duminică, 27 iulie 2014

Pro-Scris 2 (7-8) / 9 august 2001 (text only)

.

Comunismul a ajuns la putere numai în ţări răvăşite fie de război, fie de corupţie, fie de amândouă.

John F. Kenedy
(1917-1963)
cuvântare ţinută la NATO
(6 iulie 1963)

Arhiva on-line
număr curent din perioada
09.08 - 19.11.2001




Pro-Scris 7-8

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - Cuprinsul in extenso

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Editorial 7-8

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile Pro-Scris

PRO-EMINENTE
Cătălin Ionescu - Vorbe... cu Ovidiu Bufnila

PRO-GRESII
Cornel Robu - SF si istorie contrafactuala 1
Györfi-Deák György - Hrana DerbeZeilor
Ovidiu Bufnilă - Iluzoria etatizare...
Liviu Radu - SF-istul ca personaj...
Mircea Cărbunaru - Marea evadare pe internet
Cătălin Ionescu - Indestructibilul...

PRO-PUNERI
Cătălin Ionescu - 3 Noutati

PRO-POZITII
Voicu Bugariu - Fragmente critice IV
Liviu Radu - Paralele intre lumi paralele 4
Liviu Radu - Despre stapanul inelelor
Liviu Radu - Inlemnirea timpului si alte intamplari
Robert David - Romania SF 2001
Györfi-Deák György - Picatura chinezeasca
Györfi-Deák György - Temeinicia cutezantei
Györfi-Deák György - Adevarul despre Draculea
Ovidiu Bufnilă - Jean Lorin Sterian...
Ovidiu Bufnilă - Michael Haulica...
Cătălin Ionescu - Un experiment rarisim

PRO-GRAM
Traian Bădulescu - Numai cine...

PRO-NUME
Numele realizatorilor

PRO-PORTIE
Arhiva on line
Index on line
Link-uri alese

PRO-SCRIS...
...va urma





PRO-DOMO





CUPRINSUL IN EXTENSO

Cătălin Ionescu


     „Bine aţi venit la Eurokon 2001, organizat mai cu seamă de comuniştii nostalgici“, acesta ar fi trebuit să fie motto-ul ediţiei 7-8 a revistei Pro-Scris. Nu a fost să fie aşa, din două motive:
     1) Pro-Scris nu este interesat de „comuniştii nostalgici“ (cum poate ar raţiona, parţial corect, un cititor consecvent şi virtual al nostru), ci este doar mâhnit de incredibila slugărnicie de care dă dovadă, în continuare, science fiction-ul românesc; dar acestă poveste - specific românască, de altfel - este prea tristă pentru un Pro-Scris curios să-şi bage nasul şi în alte lucruri, în alte aspecte...
     2) Mai mult, Pro-Scris nu se construieşte sub motto-uri, (mai ales din cele roşii) datorită caracterului său independent: colaboratorii îşi aleg singuri temele proprii de interes.
     De altfel, mai multe (şi mai vechi) despre principiile Pro-Scris puteţi afla din capitolul Pro-Teze, cam static de-a lungul timpului...
     Revenind temporar la inexistentul motto (ce ne-am face oare fără idei „consecvente“?), Pro-Scris protestează, (la rubrica Pro-Test, nu?) la gafele organizatorilor Eurocon - şi vă puteţi exersa spiritul de tip „Gică contra“ cu editorialul acestei ediţii, subintitulat „Nimic despre FNTSF, nimic nou despre Eurocon 2001“.
     Împăcaţi aşadar cu culoarea roz (vezi fundalul, în diferite nuanţe) a Pro-Scris 7-8, să încercăm să parcurgem, cât mai concis - dacă vom putea! - sumarul pro-priu-zis:
     Pro-Scris 7-8 are câteva noutăţi faţă de ediţiile anterioare. Una dintre ele este inaugurarea unei serii de interviuri în exclusivitate cu colaboratorii săi. Deschiderea de drum o face Ovidiu Bufnilă care răspunde la 10 întrebări puse de Cătălin Ionescu în capitolul Pro-Eminenţe, sub genericul „Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate“.
     Un capitol consistent (zicem noi, că dacă n-o zicem, altminteri cine ar zice-o?) al Pro-Scris este cel intitulat Pro-Gresii (despre gresiile cu care ţărani români îşi ascuţeau coasele, aceleaşi pe care le folosim astăzi la pavat, pavaj şi alte asemenea scopuri).
     Cornel Robu ne-a trimis un nou material inedit, intitulat „SF şi istorie contrafactuală“, material care continuă în mod logic seria articolelor semnate de domnia sa în Pro-Scris. Cum însă, de astă dată, materialul este de o întindere apreciabilă, am recurs, cu scuzele de rigoare, la serializarea sa: astăzi vă oferim prima din cele trei părţi în care va apare.
     Continuă pro-gresiile domnul Györfi-Deák György (adică Gyuri, cum îi zic prietenii, deci şi cititorii Pro-Scris) cu o intresantă „digestie asupra soluţiei antropofage“ intitulată „Hrana derbeZeilor“.
     Ovidiu Bufnilă ne propune un dens şi concis eseu intitulat „Iluzoria etatizare a imaginarului“: merită subliniată afirmaţia, perfect adevărată, şi perfect în contextul „roz“ al Eurocon-ului: „Tocmai de aceea euroconul auster şi insular nu e decât un eveniment minor în raport cu publicarea lui Gurgu sau Haulică prin ei înşişi în site-uri SF americane sau australiene.“
     Pro-gresează în continuare Liviu Radu cu „SF-istul ca personaj al actualităţii“, o dizertaţie despre atitudinea faţă de actualitate a autorilor SF.
     Urmează Mircea Cărbunaru cu un material preluat direct din Fantasya, „Marea evadare pe internet“, câteva punctări directe ale problemelor SF-ului românesc actual.
     Încheie seria Pro-Gresiilor Cătălin Ionescu cu un material intitulat „Indestructibilul, un science fiction trecut prea uşor cu vederea“, un punct de vedere pe marginea filmului cu acelaşi nume.
     Deşi iniţial au fost „sărite“ în programare, totuşi avem şi în această ediţie - şi deci în vara asta caniculară - un scurt capitol de Pro-Puneri, subintiulat, 3 Noutăţi, împărţite pe un spectru cât mai larg: un supliment de ziar devenit electronic, o revistă şi o carte. Mai lipsea ceva?
     Pro-Poziţiile (adică diverse poziţii adoptate de Pro-Scris, la sugestia unui album semnat de Leonard Cohen, Various Positions) ediţiei se deschid cu „clasicul“ serial „Fragmente critice“, ajuns, în varianta Pro-Scris (vă reamintim că „Fragmentele critice“ au fost lansate inţial în revista Anticipaţia, şi după dispariţia sa au ajuns pe internet, în paginile Pro-Scris) la episodul 4. Vă recomandăm în mod special episodul de astăzi, în care Voicu Bugariu trece în revistă nu mai puţin de 7 apariţii editoriale plus un text inedit!
     Tot la episodul 4 a ajuns şi un alt serial la fel de faimos, (şi pentru că a crescut odată cu Pro-Scris, spune editorul cu îndreptăţită mândrie patriotico-internautică!): „Paralele între lumi paralele“, sub semnătura (mai este nevoie s-o spunem?) lui Liviu Radu; astăzi despre „Literatura SF şi romanele cu samurai“. Banzai!
     În mare vervă (dar când nu a fost în vervă?) Liviu Radu semnează în continuare alte 2 pro-poziţii: „Despre stăpânul inelelor“ (despre trilogia lui Tolkien) şi „Înlemnirea timpului şi alte întâmplări“ (despre volumul cu acelaşi nume semnat de Bogdan-Tudor Bucheru).
     „România SF 2001“ este apariţia editorială de care ne vorbeşte Robert David, un bun prieten al Pro-Scris (apropo, tot respectul Pro-Scris-ului pentru cruciada virtuală dusă în paginile Curierului de seară - un săptămânal extrem de interesant şi de incisiv, pe care Pro-Scris vi-l recomandă cu toată căldura la adresa http://www.curierul.f2s.com) în materialul intitulat „Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc“
     Györfi-Deák György (un colaborator mai nou şi totodată mai vechi; o chestie, adică, demnă de sefişti!) ne pro-pune la rându-i, 3 materiale: „Picătura chinezească“ despre romanul „Ildiko“, semnat de Mihail Grămescu; „Temeinicia cutezanţei“, despre volumul lui Radu Pavel Gheo „Despre science fiction“; „Adevărul despre Drăculea“, despre volumul „Şapte eseuri despre strigoi“ semnat de Otilia Hedeşan. După cum se poate vedea (mai curând, intui), la noi funcţionează perfect şi internetul prin poştă: legătura Jibou - Ploieşti se face on-line, mulţumită poştei române şi invenţiei „milenare“ a floppy-disk-ului (şi este on-line când se trage câte o linie şi se adună); nu râdeţi, se poate şi mai rău.
     Următoarele Pro-Poziţii îi aparţin lui Ovidiu Bufnilă (acealaşi Bufnilă dintotdeauna!): „Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor“ şi „Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia“, despre volumele „Scriitorul a ieşit la vănătoare“, respectiv „Madia Mangalena“.
     Încheie Pro-Propoziţiile Cătălin Ionescu cu câteva însemnări despre „Un experiment rarisim“; este vorba de serialul din site-ul WebJurnal, intitulat „Politică şi science fiction“, serial realizat de Ovidiu Bufnilă.
     Revine şi capitolul Pro-Gram, care găzduieşte acum replica lui Traian Bădulescu, preşedintele FNTSF, la editorialul din numărul trecut, replică ce poartă titlul „Numai cine se mişcă greşeşte“. Impresionat de gestul (normal, dar cu atât mai de evidenţiat într-o societate în care normalitatea este mai degrabă science fiction!) lui Traian Bădulescu de a replica, Pro-Scris se va abţine de la orice comentarii, aşteptând răbdător să vadă ce se va schimba în FNTSF-ul de azi şi de mâine...
     Utimele capitole sunt mai degrabă „tehnice“ (deh, inginerul de editor nu se poate dezminte!):
     Pro-Numele găzduieşte, neruşinat de „tehnic“ numele realizatorilor, tot mai puţini, sau tot mai absenţi.
     Pro-Porţia, în schimb, aduce noutăţi importante, de toate culorile: prima bilă, neagră, anunţă renunţarea la capacitatea de download - off-line-eritatea se poate obţine, sperăm temporar, şi cu scuzele de rigoare, doar la cerere, prin e-mail - rămânând valabilă însă arhiva on-line; a două bilă, albă, aduce la dispoziţia cititorilor un index alfabetic pe autori a arhivelor on-line Pro-Scris (spre marea surprindere a subsemnatului, în anul care s-a scurs de la primul număr Pro-Scris, s-au strâns ceva materiale, toate disponibile on-line, fie direct, fie prin răsfoirea nostalgică a numerelor vechi; a treia bilă este neutră (culoarea neutră este, desigur, un termen science-fiction-abil al Pro-Scris!) şi pro-porţionează link-urile alese de Pro-Scris.
     Comentariile cuprinsului in extenso se opresc la marginea ultimului capitol, „Pro-Scris va urma“; nume care, de altfel, este perfect adevărat - ce-i acolo rămâne însă să descoperiţi singuri.





PRO-TESTE





Editorial 7-8
NIMIC DESPRE FNTSF; NIMIC NOU DESPRE EUROCON 2001

Cătălin Ionescu


     Sincer să fiu, după „atacurile“ din numărul trecut împotriva FNTSF-ului nu mă aşteptam la nimic. Conform bunelor obiceiuri, în care câinele latră şi caravana trece, luările de poziţie ale Pro-Scris-ului ar fi trebuit ignorate, în cel mai bun caz, cu condescendenţă. Totuşi, spre marea mea mirare, lucrurile nu au stat aşa şi Traian Bădulescu, noul preşedinte FNTSF a trimis o replică - replică care, aşa cum este absolut normal, o gasiţi publicată în această ediţie a revistei noastre. Surpriza, să recunoaştem, a fost mare. Pentru prima în istoria FNTSF-ului, cineva din conducere se simte responsabil pentru faptele sale şi procedează în consecinţă. Drept urmare, Pro-Scris ia la rându-i o hotărâre: în urma publicării replicii lui Traian Bădulescu, renunţă la orice alt comentariu suplimentar pe o perioadă de câteva luni, adică până după Atlantykron / Eurocon. Şi asta în ciuda faptului că editorialistul Pro-Scris şi-ar fi frecat mâinile de bucurie la gândul unui virtual lung şir de polemici cu FNTSF-ul...
     Am primit însă de curând alte două materiale din partea organizatorilor Eurocon, care, prin conţinut,  nu pot fi trecute sub tăcere. Sau nu de Pro-Scris.
     Primul material cuprinde programul Eurocon 2001 şi spre sfârşit prezintă comitetul de organizare. În prima poziţie, preşedintele Alexandru Mironov. Lista mai cuprinde, în această ordine, preşedintele de onoare, Ion Hobana; directorul executiv, Sorin Repanovici; directorul ştiinţific, Florin Munteanu; sectorul marketing & reclame, Valentin Ionescu; relaţii externe, Cătălin Grosu şi Antuza Genescu; relaţii mass-media, Nicolae E. Vărgolici, Traian Bădulescu, Nicu Cosma; webmaster, Eduard Pandele. Şi că tot veni vorba, site-ul oficial al Eurocon-ului este disponibil la adresa http://www.atlantykron.org. Site care, la începutul lunii iulie 2001, purta în el la fiecare pagină, faimoasa inscripţie Under construction. Ei, dar asta-i răutate curată....
     Observăm cu stupoare că preşedintele FNTSF este trecut pe poziţia a 2-a abia la  relaţii mass-media, undeva foarte aproape de capătul listei. Cam puţin pentru Traian Bădulescu (care are o solidă pregătire în acest sens - să amintim doar pagina sf din suplimentul ziarului Ziua). Cam mult, dacă nu pentru Alexandru Mironov, atunci măcar pentru directorul executiv, Sorin Repanovivi, în dreptul căruia, este scris, „se ocupă de servicii, de buget“. Apropo de servicii, canera single de hotel costă 20 de dolari şi transportul Eurocon - Hotel 5 dolari pe zi. Astea or fi preţurile în sezon, nu-i aşa?...
     Colacul peste pupăză este aplicat însă cu inefabilă graţie în celălalt material, care-l acompaniază pe primul: Lista invitaţilor la Eurocon. Acolo, pe prima poziţie la rubrica „Invitaţi români“ îl găsim pe inepuizabilul Alexandru Mironov! Profesia domniei sale, în acest document este foarte clară: dacă Dumitru Prunariu este astronaut şi Ion Hobană este scriitor, ca să cităm următoarele nume din listă, atunci Alexandru Mironov este UNESCO. Dar ce mai contează, atunci când preşedintele Mironov îl invită pe UNESCO-ul Mironov la Eurocon 2001? Ca să nu mai amintim de moderatorii pentru fiecare temă a celor trei seri de discuţii ale Eurocon, poziţie în care Alexandru Mironov conduce din nou detaşat, fiind moderator la fiecare temă!
     Prin urmare, fie-ne îngăduit să punem una, maxim două  întrebări:
     Unu, de ce ediţia Eurocon 2001 nu se numeşte Eurokon Mironov & Ko.? Şi dacă răspunsul la prima întrebare este mai greu, atunci subsemnatul adresează direct preşedintelui şi directorului executiv al comitetului de organizare Eurocon 2001 o întrebare ajutătoare,  mult mai simplă: până când, tovarăşi?!
Cătălin Ionescu
9 iulie 2001

Extras din fişierul
EuroCon 2001 ATLANTYKRON conditii.doc
(sublinierile ne aparţin)
Comitetul de organizare EuroCon 2001 Atlantykron

Presedinte: Alexandru Mironov
e-mail: mironov_a@yahoo.com telefon:+40-1- 2223840,
celular +40-93.394221
Presedinte de onoare Ion HOBANA
TELEFON 01.3146898
Director executiv: Sorin Repanovici. Se ocupa de: servicii, buget
e-mail: srepi@mts.ro
Director stiintific: Florin Munteanu email: fmuntean@matco.ro
Marcheting & Reclame: Valentin Ionescu
Relatii externe Catalin Grosu & Antuza Genescu
Relatii mass-media : Nicolae E. Vârgolici, Traian Badulescu, Nicu Cosma
Webmaster : Eduard PandeleExtras din fişierul
LISTA INVITATI.DOC
(sublinierile ne aparţin)
INVITATI LA ATLANTYKRON 2001
INVITATI ROMÂNI
Alexandru MIRONOV
UNESCO

Dumitru PRUNARIU
ASTRONAUT

Ion HOBANA
SCRIITOR

George ANANIA
SCRIITOR




 



PRO-TEZE


     Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://www.proscris.f2s.com

     S-a renunţat, sperăm doar temporar, la posibilitatea de download şi căutăm o modalitate mai facilă de a face acest lucru. Totuşi dacă doriţi o copie off-line a revistei Pro-Scris (oricare număr) cereţi acest lucru la adresa de mail şi veţi primi arhiva dorită în scurt timp. Atenţie, adresa de download http://www.idrive.com nu mai este funcţională.
     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet“ (arhiva completă obţinută prin download gratuit), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
     
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@f2s.com
     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
© 2000 - 2001
Editorul



PRO-EMINEN E



Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate

     1) Ai întreţinut, în site-ul WebJurnal, o rubrică intitulată SF şi politică. Crezi că politica este o dimensiune necesară sf-ului? Care au fost considerentele care te-au antrenat în această extrem de inedită aventură?
     Ani de zile s-a bătut apa în piuă despre promovarea sefiştilor. Au lipsit însă strategiile de forţă. Acum trăim vremurile individualităţilor şi e o ocazie extraordinară pentru adevăraţii războinici sefişti să-şi promoveze imaginea. Despre imagine vom vorbi mult timp de-acum încolo. Imaginea nu este o suprafaţă. Imaginea este un complex dinamic. Din acest unghi trebuie privite explorările pe care le fac de mai bine de un sfert de veac. SF-ul este politică în toată splendoarea lui! Cătălin, când spunem că politica ar trebui să fie sau nu o dimnesiune necesară SF-ului, efectuăm o restrângere. Aplicăm o restricţie. Politica este înlăuntrul SF-ului. Fiecare act imaginar este politică. Pornind de la afirmaţia banală că politica este un act de convingere şi până la războaiele semantice. Rubrica din webjurnal şi exerciţiile strategice şi tactice cu aplicaţie la literaturile sefiştilor români nu sunt cuprinzătoare unei aventuri. Este o politică de imagine. Încerc să repoziţionez structurile imaginare cu care operează sefiştii români. Eu nu sunt critic, critica fiind desuetă. Voi demonstra aceasta. Conexiunile cu structurile imaginare ale politicii internaţionale sunt corecte. Fiecare scriitor SF român este interconectat la dinamica imaginarului, a totalităţii care este expresia ultimă a enciclopediei. Dar, nu voi dezvălui esenţele şi strategicile actelor mele pentru că multe dintre descoperiri stau sub semnul confedinţialităţii. Sunt comori ale sefiştilor români pe care Bufnilă le descoperă pentru ei, ei fiind în dreptul lor natural de a hotărî în cunoştinţă de cauză folosirea lor într-un mod sau altul.

     2) Ficţiunea politică nu a fost niciodată un gen foarte agreat în România. Eşti de acord cu această afirmaţie?
     Nu sunt de acord cu afirmaţia ta. Am rămâne prizonierii unor banalităţi şi vulgarităţi. Ce înseamnă a agreea? Poate că Augusta Oficială, numind aici autoritatea în toată splendoarea ei, nu agreează ficţiunea politică. dar eu nu vorbesc despre ea! Textele lui Gurgu, Ionescu, Hăulică, Sterian, Ana-Maria Negrilă, Adriana Moşoiu, Robert David, Cătălin Sandu, Ona Frantz, Liviu Radu, Horia Nicola Ursu, Mircea Cărbunaru şi toţi ceilalţi despre care scriu şi voi mai scrie sunt acte politice. Critica de întâmpinare, critica de prezentare, critica ocazională şi de circumstanţă, critica academică, critica de cenaclu, critica gomoasă şi arogantă au construit în mod pervers false percepţii ale fandomului românesc. Interpretarea fără metodă şi de pe poziţii cenacliere sau august oficiale produce efecte hilare. Eu susţin moartea criticii tradiţionale. E un corp mort. Ea lucrează prin referinţă şi opoziţie, argumentează fără argument. Tocmai de aceea e un carnaval nebun critica asta. Tocmai de aceea Augusta oficială a instrumentat şi apoi a manipulat aşa-zisa criză dintre generaţii. Critica desuetă se ţine de poalele Istoriei, construind utopii socialiste şi interpretând imaginarul din punct de vedere evoluţionist. E superba prostie! Socialismul utopic bântuie actele critice. Sefiştii români sunt colectivizaţi fie prin cenaclu, fie prin simpozion, fie prin act critic care expediază la normă lumile încântătoare pe care le construiesc Don Simon, Corn, Grămescu, Bănuţă, Ceauşu, Ungureanu, Genescu, Davideanu, Ovidiu Petcu, Cărăşel, Cătălin Ştefan, Bucheru, Bădulescu şi mulţi alţii. Ceauşu face act politic in Înstelata Aventură aşa cum act politic e Figurine de ceară a lui Mircea Opriţă sau superbul roman Iarba Cerului de Constantin Cubleşan. Defectul fundamental e că interpretăm politic fărcând un partaj. Structurile narative şi descriptive sunt acte politice ele fiind în construcţia enciclopediilor care se aglomerează în imaginarul, imaginarul nefiind nici el Ultimul Sens. Sefiştii români nu au cum să agreeze genul, nefiind gen ci trăire. Prima propoziţie dintr-un text este un superb act politic. Gândeşte-te la Hăulică şi la celebra lui, Chipul Madiei Mangalena ocupă întreg ecranul. Este politică! Sigur, vor veni academicii şi conservatorii şi criticii desueţi să-mi spună că eu vorbesc despre structură. E fals. Nu vorbesc nici despre funcţia politică a SF-ului! Nu vorbesc nici despre gramaticile SF. Criticii desueţi dovedesc o impardonabilă necunoaştere a codurilor. Ei umplu tratatele şi actele lor critice cu note bibliografice strivind sefiştii români între referinţe. Grămescu e explicat prin cutare, Sterian e încurajat, Bucheru e un tânăr promiţător. Alţii sunt vechi. Alţii sunt optzecişti. Alţii şi-au dat obştescul sfârşit în anii şaptezeci. Toate propoziţiile astea care umplu cuvintele de întimpinare de prin cărţi sau articole sunt nişte constrângeri, nişte vulgare restrângeri de orizont. Ce face sau ce agreează Augusta oficială nu ne priveşte. Dacă ne-ar privi cumva, ar fi prima legare. Ar fi instituirea unui raport de subordonare. Apoi urmează autocenzura. Tocmai de aceea Motocentaurii Nouzecişti pe care îi iubesc pentru politica lor superbă au fost bubuiţi şi făcuţi albie de porci de minţile înguste şi de critici minori cu normă la socialismul utopic. Cătălin, lumea se răstoarnă cu curu-n sus! Asta e nebunia. Ani şi ani, fandomul a căutat cu obstinaţie instituţionalizarea. Dar el are un comportament haotic. Din acest haos, din când în când putem extrage o anumită ordine. Dar e o ordine dinamică. Ea va sfârşi sub loviturile entropiei. Asta e frumuseţea. Complexitatea fandomului nu apare în actele critice. Criticul desuet îşi ridică o tribună şi ne serveşte o retorică depăşită dându-ne lecţii. De fapt, critica desuetă aparţine metabolismului, criticul deştept şi academic hrănindu-se cu carnea noastră. Cine vrea să-i asculte, n-are decât. Dar e pierdere de vreme. Cenaclurile merită a fi analizate pentru că multe dintre ele au o secreţie vulgară. Au născut câte un baron care are nevoie de cenaclu pentru nevoile sale interne. Desprinderea de modul acesta atât de fals e important pentru scriitorul profesionist.

     3) Crezi în misiunea, cel puţin culturală, dacă nu mai mult, a sf-ului românesc?
     Misiunea culturală a SF-ului românesc este în nefiind, ea fiind un nonsens. Când Hăulică scrie cu fervoare, când Sterian scrie plin de insurgenţă, când Ana-Maria Negrilă violentează imaginarul construind politicile orizontalităţii în asaltul împotriva verticalităţii nu e ca şi cum ar instrumenta acte culturale. Misiunea unui scriitor e mult mai complexă. Misiunea SF-ului românesc ar fi dacă ar fi asumată printr-un acord general. Dacă rămânem la aceasta idee periculoasă atunci ideea de ghetou vine de la sine. Sefiştii români sunt nişte constructori de lumi şi de acte politice. A restrânge la act cultural fandomul e ca şi cum l-ai exclude de la trăire insurgentă. Intr-un asemenea mod, am arunca fandomul în braţele Augustei Oficiale oricare ar fi ea din punct de vedere al exercitării autorităţii şi al ideologiei. Ar urma etatizarea imaginarului, compromisul, băltoaca gloriei literare, certurile nesfârşite pentru falsa supremaţie valorică. Misiunea e dincolo de fiinţă. Sefiştii români, pe care eu nu îi împart după criterii minore, aceasta fiind un nonsens, sunt explorări ale viului în toată splendoarea lui. Viul şi imaginarul viului lucrează prin aceste superbe literaturi pe care aceşti nemaipomeniţi oameni despre care am vorbit şi voi mai vorbi le instrumentează, acestea fiind politicile lor în fiinţare. Sefiştii români sunt expresii încântătoare ale universului care se cunoaşte pe sine prin calvarul lor. Îi văd pe toţi sefiştii români lucrând în corpul literaturilor lor cu dăruire, cu fervoare, cu elan mistic. Socialistul utopic va proceda la departajări, va inventaria, va spune cine e bun şi cine nu, cine e primul, cine e ultimul, cine trebuie să ia premiu şi cine nu. Dar socialistul utopic, construind colectivismul cultural ca normă patriotică distruge miracolul. Bufnilă caută miracolul şi miraculosul din literaturile sefiştilor români. Din acest punct de vedere Bufnilă nu e important el fiind o construcţie simbolică dăruită misiunii. Aşa cum şi tu eşti dăruit misiunii tale, cum e şi Sterian, şi Bucheru şi Liviu Radu şi toţi ceilalţi.

     4) Privind înapoi spre şirul de articole din WebJurnal, care sunt reuşitele şi care sunt nereuşitele?
     Această întrebare păcătuieşte. Eu nu mi-am propus să reuşesc. Dacă e să fie reuşită, ea aparţine sefiştilor despre care scriu. A lor e bucuria, superbia, trăirea tragică şi nemărginirea sensului. Bufnilă e trecător prin texte, nefiind important. Nereuşita? Iarăşi nonsens. Viul, expresia miracolului ultim, e poate calea către înţelesuri. Hăulică e diferit de Grămescu, Ceauşu e diferit de Sterian, Ana-Maria Negrilă e diferită de Ona Fratz. Atenţie, acestea nu sunt opoziţii! Eu nu hoinăresc de nebun prin literaturile sefiştilor ca să reuşesc, aceasta nefiind golgota mea, nefiind sensul meu. Sunt un războinic, un explorator. Numele meu trebuie uitat. Nu sunt referinţa. BUFNILĂ NU ESTE O AUTORITATE ACOPERITOARE. Eu nu fac exerciţii de deştăptăciune sau de inteligenţă. Ar fi un afront la adresa acestor minunaţi oameni. Ar fi ca şi cum le-aş silui textele. Ei sunt importanţi, nu eu. Ale lor sunt reuşitele dacă cineva vrea să numească astfel aceste frumoase fiinţări în marginea haosului şi a complexităţii. BUFNILĂ NU ESTE VOCEA ACADEMICĂ. Bufnilă nu este, fiind un nonsens. Sunt doar trăire. Nimic altceva. Lumile voastre ficţionale sunt importante, ele fiind misiunea. Rămâne ca fiecare să lucreze sau nu în corpul fiinţării sale. Adevăraţii scriitori nu scriu. Nu sunt demiurgi. Ei sunt tocmai fiinţarea. dar acest lucru care e al iniţierii nu e accesibil criticilor desueţi.

     5) În ce măsură crezi că internetul poate promova cultura? Sau, şi mai bine, în ce măsură este internetul instrumentul ideal în activitatea umană?
     Despre Internet, despre Câmpul Informaţional care este, am scris în primăvara lui 1989. Povestirea se chema Împuşcă luna. Acolo definesc şi funcţia consilierului de imagine. Internetul nu este instrument. Nu este maşinărie. Este o stare superioară a imaginarului. A-l restrânge e ca şi cum ai vorbi despre funcţiile lui iar raporturile noastre cu internetul ar fi ca şi cum ne-am servi de o şurubelniţă. Internetul nu poate promova cultura el fiind o stare culturală. In altă ordine de ide, ce poate însemna instrument ideal? Artefactul ultim? Tindem către superba tehnologie. Tindem către Ultimul Instrument. Aceasta pare să fie frumuseţea noastră tragică şi anecdotică. Internetul este, în el, o tendinţă. Nu culturală, nu tehnologică. Este o tendinţă legată de misiunea viului. Eu îl iubesc. E o relaţie perversă. Tocmai de aceea îi aiuresc pe toţi cu e-mailuri, cu prezenţe în site-uri, cu telefoane. Internetul e prezenţa, nefiind însă prezenţa ultimă. Cultura nu poate fi restrânsă la instrument.  Cultura nu poate fi restrânsă ca fiind una din funcţiile fandomului sau ale SF-ului. Cultura s-ar putea să fie nonsens. Enciclopedia ar putea explicita cultura prin aceea că tinde spre totalitate. Din acest punct de vedere, Internetul este una dintre tendinţele viului către totalitate aşa cum construcţia informaţională a creierului este tot o tendinţă către totalitate. Dacă ne revendicăm a fi conservatori şi fixişti, vom construi la nesfârşit un banal inventar de concepte care nu funcţionează şi care nu sunt stări ale viului. Toată lumea vorbeşte în chip savant despre cultură dar actele sunt ale opacităţii.

     6) Ce aştepţi de la viitor? Speri în revenirea unei perioade „renascentiste“ a culturii româneşti, cu reviste de ţinută şi apariţii editoriale de calitate  la preţuri mici?
     Cătălin, iată altă întrebare care e un defect de interpretare a lumii. Viitorul nu vine spre noi, planul temporal fiind cuprinzătorul discontinuităţii pe care noi o percepem ca şi continuitate. Am scris despre sfârşitul continuităţii în Abel şi Cain care a fost publicată pentru prima oară în Vatra în 1987. Eu nu sunt un continuu aşa cum nici Istoria nu este un continuum şi aşa cum nici fandomul nu este o structură a continuităţii ci a simultaneităţii. De aici deliciul aporiilor şi arogantelor acte critice despre generaţii, mode, curente. Totul e aici şi acum. Eu nu aştept de la viitor nimic pentru că eu sunt viitorul. Eu, ca şi voi toţi, suntem temporalul aflat în plan, în plină simultaneitate. Prin act miraculos, ne transformăm în centre şi periferii devenind fiinţe dintr-un punct originar. Celula-ou, nu-i aşa? Ea se structurează în centre şi periferii în timp ce creierul lucrează apoi, fără ştiinţa noastră, la structura dinamică a simultaneităţii. Renaşterea culturii e ca şi cum cultura ar fi murit. E iarăşi nonsens. Cultura este, e teribilul adevăr al tuturor lumilor. Experienţele şi experimentele sunt cuprinse în enciclopedii dar o proastă instrumentare a noastră a fiinţării şi felierea timpului şi spaţiului ne ţin prizonieri în acte anecdotice de genul acesteia. Cultura este un cuprinzător. Robert David mi-a pus acelaşi gen de întrebare într-un interviu pentru revista String. Iţi răspund ca şi lui. Cultura are un regim haotic. Haoticul nefiind starea de dezordine. E posibil să fie estrasă o ordine temporară cu cărţi care au preţuri mici. Dar întrebarea e desuetă de vreme ce am discutat despre Internet. Frica unora clamată ditirambic, mă amuză. Cartea e pe moarte. Literatura e pe moarte. Societatea e pe moarte. Moarte aparentă, moartea fiind un nonsens. Să se sfârşească. Sfârşit aparent. Dacă ar fi cu adevărat atunci de ce ar mai scrie toţi aceşti încântători constructori de lumi despre care vorbesc şi voi mai vorbi?

     7) Dacă ai avea 1 000 000 de dolari, ce sumă ai fi dispus s-o investeşti în cultura românească? Dar în sf? Te-ar tenta postura de mecena?
     Aici pot să spun tot felul de prostioare. Chiar mă va crede cineva? Mă întristează întrebarea  pentru că eu, ca şi alţi sefişti din România, mă comport de peste un sfert de veac în fandom ca şi cum aş avea un miliard de dolari! Problema banilor e minoră. Adevărata problemă e că cei ce vor să organizeze trebuie să fie dublaţi de un bun manager. Dacă editorul este lovit de prostia sistemului atunci să lupte împotriva lui, nu? Să se asocieze. Să intre în politică. Să dea lovituri mortale ideologiei oficiale. Dacă cineva mi-o va cere, voi pune la punct strategia unei conspiraţii a librarilor. Librarii pot da lovituri mortale ideologiei oficiale. Un librar cu har e mai important decât ministrul culturii. Cine e interesat să investească în cultură să o facă. Mă amuză bocitoarele. Avem pe alese, bocitoarele culturii, bocitoarele fandomului, bocitoarele politicii, bocitoarele SF-ului. În anii nouăzeci, un sefist arogant a decretat moartea literaturii SF. Astăzi e formator de opinie cu ştaif iar mulţi tineri sefişti vor să-i smulgă un autograf sau se chinuie să-i intre în graţii. E perversitatea iubirii. Să-l iubeşti pe sefistul care a decretat cu aroganţă că tu, în viitor, eşti un avorton SF. Să nu te prăpădeşti de râs?

     8) Eşti, la ora actuală, extrem de activ; ai scris şi scrii proză scurt, roman, eseu, eşti prezent pe internet - ca să nu enumerăm decât ceea ce ştiu eu. Este această activitate frenetică a ta un exemplu demn de urmat sau doar un mod obişnuit de viaţă?
     Nu sunt decât unul dintre sefiştii care se războiesc încă. Mă simt solidar cu Hăulică, Horia Nicola Ursu, cu tine, cu Mircea Cărbunaru, cu Dan Popescu, cu Sterian şi Gurgu, cu Bădulescu şi Don Simon, cu toţi sefiştii care, plini de fervoare, lucrează prin imaginarul lor insurgent la nemoartea fandomului. Nu vreau să construiesc un model. Nu sunt nici avocatul generaţiei nouăzeci aşa cum am fost acuzat de un slujbaş al Augustei Oficiale şi nici genialul care emite adevăruri incontestabile. Sunt doar o biată fiinţă îndreptată prin tainice iniţieri către miracol. Aceasta fiind componenta tragică a propriului meu imaginar. Nu spun nimănui să mă urmeze şi prin aceasta declar pentru a o mia oară că nu ţintesc să fiu cel mai buni dintre cei mai buni sau liderul fandomului, acestea fiind superbe defecte de percepţie. Nu ţin să fiu menţionat în dicţionare şi nu m-am înghesuit la ospăţul Augustei oficiale oricare ar fi ea. Nu este nici mod de viaţă că ar fi ca şi cum aş fi lipsit de putere. Sunt o expresie a unei construcţii simbolice aparţinătoare unei miraculoase enciclopedii. Aş putea fi melc sau balenă sau fluture sau dinozaur. Acesta fiind efectul enciclopedic. Iar efectul enciclopedic nu e altceva decât efectul de orizont care mă cheamă către miracol. Şi pot să scriu pentru că, simultan sunt melc şi balenă şi, uneori sunt Hăulică, Sterian, Ionescu sau Ana-Maria Negrilă. Să nu vă supăraţi, dar noi toţi suntem o simultaneitate. Şi asta nu e ca şi cum am fi prizonieri unii altora. E doar teribilul adevăr al tuturor lumilor.

     9) Cum se împacă O. Bufnilă, sefistul, cu O. Bufnilă, consilierul de imagine? Chiar nu există nici o încordare în relaţiile dintre cei doi, şi/sau relaţiile lor cu familia şi prietenii?
     Ovidiu Bufnilă nu este o schemă funcţională, el fiind un nonsens din punct de vedere al adevărului. Nu am funcţii. Sunt. Atât pot spune. Sunt o simultaneitate care nu cunoaşte stări de opoziţie. Aici se ascund nişte taine. Le vom păstra.

     10) S-a spus despre tine că eşti un magician. E adevărat?
     Adevărul e o chestiune de raport. Ceva raportat la altceva. Fiind o simultaneitate construită prin iniţieri tainice, pot fi numit oricum. Eu şi cu Mihaela, de exemplu, suntem un Unu. Asta ar putea ţine de magie. Nu sunt magician în înţelesurile lumeşti. Dar sunt iniţiat.
Întrebător,
Cătălin Ionescu



PRO-EMINEN E






Cornel Robu

Science-fiction şi istorie contrafactuală
(partea I)

     Paradoxul timpului vulnerabil şi paradoxul timpulul invulnerabil
     Nu apar nicăieri, în repertoriul curent al „paradoxurilor timpului“ din science-fiction, nici „paradoxul timpului vulnerabil“, nici „paradoxul timpului invulnerabil“, nici „paradoxul timpului plastic“ şi, respectiv, „paradoxul timpului elastic“, cum ar mai putea fi, eventual, numite; apar, însă, o mulţime de alte „paradoxuri“, „principii“, „legi“ etc., care pot fi coerent reduse şi grupate în două categorii, în funcţie de numitorul comun al fiecăreia: alături de „paradoxul tatălui“ şi de „paradoxul bunicului“ (ucis de nepot), alături de „paradoxul dublurii“ şi de „paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi“, de „paradoxul coletelor greşit expediate“ şi de „paradoxul scrisorii auto-adresate“ (cu care ne vom delecta, poate, când le va veni rândul, în aceste pagini), cronoplastia şi ucronia - două abundente capitole tematice în science-fiction - au ca numitor comun ipoteza (tacit acceptată din capul locului, în virtutea convenţiei de lectură) a unui timp „vulnerabil“, ce poate fi modificat şi remodelat, scos din albia lui şi deturnat pe alt curs, supus tuturor agresiunilor şi abuzurilor etc.; şi - ca o reacţie la aceste excese - scriitorii au prezumat, tot ficţional, şi cuvenitele antidoturi, în chip de „legi“ şi „principii“ care să confere timpului atributul imuabilităţii: „rezilienţa timpului“ (Poul Anderson), „starea fundamentală“ a acestuia (Isaac Asimov), „legea conservării realităţii“ (Fritz Leiber), trecuturi multiple, nontangente şi deci intangibile (Alfred Bester), „paradoxul audienţei cumulative“ şi „paradoxul acumulării temporale“ (Robert Silverberg), „legea informaţiei neregresive“ (Gerard Klein) ş.a.m.d. - având, toate, ca numitor comun, presupoziţia unui timp prin însăşi natura lui „invulnerabil“, inalterabil şi inviolabil, dat odată pentru totdeauna şi aflat deasupra oricăror tentative de a-1 vătăma, de a-l disloca în vreun fel, de a-l devia sau deturna. „Paradoxul timpului invulnerabil“ este, aşadar, un contra-paradox, un paradox „secundar“ ce apare ca o reacţie şi prin recul la paradoxul „primar“ al timpului vulnerabil, astfel încât va trebui să-l vedem deocamdată numai pe acesta, spaţiul pe care-l pretinde fiind şi aşa destul de întins.
     „Timpul vulnerabil“ este o implicaţie necesară, o condiţie sine qua non în orice cronoplastie şi în orice ucronie, în orice „corecţie“ sau „infracţiune“ temporală, ca şi în orice „istorie alternativă“, ipotetică şi apocrifă, aşa cum găsim nenumărate în science-fiction: un substrat, poate inaparent şi, ca atare, mai puţin conştientizat ca paradox, niciodată numit ca atare, explicit, cu atât mai puţin teoretizat, nici în comentariile critice, nici în textele comentate. El însă există, tacit şi implicit, cum spuneam, nu explicit: statuat şi acceptat ipso facto, ca un ceva de la sine înţeles şi care nici nu mai are nevoie de explicaţii sau justificări: prin înseşi atributele sale, prin însuşi faptul că timpul „curge“ instopabil, unidimensional şi ireversibil, acest torent al timpului preia, propagă şi amplifică „de la sine“ orice modificare survenită în trecut, convertind-o inexorabil în efecte ce pot schimba radical faţa prezentului şi-a viitorului. Ajunge să ne amintim, în acest sens, o povestire a lui Ray Bradbury cunoscută de toată lumea, Bubuit de tunet (A Sound of Thunder,1952), unde strivirea din neatenţie a unui fluture, în jungla mezozoică, se soldează ireparabil, în zilele noastre, cu instaurarea unei cumplite dictaturi în S.U.A.. De ce spunem însă, acum, că „timpul vulnerabil“ poate fi considerat implicit, prin însăşi „vulnerabilitatea“ sa, un paradox? „Bucla în timp“, circularitatea cauză-efect ce poate fi oricând angrenată, şi în acest caz, rămâne, desigur, un resort suficient al paradoxalităţii. Dar nu şi necesar: „bucla în timp“ poate foarte bine lipsi, poate rămâne virtuală, „neînnodată“, în cronoplastie şi mai ales în ucronie, şi totuşi „paradoxul timpului vulnerabil nu e mai puţin paradox, nu e mai puţin frapant şi frisonant. Pentru că, pe lângă „bucla în timp“, mai e ceva.
     Mai e principiul antropic al timpului. Vorbind mai pe larg despre romanul lui Philip K.Dick Omul din Castelul Înalt (The Man in the High Castle, 1962), am văzut cum vine de se întâmplă că „trecutul există pentru că mi-l amintesc eu“, tot aşa cum (conform principiului antropic general, cosmologic) „universul există pentru că îl văd eu“. Demonstraţia s-ar putea relua şi pe textul arhicunoscutei povestiri a lui Ray Bradbury, amintită mai sus (v. vol. R Is for Rocket, 1962 / Aici sunt tigri, 1974, trad. rom. Petre Solomon), dar desigur că ar mai fi şi alte „probe“, nenumărate, şi n-am mai termina niciodată. Ajunge să amintim concluzia: pentru science-fiction în general, dar mai ales pentru SF-ul pe această temă, a timpului, principiul antropic asigură o nesecată sursă de „sense of wonder“. „Schimbă tu aşa ceva, călătorule de mâine“ - avertizează, în numele autorului, un personaj-raisonneur imaginat de Poul Anderson - „şi vei rămâne tot ceea ce eşti, însă oamenii care te-au adus acolo nu mai există, nici n-au existat vreodată, Pământul va avea cu totul alt destin, iar tu şi amintirile tale nu veţi mai fi decât o expresie a lipsei de cauzalitate, a supremului haos care pândeşte din adâncul Cosmosului.“

     Universuri paralele şi istorii alternative
     Cu atât mai mult cu cât apare aici şi o joncţiune tematică şi imaginativă cu un alt motiv din abundenţă generator de „sense of wonder“ în science-fiction, acela al „universurilor paralele“: „Renouvier înţelegea prin ucronie utopia sau ficţiunea istorică a unei epoci trecute. În cazul acesta“ - observă pertinent Florin Manolescu, în Literatura S.F. (1980) - „elementul optativ, dorinţa introdusă în schema istoriei schimbă într-atât faţa evenimentelor, încât ceea ce rezultă ţine de specificul universului paralel.“ (p. 77)
     Terminologia exegetică disociază, oţios poate, între două categorii pe care adeseori uzul curent le confundă: „universurile paralele“ („parallel worlds“, „other dimensions“) îşi au sediul în spaţiu, sunt separate spaţial de universul „nostru“, apar imaginate ca fiind potenţial conţinute într-o a patra dimensiune spaţială (sau în dimensiuni de ordin superior, dar tot spaţiale); pe când „universurile alternative“ („alternate / alternative worlds“) îşi au sediul în timp, sunt, de fapt, „istorii alternative“ („alternate history“) ale unuia şi aceluiaşi univers spatial, „al nostru“, apar imaginate ca fiind potenţial conţinute într-o altă dimensiune temporală, în acele variante ale timpului care „curge altfel“, în acele linii sau cursuri temporale diferite pe care fizica actuală le permite a fi legitim prezumate, cum am văzut. Unul şi acelaşi autor, Brian Stableford, exeget dar şi scriitor SF, semnează, în cunoscuta Enciclopedie al cărei al treilea autor („contributing editor“) este, două „contribuţii“, două articole diferite, unul despre „ALTERNATE WORLDS“ şi altul despre „PARALLEL WORLDS“1) pe care le disociază, dar, totodată, le şi pune în conexiune.
     Pentru că, în practică, imaginaţia (atât cea a scriitorului, în actul scrisului, cât şi cea a cititorului, în actul lecturii) fiind supusă unor solicitări similare, dacă nu identice, în popularea complexională a spaţiului sau a timpului, în „mobilarea“ complexională a acestor „alte lumi“ prezumate a exista fie în spaţiu, fie în timp, indiferent, până la urmă - „universurile paralele“ în spaţiu şi „universurile alternative“ în timp ajung uşor să se suprapună, să se confunde. Ceea ce, însă, nu le reduce nicidecum din forţa de a frapa intuitiv, de a impresiona imaginativ, ci dimpotrivă, le poate chiar întări în această fortă, le poate face a se potenţa reciproc.
     Iar paradoxalitatea, ca şi în cazul „buclei în timp“, se verifică, şi aici, prin existenţa pur mentală a „timpului vulnerabil“, a cronoplastiei şi ucroniei, inexistente afectiv în universul fizic (cel puţin până la proba contrarie), dar nu mai puţin fascinante, nu mai puţin frisonante pentru intelect, pentru mintea în care-şi află singurul sediu posibil, nu mai puţin generatoare de „vertij intelectual“ şi de „sense of wonder“.

     Cronoplastie şi ucronie
     Suficiente temeiuri, cred, pentru a subsuma cronoplastia şi ucronia unui paradox pe care l-am numit, generic, „al timpului vulnerabil“, pentru a le reuni şi trata împreună (cronoplastia cu o altă ocazie, totuşi): în virtutea unui comun atentat ficţional la principiul antropic al timpului, întors impotriva lui însuşi şi pus să se submineze singur, să se auto-anuleze şi să se auto-genereze la nesfârşit într-un joc de oglinzi paralele ce „ia ochii“, dar şi „minţile“; în virtutea, dar şi în ciuda, unei înşelătoare aparenţe logice şi ne-paradoxale, ne-echivoce, a premisei de la care porneşte „călătoria în trecut“ (urmată irezistibil de consecinţe dramatice în prezent şi în viitor): aceea că timpul este fluid, maleabil, modelabil, deci vulnerabil: cum ar fi putut, atunci, rezista unei ispite ce se oferă parcă de la sine scriitorii şi personajele imaginate de ei? Dar istoricii şi personalităţile prea bine cunoscute de ei, „ce le-ar fi putut pielea“? Nici o mirare, aşadar, că din această premisă ori presupoziţie îşi trag deopotrivă substanţe două consistente capitole tematice din science-fiction, cronoplastia şi ucronia, precum şi o dizgraţiată progenitură bastardă (dar tot „os de domn“!) a onorabilei „historia magistra vitae“: istoria contrafactuală.
     Terminologic, cronoplastia şi ucronia aparţin ambele, în această formă, repertoriului francez şi nu le vom regăsi, ca atare, în sursele anglo-americane de specialitate, care preferă să vorbească perifrastic despre „alterarea fluxului temporal“, despre „intervenţii neautorizate în continuum“ ş.a.m.d., în loc de cronoplastie; sau despre „istorie alternativă“, „istorie ipotetică“, „aloistorie“ (allohistory), în loc de ucronie. Am preferat, în acest caz, terminologia franceză nu atât pentru uşorul avans cronologic (faimoasele „priorităţi“ revendicate cu atâta gelozie de o parte sau de alta, dar mai ales de partea „hexagonală“!) cu care s-au înscris în istoria „genului“ autori de expresie franceză precum Charles Renouvier, Marcel Thiry sau René Barjavel, ci pentru laconismul şi maniabilitatea acestor cuvinte, calităţi de care perifrazele dispun în mai mică măsură; dar, nu mai puţin, şi pentru „plasticitatea“ în sine a „cronoplastiei“, pentru pandantul pe care „ucronia“ îl face cu „utopia“ şi, în definitiv, pentru „cosmopolitismul“ lor semantic, pentru inteligibilitatea internaţională a unor formaţiuni lexicale alcătuite din rădăcini greceşti, arhicunoscute. Oricum, prin forţa lucrurilor, în ciuda terminologiei şi-a priorităţilor franceze, exemplificările vor inclina din nou balanţa în favoarea autorilor de expresie engleză, net majoritari în science-fiction.
     Ucronia nu decurge în mod necesar şi automat din cronoplastie: există şi cronoplastii fără consecinţe consolidate durabil, ucronic, după cum există şi ucronii al căror primum movens, cronoplastic (recte deliberat) sau nu, rămâne neprecizat. În schimb, cum am mai spus cu ocazia comentariului la romanul lui Philip K.Dick, orice „călătorie în timp“ se transtormă inevitabil în „roman istoric“ (sau aloistoric), de la un anumit prag cantitativ (recte număr de pagini) în sus, aceasta pentru simplul fapt că timpul în sine, „timpul vid“ nu poate fi perceput prin simţuri: poate fi astfel perceput şi „simţit“ intuitiv doar timpul „umplut“ complexional şi „populat“ cu evenimente, deci cu o istorie, reală sau ipotetică.
     Dar, dacă nu orice cronoplastie se soldează în mod necesar cu o ucronie, ce factori intervin pentru a „face“ această diferenţă? Care cronoplastie este şi care nu este generatoare de ucronie? Ce trebuie să se întâmple decisiv şi ce condiţii se cer imperativ, pentru ca dintr-o cronoplastie să rezulte o ucronie, pentru ca „ţesutul“ timpului să nu respingă „grefa“ cronoplastică, ci, dimpotrivă, s-o asimileze şi să se transforme el însuşi în urma acestei asimilări? Pentru că, dată fiind „rezilienţa“ acestui ţesut al timpului, respingerea cronoplastiei rămâne eventualitatea în principiu mai probabilă: „Nimeni nu-şi pierde propria capacitate şi libertate de voinţă doar pentru că se întoarce în trecut. Ajuns acolo, el poate influenţa oricând desfăşurarea evenimentelor“ - meditează naratorial, pe post de raisonneur, personajul deja cunoscut al lui Poul Anderson, Manse Everard. „E adevărat că forţa de curgere inerţială a evenimentelor devine uneori enormă. Fluctuaţiile minore se nivelează curând. Dacă, de exemplu, un individ de rând a trăit până la adănci bătrâneţe ori a murit de tânăr, dacă a prosperat sau nu, asta nu va crea diferenţe notabile, care să fie încă perceptibile la câteva generaţii distanţă. Asta dacă individul acela nu era cumva, să zicem, Salmanassar sau Genghiz Han sau Oliver Cromwell sau V. I. Lenin; Kung Fu-Tse sau Pavel din Tars sau Muhammad ibn Abdallah; Aristotel sau Galileo sau Newton sau Einstein... Schimbă tu aşa ceva, călătorule de mâine, şi vei rămâne tot ceea ce eşti, însă oamenii care te-au adus acolo nu mai există, nici n-au existat vreodată, Pământul va avea cu totul alt destin, iar tu şi amintirile tale nu veţi mai fi decât o expresie a lipsei de cauzalitate, a supremului haos care pândeşte din adâncul Cosmosului.“ (Poul Anderson, Patrula Timpului / Time Patrolman, 1983, trad. rom. Gabriel Stoian, Nemira. 1994, p. 26).

     „Puncte Jonbar“ / „Jonbar points“
     Aşadar, textura timpului nu este peste tot la fel de rezistentă, la fel de „rezilientă“, ea are şi puncte vulnerabile, „fire“ care pot „fugi“ din ţesătură şi-o pot trage după ele deşirând-o, destrămând-o; iar aceste zone de potenţială destrămare a urzelii timpului „se ţes“ în jurul unui om, apar de regulă concrescute în timp o dată cu un „om-cheie“ care le decide aleatoriu, care „face evenimentul“, care a decis cândva cursul istoriei „reale“, „aşa şi nu altfel“ (vom vedea, ceva mai încolo, că şi acest termen de contrast al „istoriei reale“ este o condiţie a ucroniei, ficţionale prin definiţie); şi, desigur, lista de mai sus a lui Poul Anderson este pur ilustrativă, ea ar putea fi oricând continuată ad libitum. Dar, paradoxal, numele acestui loc l-a dat nu un om care a făcut istorie, ci unul care a făcut aloistorie, „istorie alternativă“, ucronie: punctele de cotitură ale istoriei ipotetice, alternative, nu-şi leagă numele generic de întemeietori de imperii sau stâlpi de state, nu de stăpâni sau „regi ai lumii acesteia“, precum un Salmanassar (există cel puţin cinci regi asirieni cu acest nume şi autorul nu precizează pe care-l consideră mai decisiv pentru istoria omenirii), sau Genghiz Han, sau Oliver Cromwell, sau Lenin; nici de fondatori de religii, „trimişi ai lumii de dincolo“, precum Kung Fu-Tse (cunoscut la noi sub numele-i latinizat, Confucius), sau Pavel din Tars (alias Saul, Apostolul Pavel, întemeietorul creştinismului), sau Muhammad ibn Abdallah (Mahomed, „Profetul“, fondatorul islamismului); nici măcar de genii „profane“, fondatori de noi paradigme în gândire şi ştiinjă, precum Aristotel, „Stagiritul“, sau Galileo Galilei, sau Isaac Newton, sau Albert Einstein.
     „Făuritori de istorie“ la care, într-o carte celebră, cunoscută şi la noi (graţie tot unui scriitor SF), Orele astrale ale omenirii (Sternstunden der Menschheit, 1928, 1943; trad. rom. I. M. Ştefan, Editura Univers, 1973), scriitorul austriac Stefan Zweig (1881-1942) cooptează şi alte categorii: mari scriitori (Goethe, Dostoievski), compozitori (Händel, ofiţerul Rouget de Lisle, autorul Marseillezei), exploratori geografici (Vasco Nuńez de Balboa, primul european care a văzut Oceanul Pacific; Johann August Suter, cel care-a dat semnalul „goanei după aur“ în California; Robert F. Scott, al doilea om ajuns la Polul Sud, după Roald Amundsen, dar mai nenorocos decât acesta), un manager tehnologic (Cyrus W.Field, prin eforturile căruia s-a realizat prima convorbire telefonică transatlantică), fără să-l uite pe eternul Napoleon la Waterloo, sau poarta Kerkaporta uitată deschisă în faţa turcilor, la căderea Bizanţului.
     Nimic din toate acestea, ci, în locul tuturor, doar un impalpabil homo fictus, un personaj de science-fiction, nici măcar notoriu, cel puţin la noi. Pentru „orele astrale ale omenirii“ (pentru cele ipotetice, imaginate de scriitori în pagini de carte), pentru acele „macazuri ale timpului“ care trimit „pe altă linie“ trenul istoriei, pentru acele „puncte de cotitură“ („turning points“) de la care istoria începe să „curgă altfel“, pe altă „albie“, aşadar pentru aceste „puncte critice“, sau „puncte sensibile“, sau „nevralgice“, sau cum vrem să le mai zicem - s-a consacrat, în terminologia anglofonă a sf-ului, denumirea uşor hipocoristică de „Jonbar points“, „puncte Jonbar“, de la John Barr, numele unui personaj ficţional, nu „real“, nu atât de faimos poate ca Manson Everard al lui Anderson, dar beneficiind de prerogativa priorităţii cronologice.
     În ucronie, în „istoria alternativă“ - arată Edward James (n. 1947), specialist în „istoria reală“, profesor de istorie medievală la o universitate din Anglia. dar şi reputat exeget sf, autor al unei concise sinteze, Science Fiction în the Twentieth Century (1994) „presupoziţia este că istoria există ca un rezultat al unui şir aproape infinit de accidente şi opţiuni, şi că în aproape orice punct de pe parcursul ei istoria ar fi putut s-o ia într-o altă direcţie, diferită de cea cunoscută. Imaginea clasică în care e rezumată această idee este silueta lui John Barr, personajul lui Jack Williamson (n. 1908) din romanul sf Legiunea Timpului (The Legion of Time, 1938, ed. revăzută 1952); în mijlocul unui câmp întins, John Barr se profilează în poziţie verticală, stând în picioare, cu o clipă înainte de-a se apleca: dacă ia de jos un magnet, nu o simplă piatră, întreaga istorie a galaxiei va fi alta, radical transformată. Scriitorii de science-fiction au ajuns să numească momentele decisive de acest fel „Jonbar points“: un „punct Jonbar“ poate surveni practic oriunde în timp, de la evitarea coliziunii cu cometa care-a pricinuit cândva dispariţia dinozaurilor de pe Pământ (ca în romanul lui Harry Harrison (n. 1925) La apus de Paradis / West of Eden, 1984), la absenţa din istorie a Reformei Protestante (ca la Kingsley Amis (n. 1922:), în romanul Prefacerea / The Alteration (1976), sau la Keith Roberts (n. 1935), în suita de povestiri Pavană / Pavane (1968; v. infra); astfel de „puncte Jonbar“ survin în toate acele numeroase scrieri ce infătişează înfrângerea Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial (exemple ar fi multe, dar clasic rămâne romanul lui Philip K. Dick (1928-1982) Omul din Castelul Înalt / The Man în the High Castle, 1962) [unde „punctul Jonbar“ este ipotetica asasinare a preşedintelui american Franklin D.Roosevelt în 1936, la Miami, de către un imaginar scelerat, Ed Zangara - v. comentariul la roman, separat, n.n]. Mare parte din plăcerea pe care-o procură la lectură astfel de cărţi rezidă în depistarea momentului în care intervine punctul Jonbar, în savurarea modului în care autorul a ştiut conferi carnalitate palpabilă şi palpit viu lumii sala ficţionale, precum şi, în unele cazuri, cum a ştiut racorda acestei lumi alternative personaje pe care le cunoşteam de mai nainte, din lumea noastră «reală». (Astfel, de exemplu, în Prefacerea lui Kingsley Amis, Sartre şi Himmler au ajuns amândoi cardinali catolici; în romanul Maşina diferenţială (The Difference Engine, 1990) de William Gibson (n. 1948) şi Bruce Sterling (n. 1954), Byron a ajuns Prim Ministru al Regatului Britanic [v. trad. rom. a lui Gabriel Stoian apărută la Editura Nemira, în 1999].
     (Un scurt time out pentru destindere. Iată şi câteva posibile subiecte pe care s-ar putea exersa înfricoşata ştiinţă a exegeţilor, care s-ar putea preta la o abordare comparatistică şi la un comentariu erudit pe măsură: Între Jabberwocky şi Jonbarwocky (cu peripeţiile sf ale faimosului poem „în limbă păsărească“ scris de Lewis Carroll e o întreagă poveste, delectabilă în sine, dar evident că trebuie să rămână pentru altădată); sau: De la giombar la geamblac: geamblacul, platforma superioară a unei sonde petroliere, a fost o vreme suspectat a fi un cuvânt turcesc, racordabil registrului ilustrat cu vervă de Romulus Vulpescu în Marcia alla turca (1970): „- Geabe gear, ghiul, ghiol ghizduc! / Getbeget gealat giugiuc! / - Geanabet, giol, guguştiuc! / -Geam, geambaş, giumbuş, geambal! / - Geacă, blugi, giombar, geamblac! / Halal!) Cum însă investigaţia lexicologică şi etimologică s-a împotmolit socio-lingvistic în slaba tradiţie otomană a extracţiei de petrol, s-a descoperit întru târziu, „sus la geamblac“, şi inscripţia James Black, numele firmei americane interbelice care „implementase“ respectivul tip de sondă pe Valea Prahovei, unde însă sondorii români practicau asiduu francofonia... Cam departe de science-fiction ajunserăm, ce-i drept, dar putem găsi drumul înapoi, pe legendara planetă Arrakis (Dune, 1965) a lui Frank Herbert (1920-1986), servindu-ne de „gom jabbar“ - „acul otrăvit cu metacianură, utilizat de Stareţele Bene Gesserit pentru a testa conştienţa de-a fi om în proba alternativei cu moartea“. Sau la nu mai puţin faimosul film sf Star Wars (III. The Return of the Jedi, 1983), unde, alături de monstrul batracomorf înnecat în osânză Jabba the Hutt, îl vom regăsi (pe genericul filmului), printre altii, şi pe tehnicianul de efecte speciale John Barry. And so on... Dar destul cu vorbele astea de geaba: înapoi la punctul Jonbar!)

     Science-fiction şi roman istoric
     De la „călătoria în timp“, de la cronoplastie şi ucronie la romanul istoric sadeá nu e, aşadar, decât un singur pas. Istoriei „reale“ i se poate uşor deturna cursul pe albia unei „istorii alternative“, ipotetice, „macazul“ temporal de la „punctul Jonbar“ poate fi pe nesimţite manevrat, „schimbat pe“ aloistorie, pe ucronie. În acest caz, traseul parcurs mental la lectură este dublu, paralel: (a) de la punctul Jonbar până în prezentul naraţiunii, girat de iluzia ficţională; şi (b) de la acelaşi punct Jonbar până în prezentul lecturii, girat de experienţa realului, de istoria cunoscută ca fiind „reală“, şi, deci, de principiul antropic al timpului. În „romanul istoric“ propriu-zis, „clasic“ (de fapt, romantic), ca peste tot în literatura „realistă“, cele două „prezenturi“ (al lecturii şi el naraţiunii) nu se exclud reciproc, fiind cel mult percepute doar ca disociere între real şi imaginar; în rest, ele pot chiar coincide, se pot suprapune, efectul obţinut, în acest caz, fiind acela de potenţare şi consolidare reciprocă. Neconcordanţa între prezentul lecturii şi prezentul naraţiunii poate fi percepută ca disociere între real şi imaginar şi în cazul ucroniei, al romanului aloistoric: decalaj amplificat aici, în plus, de incongruenţa şi disjunctia date prin definiţie între cele două „trecuturi“: ele trebuie „să semene“ dar să nu fie identice, trebuie să fie şi să nu fie „la fel“. În romanul aloistoric, „prezentul naraţiunii“ şi „prezentul lecturii“ nu se suprapun, ca în romanul istoric, ci se juxtapun, pentru a scoate în evidenţă tocmai diferenţele, inadvertenţele, anacronismele: între „prezentul lecturii“ şi „prezentul naraţiunii“ se cască nu numai „goluri de timp“, „time gaps“, copleşitoare prin însăşi durata lor (ceea ce deja ar fi suficient pentru generarea de „sense of wonder“), dar şi „anacronisme“ flagrante, serii complexionale şi, implicit, parcursuri temporale divergente şi disjunctive, a căror indecidabilă tensiune reciprocă pune în contradicţie cu sine însuşi principiul antropic al timpului (ceea ce este mai mult decât suficient pentru acelaşi „sense of wonder“).
     Timpul fiind perceptibil intuitiv numai prin „evenimentele“ care-l „umplu“, cum spuneam, juxtapunerea în text se face, de fapt, între echivalările complexionale ale celor două versiuni temporale, „alternative“, ceea ce deschide o largă paletă a reprezentării „realiste“, „verosimile“ şi „veridice“, chiar şi versiunii virtuale, ipotetice: pentru a fi funcţională, pentru a putea submina şi „întoarce pe dos“ principiul antropic al timpului, aloistoria trebuie să fie la fel de „veridică“ precum istoria, să dispună, cum zice Edward James, de „carnalitate palpabilă şi palpit viu al lumii ficţionale“, chiar dacă această „verosimilitudine“, această „carnalitate palpabilă“ şi acest „palpit viu“ riscă să acapareze în quasi-totalitate suprafeţele textului; oricât de masive ar fi însă „plăcile tectonice“, ceea ce contează cu adevărat, în science-fiction, în ordinea generării de „sense of wonder“, este abia coliziunea lor, liniile de impact sau de ruptură, faliile sau rifturile pe care le lasă în urmă spre a impresiona intuitiv percepţia: pasaje textuale prin definiţie minoritare cantitativ, deşi privilegiate calitativ; şi invers: oricât de ameţitoare ar fi falia tectonică, pentru a se produce ea are nevoie de cât mai masive plăci tectonice care să intre în coliziune, de o cât mai diversă şi frapantă pentru simţuri „umplutură complexională“ care să dea substanţă „timpului vid“.
     Această „umplutură complexională“ năvăleşte în pagină la fiecare escală, la fiecare oprire a „maşinii timpului“ la un nivel temporal oarecare, la un moment oarecare din trecut sau din viitor, de fiecare dată când călătorul temporal „reintră în timp“ pe un palier oarecare al acestuia. Cum am mai spus, aici rezidă şi principala sursă de „sense of wonder“ de care dispune sf-ul pe tema timpului: aici, în această juxtapunere textuală între niveluri sau paliere ale timpului imens distanţate între ele, în mişcarea energică prin care aceste „timpuri“ imens distanţate se văd puse alături în pagină, în „saltul în timp“ care furnizează intuiţiei şi-i face accesibile, perceptibile prin simţuri, magnitudini temporale de preferinţă imense, durate incomensurabile, precum şi imuabile atribute ale timpului, ce apar suspendate, abolite.
     Cel mai promiţător moment al lecturii, în pragul căruia aşteptarea şi intuiţia freamătă cel mai nerăbdător, este deschiderea uşii ori ecluzei „maşinii timpului“ (dacă le are, precum la Isaac Asimov, în Sfârşitul Eternităţii, sau la Ray Bradbury, în Bubuit de tunet), „descălecarea“ din şeaua acesteia (precum la Poul Anderson, în Patrula Timpului, unde cabina devine motocicletă) etc. etc. - într-un cuvânt „reintrarea în timp“. De-aici incolo, depinde numai de durata escalei şi de amploarea tabloului, de lungimea textului aşadar, dacă o „călătorie în timp“ se va transforma sau nu în roman istoric: de la o anumită durată, de la o anumită dimensiune a textului, „romanul istoric“ este însă inevitabil: putem compara între ele, în acest sens, episoadele, deja amintite, din ciclul „Patrula Timpului“ al lui Poul Anderson: cele mai scurte dintre ele (şi primele, de fapt) se mulţumesc cu priviri rapide, cu fugare notaţii şi detalii expresive de decor şi de atmosferă, de „culoare locală“ temporală, percepute în grabă, pe fugă, dar cu atât mai acut, sub presiunea timpului rămas în intervalul dintre „intrarea în timp“ şi o nouă plecare: Anglia sub bombardamentele germane, Anglia victoriană, Anglia post-romană, în Patrula Timpului; Persia regelui Cirus, în Tăria de a fi rege; formarea Mării Mediterane, cu peste cinci milioane de ani în urmă, în Cascadele din Gibraltar; America precolumbiană, în Singurul joc posibil; plăcerea de a „întârzia în timp“ devine tot mai acaparantă în Delenda est (o Americă ucronică şi contrafactuală, punico-celtică) sau în Fildeş, maimuţe şi păuni (un colorat tablou al vieţii feniciene la Tyr, pe vremea regelui Hiram I), pentru ca ultimul episod, cel mai întins, Tristeţea lui Odin al goţilor, să fie un roman istoric în toată regula, un roman „din viaţa ostrogoţilor“, în secolul al IV-lea 2).
     «Dintre toate formele literare din afara sf-ului, romanul istoric este singurul care-i pune atât pe cititori cât şi pe scriitori în faţa unor probleme similare cu acelea din science-fiction» - constată Edward James, un om care desigur ştie ce spune, întrucât este o autoritate ştiinţifică recunoscută în ambele domenii, deopotrivă în exegeza sf-ului şi în cea a istoriei. (Chiar dacă nu i-a preferat pe ostrogoţii de pe Vistula şi de pe Nipru, ca Poul Anderson, ci pe vizigoţii din Spania şi, mai ales, pe francii de pe Rin şi din Gallia, în monografia istorică The Franks, 1988.) «Autorii de romane istorice descriu o lume reală, dar nu una cunoscută din experionţa directă şi comună celor ce scriu şi celor care citesc. Autorii trebuie să reconstituie lumea pe care-o prezintă - fie că e vorba de Londra victoriană, de Bizanţul secolului al XI-lea, sau chiar de Africa paleolitică - trebuie s-o reconstruiască nu doar din lecturi şi studii de istorie şi de arheologie, dar şi din propria lor imaginaţie. Cantitatea de detalii şi date concrete de care scriitorii au nevoie pentru a reînsufleţi în faţa ochilor cititorilor fundalul unei epoci trecute depinde în parte de felul în care ei estimează a fi gradul de familiarizare a publicului general, mediu, cu respectiva perioadă: pentru mulţi cititori de azi, Londra victoriană este aproape la fel de familiară (graţie proximităţii cronologice şi acumulării experienţei de lectură) ca şi propria noastră epocă de-acum, în timp ce Bizanţul secolului al XI-lea necesită o considerabilă completare, o „umplere“ a spaţiilor albe, sub raportul fundalului de epocă şi-al culorii locale - ceea ce, măcar în parte, nu poate veni decât din propria imaginaţis a autorului. Romanele cu subiecte din preistorie, în orice caz, necesită categoric o asemenea doză de speculaţie - bazată pe achiziţiile recente ale unor ştiinţe moderne precum antropologia şi arheologia - încât ajung să semene izbitor a science-fiction. Autorul trebuie să reconstituie din imaginaţie aproape toate detaliile lumii ficţionale pe care-o edifică, precum şi să prezinte cititorului toată această informaţie cât mai clar şi cu un aer cât mai firesc cu puţinţă. Nu e deloc o întâmplare că un mare număr de romane dedicate vieţii preistorice au fost scrise tocmai de către scriitori de science-fiction, ba chiar au fost nu o dată catalogate drept science-fiction sau fantasy. Din moment ce o bună parte din science-fiction este de fapt ficţiune istorică - ficţiunea sau romanul istoric al viitorului - devine perfect posibil să categorisim romanul preistoriei drept science-fiction. Pe bună dreptate ajunge Kim Stanley Robinson la această concluzie: „Având în vedere barierele impenetrabile care stau de neclintit între noi şi trecutul preistoric, între noi şi viitor, între noi şi parcursurile alternative ale istoriei, e cu puţinţă să mai reformulăm pentru o ultimă oară definiţia literaturii sf în raport cu istoria şi să spunem că science-fiction este acea literatură care se dedică unei istorii pe care noi n-o putem cunoaşte“ (subl. KSR)3).
     Dar, dacă tot am ajuns la această răspântie genologică, dacă „ordinea de idei“ pe care-o urmăm ne-a adus aproape de la sine la această confluenţă sau convergenţă între science-fiction şi romanul istoric, să mai zăbovim un moment aici, să-i mai lăsăm în continuare cuvântul lui Kim Stanley Robinson (n. 1952), romancier american tradus şi la noi cu trilogia-i „marţiană“, dar şi avizat exeget sf (este autorul unei cărţi despre Philip K. Dick), tranşant critic şi teoretician al genului, care nu ezită să-şi înceapă astfel un eseu, ritos şi ex abrupto:
     «Science-fiction-ul este o literatură istorică. De fapt, istoricitatea este definitorie pentru acest gen. Cel mai simplu fel de-a spune asta este: „Istorisirile de science-fiction sunt plasate în viitor.“ Dar să dezghiocăm puţin această afirmaţie, şi vom obţine ceva de felul următor: „În orice naraţiune sf există o istorie ficţională, explicită sau implicită, care pune în conexiune perioada prezentată acolo cu momentul nostru din prezent.“ Cititorul va prezuma că, pornind din prezentul nostru (ceea ce numeam mai sus „prezentul lecturii“ - n. mea. CR), o succesiune de evenimente ne va conduce la „prezentul“ înfătişat în acea naraţiune („prezentul naraţiunii“ - idem, v. supra).
     Nu toate istorisirile de science-fiction sunt plasate în viitor. Există, de exemplu, acele istorisiri pe care le numim „istorie alternativă“. Dar nu e greu să explicăm de ce istoria alternativă face parte integrantă din science-fiction, prin simpla reformulare a afirmaţiei de mai sus, precum urmează: „în orice naraţiune sf există o istorie ficţională, explicită sau implicită, care pune în conexiune perioada prezentată acolo cu momentul nostru din prezent sau cu un moment din trecutul nostru.“ Procesul e acelaşi - conectarea la un punct diferit de pe parcursul timpului. Şi, întrucât nici o istorisire sf nu prezintă un viitor care se va materializa efectiv în lumea reală, s-ar putea chiar spune că orice naraţiune de science-fiction este implicit istorie alternativă: prima se ramifică din prezentul nostru, cealaltă se ramifică dintr-un moment oarecare al trecutului nostru.
     În virtutea acestei definiri a literaturii sf prin raportare la istorie, putem distinge şi diferenţa dintre science-fiction şi fantasy: literatura sf e istorică, literatura fantasy e anistorică. Nu este exclus ca o lume prezentată într-o scriere fantasy să aibă şi ea o istorie, dar între aceasta şi istoria lumii noastre nu se stabileşte nici o conexiune. În fantasy avem nu o istorie alternativă, ci o realitate alternativă.
     Această definiţie este în măsură a explica, de asemenea, şi hibridul terminologic numit „science fantasy“. Tipică pentru o astfel de naraţiune este situarea într-un viitor extrem de îndepărtat: admiţând ipoteza, catalogăm textul drept science-fiction. Oar noi nu ne putem imagina cu adevărat o istorie care se întinde pe milioane de ani, astfel încât conectarea la acel viitor nu este o comuniune simţită intuitiv şi afectiv, iar respectivul text pare a fi mai mult ceva asemeni unei naraţiuni fantasy, referitoare la un timp care niciodată nu va fi conectat la al nostru. Denumirea de „science fentasy“ pe care-o dăm unei astfel de naraţiuni traduce tocmai această ciocnire, la lectură, între două impresii genologice.
     A spune că sf-ul este o literatură istorică nu e tot una cu a spune că sf-ul ar fi acelaşi lucru cu genul cunoscut sub denumirea de „roman istoric“ („historical fiction“). Cele două genuri nu se confundă, nu sunt acelaşi lucru, nu sunt nici măcar răsfrângeri simetrice în oglindă: viitorul este esenţialmente altceva decât trecutul. Dar, în anumite privinţe şi sub anumite aspecte, cele două genuri literare se aseamănă între ele mai mult decât se aseamănă fiecare dintre ele cu „literatura generală“, mainstream. Ele au în comun anumite metode şi preocupări, prin aceea că ambele au de descris culturi la care cititorul nu poate avea acces nemijlocit, fizic; astfel că ambele sunt implicate în culturi aliene, străine nouă, în lumi insolite ce le conferă o intensă doză de insolitare. Şi mai au ceva în comun cele două genuri, sf-ul şi romanul istoric: o viziune asupra istoriei care spune că există timpuri şi epoci care, deşi nu sunt ale noastre, rămân totuşi de o vitală importanţă pentru noi şi merită să scriem despre ele.»
     Şi - mai adaugă Kim Stanley Robinson, neuitând să-şi întoarcă ochii şi spre prezentul imediat, spre contextul istoric şi cultural care-i determină spusele, un context ce-i apartine, dar ne priveşte, mutatis mutandis, şi pe noi - „Nu e nici o coincidenţă că atât ficţiunea pe teme din ştiinţă („science fiction“), cât şi ficţiunea pe teme din istorie („historical fiction“) sunt deopotrivă subapreciate şi marginalizate de către cultura dominantă azi (1987 - n.n.) în America: e o cultură ce preferă să se legene în iluzia că prezentul, cu confortabila-i hegemonie americană, e tot ce-a existat şi va exista vreodată. Astfel că în literatura contemporană „serioasă“ nimic ce trece de lungul nasului, nimic în afara problemelor noastre imediate de-aici-şi-acum nu-i corespunzător şi nu merită onoarea unui tratament ficţional. Ceea ce are ca efect înlăturarea din raza vederii a istoriei şi-a gândirii istorice, precum şi o confortabilă cantonare exclusiv în momentul prezent. Cultura dominantă a timpului nostru e un soi de struţ cu capul înfundat în nisip.“4)
     N-am zis-o eu, să n-avem vorbe: magister dixit! Eu zic ce vine mai departe. Căci cuvântul din poveste înainte mult mai este...
(urmare în numărul viitor)
Cornel Robu

     Trimiteri bibliografice    
     1) Brian Stableford, „ALTERNATE WORLDS“, „PARALLEL WORLDS“, în: The Encyclopedia of Science Fiction. An Illustrated A to Z. General Editor Peter Nicholls. Associate Editor John Clute, Granada Publishing, London - Toronto - Sydney - New York, 1979 (al doilea tiraj 1981), pp. 26 - 27, respectiv pp. 447 - 448; sau: The Encyclopedia of Science Fiction. Edited by John Clute and Peter Nicholls. Contributing editor Brian Stableford. An Orbit Book, Little, Brown and Company, London, 1993; St. Martin's Press, New York, 1993, pp. 23 - 25. respectiv pp. 907 - 909. (înapoi la text)
     2) Poul Anderson, Păzitorii Timpului (The Guardians of Time, 1960, ed. adăugită 1981), trad. rom. Cosmin Nare, Editura Nemira, Bucureşti, 1999; idem, Patrula Timpului (Time Patrolman, 1983), trad. rom. Gabriel Stoian, Editura Nemira, Bucureşti, 1994. (înapoi la text)
     3) Edward James, Science Fiction in the Twentieth Century, Oxford University Press, Oxford & New York, 1994., pp. 112 - 113. (înapoi la text)
     4) Kim Stanley Robinson, „Notes for an Essay on Cecelia Holland“, în Foundation. The Review of Science Fiction, London, Number 40, Summer 1987, pp. 54 - 61; pasajul citat de Edward James e la pag. 60, iar cele citate de mine la pp. 54 - 55, respectiv 59. (înapoi la text)





HRANA DERBEZEILOR
Digestie asupra soluţiei antropofagice

Györfi-Deák György


     1. Despre necesitatea introducerii
     Ne propunem prin prezenta comunicare ca, bazându-ne pe experienţa marelui nostru antemergător, H.G. Wells, să vă oferim diferite chestii picante pe post de hrană spirituală şi să disecăm în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul  sau găina?
     Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, „de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi“ (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi-au orbit, „astfel încât, până la sfârşitul vieţii, ei au putut înălţa nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi“ (Hrana zeilor).
     Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor, în deplină necunoştiinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.
     De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, să transăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an, nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera lui Herbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!

     2. Reţetar antropofagic, transmis din gură-n gură
     Deşi a manifestat convingeri socialiste, Wells n-a acceptat niciodată împărţirea marxistă a istoriei în felurite orânduiri. Cu toate acestea, omenirea pe care călătorul său temporal o găseşte în viitorul îndepărtat (Maşina timpului) pare să descindă pe linie directă din comuna primitivă, din vremea când vânătorii şi-au alcătuit primele turme. Omenirea de peste veacuri a evoluat diferit, după originea socială: morlocii, copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare, s-au adaptat la traiul subteran şi urcă la suprafaţă doar în vreme de noapte. Ei păstoresc diafanii eloi, descendenţii direcţi ai trândavilor aristocraţi şi ai capitaliştilor burtoşi. Amândouă rasele provin din Homo Sapiens englez victorian, dar cum între timp lupta de clasă s-a ascuţit, unii au ajuns frigare, iar alţii frigărui. În marile cantine subterane, tot ce-i născut morloc eloi mănâncă.
     Se poate ca exact acelaşi lucru să se fi întâmplat şi-n trecutul cel îndepărtat şi nelămurit, cel puţin aşa susţine antropofagia evoluţionistă, teorie lansată de savantul austriac Oscar Kiss Maerth.
     Conform acestei ipoteze, prezentate pe larg de Mihai Şerban în volumul Semenii întru raţiune (Cluj: Dacia, 1982), procesul de umanizare a stră-străbunului nostru arboricol „a început atunci când acesta, împins probabil de foame, a consumat creierul unui tovarăş de-al său, ucis în timpul luptelor cu animalele sălbatice“ (p.196). Oscar Kiss Maerth susţine că, drept urmare a consumului de creier uman, protoomul a fost multilateral şi profund afectat de hormonii conţinuţi în encefal, lucru care s-a repercutat asupra vieţii sale sexuale.
     Dacă până înainte de primul ospăţ canibalic, domnul Verigă Lipsă urmărea volens-nolens calendarul naturii şi dădea roată femeiuştilor (sau matroanelor, dacă acceptaţi teoria matriarhatului) o dată pe an, primăvara, la ieşirea din hibernare, după ce miam-miamopitecul a prins gustul creierului uman şi a constatat efectele induse de doparea cu serotonină, lucrurile s-au schimbat. Antropofagul nostru s-a nărăvit pe vecie la femei şi, profitând de lipsa unei legislaţii privind hărţuirea sexuală, s-a apucat să profite de inocenţa lor en gros şi en detail, când cu vorba, când cu fapta. Descoperind că nu e pe lume plăcere mai mare decât sultănirea într-un sat fără de concurenţă, Cain cel din preistorie a hotărât să îmbine utilul cu plăcutul şi s-a dedat la spartul tărtăcuţelor, ca să-şi întărească periodic puterile şi, mai ales, ca să rărească numărul celor pofticioşi să-l imite.
     Şi tot aşa, şi iar aşa, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trai pe vătrai, micul mare encefalofag doldora de hormoni a ajuns de râsu-plânsul lumii: neîmblănit şi rupt în coate (deh! familie mare, că nu se inventase Pastila; retribuţie, după muget, cuget, mică); va să zică a lăsat ca ritmurile fireşti să-l abandoneze într-o natură ostilă şi, îmboldit de pofte murdare, a devenit tată de hoardă, strămoşul amploaiatului plătitor de rate lunare, chirii, taxe şcolare, impozite pe dus şi pe venit. Vorba vizionarului H.G.Wells: „de ce lucrurile s-ar opri aici, dacă oamenii nu s-au oprit la stadiul de barbarie?“ (Imperiul furnicilor)
Aşa că, de luaţi seama bine,
veţi cânta în cor cu mine:
„Mai bine decorat,
Decât devorat...“

     Înţelegeţi de ce,  privind fie din perspectiva morlocului de mâine, fie din cea a canibalului de mai ieri, eloiul este un individ născut mort-copt!

     3. Omul bun ca pomul copt
     N-aş dori să rămâneţi cu convingerea că H.G.Wells socotea că numai omul este lupul omului. Ideea disocierii sociale a unei singure specii în mai multe rase apare şi în „Primii oameni pe Lună“, unde seleniţii, locuitorii uriaşelor muşuroaie pe care noi le considerăm în mod eronat cratere de impact, sunt născuţi pentru un anumit mod de trai şi cam atât îi duce şi mintea. Modul lor de viaţă aduce cu cel al furnicilor, subiect exploatat de scriitorul englez şi în alte povestiri din ciclul: „pe cine-mi aduci azi la masă?“
     În „Imperiul furnicilor“, armata braziliană este rugată să facă o dezinsecţie, un pârjol, orice, numai să scape locuitorii unui orăşel din jungla amazoniană de invazia furnicilor. Detaşamentul trimis în ajutor ajunge prea târziu şi constată apariţia unei noi specii de furnici războinice, deja familiarizată cu gustul cărnii de om. Organizate într-o armată regulată, condusă de schwartzenegeri de muşuroi, îmbrăcate în uniforme cenuşii, echipate cu unelte, minusculele insecte îşi întăresc poziţiile cucerite prin lucrări de geniu, organizează ambuscade şi se extind lent, dar nestăvilit, orizont 2000: Europa.
     Wells a găsit şi în regnul vegetal exemplare care-şi trag seva din subiectul mâncătorilor de oameni. Cum plantele n-au din fire colţi pentru sfâşiat şi măsele pentru sfărâmat, înmiresmata floare din „Înflorirea ciudatei orhidee“ s-a mulţumit doar să tragă la rădăcină niscaiva sânge, fără să se prezerve împotriva cunoscutelor boli de la sfârşitul secolului XX, care au decimat populaţiile de vampiri mai rău decât toată producţia de ai şi leurdă din întreaga Transilvanie a secolului trecut. Ne-mplinită voie, fericit Apus!

     4. Cine rade la urmă, râde mai bine?
     Nu putem să încheiem fără să amintim totala indiferenţă dovedită de Wells faţă de detaliul tehnic, faţă de înfăţişarea gadget-ului. Deşi a descris atât de minuţios Maşina Timpului, încât toată lumea ştie cum funcţionează, în schimb nimeni n-ar putea spune cum arată. Da, sunt nişte manete de fildeş, un cronometru  şi alte câteva instrumente de bord, adică lucruri naive, făcute din ciocan şi nicovală, care trec subînţelese atât timp cât nu ucidem iluzia. Să vedem şi un alt exemplu, din „O poveste a zilelor ce vor veni“, dintr-o vreme când presa scrisă, chiar prestigiosul The Times, a fost înlocuită de presa vorbită:
     „Fonograful era de dimensiunile şi forma unei pendule olandeze şi avea în faţă barometre electrice, un ceas şi un calendar electric, aparate automate care să-ţi amintească orele când aveai întâlniri, iar în locul unde ar fi trebuit să fie ceasul era gura unei trompete. Când avea ştiri, trompeta făcea ca un curcan, „glu, glu“, şi apoi îşi trâmbiţa mesajul intocmai ca o trâmbiţă. (...) Dacă lui Mwres nu-i plăcea să audă ce spunea trompeta, n-avea decât să atingă un buton şi ea se oprea puţin, ca apoi să înceapă a-i vorbi altceva.“
     Paradoxal, deşi Wells a dovedit că posedă sarea şi piperul, plus restul tacâmului cu care mama-natură îi înzestrează pe umorişti, în ciuda faptului că naraţiunile sale sunt pline de vervă şi de întorsături năstruşnice, nici un critic literar nu s-a ostenit să-l pomenească alături de colegii săi de breaslă,  cum ar fi W. M. Thackeray, G. K. Chesterton, G. B. Shaw sau Jerome K. Jerome. Nepăsare, rea-voinţă sau invidie în masă?
     Wells, pe care confratele său mai tânăr, Brian Aldiss l-a numit „un Shakespeare al literaturii S.F.“, căruia Pierre Versins îi spune simplu: „le Maitre“, este mai mult decât un satiric, adică un judecător al lumii şi firii umane. Dar asta, vorba Poetului,  este o altă mâncare de peşte!





ILUZORIA ETATIZARE A IMAGINARULUI ŞI REGIMUL UTOPIC AL TURISMULUI SF

Ovidiu Bufnilă


     Dacă revoluţia o va cere, vom etatiza imaginarul? Dacă revoluţia o va cere, turismul SF va fi ridicat la rang de iluminare? De ce să nu recunoaştem, aşa-zisele asociaţii de scriitori SF profesionişti, înfiinţate după 1989, s-au acoperit de penibil. Unele au împins în faţă câte un ins care s-a căţărat în poalele gloriei împroşcându-ne cu tembelisme. Altele şi-au dat obştescul sfârşit după ce au vrut să-i ducă pe eşafod pe nouăzecişti. Unele s-au lăudat că vor promova fandomul peste hotare dar au adus jertfe minore pe altarul turismului SF. Altele au fragmentat România punând la cale provincialismul şi regionalismul după tipic patriotard şi vulgar. Superb în desfăşurarea lui haotică şi supus legilor complexităţii, fandomul românesc este încă o pradă uşoară pentru utopicii care vor să etatizeze imaginarul şi să instituţionalizeze prin falsă austeritate şi prin simpozion. Trăim vremurile Individului in timp ce fantoma colectivismului bântuie cenaclier şi desuet. Nouăzeciştii au fost trecuţi cu vederea de Augusta Oficială. Optzeciştii deviaţionişti au fost înjuraţi de slugile utopicilor. Acum e armistiţiu. Euroturismul SF e bun pentru elanul integrator. Dar nu e integrare. Fandomul românesc este astăzi al individualităţilor. Tocmai de aceea euroconul auster şi insular nu e decât un eveniment minor în raport cu publicarea lui Gurgu sau Hăulică prin ei înşişi în site-uri SF americane sau australiene.





SF-ISTUL CA PERSONAJ AL ACTUALITĂŢII

Liviu Radu


     Ştim cu toţii că revistele SF româneşti au murit şi nu se grăbesc să reînvie. Mulţi dintre pasionaţii genului ştiu că  au apărut reviste SF pe Internet. Ceea ce ştiu - deocamdată - mai puţini este faptul că unii dintre prietenii noştri colaborează la jurnale Internet, jurnale care nu au nici o legătură cu literatura SF.
     Am avut ocazia să citesc o serie de articole ale lui Robert David, publicate în Curierul de Seară. Articole scurte, incisive, inteligente, care demonstrează talent de analist şi pană de gazetar.
     Am avut ocazia să citesc câteva articole ale lui Ovidiu Bufnilă, remarcabile nu numai prin viziunea autorului, ci şi prin faptul că evenimentelor cotidiene li se găseşte câte o replică fandomială.
     Cei doi au ceva în comun: au mai colaborat la ziare şi în alte împrejurări, au fost atraşi de mirajul presei, au ţinut să-şi exprime un crez politic şi cetăţenesc. O atitudine diferită de cea a majorităţii SF-iştilor, care consideră că  literatura este o formă de retragere din realitate.
     De fapt, cei doi împricinaţi pun în discuţie nu numai atutudinea faţă de actualitate, dar şi rostul literaturii SF. Atitudinea lor pare singulară din cauză că la noi s-a impus o înţelegere greşită a   scopului SF-ului. Printr-un consens unanim, literatura SF este considerată ca fiind dedicată viitorului.  Este o literatură de anticipaţie, de previziune. Autorul SF stă în fund şi meditează la cum va arăta lumea peste o mie de ani, iar concentrarea sa tantrică îl face să aibă viziuni profetice. De aici, comentarii stupide de genul: X a prevăzut foarte bine că se va întâmpla fenomenul y, dar n-a fost în stare să anticipeze fenomenul z... De fapt, un cititor asiduu de literatură SF va descoperi, mai devreme sau mai târziu, că, de fapt, majoritatea autorilor nu prevăd, nu anticipează mai nimic. De fapt, care-i mecanismul logic al anticipaţiei? Extrapolarea. Porneşti de la ceea ce există, extrapolezi o serie de aspecte şi vezi ce rezultă. Bineînţeles, în acest caz este imposibil să extrapolezi toate fenomenele actuale - cu atât mai puţin să prevezi apariţia unor variabile necunoscute - deci anticipaţia va fi tendenţioasă, subiectivă şi partizană. Este evident că anticipaţia de dragul anticipaţiei nu există. Este evident că anticipaţia care-şi propune doar să imagineze lumea nepoţilor nepoţilor noştri nu există în realitate, că este rodul unei intenţii politice, deci are scop propagandistic. Este evident, deci, că anticipaţia are rol de avertisment. Răposatul Brunner nu-şi imagina că în 1990 lumea va fi distrusă complet de poluare, dar a considerat că-i necesar să atragă atenţia asupra lucrurilor care s-ar putea întâmpla, dacă vom da dovadă de inconştienţă.
     Ce rezultă din cele de mai sus? Că nu există, de fapt, nici o preocupare reală de a anticipa viitorul.  Există doar grijă pentru viitor, pornind de la problemele prezentului. Autorul de SF nu-i un visător cu capul în nori, ci un om puternic ancorat în prezent. Pentru el contează mai puţin aiurelile mai mult sau mai puţin cinematografice, bazate pe ultimele descoperiri în domeniul efectelor speciale, şi contează mai mult efectul prostiilor săvârşite de oameni acum. Autorul de literatură SF este un om ce analizează clipa, extrapolează anumite fenomene şi-şi dă seama cum ar arăta mâine, dacă extrapolarea sa ar fi corectă. Scopul său - deci şi al literaturii SF - este de a corecta prezentul, ca să avem viitor.  De aceea SF-işti pot fi buni analişti ai prezentului. Numai că prezentul are atât de multe aspecte, încât este nevoie de specializare. Multă lume (din mediul SF) nu consideră politologia o ştiinţă serioasă. Totuşi, politica - şi viaţa cotidiană - afectează viitorul, îi stabilesc o anumită croială. De aceea consider că preocuparea celor doi colegi despre care am amintit tratează un element ce nu poate fi ignorat. Trebuie să cunoaştem bine prezentul, ca să putem anticipa viitorul.
     Fenomenul este reversibil: SF-istul, ca om ce doreşte să anticipeze viitorul, trebuie să fie bine ancorat în prezent; politicianul, care modelează prezentul, nu poate ignora efectele asupra viitorului. Între cele două categorii, ca mijloc de comunicare, există presa. Deci nu-i de mirare că mulţi jurnalişti de prestigiu (de la noi, bineînţeles) s-au ocupat, într-o anumită perioadă, de literatura SF...
Liviu Radu





MAREA EVADARE PE INTERNET

Mircea Cărbunaru


     Au trecut deja câţiva ani buni de când publicistica science-fiction din România a intrat în colaps. Moartea Jurnalului SF, apoi a tandemului Anticipaţia (revista şi almanahul); apariţia aperiodică şi difuzarea în cerc restrâns a revistei String, dispariţia fanzinelor de cenaclu etc., au generat, fiecare în parte, atomizarea fandomului SF românesc, până la anularea activităţii acestuia pe perioade nepermis de lungi. {n aceste condiţii, mai mulţi lideri de opinie din domeniu au găsit debuşeul cel mai ieftin şi accesibil: revistele virtuale pe Internet. Avantajele pe care acestea le prezintă (aspect deosebit, conţinut nelimitat, volum de informaţii superior, gratuitate, acoperire la scară mondială, posibilitatea de a introduce sunet şi imagine în mişcare) depăşesc totuşi cu foarte puţin dezavantajul accesului oarecum limitat la serviciile Internet, al consumatorului român de science-fiction. {n acelaşi timp, lectura nu se poate face întotdeauna facil direct de pe monitor, comparativ cu lectura unei reviste tipărită pe hârtie mai ales dacă o poţi face acasă, în fotoliu, în linişte şi cu o cafea aburind pe măsuţa din sufragerie). Ceva din plăcerea lecturii dispare. {n schimb, rămâne aspectul pragmatic, al foamei de informaţie, direct, precis, fără intermedieri birocratice.
     Totuşi, vrem nu vrem, calitatea revistelor apărute pe Internet au atins un nivel aproape de invidiat pentru revistele tradiţionale. Cine are habar de cum se realizează o pagină web, va înţelege la ce nivel au ajuns, de exemplu, revistele virtuale realizate de Michael Haulică (Lumi Virtuale; http://www.geocities.com/lumivirtuale/) şi de Cătălin Ionescu (Pro-Scris; http://www.proscris.f2s.com ). Dacă ne uităm şi în ograda altora (la americani de exemplu) vom vedea că revistele apar în continuare pe hârtie, cu toate că, Slavă Domnului, au cu ce să-şi facă mii de reviste pe Internet. Explicaţia acestui fenomen este - pornind de la cele arătate mai sus - că piaţa publicaţiilor tinde către a oferi confort maxim cititorului. În acelaşi timp, impactul la noua generaţie este altul atunci când o revistă SF este tratată ca un eveniment publicistic de piaţă şi nu ca o simplă adresă pierdută printre altele câteva sute de mii ce răsar în fiecare zi pe tot globul. Desigur nici România n-ar trebui să procedeze altfel. Numai că la noi totul este dificil, birocratic, anevoios. Pentru a scoate revistă naţională capabilă să polarizeze creaţia SF şi cititorii acestei literaturi, îţi trebuie bani, mulţi bani (raportat buzunarul românului). La fel şi să cumperi revistă de calitate. Ori, în aceste condiţ ieşirea pe Internet nu mai este o etapă firească de evoluţie a vehiculării informaţiei, ci mai degrabă o evadare din marasm, din neputinţă, din imobilism...
     Norocul nostru este totuşi că se poate măcar şi aşa. Deocamdată. Iar într-o egală măsură mai suntem norocoşi că revistele SF româneşti care apar în prezent pe Internet sunt realizate de adevăraţi profesionişti. Deocamdată. Fiindcă odată cu accesul tot mai larg la tehnologie, vor apărea rebuturile, subproducţiile, paginile personale construite nu pe valoare ci pe dorinţa de a ieşi cu orice preţ în spaţiul neîngrădit al Internetului.


material preluat din suplimentul „Fantasya“
nr. 5 (45) serie nouă, mai 2001
- supliment de literatură şi artele imaginarului al ziarului Brăileanul -



„INDESTRUCTIBILUL“ - UN SCIENCE FICTION TRECUT PREA UŞOR CU VEDEREA

Cătălin Ionescu


     Aparent „Unbreakable“ („Indestructibilul“) conţine în sine reţeta sigură a eşecului. O mare vedetă, Bruce Willis, într-un rol ingrat, prea static şi prea intelectual pentru spectatorul mediu, fie el american sau european. De fapt, cu precădere american, pentru ca se poate observa o certa scădere a substanţei filmelor americane de la sfărşitul anilor 90, vizibilă în special la filmele ce au beneficiat de serviciile unor mari actori. „Unbreakable“ însă, cu Bruce Willis şi Samuel L. Johnson în rolurile principale, nu pare foarte interesat de box office.
     Acţiunea densă nu este susţinută defel de rechizita genului, aproape nimic violent nu se întâmplă sub ochiul spectatorului, care este astfel obligat să-şi imagineze scenele tari.
     Prin construcţie, „Indestructibilul“ poartă pecetea simbolului. A întrebărilor fundamentale. A relaţiei universale bine-rău. Scenariul pare simplist: un intelectual atins de o boală rară şi incurabilă, suferind de o fragilitate accentuată a sistemului osos, îşi caută opusul, pe aceeaşi scară de valori. Un om a cărui rezistenţă fizică depăşeşte cu mult media, arhetipul supereroului din... benzile desenate. Pe care, bineînţeles, îl găseşte. Mai mult, reuşeşte să sugereze acestuia destinul pe care indestructibilul îl ignora: eroul binelui într-o lume care decade prin violenţă şi indiferenţă. Există însă un preţ care trebuie plătit, şi acesta constituie finalul filmului. Final relativ neaşteptat, care tinde să răstoarne scara de valori.
     Chiar dacă rolul artei este, întâi de toate, de a pune întrebări, şi abia pe urmă a sugera răspunsuri, Unbreakable este un film grefat pe terenuri mişcătoare. Un science fiction, ca să păstrăm măcar convenţiile Pro-Scris (deşi, personal eu l-aş defini mai degrabă mistic) pe marginea căruia se pot însăila o groază de ipoteze şi de modele.
     Mai interesant pare însă altceva: o paralelă între „Indestructibilul“ şi „Armata celor 12 maimuţe“ („12 Monkeys“). Din multe puncte de vedere, eroul (mai corect, anti-eroul) este acelaşi: până şi Bruce Willis pare că împrumută în „Indestructibilul“ ceva din disperarea şi angoasele din „12 maimuţe“. Numai că, în ciuda acestui fapt, faima filmelor este inegală: „Armata celor 12 maimuţe“ este stindardul lui Terry Gilliam cel faimos (să nu amintim aici decât „Brazil“), iar „Indestructibilul“ este regizat de M. Night Shyamalan (faimos doar prin „Al şaselea simţ“). Sigur că, din punct de vedere cinematografic, tradiţia îşi are preţul ei, şi Terry Gilliam este acum cel răsfăţat. Dar originea asiatică a lui Shyamalan atârnă, la rându-i, greu în balanţă, prin atacul direct asupra moralităţii. Personajul lui Willis, cel din 12 maimuţe, se sacrifică la modul demonstrativ pentru omenire. Ba, pentru ca spectatorul vestic să nu piardă obişnuinţa happy-end-ului, se poate raţiona simplu că, sacrificiul fiind complet, se anulează în cele din urmă chiar şi pe sine: doctoriţa din viitor aşezată lângă asasinul omenirii va contracara acţiunea virusului iar copilul care-şi vede viitoarea moarte va creşte într-o altă societate, pe o altă creodă temporală, diferită de moartea din aeroport. „Indestructibilul“ Bruce Willis nu are parte de happy-end-uri. Ba, ca menu-ul să fie complet, are de înfruntat şocul revelaţiei costului descoperii sale: într-o societate violentă, eroul care poate bara drumul violenţei se naşte prin genocid. Unde este atunci linia dintre binele dumnezeiesc şi răul diavolesc ?
     Dacă Terry Gilliam preferă să ia, la modul serios, majoritatea marilor teme umane în râs (şi Doamne, cât de aproape este de băşcălia noastră tipic românească!...), M. Night Shyamalan, pune întrebări grave, fără a schiţa cel mai mic zâmbet. Nu doar cine suntem şi încotro mergem, ci şi de ce. Şi, prin această prismă, „Indestructibilul“ devine măsura umanităţii şi viitorului din noi. Sau, mai bine, măsura existenţei sau nu a unui viitor uman.
     Încrâncenându-se pe astfel de probleme, „Indestructibilul“ trebuia, oarecum inevitabil, să suporte desconsiderarea criticii şi indiferenţa publicului. De ce însă şi a iubitorilor de science fiction?...





PRO-PUNERI





3 NOUTĂŢI

Cătălin Ionescu


     Vară, căldură mare, năduf şi vise despre aerul condiţionat. De unde atâtea noutăţi? Vine Tabăra - care a creat deja o groază de dependenţi - vine Eurocon-ul (/Eurokon-ul?) Ce să punem la Pro-Puneri?
     Surprinzător, dar avem totuşi căteva noutăţi de semnalat.
     Prima, este noutatea de la Fantasya. Editorul Mircea Cărbunaru a găsit o modalitate excelentă de a mări - virtual - numărul cititorilor suplimentului SF al ziarului Brăileanul: suplimentul este „montat“ în format de tip „pdf“ (format accesibil cu programul freeware Adobe Acrobat Reader) şi expediat prin mail unor abonaţi din întreaga ţară, care altminteri nu ar avea acces la presa din Brăila. Jos pălăria pentru pentru Mircea Cărbunaru, pentru Fantasya (în format electronic sau nu) şi, nu în ultimul rând, pentru calitatea literară a acestui supliment.
     Trebuie să subliniem şi faptul că difuzarea acestui supliment este inerent limitată de drepturile legale ale ziarului „patron“ şi că primitorul unei arhive Fantasya are anumite obligaţii. Amănunte suplimentare vă poate da direct Mircea Cărbunaru la adresa de mail djts@braila.net
     Revenind însă la calitatea Fantasya, vă prezentăm fulger ultimul număr, Fantasya nr. 7 (47) serie nouă, apărut în iulie 2001. Spicuim din sumar: editorialul semnat de Mircea Cărbunaru „Despre imaginaţie şi evaziune“, materialul „Picătura chinezească“ semnat de György Györfi-Deák (pe care îl puteţi citi şi în ediţia prezentă Pro-Scris), „Exerciţiu de memorie, Aldous Huxley“, un portret de Mircea Cărbunaru şi Bogdan Fofircă, „Frunza de arţar“, o povestire de Robert J Sawyer, partea a treia a microfoiletonului „Când porcii vor avea aripi“ de Mircea Cărbunaru, prima parte a materialului „7 filme care au schimbat SF-ul“ de Bogdan Fofircă. Mai puteţi găsi în Fantasya 7 o pastilă semnată de Mircea Moldovan, banda desenată „Cei ce privesc“, precum şi un material despre Jurasic Park III.
     Am lăsat ceva deoparte, ce vom prelua, cu neruşinare, integral, pentru că face trecerea la a doua noutate a rubricii noastre: prezentarea ultimului număr al revistei Ficţiuni şi aici îi dăm cuvântul lui Mircea Cărbunaru:


     A apărut numarul 4 / 2001 al revistei FICŢIUNI, apărută la Satu Mare sub coordonarea lui Horia Nicola Ursu.
     Revista nu este o noutate pentru iubitorii SF, în schimb, pauzele foarte lungi de la un număr la altul afectează promovarea ei eficientă. Deşi continuă să sufere la capitolul prezentare grafică, revista are ca de obicei un conţinut extrem de bogat şi aproape imposibil de refuzat. Iată numai câteva repere din sumar:
     - Dosar Michael Swanwick, cuprinzând: un interviu în exclusivitate, repere bio-bibliografice şi excelenta povestire recompensată în 1999 cu premiul Hugo: BĂTAIA UNEI INIMI DE MAŞINĂ - traducerea lui Radu Pavel Gheo;
     - Articole de critică, teorie şi istorie literară, cronică de carte, semnate de Florin Pâtea, Voicu Bugariu, Cătălin Ionescu, Ona Frantz, Radu Pavel Gheo, Horia Nicola Ursu şi Liviu Radu;
     - Proze semnata de Mihail Gălăţanu, Ovidiu Bufnilă şi Matei Alexandru Mocanu;
     - Noua rubrică, „Tomografii“, care cuprinde un articol referitor la personalitatea şi creaţia lui Jules Verne, semnat de Bruce Sterling.
     Acest ultim număr al revistei FICŢIUNI costă 42000 lei, şi este accesibil oricărui cititor de SF din România dacă este solicitat telefonic la 061-715852 şi 092-891542 sau direct pe e-mail la adresele
     omnibooks2001@yahoo.com
     omnibooks@satu-mare.ro
Mircea Cărbunaru


    Ultima noutate - dar nu cea din urmă - este o apariţie editorială, pe care Pro-Scris a prezentat-o, în avanpremieră, în urmă cu mai bine de un an, în numărul 1: apariţia pe piaţă a volumului „Împotriva Satanei“ semnat de un autor care nu mai necesită nici o prezentare, Don Simon. Editura Karmat Press inaugurează cu acest volum colecţia Poate, colecţie căreia Pro-Scris îi urează o viaţă cât mai lungă, fără îndoielile din titlu...
     Pro-Scris, cu mari eforturi, a reuşit să convingă editura (şi postfaţatorul!) să permită publicarea în acest material a postfeţei volumului....

   Despre lupta mitică dintre bine şi rău s-au scris - şi se vor scrie - tone de hârtie. Desigur, subiectul, mai mult decât generos, ascunde poate chiar opţiunile fundamentale ale existenţei fiinţei umane. Întrebările care, să fim sinceri, au cam început să plictisească de prin ultimul deceniu al secolului douăzeci - cine suntem şi încotro ne îndreptăm? - trec, vrând nevrând, prin furcile caudine ale luptei dintre bine şi rău, indiferent ce conotaţii dau oamenii acestui simbol, indiferent dacă privim problema din punct de vedere religios, filozofic, matematic, biologic, social, politic, sau, nu în ultimul rând, artistic.
   Din acest punct de vedere, cumpăna dintre milenii stă sub semnul contradictoriului. Pe de-o parte, secolul vitezei ne-a format în spiritul lipsei de timp: ne grăbim, ce rost mai au şi întrebările astea prosteşti? Timpul înseamnă bani, nu bătut apa în piuă. Şi banii se fac în afaceri, marketing, management, publicity, informaţii. Pe de altă parte, atracţia supranaturalului şi-a extins considerabil undele gravitaţionale: dincolo de forţele descătuşate ale procesoarelor şi ale bazelor de date globale stau puterile implacabile, în alb şi negru, ale magiei, ale jocurilor de-a stăpâni spaţiul şi timpul.
   Contradicţia devine astfel completă: ignorăm, într-un ciudat mers al destinului, exact întrebările care ne guvernează.
   Însă afirmaţia de mai sus - slavă Domnului! - nu este valabilă pentru toată lumea. Mai precis, nu este valabilă pentru Don Simon şi lumea sa.

   La prima vedere, lumea lui Don Simon nu pare defel interesată de întrebările fundamentale. Personajele care-o populează nu fac un hobby din filozofie sau studii teologice sau teozofice. Mai mult, lumea în sine pare, într-un fel greu de definit, ruptă de realitatea noastră, pentru că Don Simon amestecă cu deliciu noţiuni care, aparent, sunt nemiscibile.
   Numai că esenţa lumii lui Don Simon se găseşte dincolo de aparenţe. Pentru că atributul fundamental al său este viaţa. Măiestria lui Don Simon constă în a născoci lumi vii. Realităţi care trăiesc prin personajele lor, oameni care fac istoria prin simplitatea lor. Prinşi în mreaja magiei acestor lumi, realitatea noastră devine nesemnificativă. Spania inchizitorială străbătută din goana unei motociclete Suzuki sau laptop-ul din altarul unui samurai sau reprogramarea arhitecturii camerei dintr-un Berlin unipartinic, toate acestea deci, devin nu realitatea lumii, ci banalul pe care se fundamentează realitatea lumii.
     Lumea lui Don Simon este reală chiar dacă nu există şi poate nu va exista niciodată. Lumea lui Don Simon este vie - şi viaţa este puntea dintre cele două lumi, a noastră şi a lui Don Simon. Şi viaţa, chiar dacă nu este mereu veselă, chiar dacă este ameninţată de moarte, este totuşi, în sine, minunată.

     În ce măsură „Împotriva Satanei“ este lumea zugrăvită după chipul şi asemănarea lui Don Simon? Răspunsul, greu la prima vedere, este totuşi simplu: în aceeaşi măsură în care marii creatori îşi pun amprenta pe operele lor: opere care, în mod egal, îi definesc pe ei şi lumea care o reprezintă.
     Nu mai este un secret demult faptul că Don Simon este psedonimul lui Petrică Sârbu, nume afirmat sub egida Jurnalului SF pe la mijlocul anilor nouăzeci. Nu este un secret nici pleiada impresionantă de premii naţionale culese de Don Simon de-a lungul anilor.
     Mult mai puţin cunoscut este însă Petrică Sârbu. Cum zarurile sorţii „au dat“ apropierea dintre noi, aş fi vrut iniţial să vorbesc puţin şi despre el. Petrică Sârbu, un om absolut integru, stăpânul, printre altele, al unei modestii exemplară, m-ar fi oprit să fac asta, şi eu nu pot decât să mă înclin în faţa voinţei autorului.
Nu înainte de a sublinia totuşi un lucru puţin cunoscut: acela că Petrică Sârbu a devenit Don Simon după ce trecut de o cumpănă din viaţa sa…

     „Împotriva Satanei“ este un volum (roman?) greu de definit. Nu este, în nici un caz, doar science-fiction - şi nu spun asta în ideea că science-fiction-ul ar fi doar un subgen literar limitat. Este, de bună seamă, mai mult decât atât.
     Indiferent însă de catalogări, „Împotriva Satanei“ este literatură.
     Pentru că, repet, lumea lui Don Simon este fascinantă. Este, la urma urmei, lumea noastră, văzută prin oglinda magică a lui Don Simon, de un tânăr cunoscut sub numele de Petrică Sârbu.
     Încotro ne îndreptăm? De unde venim? Ce viitor ne aşteaptă, supratehnicizat sau fundamentalist? Unde ne va purta lupta „Împotriva Satanei“?
     Bucuraţi-vă de viaţă, trăiţi-o, şi răspunsul va sosi, la momentul potrivit, pentru fiecare dintre noi, pare să ne şoptească la ureche Don Simon. Şi şoapta sa are parfumul inconfundabil al literaturii.

Cătălin Ionescu,
2 ianuarie 2001


     Ce-ar mai fi de adaugat?
     A, doar că puteţi comanda acest volum, apărut în excelente condiţii editoriale, prin mail, la adresa mi@fx.ro, persoană de contact Marian Irimia (cel care, că tot veni vorba, este „inteligenţa cenuşie“ care „a pus la cale“ acest volum...)





PRO-POZIŢII





FRAGMENTE CRITICE (IV) - IMPROVIZAŢIE ŞI ELABORARE

Voicu Bugariu

     Cărţile recenzate mai jos mi-au sugerat o idee simplă, dar inaparentă. Anume că autorii români contemporani de sefeu, având fără excepţie alte profesii decât aceea de scriitor, sunt constrânşi să adopte o scriitură expeditivă. Chiar dacă are o înclinaţie spre scriitura elaborată, sefistul român de azi nu are timp s-o cultive. El scrie în scurtele sale perioade de timp liber. Cândva, respectiva categorie se numea “scriitor de duminică”.
     Se adaugă şi faptul că, fără excepţie, autorul român de sefeu scrie pe gratis. Indiferent de nivelul realizării lor literare, textele sale apar, iar recenziile favorabile (semnate de prieteni) sunt asigurate. În absenţa concurenţei şi a mizei materiale, autorii sunt cel mai adesea tentaţi să treacă foarte repede peste amănunte cum ar fi scriitura, coerenţa, vandabilitatea. Ultrapermisivul fandom asigură o primire triumfală cărţilor lor, iar ei sunt pătrunşi de o euforie străină de succesul real, de piaţă literară.
     Aceste precizări preliminare explică oarecum şi următoarele recenzii. Este vorba despre însemnări lejere de lectură, care păstrează totuşi ceva din tradiţiile criticii profesioniste.


RECENZII

Bogdan-Tudor Bucheru, Atingerea, Omnibooks, Satu-Mare, 2001, 120 p.
     Debutul editorial al unui nou inginer-literat este girat de Dan-Silviu Boerescu (caidul sefiştilor din generaţia relativ tânără). Numai că nu este vorba despre un autor SF & fantasy, cum afirmă criticul de la Playboy, ci despre unul interesat de literatura fantastică, pur şi simplu.
     Bogdan-Tudor Bucheru (n. 1972, fizician) este atras de ambiguităţi nemotivate raţional. Ceva din povestirile sale aminteşte de scriitura jurnalistică, dar penetrantă a lui Mircea Eliade. O menţiune specială pentru dialoguri, unde autorul dovedeşte un anumit simţ dramatic.
     Textele sunt ingenioase, unele antologabile. Totuşi, impresia generală este că deocamdată autorul se mărgineşte la exersarea inteligentă a câtorva teme.

Radu Pavel Gheo, Despre Science Fiction, Omnibooks, Satu-Mare, 2001, 160 p.
     Autorul (n. 1969, filolog) este, alături de Florin Pîtea, unul dintre criticii foarte promiţători ai tinerei generaţii de sefişti români. Anvergura speculativă a comentariilor şi teoretizărilor sale este remarcabilă. Se poate vorbi chiar şi despre o anumită erudiţie sefistică. Este luat în considerare deceniul zece al sefeului românesc.
     Cartea cuprinde texte bine scrise, coerente, însumabile în categoria atât de cunoscută a pledoariilor proSF. Cu mijloace evoluate, apelând la o recuzită critică nuanţată, provenită din alte arii literare, Radu Pavel Gheo se străduieşte să “apere” sefeul de condescendenţa unora. În general, discursul său este cerebral, fără izbucniri pătimaşe. Unele accente de partizanat apar doar atunci când vine vorba depre colegii săi de generaţie, în special despre cei de la Jurnalul SF.  Faţă de aceştia orice rezervă dispare.
     De notat şi o oarecare discriminare de generaţie. Astfel, numele lui Cornel Robu nu apare, iar câteva dintre opiniile publicate ale subsemnatului sunt folosite în mod tacit. Aş menţiona fragmentul intitulat Piramida SF, destul de asemănător cu un capitol din Despre Science Fiction: Etaje ale opiniilor critice.
     Ar mai fi de semnalat şi contradicţia globală a cărţii, simţită de autor atunci când afirmă că, la urma urmelor, dincolo de toate teoretizările, există cărţi bune şi cărţi proaste. Contradicţia se naşte din alăturarea involuntară a teoretizărilor şi a constatării implicite că sefeul este mai perisabil decât alte moduri literare.
     Dincolo de aceste obiecţii, însă, cartea de debut al lui Radu Pavel Gheo este o reuşită deosebită. În primul rând, prin nivelul său intelectual. Plecarea (definitivă?) a autorului în SUA, despre care am auzit, confirmă existenţa unei vocaţii autentice. Mi-e teamă că autorul ieşean  îi va uita repede pe “bieţii” sefişti români.

Costi Gurgu, Ciuma de sticlă, ProLogos, Colecţia Morfeu, coordonată de Dan-Silviu Boerescu, 2000, 149 p.
     Costi Gurgu (n. 1969, studii juridice, actualmente face parte din staff-ul revistei Playboy) debutează editorial cu o culegere de povestiri. El dovedeşte, o dată în plus, că studiile filologice sunt mai degrabă un handicap pentru un sefist. Volumul are o prefaţă excelentă, semnată de un inginer binecunoscut amatorilor de sefeu, Mihai-Dan Pavelescu. În mod firesc, autorii amintiţi de prefaţator sunt persoane cu studii nonfilologice.
     În volumul lui Costi Gurgu surprinde plăcut lipsa oricărei ezitări stilistice. Prima impresie este că autorul se dedă, practic, unor exerciţii de libertate, atunci când scrie. Imaginaţia sa, de o bogăţie ieşită din comun, se manifestă fără ca vreo reticenţă culturală s-o inhibe. Alunecările de la un registru narativ la altul au loc foarte firesc. Impresia de naturaleţe este remarcabilă. Nimic căznit în prozele din Ciuma de sticlă.
     În mod special, atrag metamorfozele. Personajele migrează dintr-un regn într-altul, ca într-un vis unde orice se poate petrece, oricând.  Coroziunea roz este textul cel mai semnificativ. Aici, personajul se automodifică într-un fel verosimil doar prin logica basmului.
     În fine, se semnalat cantonarea celor mai multe texte într-un Bucureşti al viitorului, unde confruntările etnice au ajuns la nivele inimaginabile, iar diferitele plăgi apocaliptice se multiplică într-o sarabandă impresionantă.

Liviu Radu, Constanţa 1919, ProLogos, Colecţia Morfeu, 2000, 114 p.
     Liviu Radu (n. 1948, informatician) îşi datorează succesul incontestabil şi faptului că este nonfilolog. Ca un Arghezi al sefeului românesc, el a debutat foarte târziu, când alţi autori se blazează şi devin mai puţin productivi. El scrie foarte uşor şi are siguranţa de sine a autodidactului înzestrat. Ezitările filologilor complexaţi de maeştri îi sunt străine.
     Constanţa 1919 este un triptic de ucronii, primit de criticii ocazionali cu strigăte de extaz. O tentativă de “zeificare” este şi postfaţa  insolită a prezentului volum, semnată de Sebastian A. Corn. Exprimând nevoia de idoli a sefiştilor români, postfaţa îl plasează pe Liviu Radu în plină mitologie informaţională. Mai reticent s-a arătat Cornel Robu, în numărul precedent al prezentei reviste. Criticul din Cluj a constatat că textele lui Liviu Radu sunt lipsite de rigoarea necesară unor construcţii de tipul what if. Cred că nu s-a înşelat. Ce-i drept, autorul nostru este talentat şi citit, iar dezinvoltura lui combinativă este demnă de invidiat. De data aceasta, însă, jongleria implică prea multe bile, pentru ca jonglerul să nu scape pe jos destule dintre ele. Inconsecvenţele şi rezolvările facile din text nu sunt puţine. Darul de a scrie repede îi joacă o festă autorului. Tema nu se pretează la improvizaţia frenetică. Ar fi fost de dorit o elaborare mult mai minuţioasă, de tipul celei din Omul din castelul înalt de Philip K. Dick, ucronia-etalon. Trecând foarte repede peste amănunte, Liviu Radu reuşeşte mai degrabă să prezinte însemnările preliminarii ale unui roman, cel mai adesea transpuse în dialoguri. De menţionat şi ciudata lipsă de veridicitate a scenelor de luptă, precum şi nepotrivita adăugare a unor episoade pur fantastice.
     Peste toate acestea, însă, este cazul să salutăm ideea extrem de atrăgătoare a cărţii, precum şi talentul literar al autorului. Ideal ar fi ca Liviu Radu, străin de “supărarea” celor lipsiţi de darul autoperfecţionării, să-şi revadă textul, redactând o nouă ediţie. Ideea merită din plin o asemenea manevră.

Cătălin Sandu, Duel cu ceaţă şi lotuşi, Media-Tech, Iaşi, 2000, 209 p.
     Cătălin Sandu (n. 1972, informatician) scrie spontan, fără ezitări de profesionist laborios, dând la iveală texte de toată mâna. Reţine atenţia un anumit lirism. Cel mai reuşit text mi s-a părut a fi cel care dă titlul volumului, unde este imaginată o partidă de go cu reguli modificate prin adăugarea unor mize existenţiale. Proza intitulată “A fi + A nu fi = A aştepta” este cea mai sefe, după cum corect arată Lucian Merişca într-o prefaţă lipsită de orice rezervă critică. Depăşindu-şi înclinaţiile impresioniste, autorul se străduieşte să construiască un text mai coerent decât celelalte.
     De remarcat talentul literar al autorului, uşurinţa de a însăila la repezeală texte plauzibile, chiar antologabile.

Cătălin Sandu, Fragmentalia sau penultimul război mondial, roman, Media-Tech, Iaşi, 2001, 202 p.
     După exerciţiile onorabile din volumul său de debut, Cătălin Sandu recurge la formula mai ambiţioasă a romanului. Factura textului său este asemănătoare, până la un punct, celei din povestiri. Personajele sunt lipsite de carnalitate, iar aventurile lor sunt foarte rarefiate, cel mai adesea de origine livrescă. Inventivitatea autorului se manifestă mai ales în imaginarea unei atmosfere ciudate, în stil kafkian. Dino Buzzati pare a fi un alt autor care i-a plăcut lui Cătălin Sandu.
     Reţine o interesantă lipsă de vitalitate a naratorului, atunci când relatează aventuri a căror logică este pur fantastică. Nici-o legătură cu sefeul.

Jean-Lorin Sterian, Scriitorul a ieşit la vânătoare, ProLogos, Colecţia Morfeu, 2000, 124 p.
     A doua carte a lui Jean-Lorin Sterian (n. 1975, absolvent al unei facultatăţi de filozofie-jurnalistică) n-are nici-o legătură cu sefeul. La rândul lor, o serie de modalităţi ale literaturii fantastice, folosite de autor, sunt puţin importante în economia textelor. Ceea ce contează în primul rînd este atitudinea auctorială, foarte originală. Vocea naratorului aparţine unei persoane obsedate de livresc şi de posibilităţile paradoxale ale reordonării unor  informaţii dobândire prin lectură. Tot ce ţine de observaţia directă a realităţii contează mai puţin pentru ea.
     Rezultatele acţiunii de mixare surprinzătoare a unor aluviuni culturale (în special mitologice) sunt cu atât mai fascinante cu cât cititorul este mai avizat în domeniile respective. Îmi este greu să-mi imaginez ce reacţie intelectuală ar putea avea cineva care n-are habar de sursele livreşti frecventate de autor. Probabil că un sefist “canonic” ar arunca cartea după primele două pagini citite. În schimb, un amator de lecturi mai deosebite, de preferinţă scriitor potenţial, s-ar declara foarte atras de fronda blazată practicată de autor.
     Fără mize mari, Scriitorul a ieşit la vânătoare este totuşi o carte deosebit de agreabilă.

Horia Nicola Ursu, Ultimul refugiu, 2001, 22 p., inedit.
     Contextul îmi permite să recenzez şi un text inedit, primit de la editorul, traducătorul şi prozatorul din Satu-Mare (n.1969, filolog).
     Farmecul acestei povestiri provine, cred, din substratul ei realist. Ceea ce păţeşte personajul ar putea fi, simultan, rezultatul unei torsionări fantastice a timpului, dar şi un fenomen psihic real, numit autoscopie.  Ajuns într-un loc izolat, imposibil de părăsit, naratorul se vede pe sine însuşi şi trăieşte un vertij interesant. Nu ştim dacă este o iluzie atribuită de psihiatrie stărilor confuzo-onirice sau celor demenţiale (ca în celebra Horla de Maupassant) sau ceva “obiectiv”. Cu unele retuşuri ţinând de câteva amănunte materiale neverosimile, textul poate deveni excelent.





Paralele între lumi paralele (4):
LITERATURA SF ŞI ROMANELE CU SAMURAI

Liviu Radu


     Pentru evitarea confuziilor, să definim mai întâi ce înţelegem prin romane cu samurai. Nu ne referim nici la creaţii de tip Shogun, în care un european descoperă cu uimire o civilizaţie străină, nici la cărţi fundamentale, tip Genji sau Lucruri de căpătâi, provenind din evul mediu japonez. Ne referim la cărţile apărute în Japonia după revoluţia Meiji, romane publicate îndeosebi în foileton, în ziare şi reviste. Genul este puţin cunoscut la noi, tentativele făcute de NEMIRA de a-l populariza  au dat greş, din nefericire. Romanele la care ne referim au caracter de literatură populară, din următoarele motive: sunt lucrări adresate marelui public; folosesc motive şi personaje istorice cunoscute cititorilor, deci pretabile idealizării şi schematizării. Genul a renăscut prin anii şaizeci, prin intermediul filmelor cu samurai, şi a avut, pentru moment, un succes răsunător, datorat implicării unor regizori şi interpreţi de marcă.
     Nu are rost să amintim de impactul asupra publicului. Romanele respective (apoi filmele) gâdilau amorul propriu al japonezilor, vorbeau de eroism şi măreţie, deci au creat (sau, mai degrabă, au menţinut) o stare de mândrie, care - corelată cu tradiţii străvechi - a făcut ca un număr mare de japonezi moderni să participe la manifestări sportive sau culturale ce renăşteau obiceiuri şi festivităţi. Într-un fel, putem să considerăm că-i vorba de spirit de fan.
     Pe de altă parte, genul literar respectiv (apoi filmele) au impus figura eroului singuratic, invincibil şi justiţiar, rătăcitor şi nelegat de bunurile pământeşti. Impactul acestui model s-a simţit imediat asupra westernului (iar despre relaţia western - SF  am vorbit deja). Am asistat deci la apariţia unor westernuri care preluau - cu foarte mici adaptări - scenariul japonez. Acest lucru a fost posibil pentru că modelul samuraiului ideal  semăna foarte mult cu modelul cowboyului ideal. Am amintit însă despre influenţa romanului western asupra space-opera. Este evident că modelarea westernului pentru a include şi modelul samuraiului nu putea să nu aibă o influenţă şi asupra SF-ului. Evident, acest lucru s-a petrecut, în primul rând, în space opera. Războiul stelelor este exemplul în care influenţa despre care vorbim este cea mai vizibilă, atingând chiar exagerarea. Pentru că, dacă putem accepta cu toţi că ideologia zen poate fi potrivită pentru un clan sau pentru o confrerie războinică, duelul cu săbii de samurai (chiar dacă sunt laser) nu-i o idee tehnică foarte credibilă - dar preia spectaculozitatea filmelor cu Toshiro Mifune. (Nu-i întâmplător că Războiul stelelor a apărut la scurt timp după perioada de maximă glorie a filmelor cu samurai)
     Pe de altă parte, europenii au fost puternic impresionaţi de ninja. Multitudinea de ghilde ale asasinilor, care au invadat literatura SF, sunt, evident, de sorginte japoneză, neavând nici un model european.
     Influenţa literaturii cu samurai asupra SF-ului nu trebuie neglijată, dar nici exagerată. Am vrut doar să remarc faptul că literatura populară (în sensul discutat până acum) japoneză acţionează asupra cititorilor şi autorilor în acelaşi fel în care acţionează şi alte literaturi populare.





DESPRE STĂPÂNUL INELELOR

Liviu Radu


     În primul rând, trebuie să salutăm faptul că editura RAO a reuşit să traducă una dintre operele majore ale literaturii imaginarului.
     Numai că această carte ridică o problemă interesantă: cărui gen aparţine?
     Dacă ar fi să ne luăm după Alexandru Mironov, unul dintre admiratorii declaraţi ai lui Tolkien, este un roman SF. Poate cel mai bun roman SF. De altfel, domnul Mironov a povestit, o dată, o amintire care m-a emoţionat: aflându-se, cândva, într-o librărie din Paris, s-a pomenit că a furat, pur şi simplu, cartea pe care nu putea s-o cumpere. Apoi, după ce şi-a revenit şi şi-a dat seama ce a făcut, s-a strecurat înapoi în librărie şi a pus cartea la locul ei, în raft... Cât de bine îl înţeleg...
     Cu tot respectul pe care-l port domnului Mironov, nu pot să nu mă întreb:  care-i elementul ştiinţific al trilogiei lui Tolkien? Stăpânul inelelor este un basm-metaforă, ca şi Poveste fără sfârşit sau Ultima licornă. Aparţine SF-ului sau genului fantasy, un gen ignorat la noi sau asimilat doar cu filmele despre Conan?
     Numai că aici nu-i vorba doar de o confuzie sau de o tentativă a fanilor de a încadra în genul favorit orice carte bună. Aici este vorba de un aspect conceptual, pe care domnul Mironov l-a intuit foarte bine, pentru că există anumite afinităţi între gândirea domniei sale şi cea a lui Tolkien.
     Trilogia profesorului englez se caracterizează prin folosirea unui anumit gen de supranatural. Inele cu puteri magice, vrăjitori, iele, gnomi, făpturi de coşmar - toate acestea n-au ce căuta într-o lume a raţiunii. Numai că în lumea aventurilor păstrătorilor inelului nu există ideea de divinitate. Nu există temple, nu există preoţi, nu există credinţă. Acea lume este o lume atee, în ciuda supranaturalului minor care o impregnează.  Acest lucru este posibil datorită faptului că totul se petrece într-o lume care nu-i a noastră - deci o lume în care aceste aspecte supranaturale (din punctul nostru de vedere) ar putea  exista în mod natural.
     Putem accepta lumea imaginată de Tolkien. Este frumoasă, interesantă şi coerentă. În acelaşi timp, ne vedem siliţi să semnalăm faptul că se deosebeşte de lumile genului fantasy, lumi dominate de zei barbari şi cruzi, împotriva cărora eroii sunt obligaţi să lupte, sau de divinităţi blajine, care-i ajută pe cei ce apără dreptatea. Lumile fantasy sunt lumi în care domnesc supranaturalul şi miraculosul, în care omul convieţuieşte cu divinităţi păgâne.  Nimic din aşa ceva nu se regăseşte în trilogia lui Tolkien. Lumea sa este saturată de supranatural, dar de un supranatural banalizat, acceptat ca lege naturală, un supranatural nemiraculos.
     Poate că diferenţierea vi se pare minoră, dar să ne gândim mai bine: la baza oricărei religii stă minunea, fenomenul care te şochează, care se abate de la logica naturală.  În opera lui Tolkien nu şochează nimic. Totul este logic, coerent, la locul lui.  Atunci, Stăpânul inelelor este o lucrare SF? S-ar părea că da... Dacă vedem în lumea lui Tolkien un univers paralel, dirijat de o altă fenomenologie...
     Numai că lucrurile nu-s atât de simple. Tolkien a folosit, în mod deliberat, personaje ale lumii basmelor (cărora le-a păstrat toate caracteristicile care, într-o lume normală, ar constitui elementul miraculos al basmului) şi oameni. A realizat acea convieţuire dintre real şi fantastic, care-i tipică feeriei, lipsind-o însă de miraculos.
     Turul de forţă a lui Tolkien ascunde, de fapt, problema de fond a secolului douăzeci.  În societatea raţionalistă, ce provenea din materialismul secolului anterior, se strecurase germenul îndoielii. Materialismul nu mai era suficient, misticismul părea ceva deplasat.  Se ajunge la un compromis bizar, care nu rezolvă problema de fond, dar care pare, pentru mulţi, o soluţie posibilă: acceptarea miracolelor minore, a supranaturalului mărunt, fără a îndrăzni să se ducă lucrurile până la capăt.  De aceea o parte a societăţii e dispusă să accepte spiritismul, paranormalul, poveştile cu vampiri şi vrăjitori.  Un misticism fără divinitate, un materialism în care natura o ia razna.
     Ceea ce-i mai uimitor în toată această poveste - iar Tolkien se încadrează foarte bine şi din acest punct de vedere în categoria pe care încerc s-o definesc - este aspectul moral.  Întreaga literatură fantastică - pentru că nu-i nici SF, nici fantasy - de acest gen introduce un supranatural nedus până la capăt, dar inevitabil şi acceptat fără comentarii, având însă grijă să urmărească victoria binelui, să evite vulgaritatea, violenţa şi obscenitatea.  Este o literatură care se întâlneşte, în multe puncte, cu literatura moralizatoare. }i care se deosebeşte de fantasticul medieval sau gotic prin evitarea  tenace a problemelor credinţei.
     Deci, cărui gen aparţine trilogia lui Tolkien? După cum am arătat, există elemente care o exclud atât din SF, cât şi din fantasy. Îmi păstrez afirmaţia că aparţine basmului-metaforă, creaţie cultă, neîncadrabilă în vreun gen - în primul rând pentru că asemenea creaţii sunt unice şi nu seamănă cu altele - , basm lipsit însă de miraculos şi de elemente mistice. Puteţi să vă imaginaţi cavalerii Mesei Rotunde neanimaţi de dorinţa de a găsi Sfântul Graal? Atunci îl veţi înţelege perfect pe Tolkien.





ÎNLEMNIREA TIMPULUI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI

Liviu Radu


(Bogdan-Tudor Bucheru - Atingerea, Editura Omnibooks, 2001)


     Bogdan Bucheru este un romantic, un idealist rătăcit într-o lume pragmatică şi banală. Continuă totuşi să privească această lume cu ochi care descoperă lucruri ciudate, iar ceea ce vede nu-l uimeşte.
     Pentru că, dacă ar trebui să caracterizăm proza lui Bogdan Bucheru, nu putem să nu remarcăm calmul cu care autorul descoperă lucruri stranii în banalitatea cotidiană. De aceea, personajele sale - care oglindesc cu fidelitate calmul autorului - nu sunt şocate de lucrurile bizare ce li se întâmplă. Sigur, reacţionează omeneşte în faţa nenorocirilor, dar acceptă cu fatalism că lumea nu este cum pare. Vreau să spun că fantasticul lui Bucheru nu reprezintă o năvală şocantă, înspăimântătoare, a nerealului în realitatea cu care suntem obişnuiţi, ci reprezintă doar o altă faţă a acestei realităţi. Astfel, parabola extraordinară care este povestirea Sfoara - şi care a creat deja un renume autorului - poate fi acceptată de cititor cu  împăcarea pe care o manifestă eroul principal. După cum personajele din Portret de fată neterminată îşi acceptă soarta. Mai mult, eroii lui Bogdan nu sunt personaje exraordinare, predestinate unui destin bizar din cauza unor însuşiri sau păcate ieşite din comun. Banalitatea lor (şi a greşelilor săvârşite de ei) contrastează cu stranietatea întâmplărilor pe care le trăiesc şi, prin acest lucru, umanizează şi domolesc destinul - făcându-l, în acelaşi timp, ireversibil şi iremediabil.
     Afirmaţiile anterioare rămân valabile şi pentru povestirile în care acţiunea se petrece în lumi ciudate, postapocaliptice sau extraterestre. Decorul este schimbat, dar oamenii rămân oameni, cu trăiri şi tragedii ce oscilează între sublim şi banal, dând dovadă de aceeaşi calmă acceptare a inevitabilului. Ol, din Drumul şobolanilor, va considera normală sacrificarea sa chiar de către cei pe care-i salvase (şi pe care-i va salva încă o dată, prin acel sacrificiu). Titlul povestirii insinuează că, în condiţiile lumii în care trăiesc eroii, o asemenea atitudine este normală, făcându-ne să ne amintim de spiritul de sacrificiu pentru grup, care caracterizează respectivele rozătoare.
     Textele lui Bogdan Bucheru sunt pline de aluzii subtile, de învăţăminte sugerate şi niciodată explicitate, care-l fac pe cititor să se implice, să-şi construiască propriile răspunsuri, să găsească explicaţiile cele mai potrivite propriei personalităţi, fără ca prin asta să afecteze în vreun fel intenţiile autorului.
     Totul se petrece fără dramatism, fără izbucniri, fără istericale. Pentru a realiza atmosfera potrivită, autorul face o economie subtilă de mijloace artistice, drămuindu-şi cu grijă fiecare cuvânt, fiecare expresie, învăluindu-şi personajele în tuşe fine, delicate,  atent să nu se strecoare nici o stridenţă, nici o notă falsă, care să-i afecteze efectul urmărit.
     Trebuie să mai remarcăm un aspect important. Povestirile din volumul lui Bogdan au un numitor comun: timpul. Fie explicit (ca în Timpul costă bani sau Portret de fată neterminată), fie indirect (ca în Omul pe care l-am cunoscut sau Sfoara), timpul este elementul care o ia razna, care deschide în faţa eroilor cărări înşelătoare. Timpul înlemneşte sau împietreşte, se opreşte ( ca În noaptea nunţii) sau are alt curs. Modificarea sa notifică modificarea destinului - sau dorinţa de a modifica un destin plin de regrete şi eşecuri. Sau se scurge inutil, fiind expresia banalităţii existenţei eroului, caz în care alterarea cursului său ar însemna o alternativă fericită...
     Este greu să-l considerăm pe Bogdan Bucheru un autor de literatură SF. Proza sa, de factură fantastică, aparţine unui gen ce se apropie foarte mult de mainstream (şi care, în alte părţi, este acceptat ca făcând parte din mainstream). Este însă o literatură de calitate, scrisă cu un talent care merită apreciat. Din nefericire, puriştii SF vor respinge volumul lui Bogdan, iar critica literară îl va trata de sus, ca aparţinând unui gen minor, neconform cu viziunea realismului balzacian, acceptat de mainstream. Este tragedia tuturor autorilor români de literatură fantastică, pe care critica oficială i-a îndemnat întotdeauna să scrie mai degrabă lucruri proaste, dar conforme regulilor, decât lucruri frumoase, dar greu de încadrat în tabele...





DAN SILVIU-BOERESCU - DESPRE DEZORDINEA STRUCTURALA A NEAMULUI ROMÂNESC

Robert David


     Am şansa să vorbesc liber despre unul din evenimentele pe care le pot considera de cotitură în viaţa elitelor româneşti. Mă refer la antologia „România SF 2001“, apărută la editura ProLogos cu câteva săptămâni în urmă. O antologie tipărită într-un tiraj restrâns dar suficient de mare ca să poată fi accesibilă celor interesaţi. O antologie care „prinde“ câteva figuri remarcabile ale ultimilor 10 ani în materie de literatură.
     Dan-Silviu Boerescu este unul din editorii care au înţeles că fandomul românesc - această noţiune pentru care orice definiţie este inoportună – reprezintă suma unor caractere care au apărut în planul public pe fondul politic al tranziţiei de la dezordine la opusul ei. în prefaţa antologiei, criticul vorbeşte despre dezordinea structurală a neamului din care provin autorii antologaţi. Faptul că Dan-Silviu Boerescu, în stilul său lapidar, menţiondează acest aspect mă face să admit că adevărul, odată spus, reprezintă jumătate din soluţia problemei.
     Ultimii ani nu ar fi putut înregistra ordine în spaţiul românesc. Evenimentele petrecute în jurul nostru, în special în jurul lui Slobodan Miloşevici, al tatonărilor Rusia-NATO şi al faptului că România şi-a ucis fostul dictator chiar în ziua de Crăciun ne-a făcut să traversăm ceea ce se cunoaşte sub denumirea de tranziţie. Nu este neapărat vorba de o dezordine structurală, influenţele venind mai ales din exterior, pe parcursul a câtorva sute de ani. Dar este vorba despre dezordine structurală, ca sumă de evenimente acumulate de populaţia acestei ţări.
     „România SF 2001“ reprezintă o sumă de imagini surprinse prin ochii magici ai câtorva scriitori care s-au remarcat pe o piaţă complet nefuncţională. Aceşti colegi de antologie, pe care în marea majoritate am avut privilegiul să-i întâlnesc prin intermediul „Jurnalului SF“, sunt ochii lucizi ai unui neam care nu se poate regăsi fără recunoaşterea nevoii de ordine. Abia acum, cand am depăşit graniţa psihologică a anului 2000, când în Bulgaria se prefigurează victoria fostului rege, iar la Bucureşti s-a întâmplat reconcilierea istorică dintre Preşedintele Iliescu şi fostul suveran, când Poliţia începe să devină o prezenţă constantă, când pentru prima dată poţi vedea o coerenţă politico-mediatică atât pe plan intern cât mai ales pe plan internaţional, abia acum se poate vorbi despre ordine.
     Există o seamă de lucruri care trebuie luate în calcul atunci ând vorbeşti despre dezordine structurală. La prima vedere, această afirmaţie din prefaţa antologiei „România SF 2001“ este cât se poate de justificată. Indiferent care ar fi obiecţiile autorului acestui articol, faptul că s-a vorbit deschis despre asta nu poate fi decât salutar.
     Urmează să asistăm la repunerea în drepturi a normalităţii, a ordinii, începând cu cele mai înalte nivele ale administraţiei şi terminând cu ceea ce omul de rând învaţă de la radio şi televiziune. Rămâne doar ca problema dezordinii structurale să fie reluată şi cu alte ocazii.





PICĂTURA CHINEZEASCĂ

Györfi-Deák György


     „Calea de apă“, naraţiunea centrală din „Ildikó“, ultimul volum dăruit nouă de Mihail Grămescu, este o distopie în buna tradiţie grămesciană, întemeiată, poate, cu „Wanda“:
     „Forma paralelipipedică a lagărului părăsit (...) seamănă înfiorător de bine cu un imens sicriu de plumb, fără nici o deschidere prin care morţii să fie introduşi sau scoşi, căci azi nu mai e nevoie să fie introdus nimeni, şi de ieşit, cu atât mai mult nu mai are sens să fie concepută vreo ieşire.“
     Dacă în „Anomia“, o altă cunoscută povestire a lui Mihai Grămescu, aveam de-a face, chipurile (pentru derutarea adversarului), cu o dictatură de tip sud-american, de această dată, scriitorul trece pragul mult-cântatului 2001 şi ne înfăţişează o societate diabolică, înzestrată cu tot ce-a fost secolul XX în stare să născocească: computere legate într-o reţea globală, creiere spălate, sateliţi de observaţie, sistem global de poziţionare, etc. Bineînţeles, ca-n orice distopie care se respectă, e război, un guvern militar instalat în urma unei revoluţii furate impune regulile jocului, bărbaţii sunt soldaţi sau muncesc pe brânci în unităţi speciale, femeile prinse în „spaţiul de manevră“ sunt comunizate şi transformate în vivandiere, dar oricum, toate au fost violate la începutul ostilităţilor, „într-o singură noapte“ (asta îmi aduce aminte de bancul acela în care o fetiţă îi tot întreabă pe tâlharii care au atacat o diligenţă: „şi bunica?“).
     Dincolo de această măruntă picanterie, Mihail Grămescu, ca şi Nicolae Steinhardt, care totuşi nu cred că i-a servit drept model literar, consideră că adevărata libertate este cea interioară, dar propune un alt fel de spiritualitate decât cea creştin-ortodoxă pentru dobândirea eliberării de sub teroare. Generaţia profesorilor noştri de fizică a crescut cu „Taofizica“ lui Capra sub pernă, lucrare care prezintă lumea particulelor elementare în chipul unor mici monade chinezeşti formate din yang şi yin, materie şi antimaterie. Cuplul androgin format din Bârlog de Vulpe şi Petală în Vânt („femeia-i un fulg uşor/ purtat de vânt în zbor“, ca-n Rigoletto) e un cuplu cert taoist, textul naraţiunii având clare trimiteri la minusculul opus redactat de Bătrânul Copil (numele Lao Tzî poate fi tradus şi astfel) la cererea unui grănicer, deşi cunoştea zădărnicia unei asemenea fapte: „Dao care poate fi exprimat în cuvinte nu este permanentul Dao“. În proza lui Mihail Grămescu, taoistă devine până şi bolta cerească, unde pot fi văzuţi „doi sori - unul alb, îndepărtat şi mic, celălalt negru, uriaş, fără scăpare“.
     Povestea celor doi este una de dragoste, unde Bârlog de Vulpe îşi caută iubita, care l-a părăsit după ce el s-a îmbolnăvit tot cărând deşeuri radioactive şi a prins rădăcini (alţi suferinzi se descompuneau „dulce“, în sensul propriu al cuvântului). Femeia i-a promis; „mă voi întoarce la tine pe o cale de apă“. Omul simte că nu mai are timpul necesar s-o aştepte şi începe s-o caute în locurile ştiute. Peregrările lui au loc în lumea Oraşului Interzis, pe multiplele planuri ale unui labirint citadin, labirint prezent de altfel şi în structura naraţiunii, marcă a autosuficienţei şi sterilităţii unei societăţi totalitare.
     Apa, simbol al botezului, premiză a renaşterii, topos tarkovskian, hotar ce desparte lumea vie de cea a spiritelor, este o mai veche obsesie grămesciană, ca de altfel şi motivul bătrânilor retraşi la ţară, unde, zice Blaga, s-a născut veşnicia, o veşnicie spulberată de iureşul civilizaţiei tehnologice, un timp devenit subiect de basm (vezi „Merele negre“ din volumul „Aporisticon“). Apa protejează războinicii adăpostiţi în buncărele antiatomice din „Umbra tigrului“, apa reprezintă ţelul final al năvalei Libelungilor. Zice Gaston Bachelard într-un eseu despre imaginaţia materiei („Apa şi visele“), cu referire la proza lui Edgar Allan Poe: „apa este o invitaţie la moarte, la o moarte specială, care ne permite să ajungem la unul dintre refugiile materiale elementare“.
     Mihai Grămescu seamănă în calea eroului său o serie de urme false, ţesând o plasă de simboluri din credinţe preluate de la diferite civilizaţii, din epoci şi arii geografice diferite, dar care au acelaşi suport spiritual. În plan metaforic, nu este steril nici să urmărim sugestiile filosofiei chineze: petala, semn de lemn, purtat de vânt deasupra pământului format din trei linii sfredelite de bârlog duce la hexagrama denumită „contemplarea“, care seamănă cu un turn fortificat, de unde împăraţii puteau privi până departe, pentru a desluşi legea cerului şi năravurile poporului (sau locul unde se ascunde Minotaurul). Tâlcul hexagramei ne este explicat astfel de sibilinica „Carte a Schimbărilor“ (Yi King):
     „Purificarea rituală a avut loc, ofranda încă nu. Plini de încredere, ei îşi înalţă ochii spre înţelept“.
     „Yi King“ a inspirat mai multe romane celebre: „Omul din castelul înalt“ (P. K. Dick), „Jocul cu mărgele de sticlă“ (H. Hesse), etc.
     O vrăbiuţă gureşă, care îi întreabă în final pe sateliţii de supraveghere care au stat tot timpul cu ochii pe marele singuratic, ne confirmă această ipoteză:
     „La ce-i trebuie lui Vulpe un Oraş Interzis?“
     „Fiindcă are nevoie de un loc unde să moară. (...) E un vechi ritual al împăraţilor. (...) Prietenul nostru Vulpe moare“.
     Epuizat de inumana muncă, dar cu sufletul împăcat, Bârlog de Vulpe s-a purificat, iar sacrificiul său este omagiat, nu râdeţi, în spiritul codului de onoare bushido, de către satelitul japonez. Zice Bachelard că apa înghite umbrele ca pe un sirop negru şi astfel „apa nu mai este o substanţă pe care o bem, ci o substanţă care bea“. Nu ni se pare că ar fi o exagerare: care ne bea. Asta-mi aduce aminte de un sens prezent în traducerea maghiară a capitolului VIII din „Cartea căii şi virtuţii“, pe care nu l-am regăsit în nici una dintre tălmăcirile româneşti: apa e cea mai de jos dintre fiinţe, cea mai umilă, cea mai josnică, ameninţătoare în imensa ei putere latentă, însă o forţă bine stăpânită, care „aduce folos tuturor fiinţelor“. Ameninţarea ei totuşi persistă şi ne sperie, ca orice lucru care ne depăşeşte, ca moartea însăşi...
     Microromanul lui Mihail Grămescu ne înfăţişează ultimele zile ale unui condamnat la moarte, un suflet viu, care va fi mântuit dincolo de Marea Trecere.

 



TEMEINICIA CUTEZANŢEI

Györfi-Deák György


     Am primit volumul de eseuri şi cronici literare „Despre science-fiction“, semnat de Radu Pavel Gheo, (Satu Mare, Omnibooks, 2001) deodată cu ştirea că tânărul nostru autor urmează s-o ia pe urmele unui alt talentat ieşean, Andrei Valachi, şi să plece în bejenie dincolo de Marea cea Mare. Dacă Andrei ne-a avertizat asupra intenţiilor sale în „Adevărul literar şi artistic“, articol care a fost preluat ulterior şi de alte publicaţii, de această dată am fost luaţi pe nepregătite, în trista cumpănă a imposibilităţii de a-i putea ura lui Adrian Rogoz un „La mulţi ani!“ la împlinirea vârstei de 80 de ani.
     De fapt, ce am putea să-i reproşăm tânărului master în „British and American Studies“, care a reuşit să-şi procure propriul exemplar din „Valea Cerului Senin“, primul său volum, editat în chip de răsplată a câştigării unui concurs de debut, doar după deznădăjduite şi îndelungi căutări? Nepăsarea celor pe care îi credem aproape de suferinţa noastră doare cel mai tare, în astfel de cazuri distanţa poate reprezenta o alinare. Categoric, Radu Pavel Gheo merită mai mult decât a primit. A demonstrat-o în cronicile literare publicate în reviste literare de marcă, precum „Dilema“, „Orizont“, „ArtPanorama“, ori în fanzine la fel de pretenţios alcătuite, precum „Helion“, „Paradox“, „Ficţiuni“, etc. unele dintre ele reluate şi în paginile prezentului volum.
     Teoretician şcolit la cenaclurile timişorene în perioada de graţie când apărea an după an câte un număr din „Biblioteca Nova“, necesarul buletin de teorie, critică şi istorie literară, Radu Pavel Gheo a profitat din plin de învăţătura căpătată, decolând în forţă, ca o navetă spaţială de pe spinarea unui Boeing ridicat în slăvi. Polemist suav, promotorul unui bun-simţ critic aflat uneori în contradicţie cu impetuozitatea asalturilor voit avangardiste ale unei generaţii pestriţe, el stoarce inocenţa necesară surmontării unor atari incompatibilităţi dintr-un altruism ce-l însoteşte ca o a doua umbră. Estetul resimte acut monotonia „Trivialliteratur“-ii, a platitudinii SF-ului de duzină şi se bucură sincer de fiecare dată când se împiedică de câte un muşuroi, îl examinează pe fiecare cu credinţă, îl ciocăneşte cu degetul să vadă dacă sună a gol, dacă va da vreodată în clocot, va trepida, va scuipa lavă şi foc, umplând orizontul nostru de aşteptare cu o probă certă, cutremurătoare de „Hochliteratur''.
     Mai mult decât în „studiile de caz“ sau „cronicile răzleţe“, unde autorul nu reuşeşte întotdeauna să se desprindă de un anume militantism clientelar, găsim semnele potente ale gândului înnoitor în capitolul „Schiţe pentru un portret“. Deşi anglofon cu patalama, Radu Pavel Gheo înţelege să se apropie de literatura de anticipaţie precum francezii, conferindu-i şarmul tainic al feminităţii: „la science-fiction“, adăstând îndelung dinaintea ei, precum Leonardo în faţa Giocondei : minunată eşti, precum un vis de stea şi totuşi alta…
     Iată numai unul dintre motivele pentru care merită să-i citiţi volumul. El nu vă va lăsa impresia unei mese de disecţii dintr-o morgă a spiritului, unde se hăcuiesc cu baltagul morţi vii, veleitari însetaţi de nemurire, motocentauri derapaţi, foaie de măciş, de pe naltul acoperiş drept în bolgiile ortografiei, ci a unei eleganţe rar prezente în publicistica literară din acest început de mileniu, dar definitorie pentru atmosfera saloanelor literare pariziene din perioada iluministă.
     Radu Pavel Gheo redeschide în SF uşa care s-a închis când am urat noapte bună Sophiei, cenuşăreasa cyberpunk-ului. Fire de artist, cu altă vocaţie decât cea a unui veritabil „geambaş“ de talente, el ne ameţeşte cu parfumul unei utopii de cea mai pură extracţie.

 



ADEVĂRUL DESPRE DRĂCULEA

Györfi-Deák György


(Otilia Hedeşan - Şapte eseuri despre strigoi)


     Am avut ocazia anul trecut, chiar în ajun de Sfântul Andrei, să ascult la Casa de Cultură Studenţească din Timişoara conferinţa unei tinere cercetătoare, axată în special pe povestirile populare care se referă la strigoi, făpturi fantastice, spirite malefice ce nu-şi găsesc odihna pe tărâmul celor drepţi şi se întorc ca să-i necăjească pe cei vii. Doamna Otilia Hedeşan prezenta, totodată, o excelentă analiză a modului cum apar, se dezvoltă şi trec în neuitare povestirile populare, o amănunţită frescă sociologică a mediului unde acestea iau naştere şi circulă, o descriere a psihologiei şi artei orale a naratorului de la sate. Impresionat de modul exhaustiv de abordare, am lăsat să-mi treacă pe lângă ureche faptul că aveam în faţa mea „un expert în draculologie“, un savant specializat în domeniul duhurilor răuvoitoare. Participasem la un spectacol rar, de idei şi eresuri puse perfect în scenă, asistasem incitat la amalgamarea aurului generat de rigorea academică cu argintul viu al spiritului popular. Cunoscusem ceva în plus despre Marea Trecere şi-mi stăruia în amintire corola de minuni a lumii...
     A fost o plăcere să regăsesc pomul ale cărui roade îmi bucuraseră sufletul în friguroasa seară din trecutul sfârşit de noiembrie în paginile unei cărţi publicată în seria CURSURI / STUDII UNIVERSITARE de Editura MARINEASA. Volumul cuprindea materialele care formaseră subiectul lucrării de doctorat susţinute în 1996: Fenomenul povestitului - astăzi, dar fusese intitulat cu un anumit tâlc, tocmai spre a nu fi evitat de cei din popor, Şapte eseuri despre strigoi.
     Termenul de „strigoi“ are o anumită încărcătură emoţională şi semantică proprie spaţiului românesc. Autoarea îşi construieşte polemic eşafodajul deductiv, propunându-şi să demonstreze infantilismul afirmaţiilor de genul: „dacă Dracula locuieşte în castelul său din Carpaţi, aşa cum arată cele mai multe dintre filmele proiectate în ultimele decenii, tăranul român acreditează existenţa strigoiului până la a-l integra vieţuirii sale cotidiene.“ (Micheline Lebarbier Le chien hirsute. Quelques réflexions autour du conjoint-animal/conjoint-vampire a partir d'un conte roumain. Paris,1989.)
     Cuvântul derivă din latina populară, unde prin „striga“ se înţelegea fie o pasăre de noapte, fie vrăjitoarea care omora copiii nou-născuţi. El este uneori sinonim şi cu termenul de „moroi“, provenit din limba slavă. Alte forme inrudite sunt „priculici“, „vârcolac“ şi „bosorcoi“. Forma modernă de „vampir“ şi-a pierdut dintru început fiorul de mister şi aura de groază după folosirea sa de către nea Iancu în O scrisoare pierdută. Cât despre Dracula, cercetătoarea demonstrează lesne că maleficul personaj al lui Braim Stoker n-are nici o legătură cu strigoii autohtoni. Răspunzând unei întrebări privitoare la acesta, o săteancă a declarat foarte mândră de ştiinţa ei: „Am auzit şi de acela. Îi o marcă de votcă!“
     Coloana vertebrală a volumului este formată din cele patruzeci şi trei de povestiri, unele deja existente în Arhiva de Folclor a Universităţii de Vest din Timişoara, altele culese de cercetătoare în cadrul unor investigaţii pe teren. Oamenii bătrâni cunosc semnele ce prevestesc apropierea morţii: din oboseala trupului, din vise, din cântecul cucuvelei. Povestind despre strigoi, sătenii amintesc implicit credinţele legate de derularea temporală tradiţională a desprinderii sufletului celui mort de lumea celor vii şi obiceiurile ce însoţesc ritualul de înmormântare: bocetul, cum se spală şi se pregăteşte mortul, cum se sapă groapa, cum se rânduieşte pomana, etc. Ne sunt împărtăşite semnificaţiile magice ale diferitelor acţiuni de protecţie împotriva acţiunilor nefaste ale duhului derutat de trecerea într-o altă lume şi calendarul manifestărilor ce formează cultul morţilor şi al strămoşilor. Autoarea ne prezintă o serie de portrete ale naratorilor populari, precum baba Ruţa din Topolovăţ, Victoria Ieremie din Margina ori Aurelia Moholea din Pecica, raportarea acestora la cele povestite, perpetuarea naraţiunilor de la o generaţie la alta, o analiză a relaţiilor sociale dintre povestitori şi restul comunităţii rurale. Cuvântul lor atârnă greu în cazul unui deces suspect, mai ales când printre săteni incep să circule variante contradictorii, cum a fost cazul lui Sâvuţă din satul Chergheş, judeţul Hunedoara.
     Acest Sâvuţă era stricat încă de pe vremea cât trăia, căci deochea oameni, animale, orice. Ştia cum să lege o funie de-un lemn, de o mulgea şi lua laptele tuturor vacilor şi oilor din preajmă. Dar mai ales, se preschimba în câine şi umbla după oameni, iar dacă aceştia se supărau şi-i trăgeau câteva ciomege, revenea ca om şi-i certa. Când Sâvuţă a murit, au uitat să-i bage-o libră în gură, după cum ceruse şi l-au îngropat aşa, fără ea. Apoi au început să le piară oamenilor vitele, întrucât Sâvuţă venea în chip de câine şi le sugea sângele. Unul chiar a tras cu pistolul după el, dar i-a sărit pistolul din mână şi n-a putut să-l împuşte. La şase săptămâni de la îngropare, oamenii s-au hotărât. Au luat o damigeană de vinars şi s-au dus să-l dezgroape. În jurul mormântului se tot învârtea o lumină albă, o vâlvă. Când au ajuns la sicriu şi au desfăcut capacul, mortul părea proaspăt, de parcă abia fusese îngropat. L-au tăiat bucăţi şi l-au ars cu sicriu cu tot, iar vâlva a scheunat ca un câine şi a fugit în pădure. De atunci, n-a mai făcut pagubă nimănui.
     Toate bune şi frumoase, numai că o parte dintre chergheşeni ziceau că Sâvuţă era un câine alb gulerat cu negru, în vreme ce ceilalţi susţineau că, dimpotrivă, era un câine negru gulerat cu alb. Chemată să tranşeze disputa, Cornelia Vasiu, experta incontestabilă în astfel de probleme, a decis autoritar („pe acela l-am văzut io“), dar cu multă diplomaţie, că era vorba de un câine sur.
     Toate acestea s-au întâmplat demult, la hotarul din secole, într-un trecut nedefinit şi incontrolabil. Însă Otilia Hedeşan a avut şansa să asiste în Pecica, începând de la sfârşitul lunii august şi cam până în perioada alegerilor din 1992, la „naşterea“, mărirea şi decăderea unui presupus strigoi. Totul a pornit de la actul sinucigaş al lui Văsălie Gladiş, care, având mai mult pământ decât putea să-l muncească, s-a suit dis-de-dimineaţă pe un balot de paie şi şi-a pus capul în ştreangul legat de creanga unui măr din grădină, unde l-a şi găsit mai târziu vecinul său, inginerul Miheţ. După ce l-au îngropat, sătenii au început să vânture zvonul că Văsălie se întoarce noaptea împreună cu nişte pitici, bate coasa s-o ascută, aduce fân şi trifoi şi le dă de mâncare la cai şi la porci, că trage apă din fântână şi-i adapă, că umblă cu bicicleta prin grajd şi „ţângăleşte“, apoi trage să se culce lângă nevastă, care, speriată, s-a refugiat la părinţi şi apoi mai departe, la Arad, în spital, dar tot n-a putut scăpa de el, până ce, zic unii, o femeie din Cocota nu i-a bătut un cui de fier în inimă. Povestea a fost în mare vogă până a venit vremea culesului porumbului, iar apoi debutul campaniei electorale i-a pus definitiv capăt. În mod interesant, remarcă tânăra cercetătoare, „nu vecinii care stau perete în perete cu Gladişii au variantele cele mai limpezi, ci cei care mulează acele pretinse informaţii după canoanele discursului narativ tradiţional.“ Majoritatea povestitorilor o arată drept sursă a informaţiilor pe Draghina Gladiş, soţia decedatului, care, însă, în perioada respectivă s-a mutat la părinţi şi a lipsit mai tot timpul de la locul presupuselor manifestări ale strigoiului. Intervievată ulterior, femeia şi-a structurat propria variantă asupra evenimentelor, dar care „pare mai degrabă o povestire retrospectivă, în care sunt colate şi ordonate toate zvonurile care au circulat prin zonă.“
     Lucrul nu trebuie să ne mire, deoarece modul cum este structurată comunitatea tradiţională duce la o polarizare a povestitorilor: pe de o parte sunt profesioniştii, oameni competenţi, cu intervenţii ample, ponderate, bogate în detalii, armonios alcătuite, ce dovedesc o anume cunoaştere a resorturilor lumii; pe de altă parte sunt protagoniştii ocazionali, ce îşi formulează opinia doar când sunt provocaţi şi depăşesc arareori dimensiunea unui singur episod, de dimensiunii reduse, puternic marcat de împrejurările comunicării acestuia.      Deşi par destul de libere la un prim nivel, superficial, textele „profesioniştilor“ apelează tot timpul la rigoarea modelului tradiţional. Poveştile lor „au o permanentă funcţie terapeutică. Presupunând un model plasat, inevitabil, într-un trecut exemplar şi încheiat, aceste povestiri reduc necunoscutul la cunoscut şi asigură reinstaurarea ordinii şi liniştii comunitare.“
     Scrisă cu mult spirit, cartea Otiliei Hedeşan foloseşte ca pretext motivul popular al spiritelor ce se reîntorc acasă după moarte, ca să redea cât mai fidel adevăratul spirit al culturii populare.





JEAN-LORIN STERIAN ŞI INFLAŢIA CORPURILOR

Ovidiu Bufnilă


     Între „Baltazar şi hazardul“, ed. Metafora, Constanţa, 1995 şi „Scriitorul a ieşit la vânătoare“, ed. ProLogos, Bucureşti, 2000, Jean-Lorin Sterian construieşte într-un imaginar Berceni o bifurcaţie. Fracturarea realului prin alterare şi inflaţia corpurilor construiesc fundamentala unui text antologic intitulat „Iisus din Berceni“. Textul apare în mai multe publicaţii printre care şi ArtPanorama, în 1999, punându-şi la cale o legendă proprie.
     Bifurcaţia are buletin de identitate. Este aparţinătoare stării civile fiind întruchipată de numitul Iulian Mardare. Mardare are harul de a lua greutatea din trupurile oamenilor făcându-i fericiţi, lipsirea de tehnologie nefiind o instrucţiune metaforică în textul lui Jean-Lorin Sterian ci o construcţie ambiguă. Căci obezitatea nu poate fi decât a civilizaţiei şi a preaplinul tehnologic. Obezii lui Jean-Lorin Sterian mărşăluiesc prin Berceni puşi în mişcare de fluidele lor tainice fiind sortaţi cu scrupulozitate de domnul Mardare şi soţia lui.
     Înfăţişarea şi decorporarea sunt unul şi acelaşi eveniment. Fragmentarea realului este a legilor universale care acţionează prin evenimente mici căci  decorporarea este aparţinătoare unor suporturi şi căi de transport cuantice inaccesibile spiritului comun. De aici aparenţa miracolului, a secretului care ,dezvăluindu-se, învăluie privirea. Înfăţişarea este aidoma poziţionării unei fuzee, este aidoma clipelor premergătoare lansării în spaţiu, dincolo de orizontul vizibil.
     Fizica cuantică  explicitează mişcarea particolelor mici. Efectul de tunelare susţine construcţia lui Jean-Lorin Sterian iar un invers metaforic creează aparenţa miracolului. Decorporarea prilejuieşte inflaţia corpurilor care sunt atrase într-un vârtej în Berceni. Interpretarea textului în cheie SF aduce anumite avantaje, efectul de tunelare fiind un regal al intuiţiei.
Mardare este la propriu şi la figurat, centrul de gravitaţie narativ al întregului text pus la cale de Jean-Lorin Sterian. Roirea celulelor în dauna celulitei şi a conspiraţiei vegetale  este dansul ameţitor al cărnii redispuse în câmpul tridimensional al realului, prin reorganizarea cosmosului mic. Evenimentele subtile guvernează actele noastre declară Jean-Lorin Sterian care ţinteşte nu banalitatea ci superbia, nu derizoriul ci frumuseţea.
     Inflaţia corpurilor aparţine organizării prin catastrofe, Mardare devenind astfel un obiect cosmic ale cărui funcţiuni pot fi numite şi definite. Biochimia şi atracţia gravitaţională stăpânesc structurile narative ale lui Jean-Lorin Sterian asemenea unor magicieni. Legile universale îşi produc efectele construind imagini pe măsură, Mardare fiind chipul bifurcaţiei.
     A lua chip şi a întruchipa, sunt strategicile lui Jean-Lorin Sterian. Inflaţia corpurilor anunţă nu ritualul prăbuşit în vulgaritate ci cascada unor evenimente mici. Bifurcaţia-Mardare este un atractor care reorganizează corpurile însufleţindu-le, luându-le chipul şi întruchipându-le. Căci lipsirea de celule prin tunelarea aparţinătoare ştiinţei, instituie instrucţiunea filozofică a textului semnat de Jean-lorin Sterian.





MICHAEL HAULICĂ DECONSTRUIND-O PE MORDELIA

Ovidiu Bufnilă


     Corpul femeii este Istorie, conchide Michael Haulică în textele sale SF după ce în „Madia Mangalena“, volum de povestiri publicat de editura Institutul European din Iaşi, în 1999, construise fundamentala realităţii virtuale.
     Madia era chipul care ocupa întreg ecranul monitorului fiind ea însăşi ecranul şi întreaga realitate virtuală. Cealaltă femeie, Mordelia, este însă Istoria. Textul apare în antologia SF publicată de editura ProLogos în acest an şi îngrijită de Dan-Silviu Boerescu  şi poartă numele femeii pe care Michael Haulică o deconstruieşte cotrobăind prin regimul imaginar al orgasmului general.
     Aciditatea discursului, anunţând sfîrşitul Istoriei, este masculinul în toată splendoarea lui, masculin materializat de Mordelia printr-un ţipăt. Sunetul e important pentru Michael Haulică. Partiturile sale se alcătuiesc conform unor coduri genetice subtile iar entropia informaţională umple întreg spaţiul textual cu micile istorii ale Mordeliei care devin astfel dimensiuni fractale ale câmpului imaginar.
     Zăcând timp de douăzeci de ani într-un fotoliu, Mordelia înfăşoară istoriile în corpul ei. Până şi statul cade în ispita Mordeliei devenind o formă de organizare paranoică. Fotoliul-Mordelia este un cuplu de forţe care creează evenimente şi personaje, care pune la cale identităţi şi revoluţii sexuale.
     Fotoliul-Mordelia stă sub semnul perversităţii tehnologiei, cuplul fiind exerciţiul guvernării în toată splendoarea lui. Guvernând evenimentele, Mordelia le încorporează, le datează, le introduce într-un inventar iluzoriu. Corpul Mordeliei cuprinde întreaga realitate substituindu-se Istoriei, fiind însăşi istoria.
     Masele sunt secreţia Istoriei iar secreţia maselor e de sorginte feminină, spune Michael Haulică împingând-o pe Mordelia către finalul implacabil. Mordelia este scoasă din uz, este oprită din funcţiune, este răzuită din fotoliu de cei de la salubritate.
     A scoate din uz Istoria e actul sublim pe care Michael Haulică îl numeşte şi-l animă prin deconstrucţia Mordeliei. Fotoliul-femeie, ca obiect tehnologic, este lipsit de esenţa sa feminină, este lipsit de funcţia sa. Relaţia cu televizorul, o relaţie sexuală perversă, încetează, ecranul fiind lipsit de însuşire, ajungînd în final şi el un obiect dezactivat.
     Încercând să implice într-un ultim sens atât inanimarea cât şi dezactivarea, Michael Haulică încearcă un compromis între filozofie şi ştiinţă, un cuplu pervers.
     Căci ajunsă la frontieră, ştiinţa trebuie să aleagă între dragostea de filozofie sau de UNU pe care îl caută cu obstinaţie prin experiment.
     Orgasmul ştiinţifico-filozofic este un eveniment istoric a cărui funcţie rămâne spre deliciul interpretării în textul lui Haulică. Deconstruită, Mordelia e un simplu obiect bun de aruncat. Urmele ei rămân însă în structurile narative ale lui Haulică, Istoria putând astfel să fie reconstituită, recitită şi rescrisă.





UN EXPERIMENT RARISIM

Cătălin Ionescu


     Timp de mai bine de o lună, site-ul WebJurnal a găzduit un experiment rarisim pentru science fiction-ul românesc: serialul Politică şi science fiction, semnat, de multe ori zilnic, de Ovidiu Bufnilă (a se vedea şi interviul acordat în exclusivitate pentru Pro-Scris în această ediţie)
     Evenimentul este singular prin mai multe valenţe:
     1) Este pentru prima oară când în mod direct se face o apropiere netă între evenimentele politice şi capacitatea literaturii science fiction româneşti de a le prevedea, estima şi controla.
     2) Este rar ca un sefist să se înhame la o muncă zlnică, pe o plată, haideţi să-i spunem, în cel mai bun caz derizorie, motivul real fiind, indubitabil, de natură morală.
     3) A comenta evenimentele politice ale zilei prin prisma unor anume povestiri, apărute cu ani în urmă, implică un anume curaj - pe eu l-aş numi, cu tot respectul pentru prietenul meu, Bufnilă, nebunesc; lumea elitistă a politicii a fost, în cel mai bun caz, descumpănită.
     4) Politică şi science fiction a însemnat o luptă pierdută înainte de a începe; totuşi, din informaţiile noastre, sfârşitul abrupt al serialului a fost datorat unor motive conjuncturale, nicidecum voinţei autorului.
     Încercând o privire directă asupra implicaţiilor acestui serial, la prima vedere rămânem dezamăgiţi. Nimic nu pare să se fi schimbat, nici vizavi de încăpăţânarea science fiction-ului românesc actual de a milita politic fără perdea (o exprimare eufemistă, care ţine locul apetitului multor sefişti de a se prostitua pentru mai-marii politici, indiferent de culoarea lor!), nici vizavi de aroganţa inexplicabilă a politicienilor (mai bine zis a celor ce se consideră, de la sine putere, politicieni sau analişti politici) faţă de lecţiile literaturii.
     Şi totuşi, cu tot pesimismul declarat al subsemnatului, experimentul din WebJurnal este un succes. Din mai multe puncte de vedere:
     1) Este prima străpungere a unei barierei ridicate între artă şi politică, atât de politicieni, cât şi de sefişti, în România.
     2) Este o imagine excelentă a caracterului liber şi progresist al literaturii într-o lume liberă şi responsabilă - apropo de libertatea internetului.
     3) Este deschiderea uşii dinspre SF care fusese închisă, culmea, de toţi foştii sefişti care migraseră spre politică şi care îşi negaseră apoi, cu brutalitate, propria istorie.
     Sigur că, per total, impactul asupra science fiction-ului românesc este greu cuantificabil. Dar, de cele mai multe ori, rezultatele unui experiment rarisim nu sunt imediat vizibile. La urma urmei, pentru a schimba  mentalităţile unei societăţi este nevoie de mai multe generaţii.
     Numai că lui Ovidiu Bufnilă nu-i pasă de morga dogmelor clasice. Şi, în consecinţă, în goana sa frenetică, loveşte inocent, cu graţie chiar, în tabu-urile unei societăţi încremenite în indiferenţă. În felul său inconfundabil şi plin de viaţă. Şi, fie şi doar această firavă lecţie de optimism şi vitalitate trebuie să ne pună pe gânduri.





PRO-GRAM





     Acest drept la replică a fost primit la redacţia Pro-Scris la scurtă vreme după apariţia numărului anterior. Îl publicăm în cele ce urmează integral; am adăugat totuşi un link către materialul citat de Traian Bădulescu, pentru eventualii cititori care nu ştiu despre ce este vorba.
     Pro-Scris, fără nici o urmă de ironie, îl felicită sincer pe domnul Traian Bădulescu pentru curajul de „a lua în serios“ materialele Pro-Scris şi îşi respectă promisiunea din acest editorial, de a lăsa un timp „de graţie“ FNTSF-ului şi a lăsa Eurocon-ul să treacă. Pe urmă, dacă va fi cazul, vom şede blând şi vom mai vedea ce vom mai face...


NUMAI CINE SE MIŞCĂ GREŞEŞTE

     În primul rând, doresc să subliniez că „Pro-Scris“este o apariţie necesară pe piaţa „e-zinelor“ cu profil SF. O revistă pe care o apreciez şi mărturisesc că îi aştept întotdeauna apariţia cu nerăbdare. De altfel, este prima publicaţie românească - fie ea şi în format electronic - de critică literară Science Fiction. Nu e nimic rău în faptul că există uneori şi polemici, păreri împărţite şi judecăţi de valoare formulate datorită unor păreri întemeiate sau, uneori, orgolii. De exemplu, citesc editorialul domnului Cătălin Ionescu din numărul 5-6 al „Pro-Scris“, „Nimic nou despre FNTSF...“(oare chiar aşa să fie?). Nu spun că, pe alocuri, semnatarul articolului nu ar avea dreptate. Dar mă simt nevoit (de fapt, să fiu sincer, îmi face plăcere) să răspund la anumite probleme ridicate de autor.
     Mă bucur că „Pro-Scris“-ul mizează „pe un cititor avizat“ şi sunt de acord cu susţinerea ideii că science-fiction-ul „ar fi trebuit să se plaseze cât mai aproape de intelectualitatea românească“. Pe de altă parte, să nu omitem că SF-ul ar trebui să se adreseze şi maselor care dau banii acesta fiind chiar modelul american. Latura comercială nu trebuie evitată,dimpotrivă. Eu m-aş bucura să apară, la noi, afaceri care să pornească, într-un fel, de la Science Fiction. Şi care să aducă bani în branşă. Apoi, cred că numele de „organizator“ ar trebui înlocuit cu cel de „manager“. Da, avem nevoie de manageri adevăraţi şi în domeniul Science-Fiction. În sfârşit, acesta o să fie subiectul unei comunicări pe care o să o pregătesc pentru ROMCON-ul virtual care a început, cu puţin timp în urmă.
     Dacă uneori greşesc în ceea ce fac, mea culpa. Nu e nimic intenţionat. Ziarul unde sunt şef de departament „Ziua Turistică“ - de altfel, singurul săptămânal de turism din România - are o deviză: „Numai cine se mişcă greşeşte“. Cred că nu mai este nevoie să o explic. Tocmai în acest spirit am elaborat „invitaţia-kitsch“ despre care ne vorbeşte, mai departe, domnul Cătălin Ionescu. Îmi asum personal „vina“ acestei invitaţii (de fapt era o pre-invitaţie sau mai bine zis o informare, pentru că nu avea nici o ştampilă; invitaţiile o să fie lansate, în curând, prin poştă), concepţie personală 100% (în acel stil „UTC“-ist de care aminteşte domnul Ionescu deşi n-am fost niciodată într-o asemenea structură, pentru că la Revoluţie aveamdoar vârsta „fatidică“ de 13 ani). Dacă nu o lansam atunci, poate că mulţi nu ar fi aflat încă datele esenţiale despre EUROCON nici măcar acum. Ce aţi fi preferat, să fie tăcere absolută, sau cineva să ia până la urmă iniţiativa de a acţiona (ca o paranteză, tocmai citeam într-o revistă de „e-business“ că „adaptarea rapidă a unei soluţii este mai importantă decât găsirea soluţiei perfecte. Important este să alegeţi o soluţie care funcţionează“. Aceasta este, de altfel, şi deviza mea). În ceea ce priveşte EUROCON-ul, în prezent se lucrează la program. În spatele manifestării este o echipă de profesionişti. Amintesc doar de Ion Hobana, prof. Florin Munteanu, dr. David Anderson, Alexandru Mironov, Sorin Repanovici sau Cătălin Grosu. Plus Eduard Pandele pe partea de Internet şi IT. Şi-au anunţat participarea invitaţi străini şi, personal, sunt convins că o să fie bine. Nu doar o acţiune „bifată“. Organizată de dragul de a o ţine. Pe lângă programul interesant (o să revenim cu noutăţi), organizatorii pregătesc şi circuite turistice pentru invitaţii străini (este o realitate, acum, în secolul XXI, fiecare acţiune ce presupune deplasarea participanţilor în afara oraşului sau ţării de provenienţă ar trebui să aibă şi implicaţii turistice. De altfel, turismul şi IT-ul sunt industriile acestui secol).
     Amintesc că FNTSF-ul nu este „Fundaţie“, ci o Federaţie afiliată la Ministerul Tineretului şi Sporturilor. Pentru cine mă întreabă „de ce?“, răspund simplu şi nonşalant (de data asta) cu „de ce nu?“. Denumirea ei completăeste „Federaţia Naţională de Tineret pentru Science Fiction, Ştiinţe Prospective şi Impact cu Viitorul“. N-am ales eu această denumire, fireşte, dar nu cred că într-o titulatură stă problema. Ci în cum ne putem folosi de această Federaţie (dacă, de exemplu, vi s-ar oferi o afacere cu diamante din care aţi câştiga 1.000 de dolari pe lună şi una cu balegă, din care aţi câştiga 10.000 pe lună, ce aţi alege? Contează denumirea sau rezultatul final?).
     Înţeleg de la domnul Ionescu că am întocmit invitaţia într-o formă „(pre-)şcolărească. Accept ideea. Deşi preşcolarii nu prea ştiu să scrie, ca să nu mai vorbim de citit. Semnatarul rândurilor se plânge că textul nu are diacritice româneşti. Da, le-am eliminat de bună voie, din bun simţ. Pentru că, după câte ştiu, sunt destule probleme cu compatibilitatea fonturilor. Prefer să primesc un text fără diacritice decât unul cu pătrăţele, cerculeţe şi alte simboluri. Şi, să fim serioşi, nu cred că asta ar fi o problemă. Ca ziarist, am primit o serie de invitaţiide la instituţii de marcă, şi nu aveau diacritice. Aflu că textul meueste editat într-o greţoasă limbă de lemn. Sunt perfect de acord, nu îl contrazic pe domnul Ionescu. Am terminat o facultate de jurnalism şi am studiat „limbajul delemn“. Dar după câte ştiu, atunci când reprezinţi o instituţie, o invitaţie trebuie să fie formală, adresată într-un limbaj cât mai oficial. Mulţi fac greşeala de a folosi un limbaj informal în atare situaţii. Din păcate (psihologic dovedit), o invitaţie informală este mai puţin luată în serios decât una formală. Ultima dovedind şi respectul faţă de interlocutor şi, creându-i, în anumite cazuri, şi o oarecare obligaţie. În plus, este vorba de o informare, unde esenţialul este, fireşte... informaţia. Textul meu nu era nici discurs, nici creaţie literară.
     Pe domnul Ionescu îl deranjează şi trei erori de conţinut. Dânsul nu este de acord cu ideea că „Tabăra Atlantykron este singura manifestare românească de Science Fiction cu tradiţie“. Îmi cer scuze dacă am greşit, dar nu am mai auzit, în ultimii 3-4 ani, de desfăşurarea CU REGULARITATE a altor manifestări. Nici măcar a „Zilelor Helion“ (la care am participat în perioada 1992-1995 şi care a fost o manifestare organizată cu profesionalism). Doar „Zilele Dan Merişca“ din Iaşi mai ţin, din când în când, ritmul la nivel naţional. Legat de ideea că „Mulţi dintre tinerii creatori de Science Fiction s-au consacrat participând la concursurile de gen organizate în timpul Taberei“, iarăşi nu văd care este problema. Nume premiate prima dată acolo? Bogdan Bucheru, EduardPandele, Don Simon (sau Petrică Sârbu). Bineînţeles că nu s-au produs mari capodopere la faţa locului, dar au fost şi concursuri cu lucrări aduse de acasă. Apoi, dacă e să iau în considerare cazul meu, care sunt un scriitor „leneş“, Tabăra a constituit un impuls. Participând la concursurile pe „temă dată“, am făcut exerciţii şi m-am trezit că, după„Atlantykron“ aveam o putere creatoare mai mare. De altfel, ştie domnul Ionescu ce creativă este perioada post-Atlantykron? După părerea mea, o tabără sau o convenţie de gen nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc. La întâlniri, poate că mult mai importante sunt discuţiile de pe hol şi cele de la o bere decât conferinţele în sine. Atunci când aduni la un loc un grup de oameni cu preocupări comune, în urma întâlnirii pot apărea, ulterior, rezultate benefice. Unii vor afla informaţii noi şi le vor aplica. Alţii vor încerca să se evidenţieze din cauza unor orgolii:„X e cunoscut şi eu nu? Ce, eu nu am talent? Doar am stat la o bere cu el şi nu mi s-a părut superior“. Multe din conferinţele propriu-zise sunt chiar plictisitoare, îmi pare rău să o spun (pentru o dinamizare a lor, ar interveni şi rolul „managerului SF“, de care pomeneam). Iar într-o tabără de creaţie, lucrările produse la faţa locului sunt exerciţii pentru altele mai bune, nu ele în sine constituie capodopere.
     Nu în ultimul rând, domnului Cătălin Ionescu i se pare exagerată afirmaţia mea potrivit căreia „manifestarea [Eurocon-ul 1994 dinTimişoara] s-a bucurat de o mare apreciere, fiind cotată foarte bine, în comparaţie cu alte convenţii de acelaşi gen“. Dacă redactorul-şef al „Pro-Scris“-ului are vreo nedumerire, nu pot decât să citez un fragment dintr-un articol despre EuROcon-ul de la Timişoara, semnat de scriitorul italiano-român Roberto Quaglia. El spune: „A fost o mare convenţie din multe puncte de vedere. Norman Spinrad, în discursul său din timpul galei de închidere, a spus că aceasta a fost CEA MAI REMARCABILĂ CONVENŢIE DE SF LA CARE A PARTICIPAT VREODATĂ. Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe Norman Spinrad.Cine îl ştie, este convins că scriitorul american nu ar face vreodată o afirmaţiedoar din politeţe“. Articolul integral este publicat la rubrica despreEUROCON-ul din 1994, la adresa www.robertoquaglia.com.
     Şi chiardacă afirmaţiile ar fi „puţin“ exagerate, este vorba de public relations. În PR n-ai voie să minţi. Dar poţi să „exagerezi“. Aşa fac şi americanii, aşa fac toţi cei care doresc să aibă succes. De exemplu, grecii fac un remarcabil PR turistic, şi creează câte o legendă în spatele fiecărei pietre sau stânci. De ce nu am face şi noi aşa? Revenind la EUROCON-ul din 1994, sunt sigur că dacă nu ar fi existat fricţiunile dintre bucureşteni şi timişoreni, respectiv dintre FNTSF şi ARSFAN, şi pe de altă parte conflictul de idei dintre domnii Alexandru Mironov şi Cornel Secu (doi oameni de marcă, pentru care am tot respectul şi care au contribuit mult la promovarea SF-ului românesc, deşi unii îi numesc gropari ai mişcării - dar, repet, „numai cine se mişcă greşeşte“ -  iar despre faptul că au orgolii şi mai greşesc uneori - cine nu o face?), manifestarea ar fi putut deveni, ca mod de organizare, un reper european şi o legendă până în prezent. Dar noi, românii, avem un defect. Când vedem un conaţional reuşind, nu ne bucurăm, ci îi dăm la cap cu toată puterea. Eu îl „previn“ pe domnul Ionescu că gândesc al naibii de pozitiv şi, aşa cum fac americanii, îmi place să laud orice iniţiativă şi de abia apoi să îi observ părţile slabe.De altfel, toţi marii motivatori americani spun că, de fapt, critica exagerată distruge. Atunci când cauţi şi evidenţiezi aspectele pozitive, apare progres. Când distrugi şi nu pui nimic în loc...
     Domnul Cătălin Ionescu susţine că FNTSF a fost o structură de „tip UTC“. Eu am o nelămurire (şi sper să nu îl supăr pe autorul articolului): de ce tocmai cei care au fost (neavând încotro sau, cine ştie) UTC-işti la viaţa lor îi acuză pe cei mai tineri de UTC-ism? Apoi, cred că avem nevoie în orice domeniu de o „structură“ sau organizaţie, care să se bazeze pe un sistem. Un sistem care să îşi aibă şi liderii (buni organizatori şi manageri, oameni care să nu dicteze ci să conducă). Fără aceste concepte, ar apărea anarhia. În ceea ce priveşte relaţiile cu mainstream-ul, e adevărat că nu au existat. Ceea ce este foarte rău. Dar, în ultima vreme, există eforturi individuale (aşa cum ar fi cele ale domnilor Dan Silviu Boerescu şi Costi Gurgu) de apropiere între SF şimainstream. Pe care FNTSF le susţine, şi nu o va face doar din vorbe.
     Potrivit domnului Ionescu, invitaţia precum şi anunţurile privind eROMCON-ulşi lista de discuţii RoFandom arată că nu s-a schimbat nimic. Aha. Deci ideea de ROMCON electronic, organizat pe o listă de discuţii, pusă la dispoziţia întregului fandom (sau la ceea ce a mai rămas din el) nu aduce absolut nimic nou. Ideea translării fandomului spre Internet şi adoptarea conceptului de eFandom şi eROMCON nu reprezintă nimic nou sub soare. Aşa o fi... Dar amintesc că Internet-ul permite o „democratizare“, o eficienţă şi o rapiditate a comunicării, şi acum este la dispoziţia noastră. La rândul său, FNTSF e şi el pe Internet
     În final, recunosc că era fair-play să amintesc de contribuţia ARSFAN-ului (al cărui membru am fost şi nu ştiu dacă mai beneficiez de acest statut în prezent, pentru că nu mi-am mai plătit cotizaţia) la organizarea EUROCON-ului. Mea culpa. Sincer, nu am făcut-o intenţionat, pentru că am doar amintiri plăcute despre „Zilele de aur ale ARSFAN“ (după părerea mea, perioada 1992-1996). Legat de perceperea unei taxe pentru EUROCON... Mai sunt doar 3 luni până la eveniment. Nu ştiu de ce domnului Ionescu i se pare prea devreme. Taxa este în dolari pentru că aşa se face, leul nu este stabil, asta o ştie tot românul ultimilor 10 ani. La fel a fost, după câte îmi amintesc, şi pentru EUROCON-ul din 1994, de la Timişoara. Oricum, nimic nu e pe gratis. De altfel, oriunde, în lumea civilizată, se plătesc taxe. Privilegiul de a participa la o manifestare, fie ea ROMCON, EUROCON sau WORLDCON, trebuie plătit. Fie şi cu o sumă simbolică în anumite cazuri, dar astfel se poate face o selecţie a seriozităţii virtualilor participanţi.
     Îl asigur pe domnul Cătălin Ionescu de toată stima. Valoarea dânsului, ca om de litere, este incontestabilă, şi sunt sigur că este, în particular, o persoană cel puţin la fel de agreabilă ca persoana mea. Îmi cer scuze dacă unele dintre comentariile mele i s-au părut „acide“, dar sper să nu fie cazul.

Cu prietenie,
Traian Bădulescu





PRO-NUME





PRO-PROPORŢIE





ARHIVA ON-LINE


   Din motive obiective, Pro-Scris nu a putut păstra în continuare tradiţia „revistei la pachet“. Singura soluţie pe moment este de a cere orice număr al revistei Pro-Scris, sub formă arhivată, pe adresa noastră de mail (proscris@f2s.com) - şi veţi primi, în scurt timp, numărul sau numerele dorite. Vechea modalitate, de acces al site-ului idrive (http://www.idrive.com) nu mai este funcţională. Pro-Scris vă mulţumeşte pentru înţelegere.

   Arhivele Pro-Scris sunt însă disponibile - mult mai simplu - şi on-line:

      Pro-Scris nr. 1    - număr curent din perioada 17.07 - 15.09.2000

      Pro-Scris nr. 2    - număr curent din perioada 17.09 - 17.12.2000

      Pro-Scris nr. 3-4 - număr curent din perioada 18.12.2000 - 23.04.2001

      Pro-Scris nr. 5-6 - număr curent din perioada 24.04 - 08.08.2001

Notă :
   În prezent facilitatea de download este inactivă atât pe arhivele off-line cât şi pe cele on-line.

Pro-Scris, august 2004





INDEX ON-LINE


     Începând tot cu acest număr, Pro-Scris vă oferă posibilitatea de a studia selectiv numerele anterioare, oferindu-vă un index alfabetic, pe autori, on-line. Puteţi selecta direct articolul dorit, care va fi deschis într-o fereastră separată a browser-ului.

Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris
* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfy-Deak, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfy-Deak, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1





LINK-URI ALESE


Asymetria - Revista electronică de cultură, critică şi imaginaţie
Redactor: Dan Culcer
http://www.asymetria.org

Imagicon - Forţa Imaginii
Editor: Ovidiu Bufnilă
http://www.imagicon.f2s.com

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://www.curierul.f2s.com

Pagini SF în Seattle
http://www.toteminternational.com/romanianpages/sci-fi.htm

Pagina personală a lui Cătălin Sandu
http://www.cfm-resources.com/s/scatalin

RoSF
http://www.rosf.org

AlthernaTerra
http://www.atsf.ro

Lumi virtuale
Redactor: Michael Haulică
http://www.geocities.com/lumivirtuale





PRO-SCRIS





VA URMA...


     Trebuie să înţelegem că nu este vorba doar de declinul unei ideologii politice oarecare, ci de faptul că oamenii nu s-au putut defini niciodată pe sine în nişte termeni care excludeau complet nevoile lor spirituale.

     Salman Rushdie (n. 1948 - în India), autor englez, vorbind despre schimbările din Europa de Est, Londra, 7 februarie 1990.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu