boerescu de a cupla scriitorii de SF cu scriitorii din aşa-numitul mainstream. Astfel s-a ajuns la întîlnirea de la Călăraşi, din 1999. Lucrurile însă nu au mers mai departe. A mai fost, desigur, şi EuROcon-ul de la Timişoara, din 1994.
     Revenind la fondul întrebării, vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să fiu mai aproape de scriitorii SF din celelalte părţi ale ţării. SF-iştii timişoreni au fost mai izolaţi de ceilalţi, iar eu doar cu ocazia peregrinărilor mele familiale, între Iaşi şi Timişoara, am ajuns să mă apropii şi de alte grupuri. Pe de altă parte, continui să cred că e important să scrii (bine, dacă se poate), iar textele tale să ajungă la cititori. Persoana ta fizică poate fi la fel de bine în Timişoara, Iaşi, Bucureşti sau Bellevue, unde stau acum, la vreo trei case de Microsoft, ca să zic aşa.
     De ce am plecat în America? Asta e. Dacă un alt român ar fi cîştigat la loteria vizelor în timp ce avea o slujbă prost plătită, dacă mai făcea vreo trei altele pe de lături ca să poată supravieţui şi nu avea nici un fel de perspective, crezi că nu s-ar fi simţit atras de visul american? Că visul e altfel decît realitatea, asta trebuia să aflu pe pielea mea. Şi apoi Statele Unite sînt o ţară bună. Merită să trăieşti în ea... dacă îţi place. Din păcate, pe mine mă plictiseşte de moarte. Mi-e urît şi mi-e dor de Timişoara. Dacă ăsta e patriotism, înseamnă că sînt patriot.
     De scris sper să mai scriu şi în continuare. Plecarea în America nu înseamnă renunţarea la scris. Vreau s-o văd ca pe o întrerupere, nu foarte semnificativă. Poate că în ultima vreme m-am mai risipit şi în alte direcţii (articole de ziar, critică literară, teoretizări), dar mă simt în primul rînd scriitor. Prozator. Că o să reuşesc sau nu să o dovedesc, asta e altă problemă. Repet, America e doar o etapă, cum au fost – dacă mi-e permisă comparaţia – cele şaisprezece luni de armată pe vremea comunismului.

2) Despre America ai vorbit de multe ori. Fiind eu însumi acum în această parte a lumii, nu pot să nu-ţi pun câteva întrebări pe marginea unor fapte care mie mi-au dat de gândit. De pildă, multă lume care ia contact cu America susţine că, în ultima instanţă, americanii sunt la fel de birocratici şi plini de inerţie precum Rusia sau, dacă vrei, fosta URSS. Eşti de acord că America este o imensă maşinărie birocratică?

     Da, cu siguranţă. Americanii şi-au dezvoltat un sistem birocratic care aminteşte de cel din Imperiul Austro-Ungar al secolului trecut. Dar poate că asta e soarta oricărei ţări imense – nu poate fi guvernată decît apelînd la birocraţie. Partea bună a lucrurilor este că sistemul lor birocratic, deşi adesea extrem de lent (au trecut nouă luni de cînd eu şi Alina aşteptăm green card-ul, deşi ni s-a spus că va dura maxim trei luni), este pe de altă parte foarte bine pus la punct. Morile birocraţilor americani macină încet, dar sigur. Dacă fac comparaţie cu birocraţia fără sens din România, unde nu mai ştie nimeni ce acte îţi trebuie, cine e responsabil cu ce, unde trebuie să mergi, îmi dau seama de avantajele sistemului birocratic american. Mă tem că, într-un fel, ne-am obişnuit să vedem Statele Unite ca pe un fel de stat-utopie, în care totul trebuie să meargă şnur, cînd de fapt merge doar bine. Aici m-am obişnuit să văd birocraţia asta ca pe un rău necesar, fiindcă măcar ştiu că, oricît de întortocheate ar fi căile pe care trebuie să le urmezi, ele există, le poţi găsi şi măcar sînt sigure. Mi se pare suficient.

3) Crezi că forţa economică şi politică (pentru că eu nu cred că pot fi separate aceste 2 aspecte) se bazează şi pe "tertipuri"? De pildă, eliminarea avionului Concorde din jocul aviatic mondial, s-a bazat într-adevăr pe neajunsurile acestui tip de aparat, sau pe teama americană că traversarea Oceanului nu în 8-10 ore, ci doar în 3-4 ar falimenta companiile lor aviatice?

     Mărturisesc (nu îndeajuns de ruşinat) că nu pot să spun mare lucru despre subiect. Cu alte cuvinte, habar n-aveam de povestea cu Concorde. Oricum, companiile lor aeriene au acum destule probleme după atacul de pe 11 septembrie. Altfel, ştiu măcar atît: că în lumea afacerilor concurenţa e strînsă, lupta acerbă, iar regulile... un titlu de carte de management de aici sună exact aşa “Regula e că nu există nici un fel de reguli”. Chiar dacă ar fi exact cum spui, sînt prea socotit ca să-i condamn pe oamenii de afaceri americani pentru ceea ce ar face şi cei congolezi, dacă ar avea puterea financiară şi mediatică a celor dintîi.

4. În ce măsură crezi că atacurile teroriste au zdruncinat viaţa americană? Ai văzut acea, să-i zicem reclamă, pentru că este difuzată odată cu publicitatea TV obişnuită, în care diferiţi oameni luptă împotriva terorismului pur şi simplu continuându-şi în mod normal viaţa? Nu este, după părerea mea, un spot publicitar nici gratuit şi nici stupid, pentru că subliniază cu forţă şi eleganţă o idee fundamentală: dacă terorismul este îndreptat împotriva libertăţii, atunci cea mai bună cale de contraatac este libertatea. Se poate vorbi aşadar de un efect ciudat, de întărire a solidarităţii şi, de ce nu, a patriotismului american, după evenimentele din 11 septembrie 2001?

     Da, patriotismul americanilor a fost stîrnit, întărit şi – cum era de aşteptat – chiar exacerbat după evenimentele din 11 septembrie 2001. Am avut “şansa” să fiu aici şi să văd cum li se modifică atitudinea. Odată şi-odată o să pun la punct un eseu pe tema asta (poate ar avea loc chiar în Pro-scris, că pe hîrtie o să intre el undeva). Americanii sînt obsedaţi de ideea de libertate a individului şi ăsta e unul din punctele forte ale civilizaţiei lor. Dar efectul nu mi se pare ciudat, ci normal. În paranteză fie spus, am remarcat lipsa de solidaritate şi uşurinţa cu care se desţărează românii, lucru care dovedeşte – mă tem – că ne simţim uniţi ca popor doar la nivel retoric-patriotard. Şi mai e un lucru la care americanii sînt foarte buni: la propagandă. Vorbesc acum de propagandă serioasă, făcută cu profesionalism, cea care poate schimba idei şi influenţa atitudini. Viaţa americanului obişnuit se desfăşoară aproape la fel ca înainte, cu mici modificări, gen întărirea securităţii la aeroport. Ca să fiu şi eu retoric, nu mai au Twin Towers, dar au Statuia Libertăţii. Iar timpul şterge astfel de răni, mai ales cînd nu sînt percepute direct de individ. La urma urmei, chiar dacă sună cinic, mai bine de 99% din populaţia Statelor Unite care s-a revoltat civic şi patriotic după atacul terorist din 11 septembrie nu avea pe nimeni care să le fi murit acolo, aşa că uitarea a venit mai uşor şi mai repede.

5) Să lăsăm America şi să ne reîntoarcem la pasiunea noastră comună. Ce te-a atras în "jocul" science fiction - vorbesc din punctul de vedere al unui absolvent de Litere?

     Mai întîi, poate ar trebui să mai spun – a cîta oară? – că nu judec SF-ul şi restul literaturii cu instrumente diferite. Literatura e literatură. Bună sau proastă. Însă recunosc că science fiction-ul m-a atras şi mă atrage în continuare. Poate fiindcă e legat de primele mele lecturi, cele ale copilăriei, şi-mi aminteşte indirect de o epocă aurită. Cu certitudine fiindcă oferă un spaţiu uriaş de manifestare imaginaţiei scriitorului şi o libertate de mişcare în mediul ficţiunii cum greu mai găseşti. Mai clar: atunci cînd scrii – să zicem – un roman realist, eşti dependent de spaţiul concret în care îţi plasezi textul şi de epoca aleasă. Cum să scrii despre Anglia victoriană fără să cunoşti obiceiurile, îmbrăcămintea, mîncărurile, mijloacele de transport ale vremii? Cum să scrii despre Paris fără să cunoşti Parisul? Umberto Eco povestea despre scrisoarea unui cititor al Pendulului lui Foucault, cititor care –în linii mari – îi atrăgea atenţia că a scris despre o anumită noapte în care personajul mergea pe o stradă din Paris (parcă) şi admira cerul înstelat. Numai că în Paris, în noaptea respectivă (pe care Eco o precizează calendaristic în carte), plouase cu găleata. De unde cer înstelat? Aşadar, prozatorul greşise. De fapt nu greşise, iar în istorisirea lui Eco era vorba despre e o exagerare, un extremism al detaliului. E demnă de reţinut totuşi, ca avertisment pentru scriitor. Ei bine, SF-ul te lasă să te mişti mai liber, să imaginezi şi să creezi oraşe, lumi, personaje, toalete elegante şi stranii, orice. Mai e ceva, foarte important: cînd faci toate astea, te simţi mai puţin un cronicar (chiar al istoriei imaginate) şi mai mult un creator de lume. E o senzaţie plăcută.

6) Mă simt tentat să-ţi pun o întrebare al cărui răspuns m-a frământat de multe ori în ultima perioadă: ce înseamnă, la urma urmei, a fi critic literar? Conferă diploma de absolvire a unui facultăţi automat calitatea de critic? Prin ce se deosebeşte un critic absolvent al Filologiei de un altul, fără aceasta calitate?

     Grea întrebare şi foarte susceptibilă la răspunsuri-clişeu. Aşadar, o să cad şi eu în păcatul clişeelor. Criticul literar e un cititor specializat, care a citit mai mult despre cum se scrie şi cum se judecă o operă literară, iar apoi încearcă să combine informaţia teoretică şi judecata personală, de cititor (totuşi). Calitatea de absolvent de facultate (eventual umanistă) nu are neapărat legătură cu talentul critic şi interpretativ. Facultatea oferă doar direcţii de instruire în domeniu. Talentul, intuiţia şi plăcerea lecturii sînt însă necesare oricărui critic, cu sau fără patalama universitară. Cred totuşi că un absolvent de Litere are un atu faţă de ceilalţi critici literari. Nu vreau să o iau razna prin explicaţii alambicate; cred că e avantajul pe care îl are un mecanic auto faţă de cetăţeanul care îşi repară maşina la garaj din plăcere sau spirit practic. E un avantaj relativ, dar el există. Ce-i drept, un critic înzestrat nu are nevoie neapărat de Facultatea de Litere (de un mediu literar însă da), iar dintre absolvenţii de Litere rareori ies critici sau scriitori. De cele mai multe ori nici profesori ca lumea nu ies... şi ştiu despre ce vorbesc.

7) O să te inoportunez acum cu o altă întrebare, la care mă simt dator să-ţi fac câteva precizări. Se spune că cel care priveşte de departe, are adesea o percepţie mai bună decât cel direct implicat. Spune-mi te rog, există o anume "închistare" a science fiction-ului românesc, o incapacitate sistematică de a-şi depăşi condiţia amatoricească? Mai mult, crezi ca există "grupări de interese" (şi ţin să subliniez ghilimelele de rigoare) în science fiction-ul românesc? Şi dacă da, pe ce-şi bazează acestea existenţa?

     Închistarea SF-ului românesc... Sigur că există, aşa cum există o (şi mai mare) închistare a literaturii române în general. Cel puţin în ultimul deceniu. Lucrurile astea se pot însă rezolva, dacă există o dorinţă de deschidere din partea ambelor tabere (presupunînd că SF-ul şi mainstream-ul sînt două tabere diferite). Deocamdată însă, cum am zis, cred că întreaga viaţă literară de la noi trebuie modificată zdravăn. Altfel, riscăm să ne moară “monştrii sacri” înainte de a pune ceva prospătură în locul lor. Şi, slavă Domnului, este de unde... De fapt, procesul a şi început. Eu zic să mai avem ceva răbdare. Deocamdată situaţia e cam tristă, dar nu doar pentru SF-işti. Cu toată poziţia superioară în care se plasează scriitorii şi criticii din ceea ce noi numim (cam neclar) mainstream, prima şansă de a ajunge la cititori într-o lume în care singurii scriitorii vag cunoscuţi, după nume, sînt cei din manual, o au exact autorii de SF. Pe o piaţă literară normală, SF-ul s-ar vinde şi s-ar citi.
     Nu cred însă că putem vorbi de o constanţă a amatorismului în science fiction-ul de la noi. În primul rînd, pentru că în România nu prea există nicăieri scriitori profesionişti, ci – eventual – scriitori cu sinecure. Recunosc că eu înţeleg prin “profesionist” un scriitor care are ca principal mijloc de subzistenţă veniturile din scris, ceea ce nu prea seamănă cu ce ştiu eu din ţară. Ba, mă înşel: scriitor profesionist este, la noi, Pavel Coruţ. Dacă la aşa ceva se referă profesionismul... Pe de altă parte, termenul de “amator” are ceva găunos în el. Cine are vocaţie de scriitor nu e amator, ci scriitor. Dacă nu o are, dar scrie în neştire, e grafoman. Terminologia asta cu “amatori” şi “profesionişti” sună prea mult a Cîntarea României – eu zic să nu ne mai lăsăm păcăliţi de separarea asta între scriitorii cu legitimaţie şi cei fără.

8) Crezi că, per total în aceasta lume contradictorie, science fiction-ul reprezintă un drum artistic viabil? Crezi că marile creaţii ale genului, fie carte, fie film, au - sau au avut - un cuvânt de spus în lumea pe care o trăim? Apropo, ce carte, ce film le consideri a fi de căpătâi?

     E greu să găsesc ceva original de spus aici, mai ales că e vorba de un răspuns simplu, “Da” sau “Nu”. Da, sigur, orice operă de artă (indiferent de valoare) poate influenţa într-un fel sau altul, poate crea atitudini, reacţii, nostalgii, bucurie. Printre ele, şi filmul sau literatura SF. Să amintesc de “E.T.”, de “Războiul stelelor” sau de “Star Trek” (care, valoroase sau nu – nu despre asta vorbim –, au influenţat generaţii).
     Din filmele sau cărţile de căpătîi ale SF-ului aş putea face şi eu o listă nesfîrşită, cum cred că are în minte fiecare pasionat al genului. Prefer să nu le înşir şi după aceea să-mi pară rău că am uitat vreun autor sau vreun film. Oricum, preferinţele mele se îndreaptă în general spre science fiction-ul european, unde scriitorii şi regizorii par să aibă mai multă grijă pentru actul artistic. Despre diferenţa între literatura SF europeană şi SF-ul propriu-zis, care e – zic eu – de sorginte americană, sper să scriu vreodată mai mult şi mai clar vreodată. Ca să mă contrazic puţin, o să amintesc totuşi că mă fascinează povestirile lui Cordwainer Smith şi îmi plac Ray Bradbury şi Philip K. Dick, dar nu i-aş putea lăsa deoparte pe H.G. Wells, Karel Capek, pe fraţii Strugaţki sau pe Stanislaw Lem. Îmi place fantastic de mult Kurt Vonnegut jr., dar şi Jonathan Swift. Apoi “Povestea fără sfîrşit” şi “Momo” ale lui Michael Ende, “Ultima licornă” a lui Peter Beagle... dar mă opresc aici, altfel risc să nu mă mai opresc.

9) Crezi că impactul audio-vizual are o rezonanţă negativă, inclusiv asupra science fiction-ului? Crezi că internetul (şi chiar cinematografia) au o influenţă nefastă asupra cărţii? Cum vezi viitorul apropiat prin această prismă?

     Iar mi-e greu să răspund prea categoric. De data asta, aş opta pentru ceva gen “şi da, şi nu”. Dacă e să ne gîndim că destui oameni care înainte citeau petrec acum mai mult timp la calculator decît cu o carte în mînă, aş înclina să spun că da, Internetul are o influenţă nu prea bună. Pe de altă parte, chiar interviul de faţă o să apară, cred, într-o revistă electronică. Revistele de SF pe hîrtie au sucombat în România, dar există în continuare şi fac treabă bună exact în spaţiul virtual care ne-a furat din timpul de citit. Aşa că...

10) Te rog, în încheiere, să-ţi adresezi singur o întrebare şi să răspunzi la ea. Îţi mulţumesc foarte mult.

     Habar nu am ce m-aş putea întreba. Poate dacă am vreun plan scriitoricesc de viitor, ca să spun că n-am nici unul, dar că visez la puţin timp liber, în care să mai scriu. Sau ce îmi doresc cel mai mult la ora asta, trăind faimosul American dream, ca să pot zice “un apartament în Timişoara”. Ori, o întrebare destul de serioasă, poate prea serioasă: “Aş putea trăi fără să scriu?” Aş putea, cu siguranţă că da, dar mi s-ar lua o bucată bună din bucuria vieţii. Mulţumesc pentru ocazia de a vorbi despre mine – e şi asta o bucurie a vieţii.





PRO-GRESII





ISTORIA CONTRAFACTUALĂ ÎN FLOARE

Cornel Robu


ESEURI ŞI ANTOLOGII

     Dar existenţa precursorilor este percepută şi revendicată, cum se ştie, numai retroactiv, numai în momentul când „mişcarea” care şi-i revendică este deja în plină afirmare. Pentru a simţi nevoia de predecesori şi pentru a-i „descoperi” în consecinţă, o „mişcare” trebuie mai întâi să existe, să ia fiinţă şi să subziste prin forţe proprii. Acest moment a venit, atât pentru „istoria contrafactuală” din istoriografie şi politologie, cât şi pentru „istoria alternativă” din science-fiction abia după cel de-al doilea război mondial: concomitentă, prezumabil, nu întâmplătoare. „Primul articol publicat unde se propune o ipoteză contrafactuală explicită drept bază pentru o analiză istorică” (13) datează din 1955 şi este semnat de istoricul american John R. Meyer, care, împreună cu Alfred H. Conrad a pus bazele aşa-numitei „noi istorii economice” (14) de orientare contrafactuală în analiză şi argumentaţie. Peste numai un deceniu (un deceniu şi jumătate), saturaţia începea a se face simţită şi situaţia era coaptă pentru reacţii de sens contrar: deja în 1965 se înregistrează atacuri anti-contrafactuale, mai întâi în pagini de revistă (Fritz Redlich) (15), pentru ca în 1970 aceste atacuri şi respingeri să ia proporţiile unei întregi cărţi, Historians' Fallacies : Toward & Logic of Historical Thought, unde autorul, David Hackett Fischer, respinge de plano istoria contrafactuală, ca fundamental eronată. Ceea ce n-a împiedicat, chiar în acelaşi an (1970), apariţia a încă unei cărţi de doctrină şi metodologie contrafactuală: The New Economic History ; Recent Papers on Methodology, o culegere de studii şi eseuri apărută sub redacţia lui Ralph L. Andreano. Spun încă, pentru că doctrina contrafactuală nu duce lipsă de pledoarii pro domo; încă în interbelic, John Buchan semna cărţi precum The Causal and the Casual in History (1929) sau Men and Deeds (1935), J. C. Squire publica o culegere de aplicaţii contrafactuale (If It Had Hiappened Otherwdse, 1931), deja amintită şi la care vom mai reveni, F. J. C. Hearnshaw scria de unul singur o culegere similară (The 'Ifs' of History, 1929), iar un istoric şi filosof al istoriei de talia lui Arnold 3. Toynbee (1889-1975) avansa şi el ipoteze contrafactuale, în A Study of History (vol. II, 1935).
     După război, însă, titlurile de istorie şi de doctrină contrafactuală pur şi simplu abundă. (Îmi dau seama că, în acest moment, pot fi surprins braconând undeva hăt-departe de literatură, dar, dacă risc această fadă paradă de erudiţie, şi încă într-un domeniu pentru care nu am acreditare, pe nişte domenii unde n-am „permis de vânătoare”, - e numai pentru că nu-mi iese din cap fanatismul anti-contrafactual al istoricilor români, anatema pe care în mod reflex o aruncă asupra oricare ipoteze de acest fel, astfel încât, mă gândesc, poate nu strică să le fie contrapusă falanga unor nume de istorici străini cel puţin la fel de redutabili şi de „profesionişti” care, în ce-i priveşte, şi-n ce priveşte istoria acelor părţi de lume, nu-şi scuipă-n sân şi nu se sperie aşa uşor de Satana, când acesta vine de întreabă, inocent şi inofensiv cum i-e felul: „What if... ?”, „Ce-ar fi fost dacă... ?”).
     Cea mai accesibilă expunere a doctrinei contrafactuale pentru neiniţiaţi o oferă, în 1969, J. D. Gould („Hypothetical History”, în Economic History Review, nr. 22, 1969) (16) şi din acelaşi an datează pledoaria lui Wayne Dumas pentru predarea în şcoli a istoriei contrafactuale (17), consideraţiile lui George G. S. Murphy „On Counterfactual Propositions” (18) sau reeditarea cărţii lui John Buchan, Oameni şi fapte (Men and Deeds, 1935, ed. II 1969), precedaţi, în 1964-'65 de Robert W. Fogel (19), în 1967-'68 de Alexander Gerschenkron (20), în 1968 de George Green (21); şi urmaţi, în 1970 de amintita culegere a lui Ralph L. Andreano (22), în 1972 de Barbara Tuchman (autoare tradusă şi la noi cu câteva cărţi de istorie propriu-zisă, admirabile) care specula contrafactual asupra unei ipotetice vizite a lui Mao Tse-Dun la Washington (23); apoi, în 1973, de David K. Lewis cu un volum de Counterfactuals în care justifică existenţa unor „lumi posibile” (24); tot în 1973, de Gary E. Gygax şi Terry Stafford care, în urma unei contrafactuale victorii-fulger a nemţilor la Stalingrad, descriu Victorious German Arms ; An Alternate Military History of World War II (1973); în 1974, de Allen C. Kelley şi Geffrey G. Williamson, care se exersează în istoria contrafactuală a Japoniei (25); în 1975, de Peter D. McClelland care aduce noi contribuţii teoretice la doctrina contrafactuală (26); logică a contrafactualului examinată şi de T. A. Climo şi P. G. A. Howells, în 1976 (27), sau de C. H. Lee, în 1977 (28); în 1977-'78, Lee B. Cooper (29) recomandă profesorilor de istorie nu numai istoria contrafactuală, dar şi „istoria alternativă” din science-fiction pentru înaltele-i valenţe formativ-educative (aţi văzut? vă speriarăţi degeaba: ce mai „manuale alternative” ar ieşi de-aci! să-ţi baţi copiii, să dai cu căciula-n câini!); dezbateri de doctrină contrafactuală şi la Jon Elster, în 1978 (30), şi la Jarle Simensen, tot în 1978 (31); la Susan Previant Lee şi Peter Passell, în 1979; aplicaţii contrafactuale la Hugh Neuberger şi Houston M. Stokes, tot în 1979; şi - ca să încheiem cu un nume mai cunoscut - istoricul britanic Hugh R. Trevor-Roper (n. 1914), în prelegerea sa de adio la Universitatea din Oxford, la 20 mai 1980, îşi îndemna colegii şi confraţii întru istorie să fie atenţi nu numai la ceea ce s-a întâmplat, dar şi la ce s-ar fi putut, la fel de bine, întâmpla. (32)
     Cu adevărat interesantă, în conexiunea pe care-o urmărim aici cu literatura SF, devine istoria contrafactuală nu sub raport doctrinar şi metodologic, ci în nenumăratele-i aplicaţii practice, în speculaţiile pe cazuri date, concrete, „punctuale”, în studii şi, mai ales, eseuri care se apropie tot mai mult de speculaţiile ficţionale ce apar tot atunci. „Eseurile” de istorie contrafactuală aplicată apar fie izolat, în reviste, fie reunite în culegeri puse sub un titlu comun, ceea ce le sporeşte forţa, dacă nu de convingere, cel puţin de atracţie. Vegetaţia e prea luxuriantă pentru a încerca, aici, mai mult decât o sumară „spicuire”, un „florilegiu” de titluri incitante prin însuşi pitorescul lor intrinsec.
     Formula este inaugurată de F. J. C. Hearnshaw care, de unul singur, scrie în 1929 un număr de 19 scurte eseuri contrafactuale pe care le reuneşte în volum sub titlul The 'Ifs' of History (33): ce-ar fi fost da că Alexandru Macedon n-ar fi murit aşa de tânăr? dacă generalul roman Publius Quintilius Varus n-ar fi fost înfrânt, împreună cu cele trei legiuni ale sale, în Pădurea Teutoburgică? dacă arabii ar fi cucerit Constantinopolul în anul 718? dacă William (Wilhelm) Cuceritorul n-ar fi ieşit biruitor la Hastings, în 1066? dacă regele John al Angliei n-ar fi fost aşa de detestabil? dacă Genghis Han n-ar fi existat? dacă Ioana d'Arc ar fi rămas la ea acasă, la Domrémy? dacă Cristofor Columb n-ar fi descoperit America? dacă regele Henry VIII al Angliei n-ar fi întâlnit-o niciodată pe Anne Boleyn? dacă Henri IV al Franţei n-ar fi fost asasinat? dacă Charles I al Angliei n-ar fi fost decapitat? dacă Spania n-ar fi pierdut Gibraltarul, în 1704? dacă Regina Anna a Angliei, ultima din dinastia Stuart, n-ar fi murit în 1714? dacă Pretendentul la coroana britanică („James III”) n-ar fi fost izgonit înapoi în Franţa (5 febr. 1716)? dacă Robert Clive n-ar fi învins la Arcot (1751) şi India ar fi rămas sub dominaţie franceză? dacă Nelson l-ar fi capturat pe Napoleon în 1798? dacă Napoleon nu s-ar fi aventurat în Rusia? dacă n-ar fi existat telegraf electric în anii 1850? dacă telegrama de la Ems (13 iulie 1870) n-ar fi fost expediată şi războiul franco-german n-ar fi izbucnit?
     O mai mare audienţă pare să fi avut, doi ani mai târziu, culegerea coordonată de J. C. Squire sub titlul If It Had Happened Otherwlse : Lapses into Imaginary History (1931), audienţă prelungită până după război, din moment ce cartea s-a reeditat în 1964, sub titlul If, or History Rewritten, (34) cum am mai spus. Pe lângă eseul, deja amintit, al lui André Maurois, culegerea mai cuprinde încă 13 asemenea exerciţii de biliard contrafactual, prefaţate şi pledate de John Wheeler-Bennett, prin consideraţii asupra istoriei alternative; coordonatorul, J. C. Squire, contribuie personal cu o speculaţie de istorie literară, discreditând cunoscuta ipoteză după care adevăratul autor al operelor lui Shakespeare ar fi contemporanul său, aproape la fel de ilustru, Francis Bacon („If It Had Been Discovered in 1930 that Bacon Really Did Write Shakespeare”); celelalte titluri, însă, se referă, toate, la historia magna, în variante contrafactuale, bineînţeles: „If Drouet's Cart Had struck”, unde Hilaire Belloc „vede” Europa secolului XX împărţită între două imperii ostile, cel britanic şi cel habsburgic, ca urmare a înăbuşirii Revoluţiei Franceze de către Ludovic al XVI-lea ; „If Don John of Austria Had Married Mary Queen of Scots”, ipoteză din care G. K. Chesterton (1874-1935) derivă un distrugător război al Imperiului Britanic contra turcilor; „If Napoleon Had Escaped to America”, ar fi întemeiat un imperiu în America Latină, dar şi-ar fi găsit sfârşitul în India, asemeni lui Alexandru Macedon - crede H. A. L. Fisher ; „If the Moors in Spain Had Won... ”, dacă maurii din Spania ar fi învins în 1491, la Lanjaron, armatele reunite ale Isabellei de Castilia şi-ale lui Ferdinand de Aragon, civilizaţia islamică ar mai înflori şi azi în Granada - susţine Philip Guedalla ; „If the Emperor Frederik III Had Not Had Cancer” şi n-ar fi murit din această cauză în 1888, în 1914 Germania ar fi fost republică şi primul război mondial n-ar mai fi început - presupune Emil Ludwtig ; „If Byron Had Become King of Greece” în loc să moară tânăr şi eroic la Missolonghi, în 1824, istoria l-ar ţine minte ca pe o emblemă a senilitaţii decrepite - răsuflă uşurat Harold Nicolson ; „If Napoleon Had Won the Battle of Waterloo” - încă un răspuns la o infatigabilă întrebare, dat de un venerabil istoric britanic, G. M. Trevelyan (1876-1962), a cărui „clasică” Istorie ilustrată a Angliei („Illustrated History of England”, 1926) a fost tradusă şi la noi, în 1975; „If the Dutch Had Kept Nieuw Amsterdam” şi acesta n-ar fi devenit niciodată New York, prohibiţia n-ar fi fost aşa apăsătoare ca în metropola anilor '20 - pledează pro domo istoricul american de origine olandeză Hendrik Willem van Loon (1882-1944), cunoscut pe vremuri în România prin traducerea unei captivante Istorii a omenirii (The Story of Mankind, 1921) ; „If Booth Had Missed Lincoln”, dacă actorul John Wilkes Booth, fanaticul „sudist” care l-a împuşcat pe preşedintele Abraham Lincoln, la Teatrul Ford din Washington (14 apr. 1865), şi-ar fi greşit ţinta - încă o întrebare recurentă, căreia îi răspunde, de această dată, Milton Waldmann ; în fine, Charles Petrie imaginează consecinţele unei restauraţii a dinastiei Stuart, în 1745, sub Charles Edward, „The Young Pretender” („If: A Jacobite Fantasy”), iar Ronald Knox pe cele ale grevei generale britanice din 1926 („If the General Strike Had Succeeded”).
     Se poate observa prezenţa unor semnături de notorietate în epocă (G. K. Chesterton, André Maurois, Emil Ludwig, G. M. Trevelyan, Hendrik van Loon), dar picătura cea mai picantă am păstrat-o pentru la urmă. În general, avem surpriza de-a întâlni, printre cei care, într-un moment sau altul, au practicat acest sport mental al speculaţiei contrafactuale, nume ilustre, dar nici unul de talia lui Winston S. Churchill (1874-1965), la care propun să ne oprim un moment, fie şi numai pentru pitorescul posturii în care-l regăsim: în culegerea amintită (J. C. Squire, editor, op. cit. , 1931, 1964), încă de pe atunci celebrul om de stat semnează eseul Dacă [generalul sudist] Lee ar fi învins în bătălia de la Gettysburg („If Lee Had Won the Battle of G'ettysburg”) ; războiul de secesiune („the Civil War”, 1861-1865) revine în nenumărate variante contrafactuale mai ales sub pana unor autori americani, cum e şi firesc, dar iată şi un britanic (şi ce mai britanic!) interesat de chestiune: Winston Churchill crede că o victorie a Sudului asupra Nordului ar fi împiedicat uniunea americană şi solidaritatea anglofonă transatlantică ceea ce ar fi dus la o altă înfăţişare a lumii după primul război mondial. De exemplu, la o lume precum cea imaginată de scriitorul, tot britanic, Len Deighton, în romanul SS - GB (1978, v. supra), unde Churchil este executat (împuşcat) în 1941, imediat după ocuparea Angliei de către nazişti. Şi dacă tot am trecut de la primul război mondial la al doilea, nu atât un nou „Hitler învingător”, la care prelungirea până în prezent a ipotezei lui Churchill ne întoarce, ne vine irepresibil în minte, ci o „bubă” ceva mai mică, dar care pe noi ne doare la fel de tare: ar fi şi greu să ne abţinem, având mingea gata ridicată la fileu de la rituala întrebare contrafactuală: „What if... ” : Ce-ar fi fost dacă acelaşi Churchill n-ar fi găsit pe masă, la Yalta, un anumit petec (şerveţel?) de hârtie?
     Trec peste alte asemenea culegeri de eseuri contrafactuale, cum ar fi cea realizată în 1977 de Morton Borden şi Otis L. Graham Jr. , Speculations on American History (35), sau peste „jocurile de război” (wargames) iniţiate de revista Strategy and Tactics sub genericul Simulations (1973-1979) (36), pentru a menţiona soluţia originală prin care ipoteza contrafactuală este asumată subiectiv, interactiv de comentator, care se pune personal „în pielea” personajului istoric comentat: „Dac'aş fi fost eu... ”, If I Had Been... ; Ten Historical Fantasies (1979), volum coordonat de Daniel Snowman. (37) După câteva consideraţii introductive asupra naturii şi filosofiei „istoriei alternative”, numitul „Editor” trece cuvântul „contributorilor”, ca să spună fiecare „ce-ar fi făcut dacă ar fi fost el... ": „If I Had Been the Earl of Shel-burne in 1762-1765: How I Would Have Steered British Policy in Such a Way as to Have Prevented the American Colonies from Wanting to Rebel a Decade Later” (Roger Thompson); „If I Had Been Benjamin Franklin in the Early 1770s: How I Would Have Prevented American Discontent from Becoming Revolution” (Esmond Wright); „If I Had Been Benito Juarez in 1867 How I Would Have Pardoned the Emperor Maximilian - And, Perhaps, Saved Mexico from Decades of Political and Social Turmoil” (Peter Calvert); „If I Had Been Adolphe Thiers in 1870: How I Would Prevented the France-Prussian War” (Maurice Pearton) ; „If I Had Been Wllliam Ewart Gladsto ne in 1880: How; I Would Have Solved the Irish Problem” (Owen Dudley Edwards) ; „If I Had Been Alexander Kerensky in 1917: How I Would Prevented the Bolshevik Revolution” (Harold Shukman) ; „If I Had Been Hideki Tojo in 1941: How I Would Have Avoided Bombing Pearl Harbor” (Louis Allen); „If I Had Been Konrad Adenauer in 1952: How I Would Have Accepted Stalin's Proposal for a United Neutralized Germany” (Roger Morgan) ; „If I Had Been Alexander Dubcek in 1968: How I Would Have Saved the 'Prague Spring' and Prevented the Warsaw Pact Invasion” (Philif Windsor) ; „If I Had Been Salvador Allende in 1972-1973: How I Would Have Stayed in Power in Chile” (Harold Blakemore).
     Bineînţeles că toate aceste picante „delicatese” contrafactuale au rămas inaccesibile cititorului român înainte de 1989, dar la fel şi de-atunci încoace. Ceva asemănător putem totuşi găsi, de sămânţă, într-o carte a unui autor ceh (sau slovac?), V. P. Borovička, Atentate care urmau să schimbe lumea (Atentáty, které me(ly zme(nít sve(t, Praha, 1975) publicată în traducere românească (Nicolae Nicoară) de Editura Politică din Bucureşti, în 1978. Sunt, desigur, mai mult simple tangenţe, redus la virtuale implicaţii contrafactuale, mai ales în cazul atentatelor ratate (Napoleon I, Napoleon III, Louis Philippe, regina Victoria a Angliei, împăraţii germani Wilhelm I şi Wilhelm II, Bismarck, Lenin, Hitler, Mussolini, Truman, Adenauer, de Gaulle şi alţii, campionul atentatelor nereuşite fiind regele iordanian Hussein, cu un număr de opt supravieţuiri); dar şi după 1975, anul apariţiei cărţii, au mai fost atentate ratate cu înalt potenţial contrafactual şi care, într-adevăr, „ar fi schimbat lumea”, aşa cum o cunoaştem azi, în caz de funestă „reuşită": Papa Ioan Paul al II-lea scăpând ca prin miracol de glonţul fiorosului asasin turc Ali Agca (Aggeá), preşedintele american Ronald Reagan la un pas de moarte în 1981, preşedintele rus Elţin urcat pe tanc şi expunându-se liber gloanţelor ce puteau veni în orice moment, preşedintele (încă) sovietic Gorbaciov arestat şi sechestrat în vederea unei iminente execuţii, preşedintele gruzin Şevardnadze supravieţuind mai multor atentate (dar nu şi antecesorul său, Gamsahurdia) ş. a. m. d. Atentatele izbutite, mult mai numeroase (consemnate, explicabil, în număr mai mare de istorie şi de memoria colectivă), nu prezintă, în principiu, valenţe contrafactuale, întrucât au produs efecte în istoria „reală"; totuşi, chiar şi în acest caz, rămâne posibilă întrebarea „ce-ar fi fost dacă” atentatul ar fi dat greş, iar respectivul personaj istoric ar mai fi trăit ani sau decenii .
     Să facem, însă, un elementar exerciţiu de imaginaţie contrafactuală ad hoc şi să ne întrebăm, de exemplu, „ce-ar fi fost dacă” împăratul Napoleon al III-lea al Franţei ar fi fost ucis de conspiratorii italieni pentru ceea ce ei considerau a fi „trădare” şi abandonare a idealurilor Italiei în ghearele Austriei habsburgice: „ce-ar fi fost dacă?”, oare ce curs ar fi luat evenimentele în Principatele Dunărene, care-şi urmăreau şi ele idealul lor de unire, dacă Napoleon al III-lea, „zeul cel bun” (şi masonic, se zice) al Unirii Principatelor (24 ian. 1859) ar fi fost ucis la 28 apr. 1855 de italianul Pianori, sau la 8 sept. 1855 de italianul Bellamar, sau la 14 ian. 1858 de complotiştii italieni conduşi de Felice Orsini? V. P. Borovička este de părere că eşecul acestui ultim atentat (a mai fost de fapt unul, la 24 dec. 1863, dar acesta pe noi nu ne mai atinge) şi condamnarea la moarte a atentatorilor Orsini Pieri şi Rudio ar fi lucrat, în cele din urmă, prin ricoşeu psihologic în opinia publică franceză, tot în favoarea idealurilor de unificare ale italienilor: n-avea de unde să ştie, autorul ceh, că mult mai directă va fi fost consecuţia contrafactuală în cazul idealurilor de unificare ale „moldovalahilor” din „Principatele Danubiene”... „Hai să dăm mână cu mână!”...
     Şi, ca să revenim în cea mai recentă actualitate, s-ar părea că, în Occident, „piaţa mai cere” încă şi astăzi asemenea antologii de speculaţii contrafactuale care, din moment ce mai au succes de librărie, comercial, înseamnă că nici intelectual nu şi-au epuizat de tot resursele de atracţie: ceea ce, cu atât mai mult, s-ar verifica şi la noi, judecând, cel puţin, după tonul admirativ şi jinduitor pe care o revistă de garantat prestigiu intelectual cum este România literară aduce, recent (în nr. 31, 9-15 august 2000), la cunoştinţa selectului şi pretenţiosului său public cititor apariţia unei astfel de cărţi:
     "Pasionantul joc dar dacă... , în care se imaginează cursul ulterior al istoriei în cazul în care anumite evenimente determinante s-ar fi petrecut altfel, a prilejuit o serie de eseuri publicate iniţial în revista US Quarterly Journal of Military History. Adunate acum în volumul What if, apărut la Editura Macmillan sub coordonarea lui Robert Cowdey, cele 30 de speculaţii demonstrează în primul rând că, în special în înfruntările militare pe câmpul de luptă, au existat totdeauna, dincolo de strategii şi tactici, o parte de hazard, de accidental şi incontrolabil. De pildă, dacă la 6 iunie 1944 aversele de ploaie nu s-ar fi oprit, debarcarea pe plajele Normandiei ar fi fost imposibilă şi soarta războiului - alta. Când a dat ordinul de declanşare a operaţiunii 'Overlord', Eisenhower s-a bazat pe previziunile meteorologului J. M. Stagg, care nu avea totuşi nici o certitudine că timpul se va îmbunătăţi, în iunie vremea fiind imprevizibilă. De fiecare dată, lucrurile s-ar fi putut petrece diferit: dacă vara n-ar fi fost atât de umedă [şi le-ar fi permis să-şi aducă pe poziţii artileria grea] turcii ar fi cucerit Viena în 1529. Dacă vântoasele n-ar fi dispersat Invincibila Armada [după înfrângerea suferită în august 1588 din partea flotei engleze], toată America ar fi fost azi latină. Dacă Ogodai, al treilea fiu al lui Genghiz Han, nu şi-ar fi dat ultima suflare în 1241, obligând clanurile mongole să se oprească pentru a-şi alege un nou şef [Kuyuk, 1246-1248], Parisul, Roma şi creştinătatea catolică ar fi fost măturate una după alta. Autorii eseurilor îşi imaginează succesiunea evenimentelor istorice în funcţie de aceste alternative, într-o carte pasionantă despre războaie şi ca joc de noroc. "
     Cine are urechi de auzit? Cine „simte” pulsul pieţei? Cine se prinde-n „joc"? Alunelu' sau A lu' Nelu ? Numai noi să n-avem contrafactualii noştri? Acum, când toată Europa, as usually, stă cu ochii pe noi...


UCRONIA ÎN FLOARE

     Formula antologiilor contrafactuale trebuie să fi fost de succes cu câteva decenii în urmă, din moment ce, tot cam pe-atunci, scriitori de science-fiction se mobilizează şi ei în iniţiative similare, dar punând la contribuţie resursele proprii, specifice: nu numai speculaţia intelectuală, rece, oricât de agilă, proprie eseului, ci imaginaţia propriu-zis creatoare, palpitând în „carnea” ficţiunii, a povestirii, a acelor „if stories” atât de gustate în epocă. Bineînţeles că tot realizările personale - unele anterioare, altele ulterioare - sunt cele care contează şi care „au rămas” în istoria genului, fiind extrem de numeroase, şi acestea; dar pentru „sincronismul”, pentru concomitenţa dintre eseu şi povestire, dintre „istoria contrafactuală” şi „istoria alternativă”, nu poate fi decât concludent şi sumarul unor antologii sf precum Lumi eventuale (Worlds of Maybe, 1970) a lui Robert Silverberg, sau Dincolo de Timp (Beyond Time, 1976) alcătuită de Sandra Ley.
     În antologia din 1970 a lui Robert Silverberg (38) găsim nume mai puţine, dar mai răsunătoare, cu titluri mai vechi, apărute prin reviste cu decenii înainte şi convocate acum pentru a depune mărturie asupra sincronismului (dacă nu protocronismului) dintre science-fiction şi „istoria contrafactuală"; trec peste America punico-celtică din Delenda est (1955) a lui Poul Anderson, discutată deja cu o altă ocazie, şi semnalez, dintre mai multele „istorii alternative” (Americi descoperite şi colonizate de chinezi, romani, ruşi, vikingi etc. ) schiţate de Murray Leinster în nuvela Razna prin timp („Sidewise in Time”, 1934), doar America aşa cum arată în urma victoriei sudiştilor la Gettysburg (1863), examinată, cum tocmai am văzut, şi de Winston Churchill, cu trei ani mai înainte (1931, v. supra); apoi, în ordine cronologică (atât a evenimentelor ucronizate, cât şi a apariţiei ficţiunilor ucronizante Navigaţi! Navigaţi! („Sail On! Sail On !”, 1952) de Philip José Farmer, unde Cristofor Columb descoperă mult mai comod America navigând la bordul unor caravele echipate cu transmisie radio; Eroare de traducere („Translation Error”, 1959), unde Robert Silverberg, fără să fi ştiut, bineînţeles, de încercarea anterioară a lui Victor Anestin al nostru (Puterea ştiinţei sau Cum a fost „omorât” Războiul European, 1916), strangulează ostilităţile din primul război mondial cu ajutorul unui alien (extraterestru), dar nu dezinteresat şi „umanist” conciliatoriu ca la Anestin, ci tot din agresivitate şi egoism, „cosmice” însă, pentru a frâna cursa tehnologică stimulată de război şi-a stopa astfel ieşirea omului în Spaţiu; în fine, cu Larry Niven, în Toate acele miriade de drumuri („All the Myriad Ways”, 1968), ajungem la un alt război mondial al treilea, dezlănţuit prin „criza rachetelor” sovietice (1962) instalate clandestin de Hruşciov în Cuba, şi la comerţul trans-temporal ce prosperă în lumea de după acest distrugător război.
     În schimb, în sumarul antologiei Dincolo de Timp („Beyond Time”, 1976), antologatoarea, Sandra Ley, include numai povestiri inedite, comandate şi scrise anume pentru această ocazie (un „sharecrop” avant la lettre) (39), titluri dintre care vom spicui doar câteva, sumarul fiind mai bogat: Jupiter râde („Jupiter Laughs”) de Edmund Cooper: în celebra acţiune de „ucidere a pruncilor” ordonată de Irod, Iisus Christos nu poate fi salvat, de unde rezultă, peste secole, o Regină Victoria pe post de satrap roman; Aclamaţii pentru şef („Hail to the Chief”) de Lucy Cores: America anului 2000, după muşamalizarea „cazului Watergate” în 1972; Zbor neprogramat („Unscheduled Flight”) de Juanita Coulson: Triunghiul Bermudelor este o poartă fără ieşire pe unde se intră într-o altă Americă, populată de urmaşii vikingilor care-au descoperit-o primii; Eu sunt libertatea („Soy la libertad”) de Robert Coulson: într-o Americă populată de „chicanos” latino-americani, preşedintele Texasului, Lyndon Johnson, este asasinat de terorişti; Răsărit de soare („The Rising of the Sun”) de Gordon Eklund: Arabii cuceresc tot vestul Europei, în secolul al VIII-lea, iar în America secolului al XIX-lea incaşii folosesc energia atomică în ritualurile lor religioase ; Poloneză („Polonaise”) de Alan Dean Foster: Polonia nu a fost niciodată împărţită, Europa arată altfel; Războaiele napoleoniene („The Napoleonic Wars” de Felix C. Gotschalk: în 1958, la New Orleans, dinastia ce descinde din Napoleon a ajuns în ultimul grad de marasm; Şah-mat în şase mutări („Checkmate in Six Moves”) de Olga Ley: Kerenski îi deportează pe Lenin şi pe Troţki - şi gata cu „dictatura proletariatului” ! ; Scrisoare din America („Letter from America”) de Hi. R. Percy: anglofonii nu se simt prea bine într-o Americă francofonă; Cliometrul („The Cliometricon”) de George Zebrowski: aparat pus la dispoziţia istoricilor pentru a explora venirea Judecăţii de Apoi la diverse scadenţe (cuvântul trimite, dar nu derivă direct din „cliometrie”, orientare contrafactuală cunoscută în epocă mai ales sub denumirea de „noua istorie economică” (v. Donald N. McCloskey, 1978) (40); O oră cu Dr. Chang („A Class with Dr. Chang”) de Ward Moore: America a rămas neutră în al doilea război mondial, întrucât Germania nazistă s-a aliat cu China, nu cu Japonia.
     Ward Moore (1903-1978) este cunoscut, însă, mai ales ca autor al romanului Bring the Jubilee (1953), una dintre „pietrele de hotar” ale genului, în care dezvoltă aceeaşi ipoteză contrafactuală care am văzut că reţinuse, în 1931, atenţia lui Winston Churchill şi, în 1934, fantezia lui Murray Leinster: victoria „confederaţilor” sudişti în decisiva bătălie de la Gettysburg (1-3 iulie 1863). Mult mai cunoscut decât eseul lui Winston Churchill (şi, oricum, literatură!), mult mai elaborat şi mai complex decât nuvela lui Murray Leinster, romanul lui Ward Moore îşi ia, ironic, titlul dintr-un vechi cântec de pe vremea Războiului Civil american („Marching Through Georgia”) şi câştigă în complexitate printr-o „întorsătură” narativă pe care-am mai văzut-o: auto-anularea simulată a ucroniei, redresarea, în final, a traseului aloistoric la cursul istoric „real”, consemnat de istoriografie şi cunoscut ca atare de toată lumea, „aşa şi nu altfel”. Specializat în istoria Războiului Civil, dar în controversă cu alţi istorici ai epocii, Kodge Backmaker protagonistul romanului (născut în 1921 şi mort în 1877 - sic!) profit de accesul la comanda unei maşini a timpului şi se întoarce în dimineaţa zilei de 1 iulie 1863 la Gettysburg, ca să se edifice „pe viu” asupra adevărului; interceptat de o patrulă confederată, îl ucide pe ofiţerul care-o comanda şi care urma să fie omul-cheie în victoria sudiştilor, anulată astfel iremediabil; neconsolat în regretul după America „sudistă” în care se născuse şi pe care-o condamnase el însuşi la inexistenţă, personajul moare într-o Americă „nordistă”, aşa cum o consemnează istoria şi o ştie toată lumea.
     Dar cel care, la un deceniu după Ward Moore, avea să ducă la perfecţiune această soluţie de final şi acest gen de roman este, cum am mai spus, Philip K. Dick (1928-1982), în Omul din Castelul înalt (The Man in tne High Castle, 1962, - trad. rom. Mircea Ştefancu, 1995. ) - poate cel mai bun roman ucronic scris până acum.


"FUTURE HISTORY” SAU „POLITIQUE-FICTION"

     În perimetrul tematic dat, în această clasă a „istoriilor alternative” sau a romanelor aloistorice, în orice caz în sub-clasa tematică a romanelor în care „Hitler învinge” („Hitler wins” - v. supra) - un singur titlu pare a se apropia de faima şi de anvergura romanului lui Philip K. Dick, la care atâta am zăbovit (nu acum, cu o altă ocazie): romanul lui Norman Spinrad (n. 1940) Visul de fier („The Iron Dream”, 1972 trad. rom. Gabriel Stoian, 1994), unde Adolf Hitler trăieşte într-un „univers paralel” şi într-o „istorie alternativă”, şi acolo, în America acelui univers şi-a acelei istorii, este autor de science-fiction şi câştigă Premiul Hugo în 1954 (an în care, în universul „nostru” şi-n istoria „reală”, râvnitul premiu nu s-a acordat nimănui) cu romanul sf Stăpânul svasticii („Lord of the Swastika”), al cărui text ocupă aproape în întregime spaţiul romanului lui Spinrad. Pentru o ultimă disociere tematică, necesară înainte de-a ne lua rămas bun de la acest capitol al literaturii sf, unul printre altele şi nici măcar cel mai important sau mai definitoriu, dar „cu cârlig” la public, - să spunem, însă, câteva cuvinte şi despre alte trei titluri ale aceluiaşi autor.
     Mai întâi, festa pe care istoria „reală” (dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991) i-a jucat-o autorului american (de mulţi ani rezident la Paris), „luând-o înaintea” romanului Primăvara rusească („Russian Spring”, 1991; trad. rom. Constantin Dumitru-Palcus, 1995, 2 vol. , sub titlul Grand Tour Navette); revigorată prin perestroika lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică ajunge în scurtă vreme să domine întreaga lume, iar „cosmonauţii sovietici au ajuns deja pe Marte”, în cartea lui Norman Spinrad; în realitate, U. R. S. S. se dezmembra prin implozie, tot în 1991, aproape concomitent cu apariţia cărţii la New York. Ironia istoriei, care nu-l iartă nici pe un autor el însuşi atât de ironic, cum este Norman Spinrad! Celelalte două titluri, despre care am vorbit şi într-un alt context, sunt romanul Eroi neînsemnaţi („Little Heroes”, 1987; trad. rom. Eugen Cristea, 1993, sub titlul Maşinăria rock-and-roll) şi volumul Alte Americi („Other Americas”, 1988, 4 nuvele; trad. rom. Mihail Moroiu, 1995).
     Este o mostră de ceea ce altădată, la noi, se numea (şi se recomanda imperativ „de la foruri”) prin sintagma „anticipaţie pe termen scurt”, iar pe alte meridiane, am aflat acum că apare curent sub denumirea oximoronică de „future history": o „istorie alternativă”, ipotetică şi apocrifă, dar plasată nu în trecut, ci în viitor, într-un „viitor apropiat” (am văzut deja disocierea tematică, de natură a antrena majore consecinţe tipologice şi estetice, între „near future” şi „far future”). O inovaţie terminologică franceză (parcă mai mult „frangleză...”) intermitent vehiculată şi la noi, este „politique- fiction (uneori în traducere: „ficţiune politică”). „Ficţiunea politică are în vedere o realitate apropiată, faţă de care se comportă ca un scenariu viitorologic imaginar. Ea încearcă să explice (sau să anticipeze) evenimente politice care au marcat (sau ar putea să marcheze) conştiinţa omenirii şi care prin caracterul lor spectacular se înconjoară cu un aer de mitologie sau legendă.” (41) În continuare, Florin Manolescu citează dintr-o carte a exegeţilor francofoni Igor şi Grişka Bogdanoff (La science-fiction, Paris, 1976) „următoarele trei elemente de definiţie":

     "1. Ficţiunea politică îşi alege drept cadru o situaţie socio-politică reală, din care extrapolează câteva elemente, pe termen foarte scurt (doi sau trei ani).
     2. Ficţiunea politic integrează temele anticipaţiei sociologice şi ale universului paralel, dar povestirea rămâne întotdeauna centrată doar pe evoluţia fluxului politic.
     3. În ficţiunea politică identificăm o intenţie moralizatoare, critică sau apologetică. ” (42)

     Nu întâlnim, în exegeza anglofonă a genului, vreo sintagmă echivalenţă („politics fiction”, „political fiction”), în schimb aici se disociază între „alternate history” (ucronia), „future history” (altă sub-clasă în perimetrul sf, corespunzând în linii mari definiţiei de mai sus a „ficţiunii politice”) şi „political thrillers” (categorie aflată în afara sf-ului, deşi limitrofă şi uneori conexă).
     "Viitorul îndepărtat” al unor „anticipaţii pe termen lung”, al unor imperii sau confederaţii galactice etc. imaginate ad libitum pe ample spaţii tipografice sau suprafeţe textuale, în cicluri romaneşti de la trilogii în sus, cu banalizatele deja sequels şi prequels de care atâta s-a uzat şi s-a abuzat, din raţiuni mai ales comerciale - aşadar acest „far future” al romanelor ciclice poate avea, şi el, o „cronologie internă” ce poate fi reconstituită de cititori sau de exegeţi, o „istorie viitoare” propriu numită astfel, dar nu despre aceasta este vorba aici, la aceasta conexitate cu „istoria alternativă” a trecutului, a trecuturilor, cu ucronia.
     Un trecut care se prelungeşte, inerţial, în prezent şi într-un viitor apropiat, previzibil, poate racorda, parţial cel puţin, şi această „near future history” la ucronie, la „istoria alternativă”, conferindu-i un statut similar. Pe prim plan vor trece însă, prin forţa împrejurărilor, mizele care se joacă în acest prezent sau în acest viitor apropiat: sociologice, politologice, ideologice, satiră morală sau politică, militantism de toate felurile, alegorie, parabolă, suspans, senzaţionalism, eventual „scandal” ş. a. m. d. Chiar dacă sintagma „politique-fiction” nu apare şi în variante sau echivalări anglofone („politics fiction”, „political fiction”), ca denumire a unei clase ori sub-clase tematice distincte, aceasta nu înseamnă că n-ar exista o veche şi masivă prezenţă a politicii în science-fiction, ca temă şi ca miză, graţie desigur, şi confluenţei sau joncţiunii cu un alt filon tematic: utopia şi distopia. În fond, şi celebrul roman al lui George Orwell 1984 (1949, este o „anticipaţie pe termen scurt”, o „future history”, dar aluvionând nu dinspre „alternate history”, nu dinspre ucronie, ci dinspre distopie, dinspre Noi („Mî”, 1920) a lui Evgheni Zamiatin, dinspre Vajnica Lume Nouă („Brave New World”, 1932) a lui Aldous Huxley şi dinspre Ferma animalelor („Animal Farm”, 1945) a aceluiaşi Orwell. Din direcţia „anticipaţiei” ucronice, deci în planul unei speculaţii sau extrapolări ce angajează prioritar timpul, nu spaţiul, vine „ficţiunea politică”, „istoria viitoare” sau „istoria viitorului”, aşadar istoria prezumtivă a unui viitor apropiat, iminent, explorat şi exploatat (literar şi comercial) pentru virtualităţile-i încă indecise, dar urmând curând a se decide, generatoare aşadar de „suspense” şi de „thrill": între „political thriller” şi „politique fiction” frontiera e greu de trasat cu precizie, diferenţa fiind de căutat, poate, în câtimea de alterare contrafactuală a „istoriei”, registru ce poate eventual lipsi din prima categorie, nu şi din a doua. Alterare contrafactuală care, prelungită din trecut asupra prezentului, ajunge să „dea şi peste marginile” acestuia, să debordeze asupra viitorului (un viitor „apropiat”, iminent, limitat la o fâşie de timp limitrofă cu prezentul).


"POLITICAL THRILLERS"

     Din cuprinzătorul articol rezervat pentru „POLITICS” în şi mai cuprinzătoarea Enciclopedie de science-fiction a lui Peter Nicholls, (43) aflăm şi de existenţa unor autori ce nu aparţin propriu-zis domeniului, nu sunt „science-fiction writers”, în schimb s-au specializat (mai profitabil, poate) în acest prosper „subgenre” etichetat - probabil şi în rafturile librăriilor, deci din raţiuni merceologice - drept „political thrillers"; s-ar fi ilustrat în acest subgen, aflăm cu această ocazie, printre alţi bărbaţi politici, şi un fost vice-preşedinţe (cu cântec!) al S. U. A. , Spiro T. Agnew (n. 1918). Demni de comentarii mai „specifice” sunt consideraţi, totuşi, autori specializaţi, precum americanul Richard Condon (n. 1915) care, în Candidatul manciurian („The Manchurian Candidate”, 1959, film 1962), decantează până la paradigmă scenariul asasinării unui preşedinte american ; în Trofee de iarnă („Winter Kills”, 1974), se aplică unui caz concret: asasinarea unui străveziu John Fitzgerald Kennedy este instigată chiar de propriul său tată; guvernul S. U. A. este răsturnat prin violenţă în Şuierul securii („The Whisper of the Axe”, 1976) şi în Împăratul Americii („The Emperor of America”, 1990); Moartea unui politician („Death of a Politician”, 1971 aduce pedeapsa capitală unui ficţional Richard Nixon, pedeapsă aplicată, garantează John Clute (44), „cu o vigoare swiftiană”. Copleşit şi cu alte superlative, Richard Condon pare a fi un autor interesant, dar netradus încă la noi, asemeni unui alt autor american de „political thrillers”, Allen Drury (n. 1918), în cazul acestuia „embargo"-ul fiind mai explicabil, cel puţin până în 1989: tăişul satiric, cum aflăm de la acelaşi omniscient comentator, John Clute (45), este consecvent orientat în sens conservator şi anticomunist, precum în Sceptrul lui Saturn („The Throne of Saturn”, 1971), unde ruşii sabotează prima expediţie americană cu echipaj uman spre Marte; în Vino Ninive. vino Tyr ; Preşedinţia lui Edward M. Dason („Come Nineveh, Come Tyre : The Presidency of Edward M. Dason”, 1973), unde comunismul mondial ia prin surprindere America şi-o prăvale în haos; în Făgăduinţa bucuriei : Preşedinţia lui Orrim Knox („The Promise of Joy : The Presidency of Orrin Knox”, 1975). unde sistemul comunist, sfâşiat de un război între U. R. S. S. şi China, ţine totuşi sub ameninţare o Americă subminată din interior de pacifism şi liberalism; seria, începută în 1959 cu Advise and Consent, roman distins cu Premiul Pulitzer, şi continuată până în anii „80, cu The Hill of Summer ; A Novel of the Soviet Conquest (1981) şi The Roads of Earth (1984), oferă, în versiune anticipat contrafactuală specifică în „future history”, „o istorie completă a viitorului apropiat” („a full-fledged history of the near future”)(John Clute, ibidem)
     În schimb, cu regret, nu vom găsi consemnaţi în cuprinzătoarea Enciclopedie a lui (John Clute şi Peter Nicholls (ed. II, 1995) autori americani de „political thrillers” traduşi, la vremea lor, în România precum Drew Pearson (1898-1969), influent comentator şi analist politic, cu Senatorul (The Senator, 1968), carte pe care traducătoarea şi prefaţatoarea ediţiei româneşti (1971), Felicia Antip, o numeşte „roman de anticipaţie social-politică"; sau John Ehrlichman, cu romanul În spatele uşilor închise / Compania („Washington Behind Closed Doors, The Company”, 1976) (trad. rom. Bianca Zamfirescu, 1982), mai cunoscut din ecranizarea (serial TV) difuzată şi de Televiziunea Română, tot înainte de 1989.
     Dintre autorii britanici de „political thrillers”, cel mai cunoscut, la noi, pare a fi scoţianul Alistair MacLean (1922-1987), tradus cu mai multe romane „de război” (cel mai faimos fiind Tunurile din Navarone („The Guns of Navarone”, 1957; film 1962:,- trad. rom. ) dar nu şi cu romane „de anticipaţie”, precum Poarta de Aur („The Golden Gate”,. 1976), unde teroriştii iau ostatec un preşedinte american, sau Adio California („Farewell California”, 1977), unde un cutremur ameninţă să scufunde însoritul stat american sub apele Pacificului. (46)
     Douglas Hurd (n. 1938), ministru conservator britanic, a scris şi romane de „anticipaţie pe termen scurt”, confirmate între timp de „istoria reală": Un surâs pe faţa tigrului („The Smile on the Face of the Tiger”) anticipează, în 1959, revenirea Hong Kong-ului la China (1997) iar Whisky cu gheaţă („Scotch on the Rocks”, 1971) prefigurează „devoluţia” Scoţiei (actualmente în curs). (47)
     În fine, Frederick Forsyth (n. 1938), poate cel mai faimos autor de „political thrillers”, a fost tradus şi la noi cu câteva din renumitele-i „best sellers": Ziua Şacalului („The Day of the Jackal”, 1971; film 1979; trad. rom. Rodica Mihăilă, 1994); Dezinformatorul („The Deceiver”, 1975; trad. rom. Radu Paraschivescu, 1995); Alternativa diavolului („The Devil's Alternative”, 1979; trad. rom. Ondine Christina Dăscăliţa, 1995). (48)
     E de la sine înţeles că toate aceste „political thrillers”, circumscrise fiind unui viitor apropiat, iminent, de aici îşi vor deriva atât calităţile cât şi limitele, virtuţile şi servituţile, cum se spune. Având alte mize decât are „adevăratul” science-fiction, mize mai imediate, mai palpabile, pe termen scurt poate „majore”, dar pe termen ceva mai îndelungat inevitabil minore; fiind, poate, „la ordinea zilei”, atractive prin interesul imediat şi contingent pe care-l prezintă la un moment dat, dar repede perisabile odată cu acest interes, chiar sub raportul sub care interesează la acel moment dat, ca să nu mai vorbim sub raport propriu-zis literar, estetic; având un acces mai dificil, sporadic dacă nu inexistent, la sursele de „sense of wonder” şi chiar la „sense of loss”, la „senzaţia de pierdere” - această „future history”, aceste „anticipaţii pe termen scurt” nu pot figura timpul decât în „granulaţie măruntă” şi rămân astfel, inevitabil, departe de „adevăratul” science-fiction, rămân la periferia, tematică şi valorică, a literaturii sf, dar totuşi în hinterlandul acesteia.
     Refuzată de „sense of wonder”, „la masa săracului”, anticipaţia pe termen scurt pe teme sociale şi politice - „future history”, sau „politique fiction”, sau „political thriller” - se poate consola, fără regrete, ci poate tocmai dimpotrivă, cu alte bucate, mai abundente şi mai suculente, din care, nu o dată, este chemată să se înfrupte „la masa bogatului": şi nu doar la figurat, dar chiar la propriu, la tiraje şi încasări, la onorarii şi onoruri. Ce autor n-ar fi mai bucuros, de exemplu, mai degrabă decât de recunoaşterea unui rarefiat şi ascetic „sense of wonder”, de o caracterizare precum cea pe care John Clute i-o face lui Richard Condon:
     "În toate [romanele acestuia - n. n. ] găsim prezumată o Americă subtil dar distinct alta decât a noastră, [precum la Philip K. Dick, oare? - n. n. ] în toată opera lui Richard Condon, atenţia la întorsăturile acţiunii, de o intensitate dusă până aproape în pragul realismului magic, se îmbină cu privirea fără greş cu care ochiul palpează suprafaţa hipnotică a lucrurilor, doar pentru a ascunde sub o amăgitoare glazură profundul cinism al autorului în privinţa animalului din om. Dar abisul de dedesubt rămâne întotdeauna acolo.” (49)
     Nec plus ultra !
     Şi totuşi, degeaba! E prea puţin. Prietenii (cunoscătorii, adică) ştiu de ce!...


TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

13) John R. Meyer, „An Input-Output Approach to Evaluating the Influence of Exports on British Industrial Production in the Late Nineteenth Century”, in Explorations in Entrepreneurial History, 8 (1955) pp. 12-34. „This was the first published article to pose an explicit conterfactual hypothesis as a basis for historical analysis. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 362). (înapoi la text)
14) „It was actually a collaborative effort by Meyer and Alfred H. Conrad. Along with two other papers [...] it began the development of „the new economic history”, although the term itself was coined later. All three papers are reprinted in Conrad and Meyer, The Economics of Slavery, and Other Studies in Econometric History, Aldine, Chicago, 1964. (Hacker & Chamberlain, art. cit. , pp. 362-363). (înapoi la text)
15) Fritz Redlich, „'New' and Traditional Approaches to Economic History and Their Interdependence”, in Journal of Economic History, 25 (1965), pp. 480-495. „Vigorous attack on the concept of conterfactuals, later somewhat moderated [...]” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 367). (înapoi la text)
16) C. J. D. Gould, „Hypothetical History”, in Economic History Reviev 2nd series, 22 (1969), pp. 195-207. „Perhaps the most accesible discussion of conterfactual history for the nonexpert. ” (Hacker & Chamberlain art. cit. , p. 352). (înapoi la text)
17) Wayne Dumas, „Speculative Reconstruction of History : A New Perspective on an Old Idea”, în Social Education, 33 (1969), pp. 54-55 „A plea for using alternate history in the classroom. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 347). (înapoi la text)
18) George G. S. Murphy, „On Counterfactual Propositions”, in History and Theory, Beiheft 9: Studies in Quantitative History and the Logic of the Social Sciences, 1969, pp. 14-38 (ibidem). (înapoi la text)
19) Robert W. Fogel, „Railways and American Economic Growth: Essays in Econgmetric History”, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1964. „Another version, perhaps most accesible to the nonexpert [... ] reprinted in Peter Temin, editor, New Economic History: Selected Reactings, Penguin, Baltimore, 1973.” (Hacker & Chamberlain, art. cit. ,p. 350] Robert W. Fogel, „The New Economic History, Its Findings and Methods”, in Economic History Review, 19 (1966), pp. 642-656. „Includes a discussion and justification of counterfactual history”. (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 350). (înapoi la text)
20) Alexander Gerschenkron, „The Discipline and I”, in Journal of Economic History, 27 (1967), pp. 443-449. Reprinted in Continuity in History, and Other Essays, Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, 1968. (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 352). (înapoi la text)
21) George Green, „Comment” [on papers by Lance E. Davis and Fritz Redlich], in Explorations in Entrepreneurial History, 2nd series, 6 (1968), pp. 109-115. Reprinted in Ralph L. Andreano, editor, New Economic History, 1970. „Besides commenting, Green offers some ground rula designed to forestall pure speculation in counterfactual history. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 353). (înapoi la text)
22) Ralph L. Andreano, editor, The New Economic History : Recent Papers on Methodology, Wiley, New York, 1970 (ibidem). (înapoi la text)
23) Barbara W. Tuchman, „If Mao Had Come to Washington: An Essay in Alternatives”, in Foreign Affairs, 51 (1972), pp. 44-64. Reprinted in Tuchman, Notes from China, Collier, New York, 1972. „What might have resulted if pro-Chiang Ambassador Hlirley had not burked the request by Mao and Chou En-lai to meet with Roosevelt. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 375). (înapoi la text)
24) David K. Lewis, Counterfactuals, Harvard University Press, Cambridge, 1973 (ibidem). (înapoi la text)
25) Allen C. Kelley and Jeffrey G. Williamson, Lessons from Japanese Development ; An Analytical Economic History, University of Chicago Press, Chicago and London, 1974 (ibidem). (înapoi la text)
26) Peter D. McClelland, Causal Explanation and Model Building in Hlstory, Economics, and the New Economic History, Cornell University Press, Ithaca, New York and London, 1975. „The book also has an exter sive bibliography. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 361). (înapoi la text)
27) T. A. Climo and P. G. A. Howells, „Possible Worlds in Historical Explanation”, in History and Theory, 15 (1976), pp. 1-20. „A philosophical analysis of the logic of counterfactuals in history. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 344). Cf. B. C. Hurst, „A Comment on the Possible Worlds of Climo and Howells”, in History and Theory, 18 (1979; pp. 52-60 (ibidem). (înapoi la text)
28) C. H. Lee, The Quantitative Approach to Economic History, St. Martin's Press, New York, 1977. See especially chap. 4, „Counterfactual Models and Social Savings”. (Hacker & Chamberlain, art. cit. ,p359 (înapoi la text)
29) Lee B. Cooper, „Folk History, Alternative History, and Futurt History”, in Teaching History, 2 (1977), pp. 58-62.
Lee B. Cooper, „Beyond Flash Gordon and 'Star Wars': Science Fiction and History Instruction”, in Social Education, 42(1978), 392-97?
Lee B. Cooper, „Science Fiction: A New Frontier for History Teachers”, paper presented at the annual meeting of the American Historical Association, San Francisco, 27-30 Dec. 1978 (ibidem). (înapoi la text)
30) Jon Elster, Logic and Society ; Contradictions and Possible Worlds, Wiley, Chichester, New York, 1978 (ibidem). (înapoi la text)
31) Jarle Simensen, „Counterfactual Arguments in Historical Analysis”, in History in Africa, 5 (1978), pp. 169-186. „The implicatiom of counterfactuals for the study of history, as exemplified by the courses African development might have taken without colonialism. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 371). (înapoi la text)
32) Hugh R. Trevor-Roper, History and Imagination : A Valedictory Lecture. University of Oxford, 20 May 1980, Clarendon Press, Oxford, 1980 (ibidem). (înapoi la text)
33) F. O. K. Hearnshaw, The 'Ifs' of History, George Newnes, London 1929 (ibidem). (înapoi la text)
34) J. C. Squire, editor, If It Had Happened Otherwise ; Lapses into Imaginary History, Longmans & Green, London, 1931 (2nd impression 1932). American edition titled If: or, History Rewritten, Viking, New York, 1931; Kennikat, Port Washington, N. Y., 1964. A new edition If It Had Happened Otherwise, Sidgwick & Jackson, London, 1972; St. Martin's Press, New York, 1972 (ibidem). (înapoi la text)
35) Morton Borden and Otis L. Graham Jr. , Speculations on American History, Heath, Lexington (Mass. ) and Toronto, 1977 (ibidem). (înapoi la text)
36) Simulations Publications. War games published in Strategy and Tactics. 1973-1979. (Hacker & Chamberlain, art. cit. , pp. 371-372) (înapoi la text)
37) Daniel Snowman, editor, If I Had Been...: Ten Historical Fantasies, Rowman & Littlefield, Totowa (New Dersey), 1979; Robson, London, 1979. „An introductory discussion of the nature and philosophy of alternative history, followed by scholarly essays on alternatives. (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 372). (înapoi la text)
38) Robert Silverberg, editor, Worlds of Maybe : Seven Stories of Science Fiction, Thomas Nelson, New York, 1970; Dell. New, York, 1974 „Includes an introduction on alternate history, but see also his afterword to 'Trips'. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 371). (înapoi la text)
39) Sandra Ley, editor, Beyond Time, Pocket Books, New York, 1976 „An original anthology of short stories on alternate history. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit. , p. 360). (înapoi la text)
40) Donald N. McCloskey, „The Achievements of the Cliometric School”, in Journal of Economic History, 38 (1978), pp. 13-2. 8. „Cliometrics is synonymous with new economic history, and this paper offers a good survey of the field. ” (Hacker & Chamberlain, art. cit . , p. 361 ) (înapoi la text)
41) Florin Manolescu, Literatura S. F. , Editura Univers, Bucureşti, 1980, p.77 (înapoi la text)
42) Igor & Grişka Bogdanoff, La science-fiction, Paris, 1976, pp. 98-99; apud Florin Manolescu, op. cit. , p.77. (înapoi la text)
43) Peter Nicholls, „POLITICS”, în Encyclopedia... ed. I, 1979, pp. 467-469; articol la a cărui semnătură, în a II-a ediţie a Enciclopediei (1993), Peter Nicholls şi l-a asociat şi pe Brian Stableford (pp. 945-947) (înapoi la text)
44) John Clute, „CONDON, Richard”, în Encyclopedia... ”, ed. II, 1993, p. 257. (înapoi la text)
45) John Clute, „DRURY, Allen”, în Encyclopedia... , ed. II, 1993, p.355 (înapoi la text)
46) John Clute, „MacLEAN, Alistair”, în Encyclopedia... , ed. II, 1993, pp. 759-760. Vezi şi Robert A. Lee, Alistair MacLean: The Key is Fear, The Borgo Press, San Bernardino, California, 1976, 60 p. (înapoi la text)
47) John Clute, „HURD, Douglas”, în Encyclopedia ... , ed. II, 1993, p.605 (înapoi la text)
48) John Clute, „FORSYTH, Frederick”, în Encyclopedia... , ed. II, 1993, p. 439. (înapoi la text)
49) John Clute, „CONDON, Richard”, în Encyclopedia... , ed. II, 1993, p. 257. (înapoi la text)





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (): FANTASY ŞI SCIENCE FICTION

Liviu Radu


     Mulţi dintre cititorii de SF (mai ales dintre admiratorii hard SF-ului) nu acceptă ideea că între fantasy şi science fiction ar putea să existe vreo legătură. S-a ajuns chiar la situaţii limită, exemplul cel mai edificator fiind articolul lui Cornel Robu din Almanahul Anticipaţia 1996, în care autorul a interpretat artificial un articol dintr-o enciclopedie, numai ca să poată demonstra că aceste genuri n-au nimic în comun.
     Să vedem cum stau, de fapt lucrurile.
     Majoritatea autorilor de literatură SF - cu excepţia unui număr redus de autori de texte hard SF - au scris şi fantasy. Vom regăsi, în toată istoria SF-ului, de la A. Merritt la Fritz Leiber, de la A. Norton la Orson Scott Card şi Dan Simmons, mari autori care s-au afirmat şi ca scriitori valoroşi de fantasy. Fără a mai aminti de cei ale căror creaţii se situează la limita celor două genuri (un exemplu l-ar constitui Castelul seniorului Valentine, de Robert Silverberg, pe care o revendică ambele genuri)
     De fapt, confuzia este generată, în primul rând, de ambiguitatea termenului fantasy. Definiţiile din dicţionare şi enciclopedii se dovedesc mai contradictorii decât cele referitoare la definirea termenului science fiction. Unii consideră că în fantasy se încadrează toate textele legate de imaginar (inclusiv SF), alţii limitează un pic hotarele genului, incluzând în el numai textele cu caracter fantastic. De exemplu, Borges este considerat autor de fantasy, alături de autorii de proză fantastică anglo-saxonă, gotic german şi fantastic romantic francez. Se face astfel o confuzie regretabilă cu subgenurile specifice fantasy, precum dark fantasy, sword and sorcery, heroic fantasy, etc. De aceea, considerăm necesar să subliniem că, atunci când discutăm despre fantasy în cadrul acestui text, ne referim numai la sensul restrâns al termenului, la un gen literar care tratează evenimente, aventuri, etc, ce se desfăşoară într-o lume în care supranaturalul constituie un element natural (spre deosebire de literatura fantastică, în care supranaturalul erupe violent într-o lume normală). De fapt, cărţile care apar sub eticheta fantasy acceptă această definiţie a genului. În acest context, literatura fantasy reprezintă o variantă pentru adulţi a basmului popular (preluând prea puţine elemente din basmul cult) şi folosind motive şi recuzită (inclusiv personaje secundare - pitici, troli, iele, etc) din basm. Este vorba, deci, de o literatură populară (în sensul pe care l-am definit în alte articole) şi care va avea caracteristicile acestui tip de literatură.
     Să vedem, deci, dacă literatura fantasy, în sensul pe care l-am definit, are vreo legătură cu literatura SF.
     În primul rând, cele două genuri îşi plasează acţiunea în medii diferite (mai mult sau mai puţin) de lumea pe care o cunoaştem. Ca atare, efortul autorului va fi îndreptat, în primul rând, spre prezentarea caracterului specific al acestei lumi. În această privinţă, găsim o similitudine perfectă cu literatura SF, care şi ea trebuie să familiarizeze cititorul cu mediul socio-istoric-tehnologic în care se desfăşoară acţiunea.
     În al doilea rând, cele două genuri, ca descendente aparte ale literaturii populare, crează caractere eroice, nu personaje. Un Conan, o Xena, au trăiri exagerate, monumentale, impresionante, dar schematice. Personajele sunt rareori aprofundate, sunt creionate în tuşe groase, de obicei doar în alb şi negru.
     În al treilea rând, literatura fantasy se străduieşte să creeze o logică a fenomenelor, o logică bazată pe alte legi naturale, dar care sunt coerente şi înlănţuite, nu haotice şi absurde. Putem afirma, fără a greşi de loc, că literatura fantasy este un SF în care legile ştiinţei au fost înlocuite cu un alt set de legi, supranaturale sau care par supranaturale, dar care sunt respectate, în lumea respectivă, la fel de riguros ca legile ştiinţei în universul nostru.
     Mai mult, autorii de fantasy au căutat - chiar mai mult decât cei de science fiction - să producă la cititor acel sense of wonder pe care domnul Robu îl limitează numai la SF.
     Având în vedere că genurile respective au apărut pe piaţa literară cam în acelaşi timp şi că la începuturi - adică prin 1920 - nici măcar nu se deosebeau prea mult, autorii de science fiction folosind elemente fantasy şi invers, nu putem spune că unul dintre ele l-a influenţat pe celălalt, că unul se trage din celălalt.
     Mai mult, atât SF-ul cât şi fantasy se feresc să se implice religios. Romnele fantasy descriu religii, zei şi evenimente supranaturale, dar autorul le tratează cu detaşare, fără credinţă.
     În acelaşi timp, multe dintre fenomenele supranaturale ce apar în literatura fantasy pot fi considerate fenomene paranormale - cam aceleaşi care, în literatura SF, apar ca fenomene cu o bază ştiinţifică evidentă.
     Trebuie să atragem însă atenţia că obârşiile celor două genuri sunt diferite şi că se adresează unor categorii distincte de cititori. Literatura fantasy poate fi apreciată de amatorii de soft SF, dar rareori va fi gustată de fanii hard SF-ului (care sunt interesaţi în primul rând de aspectul ştiinţific al intrigii).
     Evoluţia actuală a genului fantasy către istorii alternative, în care vrăjitorii şi fenomenele supranaturale modifică într-un mod substanţial istoria standard, face ca şi acest gen să se îndrepte - ca şi science fiction - de la o literatură menită să trezească a sense of wonder către o literatură de tipul ce deştepţi suntem că pricepem.
     Pornind din rădăcini diferite, abordând din unghiuri diferite realitatea, dar având la început un public comun, science fiction şi fantasy par a se îndrepta, din nou, către o ţintă comună. Iar înclinarea tot mai pronunţată către fantastic a cititorilor ar putea să revitalizeze un gen care s-a adresat întotdeauna visătorilor ce se ascund în oamenii societăţii tehnice.





PRO-POZIŢII





ASUPRA MISIUNII

Ovidiu Bufnilă


Motto:
Eu nu vă spun ce am citit, eu vă spun ce gândesc.
Mihaela Bufnilă


     Să vorbim despre lucruri simple. Să vorbim despre simplitate.
     Ce înseamnă deschidere? Ce putem spune despre această încercare a deschiderii? Să deschidem un dialog, să deschidem o carte secretă, se deschidem o fereastră?
     Cum ne apropiem de un asemenea eveniment?
     Desigur, purtând cu noi o gramatică de vreme ce, pentru fiinţa umană totul este Text.
     Raportul de adevăr este o construcţie textuală, un miracol al limbajelor fiinţei care sunt reductibile la o gramatică fundamentală.
     Aici descoperim contradicţii, inconveniente, defecte, în modurile de manifestare ale gramaticii care suportă manifestări ale principiului lui unu care se mutiplică, o gramatică putând fi în acelaşi timp două gramatici pentru înlesnirea acestui acord dinamic ce este limbajul.
     Vom avea mai multe gramatici în funcţie de condiţiile de zonă, de perimetru, de sector, fiinţa fiind ea înseşi sectorială, fragmentată.
     Aici descoperim, prin gramatici, tulburătoarea diferenţă între fragment şi sector, intuim sau chiar supunem dezbaterii manifestări ale ordinii şi ale entropiei. Fiinţa fiind paradoxală.
     Paradoxul vine din predispoziţia de ordine şi de neordine. Existenţa unui câmp euclidian într-un ocean entropic produce confuzie sau stări de beţie intelectuală, produce clivaje temporale sau furia maselor precum şi instituirea jocului de celulă.
     Jocul de celulă este un euclidian care se metamorfozează în Modelul Insulei, în aşteptarea unui terţ şi aşa mai departe.
     În clar, lucrurile fiinţei sunt simple, gramaticile funcţionând sau fiinţând în şi prin fiinţă. Întrebarea asupra genei morţii este instituirea metafizicii moderne care pune în discuţie moartea lui Dumnezeu. Limbajul genetic, descoperit prin experiment, prin pozitivare a discursului filozofic în fapt, este o aparenţă a planului ascuns. Cum s-a scris sau cine sau de ce? Gramaticile geneticii sunt un existent, un raport de adevăr aflat înaintea fiinţei. Dar sunt oare aceste gramatici genetice, gramaticile fundamentale?
     Există oare gramatici ale câmpului istoric? Este oare succesiunea cheia de boltă a Istoriei? Şi dacă nu? Dacă exista Istoria ca raport de simultaneitate într-un câmp istoric de anvergură, într-un metacâmp istoric, dincolo de Natură şi natural? Ar fi oare Natura doar o instrucţiune?
     Şi atunci exerciţiul filozofic asupra modernităţii şi postmodernităţii să fie inutil? E ridicol discursul asupra modernităţii iar dacă nu e ridicol e prematur, criticul Inchiziţiei, contemporan Inchiziţiei, fiind în dreptul său natural dar şi insurgent de a se considera o construcţie a modernităţii?
     Gramaticile fundamentale admit sau nu defecte de interpretare?
     A deschide înseamnă a te elibera de tirania conduitei, de strânsoarea dogmei, a doctrinei, a dictaturii termenului şi a referinţei.
     Referinţa este un morbid de prim rang. Puţini cei ce se pun în pericol părăsind referinţa şi admiţând un discurs liber.
     Platon? Aristotel?
     E timpul unei Revoluţii Intelectuale.
     Care ar fi sarcinile fiinţei potrivit gramaticilor fundamentale?
     Raportul de adevăr plin de gravitate, care gravitate e şi ea un raport de adevăr, este unul potrivit căruia fiinţa este cuprinsă. A fi înăuntru înseamnă a avea materialitate, înseamnă a confunda materialitatea cu Aparenţa. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce fiinţa este un produs al unui Sens Ultim.
     Sensul Ultim ar putea fi un finit sau un infinit şi dezvoltând un astfel de discurs ne asumăm responsabilitatea şi riscul de a rămâne prizonieri ai finitului şi infinitului. Suntem de fapt un punctaj. Avem o structură informaţională, suntem un nor de puncte. Problema e dacă acest nor de puncte se poate gândi pe sine şi cum poate face aceasta. Care ar fi gramaticile fundamentale?
     Iată de ce lucrurile sunt simple iar restul o simplă bagatelă, o desfăşurare neimportantă.
     Restul : cărţile, revoluţiile, execuţiile, războaiele, cutia de bere Piels, concertul de rock, balul de sâmbătă seara, controversele asupra suprarealismului, aporiile despre postmodernism şi despre Mosad, KGB, CIA, SRI, SIE, despre Troţki şi despre Pol Pot, Paul Goma şi insuportabila povară a individualistului, ridicolul disidentului român chinuit de neimportanţă şi de desincronizare în Istorie, literatul tânjind după premiul Nobel, naţionalistul luptând cu morile de vânt, ratarea Istoriei, lipsirea simţului de navigaţie, Ben Laden şi Putin, toate instrucţiuni suspecte ale unui construct neimportant.
     Materialitatea este iluzie din moment ce ubicuitatea electronului şi vitezele cuantice construiesc Aparenţa.
     E simplu.
     Mai mult decât atât, tulburător.
     Fiinţa şi lucrurile fiinţei ar trebui gândite ca raport de existenţă întâi de toate şi apoi ca raport de adevăr.
     În rest, propoziţii.
     Text.
     Deschidere înseamnă desfăşurarea textului.
     Tocmai de aceea nu sunt scriitor ci mă revendic a fi magician.
      Când scriu nu scriu ci desfăşor. Pe măsură ce desfăşor deschid fie o fereastră, fie o carte secretă, fie un dialog.
      Sunt Grile Secrete, sunt Artele Privirii, sunt Principiile.
      Ajung aici la un raport de adevăr esenţial: fiinţa fiind în exerciţiul ei de cuprins un nefiind, a o trata aşa e ca şi cum aş avea de instrumentat un fiind real în lipsa unei gramatici fundamentale.
      Lipsind, construiesc o gramatică fundamentală. Îi asigur fiinţei o posibilitate şi o probabilitate de existenţă.
      Sunt de fapt o mulţime de puncte care funcţionează sau fiinţează într-un raport de adevăr care este propriul discurs al acestei mulţimi de puncte aflate în imposibilitatea de a avea o certitudine şi tocmai de aceea construieşte o certitudine.
      Nu există în acest raport de adevăr un UNU care deţine întreg raportul de adevăr şi tocmai de aceea lipseşte relaţia de subordonare care ar putea fi instituită sau instrumentată.
      Experimentul ştiinţific şi, asemenea lui, revelaţia, sunt construite de simbol dar nu sunt raport de adevăr ele fiind funcţii sau fiinţări ale fiinţei aflată cuprinsă într-o incertitudine remarcabilă.
      Nu trăim într-un Univers ci într-o Incertitudine fiind mulţimi de puncte care se gândesc pe ele însele.
      Dacă sunt compus din electronul ubicuu atunci ceva din mine, esenţa mea, periferiile mele sunt şi ele asemenea.
      E simplu, nu?
      Restul e banal, e vulgar, ridicol dar de trebuinţă: credinţa, ritualul, magia populară, politica, formatorul de opinie, pericolul nuclear, rasa, războiul de cotropire, filozofia despre mase, masonii, revoluţiile de catifea, tortul de ciocolată şi toate desfăşurările posibile sau probabile.
      Bufnilă nu scrie. Foloseşte gramaticile fundamentale şi instrumentează evenimente construind sarcini istorice pentru personaje sau pentru evenimente. Unele dintre ele se regăsesc în Istoria Recentă. Personajele şi evenimentele sunt reale. Un magician nu poate construi istoria, nefiind un prestidigitator mărunt sau un şarlatan. Anvergura construcţiilor este uluitoare şi ca exerciţiu temporal privit ca un raport de infinit. A construi evenimente istorice nu e asemenea exerciţiului politic al partidelor, asemenea misiunilor serviciilor secrete sau asemenea falselor disidenţe construite în pripă de filfizoni şi de neputincioşi care-şi reclamă banalul exerciţiu filizofic a fi puseu gramatical fundamental.
      Nu mă interesează discursul lui Platon, al lui Aristotel, al lui Hegel, al lui Hitler sau Stalin, nu găsesc de cuviinţă să-l critic pe Patapievici sau pe Liiceanu sau pe Sorin Ovidiu Vântu, pe globalişti sau pe conservatorii britanici, pe molah sau pe mujahedin sau pe guru şi e greu să intru în rezonanţă pentru că strădania e să depăşim simpla deschidere, să depăşim conceptul de eliberare. A te elibera? E fals. Nu suntem prizonieri pentru că nu suntem. Altul este raportul de adevăr. Nu sunt filozof. Nu sunt mason, nefiind aservit obedienţei, nu sunt autodidact, nu sunt un rătăcit al culturii instituţionalizate, nu sunt un transfug, nici ratat intelectual, nu sunt tobă de carte dar nici venetic burduşit de tomuri filozofice care debordează, nu sunt un oarecare efect de lectură. E straniu, e periculos, e sublim dar şi tragic să te gândeşti a fi un nefiind instrumentat potrivit unor gramatici care funcţionează sau fiinţează în absenţa ta care pentru tine e chiar prezenţa.
      Tocmai de aceea sunt un fiind al acţiunii, al misiunii. Misiunea este în corpul miracolului care ar putea fi exerciţiul gramaticilor fundamentale. Stăpânirea verbului sau a metaforei, logica augustă, referenţialitatea sunt tot atâtea bagatele duminicale. Nu sunt ofiţer în serviciile secrete deşi sunt un spion abil şi periculos al universului plin de universuri.
     Limbajul? Cât risc! Ce pericol! Limbajul e o stare textuală a universului plin de universuri. Tot Viul nu este altceva decât o ENCICLOPEDIE în funcţiune sau în fiinţare. Viul fiind Enciclopedie tinde prin fiinţare sau funcţionalitate să devină o Totalitate. Totalitatea nu este un finit deşi formele Enciclopediei îşi doresc finitul care poate reprezenta Ecuaţia Unică, Dezvăluirea lui Unu, Adevărul Întreg.
     Magia este aparenţa Totalităţii. Experienţă şi Metafizică, Exerciţiu şi Revelaţie. Magia în puterea căreia mă aflu de la bun început este un Ubicuu. Privit cu îngăduinţă, teamă şi cumpătare ar putea fi un dublu dăruit dihotomiei în exerciţiul ei. Am fost instruit, antrenat şi iniţiat în Grile Secrete, în Artele Privirii şi în filozofia Principiilor. Primul meu raport de adevăr este că misiunea stă în corpul Miracolului.





MAGICIENII SECRETULUI
sau despre Bufnilă interpelându-l pe Bufnilă asupra sensului ultim

Ovidiu Bufnilă


     Fără îndoială, fiinţa este un arestat al Sensului Ultim şi tocmai aceasta ar fi obiectul interpelării îi spune plin de maliţie Bufnilă lui Bufnilă ţâşnind dintr-o bulă fantasmagorică de rangul întâi. Bănuind a fi iniţiat, consider că suprarealismul este o instrucţiune a aparenţei şi tocmai de aceea ficţiunile bufniliene sunt construcţii simbolice ale aparenţei ele neaparţinând realului decât formal.
     Bufnilă zâmbeşte ironic şi vorbeşte despre premiile pe care le-a luat Bufnilă, premiile fiind ale recunoaşterii fiindului şi nu ale leşioasei glorii literare. Bula fantasmagorică e strivită de un elefant roz în timp ce submarinul galben cutreieră domeniile imaginarului în căutarea Sensului Ultim. Bufnilă se iţeşte din turela submarinului şi povesteşte despre dublul său amintind de manipulatorul manipulat.
     Bufnilă nefiind scriitor ci luptător în războaiele informaţionale iniţiat fiind. Dar războaiele informaţionale care pot fi citite potrivit instrucţiunilor ficţionale bufniliene nu sunt nimic lipsind interpretarea războaielor matriceale. Bufnilă se urcă în aerostat şi porneşte în urmărirea lui Bufnilă care, în piaţa publică din Takla Makan explică augustei oficiale de ce ficţiunile lui sunt dincolo de frontieră nefiind fantastice, science fiction, absurde sau dur-realiste sau suprarealiste.
     Suprarealismul bufnilian nu este un puseu anvangardist şi nici o încercare postmodernistă nefiind al literaturii. Bufnilă e un magician al secretului intre magicienii secretului nevăzuţi, pierduţi în imensitatea Aparenţei. Bufnilă e un construct informaţional pornit în căutarea Sensului Ultim el fiind războinic şi magician şi nu scriitor.
     Limbajul sentenţios este al războinicului în timp ce actele sunt ale magicianului. Un Nou Spirit Critic ar putea fi dezlegarea de vulgar, spune Bufnilă construindu-şi războaiele informaţionale în pieţele publice sau în culisele politicii desecretizând oculta de serviciu.
     Bufnilă îl invită pe Bufnilă la o cafea pe o terasă în Takla Makan şi îl interpelează:
     Trăim şi ne sfârşim sub semnul unui Secret originar...
     Înscrierea şi circumscrierea la miracolul acesta e calea!
     A fi înscris e calea către reflecţie...
     A fi circumscris e semnul sigur al misionarismului!
     Fără îndoială că Bufnilă nu e scriitor şi nici nu e important numele meu, spune Bufnilă sorbind uşor din cafea. Mă întreb dacă toate acestea au vreun rost şi dacă Aparenţa nu este cumva o expresie a suprarealismului deficitar interpretat în saloanele literare în care se construiesc utopii ratând superbia şi insurgenţa.
     Magicienii secretului reconstruiesc universul plin de universuri şi tocmai de aceea ficţiunile bufniliene sunt reconstrucţii ale fiindului şi nicidecum alăturări de propoziţii, viteza profunzimilor fiind prima instrucţiune a explicitării felului în care, fie fiinţează, fie funcţionează Aparenţa.





ECONOMIA RĂZBOIULUI ŞI RĂZBOAIELE ECONOMIEI
seduc masele largi spre atotputernicia trocului virtual

Ovidiu Bufnilă


     Virtualitatea dă lovituri serioase economiei încă studiate în academii prăfuite alături de profesori desueţi, surzi la zgomotul războaielor. Economia războiului e în floare aşa cum sunt şi trandafirii fie ei roşii, albaştri sau galbeni. Ocultarea actelor războinice e cuvântul de ordine iar cine e optimist poate să se ducă liniştit la culcare pentru că vechile ideologii şi teorii economice sunt deja la muzeul naţiunilor aflate în colaps. Resursele şi nu religiozitatea vor patrona suflul războinicului. Înghiţite cu rapiditate, economiile Răsăritului îşi dau obştescul sfârşit în timp ce modelul economicoccidental se apropie de glorioasa estincţie.Economia virtuală se arată victorioasă dar războaiele şi complexităţile locale vor controla avântul sau declinul economic. Monitoarele vor deveni bun de folosinţă comun iar vulgarizarea virtualului nu va duce la măreţia democraţiei şi înflorirea ei ci la sfârşitul implacabil. Desueţi acei gânditori care visează la votantul computerizat într-o lume în care eşti virusat prin e-mail sau cumpărat pe nimic. Mase întregi se vor descoperi în sclavie printr-un simplu click. Marxismul, liberalismul şi autoritarismul vor sucomba în faţa noii economii, fiind o economie a războiului, căci războiul e suculent şi profitabil. Organizaţiile antirăzboinice vor înflori fiind şi ele supuse profitului. Serviciile secrete vor aştepta desecretizarea iminentă prin acte economice iar trocul virtual se va înscăuna ca şi rege.Trocul va fi Împăratul Lumii şi Anticristul în acelaşi timp. Distrugerea familiei prin monosexualism şi spectacol decadent al vulvei larg mediatizate nu face decât să distrugă bugetul cuplului tradiţional spre afluirea noii economii. Statele vor fi pulverizate de individualism şi comportament antimonopolist in timp ce marile corporaţii se vor înghiţi până când vor ajunge la gradul zero al entropiei în timp ce puţinătatea resurselor vor produce noi războaie. Dar nu războaiele în sine sunt subtilul înţeles al economiei viitoare ci stările războinice. Minorităţile, prea slabe din punct de vedere economic pentru a duce războaie de durată dar pline de vioiciune în plan spiritual şi solidar, vor fi o piaţă sigură pentru artefactul de război şi vor induce în zonele limitrofe economii de război. India militarizată va duce la declinul economic al Chinei în timp ce Rusia va încerca să-şi controleze periferiile prin act comercial de război nu prin războiul însuşi. Trocul virtual va fi împărat şi anticrist într-o lume în care subtilul război meteorologic ar putea avea sorţi de izbândă în timp ce teoria etatistă sau liberalismul economic vor rămâne fără suport.Statul va sfârşi în desuetudine, structurile sale de putere fiind virusate şi necrozate de grupuri rivale, de şantaj şi corupţie iar liberalismul economic va fi ucis de economia morţii, de un spirit religios haotic care va reclama nu libertatea economică ci libertatea estincţiei economice. Lipsirea de sens şi mişcarea imaginară a pieţelor de desfacere vor afecta orice prognoză economică, instrumentarea haosului fiind necesară pentru a se găsi o nouă ordine economică. Mişcările antiglobaliste nu sunt decât o reflecţie a actului autoritar global, un adjuvant care produce fapte economice profitabile de la suplimentarea fondurilor pentru industria de apărare până la actele de corupţie în consiliile municipale ale oraşelor care au fost rase de bătăliile globalităţii. Forţele economice vor sfârşi şi ele în plictis sau în mirajul jocului virtual, cyber-muncitorii fiind doar o iluzie optică. Acţionariatele vor pierde din ce în ce mai mult din putere, hazardul virtual substituindu-se aşa-zisei hotărâri sau adunări a acţionarilor. Pieţele cu geometrie variabilă sunt domeniile viitorului aşa cum câmpurile petroliere vor intra sub influenţa Chinei sau Rusiei sau Orientului sau Statelor Unite sau a unor confederaţii şi înţelegeri internaţionale. Economia cu geometrie variabilă va fi cheia de boltă aşa cum trocul electronic va deveni fundamentala într-o lume care, dacă nu-şi va atribui o misiune atotcuprinzătoare, chiar iluzorie, va sucomba în zeci şi sute de stări războinice cu profit substanţial pe termen scurt. Economiile războinice vor sfâşia statele, armatele, astăzi deconstruite, revenind în forţă la putere.Complexităţile, guvernate de minţi strălucitoare sau năucite, vor folosi elanul războinic minoritar în dauna metropolei care, din punct de vedere economic, va fi susţinută de periferii. Războiul economic se va duce între periferii fie că vor fi ele asiatice, europene sau mexicane. Metropola se va sfârşi în confruntări ideologice în timp ce trocul virtual o va distruge corupându-i armata de funcţionari şi virtualizând utopiile economice care au guvernat lumea în dauna ei, prin lagăr şi apocalipsă, prin propagandă şi lipsire de artefact sau prin preaplinul artefactului ca sens ultim al existenţei. Masele largi vor fi seduse şi se vor arunca orbeşte în vâltoarea consumului deconstruind artefactul şi lipsindu-l astfel de sens.





IMAGINEA CELUILALT ŞI DECONSTRUCŢIA AUTORITĂŢII
sau despre evoluţia sociologiei

Ovidiu Bufnilă


     Lipsirea de istorie prin deconstrucţie a normei şi reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum pare a fi tendinţa sfârşitului de mileniu. Fragmentarea şi simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului de ştiinţă care decade din dreptul său natural. Nu marile spaţii de lectură sociale vor fi ale sfârşitului de mileniu iar sociologul nu va mai fi lectorul ideal. Nevăzând în aceasta moartea sociologiei ci o metamorfoză, o schimbare de ritm. Imaginea Celuilalt nu va mai fi obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el nemaifiind al grupului ci al lui însuşi. Eul Multiplicant multiplicat în serii de comportamente şi atitudini îl face pe analistul conservator şi lipsit de orizont să creadă că faptele sociologice nu vor mai fi, nivelare fiind prin multiplicare. Societăţile nefiind pe moarte ci într-un vârtej informaţional, structurile lor informaţionale prăbuşindu-se în ele însele fie prin regim inflaţionist fie prin constrângere la comportament copiat sau indus. Schimbarea sentimentului religios atât prin schimbarea obiectului cât şi prin reciclarea subiectului dau îndreptări asupra tendinţelor. Unitatea diversităţii şi descoperirea limbilor sunt iluzorii, unitatea nefiind căci autoritatea se deconstruieşte construindu-se, aflându-se în plin proces de eroziune. Aceasta fiind dinamica haosului. Căci Eroul, fermentul sociologiei, şi actele sale, fie erou exemplar prin comportament exemplar fie erou al actelor sociale şi al prospecţiei sociologice prin legătură şi atitudine, prin concept şi tendinţă, se prăbuşesc în el însuşi. Nu reţeaua îl egalizează cu el însuşi ci multiplicarea Celuilalt. Celălalt nu mai admite Eroul ca funcţie socială negându-i funcţia. Societăţile nu mai pot fi categorisite şi inventariate, numite şi definite. Faliile nu sunt aşa cum nu sunt nici limitele sociologiei ea nemaifiind ştiinţă ce poartă structura aparţinătoare magicului. Noile comportamente, noile manifestări ale spiritului religios, actele habitatului şi ploile acide construiesc chipul Celuilalt. Sociologul nu va mai fi în opoziţie. El nu va mai fi martorul. Rămânând martor el se va sfârşi. Dăruindu-se acţiunii, el va fi Eroul. Eroul şi Celălalt, norma. Războaiele de pe stadioane şi şarjele antiglobaliştilor sunt sfârşirea sociologiei clasice şi desuete. Ea nu va mai fi ştiinţă moartă ci artă militară. Comunicarea nu este mijloc şi nici mediu aşa cum nici tiparul nu a fost, nici televiziunea şi nici internetul. Poate că sunt stări ale sociologicului, ele fiind corpul analizei iar nu obiectul, ele fiind desfăşurarea. Sociologia viitorului nu este a obiectelor moarte sau simpla citire a scării valorice, valoarea nemaifiind un construct static. Valoarea nu este un asumat şi nici un dăruit aşa cum sociologia nu este periferic, ea fiind corpul împotriva corporalităţii ca şi stigmat social. Mesajul este aici şi acum. Evenimentul este mesajul iar nu componentele lui, nu statisticile, nu anchetele panel, nu sondajele şi nu actul politici. Simultaneitatea este cheia de boltă a noii sociologii care nu va fi a proximităţii, a alăturării sau a limitei autorităţii ci va fi, deconstruindu-se autoritatea, chiar aceasta. Sociologia va fi Celălalt construindu-se pe sine şi subminând autoritatea, evenimentul aici şi acum fiind al întregului. Matricile societăţilor vor fi ale complexităţii şi ale sfârşirii limitei, complexitatea fiind mai mult decât structură complexă sau dinamică a obiectului social, obiectul social nemaifiind. Marea construcţie, prin deconstrucţia autorităţii , nu înseamnă disoluţia socialului ci e calea către simultaneitate şi lipsire de opoziţie, matricile societăţilor construindu-se odată cu analiza sociologului, iluzorie fiind graniţa dintre observaţie şi construcţie şi interpretare. Moartea autorităţii este nimic altceva decât moartea discursivului autoritar şi conservator şi moartea pasivului. Ieşit de sub conul de lumină al academicului subordonat ministerialului prin fonduri şi simpozion şi medalii ale conjuncturii şi funestului carnaval al autorităţii închistate, actul sociologului va fi al războinicului demiurg care distruge pentru a construi. Punând în lumină matricile socialului şi structurile dinamice ale lumilor, sociologul va fi în noul său drept natural să recompună partitura socialului nu pe potriva mesajului sau împotriva lui, nu pe potriva instrumentarului şi dicţionarului. El va fi acela care va schimba aici şi acum instrucţiunile socialului reunind sentimentul religios cu opinia publică şi construind astfel noul mesaj, noua structură care şi ea va fi supusă derizoriului şi sfârşirii într-o lume a vecinătăţilor şi nu a limitelor iluzorii şi apocaliptice.Din această perspectivă, limbajul sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar profeţie. Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire a semnului sprijinind eretica interpretare a simultaneităţii.





FRAGMENTE CRITICE (VI) : ARS COMBINATORIA

Voicu Bugariu


Câteva precizări
     Articolul reprodus mai jos este relativ important pentru cine se interesează în mod onest de istoria sefeului românesc. Acest text a fost recent menţionat în mod incorect. Pentru cine doreşte să ştie cum stau de fapt lucrurile, îl reproduc mai jos.


ARS COMBINATORIA

     Nu puţini atribuie scrierilor de tip science-fiction o anumită ilegitimitate estetică şi, în consecinţă, le tratează cu miloasă ironie, adresându-le aprecieri în care bagatelizarea se ascunde sub o îngăduinţă politicoasă. Cum reacţionează susţinătorii genului? De regulă, ei o apucă pe calea steril-sentimentală a unor avocaţi lipsiţi de argumente logice, recurgând, după caz, la ineficienta răţoială veleitară sau la oximoronica milogeală demnă. Ce solicită ei? Un loc pentru scrierile SF în teritoriul "sacru" al literaturii mari. Există, desigur, şi teoreticieni mai avizaţi, ale căror argumentări pornesc, de preferinţă, de la trei idei:

     1. scrieri de tip proto-SF au apărut din cele mai vechi timpuri,
     2. denigratorii genului sunt, în fond, nişte neinformaţi, care cunosc mult prea puţine dintre textele reprezentative, şi
     3. la fel ca în cazul oricărui alt fel de literatură, scrierile SF valide din punct de vedere estetic sunt mult mai puţin numeroase decât cele ratate.

     Cât priveşte susţinerea operelor SF considerate individual, ea se întemeiază pe argumente împrumutate de la diverse tipuri de critică a prozei.
     Că pledoariile rostite până acum în sprijinul literaturii SF de la noi nu au fost tocmai convingătoare o dovedeşte, în primul rând, chiar ticul redacţional al organizării periodice a unor "anchete". Iarăşi şi iarăşi, de vreo zece ani încoace, revistele şi ziarele vor să afle din când în când, părerile unor autori care scriu literatură SF sau doar o comentează. Practic, fiecare anchetă ia lucrurile de la capăt. Este SF-ul literatură? Are el "valenţe educative"? Ce legături are cu ştiinţa?
     Sunt întrebări repetate în mod obsesiv. Alături de banalele lor răspunsuri, ele condamnă genul la o perpetuă copilărie. La fel de nefavorabile genului sunt şi stereotipele, nesfârşitele tribulaţii pe teme de spaţiu tipografic, pe care le exprimă în diferite ocazii diverşi membri ai "mişcării SF", cei mai mulţi dintre ei fiind tineri. Este vorba despre efectul unei nefericite orientări, manifestată în mod copios până în urmă cu câţiva ani şi având încă influenţă. Respectiva orientare situează pe un plan secund realizarea artistică şi artizanală a textelor SF, încurajând din răsputeri ceea ce aş numi gestul SF. "Scrii SF? Da? N-are importanţă cum scrii, eşti de-al nostru! Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca să fii publicat, dacă nu într-o revistă tipărită, măcar în una multiplicată." Iată esenţa acestui mod păgubos de-a vedea lucrurile.
     Se pot deci constata semnele unei duble ineficienţe. Pe de o parte, teoreticienii şi criticii nu reuşesc să fie deosebit de convingători, dar nici din cale afară de pătrunzători, pe de alta, practicienii (autori, editori, redactori de revistă şi de ziar) se dovedesc nu arareori influenţaţi de orientarea cantitativă despre care am amintit.
     Ce este de făcut? După părerea mea, de natură să participe la atenuarea celor două neajunsuri ar fi clarificarea statutului estetic al genului. Desigur, o asemenea acţiune este în curs, numeroasele contribuţii teoretice apărute la noi în ultimii ani aducând idei interesante. Sunt însă necesare precizări şi mai pertinente.
     Propun, în acest sens, o cale deloc frecventată de către teoreticieni. Este vorba despre interpretrarea şi înţelegerea science- fiction-ului prin prisma esteticii manieriste. Ideea unei apartenenţe de această natură am enunţat-o într-o intervenţie apărută în revista "Argeş" (nr. 3, 1981), precum şi în câteva recenzii, la cărţi de proză ştiinţifico-fantastică, tipărite în revista "Luceafărul". Mi se iveşte acum prilejul să aduc câteva precizări. Cum în textul de faţă nu este loc pentru prea multe amănunte, voi menţiona, în chip de introducere, doar ideea că literatură manieristă nu este defel acelaşi lucru cu literatură manierată, prima fiind rodul unei estetici a iregularului, iar a doua neînsemnând decât efectul unei acţiuni de conformare.
     Cum se face că apartenenţa manieristă a literaturii SF nu a fost sesizată de către teoreticienii şi criticii noştri? Prima explicaţie rezidă în faptul că principalele lucrări dedicate manierismului, apărute la noi, se referă mai ales la poezie şi la artele plastice, menţiunile unor cărţi de proză fiind foarte sărace şi neatingând deloc literatura SF. Este vorba despre: Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul mediu latin, în româneşte de Adolf Armbruster, Editura Univers, Bucureşti, 1970; Gustav René Hocke, Lumea ca labirint, traducere de Victor H. Adrian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973 şi Manierismul în literatură, în româneşte de Herta Spuhn, Editura Univers, Bucureşti, 1977; Victor Ieronim Stoichiţă, Pontormo şi manierismul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978. Ar fi interesant de ştiut dacă lucrările despre manierism apărute doar în alte ţări şi mai dificil de consultat sesizează apropierea.
     Menţionez acum, regretând că trebuie să recurg la o înşiruire succintă, cele mai importante elemente ale esteticii manieriste. Punctul de plecare este conceptul şi nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului. Este ţintită armonia contrariilor; drept efect, orice devine compatibil cu orice. Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul verosimilităţii. Manierismul este o "ars combinatoria", dar şi o artă a derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte detectabile cerebral. În ce fel aceste preferinţe apar în scrierile despre care discutăm? Literatura SF imaginează lumi coerente. Ea se întemeiază pe admiterea celor mai imprevizibile incompatibilităţi (om - fiinţe extraterestre, materie - antimaterie, lume - antilume etc.). intelectualizarea care prezidează scrierea acestei literaturi este de la sine înţeleasă, din moment ce se mizează pe tensiuni apărute între concepte ( umanitate - necunoscut, om - maşină, prezent - viitor etc.). Într-adevăr, verosimilitatea nu are ce căuta într-o scriere SF. Arta combinărilor este favorizată de logica fantasticului. Arta derivărilor este tocmai extrapolarea, procedeu predilect în literatura SF. Ştim, în fine, că personajele din prozele SF au o anumită descărnare conceptuală, fapt ce le face, de regulă, inapte pentru conflicte amoroase (acest aspect nefiind o limită, ci un parametru estetic).
     Mituri, teme, motive predominante în literatura manieristă: labirintul, mit al căutării (echivalentul lui este Cosmosul, în care călătorii astrali caută fiinţe raţionale), Minotaurul şi alţi monştri (având drept replică infinita faună imaginată de autorii SF), maşinile miraculoase, capabile de performanţe aducătoare de stupefacţie (literatura SF excelează în maşini), Circe, mit al puterii de a transforma, Proteu, mit al reversibilităţii (SF-ul le ilustrează din plin).
     Ceva despre procedeele retorice preferate de către manierişti. În primul rând concetto-ul ("Concetti sunt - sau trebuie să fie - formule magice ale frumuseţii, care cu ajutorul sofismelor şi al unor figuri retorice iregulare. (...) Concetto-ul oferă o surprinzătoare concordia discors a unor idei. (...) ... un concetto izbutit se înfăţişează nu numai ca o concordanţă de noţiuni antitetice; el constituie totodată... un amestec de imagini. Sunt reunite, deci, atât noţiuni eterogene cât şi imagini eterogene. (...) În multe, în prea multe cazuri, puterea de invenţie este înlocuită printr-o simplă dispunere , în acest chip deosebit de artificial". - G. R. Hocke, Manierismul în literatură, ed. cit, pp. 209 şi 211). În literatura SF procedeul abundă. Fără,îndoială, concetto-ul cel mai reprezentativ este robotul, unire producătoare de vertij intelectual între ideea de om şi cea de maşină. Alte exemple sunt foarte simplu de găsit: călătorul venit din viitor sau din trecut şi lumea în care nimereşte, animalul căruia i se grefează un creier de om, monstrul inform dotat cu o vie inteligenţă etc. Foarte uzitate de către literatura SF sunr paradoxul (cel mai cunoscut este cel temporal), oximoronul, catahreza.
     Prin adoptarea punctului de vedere pe care l-am argumentat, câteva persistente confuzii teoretice ar fi, în sfârşit, dizolvate. Mă voi referi doar la una dintre ele, poate cea mai frecvent exprimată. Iată cum este definită literatura SF în Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 170: "Accentul cade aici pe justificarea <ştiinţifică> a unor acte ce par a ţine de fantasticul pur, pe specularea literară a unor teorii şi ipoteze ştiinţifice, uneori chiar confirmate de progresul cunoaşterii, dar care rezistă în plan artistic în măsura în care ficţiunile respective sunt plauzibile din punct de vedere literar". În realitate, nu este vorba despre nici o justificare, recuzita ştiinţifică fiind folosită în scopurile la care m-am referit (scrierile de popularizare a unor ipoteze ştiinţifice nu intră, propriu-zis, în sfera liteaturii SF).
     Alături de avantajele teoretice, schema teoretică pe care am propus-o este favorabilă şi pentru cei care scriu literatură SF. Este bine cunoscut faptul că autorii manierişti au acordat întotdeauna o atenţie aproape obsesivă realizării artizanale a textelor lor. Meditând la acest aspect, autorii de proze SF ar avea, poate, mai îndelungi ezitări înainte de a încredinţa tiparului unele dintre scrierile lor.


(Ateneu, nr. 3, martie 1983)





CRUCIFICAREA LUI MOREAUGARIN

Györfi-Deák György


     Ovidiu Bufnilă e printre puţinii autori de valoare din generaţia cenaclistă (intrată în istorie ca "noul val", lansată la sfârşitul anilor '70 - începutul anilor '80), care n-a beneficiat atunci de un volum de debut, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă. Până în 1994, an care începe agonia fandomului românesc, văzuse lumina tiparului doar romanul (asupra acestui termen tehnic vom reveni) "JAZZONIA" (Bacău, Editura Plumb, 1992), premiat de fani în 1993, întâmpinat cu căldură de criticii literari. Mircea Opriţă scria în "Anticipaţia românească" :
     "JAZZONIA este un roman compus cu haz, comedie bufă. Anticipaţia se parodizează aici voios, fără agresivitate."

     Jurnalul SF avea să-i dedice numărul 65 (aprilie 1994) în întregime, publicând primele opt capitole dintr-un al doilea roman, "Cadavre de lux", anunţat să apară la Editura Calende. Ceva n-a mers cum trebuie, pentru că după euROcon '94, Jurnalul SF a continuat să publice în foileton noi fragmente din carte (nr.76-82 / 1994), care ulterior a figurat şi în planul de editură al "Daciei" clujene. În urma privatizării acesteia, romanul a apărut în cele din urmă, după încă o serie de peripeţii, la sfârşitul anului 2001, în seria de publicaţii electronice îngrijită de Societatea Culturală Noesis (CD-ROM + site Internet).
     Dacă în JAZZONIA Ovidiu Bufnilă ne vorbea despre Entropia Informaţională, iar în "Cadavre de lux" dezvăluia Instrucţiunile Manipulării şi căuta Codurile, în aceeaşi prezentare din numărul special alcătuit de Jurnalul SF autorul anunţa potenţiala apariţie a încă două volume, "Moartea purpurie", un volum de short-short-stories apărut la Editura Brâncuşi în 1995 şi un roman intitulat "Adamville". Cine va parcurge "Cruciada lui Moreaugarin" va vedea imediat că este vorba despre o primă variantă a acestui roman.
     Adamville este un orăşel populat de personaje bufniliene, care, ca de obicei, se agită într-una, dând viaţă uneia dintre cele mai ciudate universuri create de un autor român. Unii comentatori au încercat să-i îndese scrierile în categoria "realismului fantastic dâmboviţean", văzând în inginerul făurar (stăpân ce dispune după voie de puterea şi dirijează după nevoie magia câmpului magnetic) creatorul unui tărâm de vis populat cu simulacre dotate cu conştiinţă de sine, supuse unor blânde agresiuni degresate (digresiuni măiestrit grupate în şapte ouă filozofale), desconsiderate cu o bonomie soră cu tandreţea. Precum a observat şi Cătălin Ionescu în prefaţa volumului, Adamville este altceva decât un Macondo gadgetizat, el este un tărâm virtual, dar nu cibernetic, ci unul realizat prin sugestie, mijloc magic, care singularizează proza lui Ovidiu Bufnilă. Adamville e un spaţiu exclus din suprarealismul mamă, deoarece consuma prea multă energie, prea multă culoare locală, dar e la fel de năucitor. O Lume Nouă, creată de un moment magnetic. O pasă. En passant.
     În "Cruciada lui Moreaugarin" ni se vorbeşte, conform mărturiei autorului, despre "Calea Războnicului nuntit cu Magicianul". Ovidiu Bufnilă însuşi a îmbrăcat cămaşa morţii şi asemenea eroului său, cu care se identifică până la adresa de căsuţă poştală, s-a transformat într-un seism evenimenţial, un vortex imagiconic în existenţa căruia acţiuni banale capătă întorsături neaşteptate, meandre fractalice, dislocări din logica realului. Un singur exemplu: la nici două săptămâni după ce am expediat traducerea maghiară a "Americii pierdute", a avut loc atacul terorist asupra turnurilor gemene.
     Moreaugarin, magicianul ucis de Ib Hassan, părăseşte lumea morţilor ca să ajungă într-un alt Infern. Pe tot parcursul romanului el se confruntă cu oglindirea sa, cea destrămată şi reînsăilată în finalul cărţii. El este nemuritor, deoarece este unic, mai precis este "principiul lui unu care se multiplică". Magia e o putere fără de chip ("vine ea şi dezlegarea lucrurilor!") iese din rigoarea consemnării savante ("ritmul e cheia lucrurilor") şi e disponibilă în cantităţi ce l-ar deruta pe Harry Potter şi colegii săi ("de la stratul de ozon ni se trage" ).
     Moreaugarin este de fapt un anti-erou, vrăjile sale sunt tratate ca nişte simple vrăjeli. Nici Ovidiu Bufnilă, nici Agatha, un personaj preluat din Jazzonia şi povestirile mai vechi, ce întruchipează eternul feminin, nu iubesc eroii în armuri ţintuite cu diamante de lumină veche. "Fiinţa umană pare să-şi piardă sensul într-o lume aparent sufocată de eroi". Dezamăgit, luat în derâdere, magicianul se coboară la nivelul vrăjitorilor şi procedează după tipicul solomonarilor: pogoară din ceruri Mandhala, un monstru apocaliptic, ce rade din temelii lumea în care a trăit până acum. Victoria îi lasă un gust amar, pentru că cel care dispune de puterea de a distruge Universul, nu poate să se distrugă pe sine. "Jocul ficţiunii şi al realului creează un turbion de nebănuit", o spirală pe care anti-eroul nu poate s-o părăsească, indiferent de sensul în care o străbate.
     Pro-Scris vă prezintă în această ediţie primul capitol din cel de-al patrulea roman, intitulat "Câmpuri magnetice", care ne vorbeşte despre Planul Ascuns al Lumii. Un alt fragment poate fi citit în ultimul număr din "Lumile virtuale". Ovidiu Bufnilă ne promite apariţia cât mai curând posibil în rafturile librăriilor, aşa că nu putem să încheiem, ci doar să punem un...

(va urma)


(despre: Ovidiu Bufnilă, Cruciada lui Moreaugarin, Ed. Pygmalion, 2001.)





UN "COPIL TERIBIL" PRINTRE FEMEI

Györfi-Deák György -


UN "COPIL TERIBIL" PRINTRE FEMEI

 Györfi-Deák György

     Mihail Grămescu este un nume care nu mai poate trece neobservat în science-fictionul românesc, fiind o prezenţă care se doreşte întotdeauna activă şi care reuşeşte să atragă atenţia asupra sa an de an. Zic aceasta, deoarece în ultima vreme i-am reîntâlnit prozele (şi nu numai) în cele mai neaşteptate locuri. De exemplu, vara trecută (2001) am avut surpriza să-i descopăr un volum apărut în format electronic pe CD-ul alăturat unui număr al revistei PC-Magazine, ce cuprindea nuvelele "Anomia", "Comunicare prin juxtapunere", "Petrecerea" si eseul "Invincibilul Mighty Mouse".

Ulterior, am aflat că el poate fi preluat de pe situl Societăţii Culturale Noesis, www.noesis.ro . Interesul scriitorilor faţă de inovaţiile tehnice de ultimă oră pare ciudat, deşi n-ar trebui să ne surprindă. Sadoveanu, de exemplu, a dobândit una dintre primele licenţe de radioamator acordate în România, iar medicul Vasile Voiculescu s-a numărat printre primii colaboratori ai Radio Bucureşti. Mihail Grămescu tocmai a făcut pasul ce desparte Galaxia McLuhan de universul virtual.
     După apariţia volumului "Ildiko" (Ed. Tritonic, 2001), ce cuprinde şi minunata poveste a imposibilei împliniri din microromanul "Calea de apă", naraţiune întâmpinată cu multă căldură de mai mulţi critici ori iubitori de frumos, prezentată şi într-un număr precedent al Pro-Scris, nu ne-am fi aşteptat ca Mihai să reapară atât de curând cu un nou titlu. Dar iată că, dispunând de resurse nebănuite, el s-a decis să continue seria poveştilor de dragoste, începută cu "Ildiko" şi "Altădată", cu alte 14 naraţiuni ce încheagă "Răzbunarea Yvonei" (Ed. Tritonic, 2001), o culegere subintitulată cu o anumită socoteală "Povestiri cu fete". Cuprinsul ne arată că nu este vorba numai despre atât, în dreptul numelor feminine fiind trecut şi câte un titlu de revistă literară: "Rodica (Luceafărul)", Lili (Contemporanul, Placebo)", "Zgulilitica Mişone (Viaţa românească)", "Ultima oaie (Viaţa românească)". Sincer să fiu, acesta a fost motivul care m-a determinat să încep lectura cărţii, deoarece poveştile de dragoste nu mă atrag în mod deosebit, le las de obicei în grija soţiei.
     Am descoperit curând că povestirile lui Mihail Grămescu cuprind lucruri mult mai serioase decât pomelnicul unor vremelnice cuceriri, listă începută pe vremea când stătea pe oliţă mestecând usturoi (un vermifug popular) şi care nu are încă un sfârşit. În subtext, ele alcătuiesc o cronică social-politică şi o analiză lucidă a moravurilor literare din anii '60-'70. Naratorul participă ca martor mut la presiunile exercitate asupra tatălui său, un literar de ţinută, neîmplinit într-o operă proprie, pentru că firea sa rebelă de boem l-a purtat tot timpul "împotriva curentului", vorbind "ce-nu-trebuie-cu-cine-nu-trebuie". Omul a ajuns la închisoare doar pentru că a spus odată la un pahar că "i-ar plăcea să meargă prin lume, să vadă şi el Turnul Eiffel şi Statuia Libertăţii". Relaţia dintre fiu şi tată a fost adesea tensionată, de la vârsta "somnului de după-masă", răgaz când părinţii ar fi dorit să se retragă în intimitate, până la seducerea Yvei, femeia care a marcat debutul erotic al povestitorului, când s-a umplut paharul şi ruptura a devenit definitivă: "am aflat atunci că tata era o canalie, epava unei morale mizerabile despre care nu ni se predase la şcoală nimic".
     Regăsim toată pofta de viaţă şi umorul solar lăsate moştenire literaturii române de nemuritorul humuleştean în povestea Crăciunului petrecut în autobuz, unde o tânără de bani-gata, îmbrăcată în haine scumpe de blană, adună din "cerşit" (de fapt, din colindat) o căciuliţă de bani de la muncitorii întorşi din schimbul de după-masă, surprinşi de îndrăzneala tinerei. Aceeaşi îmdrăzneală tinerească este însă drastic sancţionată în "Concursul de debut", unde o clipă de joacă de-a v-aţi ascunselea printre coloanele Academiei frânge zborul unui tânăr autor. Minulescu a rămas corigent la limba română pentru că o tânără l-a preferat, spre dezolarea profesorului de literatură. Ei bine, naratorul din "Răzbunarea Yvonei" păţeşte acelaşi lucru pentru că atunci când i se cere să scrie despre "Naţionalismul în opera lui Eminescu", îşi începe teza cu un fragment din cunoscuta "Doină". Şi să nu uităm, era vorba despre un talent care depăşise cadrul revistei liceului şi reuşise să publice chiar în "Luceafărul". Dar nu se face să citeşti "Craii de Curte-Veche" în ora de franceză atunci când ai de-a face cu o dăscăliţă încuiată, care pronunţă "jio" în loc de "je" şi al cărei soţ este un ştab de la Inspectoratul General al Învăţământului.
     Transferat la un alt liceu, năbădăiosul adolescent intră sub benefica protecţie a bătrânului director Alexandru Albu, care face tot ce poate ca să-l sprijine. Dar, în primul rând, îi publică scrierile: "Abia ieşise de sub tipar revista şcolii, că mi se şi dusese buhul printre colegi. Aiureală ca a mea nu mai citiseră ei nici prin revistele oficiale, darmite într-una şcolară".
     În mod surprinzător, primul idol al ucenicului literar a fost Adrian Păunescu. Dar cei care l-au îndrumat cu adevărat au fost scriitorul Tudor Opriş (într-o vreme) şi, mai cu seamă, poetul George Chirilă. Este contactat de fanii SF şi cele patru "eseuri poetice" scrise de Geta Matei vor constitui punctul de plecare a unei aventuri în imaginar pe care continuă să o trăiască şi în prezent:
     "Habar n-avea Getuţa că un sfert de pagină al ei, ori doar câteva fraze sau vreo sintagmă mai imprecisă, avea să se transforme după îndelungată elaborare logică şi reformulare artistică în <> - cum avea să fie catalogat la momentul dat, care va <> - considerat borgesian, pe vremea când nici nu auzisem de Borges..."
     Dar despre această devenire vom afla, probabil, în viitorul volum, cel ce va întregi "fresca de epocă", "romanul modular" despre care Mihail Grămescu ne mărturiseşte în postfaţa volumului că însumează cam 500 de pagini, povestiri ce vor "rămâne pentru vremuri mai bune şi cu mai mare apetit literar decât acestea prin care trecem".


(despre: Mihail Grămescu, Răzbunarea Yvonei, Ed. Tritonic, 2001.)





ROLLERBALL 2002
sau de la moartea copacului la moartea Uniunii Sovietice...

Cătălin Ionescu


     În a doua jumătate a anilor 70, critica românească de film remarca faimosul "Rollerball", varianta 1975, în regia lui Norman Jewison, avându-l în rolul principal pe faimosul James Caan. La început cu reţinută admiraţie, subliniind desigur calităţile "anticapitaliste" şi "general umane" ale peliculei. Încerc să citez din memorie câteva fragmente din criticile timpului, reţinute din lecturile "Almanahului Cinema": în 1976 pelicula este menţinută la o ştachetă înaltă, în 1978 devine tot mai des un "cal de bătaie" - "violenţa gratuită a filmelor americane", "ce sens poate avea revolta lui Jonathan E într-o lume dezumanizată?" - pentru ca la începutul anilor 80 să nu se mai scrie nimic despre el.
     Un punct comun totuşi: scena subintitulată "moartea copacului", considerată de critica perioadei drept momentul cel mai cutremurător şi, desigur, mai uman.
     Nu ştiu câţi dintre cititorii acestor rânduri au văzut filmul. Mărturisesc că eu l-am văzut in anii '90, pe un canal german de televiziune, şi nu am înţeles mare lucru - în primul rând pentru că nu cunosc limba germană. Dar, în ceea ce mă priveşte, moartea copacului, nu m-a impresionat în mod deosebit. Nu semăna deloc cu ce-mi imaginasem eu, citind cronicile din reviste. Nu era o parabolă a distrugerii vegetaţiei - şi implicit a speranţei - ci o parabolă a însingurării într-o lume nepăsătoare. Bogaţii prieteni ai echipei de rollerball nu distrugeau ultimul copac scăpat ca prin minune de capitalismul sălbatic şi "defrişator", ci-şi omorau, pur si simplu, plictisul, într-o lume violentă prin singurătate. Hainele tipice anilor '70 şi presiunea celor 20 de ani scurşi de la premieră au transformat însă parabola "zidului" copacului bombardat în ciudăţenie.

     Rollerball 2002 reia într-un mod diferit parabola însingurării dintr-un viitor tehnologic, plin, in 1975, de televizoarele imense din fiecare cameră a casei vedetei Jonathan E. Viitorul este acum cel al capitalismului din fostele republici sovietice, ironizat cu mână forte de John McTiernan (Al 13-lea războinic, Afacerea Thomas Crown, Die Hard 3, Vânătoarea pentru Octombrie Roşu, Die Hard, Predator, etc). Noul Jonathan joaca rollerball nu în America, ci în fostele republici, creştine sau musulmane, ale defunctei Uniuni Sovietice. Necruţător, McTiernan trece cu aparatul de filmat peste reclamele cu Coca Cola scrise cu caractere chirilice şi cele cu femei pe jumătate nude, pentru a arata apoi mizeria locuinţelor sau a celor care stau chiar în stradă, fluturând sălbăticiţi neschimbatele steaguri roşii. Mai mult, grotescul este împins la extrem atunci când comentatorului texan, care face parte din echipa de rollerball i se aduce o băutură (dublă ironie, alcool într-o ţară islamică) de către o femeie cu faţa acoperită, dar etalându-şi sutienul strâmt, din care se revarsă voluptoase forme mustind a silicon...
     Sigur, Rollerball 2002 nu mai seamănă cu cel din 1975. De altfel, tânărul Kris Klein pare mai degrabă interesat de "tradiţia" în stil Keanu Reaves (cu care şi aduce, în mod mai mult sau mai puţin vag) decât de cea a lui James Caan, dar jocul actoricesc este în esenţă bun, mai ales că Jean Reno face faţă, evident, cu brio la noul personaj negativ, cel fascinat numai de cuantumul încasărilor din transmisiile în direct de televiziune şi neinteresat de vieţile care sunt sacrificate iarăşi pe altarul banilor scoşi din reţelele TV...
     Trecând peste finalul edulcorat, mult mai "happy-end"-izat decât ar fi fost cazul, "Rollerball" este un film care, dincolo de comercialul inerent, ridică la modul subtil câteva probleme grele. Fapt care, în ultimă instanţă, îi va fi, probabil, fatal. Pentru că Box Office-ul nu tolerează, de obicei, astfel de atitudini...


13.02.2002


ROLLERBALL (1975)
Regia: Norman Jewison
Producător: Norman Jewison
Scenariu: William Harrison
Distribuţie: James Caan, John Houseman, Maud Adams, John Beck

ROLLERBALL (2002)
Regia: John McTiernan
Producător: Kristen Branan, John McTiernan, Charles Roven, Beau St. Clair, Michael Tadross
Scenariu: William Harrison, Larry Ferguson, John Pogue
Distribuţie: Chris Klein, Jean Reno, LL Cool J, Rebecca Romijn-Stamos





PRO-FILE





SOCIETATEA CULTURALĂ NOESIS

Remus Cernea


va ofera un CD-ROM care contine 50 de volume de literatura româna contemporana (cartile fiind însotite si de filme digitale cu sau despre scriitorii publicati) la pretul de doar 200.000 de lei (plus taxele postale pentru cumparatorii care nu sunt din Bucuresti).

Acest produs cultural multimedia este rezultatul unui proiect demarat in luna august si reprezinta o premiera pentru Romania (nu au mai fost pana acum editate e-carti si filme cu autorii acestora pe un CD-ROM).

CD-ul a fost foarte bine primit atât de catre presa cât si de catre publicul care l-a achizitionat.

Pentru comenzi ne puteti contacta la remus@xnet.ro sau 091.98.20.56 (Remus Cernea)

(detalii la www.noesis.ro)

Mai jos va prezint continutul CD-ului:

ESEISTICA

Andrei Cornea - "Cuvintelnic fara frontiere"
(prefata video de Andrei Oisteanu)
Adrian Mihalache - "Navi-GÂND-ind" (eseuri despre ciber-cultura)
Gabriel Andreescu - "Polemici neortodoxe"
Mircea Malitza - "Pietre vii"
Bogdan Stanoiu - "Spatii complementare"

FILOSOFIE POLITICA

Gheorghe Stoica - "Machiavelli, filosof al politicii"
Ion Goian - "De la polis la ontologia politica"

ROMAN

Gellu Naum - "Zenobia"
Elena Pasima - "Tormdass"
- premiul pentru debut al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1999)
Jean Lorin Sterian - "Clopotele bat fara noima"
Ovidiu Bufnila - "Cadavre de lux"

VOLUME DE POVESTIRI

Tudor Octavian - "Povestiri" vol I
Mihail Gramescu - "Comunicare prin juxtapunere"
Adina Lipai - "Nimic"
Ana Maria Negrila - "Lumina din adâncuri"

Colectia de poezie LETHE

Nora Iuga - "Spitalul manechinelor"
Cezar Ivanescu – "Efebul de la Marathon"
Daniel Banulescu - "Te voi iubi pân' la sfârsitul patului"
Paul Daian - "Stângacia în salut a femeii"
(premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti - 1999)
Nora Vasilescu – "Carte de despartire"
Dan Iancu – "Despre înteles" (editia a II-a)
(premiul pentru debut al editurii Cartea Româneasca în 1997)
Gheorghe Iova - "Sintaxa libertatii de a spune"
Ioana Ieronim - "Poeme electronice"
Nina Vasile - "Distanta din miezul noptii"
Gelu Vlasin - "Atac de panica"
Dragos Niculescu - "Farmecul iluziei"
Ilinca Bernea, Matei Ghigiu, Bogdan Geana - "Ignorantii" volum colectiv
Radu Herjeu - "Ramasite de tinerete"
Nicolae Macovei - "Un om cu trenci gri si ilustratii color abstracte"
Constantin Virgil Banescu - "Câinele, femeia si ocheada"
(Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut – 2001)
Razvan Tupa - "Fetis"

TEATRU

Iosif Naghiu - "A treia caravela..."
Marius Theodor Barna - "Fata în fata"
Andreea Valean - "Teatru"
Alina Nelega - " www.nonstop.ro"
câstigatoare a Concursului UNITER
Cea mai buna piesa româneasca a anului 2000
Carte editata în colaborare cu UNITEXT
Saviana Stanescu - "Apocalipsa gonflabila"
câstigatoare a Concursului UNITER
Cea mai buna piesa româneasca a anului 1999
Carte editata în colaborare cu UNITEXT

CRITICA DE TEATRU SI FILM

Ion Cazaban - "Scena româneasca si expresionismul"
Mircea Dumitrescu - "Cinematografia universala - eseuri" (vol. I)

ISTORIA LITERATURII

George Muntean - "Eminescu - 100 documente noi"
Mihai Radulescu - "Istoria literaturii române de detentie" (vol. I)

VOLUM ÎN AFARA COLECTIILOR

Stefan Tiron - "Pan-a-sonyc" (manual)

REVISTE

Respiro (numerele 1-4)

Revista de literatura care apare doar pe internet la adresa www.revistarespiro.com si în care semneaza autori români din tara si din diaspora precum Ioan Es Pop, Paul Vinicius, Paul Doru Mugur, Horia Gârbea, Lucian Mândruta, Petre Catalin Logofatu, Cornel Mihai Ungureanu, Ioana Dragan, Bogdan Suceava, Adrian George Sahlean, Doina Ioanid, Adina Dabija, Mihai Ignat, Dan Danila, Sorin Grad, Adi Urmanov, Mariana Marin, Simona Minassian, Horia Tabacu, Alina Stanescu, Lucian Sarbu, Andreea Valean, Mihai Dinu, Dan-Silviu Boerescu, Katherine Bar, Magda Cârneci, Florin Fâra, Mugur Grosu, Gabriela Rotaru, Mircea Tuglea, Nora Vasilescu, Mihail Galatanu, Razvan Radulescu, Victor Ieremia, Luiza Carol, Stelian Tanase, Petre Barbu, Stefan Caraman, Mona Mamulea, Silviu Dancu, Ioana Nicolaie, Traian T. Cosovei, Ioni Plesa, Miruna Serban, Adrian Buz...

Studii Internationale realizata de Centrul de Studii Internationale

Revista care apare în limbile româna si engleza, pe acest CD-ROM fiind versiunea româna.

Editori: Gabriel Andreescu si Renate Weber

ANTOLOGIILE VIRTUALE NOESIS

Antologia Virtuala Noesis nr. 1 (prima carte din România editata în format Microsoft Reader, septembrie 2000) cu texte semnate de: Adina Dabija, Arthur Dogariu, Catalin Tenita, Ioana Uricaru, Cristian Galeriu, Cristi Mungiu, Nina Vasile, Gelu Vlasin, Giordano Segneri, Jean Lorin Sterian, Andreea Valean, Costi Gurgu, Ovidiu Tichindelean, Dan Cristian Cârciumaru, Laurentiu Bratan, Mirel Palada, Stefan Tiron, Oana Bosca Malin, Adriana Gheorghe, Bogdan Stanoiu, Remus Cernea, Razvan Tupa, Adi Urmanov, Felix Damian, Miriam Ceres, Viorel Budescu, samd...

Antologia Virtuala Noesis nr. 2 (noiembrie 2000) cu texte semnate de: Gheorghe Iova, Adina Dabija, Costi Gurgu, Gelu Vlasin, Jean Lorin Sterian, Laurentiu Bratan, Marius Ianus, Nora Vasilescu, Ana Maria Negrila, Virgil Banescu, Paul Cernat, Alexandru Matei, Tamara Cuprian, Remus Cernea, Adina Lipai, Miriam Ceres, Alexandra Botculescu, Robert Coravu, Razvan Tupa, Ioana Baetica, Mirel Palada samd...

Antologia Virtuala Noesis nr. 3 (aprilie 2001) cu texte semnate de: Andrei Cornea, Sorin Vieru, Cristi Mungiu, Radu Herjeu, Alexandru Polgar, Robert David, Adina Lipai, Bogdan Stanoiu, Nora Vasilescu, Carolina Ivanescu, Cosmin Perta, Ioana Nestorescu, Oana Andra Rotaru, Elena Fenoghen, Laurentiu Vedinas, Sânziana Cotoara, Ana Catinca Popovici, Ioana Pelehatai, Adina Antonie, Camelia Hostinar, Otilia Panainte, Catalina Avasilencei, Szabo Tiberiu Iosif, Andreea Plesea samd...

Antologia Virtuala Noesis nr. 4 (noiembrie 2001) cu texte semnate de: Stefan Caraman, Ilinca Bernea, Corneliu Mihai Ungureanu, Dan Lungu, Alma Dorian, Bogdan Geana, Alexandru Matei, Eugenia Taralunga, Sorin Grad, Remus Cernea, Victor Loghin, Sorin Grad, Oana Solica, Marian Coman, Onofrei Muler samd...

FILME DIGITALE

Societatea Culturala Noesis va prezinta 47 de filme digitale dintre care 45 sunt realizate cu scriitorii editati, unul este despre cartile electronice, iar ultimul rezuma în aproximativ 12 minute lansarea a 12 volume în format Microsoft Reader, în data de 18 aprilie 2001, la Teatrul Act din Bucuresti. Spectacolul a fost realizat de catre Trupa de Teatru CALEIDOSCOP (Iulia Sâia, Luminita Vâlciu, Manuela Alionte, George Frâncu, Dana Teodorescu Vulc, Dan Vulc) în colaborare cu Mugur Gherase si Paul Daian, dupa o idee de Gabriela Bagrinovschi si Remus Cernea. Regia: Andreea Valean.

NOTA

Acest CD-ROM a fost lansat oficial miercuri 28 noiembrie 2001 în cadrul Târgului de Carte "Gaudeamus".

MULTUMIRI:

Paula Apreutesei, Dan Iancu, Paul Daian, Radu Dobrescu, Adrian Bratfanov, Marian Popescu, Elena Popescu, Anatol Carmin (IQ), Sorin Vieru, Nina Vasile, Gelu Vlasin, Nora Vasilescu, Lenti Chiriac, Constantin Virgil Banescu, Adina Bolboceanu, Cristian Manafu, parintilor...

Au sprijinit acest proiect cultural:

MICROSOFT ROMANIA, BRD - SOCIETE GENERALE, PC MAGAZINE, COMPAQ, TOTALNET, CISCO.





PRO-TON





CÂMPURI MAGNETICE

Ovidiu Bufnilă


MOTTO:

    Enciclopedia este ceea ce eşti dispus să fii.
    Enciclopedia înseamnă deschidere şi este o chestiune de vocaţie iar bibliografia este un inventar care străbătut cu sârguinţă.

Mihaela BUFNILĂ





Capitolul 1


    Reinterpretarea structurilor narative şi descriptive ne obligă să reorganizăm instrucţiunile conţinute în inventarul nostru enciclopedic.
    Lumile din Molina Mar, din Burbansk, din Puerto Pico şi din Qiatotocoatl ne apar ca fiind imperfecte, actele economice, religioase, militare, culturale şi de orice altă natură fiind adesea fără substanţă.
    Imperfecţiunea nu este însă ţelul nostru ultim aşa cum spionii de dincolo de orizontul vizibil nu sunt adevăraţii noştri duşmani.
    Acţiunile de dezinformare puse la cale de serviciile secrete inamice ne-au ajutat însă să descoperim proprietăţile uluitoare ale orizontalităţii.
    Am reuşit astfel să intuim strategicile câmpurilor magnetice şi am înţeles că alcătuirea lumilor nesfârşite se revendică a fi a codurilor constituite spre deliciul interpretării. Am aflat că maliţia sau aroganţa celui care intepretează sunt dovezi sigure de vulnerabilitate. Savanţii desueţi din Patola, din Beauburg şi din Gugumbe au preamărit tradiţia şi au luat cu asalt întemeierile forţelor de creştere lucrând în dauna lor şi spre binele spiritului conservator. Malagambiştii literari din Pântraşiva, din Kalombra şi Baha au ţinut prelegeri şi conferinţe despre marele nimic năucind masele largi şi vestind o ultimă apocalipsă pentru a fi pe placul augustei oficiale.
    Toate aceste experienţe ne-au convins să pornim în căutarea miracolului şi au organizat ceea ce numim adeseori tendinţa.
    Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre şi ne îndreptăţeşte să credem că, de cele mai multe ori, ignoranţa şi prostia sunt instituţionalizate cu bună ştiinţă în lumile enciclopediei.
    Ele sunt susţinute fie de propaganda în dauna binelui public fie de monopolul pus pe nemurire. Ele au un efect devastator stârnind vârtejuri virtuale şi producând revoluţii pe care savanţii desueţi din Doga Noga şi Marsila Molé le confundă cu câte o bifurcaţie exemplară, tânjind după un eveniment cu efecte devastatoare.
    Aşa stând lucrurile, imperfecţiunea nu vorbeşte despre sfârşitul istoriei. Lupta dintre periferie şi centru ascunde alte înţelesuri decât cele oficiale şi pune istoria sub semnul întrebării. Cinismul ucide elanul critic iar critica devine inutilă într-o lume în care corpul ucide privirea.
    Noi am pornit însă în căutarea sensului ultim convinşi că, deşi pare finită, existenţa este o construcţie fără de capăt. Suntem prizonieri ai unor matrice informaţionale fundamentale dar încercăm să construim ceea ce pare de neconstruit.
    În aparenta noastră mişcare prin universul plin de universuri, descoperim că sensurile înţepenite în stereotipii sunt mai mortale decât proiectilele sau forţele telurice. Conspiratorii plini de tenacitate din Quanqo Koqué şi Togai caută în profunzimile enciclopediei formula magică prin care ar putea stăpâni mişcările tectonice şi vorbesc încifrat despre lipsirea de secret, taină şi miracol.
    Iminenta desecretizare arde formele şi produce evenimente în cascadă punând profeţiile în mare dificultate şi bagatelizând acţiunile secretoşilor din Guaribo, din Metembo şi Wole Wa.
    Dezvăluirea nu este însă decăderea secretului.
    Războaiele informaţionale ne dezvăluie că evoluţia este a limitei iar organizarea superioară prin catastrofe e a vecinătăţii.
    Formele pornite spre sensul ultim al lucrurilor îşi pierd de cele mai multe ori supleţea genetică şi simţul interpretării. Tocmai de aceea luptăm cu fervoare în războaiele informaţionale urmărind transformările neaşteptate.
    Probabilitatea existenţei unei bifurcaţii în proximitatea noastră ne-a făcut să iniţiem procedurile de secretizare a universului plin de universuri şi să luăm aminte la sfârşitul naţiunilor, la sfârşitul imperiilor şi la vulgarizarea istoriei.
    Ameninţarea imperiului ar putea fi bifurcaţia. Iar terorismul ar putea ascunde profunzimile formelor aduse de dincolo de orizontul vizibil de spionii enciclopediilor pe care nu le-am supus interpretării.
    Construit cu perversitate, terorismul e refuzul celuilalt. În aparenţă, terorismul asigură prezenţa diriguitoare. E prezenţa duşmanului. Prezenţa malefică. El nu anunţă noile războaie ci epoca imperială.
    Care va fi imperiul?
    Nu care va fi ci cum va funcţiona imperiul e important de ştiut. Aflându-ne în zona predicţiei sau a profeţiei, ne putem înşela asupra termenilor.
    Dar imperfecţiunea e tocmai superbia gândirii. Lipsirea de mari armate aflate în încleştări sângeroase şi pline de tragic şi grandoare anunţă un construct imperial.
    Diferenţa este pregătită.
    Artele complexităţii se desfăşoară pline de perversitate. Imperiul se întinde etern, jinduind după starea sa imaginară. Imperiul pare a fi sensul ultim, ultima instrucţiune a enciclopediei noastre.
    Imperiul e sfârşitul democraţiei.
    Ea sucombă, se sufocă sub elanul maselor al căror metabolism trebuie să funcţioneze continuu îngurgitând falşii eroi. Falşii eroi sunt construiţi cu abilitate sau din greşeală în Mastrokas, Azego Bazego şi Tulule. Exerciţiul lor stă fie sub semnul conspiraţiei fie sub semnul rebeliunii, insurgenţa nefiind invocată.
    Starea de insurgenţă, aducătoare de sens, este înlocuită în epoca imperială cu starea de beligeranţă continuă. Vor fi avut loc toate războaiele informaţionale posibile în Popocatepetlán, în Galeea, în tumultuoasa Bulbona. .
    Celălalt ar putea fi eternul duşman în timp ce marile armate se preschimbă în gărzi imperiale specializate şi înarmate până-n dinţi. Ele sunt trimise să restabilească ordinea prin edict imperial şi prin manipulări. Ele sunt trimise, mesianic, să aducă fie pacea, fie sabia mulţimilor care se vânzolesc în vecinătatea oraşelor rotitoare aflate la nord de Ghile Ga.
    Celălalt este diabolizat. El va fi nu ars pe rug sau ucis în bătălie ci va fi pulverizat semantic în încâlcite procese pierdute în noianul ştirilor ameţitoare fie anulat prin acte diplomatice de miniştrii de externe ai orientalelor şi occidentalelor.
    Artele complexităţii se nutresc din aceleaşi fundamente autoritare ale enciclopediei. Ele metabolizează bibliografia. Ele controlează centrul şi periferia dând viaţă fantasmelor care cutreieră prin minţile naivilor sau îndrăgostiţilor din Baasa, din Kualimbo şi din Gotela.
    Noul imperiu nu este din acest punct de vedere un pas înainte.
    Structurile narative şi descriptive intră într-o eră plină de convulsii care nu anunţă o renaştere ci o decădere în celălalt.
    Este în fapt, toată această epocă imperială, o utopică de rangul I sau, mai mult, o imposibilitate strategică, un finit al exerciţiului de putere.
    Vorbind despre aceasta, nu vom şti niciodată dacă deciziile noastre au fost corecte sau nu. Nu vom şti niciodată dacă structurile narative şi descriptive pe care le folosim sunt posibile potrivit noilor instrucţiuni enciclopedice.
    Mareea trandafirilor din Adamville, extazul mulţimilor din Takla Makan, dimineaţa generalilor din Quanqo Koqué, diamantele de lumină veche şi aventurile lui Pitoşkin sunt construcţii imaginare sau urma lăsată de structurile turbulente specifice complexităţilor?
    Vom descoperi că de fapt complexităţile sunt expresia dinamicii câmpurilor magnetice care guvernează artele privirii?
    Trăim într-o superbie a incertitudinii.
    Guvernatorul din Togai nu are încredere în împăratul Ogawa iar vicepreşedintele Weinberger îi suspectează pe toţi. Obin Oba nu pleacă urechea la linguşeli iar Pitoşkin, omul colonelului Sharun, se întreabă adeseori dacă există cu adevărat şi dacă lumea este într-adevăr reală.
    Noi, magicienii secretului, luăm forme şi pătrundem în miezul evenimentelor fiind chiar esenţa lor. Nu ştim sigur dacă fiinţăm sau ne aflăm doar în funcţiune după un plan ascuns ale cărui instrucţiuni nu le deţinem.
    Plutim într-un ocean de ambiguitate.
    Dar ştim că minunata artă a spionajului ne-a desluşit că dacă zidurile ar fi limită absolută atunci nu ar mai fi nimic.


© Ovidiu Bufnilă 2001





LA O BERE...

Radu Pavel Gheo


     După amiază. Un birt întunecos, cu mese de lemn acoperite de pete lipicioase, pereţi afumaţi, zugrăviţi în maro, şi un miros stătut, acru. La o masă stau doi cetăţeni de vîrstă mijlocie, cu burtă, mustaţă şi chelie avansată. În faţa lor, pe masă, patru halbe de bere, două pe jumătate goale.
Cetăţean 1 (oftează): Greu...
Cetăţean 2 (idem): Greu al dracului...
C 1: Sărăcie mare.
C 2: Mare de tot. Tot mai bine era pe vremea lui Ceauşescu, săracu’...
C 1: Aveai o slujbă, aveai de mîncare, te puteai îmbrăca dintr-un salar. Acum...
C 2: Mă uit la tinerii ăştia, cum se însoară astăzi. Păi din ce-or să trăiască?
C 1: Tot pe spinarea părinţilor, săracii de noi... Ai copii?
C 2: Nu.
C 1: Nici eu. M-a ferit Dumnezeu. Ce m-aş fi făcut astăzi? Am eu un vecin, şi-are ăsta un copil de vreo 20 de ani. Acuma vrea să se-nsoare... Cu ce? Şi nu face nimica toată ziua.
C 2: Păi ce să facă? Slujbe nu-s... Să lucreze la patron, să scoată ăla sufletul din el? Pe vremea noastră...
C 1: Las’ că şi noi am muncit! Dar astăzi nimeni nu mai vrea să facă nimic, numai să fure. Vine sfîrşitul lumii, ascultă-mă pe mine!
C 2: Nu mai e ruşine. N-ai văzut la ăia, la americani, cum umblă omosexualii pe stradă de mînă, şi nu-i bate Dumnezeu.
C 1: Îi bate, îi bate... Crezi că scapă? Şi după ce le-a făcut NATO la sîrbi... Ai văzut? nenorocirea de pe lume... Şi cutremurele, astea crezi că nu vin tot de la Dumnezeu? Nu lasă el lumea aşa. Vine sfîrşitul.
C 2 (indiferent): Vine.
C 1: Am fost la biserică şi m-am spovedit. Nu ştii cînd vine mînia lui Dumnezeu, e bine să fii pregătit. Acum îs mai uşurat.
C 2: Io pe ăştia de la guvern i-aş lichida. Şi pe toţi patronii, că nu le mai pasă de nimeni. Şi nu se mai tem de nimic.
C 1: De nimic, aşa-i. E, la omu’ sărac... Ce zici, mai luăm una?
C 2: Două, că nu m-aleargă nimeni. (Întorcîndu-se:) Alo, fata! Patru aici, la băiatu’!
C 1 (bîţîie din picior): Parcă-i moartă, aşa se mişcă.
C 2: Ce le pasă? Salaru-i salar, căldurica căldurică iarna, răcorică vara. Umbli printre mese şi-ţi lasă unu’ o mie, altu’ două mii...
(Tăcere prelungă. Chelneriţa lasă berea pe masă şi pleacă. Cei doi sorb o gură, se uită unul la altul. Trec cîteva minute.)
C 1: Tinerii de azi.
C 2: Nici un respect, aşa-i. Tot mai bine era înainte.
C 1: La Ceauşescu îi ţinea bine-n frîu. Nu mişca unu-n front. Cum nu-i convenea ceva, cum... bine? Nu-ţi place? Ia treci tu la canal!
C 2: O dictatură ne-ar trebui nouă. Să vină armata şi să-i pună la muncă. Să stea aşa, cu biciu’, în spatele lor.
C 1: Vine sfîrşitul lumii, ascultă-mă ce-ţi spun.
(Brusc se aud nişte trîmbiţe asurzitoare, pornind din toate colţurile birtului, din pereţi, de pe stradă.)
C 1, C 2 (sar speriaţi): Ce dracu-i asta? Ce se-ntîmplă aici?
(În prag apare o formă luminoasă, orbitoare. Cei doi îşi pun mîinile streaşină la ochi.)
Forma de lumină (voce extrem de blîndă): Staţi liniştiţi, oameni buni. E sfîrşitul lumii. Nu vă speriaţi.
C 1, C 2 (sar de pe scaune): Şi noi ce să facem? Ce facem... acum?
Forma de lumină (se uită spre ei lung, meditînd, apoi): Voi nimic. Staţi liniştiţi... Pe voi nu vă aşteaptă nimeni.
(Forma luminoasă se depărtează, urmată cu paşi moi de chelneriţă. Cei doi rămîn cîteva minute descumpăniţi. Apoi se aşează iar la masă. Beau o gură de bere, la unison.)
C 1: Îţi spuneam de patronii ăia. Să vezi, intru eu într-un butic din ăsta...
(Afară se aude o larmă îngrozitoare, strigăte, tropote de cai, împuşcături, plînsete disperate, care acoperă vocea cetăţeanului.)
C 2 (îi strigă la ureche): Ce ziceai?
C 1 (ţipînd şi el): Păi cu buticul ăla, în care am intrat eu odată să cumpăr nişte pantofi, că ăia pe care-i aveam...
(Zgomotul se înteţeşte, se aude tot mai aproape. Poţi distinge clar tropotele cailor, voci jeluitoare de femei, ţipetele unor copii şi nişte înjurături înfioarătoare, tăiate la jumătate.)
C 1 (furios, ţipă): Lua-i-ar mama dracului, că nu mai poţi vorbi două vorbe în linişte!
C 2 (timid): E sfîrşitul lumii, n-ai auzit?
C 1 (la fel de furios): Şi ce-mi pasă mie? Eu m-am spovedit, ţi-am spus. Ţie să-ţi pese, că poate-ţi dau cu halba asta-n cap. Eu n-am grijă.
C 2: Dar n-ai auzit ce-a spus ăla?
(Brusc peretele birtului se prăbuşeşte şi peste mese năvălesc, fornăind pe nări, patru cai mînaţi de nişte cavaleri cu săbiile scoase. Cei doi inşi se lipesc de perete, ţinînd halbele cu grijă în mîini).
C1: Ia uite, altă parascovenie...
(Cavalerii îşi opresc caii în faţa celor doi, îi privesc lung o clipă, apoi pornesc din nou, trecînd peste tejghea, prin peretele celălalt al birtului. Prin praful iscat de trecerea lor se disting cîteva siluete peste care caii calcă nemilos, în strigăte şi plînsete tot mai jalnice. După un timp totul se linişteşte.)
C 1 (se scutură de praf, aşează halba pe masă şi îşi aprinde o ţigară): Şi să vezi, iese de după tejghea o fîşneaţă din aia, cu fusta de două palme, şi se uită la mine ca la poartă nouă. Doamne, sper că or fi pus călăreţii ăia laba pe ea...Asta aş fi vrut să văd! Şi ce crezi că face vaca? (Ia un ton mieunat) “Mă scuzaţi, noi trebuie să închidem, că...” Da’ io i-am tăiat-o...
(Discuţia continuă pe acelaşi ton, în timp ce afară se întunecă tot mai puternic.)





UCIGAŞUL MELCILOR

Roberto R. Grant


I.

     Locuieşti în Kronstadt, un oraş din Transilvania. Eşti cetăţean român, etnic german. Te numeşti Wilhelm R.
     Numele românesc al oraşului tău este altul. Îl accepţi, desigur, dar în corespondenţa cu persoane din Germania întrebuinţezi Kronstadt. Nu intri niciodată în discuţii despre raporturile etniei tale cu românii. Eşti mult prea orgolios pentru aşa ceva. Părinţii tăi nu sunt nişte oameni avuţi, dar tu, din motive obscure, te-ai simţit întotdeauna Junker, boier, nobil. N-ai tribulaţii în legătură cu etnia ta. Saşii, spui, se deosebesc de unguri. Nu revendică aproape nimic de la români. Şi nici nu se simt oarecum inconfortabil în ţara de la Dunăre şi Carpaţi. Mulţi au emigrat în Germania. De ce? Dintr-o toană, nu fiindcă le-ar fi fost imposibil să reziste. Eu, de exemplu, n-am dorit niciodată să plec.
     Trufia ta este atât de mare, încât seamănă cu modestia exagerată. Da, Wilhelm, eşti cumplit de orgolios, de parcă ai fi de-a dreptul un Graf. Or, tu n-ai nici măcar un von înaintea numelui. Aşa ţi-a spus un român oarecum inteligent, nimerit la o petrecere dată de voi. Nu te-ai supărat. Sau, cel puţin, n-ai arătat-o. Ai zâmbit politicos. Valahul ăsta vorbeşte şi el. Habar n-are cum stau lucrurile. Dar este un om acceptabil, în definitiv. Ştie să mânuiască tacâmurile, nu vorbeşte cu gura plină, nu se uită lung la soţia ta, ca şi cum ar dori să-i vadă sânii şi şoldurile prin haine. Are şi umor. Tu nu prea ai aşa ceva, fiindcă eşti prea confortabil instalat în tine însuţi. Umorul presupune disperarea bine ascunsă. Este politeţea deznădejdii, a spus Schiller. Tu, dimpotrivă, în seara petrecerii te simţi bine, ai doar patruzeci şi cinci, eşti sănătos. Fetiţa voastră este reuşită. Câştigaţi amândoi destul de bine. Ce să-i faci? În România, treburile merg cum merg, dar asta nu înseamnă prea mult, omul se obişnuieşte.
     Da, Valahul, înfăţişarea lui de intelectual atipic, forţa lui iritantă, neclară, ţinând de sexualitate. Dacă nu ţi-ai controla până şi gândurile, nu cumva să-ţi scape vreunul vulgar, ţi-ai fi spus, atunci, ăsta este pur şi simplu potent şi îi place mult să se fută. Femeile simt asta. Iată de ce mă calcă pe nervi.
     După câţiva ani, individul a devenit amantul soţiei tale. Ea, o doamnă, realmente, nu pregeta să-l viziteze în garsoniera lui modestă, situată cam departe de Centru. Ai aflat destul de repede. Coborât pentru o clipă din trufia ta, ai intuit că ea se simte foarte bine, că are un timp bun, cum ar spune un american. Şi chiar avea. Ochelaristul cel suspect o servea bine. Veşnicul secret.
     Dar astea s-au petrecut mai demult, în Bukarest, bătrâne Wilhelm. Acum ţi se poate spune aşa. Ai făcut şi tu vreo cincizeci şi cinci. Este o vârstă, oricum ai suci-o. Nu mai ţii cont de infidelităţi, nu te mai gândeşti la revanşe. Ai divorţat, te-ai mutat în Kronstadt.
     Este o seară de primăvară târzie. Soarele stă să dispară. Pe pervazul ferestrei tale se iveşte un melc. Ezitant, totuşi decis - paradox! -, mişcându-şi tentaculele, alunecând încet, abia perceptibil, ca într-un vis. Aşa ceva nu se poate, îţi spui. Cum să urce un melc la etaj? Absurd. Şi totuşi. Melcul este real, n-ai o halucinaţie.
     Când ajunge la marginea pervazului, melcul nu se opreşte. Se strânge în cochilie, îşi dă drumul. Cade pe masă cu un zgomot sec, o vagă troznitură. Şi-a spart casa? Va muri? Nu. După un timp, când balansul cochiliei s-a încheiat, începe să se arate, la fel de lent, întruchipare a prudenţei şi a lipsei asiatice de grabă. Gasteropode. La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! Un vers al lui Ion Barbu, cel căsătorit cu o germană sadea. Suprasexuale / Supramuzicale. Alt vers, din aceeaşi poezie ciudată.
     Te uiţi atent la manevrele melcului. Traversează masa din nuc masiv, sclipitoare. În urma lui rămâne o dâră ca de scuipat, scârboasă.
     Doi alţi melci au apărut pe pervaz şi repetă manevra. Cad şi ei pe masă. Primul se opreşte şi pare că-i aşteaptă. Sunt trei, în mişcare ultraîncetinită, minunat de lentă, îţi trece prin minte. Îi admiri, deşi sunt murdari. Şi atât de curaţi! Fără mucus n-ar putea să înainteze. Îi scuzi, la început. Totuşi, aici este locuinţa mea, iar ăştia sunt nişte intruşi. N-au dreptul să intre nepoftiţi. Dacă ai avea umor, ai începe să râzi de acest gând. Nu. Rămâi serios, sever, singur, impecabil în halatul tău de casă. Eşti proaspăt tuns. Te razi de două ori pe zi, deşi eşti cam spân de felul tău. Bărbieritul te linişteşte şi te satisface.
     Ajunşi la marginea mesei, cei trei ezită, îşi rotesc tentaculele, se întorc unul spre altul, de parcă ar comunica. Au luat o decizie. Merg înainte, alunecă. Tentaculele întinse la maximum. Ăştia presimt că nu vor păţi nimic. Covorul este gros. De unde ştiu asta? Intuiţia, bătrâne, intuiţia. Şi tu ai una: se vor lăsa să cadă, încă o dată.
     Aşa se întâmplă. Cad fără zgomot. Îngenunchezi, te uiţi la ei. Nemişcaţi, deocamdată. Ies încet din cochilii, se întind, îşi recapătă înfăţişarea lor himerică. Nu reuşesc să înainteze, îi împiedică firele lungi ale covorului. Se vor zbate acolo toată noaptea? Pe covorul meu ţesut de mână? Moştenit de la bunici? Adus din Orient? Dacă nu cumva este o imitaţie reuşită?
     Eşti un mare domn, nea Wilhelm, iată adevărul. Un ins mai vulgar i-ar ridica fără fasoane şi i-ar arunca pe fereastră, înspre acoperişul casei mai scunde de alături. Nu l-ar intreresa ce s-ar întâmpla cu ei. S-ar auzi nişte troznete neplăcute? Şi ce dacă? După câteva secunde totul ar fi uitat. Altul, mai milos, ar putea să-i ducă în parc sau i-ar plasa într-o grădină de zarzavat, cărându-i într-o pungă de pastic. Tu, nu. Eziţi, îţi savurezi nehotărârea. Un nobil nu se murdăreşte cu aşa ceva. Într-o altă epocă, ai fi tras de un cordon mătăsos, s-ar fi ivit un slujitor imperturbabil. Melcii ar fi dispărut, ca şi cum n-ar fi fost. O slujnică ar fi curăţat apoi covorul. O pată umedă ţi-ar fi amintit, pentru puţină vreme, de straniul şi neplăcutul episod.
     Lumina zilei s-a estompat. Cerul este purpuriu. A secetă, ar zice un ţăran. Culoarea unei hlamide imperiale, îţi spui tu. Ar trebui să simţi o pace interioară, bătrâne. În definitiv, viaţa este frumoasă. Iar melcii, în inocenţa lor, superbi. Dar nu, intruşii te scot din sărite. Tu, cel stăpânit, rezervat chiar şi atunci când eşti nedreptăţit în mod grosolan, eşti învins de vulgara furie. De parcă aş fi drogat. Încerci să-ţi recucereşti morga ta aristocratică. (Minciuna, nea Wilhelm, este mai isteric de expresivă decât adevărul. Acesta din urmă are un aer de modestie, chiar dacă este, să zicem, ucigător. Ifosele tale de Junker au fost întotdeauna exagerate, ce să mai discutăm. Iar calmul tău a fost şi este întrucâtva contrafăcut. Nu eşti prea sigur de tine, deşi n-o recunoşti. Nenorocitul ăla de testosteron! Îţi joacă feste urâte. În ultimii ani nu-ţi mai reuşeşte perfect decât furia presenilă. Asta-i situaţia. Nu admiţi aşa ceva, evident. Încă. Crezi că totul este OK cu psihicul tău.)
     Melcii, cei trei ciudaţi, îţi stârnesc singura reacţie autentică disponibilă. Furia, da. Nu te-ai enervat în mod vizibil când ai fost "disponibilizat". Nici când soţia ta, marea doamnă cu apetituri sănătoase de femeie din popor, te-a anunţat că divorţează. Te superi, în schimb, pe nişte melci inocenţi.
     Stai înţepenit în fotoliu, încerci să te calmezi. Te-ai documentat, ştii că trebuie să ai o gândire pozitivă. Gândurile negative sunt dăunătoare. Cum să urăsc nişte melci? Este absurd! Tocmai eu! Respiri calm, adânc, rar. Un truc, pentru liniştire. Îl cunoşti şi pe-ăsta. Ştii şi multe altele, de altfel. Limba spaniolă, de pildă. Nimeni nu te-a verificat, ce-i drept. Te cred toţi, pe cuvânt. Oricum, germana este punctul tău forte. Hoch Deutsch, evident. N-ai scoate un cuvânt în dialectul săsesc nici dacă ai fi în faţa plutonului de execuţie. Te străduieşti şi cu accentul. Încerci să pronunţi mai gutural, dar nu-ţi prea iese pasienţa. Vorbeşti o germană corectă, dar întrucâtva desuetă. Vrând-nevrând, nu ştii cum evoluează limba vorbită în Germania. Iar pronunţia "lată" a românilor te-a contaminat pentru totdeauna. Nimic de făcut în acestă privinţă.
     Prostii, în definitiv, mărunţişuri. Ce contează pronunţia, accentul? Porcii ăştia mici mi-au invadat locuinţa. Uite, pe pervaz au mai apărut câţiva. Intru în Kafka, mein Gott! Nu se poate, nu se admite. Îi strâng şi-i duc. Într-un parc, într-o grădină. Le place salata. Cultivatorii se plâng de ei şi-i distrug. Nu ţin cont de înfăţişarea lor enigmatică şi nici de faptul că sunt unisexuaţi.
     Când acela a intrat prima oară în casa noastră, a venit vorba despre melci. Era de-a dreptul erudit, nenorocitul! Dădea amănunte scabroase despre acuplarea melcilor. Pe cine interesau? În primul rând, pe femei, deşi nici-una nu cerea amănunte. Soţia mea avea nişte ochi rotunzi, uitase să mai fie ironică. Se uita ţintă la el. Doar acum îmi amintesc privirile ei de atunci. Curios lucru!
     Specimenul venea cu detalii. Melcii sunt hermafrodiţi. Au o glandă sexuală comună, numită ovotostis, care produce ambele categorii de celule. Acestea au la început un drum comun, canalul hermafrodit. Ulterior, celulele masculine se separă prin spermiduct, canal deferent şi penis. Ovulele se opresc într-o cameră de fecundare şi apoi sunt evacuate prin oviduct şi vagină. Allosperma de la un individ este introdusă prin vagină şi depozitată vremelnic - acesta a fost cuvântul folosit de el - într-un rezervor, receptaculul seminal sau bursa copulatrix. De aici, printr-un şanţ special al oviductului, este condusă în camera de fecundare. Penisul melcilor este disproporţionat de mare, a încheiat omul, foarte serios.
     Era nebun? Sau voia doar să ne epateze? Un bufon, mai degrabă. Nu i-am spus nimic, evident. Nu puteam să mă cobor la nivelul lui. Da, corect, te-ai mulţumit să-l priveşti serios, în timp de toţi ceilalţi (toate celelalte) se distrau. Inclusiv pe seama ta, presupui.
     Îţi dai seama că îi făcea curte soţiei tale pe o cale întortocheată. Ce poate fi mai libidinos decât doi melci acuplaţi? Mucozităţi dezgustătoare, act sexual nesfârşit de lung. Penisul mare. Ca în bancul cu Bulă. Numele. Bulă. Prenumele. Bulă. Sexul. Enorm. Da, a spus acest banc tâmpit, în timp ce tu, cu memoria ta fenomenală cu tot, nu reuşeai să-i arunci vreo ironie mai acătării.
     El simţise, ca un animal, că în soţia ta zăcea o femeie feroce de senzuală, dar şi o intelectuală cu gusturi rafinate. Mai intuise că ea nutrea un anume dispreţ pentru bărbaţi, ca sex. A atacat-o printr-un punct slab apărat. A excitat-o, vorbindu-i despre melci! Ce porcărie! Schweinerei! Rezultatele s-au văzut mai târziu, când ai început să-i apari, ei, tot mai nesărat. Erai impecabil, nici vorbă. Înalt, subţire, dantură bine întreţinută, chiar o prestaţie sexuală mulţuimitoare. Dar lipsa umorului s-a dovedit fatală. Ea te ironiza tot timpul, la asta se pricepea. Iar tu, stereotip, te supărai. Pe când el, înlocuindu-te şi fiind ironizat de ea, se distra, pe seama lui însuşi. Pe el, bătrâne, nu-l interesau vorbele ei, îţi dai şi tu seama, poate, ci forţa pulpelor, teribilă, precum şi orgasmul cotropitor, de o rară sinceritate şi neruşinare, grohăitul ei final. Simţea că a îndeplinit o cerinţă aflată, zice-se, în Coran: cel mai mare păcat este să nu satisfaci o femeie, la pat.
     Dar amănuntele tehnice nu mai au nici-o importanţă. Lucrurile s-au schimbat. Nici ei nu mai sunt împreună. S-au străduit cu folos vreme de cinci ani şi apoi s-au despărţit. Aşa e viaţa. Cuprinsă de angoasă, fosta ta soţie a început să mănânce prea mult. S-a cam îngrăşat. Nu contează. După cincizeci, altfel se văd anumite activităţi. Se schimbă "priorităţile" şi "considerentele". Melcii sunt problema ta. Îţi inculcă o furie plebeiană, cu totul nedorită, dar nu mai puţin irezistibilă. Îi vei culege şi-i vei duce undeva. Nu vei povesti nimănui despre ei. De altfel, nici n-ai fi crezut. Melcii de livadă nu pot escalada un zid, după câte ştii. Cum să ajungă la etajul întâi?
     Te ridici încet din fotoliu. Nici-o mişcare bruscă! Regula ta de aur. Să fie alţii expansivi, eu sunt aparent flegmatic. Ca un britanic clasic? Sau chiar ca un samurai? Virtuţile de bază ale samuraiului sunt răbdarea şi stăpânirea de sine. Energia izbucneşte cu atât mai multă forţă.
     Faci un pas către cei trei melci de pe covor. Îi striveşti. Troznituri urmate de clefăituri slabe. S-a terminat. Îi execuţi şi pe cei doi apăruţi între timp pe masă. Cu podul palmei drepte. Zgomotul cochiliilor ce se sparg este altul, mai net.
     Te-ai rănit. Sângerezi uşor. Nu simţi scârbă, nici regret. N-am făcut decât ceea ce trebuia. Îţi dai seama, cu groază şi plăcere tulbure, că actul strivirii ţi-a procurat un rudiment de plăcere sexuală.


II.

     Aseară n-ai mai primit nici-o "vizită gasteropodică". Ai găsit această expresie şi ţi-ai repetat-o cu voce scăzută. Ca să auzi cum sună în româneşte. În germană, formarea noului cuvânt a fost simplă, evident. Spiritul limbii este altul. Aglutinarea, nevoia de precizie absolută. Româna este altfel. Are imprecizii poetice. O ştii şi pe-asta. Citeşti mult. Un inginer trebuie să fie un om cultivat. Este cazul tău. Memoria ta aproape fotografică te ajută. N-ai probleme cu acumularea culturală.
     Când Melcul - i-ai schimbat pe parcurs porecla, Valahul suna cumva şovin; or, tu eşti un perfect democrat - a început să vorbească despre un domeniu atât de bizar precum viaţa melcilor, te-ai simţit frustrat. Nu erai în stare să-l combaţi. Ţi-ai spus, sau îţi spui acum, în această dimineaţă cu lumină clară, că s-a pregătit special pentru a te pune într-o situaţie de inferioritate. S-a gândit cum să te reducă la tăcere şi ascultare. Atunci, îţi aminteşti bine, ai fost cât pe ce să te scuzi, să dispari de la petrecere o jumătate de oră şi să te uiţi într-o enciclopedie. Să afli repede amănunte despre viaţa melcilor, de fapt a melcului de livadă, Helix pomatia. Să-l înfunzi pe Melc cu un amănunt, să-l reduci la tăcere. N-ai făcut-o.
     Ai un tabiet, dimineaţa. Ieşi din casă şi cumperi ziare. Apoi te plimbi puţin, dacă timpul este frumos.
     Pe stradă, în faţa casei tale cu un etaj, recuperată de câţiva ani, te opreşti fără motiv. Priveşti pieziş înspre ferestrele chiriaşilor. Le-ai închiriat parterul. Din suma obţinută o duci destul de bine, la urma urmelor.
     Câţiva melci pe trotuar. O invazie? Eleganţi, imperturbabili, având destinaţii misterioase. Te uiţi în jur. Nici-un trecător. Destul de ciudat. O clipă, simţi panică. Ţi-o reprimi imediat. Nu-ţi permiţi aşa ceva. Frica este pentru alţii. Totuşi. Rămâi nehotărât în faţa porţii uriaşe. Nimeni. Nici măcar un zvon de maşină.
     Te duci repede înspre melci, îi striveşti cu pantoful tău elegant. Al treilea zgomot: melc ucis pe asfalt. Primul, pe covor, al doilea, pe masa de nuc masiv, incertă ca stil. (Îţi place să crezi că este Biedermeier.) Te-a văzut cineva? Se pare că nu.
      Nu este elegant să omori o vietate. Şi totuşi. Nu pot să mă stăpânesc. Să merg la un psihiatru? Nu. Melcii sunt dăunători, în definitiv. Sigur, ar trebui stârpiţi în alte feluri. Ar putea fi chiar culeşi, sunt comestibili. O firmă. Export de melci vii. Sau congelaţi.
     Porneşti înspre chioşcul de ziare. Alţi melci, vii, atât de frumoşi! Neverosimil de eleganţi! Tacticoşi! Răbdători ca nişte samurai. Ăştia savurează dinainte clipa împrerecherii. Precis. Nu sunt conştienţi, evident. Trăiesc pentru copulaţia monstruos de lungă. Sclipitori! Atât de curaţi!
     Îi striveşti cu gesturi precise. Ăsta este al doisprezecelea.
     Pe peretele metalic al chioşcului de presă urcă un melc foarte mare. Ăsta o fi regele lor. Progresează. N-are ventuze, precum insectele, dar reuşeşte. Îşi neagă condiţia. Tentaculele lui sunt neverosimil de lungi. Cele mai mari poartă nişte puncte închise la culoare, ochii. Mucusul cel scârbos îi unge corpul. Este umed şi strălucitor. Piciorul lui musculos (mollusca) este parcă acoperit cu solzii metalici ai unei cămăşi de oştean medieval. Îl loveşti cu podul palmei drepte, bandajat cu un pansament adeziv. Dai greş prima oară. Cochilia crapă, dar nu cedează. Melcul se desprinde şi cade pe pavaj cu un zgomot ambiguu. Îl calci. L-ai lichidat. Simţi satisfacţia tulbure. Un impuls discret în pantalonii tăi impecabili, în chiloţii tăi scumpi, cumpăraţi într-o ţară occidentală, personal, de la un boutique unde preţurile erau de trei ori mai mari decât la magazinele obişnuite.
     Vânzătoarea, o femeie având aerul uşor rătăcit al unei fete bătrâne, îţi dă ziarele. Plăteşti, spui mulţumesc, pleci. O bizară senzaţie de istovire. N-ai mai păţit aşa ceva, de când ai renunţat la relaţiile sexuale şi te-ai refugiat într-o singurătate orgolioasă, mai puţin inconfortabilă decât s-ar spune. Este o sfârşeală plăcută. Îţi aminteşti de nişte tehnici tantrice, ce recomandă aşa-zisa ejaculare interioară, menită să fortifice bărbatul şi să-l ducă treptat spre postura de supraom. Nu le-ai luat niciodată în serios. Dar acum, în faţa melcului cel mare, mort, îţi spui că ar putea să existe ceva real în toată povestea. Te gândeşti că senzaţia de sfârşeală nu este decât masca unui triumf. Nu te-ai înşelat, de data asta. Ai brodit-o, nea Wilhelm. Nu trece nici-un minut şi începi să te simţi excelent. De parcă tocmai ai ieşit din mâinile unui maseur. Bună treabă!
     Te întorci acasă, mergând încet, atent la ţinută. Drept, privirile înainte. Absolut. Doar aşa.
     N-ai televizor. Din spirit de contradicţie? Sau pentru că, în opinia ta, este vulgar să te uiţi la aşa ceva? Ai, în schimb, un aparat de radio digital, ultima generaţie. O sculă mai scumpă decât s-ar crede. În România nici nu se găseşte aşa ceva, dacă nu cumva te înşeli. Blaupunkt. Îl deschizi. Nimic deosebit. Ai o toană. Ia să auzim un post local! Zâmbeşti îngăduitor. În fond, tinerii ăştia nici nu sunt răi. Fac şi ei ce pot. Sunt antrenanţi. Ia să auzim! Un buletin de ştiri. În Kronstadt a avut loc un grav accident. O scurgere de gaze urmată de o explozie. Au murit cinci persoane. Aseară.
     Treci pe alt post. Asculţi valsuri vieneze. Frumos! Wunderbar! Muzica asta nu putea să apară decât într-o lume fericită, armonioasă. Înainte de marile războaie. Ai dreptate.
     Asculţi liniştit. Eşti fericit, în aceste momente. Mintea şi sufletul îţi sunt curate şi vag sclipitoare, precum corpurile melcilor. Timpul nu mai curge trivial, cu zvâcnirile lui lipsite de graţie, s-a oprit. Pentru tine, nea Wilhelm! Cât de simple sunt toate, uneori!
     Treptat, însă, ceva începe să te sâcâie. Valsul este perfect, dar nu-l poţi savura pe deplin. Îţi doreşti postul local, cu muzica lui modernă, idioată. Desigur, cu excepţia unor melodii, destul de rare, din păcate. Doreşti să auzi vocea precipitată a disc jockey-ului. Şi buletinul de ştiri locale. Nu cumva se va vorbi despre o invazie de melci? În fine. Într-un cartier mărginaş, un camion scăpat de sub control a măturat un refugiu unde oamenii aşteptau tramvaiul. Mai multe victime. Câţiva grav răniţi. Aş fi vrut ceva despre melci.
     Invazia este asociată în minţile noastre, nicht wahr?, nea Wilhelm?, cu ideea de agresiune rapidă. O năvală a lăcustelor - iată ceva de înţeles. O ocupare a unei ţări. Şi asta pare logic. Chiar un atac venit din Cosmos. Dar, de exemplu, cum ar ataca nişte broaşte ţestoase? Atât de lente, inexorabil de încete? Nu se poate. Melcii sunt invadatori doar într-un vis urât. Sunt mult prea înceţi. Ideea de agresivitate nu le poate fi asociată cu nici-un chip. Şi, în plus, sunt atât de defensivi! Prin excelenţă non-agresivi. La cea mai mică primejdie se strâng în cochiliile lor. Cum să cotropească un oraş? Este absurd.
     Şi totuşi ai o presimţire... Simţi o nesiguranţă şi un tremur discret al fiinţei tale, bătrâne. Asta simţi. Orgoliul tău luptă eroic, te scoate de câteva ori la suprafaţă, unde luceşte soarele lucidităţii. Dar, imediat, eşti din nou tras spre adâncurile întunecoase ale setimentelor confuze. Vor spune ceva despre melci. În curând. Aş putea să pun pariu. Sau am avut o halucinaţie? Ori sunt nebun, ori melcii sunt în oraş.
     Cauţi un alt post local. Din nou, muzică. Rezişti, aştepţi. La ora unsprezece, în fine, ştirea. O voce oarecum ezitantă de femeie tânără spune că melcii de livadă au invadat oraşul. Primăria a luat măsuri. Melcii au apărut în timpul nopţii. Nu se ştie de unde vin, dinspre pădure, probabil. Că doar n-au fost paraşutaţi, glumeşte doamna de la radio.
     Ieşi din locuinţă. Te îndrepţi spre Centru. Mă duc să văd melcii terciuiţi? Eu? Ce-ar putea fi mai vulgar? Cu toate acestea.
     Strada ta este în pantă. În Kronstadt, cartierele selecte sunt pe dealuri. Blocurile, în schimb, se află pe locuri plate. Cobori, deci. Întâlneşti melci, îi striveşti în treacăt, fără să mai simţi ceva special. A intervenit rutina, îţi spui. În continuare, nici-un trecător.
     Un grup de melci. Static. Îţi dai seama cu întârziere că sunt grupaţi câte doi. Ăştia fac dragoste! izbucneşti cu voce tare, încălcându-ţi propria interdicţie. Să nu vorbesc singur, orice s-ar întâmpla! De câte ori te simţi pe punctul de a bodogăni bătrâneşte, îţi repeţi această deviză. Îţi trec prin minte înjurături româneşti. Întotdeauna ţi s-au părut comice. Acum, mai puţin.
     Ucizi melcii cei lubrici. Câte doi dintr-o dată. Satisfacţie! Ai o erecţie rapidă, mai puţin obişnuită la vârsta ta. Din penis îţi iese parcă un abur invizibil. Aproape un orgasm, nea Wilhelm! Poţi să te feliciţi. Eşti bun, ce să mai discutăm. Un bărbat în toată regula, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani, împliniţi anul trecut, în ziua de 4 iunie 2007. Soţia ta a greşit, când te-a părăsit. Absolut.
     Din josul străzii se apropie o adolescentă. N-are mai mult de cinsprezece, deşi este înaltă. O ştii, locuieşte mai sus de tine. Sunteţi aproape vecini. Dacă aţi trăi într-un sat, te-ar saluta. Mersul ei este ciudat, în zig-zag. Asta fiindcă ocoleşte melcii. Ajunsă în dreptul tău, te priveşte întrebător. Faţa ei curată, neatinsă de timp, ochii ei verzi, limpezi, pielea ei luminoasă, aproape transparentă. Se opreşte, se uită la melcii zdrobiţi. Unii dintre ei mai mişcă. Se uită mustrător la tine? Ar putea să-mi fie fiică, ba chiar nepoată. În mintea ei este reproş ecologist, automat, deprins din filme şi articole de ziar. Să protejăm fauna! Să nu ucidem câinii vagabonzi! Să avem grijă de ultimii leoparzi ai planetei! Pădurile... Jungla Amazonului... Să nu le distrugem!
     Se apropie trei bărbaţi şi o femeie. Au feţe răvăşite. Ăştia arată de parcă l-ar fi văzut pe diavolul, în persoană. Nu intri în vorbă cu necunoscuţi, din principiu, dar acum este loc pentru o excepţie. Ce s-a întâmplat, vă rog? întrebi politicos. O catastrofă. S-a prăbuşit un avion de călători, înainte de aterizare. Unde? Aici, la noi. Au murit toţi, aşa se spune. Când? Acum câteva minute. Tocmai vorbeam la telefon cu un coleg de la aeroport. În timp de ce discuta cu mine, a văzut totul. De unde ştiţi că nu sunt supravieţuitori? S-a produc o explozie mare. Este imposibil să scape cineva din asemenea flăcări.
     Femeia începe să plângă. Lacrimile se scurg încet pe faţa ei împietrită. Avea pe cineva în avion, spune bărbatul.
     Grupul pleacă. Fata a rămas pe loc şi te priveşte atent. Mai întâi, te simţi oarecum flatat. Sunt, totuşi, un bărbat, iar ea, o femeie. Apoi, realizezi că nici vorbă nu poate să fie de gerontofilie. Nu, fata te radiografiază, îţi priveşte în suflet, folosind un dar pierdut sau uitat de adulţi. Ce s-a întâmplat? o întrebi. Vă rog să mă scuzaţi, spune fata. Nu se cade să priveşti pe cineva. Vreau să spun, fix. Este nepoliticos. Da? Aşa ţi-a spus mămica ta? Fata ezită. Cred că trebuie să aflu de ce aţi călcat melcii în picioare. Asta-i bună, spui aproape amuzat. Sunt nişte animale dăunătoare. Poţi să-l întrebi pe orice grădinar. Dacă întâlneşti un gândac în bucătărie, nu-l striveşti? N-avem gândaci, spune fata în şoaptă, fără nici-o urmă de zâmbet.
     Apoi pleacă încet, atentă la melcii de pe stradă. Te uiţi în urma ei, ridici din umeri. Adolescenţii sunt ciudaţi. Asta o ştie oricine. Şi eu am dreptul să fiu aşa, fiindcă, am citit, după cincizeci, oamenii trec printr-o etapă analogă adolescenţei.
     Te îndrepţi spre Centru. Melcii sunt tot mai mulţi, deşi ar trebui să fie invers. Mai distrugi câţiva, destui. Ai fi dispus să-i lichidezi pe toţi, dar n-ai timp suficient. Vrei să vezi ce se întâmplă.
     Mii, poate zeci de mii. Melci de livadă. Calmi, maiestuoşi, navigând pe uscat înspre ţinte enigmatice. Trecători puţini. Oameni, adică. Nimeni nu ia vreo atitudine împotriva invadatorilor. Eşti singurul lichidator. Angajaţii Primăriei n-au apărut.
     Inadmisibil! Câtă delăsare! N-ai nici-un resentiment faţă de români, dar în Germania aşa ceva n-ar fi fost posibil. Acolo s-ar fi intervenit imediat.
     Melcii urcă pe zidurile clădirilor, parcurg geamurile vitrinelor, traversează panourile publicitare. Sunt mulţi şi pe strada principală, unde vehiculele n-au acces. Trecătorii, suspect de puţini, îi ocolesc cu grijă. Mergi fără să te fereşti, mai calci vreo câteva zeci. Troznetele cochiliilor ţi-au devenit familiare, nu le mai dai nici-o atenţie.
     După o vreme, îţi dai seama că eşti singurul terminator. Cu excepţia câtorva accidente. Nişte oameni în vârstă au mai stâlcit câte un gasteropod. De fiecare dată, pe feţele respectivilor, regeretul adânc. Isteric, îţi spui tu. Sunt atât de mulţi, încât nu contează dispariţia câtorva sute. Sau mii.
     Gândeşti că eşti poate ales de Providenţă, pentru a curăţa oraşul de melci. Din moment ce nimeni nu intervine!? Cineva trebuie s-o facă. Acţionând metodic, ai obţine rezultate destul de bune. Eventual, Municipalitatea să constituie echipe de voluntari, coordonate de tine, omul de acţiune.
     Un grup de oameni în faţa unei vitrine. Pe un ecran mare de televizor, ştirile locale. O fată cu ochi halucinant de strălucitori vorbeşte despre deraierea unui tren, în apropiere de Kronstadt. Numărul victimelor se pare că este de ordinul sutelor. Spectatorii vorbesc în şoaptă. Câteva femei plâng. Se aude un ţipăt. O ţărancă în vârstă. A avut un fiu în tren şi începe să-l bocească în surdină. Oamenii o privesc cu seriozitate. Ai putea să-i spui că marile dureri sunt mute. N-o faci. În mulţime, preferi să treci neobservat. Modul cum te îmbraci este o dovadă. Îţi plac griurile. Cravatele - ultradiscrete. Eşti un adevărat domn, nea Wilhelm, ce să mai discutăm!
     Te îndepărtezi de grup. Mersul tău începe să fie "ca pişatul boului", cum ar spune Melcul, dacă te-ar vedea. De departe, s-ar spune că eşti beat. Înaintezi în zig-zag, fiindcă ai început să-ţi iei rolul în serios. Ucizi cât mai mulţi melci cu putinţă. Plăcerea ta tulbure creşte cu fiecare troznet de cochilie. Încă puţin şi vei obţine un orgasm. Îţi flutură prin minte că eşti un sadic şi doar acum o afli. Sadismul face parte din impulsia morţii, spune Freud. Memoria ta extraordinară te ajută încă o dată. Aşa este, bătrâne, din tentaţia morţii.
     Nimeni nu te imită. Puţinii trecători continuă să ocolească melcii. Eşti singurul gâde al gasteropodelor.


III.

     Nu ştiu de ce Herr R. mi s-a părut atât de ciudat astăzi. Avea o privire de drogat. Era impecabil, not clean, but impeccable clean, ca întotdeauna, dar ceva nu mai funcţiona. Părinţii mei nu se salută cu el. Aşa că nici eu nu-i spun bună ziua. O colegă de-a mea mi-a spus că îi place de el, ca bărbat. Am râs, dar pe urmă l-am privit mai atent. nu ştiu câţi ani are, probabil vreo patruzeci şi cinci. Cât tatăl meu. N-are burtă, nici chelie. Nu l-am văzut niciodată neras. Este atât de elegant! Poate că Hilde n-a spus o prostie atât de mare. Ce dacă nu este tânăr? Am văzut eu lucruri şi mai şi, prin filme.
     De câteva ori am încercat să-l privesc "provocator". N-a avut nici-o reacţie. S-a uitat întotdeauna la mine de parcă aş fi fost străvezie. Întotdeauna pare foarte preocupat. L-am întrebat odată pe tatăl meu ce învârteşte Herr R. Mi-a spus că a fost dat afară. Este inginer. Din ce trăieşte? Din chiria plătită de cei de la parter şi din banii trimişi de părinţii lui, din Germania.
     Melcii ăştia! Herr R. îi omoară. Mie îmi sunt simpatici. Îmi place încetineala lor. Mama mi-a povestit într-o zi ceva despre Zen. Asta este un fel de religie, fără o divinitate anume. Trebuie să-ţi anulezi toate dorinţele şi aşa atingi starea de iluminare. Am priceput foarte bine ce mi-a spus, deşi n-am decât cinsprezece ani. La şcoală ni s-au făcut teste de inteligenţă. IQ. Am ieşit prima, cu 195. Au repetat testul. La fel. Am avut după aia o perioadă destul de proastă. Colegii au început să mă cam ocolească. Până şi Hilde, prietena mea cea mai bună, a devenit distantă. Am ieşit în faţa clasei şi am început să-i înjur pe toţi. În româneşte. Le-am spus că n-am nici-o legătură cu propria mea minte şi că ea, mintea, este de capul ei. N-am nici-o treabă cu ea. Eu sunt independentă şi voi nu trebuie să mă segregaţi. Chiar aşa le-am spus. De ce să nu mă mai chemaţi la petreceri? Mă cac în inteligenţa mea. Aşa am încheiat. Au râs cu toţii şi după aia lucrurile au început să meargă mai bine. Deşi uneori am impresia că mă privesc, totuşi, ca pe un animal ciudat. Nepericulos, chiar simpatic, dar anormal. Acum prietenul meu este prostul clasei. Îmi place foarte mult de tine, Christine, zice el, foarte serios. De ce? Fiindcă eşti frumoasă, dar şi pentru că semeni cu mine. Nu te deranjează aşa-zisa mea inteligenţă? Nu. De fapt, eu cred că eşti cretină. Chestiile astea mă distrează atât de tare! Când cineva mă face proastă, mă simt excelent, iată adevărul. De altfel, el este un băiat frumos, musculos, chiar păros.
     Intră şi în casă, văd. N-am nimic cu ei, îi las în pace. Nu fac nici-un rău. Murdăresc, poate. Dar totul se poate spăla, după cum spune maică-mea. Are şi ea textele ei.
     La radio, ştiri despre deraierea trenului. Asta la câteva ore după prăbuşirea avionului! Urâtă coincidenţă! Povestea cu melcii... Accidentele... Herr Wilhelm R. Lucruri fără nici-o legătură între ele. Totuşi, simt dorinţa de a le găsi un numitor comun. Poate vine sfârşitul lumii, cum mi-au spus nişte cetăţeni foarte politicoşi, pe stradă. I-am ascultat, deşi maică-mea mi-a spus că nu este bine să intru în vorbă cu necunoscuţi. Vor fi semne ciudate, ziceau. Catastrofe, semne cereşti, vestind apropierea momentului final. Apocalipsa. Bătălia finală între bine şi rău. Mi-au dat nişte broşuri, nu le-am citit.
     Vin din toate părţile, tot mai mulţi. Închid geamurile. Să-i strâng? Să-i pun într-o pungă de plastic şi să-i duc afară? Nu mi-e scârbă de ei. Sunt atât de ciudaţi! Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile bizare. M-au satisfăcut. Nu pot să vorbesc aşa ceva cu prietenii mei. Şi nici cu mama. Nici nu trebuie să spun cuiva, la urma urmelor. Îmi plac şi gata.
      Înainte am văzut de multe ori rămăşiţele lor, pe asfalt. Uneori ies aiurea la plimbare din verdeaţă. Poate îşi caută partenerul. Sau partenera. Nu, sunt hermafrodiţi. Am citit undeva despre asta. Sunt animale perfecte? Se împreunează, totuşi. Şi pe aici, prin casă, am vreo trei cupluri. Nemişcaţi, satisfăcuţi. Eu sunt o fecioară inteligentă. Ce să fac? Nu mă deranjează prea mult chestia asta, deşi unele colege râd de mine şi spun că sunt de modă veche. Chestia cu sexul nu mi se pare atât de fascinantă. Tentantă, da. Dar vaginul meu nu este buricul Pământului. Şi nici clitorisul. Aşa cred.
     Acum îl văd pe Herr R. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar pur şi simplu ştiu ce face în acest moment. Merge prin oraş şi omoară melci. Mai înainte a făcut-o cu oarecare sfială, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Acum nu se mai fereşte. Este singurul care omoară melci. Trecătorii se fac că nu-l observă. În el se petrece un lucru ciudat. Nu ştiu exact ce. Ceva confuz şi, cum să spun, tulbure. Ca o beţie. M-am îmbătat odată şi ştiu cum este. Când bei prea mult, vine mai întâi o veselie şi apoi o tristeţe. Ceva amestecat. El trăieşte aşa ceva.
     Îi prind şi gândurile. Vrea să lichideze toţi melcii, să cureţe oraşul de ei. Îi omoară şi pe cei urcaţi pe pereţi, pe geamuri, pe vitrine. Îi loveşte scurt şi precis, ca un luptător de karate. S-a înroşit uşor la faţă, Herr R., se simte mai bine ca niciodată. Cum se poate aşa ceva? Un domn atât de elegant şi de civilizat! De neînţeles.
     Mai am ceva de învăţat pentru azi, dar stau nemişcată, cu ochii închişi. Îl urmăresc pe Herr R. Simt că ar trebui oprit.
     Nişte furnicături ciudate. De parcă aerul s-ar fi răcit brusc. Geamurile zăngăne uşor. Un zgomot înfundat, venit din Pământ. Un cutremur? Rămân pe loc, nu mi-e frică. Lustra începe să se balanseze încet. Casa noastră a fost construită de unul care se temea de cutremure. Asta o ştiu de la tata. Va rezista.
     Cutremurul se înteţeşte. Mobilele se mişcă, scaunul de sub mine o ia razna. Mă duc la uşă şi mă ţin. Văd pe fereastră cum se dărâmă nişte clădiri din vale. Ţipete. Doar în mintea mea?
     Emisiunea de la radio se întrerupe. Balansul casei este tot mai puternic. Aud strigăte din stradă. De data asta sunt sigură că nu vin doar din capul meu. Un sentiment de teroare. Suferinţă mare. Simţită de altcineva şi, în acelaşi timp, de mine. Herr R. nu s-a liniştit. În ciuda cutremurului, continuă să ucidă melci. Furios, aproape dement de mânie. Opreşte-l Christine! Este un ordin, venit de la nu ştiu cine. Îţi ordon să-l opreşti! O clipă doar, simt că voi începe să plâng. Îmi trece imediat. Îl vizualizez foarte clar pe Herr R. Intru în conştiinţa lui, mă confund cu el. Iritarea şi ura i se domolesc încet. Cutremurul continuă. Împreună cu Herr R. alerg pe străzi unde cad coşuri de case, tencuială, cărămizi. Ca într-un bombardament. Nu mai ucide melcii. Trecem pe lângă nişte blocuri dărâmate. Au căzut şi case cu mai puţine etaje. Este prăpăd. Ştiam că la noi nu este o zonă seismică. Nu-i aşa.
     O casă se dărâmă dintr-o dată, ca printr-o scamatorie. Zidul dinspre stradă se prăbuşeşte peste noi. Wilhelm n-are timp să se ferească. În timp ce zidul cade, el este un melc. Moare strivit, fără să sufere. Asta fiindcă nu mai ştie ce înseamnă durere, frică, furie. În ultimele lui clipe de viaţă este o creatură primitivă, fără conştiinţă de sine. Aud un troznet, ca şi cum s-ar fi spart cochilia unui melc uriaş. Apoi, nimic. Linişte. Şi praf. Mult praf.
     Mă regăsesc în uşa camerei mele. Cutremurul a trecut.


* Textul de faţă este varianta revăzută a celui apărut in revista "Ficţiuni" 3/1999.





LIVADA

Györfi-Deák György



     Isidor şi Voichiţa cumpăraseră apartamentul de la inginerul B., care se hotărâse să emigreze în Australia, după ce se convinsese cu ochii săi că sârbii din Belgradul bombardat de americani duceau o viaţă mult mai decentă după zece ani de război decât românii după un deceniu de pace. Omului nu-i păsa că va petrece Crăciunul printre salcâmii în floare ori că de Florii va avea promoroacă în ferestre, numai să ştie că pruncii săi vor avea de toate şi munca lor va fi respectată.
     La plecare, inginerul lăsase majoritatea mobilelor din casă, nemaivorbind despre garnişele de la fereastră, rafturile din cămară, dulăpiorul din baie, lucruri folositoare, făcute cu mână de meşter. Alături de toate acestea, rămăsese un tablou, agăţat deasupra comodei din dormitor.
     La prima vedere, părea că numai rama e de el: un cadru solid de lemn, modelat simplu, fără zorzoane baroce, un dreptunghi impunător, cu un şanţ adâncit împrejurul barierei patrulatere, ca un fel de tranşee aurită cu marginile mult răsfrânte în exterior. În ochiul său, o pânză înnegurată, semnată lăbărţat şi indescifrabil, trata un subiect banal: o moară de vânt la marginea unui eleşteu, luminată străveziu de o lună cadaverică, pictată probabil cu alb de plumb. Pe un fel de debarcader, o siluetă feminină, înveşmântată într-o rochie sinilie, cu un şal aşternut pe umeri, scruta întunericul, cu cine ştie ce gânduri sinucigaşe.
     - Să-l dai jos, că sperie copiii, hotărî Voichiţa.
     Isidor se întinse după tablou şi-l desprinse din cui. Femeia adună cu mătura pânzele de păianjen, în spatele cărora apăru un dreptunghi de o culoare mai deschisă. Bărbatul întoarse pictura, pânza era bine prinsă şi întinsă pe un cadru solid, întărit la mijloc.
     "E păcat s-o aruncăm", se gândi Isidor, căruia îi plăcea uneori să picteze. "O să desenez altceva pe ea".
     În iulie se nimeri să fie o vreme secetoasă şi caniculară, aşa că într-o săptămână au zugrăvit toată casa, au apucat să cureţe parchetul şi geamurile şi să mute mobilele la loc. Dormeza au vândut-o la un preţ de chilipir, nu vroiau să doarmă într-un pat străin şi şi-au cumpărat un altul, tineresc, cu saltele din acelea relaxante. L-au aşternut, au pornit televizorul, să aibă copiii o ocupaţie, apoi s-au strecurat în dormitor şi s-au trântit în pat. Au constatat mulţumiţi că nu se aude nici o scârţâitură, nici un bufnet care să atragă atenţia micuţilor. Profitând de scurta acalmie oferită de desenele animate, Isidor se trase binişor înspre femeie, dar Voichiţa îşi eliberă braţul, ţinti cu degetul peretele gol, cel pe care fusese atârnat tabloul, uite acolo cuiul! şi decise:
     - Aici trebuie să punem ceva.
     - Să punem pictura înapoi.
     - Grozăvia aia?
     - Îţi desenez altceva pe ea, sări Isidor şi aduse tabloul, scoase pânza din el şi atârnă cadrul gol în cui.
     - E mai bine aşa, decise Voichiţa şi-şi muşcă anume buza, trăgându-şi colţurile gurii în sus, într-un surâs ademenitor.
     A doua zi, Isidor scoase o pensulă lată şi trase un grund fin peste întinderea de ape. Cum după uscare încă tot se mai zărea reflexia lunii în iazul de smoală, aşternu încă un strat, mai concentrat, să fie sigur că scapă de ea. Apoi se gândi : ce să picteze, o marină sau o scenă de vânătoare? Naturile moarte nu-l inspirau deloc. Ar fi îndrăznit să se apuce de un nud, dar ceva îi şoptea că Voichiţa n-ar fi agreat ideea. Şi-apoi ce să le explice copiilor, că ăştia bântuiau prin toată casa şi îşi trăiau din plin vârsta lui "de ce?" Trebuia să fie ceva senin şi ceva plin de viaţă. Asta e! O livadă de meri primăvara.
     Puse mâna pe cărbune şi trasă două arce de cerc, unul mai abrupt, în prim plan, altul mai molcom, în fundal. Marcă punctele unde va planta trunchiurile de pom prin iarba fragedă de april. Vedea deja lumina blajină strecurată-n umbră printre ramurile înflorite şi auzea forfota albinuţelor.
     - Tati, îmi cumpeli o oghindă magică? se agăţă Ani cu mânuţele de genunchii săi.
     - Ce cauţi aici? o bruftului Isidor. Vezi să nu-mi răstorni vopselele!
     - Vleau o oghindă magică!... porni fetiţa să bâzâie.
     Omul puse cărbunele jos şi o prinse blând de mânuţă, ca s-o conducă afară. "Reclamele astea de la televizor înnebunesc copiii!" Oglinda magică era ultima găselniţă la modă, nu costa înfiorător de mult şi, la o adică, îşi merita banii. Mezina se întinse după tubul de sienă:
     - Vleau să pictez!... Şi vleau o oghindă magică!...
     - Hai, fii cuminte, du-te să te joci, că-ţi cumpără tata una.
     - Promiţi? suspină Ani mai îmbunată.
     - Pe cuvântul meu de barbizon! declară solemn Isidor.
     Fetiţa fugi să-şi necăjească fratele cu vestea că va primi jucăria mult dorită. Era una dintre aplicaţiile neobişnuite ale cristalelor lichide. Deşi I.Fl. Dumitrescu folosise încă la sfârşitul deceniului al optulea ecrane acoperite cu pelicule formate din aceste substanţe pentru a construi dispozitive ieftine de punere în evidenţă a biocâmpului uman, nimeni nu se gândise pe atunci că ele ar fi putut avea şi o aplicaţie comercială de succes. De fapt, în România acest tip de investigaţii fusese interzis curând, datorită unui scandal legat de "meditaţia transcedentală", aşa că I.Fl. Dumitrescu a profitat de prima ocazie ce i s-a oferit ca să rămână în occident.
     Aici, rezultatele cercetărilor legate de aura energetică ce înconjoară orice vietate trezeau interesul periodic, de Sfântul Valentin, când revistele de ştiinţă publicau pe copertă strălucirea galactică ce unea palmele a doi oameni care se iubesc şi anunţau ultimele progrese în domeniu. Apoi, pe neaşteptate, la fel cum mărul i-a picat lui Newton în creştet şi cum Becquerel şi-a dat seama că sărurile de uraniu emit o radiaţie ce impresionează plăcile fotografice, fizicianul italian Antonio Perelli a remarcat faptul că cifrele de pe afişajul calculatorului său de buzunar se desluşeau mult mai bine atunci când era prost-dispus. Urmaşul lui Volta a studiat fenomenul îndeaproape şi, inspirat de una dintre cele mai cunoscute poveşti ale fraţilor Grimm, a născocit oglinda magică.
     Ţineţi minte cum mama vitregă a frumoasei Albă ca Zăpada dorea să-şi verifice în fiecare zi condiţia de "top model"?
     "Oglindă, oglinjoară," întreba împărăteasa cea invidioasă, "cine-i cea mai frumoasă în ţară?"
     Dacă ar fi ţinut atunci în mână o oglindă empatică Perelli, suprafaţa acesteia s-ar fi întunecat ca şi sufletul ei. Acum, cu ajutorul acestui dispozitiv banal, fiecare om putea să-şi verifice starea sufletească. Tinerii îndrăgostiţi se opreau în faţa câte unei oglinzi veneţiene aşezate în vitrină, să se bucure cum imaginea lor devenea de o puritate cristalină, iar, din adâncul sticlei, suprafaţa reflectoare împrăştia scânteieri diamantine.
     Isidor căzu pe gânduri. Imaginea strălucirii ce-i uneşte pe tinerii îndrăgostiţi îl inspiră. Dragostea prezenta şi alte faţete, venea un timp când înflăcăratul "eros" ori se stingea, ori se transforma în "agapé", lumina blândă a iubirii dintre Philemon şi Baucis, întocmai cum avântul primăverii se domolea în vremea muncilor de peste vară, cum cuiburile păsărelelor se umpleau de guri nesătule, cum floarea se despuia de corolă ca să-şi împlinească menirea de a perpetua viaţa.
     Ştia ce vrea, dar habar nu avea cum să procedeze. Avea însă o idee despre felul cum i-ar putea determina pe alţii, mai experimentaţi şi cu resurse, să-i rezolve problema. Îşi adună tuburile de vopsea şi sticluţele, atârnă pânza pe un cui din perete şi îşi schimbă hainele, să-i scoată pe copii în oraş. Le cumpără amândurora câte o oglinjoară şi se bucură să vadă că, în ciuda faptului că Nelu şi Ani se alergau şi se păruiau toată ziua, ambele suprafeţe reflectorizante străluceau netulburate: erau o familie unită.
     Puse bine ambalajele şi, odată ajuns acasă, le examină cu atenţie. Spre norocul său, concernul italian care le producea venise în România atras de ieftinătatea forţei de muncă şi îşi deschisese o fabrică la Arad, aşa că puse mâna pe telefon şi îl sună pe directorul acesteia. A aflat că-l cheamă Rognean, dar nu l-a găsit, omul plecase în capitală, să rezolve nişte probleme. Secretara îi dădu un număr de telefon mobil, dar Isidor nu dorea să-şi încarce nota de plată excesiv de mult, aşa că rămase în expectativă. Reuşi să-l contacteze abia peste două zile. Îi explică ideea care-i venise şi, spre uimirea sa, văzu că ea trezeşte entuziasmul managerului, nu de alta, dar dacă se mişca rapid, firma producătoare ar fi putut câştiga o poziţie de frunte pe piaţa păpuşilor, lucru care le-ar fi adus o mulţime de bani.
     Cum termină convorbirea, Rognean îşi rugă secretara să trimită un fax la centru, apoi să sune la Timişoara şi să-i rezerve un loc la prima cursă de avion. În ziua următoare, se întâlni cu patronii italieni şi le împărtăşi ideea lui Isidor: să le picteze păpuşilor lacrimi cu o vopsea bazată pe cristalele lichide empatice. Câtă vreme fetiţele se jucau cu ele binedispuse, vopseaua era transparentă, deci în ochii şi pe obrajii păpuşilor nu se vedea nimic. În momentul când, din cine ştie ce cauză, copilele se înnegurau, cristalele îşi roteau planul de polarizare, lumina incidentă nu mai era reflectată şi pe feţele de cauciuc roz apăreau şiragurile de lacrimi, semn că ele suferă alături de stăpânele lor. Ideea simplă, dar de mare efect, i-a cucerit imediat pe şefi, care i-au pus imediat pe chimiştii firmei la treabă.
     "Într-o săptămână veţi vedea primele rezultate", au afirmat aceştia şi au început să caute liantul cel mai potrivit să fixeze cristalele lichide pe o suprafaţă de cauciuc. După o lună de muncă, obţinuseră combinaţiile ce permiteau fabricarea tuturor culorilor din spectrul curcubeului.
     Isidor, suflet de artist, nu ceruse drept plată decât un set de asemenea vopseluri sensibile la sentimentele umane. Întors acasă, începu să lucreze cu multă râvnă la tablou : făcu cerul, senin şi strălucitor, fără nici o scamă de nor pe el, covorul de iarbă prelins pe coasta dealului, trunchiurile şi ramurile înfrunzite ale pomilor. Când să ajungă la flori, a acoperit lucrarea cu o pânză umedă şi a aşteptat.
     În ciuda faimei pe care o au afaceriştii, Rognean s-a dovedit a fi un om de cuvânt şi, în momentul când s-a trecut la producţia primei serii de "păpuşi Dora", l-a chemat pe Isidor la Arad, ca să se achite de datorie. I-a pus în mână prima păpuşă simţitoare fabricată în România, împreună cu o mică garderobă, să le ducă acasă fetiţei sale, "zici că o cheamă Ani, ca pe nevastă-mea?". Lui Nelu, Isidor i-a ales un joc electronic tridimensional, programabil, cu o mulţime de casete, iar Voichiţei i-a adus o cutie muzicală lăcuită, de tipul clasic, cu cheiţă, care susura cristalin "Love Me Tender" ori de câte ori o deschidea. I-a alăturat un buchet de trandafiri olandezi, că în oraşele mari găseşti oricând de toate, numai bani să ai, iar femeile nu se omoară după găselniţele tehnice, însă pricep lesne ce vor să zică florile.
     Sosirea lui a fost un triumf, l-au întâmpinat ca pe un Moş Crăciun, doar brad nu i-au făcut. Isidor le-a împărţit cadourile primite, apoi i-a lăsat să-şi vadă fiecare de jucăria lui şi s-a retras să-şi termine opera. Fiind binedispus, pensula îi umbla ca vrăjită în mână, aşa că isprăvi curând. Voichiţa îl urmări curioasă cum se strecoară cu pânza încă umedă în dormitor, unde îi adună pe toţi:
     - O livadă de meri, primăvara, le arătă Isidor.
     - O, tati! se minună Ani. Dar unde sunt florile?
     Într-adevăr, pe ramuri nu se zărea nici o petală.
     - Veniţi mai aproape! De aici nu se vede.
     Îi împinse uşor în faţă, cât să ajungă la un braţ distanţă de tablou.
     Dintr-odată, Ani se cutremură, Nelu rămase cu gura căscată, iar Voichiţa îi cuprinse mulţumită palma.
     Minune! La apropierea lor, livada se umplu toată de flori mari, alb-rozalii, atârnate-n ciorchine spumoase de crenguţe. Petalele lor fremătau, parcă înfiorate de o boare călduţă de vânt, împrăştiind strălucirea soarelui prin întreaga cameră. Tulburate de pacea naturii, umbrele se foiau neliniştite încolo şi-ncoace. Petele de lumină se amestecau incontinuu cu ele, forfoteau prin iarbă, prelingându-se pic cu pic de pe un fir pe celălalt.
     De undeva, din depărtare, de dincolo, din păduricea de pe dealul vecin, un cuc îşi strigă numele, clar şi răspicat:
     -Cucu!
     Isidor tresări îngrijorat:
     - Oare mi-au rămas ceva bani prin buzunare?





TROIA, ÎNTÂMPLĂTOR

Cătălin Ionescu


1.
     - Eşti sub influenţa poveştilor de adormit copiii, spuse profesorul.
     - Este chiar atât de improbabilă teoria mea? întrebă Alex, răbdător.
     Trecuse multă vreme de la publicarea articolelor sale în revistele de specialitate. Iar reacţia fusese, de cele mai multe ori, de respingere violentă.
     - Te interesează într-adevăr motivul reţinerilor mele? făcu obosit profesorul de Istorie de la Universitatea din Delhi.
     - Da, domnule profesor.
     - În primul rând mă îndoiesc, şi asta în ciuda realizărilor dumitale, că înţelegi ceea ce trebuie din istoria şi mitologia indiană.
     Alex privi la rându-i plictisit rafturile bibliotecii încărcate din biroul decanului.
     - Stăpânesc, printre altele, sanscrita şi greaca veche, domnule profesor.
     - Da, dar esti atât de european... murmură celălalt.
     Arheologul îl privi uimit.
     - Vremea Agartthei a trecut cam de multişor, domnule profesor!
     - Nu mă înţelege gresit, domnule Pole, se apără profesorul. Sunt, ca şi dumneata, om de ştiinţă şi nu un speculant al secretelor îngropate şi păstrate neatinse până azi de societăţi ezoterice. Dar, cum să-ţi spun, antardhana nu este tabernacolul.
     - Nu caut Arca Pierdută, domnule profesor. De ce amestecaţi filmele cu realitatea? Eu v-am vorbit la modul cel mai serios.
     - Lasă-mă să termin, tinere. Ceea ce voiam să-ţi spun este faptul că antardhana nu este decât un simbol.
     - Şi dacă este mai mult decât atât?
     - Ce? Un dezintegrator atomic? Un laser? O armă fabuloasă uitată de extratereştrii care au întemeiat mitologia şi cultura vedică şi au dezvoltat puterile umane spre ţeluri psihice obscure? Am auzit, de atâtea ori, aceste vorbe. Nici măcar nu eşti original, tinere.
     - Deci nu vreţi să mă ajutaţi?
     Alex se ridicase în picioare.
     - Cu ce?
     Bătrânul făcu un semn de neputinţă, apoi continuă:
     - Oricum vei face ce vrei. Sapă la Mohenjo-Daro. La Harappa. Unde pofteşti. Ştii foarte bine că aceste localităţi sunt dincolo, în Pakistan. Iar în Pakistan nu-i o situaţie prea grozavă. Dar în fond, nici noi nu suntem chiar un model de democraţie occidentală. Nici măcar eu, vezi? Şi ceva însă îmi spune că nu te vei opri. Că vei răscoli toată valea Indului. Ce mai aştepti de la mine?
     - Nu asta am vrut de la dumneavoastră, domnule profesor. În nici un caz, lecţii despre sistemele politice, pentru că sunt chestiuni care nu mă interesează.
     - Atunci ce te interesează? Să te aprob? Te-am ascultat cu atenţie, dar argumentele dumitale îmi par extrem de firave.
     - Şi, în concluzie, chiar consideraţi că totul este o prostie?
     Bătrânul indian îl privi cu atenţie preţ de câteva clipe.
     - Poate că nu. Te ajută la ceva?
     Alex tresări.
     - Deci ştiţi mai multe?
     Profesorul oftă.
     - Dacă, prin cel mai absurd caz, ai descoperi ceva, urmele acestei arme fabuloase, la ce ţi-ar folosi?
     Alex îşi aranjase între timp ţinuta şi se îndreptă spre uşă.
     - Vedeţi, domnule profesor, am citit în reviste vechi articolele dumneavoastră despre posibilitatea existenţei unor urme reale ale epopeilor sanscrite. Vorbeaţi în clar despre narayana, pushpaka vimana şi chiar, dacă nu mă înşeală memoria, despre antardhana.
     Profesorul surâse.
     - Sunt multe minuni în lume, iar pe unele le traversăm zilnic cu ochii orbi... Nu avem, poate, deschişi ochii spiritului. Astfel, poţi uşor confunda tabernacolul cu o stâncă oarecare.
     Alex se înroşi.
     - Bineînţeles. Iar Agarttha o pot confunda cu metroul de sub Himalaya!
     Ezită o clipă, apoi se calmă. În fond el venise după ajutor.
     - Mă iertaţi. Desigur, şi eu plec de la câteva ipoteze simple. Că Mahabharata, Ramayana şi toate celelalte nu sunt numai legende. Şi, domnule profesor, guvernul pakistanez m-a autorizat să efectuez săpături pe valea Indului. Chiar şi militarii sunt interesaţi de istorie, uneori chiar mai mult decât istoricii de profesie. Vă cer scuze pentru timpul pe care vi l-am răpit.
     Se ridică şi păşi spre ieşire.
     - Domnule Pole!
     Încremeni în uşă, apoi se întoarse spre decan, aşteptând.
     - Pentru a ajunge la sublim, tinere prieten, nu este nevoie să sapi în ţări străine. E suficient să...
     Pole aşteptă un timp, dar profesorul nu mai continuă.
     - La revedere, domnule profesor.
     Uşa se închisese în spatele lui când bătrânul murmură:
     - ...Să aştepţi neaşteptatul, domnule Pole...


2.
     - Şantierele astea mă fac să mă gândesc că, în fond, arheologia este o industrie care produce Istoria, îi mărturisi lui Alex Pole trimisul oficial al Universităţii din Lahore.
     Stăteau amândoi de vorbă, urmărind forfota oamenilor care săpau. Iar Alex se amuza.
     - Mda, tot aşa cum stiloul secretă cerneala, nu? Poate că da, deşi uneori mă întreb şi eu dacă nu cumva descoperim ceea ce dorim şi nu ceea ce există cu adevărat.
     - Nu vă înţeleg...
     - Poate că Troia, întâmplător, a fost o cetate oarecare. Poate că nici nu a fost nici un război, ci a pierit datorită unui cutremur, de pildă. Poate că Homer a fost un scriitor de science fiction şi nu un cronicar...
     - Bine, dar şi dumneavoastră procedaţi ca Schliemann, porniţi de la ficţiune încercând să-i dovediţi veridicitatea.
     Pole oftă.
     - Nu vreau sub nici o formă să fiu nepoliticos, dar guvernul ţării dumneavoastră m-a înclinat spre aceste gânduri. Nu mă aşteptam defel ca oficialităţile dumneavoastră să-mi acorde atât de uşor aprobarea de săpături. Nu vă judec modalităţile de guvernare, dar am senzaţia că istoria are, la dumneavoastră, valenţe politice.
     Dădu din umeri, şi continuă, prefăcându-se că nu observă aerul încurcat al universitarului.
     - Dar vorbeam de fapt de Schliemann. Ştiţi, dispun de tehnici de sute de ori mai perfecţionate decât Schliemann şi plec de la surse mult mai sigure şi totuşi, de atâtea luni, nimic...
     Exact în acel moment Jensen, asistentul său, veni în fugă.
     - Acolo... articulă cu greu, un sunet metalic...
     Coborâră cu toţii, înfriguraţi. Lucrătorii dezgropau deja un obiect nu prea mare. Avea o forma paralelipipedică. Alex îl luă cu grijă. Părea să fie un bloc metalic, extrem de uşor. Aluminiu? Îl ridică cu ambele braţe spre lumină, privindu-l încordat. Şi brusc, Universul îşi schimbă faţa, transformându-se într-un întuneric absolut în care Pole nu era decât o stană de piatră.


3.
     Alex Pole sesiză îndulcirea nuanţei de întuneric. Apoi îşi dădu seama că redevenise stăpânul propriului său corp. Încercă să-şi reamintească cele intâmplate şi reuşi fără nici o dificultate. Ridicând cutia aceea în braţe leşinase şi se trezise aici... Dar nu era la spital. Curios, stătea în picioare, lângă o coloană. Şi se afla într-un soi de templu... Apăru şi o tânără, îmbrăcată într-un fastuos costum antic. Ce naiba se întâmpla cu el?
     - Domnişoară! o apelă Pole pe tânăra care nu părea să-l fi observat încă.
     Ea se sperie şi scăpă jos vasul pe care îl ducea. Întoarse capul şi-l privi îngrozită. Din vasul spart se simţeau miasme puternice, necunoscute. Fata deschise gura şi murumură ceva. Alex nu înţelese.
     - Do you speak English, miss? încercă Pole.
     Ea se dădu câţiva paşi înapoi. Nu mai era la fel de îngrozită, dar i se citea încă teama pe faţa ei. Pronunţă din nou aceleaşi cuvinte, pe care Alex le înţelese de data aceasta. Erau în greaca veche.
     - Cine eşti tu, străine, cel care te ascunzi aici?
     O farsă? Dar cine să-i monteze pe valea Indului o farsă atât de sofisticată?
     - Cine eşti tu, fată? articulă greoi Alex în limba veche.
     Tânăra tresări iar, speriată.
     - Pe mine mă cunoaşte toată lumea aici. De unde vii, străine? Din afara cetăţii? Eşti iscoadă?
     Cetate? Care cetate? Simţi că-şi pierde răbdarea.
     - Destul cu joaca. Cu cine mă pot înţelege omeneşte aici?
     Vorbise iar în engleză şi fata îl privi uimită. Enervat, formulă în greceşte:
     - Unde mă aflu?
     Scoase din buzunar o ţigară şi şi-o aprinse cu bricheta. Tânăra tresări îngrozită, văzând flacăra.
     - Stăpâne, eşti zeu! O mărite zeu!...
     Se aruncase în genunchi la picioarele lui Pole.
     - Nu sunt zeu. Mă numesc Pole şi...
     - Mărite Apollon! îl intrerupse fata. Sunt mândră că ochii tăi luminoşi mă privesc... Şi înfăţişarea ta de acum este la fel de frumoasă pe cât se spune în cântece...
     Alex rămase cu gura căscată. Pentru prima oara în viaţa lui o femeie îi făcea complimente în greaca veche.
     Dar parfumul degajat de vas devenise pregnant. Un miros cu rezonanţă orientală, care parcă îi săgeta trupul, şi i se făcuse cald... Aruncă înciudat ţigara. Senzaţia de rău nu-l părăsi însă.
     - Cine eşti tu, copilă? murmură Alex stins.
     - Cassandra, mărite zeu. Fiica regelui Priam.
     Arheologul avu atunci sentimentul absurd că fata aceasta nu glumea, că totul era adevărat şi că se afla, într-adevar, în vechea Troie. Dar spiritul lui se lăsă iar furat de miros. Poate că, mai curând, visa... Iar tânăra aceasta... O femeie oarecare. O femeie frumoasa. Troia. Cassandra. Ce conta un nume?
     - Cassandra, esti frumoasă...
     - Râzi de mine, zeule Apollon... Sunt atâtea muritoare mai frumoase decât mine...
     Dacă ar fi fost lucid, poate ar fi descifrat nuanţa de cochetărie din glas. Dar Pole era pe jumătate adormit.
     - Cassandra, cetatea va fi distrusă, Hector şi Paris vor muri, zidurile vor fi arse şi tu...
     Călătorise în timp? Nu, visa... Un vis frumos... Un vis fantastic...
     - Mărite zeu... Puternice Apollon...
     Cine vorbea? El? Cassandra? Întinse mâna să o atingă dar în faţa lui începură să joace lumini multicolore, violente, şi el intră iar în peştera întunericului absolut...


4.
     Alex Pole deschise ochii şi nu percepu la început decât negrul presărat cu scânteierea stelelor. Se afla întins pe o câmpie. Simţea iarba de sub el. Se ridică şovăielnic, capul îl durea îngrozitor, dar starea aceea de irealitate îl părăsise. Închise ochii, încercând să se concentreze. Îşi amintea perfect ceea ce se întâmplase anterior, dar nimic nu-i era totuşi clar. Unde se afla? Privi în jur, în lumina palidă a lunii. Nu prea departe, valurile mării se spărgeau de ţărm, iar în partea opusă se distingeau focurile unei tabere uriaşe. Dar nimic nu semăna cu valea Indului. Şi avu senzaţia stupidă că într-adevăr călătorise în timp şi în spaţiu şi că se întâlnise în mod real cu Cassandra. Real? Ce însemna aici, real?
     Apoi firul raţionamentului lui Pole făcu un salt brusc. Istoria vorbea de faptul că Apollon o dorise pe Cassandra, oferindu-i în schimbul dragostei ei, darul profeţiei. Fiind refuzat, zeul a blestemat-o să-şi păstreze harul, dar să nu fie crezută de nimeni... Cassandra, sau mitul dramei celei care ştie şi nu poate interveni cu nimic... Iar el îi spusese că Troia va pieri şi... Absurd. Ca şi confuzia dintre numele lui şi cel al zeului soare. Totul nu avea nici o noimă.
     Se afla într-adevăr în Turcia, pe dealul unde peste câteva milenii se va înălţa localitatea Hisarlâk? Ajunsese în jurul anului 1190 î.H.? Data însă nu era defel sigură. Troia s-ar fi putut foarte bine situa şi undeva pe la mijlocul sau chiar începutul mileniului al doilea înainte de Hristos. Şi mai ales, cum ajunsese aici? Antardhana, sau blocul descoperit lângă Mohenjo-Daro, era o maşină de călătorit în timp? Care funcţiona?
     - Nici o mişcare, străine!
     Oşteanul se ivise pe neaşteptate în preajma sa. Îl ameninţa cu o suliţă ascuţită, păstrând o figură încruntată. Bineînţeles, gândi Pole, şi o suliţă poate ucide.
     - Eşti iscoadă, nu? Ilionii...
     Pole se hotărâ brusc.
     - Nu sunt iscoadă. Sunt neguţător venit de departe şi am fost prins de tâlhari în mijlocul mării. Au vrut să mă omoare, dar s-au îmbătat şi corabia s-a lovit de stânci. M-am strecurat într-o barcă şi am ajuns aici. Nu ştiu cine sunteţi şi ce război duceţi.
     Oşteanul păru nehotărât.
     - Într-adevăr, străine, limba pe care o vorbeşti nu seamănă cu cea a ilionilor. Te voi duce dară la stăpânii mei şi ei îţi vor hotărî soarta.
     - Cine sunt ei?
     - Puternicul rege Agamemnon, fiul lui Atreu şi fratele său, bălanul Menelaos, soţul prea frumoasei Helene, răpită de nevolnicul Paris, împreună cu însoţitorii lor: eroul Ahilleus, invincibilul, înţeleptul rege Nestor, isteţul Odysseus, vitejii Aiax de la Salamina, fiul lui Telamon şi Aiax din Locrida, fiul lui Oileu, nobilul Patrokles şi bravii Diomedes, Idomeneus, Meriones, Eurypylos...
     Alex strânse din dinţi, pierzând şirul de nume înşirate cu emfază de soldat. Numele îi erau familiare, dar coşmarul nu dădea semne de încheiere. Ce căuta el în Troia, adică în Ilion - după numele grecesc - sau în Turcia? Ultima dată era în Pakistan. Ultima dată însemna că va fi acolo peste vreo 3000 de ani. Sau 4000. Mai conta? Totuşi, de ce-l adusese aici antardhana?
     Între timp se apropiaseră de tabără. Omul îl conduse precaut printre corturi, spre zona centrală, unde se aflau corturile regale. Acolo, la o masă lungă, se găseau căpeteniile ahee. Înclinându-se, oşteanul se prezentă celui din capul mesei, un bărbat înalt, spătos, dar cu ochii tulburi din cauza băuturii. Alex, la rândul lui îi repetă povestea pe care i-o servise oşteanului.
     - De unde vii, străine? întrebă cu glas sigur, Agamemnon.
     - De departe, mărite rege, dinspre soare răsare.
     - Văd că nu eşti iscoadă, iar straiele tale arată că într-adevăr vii de departe. Stai la masă şi ia din bucate că ţi-o fi foame. Ai trecut prin destule şi aici te afli în puternica tabără ahee.
     Alex mulţumi printr-o plecăciune şi se întrebă, în sinea sa, cam cât timp ar fi supravieţuit acolo fără vastele sale cunoştinţe de greacă veche şi istorie antică...
     - Şi cum te numeşti, străine?
     Pole făcu imediat asocierea între numele său şi cel al zeului soare, Apollon, aşa că răspunse precaut:
     - Alexis, din neamul lui Poliensis, mărite rege.
     Un bărbat de la masă tresări şi-l privi fix, cu intensitate. Alex îi sesiză ochii care trădau o inteligenţă vie, ascuţită, în contrast evident cu figurile buhăite de băutură ale celorlalţi. Privirea aceea de foc îl ţintui o clipă, apoi îl părăsi, lăsându-l descumpănit. Dar căutătura aceea pătrunzătoare îi păruse a fi cunoscută, dar nu reuşi să o asocieze cu nimeni din memoria sa.
     O voce se ridică nerăbdătoare, continuând discuţia întreruptă de sosirea lui Alex.
     - Spune Kalhas, spune profetule, vorbele tale sunt adevărate, lămureşte această pricină de sfadă.
     - Viteze Aiax, vorbele îţi sunt pe măsura faptei, dar eu nu sunt un războinic destoinic, ci doar un truditor pe drumurile fără pulbere ale zeilor... Şi sunt multe lucruri pe care nu le ştiu, sau de care mă tem..., răspunse necunoscutul care îl privise atât de intens pe Alex.
     O umbră se ridică masivă, acoperind focul.
     - Vorbeşte Kalhas, răspunde la întrebarea lui Menelaos: care este cea mai frumoasă dintre femeile aheilor?
     - Puternice Ahilleus, astfel de vorbe pot face mult rău.
     - Nu, profetule, adevărul nu supără pe nimeni, se înfierbântă Ahilleus. Spune!
     Menelaos, pe jumătate beat, ridică la rându-i vocea:
     - Cine, vitejilor, se bucură de desfătările celei mai frumoase femei? Cea mai înfocată şi pricepută în meseriile muiereşti?
     - Taci, Menelaos, porunci calm Agamemnon. Mai bine te-ai duce şi te-ai culca, căci Dionysos ţi-a tulburat minţile. Şi Helene a ta este tot în braţele lui Paris, adăugă, zâmbind cu cruzime.
     Dar nu părea supărat. Mai degrabă amuzat.
     - Spune Kalhas, cine este cea mai frumoasă roabă?
     - De ce nu îi cereţi părerea lui Odysseus cel isteţ?
     - Odysseus nu are nici o roabă frumoasă, bubui nerăbdător Ahilleus. N-o ţine decât pe Tarentis, slăbănoaga. Singura femeie care ar fi putut fi zeiţă dacă ar fi fost nemuritoare este Briseis a mea.
     Agamemnon interveni, golind pocalul.
     - Fiica regelui Hrises, prea frumoasa Hriseis, roaba mea, este de departe cea mai ispititoare şi mai pătimaşă dintre femeile din tabără - şi poate din tot Argosul şi Mykenosul.
     Ahilleus pufni, trântind un pumn formidabil în masă.
     - O bălană! Cum poate fi o femeie cu părul bălai cea mai frumoasă?
     Agamemnon se ridică şi el în picioare.
     - Cum?! Ahilleus, bagă de seamă, sunt din neamul atrizilor şi judecata mea este cea bună. Hriseis a mea este cea mai sălbatecă şi înfocată.
     Menelaos zvâcni, cu un gest imprecis.
     - Ba Semelisis! facu râgâind. Roaba mea din...
     Mai mulţi meseni izbucniră în râs, şuşotind între ei. Nu prea semăna cu un soţ care pornise un război, pentru că fusese înşelat în onoarea lui...
     Ahilleus însă se înfuriase de-a binelea.
     - Briseis! Frumuseţea nu are altă regină decât pe zeiţa Aphrodite...
     - Ahilleus ajunge poet în faţa îmbujoratei Briseis, făcu o voce batjocoritoare.
     - Tăceţi! urlă Ahilleus.
     Era într-adevăr înspăimântător. Îşi trăsese sabia pe jumătate din teacă şi privea cu ochii holbaţi în jur.
     - Kalhas, spune totuşi, cine e cea mai frumoasă? continuă Agamemnon. Hriseis, nu, de bună seamă?...
     - Hriseis ar trebui dată înapoi marelui preot Hrises, tatăl ei, care a venit azi după ea încărcat cu daruri bogate. Ar fi un gest de înţelepciune faţă de poporul lui Hrises, care ne-ar fi de ajutor ca aliat, nu ca duşman, spuse o voce calmă.
     Agamemnon strigă mânios:
     - Odysseus, n-ai scos un cuvânt toată seara şi acum ţi-au trimis zeii glasul înapoi?
     Ceilalţi tăcură, intimidaţi. Marele Atrid nu trebuia contrazis în accesele sale de furie. Alex asculta mirat cearta aceasta stupidă. Ahilleus însă nu avea chef să tacă.
     - Kalhas, Oysseus are dreptate, nu? Hriseis ar trebui dată înapoi şi atunci Briseis ar rămâne fără nici o umbră pe chipul ei îmbujorat.
     - Înapoierea lui Hriseis ar fi totodată şi un gest de bunăvoinţă faţă de zeul Apollon care este acum tare mâniat pe ofensa adusă preotului său.
     Agamemnon goli alt pocal şi-l trânti de pământ.
     - Zei?! Pe Hades, Apollon e sus în ceruri şi n-are timp de noi...
     Kalhas se ridică, demn.
     - Oameni, zeii ne privesc. Apollon e mânios pe noi. Poate că ne urmăreşte de sus, din ceruri... Sau poate ne ascultă, strecurat printre noi...
     Alex tresări. Privirea lui Kalhas îl fixa insistent. Dar strigătele lui Agamemnon se făcură iar auzite.
     - Cum?! Zeii să fie dară contra mea? Contra aheilor din cauza mea?
     Tăcu o clipă, rumegându-şi gândurile. Apoi continuă, cu glasul sugrumat de furie:
     - Prea bine! Mâine, Hrises îşi va primi fiica înapoi şi un car de daruri. Dar tu, Ahilleus, pentru că ai vrut să mă păgubeşti de Hriseis şi ai smuls vorbele lui Kalhas vei rămâne cel pagubit. Vei scoate din cortul tău pe tânăra Briseis, cea mai frumoasă roabă ahee, care de azi înainte va fi roaba mea. Am hotărât!
     Ahilleus îşi scoase sabia de tot din teacă. Dar Aiax şi Odysseus săriră spre el, şoptindu-i câteva cuvinte. Ahilleus împietri cu sabia în mână. Bătrânul Nestor încercă să spună şi el ceva.
     - Agamemnon, mare rege, nu căuta să iei cu sila ceea ce aparţine unui prieten. Iar tu, Ahilleus, nu te împotrivi marelui nostru stăpân.
     - Nu, bătrâne, răspunse Ahilleus cu voce surdă. Nu mă voi opune. Dar să ştii, rege care ai femei multe, care eşti ultimul la bătălie şi primul la pradă, că de mâine sabia şi suliţa mea nu vor mai împărţi moartea printre ilioni, până când nu-mi va fi spălată ruşinea asta... Şi tu, rege Agamemnon, te vei căi amarnic... Vai, ţie, rege!
     Îşi băgă sabia în teacă şi plecă clătinându-se pe picioarele-i solide. Toţi ceilalţi se ridicară îmbufnaţi. Seara se terminase prost de tot. Alex simţi o mână pe umăr. Se întoarse şi întâlni privirea lui Odysseus.
     - Străine, te poftesc în noaptea asta în cortul meu, căci altundeva nu ai unde dormi. Şi poate îmi vei povesti lucruri minunate din depărtările pe care le-ai străbătut...
     Alex simţi oboseala acumulată în el şi surâse recunoscător.
     - Mulţumesc, Odysseus.


5.
     - Ţi-e somn, nobile Alexis?
     - Mi-a mai trecut, Odysseus, şopti Alex.
     Vocile izvorau din întunericul cortului. Sclava Tarentis se retrăsese în colţul ei, după ce le spălase picioarele şi în scurtă vreme i se auzise respiraţia regulată a somnului. Alex însă vorbise mult cu Ulise. Îi povestise, jumătate în glumă, jumătate în serios, întâmplări din Mahabharata, pe care Odysseus le ascultase cu nesaţ. Apoi tăcuseră o bună bucată de vreme. Alex începuse să se gândească iar la situaţia sa. Ce căuta în asediul Troiei? Ridică din umeri şi oftă încetişor. Putea înnebuni foarte uşor în felul acesta. Ulise îl simţise.
     - Străine, eşti om luminat şi înţelept. Se vede după cele povestite. Dar mă întreb, cum de cunoşti tu toate aceste lucruri? Istorii pierdute în negura timpului... Ştii, pe când te ascultam, am avut impresia că eşti, cum să zic?, parcă din alt tărâm. Ca şi Kalhas, profetul.
     Alex tresări.
     - Kalhas? Dar ce spune el?
     - Vorbeşte uneori despre viitor. Dar nu este prea sigur de el. Uneori spune că nu ştie ce se va întâmpla, însă eu cred că nu vrea să spună. Odată l-am întrebat dacă aheii vor câştiga războiul.
     - Şi?
     - A zâmbit şi mi-a răspuns în doi peri că, da, se poate spune şi aşa. Dar asta ce înseamnă, da sau nu?
     Alex căzu pe gânduri, dar Ulise continuă:
     - Apoi mi-am zis că, în fond, era simplu, şi ar fi trebuit să ştiu şi eu acest răspuns. Un război nu este câştigat de nimeni, niciodată. Toţi pierd câte ceva...
     - Kalhas are dreptate. Dar tu simţi, Odysseus, că vei apuca sfârşitul războiului şi te vei întoarce acasă...
     Ulise tăcu un timp, apoi zise, ca prin vis:
     - Străine, ai şi nu ai dreptate. Îmi doresc să se termine acest război stupid. Dar aici, în colţul ăsta de lume, simt că eu nu mai am demult casă... Nu mă voi întoarce în Ithaca... Am să-mi iau corăbiile şi voi pleca pe mări... Vreau să ajung la capătul lumii, dacă va fi existând acel capăt, şi acolo să-mi dea şi mie Chronos din ştiinţa lui, aşa cum ţi-a dat şi ţie... şi lui Kalhas...
     Alex nu se putu opri să nu întrebe:
     - Şi familia? Şi soaţa ta?
     - Penelope? zâmbi amar Odysseus. A preferat întotdeauna să coasă decât să stea în preajma mea... Băiatul a fost mereu departe de mine... Mai curând mi-e dor de câinele meu... Crezi că altminteri nu găseam eu ceva mai bun ca să-i păcălesc pe oamenii ăştia şi să nu vin aici?
     Tăcu, gânditor, şi Alex închise şi el ochii. Odată cu pleoapele sale, ceva căzu peste lume şi Alex ştiu că Odysseus nu avea să-l mai găsească dimineaţa, în cortul său.


6.
     De data aceasta Alex Pole se regăsi destul de repede. Încă nu putea deschide ochii, trupul nu îl mai asculta, dar mintea îi era limpede, de parcă dormise un somn foarte odihnitor. Într-un fel era fascinat de visul acesta. Pentru el, ca istoric, era un noroc fabulos. Dar dacă, totuşi, nu era decât un vis şi acum se trezise?
     Reuşi să deschidă ochii şi o recunoscu imediat pe Cassandra, care, la rându-i, nu păru foarte mirată că îl revede. Explicaţia veni pe dată.
     - O, Apollon, mi-ai ascultat ruga! Ce bun eşti că ai pogorât din ceruri din nou la mine!
     Se afla într-un templu, ascuns după nişte coloane.
     - Nu m-au crezut, puternice Apollon! Nu m-a crezut nimeni! Le-am spus că Hector va pieri. Dar moartea lui Patrokles parcă le luase minţile. Ca şi răpunerea lui Licaon de către crudul Ahilleus. Oare toţi fii lui Priam sunt dară, sortiţi morţii?
     Alex întoarse privirea. Rolul acesta nu era pentru el. Cassandra continuă:
     - În piaţă a fost aprins rugul. Andromahe îşi smulge pletele de durere lângă trupul fratelui meu, soţul ei. Iar tatăl nostru, Priam...
     Se înecă şi nu mai putu să continue. Alex întrebă aproape fără rost:
     - Cum a murit Hector?
     - Nu ştii, mărite? În lupta cu Ahilleus s-a împiedicat de o piatră şi a căzut. Atunci l-a răpus Ahilleus.
     Alex îşi imagină scena. Ironică moarte. Homer avusese grijă să treacă sub tăcere multe aspecte. Chiar prea multe. Dar, la urma urmei, când trăise Homer? La câte sute de ani de la distrugerea Troiei?
     - Ce urmează, puternice zeu? De ce voia voastră este atât de aspră cu noi?
     Pole coborâ ochii.
     - Ilionul va pieri. Nu peste multă vreme.
     - De ce? ţipă fata. De ce?
     - Nici ceilalţi nu vor fi fericiţi. Marele Agamemnon va fi ucis la întoarcere de soaţa sa, Klytaimnestra, Ahilleus va fi răpus în curând în faţa Ilionului...
     - Dar noi? îl întrerupse fata. Noi?
     - Tu vei supravieţui, Cassandra...
     - Uneori, moartea este mai bună decât viaţa. Salvează cetatea, mărite Apollon, te implor, salveaz-o! Ia ce vrei de la mine, trupul, sufletul, dar salveaz-o!
     - Nu pot, Cassandra... Nu poate nimeni să o salveze...
     Fata izbucni într-un hohot de plâns.
     - Atunci răzbună-l pe Hector! Ucide-l pe sălbaticul Ahilleus, aşa cum ai promis! Răzbună-l, zeule soare!
     Alex tresări. Legenda istorisea sfârşitul lui Ahilleus, răpus de o săgeată trasă de zeul Apollon. Şi asta însemna că el era cel care trebuia să-l ucidă pe Ahilleus!
     Deschise gura să-i explice Cassandrei că nu a promis că el îl va omorî pe Ahilleus, dar templul dispăru brusc şi Alex se trezi iar aruncat în ţesătura spiralată a timpului.


7.
     Îşi reveni destul de repede, ajutat şi de larma grozavă din jur. Ţipete, urlete, zăngănit de săbii, nechezat de cai, bufniturile înfundate ale lănciilor izbind în scuturi. Se afla de data aceasta în afara zidurilor Troiei, asaltată din toate părţile de ahei. Îl stăpânea o stare confuză, o derută lăuntrică. Pe de-o parte, spectacolul îl atrăgea ca un magnet. Pe de altă parte, simţea din plin oroarea războiului: trupuri spintecate, cu măruntaiele revărsate, membre tăiate, capete retezate...
     Se întrebă pentru o clipă ce s-ar întâmpla dacă l-ar nimeri vreo săgeată sau l-ar tăia vreo sabie. Înainte de a-şi continua gândul, îl zări pe Ahilleus, cu o armură strălucitoare, care-şi croia drum spre un tânăr aflat la baza zidurilor, înfăşurat într-o blană de leopard şi care trăgea săgeţi cu mare viteză şi precizie, care bănui că este Paris. Nu, de data aceasta totul era aiurea. Chiar să vrea, cum putea să-l omoare pe imensul Ahilleus? Poate doar cu o mitralieră! Şi Alex se gândi că nu avea rost să asiste cuminte la spectacol.
     Smulse sabia unui oştean căzut şi, prinzând o clipă de răgaz, se strecură până aproape de aheu.
     - Ahilleus, zeii sunt contra noastră. Fugi în tabăra ahee, bătrânul Nestor e pe moarte, trânti Alex prima minciună care-i venise în minte. Războinicul însă îl privi crunt.
     - Aha, ai reapărut, iscoadă, tu care fugi mişeleşte din tabăra care te ospătează? Şi mai îndrăzneşti să mă minţi? Vei pieri chiar de mâna mea!
     Ahilleus făcu un pas înapoi să-şi ia avânt, dar se opri, ca fulgerat. Faţa i se schimonosi, scoase un geamăt scurt şi se prăbuşi la pământ. Abia atunci Alex văzu şerpii care îl muşcaseră pe Ahilleus de picior. Acesta nimerise din greşeală într-un cuib de şerpi veninoşi şi armura care-l protejase de săgeţile lui Paris, nu-l mai ajutase cu nimic.
     Un oştean de lângă el se răsuci spre Alex şi arheologul recunoscu trăsăturile impenetrabile ale lui Kalhas. Îşi dădu iar seama că profetul semăna bine cu cineva cunoscut, dar imaginea se destrămă şi întunericul începu să-l învăluie lent.


8.
     Se afla într-un templu, ascuns într-un colţ întunecat, dar vocile pe care le auzea i se păreau cunoscute.
     - Ţi-e foame, cerşetorule?
     - Da, stăpână, mi-e foame. Tuturor ne e foame şi frig.
     - Cum te numeşti, sărmane?
     - Drantes, mărită regină.
     - Drantes?...
     Vocea masculină avea un timbru grav. Semăna cu glasul trist al lui Ulise. Cealaltă voce era altfel. Feminină, catifelată, dar cu inflexiuni metalice, dure. Dispreţuitoare.
     - De ce nu, Drantes... Un nume ca oricare altul... Un bărbat ca oricare altul...
     - Şi Deifob este un bărbat ca oricare altul?
     - Cerşetorule, ia bine seama, te-aş putea ucide în cele mai crunte chinuri! Sunt stăpâna Ilionului, nu uita acest lucru!
     Femeia era Helene. Iar bărbatul trebuia să fie Odysseus, strecurat în Troia, în prima misiune de spionaj consemnată de istorie. De istoria cunoscută de el, se corectă Alex.
     - Oamenii spun că Ilionul va pieri. Hector şi Paris sunt morţi, ca şi Licaon. Încet-încet Priam şi-a pierdut aproape toţi fiii.
     - Prostule! replică femeia. Nici duşmanii noştri nu o duc mai bine. Patrokles mort, Ahilleus mort, Aiax Telamon mort. Zeul Hades a primit mulţi oşteni ahei, cerşetorule. Şi mă întreb dacă n-ar fi cazul să te primească şi pe tine, Odysseus!
     Alex zâmbi în sinea sa. Avusese dreptate. Dar Helene nu se lăsase înşelată.
     - Ce mai aştepţi, frumoasă Helene? Cheamă oştenii.
     - De ce Odysseus? Da, ai dreptate, mi-e scârbă de Menelaos şi de Atrizii lui şi de războiul ăsta. Dar aş vrea să ştiu ce gândeşti tu.
     - E cazul ca războiul să se termine.
     Femeia izbucni:
     - Odysseus! Lasă vorbele meşteşiugite. Aici suntem numai noi doi. Iar tu, aminteşte-ţi, m-ai iubit pe vremuri.
     - Te-am iubit. Eram tânăr şi neghiob.
     - Ai face-o iar, acum?
     - Acum?
     - Acum, aici. M-aş putea dărui ţie. Ai vrea?
     - De ce, Helene?
     - Pentru că eu fac ce vreau cu viaţa mea. Pe Paris l-am iubit, înţelegi? Menelaos era un beţivan nenorocit, dar cu Paris a fost altceva. Iar Deifob... Trebuia să fie cineva lângă mine, după moartea lui Paris, fie chiar fratele lui...
     - Şi eu?...
     Alex avu senzaţia că vorbele astea îi scăpaseră lui Ulise fără voia sa.
     - Şi tu? repetă femeia. Ai fi putut fi tu. Vrei?
     - Nu, Helene. Au trecut atâţia ani... Ai îmbătrânit odată cu mine...
     - Ce vrei, Odysseus? ţipă Helene.
     - Ilionul. Nu-i destul?
     Helene se ridică în picioare.
     - Foarte bine! Du-te, Odysseus. Iscodeşte. Măsoară zidurile, fă planuri ale cetăţii, descoase oamenii. Fă ce vrei. Te vei convinge că Ilionul nu poate fi distrus. Voi nu-l veţi cuceri niciodată. Cetatea asta este la fel de puternică şi de mândră ca şi voi, şi atâta vreme cât va exista un singur bărbat în stare să ţină o armă în mână, cetatea va rămâne aici, neatinsă.
     - Ilionul va pieri. Zeii au prorocit-o.
     Helene făcu un gest dispreţuitor.
     - Lasă-i pe zei, Odysseus. Mă dezamăgeşti. Zeii cu cerurile, noi cu pământurile. Ţine minte, isteţule, Ilionul nu va fi cucerit niciodată de ahei. Niciodată! Şi nimeni nu se îndoieşte de asta, în afară poate de micuţa Cassandra. Spune-i asta lui Meneloas. Acum pleacă, regina cetăţii are şi alte treburi de rezolvat.
     Ulise ieşi din templu, urmat la scurt timp de Helene. Imediat însă o altă siluetă se ivi din spatele unei coloane, fugind în faţa altarului.
     - Zeiţă puternică şi înţeleaptă, spune-i preotesei tale, oare totul este adevărat? Ilionul nu poate fi cucerit şi perfida Helene are dreptate? Atunci de ce m-a minţit zeul Apollon? De ce nu mă crede nimeni? De ce toţi se joacă cu mine, când e vorba de vieţile atâtor oameni, femei şi copii?
     Alex simţi compasiune pentru Cassandra şi voi să se îndrepte spre fată, dar întunericul îl învălui brusc şi el închise, resemnat, ochii.


9.
     Întunericul persista, nu foarte dens, ci doar ca un crepuscul înaintat, gri-albăstrui. Exista şi nu exista, în acelaşi timp, iar lui i se părea că pluteşte undeva, în aer, deasupra pământului. Imaginea de sub el ondulă puţin şi deodată zări iar Troia, cu zidurile binecunoscute. Cetatea era pustie şi Alex înţelese că era noapte şi oamenii dormeau, visând la grijile lor de toate zilele.
     Apoi zări o umbră pe străzile pustii şi de acolo, de sus, o recunoscu pe Cassandra. Fata ieşise îngândurată din templul lui Apollon, singură, luminându-şi drumul cu o torţă. Deodată, dintre două case apropiate apăru un cal nărăvaş care se repezi spre Cassandra, care, speriată, se aruncă lateral. Torţa îi căzu din mână şi alunecă peste nişte paie care se aflau acolo. Cassandra îşi reveni imediat din sperietură şi văzu paiele în flăcări. Deschise gura să strige după ajutor, dar nu ţipă şi privi câteva momente culoarea văpăii. Alex o auzi însă murmurând ca pentru sine.
     Helene a spus că Ilionul nu va cădea niciodată şi l-a convins şi pe isteţul Odysseus... Dar zeul a spus că Ilionul va fi distrus... Oare zeul şi-a bătut joc de mine?... Mai curând Helene şi-a bătut joc de mine... Helene, neruşinata, care şi-a bătut joc de Ilion şi ilionii au crezut-o... Ilionul, cetatea mea, a crezut-o pe perfida de Helene şi nu m-a crezut pe mine, fiica regelui Priam... Ilionul nu m-a crezut...
     Cassandra se înapoie în fugă în templu, de unde reveni imediat cu mai multe făclii în mână şi începu să alerge prin cetate.
     ...Ilionul nu m-a crezut pe mine, preoteasa zeilor, ci pe destrăbălata de Helene...
     Alex Pole simţi o gheară răscolindu-l la fiecare torţă aruncată de Cassandra în locuri care se aprindeau imediat.
     - Ilionul va pieri, a spus zeul luminii... Să-i dăm lumină, zeului Apollon..., urla acum Cassandra în goana ei dementă prin cetatea adormită.
     Alex ştia ce avea să urmeze. Troienii se vor trezi prea târziu pentru a stăvili focul şi atunci când porţile vor arde, moartea va năvăli în cetate, purtată de războinicii ahei.
     Imaginea se ondulă iar şi arheologului i se oferiră mai multe cadre ale apocalipsului:
     ...Undeva, într-o piaţă, Deifob, ultimul soţ al Helenei este ucis în torturi şi Menelaos rânjeşte, ţinând-o de braţ pe Helene, care priveşte nepăsătoare, cu zâmbetul pe buze, deşi machiajul i-a crăpat de la căldura flăcărilor şi frumuseţea a trecut demult, rămânând o femeie bătrână care nu-şi mai poate ascunde vârsta...
     ...Astyanax, fiul lui Hector, este aruncat dintr-o casă pe fereastră, zdrobindu-se de pietre, în faţa mamei sale, Andromaha, care fusese violată de Pyrrhos, fiul lui Ahilleus...
     ...Rezemat de un zid, cu sabia plecată, Odysseus urmăreşte îngândurat ultimele zvârcoliri ale soldatului pe care tocmai l-a răpus...
     ...Priam este ucis tot de Pyrrhos, un fel de trimis al morţii, în faţa bătrânei Hecabe, a cărei faţă parcă a împrumutat aceeaşi mască a durerii de pe chipul Andromahei...
     ...În sala tezaurelor troiene Agamemnon priveşte încremenit, cu ochii strălucind de lăcomie, bogăţiile adunate acolo...
     ...Cassandra este violată chiar în templul Athenei de Aiax Oileu, a cărui spadă stă aruncată lângă bustul spart al zeiţei înţelepciunii...
     Alex Pole era - sau fusese - arheolog, şi ştia că Istoria a însemnat, de cele mai multe ori, moarte. Dar între a citi cărţi şi a fi martor direct era o distanţă enormă. Şi simţi o lacrimă imaterială prelingându-se pe obrazul său nevăzut.
     Apoi auzi o voce liniştită, sau poate nu o voce, ci un miros, sau o altă senzaţie nelămurită, un gând, pe care însă îl percepu foarte clar. Ştia că este Kalhas, sau acela pe care îl cunoscuse sub numele de Kalhas.
     „Aceasta este Istoria, Alex. Trecutul, după cum vezi, este la fel de dinamic ca şi prezentul.“
     Arheologul dori să-i poată râde în nas, ironic. Reuşi însă să-i răspundă în acelaşi mod, fără nici un efort aparent:
     „Nu dinamică, profetule, ci mai curând mincinoasă, ca şi prezentul!“
     „De ce, Alex? Nimeni n-ar fi avut pretenţia ca totul să fi fost păstrat de Homer şi de Arktinos întocmai ca în realitate. Istoria trebuie să fie nu numai informaţie, ci şi artă.“
     „De-acolo, de unde vii tu, sunteţi mulţi filozofi? Vă plimbaţi prin trecut şi deveniţi mai înţelepţi, cu fiecare om care moare lângă voi?“
     „Nu fi ironic, Alex. Ce te face să crezi că vin din viitorul tău?“
     Întrebarea îl descumpăni pe arheolog.
     „Păi, călătoria în timp...“
     „Călătoria în timp ţine foarte puţin de tehnologie, sau aşa cum înţelegi tu tehnologia. Este mai curând un mod de a privi universul. Şi a fost, şi este dintotdeauna la îndemâna oamenilor. Este, dacă vrei, unul din atributele divinităţii...“
     „Te crezi Dumnezeu, Kalhas? Aşa, cum te plimbi de-a lungul veacurilor şi modifici câte ceva, pe ici, pe colo, ai puterea în mână, nu-i aşa? Păi n-ai de gând să mă ucizi şi pe mine, dacă n-o să am chef să te venerez? Mă scârbeşti, profetule... “
     Gândul lui Kalhas păru încărcat de tristeţe:
     „Linişteşte-te, Alex! Eu nu am modificat nimic. Sau nu mai mult decât ai modificat tu. Şi când m-am referit la divinitate, am făcut-o în ideea că şi oamenii, toţi oamenii, sunt parte a unui mare plan divin, indiferent de credinţele lor. Nu-i vorba de a fi sau nu nişte aleşi, nişte profeţi, nişte supermani, sau nişte despoţi ordinari doritori de sânge şi putere. Parcă ai spus odată că te interesează Istoria şi nu politica. Şi totuşi ai acceptat jocul unei puteri militare care, dacă ai fi obţinut rezultate remarcabile, şi le-ar fi însuşit în numele concepţiilor ei dictatoriale. Ai fi contribuit astfel în mod direct la modificarea Istoriei viitoare. În ciuda faptului că afirmai, îţi aminteşti, că descoperim ceea ce dorim. Aici, greşim cu toţii, se pare. Nu descoperim ceea ce dorim, ci transformăm ceea ce descoperim în ceea ce dorim, fără să înţelegem...“
     „De asta m-ai adus aici?“
     „N-ai înţeles, nu te-am adus eu aici... Există ceva în structura Istoriei, sau poate chiar în urzeala Timpului, care nu se poate modifica. Acel ceva este mitul. Ai văzut, indiferent de realitate, Istoria păstrează mitul, şi nu faptele. Şi nu vorbesc de certurile de beţivani dintre olimpieni, sau nemulţumirea lui Ulise faţă de etern credincioasa sa Penelope, ci de faptul că nimeni nu şi-a închipuit că faimosul cal troian a fost un cal care a speriat o biată Cassandra cu minţile rătăcite, că o cetate atât de puternică a fost ruinată de o mică preoteasă a zeilor...“
     Pole simţi tristeţea celuilalt ca fiind aproape materială, invadându-l încetul cu încetul.
     „Şi atunci, ce caut eu aici? Cine m-a adus? Ce am eu de-a face cu mitul Troiei şi-al Cassandrei?“
     „Poate este un vis... Dar tu ştii cu adevărat ce este visul?“
     „Poate că visul este ceva esenţial, care ne ajută să trăim, ceva ca aerul şi hrana...“
     „Nu, Alex, nu doar să trăim, ci să cunoaştem, să înţelegem. Visul este o formă de inţiere, de evoluţie. Trebuie să avem curajul de a căuta şi a studia adevărul în faţă. Vrei să continui?“
     Pole se simţi din nou descumpănit:
     „De ce eu, Kalhas? Sunt un ales, cumva?“
     „Nu există aleşi, domnule Alex Pole. Pur şi simplu a venit vremea ta. Sau poate nu, poate este încă prea devreme, chiar dacă, într-un anume fel, omenirea a irosit deja prea mult timp prosteşte.“
     „De câte ori ne-am mai întâlnit până acum, Kalhas?“
     Pentru prima oară gândul celălalt ezită.
     „Ai reuşit să mă surprinzi, Alex. Şi mă bucură lucrul acesta. La revedere, aşadar...“
     „Stai!“ se repezi arheologul. „Cum, doar la revedere şi atât?“
     „La revedere, înseamnă pe curând, domnule Alex Pole... Îmi pare rău că nu vei descoperi antardhana pe valea Indului. Dar ai urcat deja o treaptă. Şi, într-un anume fel, mi-e şi puţin milă de tine...“
     „Mai stai puţin, Kalhas!“
     Dar nu-i mai răspunse nimeni. Iar el rămase îngândurat, în timp ce întunericul din jurul lui ondulă şi se lumină treptat. Apoi îşi dădu seama că devenise conştient de trupul său şi că zăcea pe spate, cu ochii închişi.
     Deschise ochii şi privi indiferent camera albă de spital unde se afla. Privi ceasul cu calendar de pe noptieră. Două ore în Troia, întâmplâtor, îşi zise încercat de sentimente contradictorii. Întinse mâna după butonul care chema asistenta dar mâna i se opri la jumătatea drumului. Brusc îşi dădu seama cu cine semănau foarte bine ochii profetului Kalhas, căutătura aceea pătrunzătoare, dar blândă. Cu ochii decanului de Istorie de la Universitatea din Delhi. Sau, mai curând, aşa cum ar fi arătat acei ochi în urmă cu treizeci sau patruzeci de ani. Respiră adânc, îşi retrase mână de lângă buton şi se întinse iar în pat, relaxat, murmurând ca pentru sine: „Deci, pe curând, Kalhas...“





MESAGERUL

Liviu Radu



     Îngerul apăruse brusc în faţa tânărului care stătea la birou, cu nişte cărţi groase în faţă. Probabil că trecuse direct prin perete, pentru că Berţi nu auzise scârţâitul uşii.
     Deci trecuse prin perete şi acum stătea în faţa biroului, cu aripi mari, albe, ce atingeau podeaua cu vârfurile. Veşmântul lui lucea bizar, având o luminozitate puternică, dar suportabilă pentru ochi. Figura îngerului avea ceva nefiresc, dar Berţi nu-şi explica de unde provenea impresia aceea: de la ochii prea mari şi prea luminoşi, de la expresia de-o seninătate nepământească, dar, într-un fel nedefinit, ameninţătoare...
     Rămaseră amândoi tăcuţi, privindu-se cercetător. În cele din urmă, tânărul angajat al biroului pentru invenţii simţi că-i datoria lui să spună ceva şi bâigui, conştient de absurdul situaţiei:
     - Eşti cu adevărat un înger?
     - Bineînţeles. Nu se vede?
     - Şi cum ai intrat? Adică nu, ca înger poţi să intri oriunde... Ce doreşti?
     - Sunt un mesager şi am venit să-ţi transmit cuvântul Domnului.
     - Domnul are să-mi spună ceva? Mie?
     - Oricât nu-ţi vine să crezi, Domnul are să-ţi spună ceva. |ie. Domnul are câte un cuvânt pentru fiecare. Şi vai celor care nu ţin seama de cuvântul Lui!
     După ce-şi strigase ameninţarea cu un glas ce făcuse să se cutremure geamurile, îngerul privi în sus şi continuă, cu un glas plin de detaşare, ce sugera că citează cuvintele altcuiva:
     - Noi, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, ştim că tu te vei strădui să explici misterele lumii oamenilor. Vrem să-ţi dezvăluim un mare secret al Creaţiei: pământul este plat.
     Apoi îngerul tăcu şi se relaxă. Berţi rămase cu gura căscată. Nu pricepuse nimic. În cele din urmă întrebă:
     - Cum adică e plat?
     - Ca o carte de joc. Adică nu chiar ca o carte de joc, pentru că-i pătrat, cu colţurile uşor rotunjite, îi explică îngerul, cu blândeţe.
     - Şi soarele se învârte în jurul lui, îl luă gura pe dinainte pe Berţi.
     - Nu vorbi prosti! se enervă îngerul. Cum să se rotească în jurul pământului? Toată lumea ştie că planetele se rotesc în jurul soarelui. Şi mai au şi o mişcare proprie de revoluţie. Alte întrebări?
     Ce să-i răspundă? Că totul i se părea o glumă proastă? Se mulţumi să dea din cap, abătut.
     - Bine. Atunci mesajul a fost transmis şi recepţionat, nu-i nevoie de semnătură de primire, eu am plecat, la revedere. Şi fii atent la ce faci!
     Iar în clipa următoare îngerul dispăru, lăsând încăperea în întuneric.
     Berţi îşi reveni cu greu din şoc şi aprinse lampa. Dar lumina nu-l linişti. Dimpotrivă, umbrele mişcătoare, provocate de flacăra pâlpâitoare, dădeau un aspect sumbru camerei, accentuând caracterul de coşmar absurd al întregii poveşti.
     Visase. Şi dacă nu visase? Dacă mesajul era adevărat? Dacă Dumnezeu îi atrăsese atenţia asupra unui lucru pe care nu-l văzuse nimeni? Dar chestia cu pământul plat n-avea nici un sens. Cum adică era plat, dar se rotea în jurul soarelui? Sigur, toată lumea era de acord că pământul nu-i o sferă perfectă, dar de aici până la un pătrat cu grosime neglijabilă era cale lungă...
     Sigur, soluţia cea mai comodă ar fi fost să ignore toată chestia, să considere că adormise la slujbă şi avusese un vis stupid. Numai că era convins că nu visase, iar ameninţarea îngerului nu trebuia ignorată.
     Dar dacă Domnul, în mila lui, îi atrăsese atenţia că exista o neconcordanţă între realitatea lucrurilor şi ceea ce vedeau oamenii? Dacă toată teoria pământului sferic se baza pe anumite efecte naturale, care aveau loc în anumite condiţii? Şi care ar fi acele condiţii?
     Să presupunem că sistemul solar se mişcă în univers cu viteză enormă, apropiată de cea a luminii. Şi că acest lucru provoacă o deformare a spaţiului.... A spaţiului şi timpului.... da, da... Iar un observator aflat în afara spaţiului şi timpului, cum era Dumnezeu, putea să vadă pământul cum era în realitate, adică turtit...
     Da, îşi zise Albert Einstein, exista o logică în teoria asta. Ar putea s-o definească. Fără a pomeni de pământul plat şi de mesagerul Domnului, că nu l-ar crede nimeni.





VARIANTA BALCANICĂ

Gheorghe Săsărman


     Fără să-şi abată privirea de la harta proiectată pe monitor, Johannes van Hamruden soarbe câteva înghiţituri de apă minerală. Pe hartă se citeşte conturul unui stat-fantomă, care continuă să existe mai mult formal, numai oficial, pentru comunitatea internaţională. Înăuntrul fruntariilor de odinioară se pot desluşi o serie de formaţiuni bizare, sugerate prin culori diferite, dar trecând una într-alta fără o delimitare precisă, ca petele gălbui sau ruginii de pe frunzele lovite de nostalgia iremediabilă a toamnei. O simplă atingere a monitorului - şi în cuprinsul fiecărei pete de culoare apare câte-o inscripţie: Voievodatul Pravoslavnic al Moldovei, Scaunele Libere Secuieşti, Imperiul Unit al Romilor, Ţara Banatului Neatârnat, Hanatul Islamic Dobrogean, Federaţia Transilvană Maghiară, Republica Independentă Oltenia, Regatul Mioritic al Românilor Autentici, Ţaratul Bulgar Transdanubian, Maramureşul Preasfânt Protocreştin, Liga Tomitană a Pontului Euxin... Genul acesta de reprezentare orientativă, fără graniţe riguroase, îi aminteşte Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite de hărţile istoriei timpurii ale aceleiaşi zone geografice, pe care nu o dată stau schiţate tot atât de vag teritorii controlate cândva de felurite populaţii stabile sau migratoare -celţi, sciţi, greci, traci, daco-romani, ostrogoţi, slavi, huni, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari... Dar ceea ce pentru timpuri pierdute în negura secolelor se explică fie prin lipsa documentelor certe,fie prin absenţa ori instabilitatea unei organizări statale propriu-zise şi implicit a unor frontiere ferme, cugetă van Hamruden, constituie în cazul de faţă urmarea unei situaţii mai mult decât ciudate: unul şi acelaşi teritoriu este revendicat concomitent de mai multe pretinse state, din puzderia celor care au năpădit harta, aceeaşi grupare etnică fiind nu o dată invocată sub denumiri distincte drept temei al suveranităţii de către parlamente şi guverne autoproclamate rivale.
     Comisarul micşorează harta şi o surghiuneşte în chip de simbol într-un colţ al monitorului, pe care încep acum să se deruleze ştiri şi imagini difuzate de agenţiile de presă, extrase din reportaje şi interviuri filmate sau tipărite, din documente oficiale sau secrete, secvenţe din rapoartele grupurilor de observatori.
    
     Cluj, 9 aprilie. În pofida recentului acord de încetare a focului, unităţile de artilerie grea de pe Cetăţuie ale Federaţiei au bombardat din nou catedrala ortodoxă precum şi cartierele Gheorghieni şi Mănăştur, provocând mari pagube materiale şi numeroase victime în rândul populaţiei civile. Martorii oculari vorbesc de un adevărat măcel, în care n-au fost cruţate nici măcar closetele publice. În replică, trupele Regatului Mioritic au lansat de pe Feleac peste douăzeci de rachete de tip Horia, Cloşca şi Crişan asupra Pieţei Libertăţii, incendiind catedrala romano-catolică şi Palatul Bánffy. Reluarea ostilităţilor pare să fi fost pricinuită de o nouă tentativă - eşuată - de a arunca în aer statuia ecvestră a lui Matei Corvin, tentativă atribuită de purtătorul de cuvânt al Federaţiei unui grup de fanatici ortodocşi. Regatul Mioritic acuză la rândul lui Federaţia că ar fi trimis o echipă de terorişti în Piaţa Victoriei, cu misiunea de a distruge monumentul triumfal al lui Avram Iancu, inaugurat de primărie în aşa-zisa perioadă funariotă. (France Presse.)
    
     Strict secret. Personalul consulatelor noastre de la Chişinău şi Iaşi va urmări în permanenţă stimularea pe toate căile a tendinţelor de unificare a celor două provincii moldoveneşti şi de emancipare a lor deplină de sub tutela Bucureştiului. Conform prevederilor noastre, într-un viitor nu prea depărtat, prin unirea acestora urmează să ia naştere un stat purtând pur şi simplu numele de Moldova, membru cu drepturi depline al Comunităţii Statelor Independente, şi care trebuie împiedicat în orice caz să intre în sfera de influenţă a Ucrainei.
     Un tratat de prietenie şi câteva baze militare vor fi, pe lângă scrierea chirilică şi rusa ca limbă oficială de stat, preţul cerut Moldovei pentru sprijinul nostru în redobândirea nordului Bucovinei şi a judeţelor sudice, până la Dunăre şi Marea Neagră - eventual în schimbul Transnistriei. Tratatul va prevedea staţionarea de trupe terestre, de unităţi navale, de aviaţie şi de rachete, inclusiv cu focoase nucleare. Restabilită în graniţele ei istorice, Moldova va juca în sistemul alianţelor noastre strategice rolul unui cap de pod, al unui pion avansat spre centrul Europei, de unde vom putea ţine în şah întregul pact nord-atlantic. (Din Circulara internă 777/2041 a Ministerului de Externe al Rusiei.)
    
     Ancheta asupra lagărelor de concentrare şi de exterminare de pe teritoriul controlat de trupele Ţării Banatului a fost întreruptă fără a se putea ajunge la rezultate concludente. Ştirile cu privire la o masivă colonizare a regiunii cu familii provenind din Serbia şi Muntenegru n-au putut fi deocamdată confirmate. Există indicii asupra unor măsuri de expulzare a populaţiei nesârbeşti, fără să se poată preciza totuşi dacă o parte dintre cei vizaţi - mai ales bărbaţi şi tineri apţi pentru serviciul militar - ar fi fost într-adevăr transportaţi în lagăre. Trei membri ai Comisiei au primit aprobarea de a vizita unul dintre presupusele lagăre de exterminare, situat lângă Jimbolia, dar la data descinderii nu se afla acolo decât o echipă de deratizare. Conform declaraţiei unor reprezentanţi ai oficialităţilor locale, lagărul ar fi destinat exclusiv adăpostirii familiilor silite să-şi părăsească vremelnic locuinţele din pricina unor operaţiuni militare; ştirile despre execuţii în masă şi gropi comune în care ar zace sute de cadavre ar fi - după aceeaşi sursă - scorneli răuvoitoare, menite să compromită politica realistă şi constructivă a guvernului bănăţean. (Din Raportul preliminar al Comisiei Internaţionale a Crucii Roşii.)
    
     Ţaratul Transdanubian există şi va exista, se spune într-o proclamaţie a celui mai nou suveran european, Asam al IV-lea, proclamaţie remisă redacţiei prin intermediul corespondentului nostru special din Giurgiu. Ca vrednici urmaşi de sânge şi de spirit ai tracilor de pe ambele maluri dunărene, bulgarii şi numai ei au moştenit dreptul sacrosanct de a stăpâni deopotrivă Balcanii şi Carpaţii. Dacă vitregia istoriei ne-a împiedicat - în rânduri repetate - să ne împlinim menirea, astăzi a sosit ceasul măreţ la care atâtea generaţii au visat! Şi nu suntem puţini: supuşii noştri potenţiali îşi strâng rândurile nu numai la Sofia şi Varna, la Plovdiv şi Rusciuc, ci şi la Bucureşti şi Craiova, la Slatina şi Caracal. Iar dacă Ţaratul nu figurează încă pe nici o hartă, mâine nu numai geografia, ci şi istoria Europei va fi nevoită să ne acorde locul care ni se cuvine... (Ştire publicată pe pagina întîi a ziarului sofiot Vitoşa News.)
    
     - Ne puteţi preciza ţelurile noii asociaţii, a cărei constituire a fost anunţată ieri concomitent la Hermannstadt (numele german al Sibiului - n.n.) şi Heilbronn?
     - Bineînţeles, surâde Michael Paulini, purtătorul de cuvânt al Comitetului pentru recolonizarea Ardealului. Saşii de pretutindeni nu mai pot accepta să tot privească pasivi cum plaiurile lor strămoşeşti sunt revendicate ba de unii, ba de alţii, în baza unor justificări rizibile sau de-a dreptul fanteziste. Cele peste trei sute de foste comunităţi germane din Transilvania, pe care comitetul nostru le reprezintă, şi-au propus să întemeieze o asociaţie pentru promovarea militantă a culturii săseşti.
     - Vă aflaţi încă în faza declaraţiilor de intenţii, sau aveţi şi un program de acţiune, cu măsuri concrete şi termene precise?
     - Istoria oficială a Ardealului, scrisă la Budapesta sau la Bucureşti, a falsificat sistematic adevărul în privinţa colonizării săseşti. S-a trecut de tot sub tăcere contribuţia multiseculară a populaţiei germane la propăşirea pe toate planurile a acestui ţinut care, înainte de venirea coloniştilor, era acoperit pe de-a întregul de codri. Este de la sine înţeles că programul nostru nu se rezumă la acţiuni pur academice, de rectificare a istoriografiei.
     - Preconizaţi cumva instituirea unei autonomii teritoriale?
     - Numai saşii au căderea de a guverna ţinutul străjuit de cele şapte burguri (în original, Siebenbürgen - n.n.), de biserici fortificate şi de cetăţi ţărăneşti, pe care străbunii lor l-au adus la înflorire cu sudoarea frunţii şi l-au apărat cu preţul sângelui.
     - Se obiectează adeseori că familiile germane din Ardeal se pot număra azi pe degete...
     - Dacă generaţia bunicilor noştri a fost silită să-şi părăsească vatra, de altfel în circumstanţe istorice binecunoscute, ţelul nostru este să facem joncţiunea cu tradiţia. Ce poate însemna o întrerupere de câteva decenii pentru o istorie cvasi-milenară?
     (Interviu difuzat de postul de televiziune Bayerischer Rundfunk şi publicat ulterior în ziarul Tribuna Sibiului.)
    
     - Stimaţi telespectatori, retransmitem acum la cererea generală senzaţionalul nostru reportaj dedicat unei unităţi antrenate să opereze în adâncul teritoriului inamic.
     Faţa oacheşă a crainicei se estompează treptat şi dispare. Pe fundalul sonor al marşului triumfal din Aida este proiectat pe ecran genericul Jurnalului de front. Acordurile eroice continuă, în timp ce obiectivul camerei de luat vederi îi aduce în prim-plan pe luptătorii unei companii de elită - chipuri de escroci şi trişori, potlogari unşi cu toate alifiile, tâlhari de drumul mare sau experţi în găinării mai mărunte, borfaşi de rând, manglitori de ocazie sau cerşetori profesionişti. Fiecare e costumat după cum o cere specificul branşei, încât cu greu s-ar putea crede că e vorba de o unitate militară. Indivizii pălăvrăgesc în gura mare, arme nu se văd nicăieri, de aliniere nici pomeneală, iar la ivirea unui colonel - care poartă, la rândul lui, destul de lejer uniforma armatei imperiale - nimeni nu se prea sinchiseşte.
     - Măi labagiilor, îi cheamă colonelul la ordine, ia mai lăsaţi vrăjeala şi holbaţi-vă moacele încoa’! Neamul nostru...
     - Neamu’ mă-ti, i-o retează scurt, spre delectarea generală, un cerşetor plin de bube.
     - Neamul nostru, continuă impasibil ofiţerul când rumoarea se mai potoleşte, şi-a dovedit cu prisosinţă vitejia încă din vremurile legendare cântate de Ion Budai-Deleanu. Astăzi eroismul nu se mai poartă. E out, s-a’nţeles? N-avem nevoie de eroi.
     - S-a’nţeles...
     - Nici o grijă, dom’colonel, se aud voci din front.
     - Cine mai face astăzi pe eroul e un idiot, conchide cu superioritate colonelul.
     - Cine face pe idiotul e adevăratul erou!
     - Aşa e, văd că aţi băgat bine la deblă, aprobă ofiţerul cu satisfacţie. Războiul nu se mai câştigă astăzi cu puşca, şi nici cu baioneta - ci cu isteţimea. Nu cu forţa armelor sau cu tăria muşchilor, ci cu agerimea minţii sau cu iuţeala mâinii.
     - Lăsaţi pe noi, dom’colonel!
     - Noi n-avem nevoie de cuceriri, nici să stăpânim teritorii. Grija asta s-o aibă alţii. Imperiul n-are hotare: noi operăm pretutindeni. Iar unde operăm noi, naţiunile decad. Noi suntem internaţionalişti. Noi suntem europeni autentici! S-a’nţeles?
     - ‘Nţeles, să trăiţi, dom’colonel!
     - Atunci, la treabă!
     - La treabă, mânca-ţi-aş... exclamă plin de entuziasm cerşetorul cel bubos.
     Molipsitor, entuziasmul se generalizează. Acordurile marşului triumfal sunt reluate, în timp ce pe ecran reapare chipul crainicei, anunţând sfârşitul emisiunii. (Televiziunea Imperială.)
    
     La arme, cetăţeni ai Regatului Mioritic! La arme, români autentici! De aici, din Blaj, din inima fierbinte a Ardealului, să pornim cruciada sacră de reîntregire a gintei noastre străvechi între hotarele marelui Burebista! Noi, adevăraţii coborâtori din Traian şi Decebal, noi care ne-am păstrat neîntinate fiinţa etnică şi grupa sanguină în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, noi care ne-am perpetuat nealterate portul şi graiul, credinţa şi obiceiurile, senină insulă a daco-romanităţii între oceanul slav şi bulboana hunică, noi suntem singurii stăpâni de drept ai acestor plaiuri!
     Ne-au umilit destul hoardele sălbatice ale pustei, spunându-ne în batjocură opincari şi mămăligari, tratându-ne drept venetici tocmai ei pe noi - ei, invadatorii porniţi din păgânitatea stepelor asiatice, pe noi, pământenii de totdeauna ai acestor locuri! Ne-au asuprit destul răpindu-ne ţara şi glia, oprindu-ne să ne cultivăm limba şi chiar să o vorbim, suprimându-i pe cei tari şi silindu-i pe cei slabi să se lepede de neam. Osemintele neredate ţărânei ale martirilor nu îngăduie nici uitarea şi nici iertarea creştinească. Cu crucea şi tricolorul în frunte, cu pălinca şi slana în traistă, dar chiuind cu brişca în mână, ca dacii când aruncau cu săgeţile în nouri, vom porni să dezrobim vatra strămoşească! Am fost atâtea veacuri blajini şi răbdurii - vom fi de-acum necruţători.
     Să nu cuteze cumva vreun vândut să ne spurce rândurile... Nici bulgăroii, nici turciţii, nici grecoteii, scursorile Fanarului, nici păduchioasele lor slugi fără simbrie care în ultimul veac au trecut Carpaţii în căutare de chilipiruri, sau cei care, înavuţiţi de războaie şi de false revoluţii, cu ifose de domni, au venit să ne predice nouă patriotismul. Ne-om descurca şi fără ei, cei buni numai de gură, şi care la greu ar da oricum primii bir cu fugiţii, ori s-ar înhăita cu duşmanii, ca în atâtea alte rânduri.
     Numai aşa, veghind şi pe mai departe cu sfinţenie la puritatea sufletului şi a sângelui, cu gândul la jertfa străbunilor şi cu privirea aţintită la viitorul care ne aparţine, vom făuri prin luptă neîndurată o Daco-Românie de Aur, unde nu va fi loc decât pentru cei aleşi - o patrie, un popor, o limbă. Moarte vrăjmaşilor! Să le arătăm tuturor că şi mămăliga explodează!
     (Discurs televizat al generalului-regent Ion Hăbăuc.)
    
     Istambul a fost secole de-a rândul şi rămâne în continuare centrul de gravitaţie firesc al sud-estului european. Fosta Românie nu face nici ea excepţie, aşa cum au dovedit-o în ultimele decenii avântul extraordinar al legăturilor noastre comerciale şi bancare, intensitatea traficului de mărfuri şi de persoane. E suficient să amintim că, într-o ţară mare producătoare de cereale şi cu vechi tradiţii în sectorul panificaţiei, brutăriile turceşti au cunoscut după 1990 o adevărată proliferare, sau că linia de autobuze Bucureşti-Istambul a fost, ani în şir, nu numai un model de confort, civilizaţie şi punctualitate, ci de departe şi cea mai solicitată legătură rutieră a capitalei româneşti.
     Interesul nostru legitim pentru această regiune geografică, interes bazat pe o îndelungată istorie comună, justifică pe deplin şi chiar ne cere în mod imperios să sprijinim orice încercare de a răspândi Coranul, pe calea paşnică a convertirii sau cu puterea de convingere a armelor. Proclamarea Hanatului trebuie considerată în acest context doar ca un modest început; numele lui, care trimite cu gândul mai curând spre Crimeea şi spre Samarcand decât spre Ankara, pare să fi fost anume ales în această fază pentru nu ne expune prea curând ca iniţiatori şi pentru a abate atenţia de la adevăratele noastre intenţii. Lecţia dureroasă a istoriei ne-a învăţat că Valahia, Moldova şi Transilvania nu pot fi statornic supuse decât prin religie. Ar fi o greşeală de neiertat să ratăm asediul Vienei pentru a doua oară! (Comentariu redacţional din revista de politică internaţională Siktir Kemal Atatürk.)
    
     - Domnule van Hamruden, se aude vocea pilotului, ar fi bine să ne legăm centura de siguranţă.
     - Turbulenţe atmosferice?
     - Turbulenţe marţiale. Survolăm o zonă în care, cu tot armistiţiul, operaţiunile militare au fost reluate. S-ar putea să fiu constrâns la manevre destul de incomode. Sper că avem paraşuta la îndemână...
     - Crezi că ăştia ar fi în stare să ne ia în colimator?
     - Nu se ştie niciodată.
    
     Iaşi, 11 aprilie. Circa cinci sute de primari ai unor comune de pe ambele maluri ale Prutului s-au adunat în Piaţa Unirii pentru a cere alipirea Voievodatului Pravoslavnic la Republica Moldova. Pe pancartele scrise cu caractere chirilice se puteau citi lozinci precum „Să isprăvim cu dezbinarea!“, „De la Nistru la Ceahlău - un norod şi o glie!“, „Jos cu dictatura samavolnică a Bucureştiului!“, „Slavă veşnică frăţiei cu Sfânta Rusie!“. La biserica mănăstirii Trei Ierarhi, demonstranţii au evocat personalitatea lui Dimitrie Cantemir, precum şi a ilustrului său protector, ţarul Petru cel Mare. Manifestaţia a luat sfârşit în faţa Palatului Culturii, unde primarii au încins o horă în jurul monumentului lui Ştefan cel Mare, recitând cu înflăcărare versuri istorice precum Stepan, Stepan, Cneaz şel Mare, samăn pi sviatu’ nu are. (Agenţia Novosti.)
    
     Ciuntita Ungarie nu-i ţară - Ungaria Mare (în original, Nagy Magyarország - n.n.) e raiul pe pământ! Cândva, coroana lui István cel Sfânt va domni iarăşi din Tatra până-n Adria, dar începutul să-l facem acum şi aici, în inima dulce a Ardealului! Aici, unde un mileniu de istorie maghiară neîntreruptă ne desemnează drept stăpâni incontestabili, unde fiecare oraş, şi fiecare cetate, şi fiecare castel, şi fiecare biserică ar putea povesti pe sute de pagini despre vitejia noastră, şi despre demnitatea noastră, şi despre iscusinţa noastră. Aici, unde s-au născut marii noştri Huniazi - János cel Viteaz şi Mátiás cel Înţelept, aici unde ne-am tipărit primele cărţi şi unde am mai aprins o dată făclia Renaşterii.
     Răbdarea noastră a ajuns la capăt. Să isprăvim cu supuşenia înjositoare la care de decenii ne silesc îngălaţii de opincari, urmaşii fără număr ai acelor ciobani balcanici care au trecut odinioară cu turmele lor Dunărea şi Carpaţii, şi care ar fi rămas până astăzi analfabeţi, dacă savanţii noştri - cu o generozitate prost răsplătită şi pe care avem toate motivele s-o regretăm - nu le-ar fi dăruit o scriere şi o gramatică. Caraghioasa lor pretenţie de a se trage din daci şi din romani, şi de a fi dăinuit permanent, din cele mai vechi timpuri, pe aceste meleaguri e lipsită de orice bază: pustii erau codrii Transilvaniei la venirea noastră, noi am întemeiat aici fiecare urbe şi fiecare cătun.
     Afară cu oláh-ii din scumpa noastră patrie, să se întoarcă de unde au venit, la fraţii lor de peste munţi - iar cei ce ţin cu tot dinadinsul să rămână, aceia să-şi spună László şi Gyula şi Bözsi şi Rózsi, iar cui va mai boscorodi pe graiul lor păsăresc, să i se taie limba!
     Să-i izgonim pe toţi cei ce gândesc şi simt şi vorbesc altfel decât ungureşte, iar pe cei ce s-ar opune - să-i jupuim de vii! Să punem foc bisericilor lor eretice, să le dărâmăm casele cu care ne-au sluţit oraşele şi satele, să le ardem bibliotecile şi muzeele - să nu mai rămână nici urmă, nici pomenire, ca şi cum n-ar fi existat niciodată! Şi peste tot Ardealul să fâlfâie - piros, fehér, zöld (roşu, alb, verde - n.n.) - tricolorul nostru sfânt... (Din Apelul Consiliului Federaţiei Transilvane Maghiare.)
    
     În chestiunea delicată a dezmembrării României, se impune ca statul nostru să adopte o atitudine rezervată, aşa cum se cuvine din partea unei mari naţiuni. Este evident că a sprijini făţiş tendinţele centrifuge ar veni în contradicţie cu politica noastră tradiţională şi ar încuraja şi la noi mişcările separatiste, cu consecinţe imprevizibile pentru unitatea statală. Franţa a garantat în repetate rânduri, prin semnătura ei, integritatea teritorială a surorii mai mici de gintă latină şi, cu mici inconsecvenţe, fie dictate de împrejurările istorice, ca în cazul anulării incomplete a pactului Molotov-Ribbentrop, fie rezultând din cerinţe de complezenţă, ca în cazul cuvântării preşedintelui Mitterrand în faţa parlamentului budapestan, a şi rămas credincioasă angajamentelor asumate.
     Pe de altă parte, printr-o politică lipsită de clarviziune şi supleţe, neglijând recomandările Consiliului Europei şi tergiversând la modul cel mai cras adoptarea unei legislaţii cu adevărat democratice în chestiunea arzătoare a statutului naţionalităţilor, guvernul şi parlamentul român poartă în mare măsură vina şi răspunderea pentru evoluţia catrastrofală a evenimentelor. A ne pronunţa acum pentru menţinerea României ca stat unitar ar însemna să recompensăm în fapt o politică mioapă şi, în esenţa ei, reacţionară.
     Nu-i mai puţin adevărat că, prin dispariţia unui stat cu 23 de milioane de locuitori, se creează în estul Europei un vid cu consecinţe geopolitice dintre cele mai periculoase. A rămâne acum în espectativă echivalează practic cu a accepta înaintarea unor puteri ostile spre inima continentului - şi este greu de crezut că Ungaria, chiar dacă ar fi să-şi alipească Transilvania, le-ar putea ţine piept. Salvarea ar putea veni numai din partea acelor forţe care se pronunţă pentru restabilirea pe baze noi a unităţii de stat a României, forţe care s-ar cuveni să se bucure de tot sprijinul nostru. Întrebarea este dacă ele au într-adevăr vreo şansă de reuşită. (Dintr-un Raport Confidenţial al consilierului pentru problemele securităţii naţionale către Preşedintele Republicii Franceze.)
    
     - S-a relatat recent, domnule Papadopoulos, că Liga pe care o conduceţi a lansat un patetic Apel către toţi grecii...
     - Perfect adevărat. Liga Tomitană îi cheamă pe toţi locuitorii Greciei şi pe toţi cetăţenii de origine greacă ai întregii lumi să contribuie - fie prin înrolarea ca voluntari în rândurile Armatei Pontului Euxin, fie prin donaţii în bani şi bunuri materiale - la renaşterea naţiei şi a culturii elene pe cursul inferior al Istrului.
     - Nu vi se pare că un asemenea obiectiv are un caracter oarecum utopic?
     - Utopic? Dimpotrivă, aş zice că inevitabil! Până când, oare, să tot acceptăm - la Brăila ori la Ploieşti, la Iaşi ori la Medgidia - să fim trataţi de sus, cu emfază şi dispreţ, de către urmaşii de azi ai triburilor barbare, pe pământul pe care strămoşii noştri au aprins pentru prima oară flacăra civilizaţiei? Noi, stră-stră-strănepoţii întemeietorilor Tomisului şi ai Histriei şi ai Callatisului! Să punem capăt pentru totdeauna acestei situaţii umilitoare. Să readucem la viaţă venerabilele polis-uri, cu acropolele şi cu agorele lor, să le reunim sub stindardul Ligei şi, stăpâni pe destinul nostru, să ne impunem hegemonia în întregul bazin pontic, aşa cum au făcut-o, cu mai bine de două milenii în urmă, vrednicii noştri înaintaşi.
     - Aţi reflectat la implicaţiile mai largi ale iniţiativei dumneavoastră? Credeţi într-adevăr că o internaţionalizare ar putea contribui la restrângerea conflictelor din fosta Românie?
     - Ar fi regretabil dacă, din considerente ale unei aşa-zise politici europene, naţiunea noastră ar renunţa într-un moment atât de prielnic la şansa de a-şi redobândi rangul care i se cuvine. Eu unul sunt sigur că Grecia-Mumă nu ne va lăsa de izbelişte...
     (Interviu realizat de Canalul 2 al Televiziunii Elene.)
    
     Craiova, 12 aprilie. Guvernul Republicii Independente Oltenia a adresat note de protest atât Ţării Banatului cât şi Regatului Mioritic, cerând cu hotărâre să se pună capăt practicilor discriminatorii şi persecuţiilor revoltătoare la adresa cetăţenilor de sorginte gorjodoljeană. Conaţionalii noştri, se spune în notele respective, numiţi în batjocură când juveţi, când sudişti, sunt obligaţi să poarte ecusonul cu praz; adulţilor li se refuză angajarea în instituţiile de stat, copiilor le este interzisă frecventarea şcolilor rezervate bănăţenilor (respectiv ardelenilor), mii şi mii de familii au fost expulzate peste Carpaţi sau chiar internate în lagăre, iar sute de persoane au dispărut fără urmă. Guvernul nostru, se arată în încheierea notelor, protestează energic împotriva acestor crime şi abuzuri, rezervându-şi totodată dreptul de a recurge la măsuri similare, în caz că acestei situaţii intolerabile nu i se va pune capăt în cel mai scurt timp. (Associated Press International.)
    
     România nu este o naţiune, ci o noţiune... cuvintele lui Bismarck par astăzi mai actuale decât oricând. O noţiune desuetă, am zice noi, observând cu câtă repeziciune se destramă acest conglomerat de teritorii locuite de populaţii cu etnii şi tradiţii istorice atât de diferite. Ar fi, desigur, o greşeală de neiertat să repetăm acum gafa croată, prin recunoaşterea unilaterală a uneia sau alteia dintre noile formaţii statale liliputane care iau naştere pe ruinele fostei Românii. De altminteri, nu-i nici o grabă, câtă vreme nici o forţă semnificativă nu pare interesată să-şi asume rolul de a împiedica şi nici măcar de a frâna procesul unei descompuneri mai mult decât fireşti.
     Marii profitori ai acestei evoluţii sunt desigur statele riverane - chiar dacă, din motive lesne de înţeles, guvernele respective se menţin, cel puţin formal, pe linia unei stricte neutralităţi. E de aşteptat totuşi ca puzderia de ţărişoare care-şi anunţă pretenţia la o existenţă de sine stătătoare, după ce vor ajunge la o stabilizare reciprocă a liniilor de demarcaţie, ca să nu le zicem frontiere, să-şi caute câte-un protector prin preajmă, oferindu-i acestuia în schimb o strângere a legăturilor care nu poate avea alt final decât contopirea deplină. După ce fiecare vecin va îngurgita astfel felia care i se cuvine din torta carpatină, toată lumea va fi atât de mulţumită, încât nimeni nu va mai sta să întrebe dacă toată istoria asta s-a pornit de la sine, sau dacă nu cumva a fost totuşi iniţiată sau măcar stimulată de către beneficiarii banchetului teritorial.
     N-am avea nici un motiv să nu le dorim mesenilor un apetit pe măsură, dacă printre ingredientele puse la cuptor nu s-ar afla, ca din întâmplare, ultimele resturi ale populaţiei germanice care făcea cândva fala Transilvaniei şi a Banatului. Iniţiativa recentă a Comitetului pentru recolonizarea Ardealului, deşi lansată pe baze pur private, ne implică la un mod nu tocmai favorabil într-o tărăşenie la care am fi preferat să rămânen simpli spectatori. Şi, de ce n-am recunoaşte-o, chiar dacă şi ultimii saşi ardeleni sau şvabi bănăţeni le-ar lăsa în părăsire, nu ne poate fi indiferentă soarta atâtor localităţi urbane şi rurale într-al căror decor s-au desfăşurat secole de istorie şi de cultură germană. (Dintr-un comentariu al revistei Der Spiegel.)
    
     Constanţa, 15 aprilie. Într-un port dobrogean, a cărui identitate nu a fost încă precizată, a debarcat zilele trecute un prim detaşament internaţional de voluntari musulmani. Cu un excelent moral de luptă, echipaţi cu armament ultramodern şi antrenaţi de instructori de elită, voluntarii şi-au făcut cunoscută încă de la plecarea din centrul de recrutare hotărârea de a contribui la restaurarea tradiţionalei dominaţii osmanice în spaţiul carpato-danubian. După cum se ştie, mai multe ţări islamice au recunoscut oficial Hanatul şi au anunţat că vor sprijini cu toate mijloacele lupta acestuia pentru neatârnare. Se presupune că majoritatea voluntarilor provin din rândurile adepţilor unor curente fundamentaliste, cunoscute pentru atitudinea lor radicală şi pentru fanatismul cu care urmăresc propagarea în întreaga lume a religiei mahomedane.
     La câteva ceasuri după debarcare, comandantul detaşamentului a declarat la Constanţa, în cadrul unei conferinţe de presă, că unitatea lui se va rezuma pentru început la înfiinţarea unor localuri de alimentaţie publică, unde doritorii vor putea consuma pe loc sau cumpăra pentru acasă faimoasa plăcintă dobrogeană, iaurt de oaie, chebab, babic, bragă, sarailii, baclavale, rahat, sugiuc, nuga, halva, halviţă, produse de simigerie, precum şi alte specialităţi orientale mai mult sau mai puţin explozive. Comandantul a refuzat să răspundă la întrebarea unei reportere de la CNN cu privire la soarta care îi aşteaptă pe cei care ar refuza consumul respectivelor produse. În împrejurările date, a precizat el, nu consider că ar fi consult să dau curs unei asemenea provocări. (Ştire din ziarul dobrogean Imparţialul.)
    
     O, Transilvania mea de jale... Transilvania mea de dor... Au n-ai sângerat îndeajuns în vremurile tulburi ale mileniului al doilea? Din ce genuni de ură ţi s-au întrupat fiii - fraţi duşmani! Ce demon să fi aruncat aici sămânţa de nestârpit a vrajbei... Fala deşartă de a-i fi prăsit pe Dracula şi pe Frankenstein nu-ţi mai ajunge: acum parcă ai vrea să întreci până şi tristul record bosniac de pe răbojul ororii... Faima mincinoasă şi nedreaptă de cloacă a vampirilor şi a tuturor strigoilor ţi s-a întors împotrivă, legenda abjectă irumpe din tenebre telurice, invadând vulnerabila realitate. Ţară de ctitori şi de martiri - n-au fost oare jertfe destule?
     Şi cu cât meşteşug te-a durat Ziditorul, cu câte daruri te-a înzestrat, binecuvântată Transilvanie! Străjuită de culmile Carpaţilor, brăzdată de râuri viguroase, aşternută cu codri umbroşi şi ogoare fertile, cu livezi roditoare şi păşuni arcadiene, ferită de arşiţa tropicelor şi de geruri polare - ce loc mai potrivit pentru a vieţui în pace, în armonie cu natura şi cu semenii? Daţi-vă mâna, fraţii mei transilvani de orice idiom, aruncaţi armele, lepădaţi oţelul însângerat al vendetei... Fiţi milostivi unii cu alţii, fiţi îndurători cu voi şi cu urmaşii voştri, regăsiţi înţelepciunea atâtor generaţii care şi-au făcut din săbii pluguri, învăţând să trăiască alături în bună vecinătate! Cu vrednicie şi sârg să prefacem câmpul de bătaie într-un tărâm înfloritor, unde fiecare să-şi afle rostul şi împlinirea! (Dintr-un apel circulând în samizdat al Partidului Unionist, interzis de toate guvernele paralele de pe teritoriul Transilvaniei.)
    
     - Aş începe prin a exprima gratitudinea companiei de televiziune ABC pentru posibilitatea care ni s-a acordat de a-i lua Maiestăţii-Voastre Imperiale un interviu chiar aici, în marea sală de recepţie a Palatului de la Ciorogârla.
     - Noi nu avem prejudecăţi.
     - În discursul tradiţional privitor la starea naţiunii, Maiestatea-Voastră şi-a reînnoit oferta de a media în conflictul dintre China continentală şi Taivan. Credeţi în succesul unei asemenea misiuni?
     - Nici un om politic cu adevărat responsabil n-ar lăsa să se irosească prilejul de a contribui la o apropiere a celor două părţi. În joc e soarta întregii planete.
     - A trebuit să mergeţi chiar atât de departe, pentru a vă pune în valoare vocaţia de mediator?
     - Nimeni nu poate fi profet în patria lui.
     - Totuşi, neutralitatea Imperiului în conflictul românesc vă acordă o indiscutabilă autoritate morală!
     - Am impresia că la voi, în America, lumea nu prea ştie cum suntem trataţi aici... Nu trebuie să vă luaţi după operete...
     - Care e poziţia Maiestăţii-Voastre în chestiunea mult disputată a strămutării capitalei Imperiului la Bucureşti?
     - Noi dorim să evităm tensiunile şi conflictele fără sens, şi cu atât mai mult vărsările inutile de sânge. Vom aştepta cu răbdare şi tact ca aşa-zisul guvern de la Bucureşti, care nu mai reprezintă pe nimeni, să se autodizolve. Am cerut supuşilor noştri de pe malurile Dâmboviţei să dea dovadă de spirit civic şi de responsabilitate în faţa istoriei.
     - Responsabilitate care îndeamnă la acţiune...
     - În momentele cu adevărat cruciale, viitorul nu se decide pe câmpul de bătaie, ci în maternităţi. Noi credem cu fermitate că poporul nostru deţine vigoarea necesară supravieţuirii. Iar în ce ne priveşte, noi suntem categoric împotriva oricărei discriminări - îi acceptăm în rândurile noastre pe toţi cei care se declară romi. Cum spuneam, n-avem prejudecăţi.
     - Revenind la chestiunea capitalei, aţi întreprins vreun demers pe plan internaţional?
     - Spre deosebire de alţii, noi nu ne putem baza decât pe propriile noastre forţe: n-avem protectori nici printre vecini, nici printre marile puteri. Dar Bucureştiul este reşedinţa naturală a statului nostru şi nimeni nu ne poate contesta acest drept inalienabil. Timpul lucrează pentru noi - prin urmare, cine ne poate sta împotrivă?
     (Interviu televizat cu Împăratul Purdea I.)
    
     Sighet, 23 aprilie. În capitala Maramureşului Preasfânt a luat fiinţă Consiliul Salvării Naţionale. Într-un manifest dat publicităţii se arată că principalul obiectiv al Consiliului îl constituie refacerea unităţii naţionale a României. A sosit sorocul unui nou descălecat - cu aceste cuvinte pline de patos patriotic se încheie textul inspirat al manifestului. (Din însemnările şefului Grupului de observatori ai Consiliului Europei.)
    
     Nu este cazul să reluăm aici argumentele, de altminteri inutile, ale unei caraghioase dispute istorice. Inutile, deoarece - pentru orice maghiar care ştie să-şi asculte glasul inimii - este mai mult decât limpede că Transilvania ne aparţine de drept. Chestiunea care se pune este dacă e într-adevăr necesar şi mai ales util să facem tocmai acum uz de acest drept imprescriptibil.
     O Ungarie în care o treime din totalul populaţiei ar vorbi altă limbă decât cea maghiară, ar însemna o revenire la situaţia de dinaintea primului război mondial, cu toate conflictele etnice aferente. Unde ar putea duce asta vedem pe viu chiar prin exemplul jalnic al fostei Românii. Deplângând pe bună dreptate pierderea teritoriilor Ungariei Mari, nu trebuie să scăpăm nici o clipă din vedere avantajele enorme ale unui stat etniceşte pur, omogen, de care am profitat substanţial în ultima sută de ani. Fără a exagera prea mult, am putea chiar afirma că nici măcar ungurii transilvăneni şi nici secuii nu mai aparţin sută la sută naţiei maghiare.
     Adevărul este că noi am vrea Ardealul, dar fără ardeleni. Dacă Federaţia şi Scaunele doresc să se reunifice cu patria panonică - evident, după ce vor fi tranşat în favoarea lor conflictul armat cu aşa-zisul Regat Mioritic, privinţă în care, cu toată neutralitatea noastră, le dorim din tot sufletul succes - e bine să ştie de pe acum că un asemenea demers ar intra în discuţie numai după o riguroasă epurare etnică. (Din Expunerea ministrului maghiar de externe în faţa comisiei parlamentare de resort.)
    
     - Domnule van Hamruden, mă tem că a sosit momentul să facem uz de paraşută...
     - Vorbeşti serios?!
     - Am eu aerul că glumesc?
     - Dar habar n-am cum naiba funcţionează drăcia asta!
     - Sari, numeri până la zece, tragi de inel...
     ...
     - Ia spune, ce urmează după şapte?...
    
      *
    
     - Lasă Miţule viitorul în pace, că oricum o să iasă altfel toate!
     - ...
     - Coboară Miţule din ciberopter, că ai să întârzii iarăşi la Parliament!
     - Lasă-mă, soro, că mă documentez! Nu ştii că azi se discută statutul naţionalităţilor?
     - Zău? Parcă de douăj’ de ani îl tot discutaţi...
     - Fugi d-aci, acu’ douăj’ de ani abia ieşea lumea în piaţă să-l huiduiască pe Răposatu’.





PRO-PORŢIE





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1    - număr curent din perioada 17.07 - 15.09.2000
download

Pro-Scris nr. 2    - număr curent din perioada 17.09 - 17.12.2000
download

Pro-Scris nr. 3-4 - număr curent din perioada 18.12.2000 - 23.04.2001
download

Pro-Scris nr. 5-6 - număr curent din perioada 24.04 - 08.08.2001
download

Pro-Scris nr. 7-8 - număr curent din perioada 09.08 - 19.11.2001
download

Pro-Scris nr. 9-10 - număr curent din perioada 20.11.2001 - 03.03.2001
download

Pro-Scris nr. 11-12 - număr curent din perioada 04.03 - 1.06.2002
download





INDEX DE AUTORI


     Pro-Scris vă oferă posibilitatea de a studia selectiv numerele anterioare, oferindu-vă un index alfabetic, pe autori, on-line. Puteţi selecta direct articolul dorit, care va fi deschis într-o fereastră separată a browser-ului.
     Atenţie însă, acest fişier este de dimensiuni relativ mari - va trebui să aveţi răbdare la încărcarea acestuia din internet, mai ales dacă aveţi „norocul" unei conxiuni mai slabe.


Autor, Titlu,  link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * * - Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu
, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea,  iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei", Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind" televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară", Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară", Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Petrescu, Liviu, Pro, Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro, Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Săsărman, Gheorghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Gheorghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Gheorghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Gheorghe, Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul..., Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, center"11-12
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1





LINK-URI ALESE


     După ce în numărul trecut Pro-Scris s-a cam jucat cu link-urile sale alese, de data aceasta Pro-Scris reia, la modul foarte serios, propunerile sale, subiective, de bună seamă, de a vă petrece timpul on-line. Vă prezentăm astăzi o seamă de site-uri science fiction şi reviste literare româneşti.

Imagikon
Redactor: Ovidiu Bufnilă
     http://www.imagikon.go.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
     http://www.sfera.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
     http://curierul.unicult.ro

Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
     http://www.sfmagazin.com

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
     http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
     http://sf.ee2us.com

Supernova
     http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
     http://www.noesis.ro

Scriptmania
     http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
     http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Razvan Penescu
     http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
     http://www.yetireport.com





PRO-NUME





LISTA NEAGRĂ...


Pro-Scris 11-12 a fost realizat de:

Webmaster şi consilier transatlantic : Cătălin Ionescu

Ucenic de web, promovat calfă : Györfi-Deák György

Au trudit alături de noi :
     Voicu Bugariu
          Ovidiu Bufnilă
               Radu Pavel Gheo
                    Liviu Radu
                         Cornel Robu
                              Gheorghe Săsărman

Mulţumim de asemenea domnilor Lucian Ionică, Stanislaw Lem, Monory András, Mircea Opriţă, J. A.Tillman, precum şi echipei de la SOLARIA.





PRO-SCRIS





VA URMA...


 "Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri ; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă - noi am râs destul."

Caragiale către Petre Th. Missir




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu