sâmbătă, 19 iulie 2014

Pro-Scris 4 (23-24) / 16 decembrie 2003 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Györfi-Deák György - Pre-Facere

PRO-DUS
Cătălin Ionescu - Pre-Gătire

PRO-EMINENŢE
Mircea Opriţă - O cheie pentru camerele interzise
Sandu Florea - Kumango
Cătălin Ionescu - Vorbe cu Robert David
 * George Orwell
     Ion Creţu - Viaţa controversată
     Vladimir Tismăneanu - George Orwell şi eroismul lucidităţii
     Florin Manolescu - Contra-utopia
     Romulus Căplescu - Clonarea în utopiile negative
     Romulus Căplescu - Actualitatea lui Orwell (I)
     Romulus Căplescu - Actualitatea lui Orwell (II)
     Romulus Căplescu - Actualitatea lui Orwell (III)

PRO-FILE
 * Autori români
     Györfi-Deák György - Punct şi de la căpătâi (Voicu Bugariu)
 * Autori străini
     Liviu Radu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Anne Rice)
     Liviu Radu - Despre demenţă şi manipulare (John Saul)
     Liviu Radu - (Terry Pratchett)

PRO-PUNERI
Györfi-Deák György - Inelele suverane (origami)
Simone Györfi - Paranormal sau nu, despre iubire (The Dead Zone)
Györfi-Deák György - Arca lui Neo (Matrix Revolutions)
Cătălin Ionescu - Gustul amar al Revoluţiei (Matrix Revolutions)
Corto şi Marian Mirescu - Matrix Involutions (BD)

PRO-POZIŢII
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (11): Hulitele telenovele din perspectivă SF
Dolce Iside - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business?
Dolce Iside - Nicolae, marea amăgirea sau marea afacere?

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Marele absent...
Ovidiu Bufnilă - Norii molateci
Ovidiu Bufnilă - Timpul norilor e vălurit
Ovidiu Bufnilă - Nori pe mare
Sergiu Someşan - Numărul Fiarei
Sergiu Someşan - Ultimul visător
Sergiu Someşan - Vizită de lucru

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu


Sărbători Fericite şi bine aţi venit la Pro-Scris 4 / 2003!

Prezenta ediţie Pro-Scris are, ca de fiecare dată, câteva trăsături proprii. În primul rând pune câteva întrebări de nuanţă existenţialistă pe marginea sa - vedeţi noul Pro-Dus semnat de Cătălin Ionescu. În al doilea rând duce pe culmi de-a dreptul science fiction „tradiţia“ de a prezenta, în avanpremieră absolută, un fragment din cartea „Anticipaţia românească“; Mircea Opriţă prezintă acum un nou fragment inedit, care însă nu a avut posibilitatea să intre în sumarul mult-aşteptatului volum. În al treilea rând, Pro-Scris prezintă un material inedit de la un cititor - de fapt o cititoare - care nu ştie limba română; o tânără din Italia, atrasă de un material mai vechi, pe tema ciclului de cărţi Left Behind îşi face debutul eseistic în Pro-Scris.

Dar haideţi să o luăm sistematic. După clasicele Pro-Teze de început, principiile teoretice ale Pro-Scris, urmează editorialul noii ediţii, adică Pro-Testul. Editorialistul Györfi-Deák György şi-a ales, ca de obicei, o temă foarte interesantă. Urmează un Pro-Dus puţin mai neaşteptat, semnat de Cătălin Ionescu.

Pro-Eminenţele prezintă, pentru început, materialul inedit al lui Mircea Opriţă despre un volum semnat de Florin Manolescu. (Din nefericire, mult aşteptatul volum „Anticipaţia românească“ abia a ieşit, de doar câteva zile, din tipografie, şi sărbătorile de iarnă au împiedicat probabil Editura Viitorul românesc să facă expedierile promise; să sperăm că editura va onora comenzile primite). În continuare, graficianul profesionist din Statele Unite ale Americii, Sandu Florea, un alt generos prieten al revistei noastre, ne oferă partea a doua a benzii desenate Kumango, după un scenariu de Ovidiu Bufnilă. Sub acelaşi generic puteţi citi un interviu, în exclusivitate pentru Pro-Scris, cu Robert David, unul dintre cei mai profilici tineri scriitori români. Nu în ultimul rând, Györfi-Deák György a pregătit un masiv grupaj de materiale dedicate lui George Orwell - anul 2003 a fost decretat anul Orwell.

Pro-Filele se ocupă de cărţile care au trecut prin mâinile semnatarilor acestor materiale. La capitolul autori români, o singură prezenţă, Voicu Bugariu, recentul său volum electronic, Mozart şi Moartea este recenzat de Györfi-Deák György. În partea de autori străini Liviu Radu va fi discuta volume semnate de Anne Rice, John Saul, şi Terry Pratchett.

Györfi-Deák György continuăm incursiunea sa în fascinanta lume a artei împăturirii hârtiei: după ce ne-a vorbit de Star Wars şi Star Trek, am ajuns acum la Lumea inelelor origami, evident, sub auspiciile Pro-Punerilor. Tot sub acest generic veţi găsi un material despre serialele TV de nuanţă paranormală, semnat de Simone Györfi. Urmează 2 materiale despre filmul şi fenomenul Matrix, autori fiind Györfi-Deák György şi Cătălin Ionescu. Tot despre Matrix este vorba şi într-o inedită bandă desenată semnată de Corto, în colaborare cu Marian Mirescu; titlul, mai mult decât sugestiv, este Matrix Involutions.

Liviu Radu îşi continuă serialul propriu, Paralele între lumi paralele, cu episodul 11, fiind un „client“ obişnuit de acum al Pro-Poziţiilor. O tânără italiancă, despre care nu ştim foarte multe lucruri, şi care foloseşte pseudonimul Dolce Iside ne-a contactat, intrigată de un material mai vechi al lui Cătălin Ionescu despre seria de romane americane Left Behind. Vă reamintim că seria romanelor de nuanţă religioasă Left Behind (Cei părăsiţi) este o serie de mare succes pe continentul nord-american. Personajul negativ central este Nicolae Carpaţi, preşedintele neales al României, care este Antihristul propovăduit de Biblie. Să-i urăm bun venit lui Dolce Iside în debutul ei în Pro-Scris: welcome! sau, mai frumos, benvenuto! Materialul în cauză este găzduit în Pro-Scris atât în limba engleză, cât şi în traducere românească.

Partea de proză, Pro-Ton, este preluată de alţi „obişnuiţi ai casei“: Ovidiu Bufnilă, cu nu mai puţin de 4 texte (Marele absent din inima norilor, Norii molateci, Timpul norilor e vălurit şi Nori pe mare) şi de Sergiu Someşan care ne propune 3 texte (Numărul Fiarei, Ultimul visător şi Vizită de lucru).

Pro-Porţia a rămas la locul ei, aproape neschimbată: cu link-urile alese (de Pro-Scris), cu arhiva on-line unde puteţi accesa oricare dintre numerele anterioare sau, pentru curioşii profesionişti, un index complet de autori din numerele anterioare, structurat, din motive de mărime a fişierelor, în 2 părţi, literele A-G, respectiv H-Z.

Pro-Numele vă prezintă, în stil de iarnă, realizatorii acestui număr, iar Pro-Misiunea gestionează, ca de obicei, arhiva aşa-numitelor barfe sf.

Şi, înainte de a ne despărţi, Pro-Scris pune un mic semn de întrebare după obişnuita sintagmă „Va urma“. Are oare vreun motiv?

Lectură plăcută!





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2003





PRO-TEST





PRE-FACERE

Györfi-Deák György


Nimeni nu poate să treacă peste umbra sa, zice un proverb pesimist. Lumea fizică pare să fie limitată şi jos, de principiile de nedeterminare ale lui Heisenberg, şi sus, de viteza luminii. Într-un univers astfel conceput, sub două capace, dintre care minţile savante încă n-au găsit o cale de ieşire, ce nădejdi poate avea cetăţeanul român, care i-a votat şi pe unii, şi pe alţii, şi tot prost o duce?

Una dintre caracteristicile fundamentale ale democraţiei este că ea nu operează după o logică liniară, gen numărul de voturi atrase este proporţional cu lungimea cârnaţilor împărţiţi la 1 Decembrie. Complexitatea felului în care se comportă o mulţime formată din fiinţe dotate cu o minimă inteligenţă (nu ne referim neapărat la om şi nici nu dorim să particularizăm o altă specie, din respect faţă de coloniile de furnici, roiurile de albine, haitele de lupi, cârdurile de delfini etc.) poate fi comparată doar cu mecanismele complicate din interiorul unui creier. E normal, alegerile democratice îşi propun să aleagă un cap, iar capul este sediul creierului.

Savanţii încearcă de mult să dezlege felul în care funcţionează cerebelul. Inventarea maşinilor programabile şi capacitatea lor de a procesa informaţii cu o viteză din ce în ce mai mare, a permis cercetătorilor să realizeze diferite modele, menite să se înzestreze singure cu inteligenţă artificială.

Unul dintre cei care a străbătut o oarecare distanţă în labirintul format din circumvoluţiunile creierelor virtuale este englezul Steve Grand, care se socoteşte fără pic de modestie drept "un zeu digital". În anul 2000, el a creat-o pe Lucy, o roboţică în formă de orangutan. Iniţial, domnul Grand, care este un pasionat pilot de avioane, ar fi dorit să construiască un simplu papagal care să-l însoţească în călătoriile sale aeriene, dar n-a putut nicicum să facă un mecanism capabil să zboare. Aşa, englezul a revenit cu picioarele pe Pământ şi s-a hotărât ca în locul unei zburătoare să facă ceva mai cu cap.

Ideea i-a venit în momentul când într-un magazin de jucării a văzut un orangutan de pluş. A botezat maimuţica cu numele de Lucy, în cinstea celebrei fosile de Australopithecus descoperite în Africa. (Gurile rele şuşotesc că se apucase de un căţeluş, dar Sony i-a luat-o înainte cu Aibo. Domnul Grand a replicat că a ales orangutanul ca să nu fie acuzat de antropocentrism.)

Precum şi democraţia cunoaşte felurite aspecte, savantul englez consideră că ar trebui să diferenţiem două tipuri de inteligenţă artificială, una "soft" (moale) şi alta "hard" (tare). În prima categorie, ar intra sistemele în stare să-şi recunoască mediul şi să se orienteze singure; din cea de-a doua fac parte sistemele ce învaţă singure, adică sunt capabile să efectueze procese complicate de gândire.

Lucy face parte din a doua categorie. Constructorul încă nu i-a făcut picioare mobile, dar a înzestrat-o cu mâini pe care a amplasat senzori tactili şi termici, un cap cu urechi electronice, voce digitală şi o vedere monooculară. Sistemul mecanic ce compune scheletul primei maimuţici cibernetice are 13 grade de libertate. Mişcarea servomotoarelor e coordonată de un hardware cu arhitectură paralelă, bazat pe cinci microcontrolere Hitachi H8S.

Creierul lui Lucy este amplasat în exterior şi format dintr-o reţea de 15 PC-uri. Ele rulează un program care simulează o reţea neuronală cu câteva mii de interconexiuni, care se formează pe măsură ce maimuţica acumulează experienţă şi învaţă. După trei ani de experimente, roboţica a învăţat ce sunt mâinile, la ce folosesc, cum îi funcţionează vocea, cum poate să atragă atenţia celorlalţi. "Roboţii ansamblează maşini sau joacă şah, eu gândesc", scrie pe pagina personală de web a lui Lucy.

Acest lucru trădează o cu altă mentalitate decât cea cu care suntem noi obişnuiţi. Lucy n-are nimic în comun cu "Luceafărul huilei" şi cu hoardele de mineri care în urmă cu un deceniu strigau în Piaţa Universităţii: "Noi muncim, nu gândim!" E adevărat, şi democraţia noastră a acumulat experienţă şi în urmă cu trei ani a dovedit că poate să diferenţieze răul de bine. Un robot japonez a fost programat să apuce o piesă şi s-o pună într-un anumit loc. El nu-şi va întrerupe activitatea în momentul când nu găseşte componenta respectivă, ci va efectua o mişcare în gol. Lucy nu are o inteligenţă deosebită, dar e capabilă să facă diferenţierea necesară şi să se oprească. Constructorul ei e mândru de ritmul în care eleva lui învaţă.

Acum, maimuţica poate să facă singura diferenţa dintre o banană, o mandarină ori un fruct de mango. Ea distinge o banană verde de una galbenă, coaptă, vede locul unde se află fructele şi poate duce degetul la cea pe care o alege. Este doar unul dintre lucrurile neprevăzute în programul iniţial, pe care Lucy l-a descoperit singură.

Steve Grand socoteşte, pe bună dreptate, că din reuşitele domnişoarei orangutan pot învăţa şi alţii, de aceea ne-am şi grăbit să vă prezentăm cazul ei. Nu de alta, dar după fiecare sezon electoral, concetăţenii noştri îi reproşează Domnului că nu ne-a dat înainte mintea de pe urmă. Lucy e un experiment pe cale să se transforme într-o faptură inteligentă, care ne demonstrează că mintea nu "se dă", ea "se dobândeşte".





PRO-DUS





PRE-GĂTIRE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris şi-a început aventura în urmă cu 3 ani şi jumătate. Din anume puncte de vedere un răstimp destul de scurt. Din alte puncte de vedere, prea lung.

Mărturisesc absolut sincer că nu aş fi împins această revistă, de unul singur, toţi aceşti ani. Nu pentru că mi-ar fi lipsit încăpăţânarea. Ci mai curând dintr-un sentiment - judecaţi-l dumneavoastră - de inutilitate. Pro-Scris, la urma urmei, a demonstrat foarte repede care erau intenţiile sale. De a lupta împotriva non-valorii şi a mediocrităţii. Împotriva compromisurilor. Împotriva, de ce nu, a lichelismului. Şi, din această perspectivă, apele s-au limpezit foarte devreme. Pro-Scris a strâns astfel un mic grup de colaboratori care s-a păstrat aproape constant de-a lungul existenţei sale. Subsemnatul nu poate decât să fie recunoscător tuturor acestor oameni deosebiţi.

Dar, la fel de sincer, încercările Pro-Scris nu au avut un efect mai mare decât al unei picături într-un ocean. Lumea science fiction românească a rămas, pe mai departe, ancorată în coordonatele sale înguste şi orgolioase. Şi, din acest punct de vedere, Pro-Scris a eşuat în a sintetiza o punte de comunicaţie. Este semnificativ de altfel şi faptul că Pro-Scris a fost contactat mai degrabă de străini decât de iubitori ai science fiction-ului din România. Şi asta în condiţiile în care au existat tone de mesaje în multe forumuri bătătoare cu brio de apa în piuă de nuanţă SF.

Sigur, îmi place să cred că a existat totuşi şi un drum ascendent al Pro-Scris-ului. Revista a avut de altfel norocul de a colabora cu câteva personalităţi ale science fiction-ului care au descoperit în timp această revistă şi care ne-au trimis, la modul foarte statornic, multe materiale de mare valoare. Dar cu toate acestea Pro-Scris a rămas o revistă, cum să spun, prea convenţională. Prea clasică. Prea, de ce nu, statică.

Ca să nu o mai lungim, trebuie să vă spun direct că simt nevoia unei schimbări. Numărul prezent, 4 / 2003 al revistei Pro-Scris este numărul unei cumpene. Ar mai fi avut nevoie de ceva timp să fie mai rotund, dar timpul, aşa cum spunea un scriitor celebru, nu a mai avut răbdare. Pro-Scris apare astfel cu doar câteva zile înainte de sfârşitul lui 2003. Trebuie însă să subiniez, a mia oară că, dincolo de aceste avataruri, a rămas statornic libertăţii sale în adevăratul - şi frumosul - sens al cuvântului.

Deocamdată mie nu-mi rămâne decât să urez tuturor cititorilor şi colaboratorilor bătrânei reviste Pro-Scris,
Sărbători Fericite şi un An Nou mai bun şi mai aproape de sufletele dv.!

Cât pentru rest, să lăsăm totuşi şi timpul să hotărască.





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





O CHEIE PENTRU CAMERELE INTERZISE

Mircea Opriţă


     În conştiinţa amatorilor de science-fiction, Florin Manolescu este teoreticianul literar care, primul la noi, a publicat o carte sistematică despre domeniu. Iniţial teză de doctorat, Literatura SF, volumul său din 1980, ne-a putut lăsa impresia unui veritabil „manual” al genului, care analizează cu savantă aplicaţie definiţiile, speciile, temele, personajele şi „obiectele” speciale din anticipaţie. Seriozitatea cercetătorului explică în bună măsură de ce o abordare peste care timpul aşterne deja decenii rămâne totuşi în picioare, invitând la o repetată şi mereu profitabilă întâlnire cu ideile, ipotezele şi observaţiile ei nuanţate. Bibliografia non-SF a autorului conţine o serie de cărţi critice şi de interpretare istorico-literară, între care cea dedicată lui Caragiale n-a trecut nici ea, la apariţie, neluată în seamă de publicistica literară românească. La fel ca Ovid S. Crohmălniceanu, Florin Manolescu şi-a construit o carieră universitară temeinică, înarmându-se cu instrumente de lucru potrivite acesteia şi lăsând să avanseze în scenă, cu prioritate, exegezele ce puteau sprijini obiectivul său principal. Dar, tot ca autorul Literaturii române dintre cele două războaie mondiale, trecut prin surprindere (pentru mulţi) la registrele mai puţin academice din cele două culegeri de Istorii insolite, iată că şi semnatarul lui Caragiale şi Caragiale se lasă purtat de curenţii turbionari ai creaţiei literare propriu-zise, rezervându-ne acelaşi fel de surpriză.
     Misterul camerei închise (Editura Humanitas, Bucureşti, 2002) adună sub acest titlu incitant „nouă povestiri incredibile”. Prin urmare, tot cu un caracter insolit. Nefiind obligat să le grăbească publicarea, cum ar fi făcut, poate, un profesionist care „trăieşte” exclusiv pe seama creaţiei sale literare, Florin Manolescu ne serveşte astăzi o proză matură, densă, redactată îngrijit, cu vizibilă preocupare pentru cuvânt şi frază, ca la adevăraţii povestitori. Înclinaţia spre ludic e şi ea detectabilă. O calitate oarecum surprinzătoare pentru spiritul academic, pe care prejudecăţile unei accepţii comune îl vor adesea însoţit de deficienţe ale umorului şi de „morga” universitară. Ca să complice şi mai mult ecuaţia receptării, textele se plasează fără ezitare într-o poziţie paradoxală: un adversar al anticipaţiei, ca şi un fan prea legat de dogmele fundamentale ale genului, vor putea susţine cu egală îndreptăţire că ele nu sunt SF, ci pură literatură generală. Şi chiar de aici trebuie pornit, de la faptul că povestirile din acest volum sunt literatură de bună calitate, în stare să producă în cititor satisfacţii estetice indubitabile. Chiar dacă, spre a atinge cota de insolit către care le dirijează autorul, ele trebuie să treacă, obligatoriu, printr-o recuzită „de senzaţie” exploatată cu destulă insistenţă atât în SF, cât şi în literatura fantastică. Lucrurile devin parcă şi mai delicate atunci când discutăm nivelul fundamental realist al acestor scrieri. Nivel asupra căruia Florin Manolescu operează nu doar cu fineţe, ci şi cu mult umor.
     Să luăm, de pildă, povestirea intitulată Recviem pentru o maşină de scris, unde un prolific autor de literatură comercială, Victor Bunea, deconspirat de polemişti răuvoitori ca fiind „pe numele său adevărat, Samuel Eisenbein” (deşi semnează Spiru Ferentino) – avem aici un întreg ritual al pierderii urmelor pe traseul dinspre persoana fizică şi personaj – se comportă ca un veritabil bucureştean de rând, rătăcitor pe străzi familiare cititorului, precum „Grigore Alexandrescu” (”fostă Clopotarii Noi”), „Magheru”, „Bulevardul 1848” şi se ceartă cu vecinii la cozile de lapte din sectorul 5, în momentele când detectivul său favorit încetează să-i mai frecventeze imaginaţia poliţistă. Un destin mărunt din galeria anilor ’80, tratat cu înţelegere şi binevoitoare ironie, ca în tiparul clasic al schiţelor realiste, unde cadrul unei epoci este sugerat cu discreţie, iar mişcările personajului par să depindă exclusiv de sforile lăsate să atârne dintr-un asemenea peisaj istoric, fatalmente constrângător. Şi chiar aşa ar fi, dacă în scenă nu şi-ar face apariţia un element de stranietate, un “obiect SF”, ca să apelăm la terminologia dezvoltată odinioară de teoreticianul genului: vechea maşină de scris Wanderer-Werke, intrată în grevă profesională şi necesitând intervenţii reparatorii într-un atelier desprins parcă dintr-un muzeu de istoria tehnicii manufacturiere. Finalul lucrării este surprinzător, indiferent în ce “registru” s-ar citi, realist sau fantastic. Reparată şi “pusă la treabă” în serviciul mult amânatului şi, în consecinţă, presantului roman detectiv, maşina, ca stăpânită de o forţă diabolică implacabilă – care este, în fond, însăşi esenţa energetică a regimului totalitar contemporan cu personajul – scoate la iveală (din “neant”?) celebrele pagini cu caractere de litere şi texte ideologice aberante, pe care fiecare posesor de maşină de scris era obligat să le predea Miliţiei, sub forma unei fişe de identitate reactualizate anual. Ideea este aici, în figurare simbolică evidentă, cea a impasului categoric şi definitiv al creaţiei împotmolite în substanţa dură, frenatorie, a distopiei comuniste multilateral dezvoltate. Pe de altă parte, e şi un mod de a ne reaminti că, prin soluţii ce ţin mai degrabă de absurdul fantastic decât de normalitatea unor situaţii “reale”, viaţa e dispusă să se întreacă uneori cu ficţiunea literară, demonstrând chiar, la modul convingător, că i-o poate lua binişor înainte.
     O asemenea schemă narativă ce invită la dubla lectură apare şi în alte povestiri din volum. Experimentul Yvonne este relatarea, în registru realist, a unei înstrăinări sufleteşti de care se face vinovat egoismul omenesc refugiat sub justificarea unei munci ştiinţifice acaparatoare. Dar textul are subtilitatea de a trimite, iarăşi ironic, şi la tema SF a lumilor paralele. În Magicianul, intervenţia cronoplastică asupra unui moment consumat al realităţii efective poate ţine în egală măsură de o corecţie “literară”, săvârşită în plin imaginar subiectiv, sau de o altă sugestie convenabilă anticipaţiei, care ar proiecta astfel subiectul pe fundalul unei “realităţi” specifice domeniului său. La fel, Pariul. O poveste fără cap şi fără coadă, unde Bucureştiul interbelic este resuscitat printr-un veritabil recurs de “împătimit” al locurilor, oamenilor şi obiceiurilor de odinioară. Aici, o temerară execuţie profesională a maestrului Kudini de la Circul Krutzky este lăsată să plutească în plină incertitudine, pendulând între farsa convenabilă nivelului realist de rezolvare a unei aventuri incredibile şi “realitatea” posibilă, dar neprobată, a unei rezolvări în plan iraţional, fantastic.
     Florin Manolescu, după cum se vede, acţionează la limita de interferenţă a genurilor, şi o face cu plăcerea unui rafinat. Nu vom găsi în prozele sale temele clasice ale anticipaţiei, bine decupate şi precis conturate, aşa cum se făcea, din motive “didactice”, în Literatura SF. Nici situaţiile în care sunt antrenate figurile povestirilor nu sunt tipice şi necondiţionat derivate din repertoriul genului nostru, chiar dacă ele pot fi recunoscute cu o relativă uşurinţă, iar autorul pare să nu se teamă de aspectul lor clişeistic. Raportarea sa la SF se face mai degrabă prin citare ironică, la modul aluziv, ceea ce nu exclude un anumit grad de afectivitate a participării. Mici pilule cu valoare de semnal sunt presărate ici-colo prin texte, exercitându-şi subtil funcţia orientativă. Meşterul Frantz Heisig, „mecanic & ceasornicar”, îi trezeşte lui Spiru Ferentino comparaţia „cu celebrul Moxon din schiţa lui Ambrose Bierce”, iar exaltata Yvonne are în cap „un talmeş-balmeş de teorii fanteziste, Crookes, Blawatsky, Däniken şi, în ultima vreme, din ce în ce mai des, Heinlein, Crohmălniceanu şi un oarecare Ovidiu Bufnilă, despre care îmi povstea cele mai trăsnite întâmplări”. În altă parte sunt pomeniţi Márquez, Clifford Simak, Asimov şi Mircea Eliade. Pe lângă balizele reprezentate de numele autorilor de literatură fantastică şi SF, mai sunt convocate, fără nici o reţinere, personaje-clişeu ale genului: Albert Jochemko din Magicianul e nelipsitul astronom amator, aflat în căutarea cometei vieţii sale. Profesorii Jacques Bigot şi Otto Flamm din O conferinţă de pomină sunt eternii savanţi rivali, descrişi încă de la Jules Verne într-o linie manifest caricaturală, ceea ce ne face să credem că autorul volumului se amuză să invoce nu doar eroi exemplari, ci chiar şi situaţiile „clasice” unde apar aceştia în literatura de anticipaţie. Subiectele altora sunt aduse în sprijinul subiectului propriu, ceea ce nu ştim încă în ce măsură ţine de o tehnică postmodernistă, deliberat asumată, dar în mod precis evocă o strategie abilă, menită să dea, prin aluzia culturală, extensie şi totodată credibilitate textului personal. Mai trebuie însă subliniat faptul că, preluând motive pe seama cărora proza sa se colorează generic, Florin Manolescu le prelucrează în aşa fel încât rezultatul să nu aibă nimic de-a face cu pastişa. Chiar şi în caricatură, autorul e nuanţat şi subtil. Desenele sale au adâncime, comicul nu deformează până la nerecunoaştere detaliul profund omenesc. Îmi face plăcere să remarc un portret exemplar:

     „…când nu era de faţă, studenţii îi spuneau «Buldogul» şi porecla aceasta se potrivea de minune nu numai cu firea, dar şi cu înfăţişarea sa. Era mic de statură, aproape pătrat, şi poate că din acest motiv nimeni nu-l văzuse vreodată încheiat la redingotă. Bărbia puternic ieşită în afară părea că se războieşte în permanenţă cu funda extravagantă a unei lavaliere de muselină umflată ca o guşă de porumbel. Fizionomia puţin obişnuită îl trăda de la prima vedere pe omul de acţiune, iar de sub sticlele ochelarilor Zwicker cu rama de aur masiv exploda o privire vulturească, pe cât de aspră, pe atât de pătrunzătoare. Câteva smocuri de păr se răsfăţau în dezordine pe cele două laturi ale unui craniu dominat de o chelie impunătoare, în timp ce faţa lată şi roşcovană, însemnată în mai multe locuri de amintirea unor lovituri de floretă, îşi sporea expresivitatea mai ales datorită celor două sprâncene stufoase şi zbârlite ca două periuţe de dinţi. Avea maniere bărbăteşti, rămăsese devotat casei imperiale de la Versailles şi la nevoie ar fi putut să interpreteze corect orice partitură de violoncel dintr-un cvintet de amatori. Gestul său preferat, la cursuri sau în discuţiile cu amicii, contribuise şi el la sporirea renumelui de om incomod, puţin simpatic şi greu de abordat.”

     În profunzimea acestui portret nu ne este greu să revedem, între alte personaje memorabile din SF, figura profesorului Challenger din Lumea pierdută a lui Arthur Conan Doyle. Florin Manolescu foloseşte/refoloseşte aici un prototip, dar partea surprinzătoare a tehnicii sale ţine de o amuzantă răsturnare de prejudecăţi naţionale legate de francezi şi germani, neamuri de atâtea ori aduse de imaginaţia populară, dar şi de anticipaţia julesverneană, într-o contrastantă atingere. Calităţile-defecte (sau defectele-calităţi) apar, în O conferinţă de pomină, pur şi simplu inversate, încât abdomenul proeminent al profesorului Bigot din Marsilia ar fi „o dovadă mai mult decât elocventă a faptului că posesorul acestuia nu s-a hrănit toată viaţa decât cu varză, crenvurşti şi bere, ca toţi francezii, de altfel”, în timp ce nemţii n-au nimic din „incomparabilul spirit de organizare” al francezilor, vorbesc o „germană îngrozitor de graseiată”, se pierd în lungi calcule meschine asupra mărunţişului din buzunar şi insistă să servească la mese stridii, icre negre şi şampanie, neglijând ostentativ berea napoleoniană, deşi în concepţia celor de pe Sena ea ar fi „nu o băutură oarecare, ci o stare de spirit”. Înţelegem îndată că disputa dintre motoarele cu abur franţuzeşti şi cele germane, cu ardere internă, se va purta în decorul unei ucronii, unde şi alte detalii, istorice şi sociale, apar cu semnul inversat. Până şi literatura participă la acest transfer de identitate şi de rivalităţi, din moment ce un oarecare Alexander Dümas ar fi scris – în germană, bineînţeles – Baronul de Monte Christo, al cărui personaj era „domnul Lucius von Brey”.
     Preocuparea ucronică apare în mai multe povestiri din volum. În Califat, Ali Radulian trăieşte într-un viitor bine înzestrat ca tehnologie, dar supus rigorilor stricte ale Coranului, într-o societate de tip fundamentalist: „Se ruga cu sfinţenie de cinci ori pe zi, întors cu faţa spre Mekka, nu consuma alcool, în luna Ramadanului ţinea regulat postul, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar pomenile pe care le făcea (din convingere şi nu din obligaţie) întreceau cu mult cea de-a patruzecea parte din venituri, cum prescriau Sunna şi cei doispezece Imami. În sfârşit, cu toate că era foarte tânăr, fusese deja o dată la Kaaba, în luna Zul-Hidja, ca toţi credincioşii moslemi care au depăşit vârsta de cincizeci de ani”. Visul său de „asistent din anul 1968 (1387 după Hegira) la Facultatea de istorie, politică şi filosofie a Universităţii din Bükreş” este să i se aprobe o călătorie în secolul XIX, în Principatele Unite, „în interes de serviciu”, spre a vedea la faţa locului evenimentele care ar fi dus la înlăturarea de pe tron a Principelui Carol I de Hohenzollern, în urma „loviturii de Stat din 10/11 martie 1871 (1287 după Hegira)”. Altfel zis, să treacă dintr-o ucronie a viitorului într-o altă ucronie, a timpurilor trecute, şi dintr-o fabulaţie contemporană într-un context literar revolut, fiindcă pentru cunoscători datele acestea trimit nemijlocit la un text (Finis Rumaniae) publicat de încă necunoscutul (pentru noi) Al. N. Dariu în 1883. Semnalată de Florin Manolescu însuşi, în calitate de exeget al genului SF, lucrarea îşi caută acum, în planul ficţiunii, soluţii menite să „deconspire” autorul ascuns, mai bine de un secol, sub pseudonim. Crononautul musulman Ali Radulian, studentul parizian D. Laurian, publicistul ucronic Al. N. Dariu – toate acestea sunt nume şi anagrame pe care autorul se amuză să le aducă împreună, într-o scriere interesantă nu numai în partea sa de figurare modern-otomană a destinului valah, ci, poate, mai ales în descrierea, plină de pitoresc, culoare şi savoare, a mediului mic-burghez din Bucureştiul de altădată, încă marcat de ruralitatea sa fundamentală. Evocarea este a unui erudit şi totodată a unui sentimental, degustător de rarităţi, inclusiv filologice, şi care pune în pagină informaţia înconjurată de un halou nostalgic impresionant. Dar, mai presus de toate, sarcina lui Radulian e una profund politică:
    
          „Va putea, în fine, să se ocupe şi de literatură. Îi va traduce pe Vergiliu, pe Cicero şi pe Horaţiu, va scrie articole despre Anton Pann şi despre Bolintineanu, pe care le va semna D. Laurian şi va vorbi la înmormântarea lui Eminescu, în vara anului 1889. Mai-nainte însă va face cunoştinţă cu N. Fabiu Bădescu, va intra în redacţia ziarului Viitorul şi va publica aici o importantă nuvelă politică prin care îşi va avertiza compatrioţii despre tragedia la care s-ar expune în cazul în care s-ar încăpăţâna să-l oblige pe regele Carol să abdice. Căci atunci Războiul de Independenţă n-ar mai avea loc în 1877 şi nici proclamarea Regatului, la numai trei-patru ani de la consumarea acestui eveniment crucial. Fără români, ruşii n-ar mai puta stăvili ofensiva otomanilor aliaţi cu englezii, flamura verde a Islamului ar flutura din nou sub zidurile Vienei, pe care nu s-ar mai găsi cine s-o apere, şi în loc să semene cu Parisul, Bucureştii s-ar transforma într-un mic Stambul, în timp ce Mediterana ar deveni o mare turcească, de la Bosfor şi Dardanele până la strâmtoarea Gibraltar.”

     O utopie politică şi, totodată, un remarcabil text ludic se intitulează, la fel ca o antologie alcătuită de Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel. Povestirea nu numai că i se dedică fostului preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar chiar îl invită în scenă, de data aceasta ca şef al partidului său minuscul, spre a-şi face public un presupus scenariu de aderare implacabilă a României la Uniunea Europeană. Acest scenariu presupune, ca într-un joc de şah planetar, sacrificii imposibile şi desfăşurări logice uluitoare, precum cedarea Transilvaniei spre a „recupera” în felul acesta întreaga Ungarie sub forma României Foarte Mari, apoi Anschluss-ul diplomatic cu Austria, ba chiar şi înglobarea Balcanilor şi a Ucrainei într-un stat care să aibă „vorba celebrului filosof Cioran, «destinul Franţei şi populaţia Chinei»”. Deşi antrenează în sprijinul său, într-un demers erudit, aluviunile numeroaselor speculaţii asemănătoare, de la ucroniile literare ale lui Churchill, André Maurois şi G. K. Chesterton, până la mai terestrele planuri ale lui Aurel C. Popovici privitoare la realizarea unei Confederaţii a Statelor Unite ale Austriei Mari, proiectul acesta teribil de precis şi de logic, incontestabil grandoman, are parte de un tratament ironic pe măsură. El ar răspunde dintr-o dată tuturor frustrărilor istorice româneşti, inclusiv celor de natură culturală, fiindcă – asigură personajul Ulici – „atunci când vom intra în posesia primei bombe atomice, nimeni nu ne va mai putea refuza Premiul Nobel pentru literatură”. Altfel zis, o distincţie îndelung râvnită de imaginaţia populară va putea fi cucerită în cele din urmă prin forţa armelor de distrugere în masă, într-un „război rece” al literaturii.
     Florin Manolescu ne arată astfel că, într-un bun tratament umoristic, aproape nimic nu rămâne incompatibil cu utopia, cu ucronia, cu SF-ul în general. Nuveleta care dă titlul volumului (Misterul camerei închise) este cea mai spectaculoasă ca desfăşurare generică, acumulând în acelaşi timp şi un sporit număr de clişee asupra cărora inteligenţa şi ironia autorului se simt chemate să opereze. Faţă de celelalte povestiri, ea marchează şi o performanţă „tehnicistă” ce nu poate scăpa observaţiei, acumulând un mai mare număr de pagini referitoare la radioizotopi, la OZN-uri, sau la obiceiurile, adesea senzaţionale, ale diverselor specii de furnici. Bineînţeles că erudiţia se manifestă aici nu ca în anticipaţiile de vulgarizare ştiinţifică „primitive” de odinioară, ci în sensul rafinamentului glumeţ şi intelectual cu care introducea date tehnice în scrierile sale de anticipaţie un Ovid S. Crohmălniceanu. În esenţă, proza discutată aici preia motivul furnicilor inteligente dintr-o mai veche povestire de H. G. Wells (Imperiul furnicilor), dezvoltându-l ca posibilă explicaţie într-un caz de stranie combustie umană. După o întreagă strategie de tip „iluminează şi derutează”, ar urma să acceptăm că muşuroiul instalat în pereţii unei case din St. Petersburg, Florida, a ajuns la performanţa de a sintetiza o minibombă atomică, iar doamna Mary Reesler, inamicul numărul unu al insectelor mutante, şi-a găsit enigmatica moarte printr-o bine chibzuită folosire a acestei arme sofisticate asupra persoanei sale indezirabile.
     Misterul camerei închise merge, literar vorbind, spre complicaţie, mizând pe faptul că şi strategiile derutante pot furniza în cele din urmă credibilitate unor ficţiuni. La polul opus, al simplităţii exemplare, se află o lucrare cu titlu complicat: Sarakarmaphalatyaga. O poveste de dragoste. Poate pentru că naratorul, profesor şi el la Universitatea din Bochum, fructifică la modul preponderent uman ceva din experienţa academică a autorului. Textul curge într-o retorică limpede, preocupată de amănunte esenţialmente realiste, printre care insolitul se insinuează totuşi cu perseverenţă. Şi aici, în descifrarea semnificaţiilor, aplicarea dublului registru e posibilă. În cheia cea mai simplă, relaţia paradoxală a personajului cu „natura” capricioasă a liftului numărul 3 – denumit, într-o alintare umanizantă, Sabina – ar putea fi, cum i se sugerează de către adepţii explicaţiilor raţionale, produsul unor „fantasme de universitar intrat prematur în zona tulbure a andropauzei”. La un nivel SF, povestirea tratează tema veche a transferului de identitate umană asupra obiectelor, rezolvând-o cu acelaşi umor şi aceleaşi discrete precauţii pe care le-am întâlnit şi în celelalte povestiri.
     Privită în ansamblu, culegerea de proză scurtă a lui Florin Manolescu este extrem de reuşită, una dintre cărţile cele mai bune din ultimul timp. Şi ca SF, şi ca literatură pur şi simplu.

Florin Manolescu - Misterul camerei închise
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





KUMANGO

Sandu Florea


[benzi desenate]





PRO-EMINENŢE: ROBERT DAVID





VORBE CU ROBERT DAVID

10 întrebări în exclusivitate pentru Pro-Scris


Întrebător, Cătălin Ionescu


Robert David1. Robert David, eşti unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani români. Ai scris science fiction, dar ai fost atras şi de politică şi de presă, deşi îţi câştigi existenţa profesând cu totul altceva. Cum te-ai autodefini?

E o întrebare dificilă! Probabil am fost prolific într-o anumită perioadă în care credeam în puterea cuvântului scris. Am început să public în iarna lui 1993, când am încercat să îmbin studenţia la Automatică şi Calculatoare cu presa scrisă. Am avut şansa să primesc un premiu pentru primul text de ficţiune pe care l-am publicat şi de-aici a pornit o aventură personală care a parcurs la început zona ştiinţei popularizate, s-a îmbinat cu lumea cenaclurilor de science-fiction şi a continuat cu presa de opinie şi analiză. Am fost scriitor, editor, traducător, editorialist, reporter, intervievator, redactor, am lansat titluri de revistă, am debutat oameni, într-un cuvânt m-am autodescoperit. Toate acestea în paralel cu existenţa destul de monotona a inginerului software care se plimbă din companie în companie, descoperind lucruri noi şi colindând uneori lumea prin locuri la care nu mă gândisem niciodată. E greu să mă autodefinesc pentru că încă nu ştiu foarte bine cine sunt. Toate experienţele literare, jurnalistice sau profesionale m-au obligat la aotodepăşire. Iar pentru a mă putea defini, ar trebui să fi ajuns deja la o vârstă la care să pot spune că nu mai pot să trec peste nici o ştachetă.

2. Aş vrea să insistăm puţin pe Curierul de seară. Ce a însemnat aceasta experienţă pentru tine şi cum s-a schimbat - dacă s-a schimbat - de-a lungul timpului percepţia ta vizavi de aceasta încercare, foarte temerară.

Curierul de seară încă mai există. S-a dezvoltat în timp, pornind de la o simplă pagină de web în care scriam doar eu. Dan-Claudiu Dragoş, un tânăr de excepţie care a absolvit aceeaşi facultate ca şi mine, la o distanţă de 5-6 ani, a avut ideea să transforme Curierul meu de seară într-un ziar în care oricine să poate publica. Acesta a fost motivul pentru care în trei ani, foarte mulţi oameni au făcut un gen revoluţionar de presă, devenind jurnalişti nu pentru că ar fi fost plătiţi să scrie, ci pentru că aşa au simţit ei. În acest moment, Curierul de seară este o arhivă online, care ar putea să dea serios de lucru unui sociolog interesat de mersul neoficial al tranziţiei post-comuniste. În mod cert, percepţia mea faţă de libertatea de expresie s-a schimbat. Prin Curier am înţeles că democraţia nu este o efervescenţă cotidiană aşa cum mi-ar fi plăcut (ce bine ar fi să asistăm la o revoluţie în fiecare zi...), ci un sistem politic foarte bine pus la punct, iar cine nu este în interiorul sistemului, nu există...

3. La ce lucrează în prezent Robert David? Există planuri de viitor apropiat şi de viitor mai îndepărtat?

Nu am mai scris aproape nimic de 6 luni. Am idei în continuare, probabil că aş găsi şi timp cu puţin efort, însă mi-am pierdut entuziasmul. Mi-au apărut două volume, unul de publicistică, în iarna lui 2002 („Războiul lumilor paralele", ed. LiterNet, accesibil aici) iar altul de proză scurtă în primăvara lui 2003 („Turnurile gemene", ed. Omnibooks). Primul este un e-book pe care l-au descărcat peste 2000 de oameni, din informaţiile pe care le am, iar cel de-al doilea este un volum tipărit în 200 de exemplare. Ambele mi-au adus satisfacţii. Prefer să nu divulg nici ce planuri de viitor am, nici la ce lucrez în momentul de faţă.

4. Ce înseamnă, în ochii scriitorului Robert David, succesul? Dacă ar fi să alegi, ce ai prefera, Premiul Pullitzer, Premiul Academiei Goncourt, o fermă în Statele Unite sau o vilă în Monte Carlo?

Succesul nu înseamnă nici una din cele enumerate mai sus. Pentru mine, succesul ar însemna să fi putut aduce un strop de speranţă sau un strop de visare în mintea cititorului meu. Pe parcursul celor 6 luni de „grevă" scriitoricească, am publicat un articol intitulat „22 de milioane de oameni singuri" în urma căruia cineva mi-a trimis un mesaj de genul: „Am început să citesc articolul tău şi la un moment dat mi-am dat seama că te citeam cu voce tare". Cam ăsta cred că ar trebui să fie rostul scriitorului - să dea oamenilor putere, încredere, să-i facă să se adune în jurul unor idei...


5. În ce masură literatura (sf şi nu numai) se împleteşte cu politicul? Crezi în valenţele "educative" ale literaturii, cu trimitere directă spre criza morală, înainte de toate, prin care trece societatea românească?

Cred că, în mare măsură, literatura şi politicul sunt sau ar trebui să fie două lumi complementare. Ambele se adresează oamenilor. Ambele există datorită cuvintelor. Fără să vreau să spun vorbe mari, am impresia că ne aflăm într-un mare pericol. Cuvântul scris şi-a pierdut sacralitatea. De aceea şi literatura şi politicul nu mai sunt decât nişte concepte fără fundament, iar criza morală la care faci referire se datorează tocmai superficialităţii cu care au fost trataţi oamenii de către cei care li se adresează. De multe ori am senzaţia că politicul a ucis fără discernământ în România orice tentativă de curăţenie socială. Într-o ţară bolnavă nu poate exista o literatură sănătoasă şi, cu atât mai puţin un public consumator de literatură. Criza morală este produsul superficialităţii cu care foarte mulţi politicieni au urcat la tribună fără să aibă un discurs, ci doar o apetenţă psihanalizabilă pentru scandaluri. Nu exişti pe fundalul politico-literar post-decembrist dacă nu ai gură mare, dacă nu eşti tupeist sau pur şi simplu nesimţit. Este un mediu atât de viciat, încât cuvântul scris nu-l mai poate ajuta. Orice scandal se estompează doar printr-un nou scandal, iar oamenii au ajuns să trăiască haotic, să nu le mai pese unii de alţii. Mi-e greu să determin o soluţie pentru această stare de fapt.

6. Cum ai putea defini peisajul science fiction românesc?

Nu cred că există un science-fiction românesc. Autorii care au publicat literatură de sorginte SF au fost pur şi simplu încadraţi într-un gen despre care s-a vorbit la un moment dat la televiziune. Literatura lor nu este aproape deloc science-fiction, ci doar poartă uneori idei fantastice. La ora asta, SF-ul românesc s-a mutat pe Internet. Şi când spun SF, mă refer la genul din care probabil şi eu fac parte fără să cred prea tare că el există. E unul din paradoxurile obişnuite. Există câteva site-uri SF româneşti în limba engleză, există câţiva autori care scriu o literatură de idei, dar consider că SF-ul românesc este departe de a reprezenta un curent distinct câtă vreme nu avem o industrie SF şi implicit un public important consumator de SF românesc.

7. Se poate vorbi de un raport profesionism / amatorism în sf-ul romanesc? Dar de o industrie science fiction?

Cred că suntem cu toţii amatori. Profesionist este cineva care trăieşte din SF, ori nu există nici un scriitor sau editor care să îndeplinească acest criteriu.

8. Există o carte pe care o consideri ca fiind de căpătâi în science fiction? Dar un film de mare sau de mic ecran?

SF-ul este, după mine, libertatea de a gândi altfel. Dar aceasta e definiţia mea personală. Nu ştiu câtă lume e de acord cu ea, şi prin urmare nu am cum să generalizez. Oricum, de căpătâi sunt câteva volume ale lui Philip K. Dick, însă iar trebuie să spun că sunt importante doar pentru mine. La capitolul filme, seria Matrix a apărut într-un moment în care era nevoie de o serie de explicaţii cu privire la evenimentele de multe ori absurde care se petrec în realitatea televizată. Cred că ideea din Matrix va fi considerată la un moment dat baza dezvoltării societăţii omeneşti moderne.

9. Crezi ca "ofensiva" audio-vizuală (şi nu mă refer nu numai la internet, ci şi la veşnica "concurenţă" dintre marele şi micul ecran) vor afecta, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cartea "de hârtie"?

Cartea de hârtie va exista în continuare dar va deveni interesantă pentru din ce în ce mai puţini oameni. E mai simplu să bei bere şi să te uiţi la nişte imagini mişcate decât să îţi generezi propriile imagini citind o carte, fie ea şi electronică.

10. O întrebare SF de final: Cum crezi că se va termina lupta împotriva terorismului?

Terorismul este efectul unor fenomene globale. Mi se pare fundamental greşit să lupţi cu efectele, când elementar ar fi să determini cauzele şi să le elimini. Ori, în cazul terorismului, cauzele sunt de natură politică, iar rezolvarea lor ar însemna un efort pe care nimeni nu este încă dispus să-l facă.





PRO-EMINENŢE: GEORGE ORWELL





VIAŢA CONTROVERSATĂ

Ion Creţu


2003 a fost decretat Anul Orwell. Presa literară britanică, dar nu numai, s-a întrecut să marcheze centenarul naşterii scriitorului (1903-1950) prin numeroase texte critice, studii aprofundate ale operei sale, priviri mai mult sau mai puţin indiscrete în viaţa autorului unuia dintre cele mai vizionare romane ale secolului trecut, 1948.

Existenţa celui considerat "conştiinţa lucidă a generaţiei sale" a fost scrutată cu severitate şi s-au scos la lumină detalii dintre cele mai revelatoare, dacă nu neapărat dintr-o perspectivă literară, cu siguranţă din punct de vedere personal. Printre aceste "amănunte" este vorba despre o listă cu 38 de suspecţi de simpatii comuniste furnizată de Orwell poliţiei britanice. O copie a unui document considerat de guvernul britanic drept secret la distanţă de 54 de ani de la întocmirea sa a fost reprodusă pentru prima dată. Lucru interesant, acest aspect al vieţii lui Orwell fusese menţionat public încă acum 7 ani, azi însă s-a adus o dovadă certă a colaborării scriitorului cu serviciul secret britanic (nu trebuie uitat, totuşi, că Orwell a fost poliţist imperial, chiar dacă demisionar!). Printre cei turnaţi se numără actorul Charlie Chaplin, dramaturgul J. B. Priestley, actorul Michael Redgrave (tatăl actriţei Vanesa Redgrave, cu vederi de stânga) pentru a-i menţiona doar pe aceştia. Articolul publicat în revista „Review" de istoricul Timothy Garton Ash arată că ceea ce l-a condus pe creatorul lui Big Brother spre adevărata birocraţie a fost iubirea lui pentru femeile frumoase sau, cel puţin, nevoia sa de afecţiune. Mai precis, este vorba despre Ceha Kirwan, prietenă a lui Orwell care a lucrat în 1949 pentru o secţie specială secretă a Foreign Office-ului - departamentul de cercetare informativă (IRD). Ceha a cerut sprijinul scriitorului pentru a contracara puseul de propagandă venit dinspre blocul comunist la începutul războiului rece. Orwell i-a furnizat o lista cu cei care, credea el, nu erau demni de încredere - din unghiul de vedere al propagandei occidentale.

Aflat într-o fază finală a bolii sale - tuberculoză - scriitorul avea să moară un an mai târziu, în 1950. Anul trecut, fiica lui Kirwan a găsit printre documentele mamei sale o copie a respectivei liste întocmite de Orwell şi l-a rugat pe Ash să scrie despre acest subiect. Supus tuturor expertizelor care se fac în asemenea cazuri s-a dovedit că documentul în discuţie este neîndoielnic autentic. Existenţa unor asemenea acte a fost revelată încă în 1998 de către profesorul Peter Daviston într-o ediţie a operelor complete a lui Orwell în 20 de volume. După cum spuneam mai devreme, lista include un număr de artişti, ziarişti şi oameni de ştiinţă. Printre aceştia, Peter Smollet a fost identificat de un cercetător al arhivelor KGB drept agent recrutat de Kim Philby. Smollet conducea secţia sovietică a Ministerului de Informaţii britanic. Lucru curios, Garton Ash susţine că Smollet a fost "aproape sigur" funcţionarul de stat pe al cărui sfat s-a bazat refuzul editorului Jonathan Cape de a publica "Ferma animalelor", considerat ca un text de propaganadă anti-sovietică bolnăvicioasă. Un alt individ de pe lista lui Orwell, Alanc Jacob, s-a văzut mai târziu şters de pe lista pensionarilor postului BBC vreme de doi ani.

Potrivit lui Garton Ash, "reputaţia lui Orwell nu iese prea şifonată din această poveste. Toată istoria are o dimensiune umană impresionantă. Dacă Orwell s-ar fi vindecat de tuberculoză şi am fi stat de vorbă cu el cinci ani mai târziu, este foarte posibil ca el să fi considerat gestul său ca o greşeală."

Lucru demn de menţionat, Orwell a interzis, prin testament, orice biografie a sa. D. J. Taylor şi Gordon Bowker, dar şi alţii, nu s-au împiedicat în astfel de piedici şi au scris tomuri ample despre viaţa şi opera autorului britanic. Ei au arătat că cel care fusese salutat de dreapta pretutindeni în lume, a adus o contribuţie substanţială la evoluţiei gândirii de stânga. (Studiul său "The Road to Wigam Pier", 1937, o piesă de jurnalism exemplară, care i-a stabilit autorului ei "o reputaţie de socialist democratic independent", ca şi alte texte cu orientare politică de aceeaşi factură sunt, din păcate, mai puţin menţionate). Orwell s-a numărat printre primii socialişti care s-au opus efectiv stalinismului cu care a venit în contact pentru prima oară în timpul războiului din Spania, din '36.

Pentru a înţelege mai bine "cooperarea" lui Orwell cu poliţia secretă britanică este necesar să se înţeleagă atmosfera care domnea în Anglia în anii războiului rece. Atunci, şi cei mai vârstnici dintre cititorii noştri îşi amintesc foarte bine, Uniunea Sovietică era prezentată ca statul pilot al muncitorilor de pretutindeni, iar zidul Berlinului avea un rol sanitar. Ce l-a uimit pe Orwell în timpul experienţei sale spaniole, materializate în cartea "Omagiu Cataluniei", a fost faptul că tinerii, bărbaţi şi femei, sosiţi din întreaga Europă ca să lupte cu arma în mână împotriva fascismului franchist, erau vânaţi şi aruncaţi în închisori de agenţii sovietici aflaţi, pardoxal, de aceeaşi parte a baricadei. Orwell a fost rănit în Spania, iar soţia lui Eileen abia a scăpat cu viaţă. Alţii au fost mai puţin norocoşi. Episodul Spania a făcut obiectul unui roman, "Cazul tovarăşului Tulayev", scris de către scriitorul belgian Victor Serge. Această experienţă spaniolă a jucat un rol definitiv în cristalizarea finală a ideilor politice ale lui Orwell. El era pătruns de suspiciune faţă de comunişti înainte chiar de a merge în Spania, dar ulterior a fost animat de o adevărată ură faţă de ei. De aici au răsărit cele două puternice satire intitulate "Ferma animalelor" (1945) şi "1984" (1949), ambele punând în discuţie evoluţia unei societăţi totalitare născute dintr-o revoluţie. Interesant de notat, totuşi, Orwell scria, în 1941, că dacă Anglia pierde războiul cu Hitler, atunci este necesară o revoluţie. De asemenea, Orwell a fost plin de admiraţie faţă de mişcarea revoluţionară din Barcelona. Dar, susţin comentatorii, ceea ce voia să spună Orwell este că societatea are nevoie nu de o schimbare radicală, ca cea pe care ar aduce-o o revoluţie, ci de "o schimbare în structura sa". (?!) Orwell nu a obosit niciodată să se exprime împotriva unei societăţi bazate pe clase sociale, împotriva inegalităţii, a imperiului şi a ceea ce el susţinea că sunt "grăsanii care conduc Anglia". El a denunţat fără menajamente "quietismul" care-i lasă pe "grăsani" şi detestabilul sistem capitalist intacţi. Dar Orwell nu a dat un răspuns la întrebarea cum aveau să se petreacă acele schimbări. Mai degrabă, el a arătat cum să nu se petreacă, în aşa fel încât să se evite o societate ca cea pe care o descrie el în opera sa într-o scrisoare adresată de Orwell prietenului său american, Dwight McDonald, citată de Gordon Bower, autorul unei biografii a scriitorului englez comemorat anul acesta, Orwell scria despre "Ferma Animalelor": "Fireşte, am intenţionat, înainte de toate, să fac o satiră a revoluţiei ruse. însă am căutat să-i dau un sens mai larg, arătând că acest fel de revoluţie - violent conspirativă, condusă de oameni însetaţi de putere - poate să ducă doar la o schimbare a stăpânilor. Am vrut să spun că revoluţiile afectează în mod radical doar atunci când masele sunt alerte şi ştiu cum să scape de liderii lor îndată ce aceştia şi-au făcut treaba". Un punct de vedere care confruntat cu realitatea din Uniunea Sovietică se dovedeşte plin de contradicţii.


Fragment preluat din :
LUCEAFĂRUL, nr. 29 (613) / 30 iulie 2003, p.18





GEORGE ORWELL ŞI EROISMUL LUCIDITĂŢII

Vladimir Tismăneanu


Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi a repudia fanatismele mitologice, narcoza ideologică. Într-o epocă în care identificările fanatice cu dogmele totalitare au făcut atâtea ravagii, minuţios examinate de Francois Furet în "Le passe d'une illusion", când ideea de clasă sau de rasă ajunsese să se substituie oricărei abordări raţionale a faptului politic, oameni ca Orwell, Manes Sperber, Raymond Aron, Albert Camus, Koestler, Panait Istrati, Sidney Hook sau Stephen Spender au îndrăznit să spună cu voce tare adevărul despre terifianta goliciune a împăratului, au numit oroarea şi au stigmatizat-o fără menajamente diplomatice. "Ferma animalelor" şi "1984", principalele contribuţii ale lui Orwell la literatura trezirii şi a apostaziei, fac parte din acel univers intelectual antiabsolutist inaugurat de Spinoza şi Hobbes, susţin şi fortifică un demers care refuză să capituleze în faţa tiraniilor de orice fel. Atunci când un Jean-Paul Sartre se complăcea în legitima minciună pentru "a nu-i face să dispere pe proletarii de la uzinele Renault din Billancourt", Orwell şi-a asumat riscul solitudinii şi al invectivelor staliniste. Şi poate că nimeni nu a surprins mai exact acest pariu etic decât Orwell însuşi atunci când mărturisea: "It is a most encouraging thing to hear a human voice when fifty thousand gramophones are playing the same tune". ("Ce poate fi mai încurajator decât auzirea unei voci umane atunci când cincizeci de mii de grennofoane repetă aceeaşi melodie".)

Student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, în anii '70, lector avid de literatură disidentă şi contestatară, am fost fireşte fascinat de geometria ideilor orwelliene. Nu puteam să nu fiu frapat de formidabila capacitate de previziune, de extraordinara forţă premonitorie a scriitorului britanic. Îmi venea astfel greu, îmi era, în fond, imposibil să operez o brutală segregare între viziunea politică şi construcţia estetică a romanelor lui Orwell. Ceva mai târziu aveam să citesc "Omagiu Cataloniei" şi puteam, în fine, înţelege cum s-a produs ruptura acestui intelectual de stânga de lumea sumbră şi agresivă a posedaţilor stalinişti. Spre deosebire de un Ilya Ehrenburg, Orwell a înţeles că în Spania lupta nu se dădea pur şi simplu între o stângă comunistă şi o dreaptă fascizată. Lucrurile erau mult mai complexe: ceea ce se întâmpla în Catalonia în 1936-37 era, de fapt, atacul totalitar împotriva spiritului democratic radical, împotriva unui anumit gauchisme romantic însă nu şi dogmatic. "Omagiu Cataloniei" este, în fond, un omagiu adus tuturor celor care au sfidat spiritul totalitar al leninismului: victimele terorii staliniste din Barcelona sunt fraţii marinarilor de la Kronstadt, care, în martie 1921, au cerut soviete fără comunişti, motiv pentru care au fost masacraţi fără milă de către subordonaţii lui Lenin şi ai lui Troţki. Revoltaţii eroici ai Cataloniei sunt precursorii Comunei anticomuniste şi democratic-civice din Ungaria anului 1956.

Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stânga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar "Omagiu Cataloniei" este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti. Într-un moment când departajările ideologice tind să resuscite stingheritoare maniheisme, lectura lui Orwell, în special a acestei cărţi, ne poate spune multe despre dificultăţile unor clasificări rigide în termeni de "stânga" şi "dreapta". Ceea ce trebuie, cred eu, să reţinem este faptul că marele conflict al acestui secol s-a desfăşurat între prietenii şi adversarii societăţii deschise. Iar Orwell a fost printre cei mai oneşti şi articulaţi exponenţi ai spiritului democratic. Acţiunea teroristă organizată de comuniştii spanioli cu sprijinul direct al NKVD-ului împotriva revoluţionarilor antistalinişti din Barcelona era, de fapt, pandantul direct al Marii Terori inaugurate de lichidarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934. Pentru Stalin şi suporterii săi, revoluţia spaniolă era instrumentul direct al stabilirii unui sistem concentraţionar întru totul identic cu cel din URSS. Tot aşa cum bolşevicii nu dovediseră nici un fel de milă în distrugerea inamicilor lor politici şi, în primul rând, a socialiştilor revoluţionari şi a menşevicilor, nici emulii lor spanioli, teleghidaţi de oamenii Cominternului, nu înţelegeau să tolereze vreo insulă de acţiune şi gândire independentă. Antifascismul era astfel încorporat logicii staliniste: orice opoziţie faţă de Moscova era automat catalogată drept subversiune, iar cei ce se făceau vinovaţi de asemenea "păcate" urmau să sufere efectele implacabile ale "luptei de clasă".

În spaţiul irespirabil al stalinismului şi-a găsit aşadar George Orwell sursa de inspiraţie. Trebuie accentuat acest lucru mai cu seamă acum, când o anumită direcţie "revizionistă" încearcă să dezamorseze mesajul orwellian şi să-l descrie în termenii neutri ai "refuzului represiunii tehnologice". Este perfect adevărat că Orwell, asemeni altor gânditori de vârf din acest veac (Heidegger, Jaspers, Adorno), a privit cu îndreptăţită neîncredere tendinţele de nesăbuită şi necontrolată expansiune a tehnicii, s-a temut de autonomizarea acesteia, de riscurile sugerate de mitul ucenicului vrăjitor. Ceea ce nu înseamnă că "1984" ar fi doar o utopie-avertisment, motivată de pericolele dominaţiei tehnologice. Rădăcinile cărţii se află în oroarea trăită de Orwell în raport cu crimele staliniste din Spania războiului de la Moscova (1936-1938), de monstruozitatea cultului lui Stalin şi al exaltării iraţionale a partidului unic. Putem oare să-l bănuim măcar o clipă pe Orwell că nu a sesizat diferenţa dintre utilitatea tehnicii şi a reclamei publicitare în societăţile democratice şi instrumentalizarea lor în dictaturile totalitare? Poate crede cineva cu sinceritate că "teoria şi practica colectivismului oligarhic", copleşitor sintetizate în romanele lui Orwell, trimit spre cine ştie ce "orânduire globală", iar nu spre organismul social fondat pe supremaţia poliţiei politice şi distrugerea societăţii civile, aşadar spre totalitarism?

Într-unul din ultimele sale eseuri, scris în perioada de început a războiului rece, Orwell îşi mărturisea visul estetic: a face din literatura politică o artă. Tocmai din acest motiv, cărţile sale nu sunt cenuşii relatări politologice. Ele transcend cadrul unei autopsii a universului stalinisto-nazist. Orwell a perceput teroarea ca şi anxietatea ca fenomene ce acompaniază destinul subiectivităţii în acest secol. El a ştiut să indice zonele sensibile şi punctele nevralgice ale conştiinţei, acele teritorii greu controlabile, mereu ţintite de demersul totalitar.

Asemeni lui André Malraux, Orwell a trăit războiul civil spaniol ca pe un moment de vârf al experienţei sale intelectuale şi etice. Retorica antifascismului, îmbrăţişată iniţial cu entuziasm, a lăsat locul unei înţelegeri mult mai profunde şi mai dureroase a ceea ce reprezintă marea confruntare a secolului: efortul de salvare a spiritului autonom în lupta cu mirajul înregimentării totalitare. Orwell, Camus, Koestler: figuri tutelare ale căutării adevărului împotriva tentaţiei paradigmelor mântuitoare. Pentru că, aşa cum scria Hannah Arendt încă în 1929, "memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane". Într-un secol în care imense aparate ideologice s-au specializat în scrierea şi rescrierea istoriei în funcţie de interesele unor potentaţi cu pretenţii de semizei, Orwell a apărat tocmai acest drept la memorie, la păstrarea acelor distincţii fundamentale dintre bine şi rău în a căror absenţă, cum prea clar s-a dovedit în veacul nostru, totul este permis. Carte tragică şi demistificatoare, scrisă de un intelectual îndrăgostit de libertate, "Omagiu Cataloniei" aparţine acelui gen pe care Lionel Trilling, distinsul gânditor american, l-a numit "al răscrucilor însângerate", unde literatura se întâlneşte cu politica.

Washington, D.C., 20 mai 1996


Fragment preluat din :
George Orwell, Omagiu Cataloniei, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 5-8.





CONTRA-UTOPIA

Florin Manolescu


Spre deosebire de opera spaţială, contra-utopia reprezintă o formă de S.F. angajat. Opera spaţială este un produs al civilizaţiei americane, cu un gust mai pronunţat pentru aventură şi pentru gratuit ; contra-utopia se consolidează în Europa, sub impulsul marilor frământări politice şi sociale, al revoluţiilor şi al ideologiei din sistemele de filozofie a istoriei. Opera spaţială este o literatură preponderent comercială, răspândită cu generozitate în publicaţiile şi în fasciculele S.F. ; contra-utopia este o literatură mai rară, de protest şi, de aceea, o literatură căzută în dizgraţie.

Prin contra-utopie se înţelege o povestire utopică, îndreptată împotriva iluziilor din utopia socială sau tehnică implicită epocii în care trăieşte autorul ei.(1) Ea mai este cunoscută sub numele general de anti-utopie, sau sub denumirile mai puţin răspândite de distopie şi utopie in reverse, în critica anglo-americană, sau de utopie minus şi utopie manetekel (după formula biblică Mané, tekel, fares), în critica germană.

„Regula" generală a speciei pretinde ca într-o contra-utopie scriitorul să descrie o lume ostilă omului, privit ca individ sau ca umanitate. Demonstraţia sau operaţiunea logică pe care o sugerează ca literatură contra-utopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de „reducere la absurd". Într-o contra-utopie, valoarea redusă la absurd este omul.

Ca literatură, contra-utopia se constituie odată cu S.F.-ul, în a doua jumătate a secolului XIX, şi se impune în epoca dintre cele două războaie mondiale, când omul anti-umanizează ştiinţa, când se nasc marile dictaturi totalitare şi încep să se înmulţească actele de represiune şi de cinism politic şi social. Ca realitate însă, contra-utopia este un fenomen vechi, şi toată istoria universală e plină de momente în care omul este redus la absurd şi umilit, şi care, dacă nu s-ar fi petrecut cu adevărat, ar părea de natură literară. Iată un exemplu scos din Prelegerile de filozofie a religiei, ale lui Hegel :

„În jurul anului 1122 î.e.n., epocă a istoriei chineze destul de determinată, a ajuns la conducere dinastia Dsheu. Primul împărat din această dinastie a fost Wuwang. Ultimul împărat al dinastiei precedente, Dsheu-sin, domnise, ca şi antecesorii săi, rău, încât chinezii şi-au închipuit că a domnit geniul cel rău care se întrupase în el. Odată cu o nouă dinastie trebuie să se înnoiască totul pe pământ şi în cer, trebuie să existe legi noi, altă muzică, alte dansuri, alţi funcţionari etc. ; şi sunt înlocuiţi nu numai funcţionarii existenţi în realitate, ci şi cei morţi". (2)

Cele mai cunoscute contra-utopii sunt Le monde tel quil sera (1845—1846), de Emile Souvestre, O poveste a zilelor ce vor veni (1897) şi Când se va trezi cel adormit (1899), de H. G. Wells, The Iron Heel (1907), de Jack London, povestirea lui E. M. Forster, The Machine Stops (1928), Noi (1920), de Evgheni Zamiatin, Metropolis (1926), de Thea von Harbou, soţia regizorului Fritz Lang, Brave New World (1932), de Aldous Huxley, Nineteen Eighty Four (1949), de George Orwell şi Fahrenheit 451 (1951), de Ray Bradbury.

Dintre acestea, exemplele clasice trebuiesc considerate contra-utopiile lui Huxley, Orwell şi Bradbury.

Prima, Brave New World, este istoria unui viitor ipotetic, din anul 632 după Ford, în care indivizii sunt produşi pe cale artificială, într-un „centru de fertilizare", după „metoda Bokanowsky", şi respectând, ca în cazul oricărei producţii de mărfuri, legea cererii şi a ofertei. Emoţia şi sentimentele au dispărut, în locul noţiunii de a naşte se întrebuinţează formula de a destupa (a scoate din sticlă), iar cuvântul mamă, amintire jenantă a unor vremuri barbare, este scris „m...ă", ca expresiile incomode din romanele ad usum delphini. Femeile sunt disponibile şi pneumatice (grase) şi în general, relaţiile lor, care nu cunosc decât varianta fizică, sunt poliandrice. În sectoarele de predestinare socială, oamenii sunt normaţi ca viitori lucrători sau ca directori, pentru a funcţiona în frig sau pe căldură, la tropice, în mine sau în oţelării. Normarea se face fie pe cale chimică, în stare embrionară, fie prin hipnopedie, după principiul „62.000 de repetiţii fac un adevăr". Un rol important în această societate împărţită pe caste îl joacă o substanţă numită soma, un tranchilizant care este consumat pentru a diminua stările de iritare sau de insatisfacţie. Efectul obţinut pe această cale poartă numele de concediu. La ieşirea din fabrici, castele inferioare primesc zilnic o porţie fixa de soma. Cum era de prevăzut, delictul esenţial în această lume de două miliarde de locuitori, care dispun de numai 10.000 de nume, este delictul de personalitate. Individualiştii sunt exilaţi în locuri izolate, în Islanda, în insula Sf. Elena sau în Falkland. Literatura a dispărut şi ea, G. B. Shaw (considerat autor antic) fiind unul dintre puţinii scriitori a căror operă mai poate circula. Singura formă de artă este filmul, pitoresc şi violent erotic.

Iată cum descrie Consilierul mondial civilizaţia anului 632 după Ford :

„Lumea este acum în echilibru. Oamenii sunt fericiţi, primesc ceea ce doresc şi nu doresc ceea ce nu pot primi. Le merge bine, sunt în siguranţă, mereu sănătoşi, nu le este teamă de moarte. Pasiunea şi bătrâneţea le sunt necunoscute acestor fericiţi, ei nu mai sunt legaţi de mame şi de taţi, nu au nici soţie, nici copil, nici iubită pentru care ar putea nutri sentimente puternice, şi întreaga lor normare este de aşa natură încât aproape că nu se pot comporta altfel decât trebuie. Şi dacă totuşi se întâmplă vreodată ca ceva să nu meargă, atunci există soma".

Influenţat de romanul lui Arthur Koestler, Darkness at Noon (1940), Nineteen Eighty Four, de George Orwell (1903—1950), înscenează un univers halucinant prin coerenţa cinismului şi prin insistenţa cu care sunt analizate tehnicile opresiunii. S-a spus de aceea, pe bună dreptate, că George Orwell reprezintă veriga de legătură care lipsea între Swift şi Kafka.

La Orwell, Anglia s-a transformat în anul 1984 într-o ţară a dictaturii absolute. Oamenii locuiesc în „complexe de locuinţe", într-o singurătate desăvârşită. Singura raţiune a căsniciei este aceea de a produce copii. Iubirea este un delict, ca şi „delictul de gândire", iar pericolul cel mai mare la care se expun indivizii este acela de a vorbi în somn. Pentru a comunica în scris între ei, oamenii utilizează cărţi poştale pe care sunt imprimate un număr de propoziţiuni dintre care cele considerate inutile urmează să fie şterse. Pentru a călători pe o distanţă mai mare de 100 de kilometri este nevoie de o aprobare specială. Romanele sunt scrise de maşini programate de un comitet al planificării, iar poeziile sunt compuse de un versificator de stat. Un rol esenţial în această lume îl joacă „poliţia gândirii". Instrumentele ei principale de control sunt televizorul (care funcţionează neîntrerupt, emiţând şi înregistrând în acelaşi timp), microfonul (montat nu numai în case, dar şi pe străzi, în spatele unui copac, pe o pajişte) şi helicopterele, care patrulează neîntrerupt, permiţând supravegherea tuturor încăperilor dintr-o clădire. Evenimentele esenţiale ale cărţii sunt actele de trădare sau de delaţiune, care se produc de fiecare dată într-un mod surprinzător.

Una dintre temele esenţiale ale contra-utopiei lui Orwell este problema adevărului în istorie. În Ministerul Adevărului, un număr de „găuri ale memoriei", de conducte, înghit toate mărturiile despre trecut. În această instituţie, istoria este necontenit rescrisă, dar pentru a realiza acest lucru sunt „rescrise" mai întâi documentele ei — ziarele, cărţile, filmele, desenele şi fotografiile. „O zi după alta şi aproape din minut în minut, trecutul era pus de acord cu prezentul". Clasicilor, lui Chaucer, Shakespeare, Milton sau Byron li se pregătesc ediţii în limba nouă. Romanul se încheie de altfel cu o „Mică gramatică" în care este descrisă „limba nouă" a Oceaniei, aşa cum va arăta ea în anul 2050. Care este sensul existenţei acestei limbi ? „În momentul în care limba veche a fost înlocuită, a dispărut şi ultima verigă de legătură cu trecutul".

S-a observat în legătură cu Fahrenheit 451 că romanul ar reprezenta o reacţie la campania antiintelectuală din anii '50, a senatorului american Joseph Mc Carthy. Dar obiceiul de a-i persecuta pe intelectuali, de a le cenzura sau arde cărţile este mai vechi, şi poate fi întâlnit în cele mai diverse epoci istorice. Acţiunea romanului se petrece într-un oraş din Statele Unite, după ce omenirea a trecut prin două războaie mondiale şi se pregăteşte să-l dezlănţuie pe al treilea. Atmosfera seamănă cu cea din contra-utopiile lui Huxley, Orwell sau Zamiatin. Oamenii sunt extrem de violenţi, se denunţă unii pe alţii (la Orwell copiii îşi denunţă mama, la Bradbury eroul este denunţat de propria lui soţie) şi este o amintire îndepărtată vremea în care jucându-se, copiii nu se omorau unii pe alţii, în fiecare noapte se produc nouă sau zece încercări de sinucidere, muzeele sunt pline de picturi fără nici un înţeles şi din oră în oră, escadrile de avioane de bombardament planează deasupra oraşului, producând un zgomot infernal. Acesta este dealtfel semnalul ritmic al cărţii, leit-motivul ei apăsător, ca ploaia din poezia lui Bacovia. Personajul principal al cărţii, tânărul Guy Montag, face parte dintr-o unitate de pompieri care are misiunea de a incendia cărţile, „pentru a şterge pe deplin ultimele resturi ale istoriei culturii". Pompierii poartă pe cap căşti negre cu semnul „451", care reprezintă temperatura, în grade Fahrenheit, la care se aprinde hârtia. „Este o meserie foarte frumoasă, declară Guy Montag la începutul romanului. Luni îl arzi pe Milley, miercuri pe Melville, vineri pe Faulkner, îi arzi până la cenuşă, şi pe urmă arzi şi cenuşa. Aceasta este deviza noastră". Cele cinci reguli de bază ale pompierilor din Fahrenheit 451 sunt: „1. Dă imediat ascultare alarmei, 2. Dă repede foc, 3. Arde totul, 4. Prezintă-te imediat înapoi şi 5. Fii pregătit pentru alarma următoare". Arzându-se cărţile, trecutul şi tradiţia sunt scoase din domeniul legalităţii şi al istoriei, în felul acesta, „a fost odată" devine o expresie scandaloasă, şi cine vrea să spună că este cuprins de disperare sau că a ajuns la capătul răbdărilor, poate exprima toate aceste stări de spirit prin formula „Îmi vine să citesc o carte !"

Aproape toate contra-utopiile exprimă aşadar un număr de primejdii potenţiale care, instituţionalizate, pot duce la pierderea libertăţii, la desfiinţarea omului ca individ, la transformarea lui într-un număr sau într-o marionetă. Denton şi Elizabeth, eroii lui Wells din O poveste a zilelor ce vor veni sunt două matricole în Compania muncii, 0714709 g.f.b. pi 95 şi 000764 b.c.d. gama 41. Personajele din Noi sunt numere („mărimi aritmetice medii"), matematicianul D-503, poetul R-13 şi prietena lor 0-90. La Huxley, „69 de surori pe deplin identice deservesc 69 de maşini pe deplin identice", în romanul lui Orwell, Winston Smith, personajul principal, poartă şi el un număr, 6079.

În toate contra-utopiile, aparatul birocratic şi represiv a luat proporţii monstruoase, valorile culturale şi-au pierdut semnificaţia şi omul este manipulat pe căi rafinate, cu ajutorul drogurilor sau prin biocontrol. Represiunea are în vedere toate aspectele existenţei, cuprinzând nu numai mijloacele de comunicaţie verbală („limba nouă" şi cărţile poştale ale lui Orwell), dar şi pe cele sexuale („biletele roz" la Zamiatin, femeia pneumatică la Huxley).

Prin tehnica surprizei şi prin contrast, autorul de contra-utopii scoate o neaşteptată valoare de protest din aducerea unui caz de normalitate, într-un context anormal (casa veche a lui Zamiatin, ţigările, vinul, mobila, cărţile, hainele de modă veche pe care, îmbrăcându-le, realizezi un gest politic, iubirea devenită la Orwell act de conspiraţie).

În fine, comună tuturor contra-utopiilor este şi prezenţa personajului din clandestinitate, a mişcărilor de restauraţie şi de emancipare (sălbaticul lui Huxley, care îl citeşte pe Shakespeare, anticarul lui Orwell, bătrânii profesori universitari din Fahrenheit 451, care au învăţat pe dinafară şi conservă literatura din cărţile arse de pompieri).

Se poate spune deci că faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi/nou, prezent/viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău/bine), contra-utopia introduce o opoziţie nouă (normal/anormal). Iar pentru a deveni literatură, schema aceasta este pusă în mişcare, prin acţiunea „personajului din clandestinitate" sau, şi mai simplu, prin scoaterea unui fapt de normalitate din contextul lui firesc şi aducerea lui în contextul anormal.


NOTE :

1 v. Martin Schwonke, Vom Staatsroman zur Science Fiction, p. 57 şi Marguerite Roehette, La Science-Fiction, Librairie Larousse, Paris, 1975, p. 169. - înapoi la text

2 G. W. F. Hegel, Prelegeri de filozofie a religiei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 205. înapoi la text


Fragment preluat din :
Florin Manolescu, Literatura S.F.,
Editura Univers, Bucureşti, 1980.





CLONAREA ÎN UTOPIILE NEGATIVE

Romulus Căplescu


Nenumăratele scenarii croite în jurul veştii incredibile şi încă neconfirmate că s-ar fi reuşit pentru prima oară clonarea unei fiinţe umane, o fetiţă numită Eva, aidoma miticului personaj biblic, majoritatea de domeniul coşmarului, deşi poate exista şi o parte bună (posibilitatea de lecuire a unor maladii astăzi incurabile, prin utilizarea unor ţesuturi celulare obţinute prin această metodă), aduc în centrul atenţiei o subspecie literară, distopia, cu o îndelungată tradiţie şi însumând o impresionantă bibliografie, chiar dacă unii esteţi îi contestă dreptul de cetate în raftul întâi al literaturii artistice.


"LOCUL DE NICĂIERI" AL LUI THOMAS MORE

Sir Thomas More Denumirea trimite imediat cu gândul la vestita carte a lui Thomas More, apărută, în 1516, în latină, "Utopia", "locul de nicăieri", unde există o societate ideală, a fericirii şi egalităţii în drepturi între oameni. O iluzie, desigur, deoarece, la fel ca şi adevărul absolut, fericirea perfectă nu poate fi atinsă şi cu atât mai puţin nu poate exista o societate perfectă, utopicul fiind sinonim cu ceea ce nu se poate niciodată realiza. Nu este mai puţin adevărat că eseul umanistului britanic s-a bucurat, de la început, de popularitate, fiind tradus mai întâi (în 1530) în franceză, apoi în engleză, germană, italiană, spaniolă, utopia devenind substantiv comun şi intrând, treptat, în limbajul curent. Sensul actual, de proiect politic sau social care nu ţine seama de realitate, s-a impus spre mijlocul secolului XIX, menţinându-se până astăzi. Cu timpul, genul literar inaugurat de More s-a diversificat şi astfel vom vedea apărând utopii optimiste, eutopii (de la cuvântul grec eu - exprimând ideea de bine) şi utopii pesimiste, satirice ori critice, distopii (de la cuvântul grec dys - exprimând ideea de rău, de dificultate), cunoscute şi sub numele de anti-utopii, contra-utopii sau utopii negative.

Lumea descrisă în aceste distopii este o lume în care "statul e totul şi individul nu e nimic", în care nu există libertate individuală, personalitatea fiinţelor umane fiind zdrobită, înăbuşită de constrângerile egalitariste, uniformizatoare ale unor societăţi tiranice, prefigurând totalitarismul de stânga sau de dreapta. Anti-utopiile sunt, din acest punct de vedere, opere politice care proiectează o viziune critică asupra societăţilor existente. Relele acestor societăţi sunt denunţate cu armele alegoriei, parabolei, fabulei, parodiei, ironiei feroce, sarcasmului, uneori ale disperării existenţiale. Ridicându-se contra fericirii gregare, etatismului omniprezent, infantilizării sociale, scrierile anti-utopice sunt opusul utopiilor optimiste, eutopiilor, resping universul lor conformist. Locul utopiilor "tradiţionale" de tip optimist este luat, în tot mai mare măsură, de anti-utopii, de distopii, putându-se spune că distopia este forma modernă a utopiei, aşa cum a fost ea concepută de Thomas More.

Pentru unii exegeţi, literatura distopică începe cu Jan Amos Komensky (Comenius), care, în "Labirintul lumii şi paradisul inimii" (1623), condamnă realităţile sociale ale timpului său, pentru alţii Swift, cu ale sale "Călătorii ale lui Gulliver", pune bazele anti-utopiei, prin viziunea aluzivă, încărcată de sarcasme şi mefienţă, faţă de evoluţia unor societăţi pe care le percepe ca roase de corupţie şi depravare. Zorile erei industriale îşi găsesc, între altele, reflectarea pe plan literar şi în primele puneri în gardă împotriva consecinţelor negative ale progresului ştiinţific, experimentele biologice fiind din acest punct de vedere un teren de predilecţie. La începutul secolului XIX (1816) se naşte, astfel, din imaginaţia fabuloasă a unei tinere fete, Mary Shelley, un monstru creat artificial din părţi disparate ale corpului omenesc, "Frankenstein", iar spre spre sfârşitul secolului Villiers de L'Isle-Adam imaginează în "Eva viitorului" (1886) un magnific automat, înzestrat cu sufletul unei femei în stare de letargie. Ceva mai încolo, H. G. Wells nu îşi ascunde în "Maşina timpului" (1895) aprehensiunile faţă de o elită fără scrupule şi nici neliniştea provocată de o viitoare dictatură (dictatura proletariatului?) a celor ce mânuiesc maşinile (aşa-numiţii "Morlocks"), tot aşa după cum în "Insula doctorului Moreau" (1896) şi "Omul invizibil" (1897) nu îşi ascunde teama de visurile demenţiale ale unor savanţi de a stăpâni lumea, prin ceea ce astăzi numim manipulări genetice.


"NOI, CEŞTILALŢI", PREFIGURARE A SOCIALISMULUI REAL

Evgheni Ivanovici Zamiatin Mulţi consideră, însă, că meritul de a fi "inventat" distopia ca gen literar modern revine rusului Evgheni Ivanovici Zamiatin, strălucit romancier, dramaturg şi autor de satire, una din minţile cele mai cultivate ale perioadei de după Revoluţia din Octombrie. Disident prin definiţie, a fost bolşevic înainte de răsturnarea revoluţionară din 1917, dar s-a disociat de Partidul Comunist la scurtă vreme după aceea. Eseul său "Mă tem" (1921), o succintă trecere în revistă a scenei literare post-revoluţionare, se încheia cu profeticele cuvinte: "Mă tem că singurul viitor posibil pentru literatura rusă este trecutul ei". În această perioadă, Zamiatin publică o suită de excelente schiţe, dar scrierea sa cea mai ambiţioasă, romanul "Noi, ceştilalţi" (1924) nu a putut vedea lumina tiparului în "ţara socialismului victorios" (versiunea englezească a apărut în SUA, în acelaşi an - deci practica tipăririi în străinătate a lucrărilor neagreate de Kremlin are o îndelungată tradiţie - iar originalul în ruseşte a fost publicat la Praga, în 1927). Guvernanţilor nu le puteau conveni sarcasmul ucigător, culorile vitriolice în care este descrisă o viitoare societate socialistă - Zamiatin anticipând ceea ce avea să se numească, ulterior, atât de pompos, "societatea socialismului real". Departe de a fi "perfectă", ca în utopiile clasice, această societate este total inumană. Slujbaşi ai "Statului Unic", oamenii muncii trăiesc în case cu pereţii de sticlă, pentru că intimitatea e de neconceput (cum se vede, autorii emisiunilor gen Big Brother, cu care vrea să ne fericească şi un canal românesc tv, nu strălucesc prin originalitate), ei sunt identificaţi după numerele ce li se atribuie, şi nu după nume, poartă uniforme identice, consumă alimente sintetice (salam cu soia?, dar, ca să fim drepţi, nici preparatele McDonald's nu sunt prea departe) şi au voie să facă copii numai cu parteneri desemnaţi de sistem potrivit dosarului de cadre), în vreme ce rarisimii opozanţi sunt lobotomizaţi, aşa cum se întâmplă cu eroul cărţii, D-503. Peste acest "paradis" terestru, domneşte, ca stăpân absolut, un "Binefăcător", reales perpetuu, cu unanimitate de voturi... Se înţelege că pentru sistem o asemenea scriere era dinamită curată (ulterior, Zamiatin avea să fie exilat, aşa cum a fost exilat, mai târziu, şi Soljeniţîn, şi a murit la Paris, în 1937).

"Noi, ceştilalţi" a constituit, fără doar şi poate, sursa de inspiraţie pentru capodopera lui George Orwell, "1984", poate cea mai celebră dintre toate distopiile, un necruţător act de acuzare împotriva totalitarismului roşu şi a celui brun. Atotputernicia şi atotprezenţa "Fratelui cel Mare" (Big Brother), dogmatismul absolut, limba de lemn (sau newspeak), cultul personalităţii, autocritica obligatorie, represiunea politică şi sexuală, delaţiunea sistematic încurajată, cenzura ubicuă, condiţionarea psihologică sunt tot atâtea trăsături definitorii ale unei societăţi dezumanizate, în care omul este redus la statutul de sclav.


BOKANOVSKIFICAREA SAU CUM SE ÎNMULŢESC OAMENII ÎN LUMEA NOUĂ ŞI BRAVĂ

Înaintea lui Orwell, însă, distopia lui Zamiatin (pe care a putut-o citi în traducerea englezească din 1924) avea să-l inspire pe Aldous Huxley, scriitor britanic extrem de popular în rândurile intelectualităţii româneşti în perioada interbelică, datorită traducerilor (Galben de crom, Putregai, Frunze veştede, Punct contrapunct - în general scrieri satirice la adresa lumii literare şi "bisericuţelor" intelectuale englezeşti), dar şi originalelor publicate în colecţia ieftină Tauchnitz, astăzi intrat într-un inexplicabil con de umbră, nu numai la noi, dar şi în străinătate. Scepticismul său profund faţă de maşinismul secolului XX, ca şi faţă de tendinţele politice din prima parte a acestui secol îşi găsesc expresia în cartea sa cea mai cunoscută Lume nouă şi bravă (Brave New World), care se citeşte cu un atât mai mare interes, cu cât pentru prima oară se vorbeşte de clonare (fără a se folosi însă acest termen), înainte ca procedeul să fi fost experimentat pe animale, şi cu atât mai puţin pe oameni! Dacă în societatea de infern închipuită de Zamiatin sistemul îţi indica partenerul în vederea procreării, Huxley merge un pas mai departe: reproducerea speţei umane are loc fără a mai fi nevoie de parteneri sexuali, respectiv se realizează pe cale asexuată, adică prin clonare, aşa cum plantele se pot înmulfi prin sistemul butăşirii sau altoirii (klon înseamnă în greceşte mlădiţă, lăstar).

Era clonării începe în 1962, când biologii Robert Briggs şi Thomas King au reuşit să obţină multiplicarea asexuată, printr-un transfer de substanţă celulară, a unor broscuţe, ceea ce a deschis calea unui şir întreg de experienţe şi cercetări care aveau să ducă, în 1996, la clonarea de către omul de ştiinţă scoţian Ian Wilmut a faimoasei oiţe Dolly, pentru ca acum să se afirme că a fost realizată prima clona umană, ba chiar două.

Huxley îşi publică romanul în 1932, deci cu trei decenii înaintea primei experienţe reuşite de clonare în condiţii de laborator, dar nu acesta este lucrul cel mai extraordinar, pentru că provenea dintr-o familie de oameni de ştiinţă - bunicul său, Thomas Henry Huxley, era un eminent biolog, unul din fraţi, Julian, a avut un rol de seamă în dezvoltarea embriologiei moderne, iar un alt frate, Andrew, a obţinut Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină - deci era la curent cu preocupările şi căutările în acest domeniu. Extraordinar este că previziunile sale s-au adeverit, că multiplicarea omului printr-o procedură amintind de o practică obişnuită în domeniul creşterii plantelor s-a transformat sau este pe punctul să se transforme în realitate (sunt fiinţele umane pe cale să devină "un popor vegetal"?) şi că autorul lansa, cu peste şaptezeci de ani în urmă, un strigăt de alarmă în faţa acestei perspective înfricoşătoare. Acţiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, în anul 632 D.F., adică după Ford, părintele maşinismului şi al muncii imbecilizante la bandă (satirizate de Chaplin într-o uluitoare secvenţă din TIMPURI NOI). După vechile criterii, suntem prin anul 2500, când bioingineria a atins noi trepte de dezvoltare. Toate resursele ştiinţei sunt puse la treabă pentru a asigura traducerea în viaţă a devizei Noii Lumi: Comunitate, Identitate, Stabilitate - aluzie ironică la tripticul Revoluţiei Franceze. Deviză care îşi găseşte perfectă aplicare în activitatea Centrului londonez de Incubaţie şi Condiţionare, unde sunt create noile fiinţe umane. Oamenii nu se mai înmulţesc pe cale normală, ci prin sciziparitate. Directorul centrului explică unui grup de studenţi complexitatea procedurii de clonare, denumită Procesul lui Bokanovsky, după numele celui care l-a pus la punct. Scopul este de a produce persoane identice din punct de vedere genetic, ca unul din instrumentele principale ale "stabilităţii sociale". "Bokanovskificarea" constituie fundamentul însuşi al Lumii Noi şi Brave, care este, nu-i aşa, "cea mai bună din lumile posibile" după care tânjea Candide, eroul lui Voltaire. Înainte, dintr-un ovul se năştea o singură fiinţă umană sau cel mult câţiva gemeni, acum unul singur produce 96 de gemeni identici. Un ovul "bokanovskificat" are proprietatea de a înmuguri, de a se diviza în 96 de părţi şi fiecare mugur va deveni un embrion din care se va dezvolta fiinţa adultă. "96 de gemeni identici, care vor lucra la 96 de maşini identice". Dezvoltarea nu va avea loc în corpul mamei, ci în recipiente speciale, aflate în sala de îmbuteliere. Recipientele sunt transportate pe benzi rulante care se întind pe o distanţă de peste jumătate de kilometru, din metru în metru fiecare embrion fiind condiţionat potrivit locului şi rolului ce îi sunt rezervate dinainte.


TOŢI SUNT IDENTICI ŞI NIMENI NU E UNIC

In funcţie de necesităţile societăţii, viitorii adulţi vor face parte din categoriile superioare (alpha şi beta), fie din categoriile inferioare (gamma, delta, epsilon). La capătul a 267 de zile, bebeluşii sunt "decantaţi", proces care echivalează cu naşterea. Rezultatul? De fiecare lot, mii şi mii de bebeluşi absolut la fel, condiţionaţi şi predestinaţi unui anume tip de existenţă socială. Când toţi oamenii vor fi identici şi condiţionaţi să se simtă fericiţi cu statutul lor în societate - ceea ce se asigură şi prin distribuirea regulată a unui drog al "fericirii" - numit "soma" - nu mai e loc de conflicte sociale, de unde şi stabilitatea societăţii. Soma ţine loc şi de religie: Dumnezeu nu e compatibil cu maşinile, cu fericirea universală, în plus, ca urmare a unui număr atât de mare de fiinţe identice pentru fiecare din categoriile amintite, individualitatea e abolită, toţi sunt aceiaşi şi nimeni nu e unic.

Condiţionarea e realizată şi cu ajutorul hipnopediei, educarea în timpul somnului, când copiilor li se repetă la nesfârşit aceleaşi fraze menite să le determine un comportament obedient. Procedeul care seamănă foarte mult cu permanenta condiţionare psihologică pe care o asigură în zilele noastre programele de televiziune, care ne îndeamnă dacă nu chiar ne ordonă ce produs anume să consumăm şi ne recomandă dacă nu chiar ne obligă cum să ne comportăm pentru a fi aidoma personajelor din serialele, filmele şi clipurile muzicale repetate obsesiv.

În acest univers al fericirii generale există şi o oază a nefericirii, o rezervaţie pentru "sălbatici", unde oamenii nu se pot obişnui cu ideea de a trăi în lipsa de libertate, de dragoste, de individualitate, de demnitate, de religiozitate. "Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezia, vreau pericolul real, vreau libertatea, vreau bunătatea. Vreau păcatul", strigă, cu ultimele puteri, unul din sălbatici, care a învăţat despre lumea de odinioară dintr-un vechi volum de Shakespeare şi care se va sinucide pentru a nu se lăsa cuprins de nebunia utopică a celor ce aparţin Lumii Noi şi Brave, cea mai bună posibilă.


CELE 94 DE COPII ALE LUI HITLER

Huxley a scris Brave New World înainte ca Hitler să fi venit la putere, în '33, şi înainte de epurările masive la care a procedat Stalin, în '37, cu atât mai remarcabile fiind intuiţia sa, simţul cu totul ieşit din comun al previziunii. Scriitorul american Ira Levin dă dovadă de acelaşi simţ previzionar, publicând, în 1976, deci cu 20 de ani înaintea creării oiţei Dolly şi cu aproape 30 de ani înaintea anunţului - real sau nu - al realizării primei clone umane, Băieţii din Brazilia (The Boys from Brazil), în care descrie cum un grup de neonazişti pregăteşte cel de-al patrulea Reich, prin crearea de clone ale lui Adolf Hitler. E drept, lipseşte latura satirică, predominantă la Huxley, accentul fiind pus pe elementele ştiinţifico-fantastice şi de thriller politic, dar meritul profetic nu e cu nimic mai redus. Sinistrul dr. Mengele, "îngerul morţii" de la Auschwitz, personaj real, ceea ce este menit să confere un plus de interes povestirii, este nevoit să se refugieze în America Latină, unde îşi pune în gând să obţină un mare număr de duplicate ale Führer-ului, mai exact 94 (ca şi la Huxley, cifrele de ordinul nouăzecilor par a exercita o anumită fascinaţie), plecând de la probele de sânge şi de epidermă recoltate de la acesta în timpul vieţii. Scopul este, fireşte, de a se asigura, prin intermediul noilor Hitleri, cucerirea lumii de către rasa ariană. După clonare (termenul este folosit ca atare), embrionii obţinuţi sunt implantaţi în corpul unor tinere sănătoase şi robuste dintr-un trib din jungla amazoniană (de aici şi denumirea "băieţii din Brazilia"], iar după naştere, copiii sunt plasaţi spre adopţie unui număr de 94 de familii fără urmaşi din diferite ţări ale lumii. Pentru ca viitorii Hitleri să se dezvolte în condiţii identice cu cele în care s-a format personalitatea prototipului lor, trebuie respectate cu sfinţenie un şir întreg de criterii, între altele, ca între părinţii viitorilor Führer-i să existe o diferenţă de vârstă de 23 de ani, exact cum a existat între tatăl şi mama lui Hitler. Apoi, capul respectivei familii trebuie să moară la vârsta de 65 de ani, cum a fost cazul cu Alois Hitler, tatăl micului Adolf, pentru ca acesta din urmă să fie crescut, de la vârsta de 13 ani, de către mama sa, rămasă singură - aşa cum s-a întâmplat în realitate - ceea ce i-a sporit frustrările adolescentine, care aveau apoi să se transforme într-o ură nestăvilită contra restului lumii. Moartea nu poate însă veni, evident, la comandă, şi atunci Mengele şi acoliţii săi pun în aplicare un plan de exterminare, unul după altul, a taţilor, de regulă mici funcţionari, cu vederi obtuze, conservatoare, ca şi Alois Hitler. Ceea ce apare surprinzător este asemănarea perfectă între copiii celor asasinaţi, deşi între familiile respective nu exista nici cea mai mică legătură. "Vânătorul de nazişti" Simon Wiesenthal (alt personaj real, care apare în roman sub numele schimbat de Ezra Liberman) prinde de veste şi totul se va sfârşi printr-o înfruntare apoteotică a acestuia cu Mengele, care îşi va găsi moartea sfâşiat de colţii unor dobermani feroce. Cei 94 de mici monştri de Hitleri în devenire îi vor supravieţui însă (Wiesenthal refuză să predea lista lor Mossad-ului, pentru a fi la rândul lor exterminaţi), şi ei par a se pregăti să semene din nou, într-un viitor nu prea îndepărtat, panica şi distrugerea pe Terra dacă vor fi puşi în aceleaşi condiţii cu acelea care au dat naştere Führer-ului... Neîndoios, o invitaţie la neuitare, pe care Ira Levin o adresează contemporanilor, pentru a nu permite revenirea momentelor de coşmar ale istoriei.


SE POATE SUBSTITUI OMUL CREAŢIEI DIVINE?

Mergându-se tot mai mult pe linia SF-ului în detrimentul criticii sociale, pot fi citate şi alte exemple de povestiri în care e vorba de clonare, ideea fiind, de pildă, dusă până la extrem de Michael Crichton în Jurassic Park, unde asistăm la reduplicarea dinozaurilor, pornind de la o picătură de sânge găsită în organismul unui ţânţar fosilizat. Desigur, clonarea lui Hitler ori a altor personaje, negative sau pozitive, ale istoriei este o posibilitate la fel de fantasmagorică, de îndepărtată, ca şi clonarea dinozaurilor, dar avertismente de felul celor lansate de Huxley sau chiar - păstrând proporţiile în ce priveşte meritele literare - Levin dobândesc acum o actualitate neaşteptată. Dacă nu vor exista restricţii severe în calea clonării umane, care să fie, cel mult, permisă în scopuri terapeutice, pentru eventuala înlocuire a unor ţesuturi sau organe, atunci omenirea se va fi angajat pe drumul fără întoarcere împotriva căruia ne previn asemenea distopii. Naşterea unui copil îşi va pierde atunci orice înţeles şi viaţa însăşi nu va mai avea înţeles. Câţiva indivizi ar putea dobândi controlul asupra clonării şi, asumându-şi rolul lui Dumnezeu, ar putea produce o rasă de fiinţe obediente. Oamenii s-ar putea, atunci, transforma în automate umane, în roboţi, şi va fi doar o problemă de timp până când lumea noastră va deveni "o lume nouă şi bravă".


Fragment preluat din :
Adevărul literar şi artistic, 14 ianuarie 2003, p.13.





ACTUALITATEA LUI ORWELL (I)

Romulus Căplescu


"Războiul e pace", "libertatea e sclavie", "ignoranţa e putere" : cu aceste mesaje sunând ca o plesnitură de bici, definitorii pentru o societate a răului absolut, romanul lui George Orwell, "1984", îşi făcea tumultuos loc pe scena literaturii, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, impunându-se ca antiutopia cea mai cunoscută, cea mai importantă şi de cel mai puternic răsunet a vremurilor noastre. O viziune terifiantă, a unui posibil şi apropiat viitor - situat, prin inversarea ultimelor două cifre, la numai patru decenii de la data încheierii scrierii (1948) - viitor ale cărui rădăcini erau uşor identificabile în prezentul imediat, un strigăt disperat de avertisment împotriva pericolelor unui regim totalitar care să pună în slujba pumnului de fier tehnologia cea mai avansată. Un regim care, prin supravegherea permanentă, cu mijloacele cele mai perfecţionate, a vieţii fiecărui individ, prin asalt propagandistic necurmat şi spălare totală a creierului, dorea să-şi asigure fidelitatea necondiţionată a tuturor supuşilor.

Eric Arthur Blair - numele adevărat al lui George Orwell - nu era un nou venit pe tărâmul literelor. El îşi exersase talentul în câteva alte romane, trecute însă mai degrabă neobservate în ciuda unor reale calităţi; într-un şir de eseuri - gen atât de apropiat spiritului britanic; în critici literare unde se dovedise mai norocos, reţinând atenţia; în gazetărie, ca autor al unor articole şi titular al unor emisiuni radiofonice, apreciate pentru fineţea argumentelor şi claritatea expunerii. Ceva mai târziu dobândise notorietate pentru o fabulă politică, "Ferma animalelor", care denunţa, fără cruţare, relele stalinismului. "1984" reprezenta culminarea acestei activităţi şi, în acelaşi timp, cântecul său de lebădă, testamentul său politic şi literar, mesajul pe care, cu puţin înaintea morţii, îl lăsa unei lumi la răscruce, pândită, după încheierea celei de-a doua încleştări mondiale - soldată cu pierderi şi suferinţe inimaginabile - de o primejdie şi mai mare decât cea de care abia scăpase. Astăzi - la 25 iunie s-au împlinit o sută de ani de la naşterea sa - Orwell este recunoscut ca una din marile conştiinţe şi una din vocile cele mai influente ale veacului abia încheiat. Două noi biografii, una de Gordon Bowker şi cealaltă de D.J. Taylor, se alătură celor cinci existente, ca şi numeroaselor exegeze apărute în ultimele decenii. Pe tot parcursul anului proclamat CENTENARUL ORWELL, în Marea Britanie şi în alte ţări de limbă engleză, dar nu numai, sunt programate manifestări omagiale, seminare, simpozioane, ateliere literare, în vreme ce sute de articole îi evocă personalitatea atât de neconformistă, viaţa atât de agitată, opera atât de durabilă. În fine, dar nu în ultimul rând, televiziunea publică din Scoţia (familia sa dinspre tată era de origine scoţiană) finanţează un documentar de lung metraj "Against the Tide" (Împotriva curentului), cel mai ambiţios proiect pe care l-a lansat vreodată, care va fi gata până la sfârşitul anului şi va fi difuzat, potrivit aranjamentelor existente, prin intermediul Comisiei Europene, în numeroase ţări ale continentului.


UN PANAIT ISTRATI BRITANIC

Cel ce avea să devină George Orwell s-a născut în 1903 într-un oraş din provincia indiană Bengal, unde tatăl său era mic funcţionar colonial, mama sa, de origine franceză, fiind fiica unui negustor scăpătat din Birmania. Situaţia materială precară şi-a pus amprenta pe anii formaţiei sale, inclusiv după întoarcerea familiei în Anglia, unde a reuşit să obţină o bursă la faimosul colegiu Eaton, colegii săi descriindu-l ca un adolescent retras în sine, puţin comunicativ, dar cu rezultate strălucite la învăţătură. După terminarea colegiului, a refuzat bursa universitară oferită şi a preferat să urmeze tradiţia familiei, plecând în Birmania, ca angajat al Poliţiei Imperiale britanice. După ce la început şi-a îndeplinit conştiincios îndatoririle, treptat a început să se simtă ruşinat de condiţia sa de poliţist însărcinat să supună voinţei străine populaţia locală şi şi-a dat demisia, moment din care existenţa sa a urmat un cu totul alt curs, ce avea să-i influenţeze hotărâtor personalitatea ca om şi scriitor. Apăsat de sentimentul vinovăţiei pentru că nu reuşise în timpul şederii sale în Birmania să depăşească barierele de rasă şi castă, decide să cunoască traiul sărăcimii şi al declasaţilor din cartierul East End al Londrei, printre care se amestecă, îmbrăcând haine ponosite şi găsindu-şi adăpost în locuinţe mizerabile. Cutreieră drumurile de ţară alături de vagabonzi şi cerşetori şi se alătură miilor de zilieri la culesul hameiului, materie primă pentru fabricile de bere. Un timp, aidoma lui Panait Istrati, trăieşte în cartierele de mizerie ale Parisului şi îşi câştigă existenţa ca spălător de vase la restaurante.

Toate acestea formează substanţa primei sale cărţi, un fel de jurnal personal, "Down and Out in Paris and London" (În lipsuri şi mizerie, prin Paris şi Londra), apărută în 1933. Primul său roman, "Burmese Days" - Zile petrecute în Birmania (1934) - fixează tipul prozelor sale ulterioare, schiţând portretul unui personaj sensibil, interiorizat, în conflict cu un mediu social ostil şi lipsit de înţelegere (eroul este un mărunt funcţionar colonial care se ndică împotriva mentalităţii obtuze, îngâmfate şi rasiste a colegilor săi, cu consecinţe personale tragice). Aceeaşi structură tematică e prezentă şi în următoarele romane "A Clergyman's Daughter" (Fata preotului) şi "Keep the Aspidistra Flying" (Zborul aspidistrei) - ca şi primul, ele având în epocă un ecou redus.


RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA, O EXPERIENŢĂ HOTĂRÂTOARE

Între timp, începe să-şi găsească drum în politică, îndreptându-se mai întâi spre curentul anarhist, apoi spre cel socialist, rodul acestei orientări fiind "The Road to Wigan Pier" (Drumul spre debarcader), unde descrie plin de compasiune viaţa minerilor şomeri din nordul Angliei, alături de care trăieşte o vreme, criticând, în acelaşi timp, cu asprime, atitudinea pasivă a mişcării laburiste faţă de soarta acestor dezmoşteniţi. Când cartea iese de sub tipar (1937), Orwell se află, alături de prima sa soţie (se căsătorise, în 1936, cu Eileen O'Shaughnessy), în Spania, pradă războiului civil, mai întâi ca reporter, apoi, alăturându-se forţelor republicane antifranchiste, ca luptător pe fronturile din Aragon şi Teruel, unde este şi serios rănit. Experienţa din Spania va marca decisiv tot restul existenţei sale. Încadrat în miliţiile unei grupări troţkiste, POUM (Partida Obrero de Umficación de Marxista), se pomeneşte acuzat, împreună cu întreaga grupare, de trădare de către comunişti - Stalin era duşmanul de neîmpăcat al lui Troţki - la un moment dat fiind chiar în pericol de a fi ucis de aceştia. Reuşeşte, ca prin urechile acului, să scape, împreună cu soţia; întâmplările, la început exaltante, apoi înfricoşătoare, trăite luând forma unei splendide scrieri, "Homage to Catalonia" (Omagiu Cataloniei). În aceleaşi întâmplări trebuie găsită şi sursa atitudinii sale ulterioare de violentă denunţare a tarelor congenitale ale comunismului din "Ferma Animalelor" şi "1984".

După întoarcerea în ţară, în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, este şeful serviciului pentru India al BBC, sarcina primită fiind contracararea propagandei germane şi japoneze, iar din 1943 devine şeful secţiei literare a săptămânalului londonez de stânga "Tribune". Începe acum una din perioadele cele mai prolifice din întreaga sa activitate, când scrie nenumărate articole cu caracter politic şi literar, recenzii, eseuri critice, între care cel cu privire la Dickens este socotit cel mai valoros din toate cele consacrate până acum marelui romancier victorian.


"FERMA ANIMALELOR": O PARABOLĂ A FALIMENTULUI COMUNISMULUI

În 1944, sfârşeşte "Animal Farm" (Ferma animalelor), implacabilă satiră la adresa Revoluţiei ruse şi a lui Stalin. Subiectul e prea cunoscut pentru a mai insista asupra lui. Animalele unei ferme se revoltă împotriva stăpânului şi stabilesc o societate proprie a lor. Treptat, însă, scopurile iniţiale egalitariste ale răscoalei lor sunt date peste cap, iar puterea este preluată de turma porcilor, în frunte cu Napoleon (Stalin), care instaurează o dictatură şi mai cumplită decât cea a fostului stăpân ("Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele"). Idealistul Snowball (Troţki) este alungat, iar Boxer, nobilul cal de povară, ale cărui curaj şi forţă făcuseră posibilă revoluţia, este trimis la abator, în final, porcii încercând o apropiere de vechiul stăpân. Oricât de incredibil ar părea astăzi, cartea a fost respinsă, la început, de către mulţi editori, care s-au temut - războiul încă nu se terminase - să nu-l supere pe aliatul sovietic. Pe atunci, şi încă mulţi ani după aceea, până prin 1956, când tancurile sovietice au înăbuşit cu brutalitate revoluţia pentru libertate din Ungaria - şi chiar mai târziu - intelighenţia de stânga din Marea Britanie şi, în general, din Europa Occidentală - a preferat să închidă ochii cu ipocrizie asupra celor ce se petreceau în URSS şi în ţările "eliberate" de Armata Roşie. În viziunea strâmbă a acestei intelighenţie, unicul inamic al civilizaţiei era fascismul. Spre meritul său nepieritor, Orwell a fost printre primii care şi-a dat seama că inamicul este totalitarismul în întregimea sa, indiferent dacă se situează la dreapta sau la stânga eşichierului politic.

"Ferma animalelor" a apărut, în fine, în august 1945, când războiul se terminase şi stalinismul a început să-şi arate ameninţător colţii spre Apus, aducând instantaneu lui Orwell faima de mult scadentă şi, pentru prima oară, prosperitatea materială. Bucurie pe care nu a mai avut cum să o împărtăşească cu soţia sa, Eileen, care l-a încurajat să scrie cartea şi a crezut tot timpul în geniul literar al soţului său. Ea murise între timp, ceea ce l-a aruncat pe Orwell într-o puternică depresie.


"MARELE FRATE E CU OCHII PE TINE"

Sănătatea sa se şubrezise, de altfel, tot mai mult. Cu ani în urmă contactase o tuberculoză, care îi săpa lent, dar fără cruţare, forţele. Ultima sa carte apărută în timpul vieţii este "Nineteen Eighty-Four" (1984), în care îşi închipuie viitorul, un viitor al societăţii totalitare, sub forma imaginii-simbol "al unei cisme strivind sub talpă un chip omenesc - pentru vecie". În "1984", lumea este împărţită în trei megastate - Eurasia, formată în urma absorbţiei Europei de către Rusia, Oceania, creată prin înghiţirea imperiului britanic de către SUA, şi Eastasia, dominată de China, aflate permanent în război între ele, prin alianţe care se fac şi desfac. Anglia a devenit Airstrip One, Aeroportul nr. 1, şi viaţa locuitorilor ei, ca şi a tuturor locuitorilor Oceaniei, se află sub controlul absolut al Partidului, iar deasupra acestuia se situează dictatorul suprem, Big Brother, Marele Frate, a cărui imagine este prezentă pretutindeni, în vreme ce, prin intermediul unor sisteme de televiziune în dublu sens, fiecare cetăţean este monitorizat în permanenţă, tot ceea ce spune şi tot ceea ce face se înregistrează fără întrerupere. "Big Brother is Watching You". (Marele Frate e cu ochii pe tine.) Scopul? Distrugerea totală a oricărei identităţi individuale. "Nimic nu-ţi mai aparţinea, cu excepţia câtorva centimetri cubi din interiorul cutiei craniene", cum spune Orwell, dar şi acest spaţiu riscă să fie invadat datorită Poliţiei Gândirii. Totul este pus la punct până în cele mai mici amănunte. Un Minister al Adevărului modifică fără încetare istoria. "Cine controlează trecutul controlează viitorul, cine controlează prezentul controlează trecutul". Covârşitor de simplu şi teribil de înfricoşător în acelaşi timp! "Newspeak", Noua Vorbire, schimbă cu totul sensul cuvintelor, ca o reflectare a "Doublethink", Gândirea Dublă, ilustrată mai grăitor decât orice în denumirea ministerelor. Ministerul Păcii se ocupă cu purtarea războaielor, Ministerul Adevărului spune minciuni, Ministerul Iubirii supune torturilor pe toţi cei ce nu se conformează, iar "Toughtcrime", Crima de a gândi, este suprema nelegiuire. O asemenea crimă de neiertat comite un mărunt slujbaş de la Ministerul Adevărului, Winston Smith, care ţine un jurnal personal secret şi care, intr-o societate unde dragostea este socotită un păcat, se îndrăgosteşte de o colegă, Julia. El va fi descoperit, însă, de superiorul său O'Brien, şi va face cunoştinţă cu torturile îngrozitoare, fizice şi psihice, din faimoasa Cameră 101. Fără puterea de a mai rezista, total zdrobit, renunţă să mai gândească, renunţă să mai aibă identitate proprie şi îşi proclamă sincer, cu ardoare, dragostea neţărmurită pentru Big Brother. De acum înainte nu se va mai îndoi niciodată că "2 + 2 = 5".


DUPLICITATEA INTELECTUALITĂŢII DE STÂNGA OCCIDENTALE

... "Big Brother", "Newspeak", "Doublethink": cuvinte care au intrat, de atunci, în limbajul internaţional curent. Ce altă dovadă mai bună pentru succesul extraordinar al cărţii, pentru simţul atât de ascuţit de previziune al autorului? După succesul înregistrat cu "Ferma animalelor", ar fi putut trăi liniştit, s-ar fi putut îngriji mai atent de sănătate. Dar ceea ce se petrecea în jurul lui nu-i dădea pace. Intelectualii de stânga nu numai că-i atribuiau lui Stalin întregul merit de a fi câştigat războiul împotriva Germaniei, dar ignorau cu bună ştiinţă că el anulase puţinele libertăţi acordate propriei populaţii pentru a o determina să lupte împotriva nemţilor, că domnia prin teroare era din nou la ordinea zilei, că în ţările răsăritene presupus a fi fost eliberate orice urmă de libertate era înăbuşită. Din nou crimele comise pe o scară colosală erau camuflate cu ajutorul unui limbaj pervertit şi din nou intelectualii occidentali de stânga se grăbeau să accepte uriaşa mistificare. Şi atunci Orwell s-a simţit obligat să scrie "1984". Încă din 1946, un distins emigrant rus, Gleb Struve, îi atrăsese atenţia asupra antiutopiei scriitorului Evgheni Zamiatin "Mî" (Noi), scrisă în 1920 şi care nu văzuse niciodată lumina tiparului în Uniunea Sovietică (unde circula în manuscris), dar apăruse în Occident într-o excelentă traducere franceză şi într-o mai puţin reuşită traducere engleză. Sub forma unei proiecţii în viitor, Zamiatin, scriitor de geniu, din stirpea lui Bulgakov (se va gândi cineva şi la o traducere românească a capodoperei sale?), zugrăvea un tablou terifiant al societăţii sovietice pe timpul vieţii lui Lenin. Orwell a preluat multe din ideile acestuia, extrapolându-le perioadei staliniste, când trăsăturile totalitare ce deveniseră evidente in nuce încă sub conducerea leninistă au atins apogeul. Cu ultimele sale puteri a dus la capăt opera pe care şi-o propusese, ca un strigăt de alarmă, ca un îndemn deznădăjduit la trezire adresat contemporanilor. Efortul - şi-a bătut singur la maşină manuscrisul - i-a fost fatal. Probabil şi climatul micuţei insule (Jura), din largul coastelor Scoţiei, neprielnic pentru un bolnav de tuberculoză, unde se retrăsese pentru a scrie, i-a grăbit sfârşitul. La scurt timp după apariţia cărţii (mai puţin de un an) s-a stins din viaţă, în ziua de 21 ianuarie 1950. Nu împlinise încă 47 de ani.


"CEA MAI SUBTILĂ ANALIZĂ A TENDINŢELOR POLITICE ALE VREMII"

Înainte de a muri, se recăsătorise cu o tânără frecventatoare a cercurilor literare britanice, Sonia Brownell. Motivul acestui menaj, când, practic, era muribund? A vrut ca moştenirea sa literară, cărţile, manuscrisele, notiţele, corespondenţa, să fie preluată de cineva, să nu se răspândească în cele patru vânturi şi mai ales ca micul său fiu adoptiv Richard Horatio Blair să aibă o mamă. Un amănunt înduioşător: eroul din "1984", Winston Smith, are exact aceeaşi vârstă cât urma să aibă Richard Horatio, în acel an de referinţă. Dorinţa ultimă a unui tată de a preveni, prin denunţul anticipat al unor posibile orori ale viitorului, ca generaţia fiului său să fie scutită de asemenea grozăvii? Mai mult ca probabil.

Unul din exegeţii cei mai avizaţi ai operei lui Orwell, Harry Elmer Barnes, care a demonstrat, pas cu pas, caracterul profetic al antiutopiei sub semnul lui Big Brother, scrie: "Cartea lui Orwell este cea mai subtilă şi pătrunzătoare analiză a tendinţelor din viaţa politică pe plan naţional şi mondial. A discuta tendinţele lumii actuale fără referire la criteriile axiologice ale lui Orwell este ca şi cum ai scrie o carte de biologie fără referire la Darwin, Mendel sau de Vries..." Iar New York Times, în prima sa recenzie, imediat după apariţia cărţii, descriind-o ca fiind "cel mai contemporan roman al acestui an şi cine ştie al câtor alţi ani trecuţi şi viitori", o socoteşte ca o superbă ilustrare a faimoasei maxime a lordului Acton: "Puterea tinde sa corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut".


Fragment preluat din :
Adevărul literar şi artistic, nr. 673/ 8 iulie 2003, p.14





ACTUALITATEA LUI ORWELL (II)

Romulus Căplescu


Orwell nu a fost doar un romancier, apreciat pentru cele două capodopere ale sale "Ferma animalelor" şi "1984". Nu trebuie o singură clipă uitat că, înainte să cunoască notorietatea şi succesul cu aceste două cărţi, publicate spre sfârşitul vieţii, celelalte scrieri literare ale sale trecând mai degrabă neobservate, şi-a câştigat existenţa ca jurnalist şi, în subsidiar, critic şi eseist, prolificitatea sa fiind remarcabilă. În 1990, un reputat filolog, prof. Peter Davison, de la Universitatea din Leicester, încheia, la capătul unei munci de benedictin, care i-a luat peste două decenii din viaţă, publicarea unei lucrări monumentale "The Complete Works of George Orwell" (Operele complete ale lui George Orwell) în douăzeci de volume. Primele nouă volume văzuseră lumina tiparului în 1986-1987 şi cuprindeau antumele, lucrările publicate în timpul vieţii, în vreme ce restul de 11 strângeau, pentru prima oară, laolaltă, opera sa jurnalistică, în ordine strict cronologică, articolele, eseurile, recenziile, transcrierile emisiunilor sale radio, plus scrisorile, notele, însemnările, fragmente de jurnal intim, ş.a., totul alcătuind un corpus fascinant. Un proiect absolut copleşitor prin acribia exemplară a îngrijitorului ediţiei, prin eforturile sale epuizante de a nu omite nimic, prin lupta sa neobosită cu editorii, speriaţi la un moment dat de proporţiile lucrării, care depăşeau toate previziunile. Pe bună dreptate, această lucrare este socotită ca reprezentând un moment de vârf în activitatea editorialistică a lumii anglofone. Practic, nu a fost scăpată nici cea mai mică bucăţică de hârtie scrisă de autor, totul trecut printr-un filtru exegetic minuţios, care nu lasă nelămurit nici un detaliu.


GAZETAR PÂNĂ ÎN VÂRFURILE UNGHIILOR

Din aceste 11 volume de jurnalistică, personalitatea lui Orwell apare în filigran mai convingătoare poate decât orice biografie. Mai presus de toate este gazetar până în vârful unghiilor, mulţi considerându-l unul din părinţii jurnalismului modern. Tot ceea ce vede, tot ceea ce citeşte, tot ceea ce remarcă, de la inscripţiile de pe cărţile poştale ilustrate la stilul narativ al romanelor lui Tolstoi şi de la limbajul culegătorilor de hamei, alături de care a lucrat, la un moment dat, până la şabloanele din cuvântările liderilor comunişti, este notat cu grijă şi apoi folosit ca argument pentru a-şi sprijini o opinie, pentru a combate o stare de lucruri cu care nu este de acord. Etimologic, noţiunea de jurnalism implică scrisul de zi cu zi. Nesfârşita curgere zilnică a articolelor, cronicilor, scrisorilor, menţiunilor şi notaţiilor fugare, a răspunsurilor adresate cititorilor etc., toată această imensă dâră de hârtie lăsată în urmă ne permite să discernem, cu mai multă limpezime decât orice comentarii fastidioase, evoluţia convingerilor sale politice.

Orwell a fost, dintotdeauna, un om de stânga. Primele sale scrieri sunt îndreptate împotriva colonialismului, aşa cum era practicat în Birmania sau împotriva prejudecăţilor de clasă, cum avea să le constate în Marea Britanie. Şi totuşi, ultimii 13 ani din viaţă şi i-a petrecut denunţând cu vigoare aberaţiile stângii, inclusiv în cele două romane ale sale de căpătâi. Experienţa trăită direct în Spania, în timpul războiului civil, suprimarea brutală a miliţiilor troţkiste i-au deschis ochii asupra adevăratei naturi a stalinismului. Purtarea comisarilor sovietici şi a năimiţilor lor din rândurile aşa numitelor brigăzi comuniste internaţionale l-a convins că Uniunea Sovietică este un duşman tot atât de implacabil al aspiraţiilor sale democratice ca şi Germania nazistă sau Italia fascistă, că nu e de ajuns să lupţi împotriva lui Hitler şi Mussolini, ci trebuie luptat şi împotriva lui Stalin, pentru că inamicul este totalitarismul în întregimea sa.

Dacă ar fi rămas în Spania, cu siguranţă ar fi sfârşit prin a fi asasinat. Grupul anarhist în rândurile căruia a luptat a fost lichidat din ordinul comisarilor sovietici şi numele său se afla pe listă!


"ZIDUL TĂCERII ŞI AL MINCIUNILOR"

Întors în ţară, această convingere s-a întărit şi mai mult, când s-a izbit de zidul tăcerii şi minciunilor pe care intelectualitatea de stânga, admiratori necondiţionaţi ai Moscovei, l-au impus în mass media. O dată cu războiul declarat de nemţi în 1941 Rusiei sovietice, acest zid a devenit şi mai de nepătruns. Stalin, răsfăţat sub numele de "Unchiul Joe", s-a transformat în aliatul Angliei, iar intelectualii de stânga, acţionând acum mână în mână cu falşii naivi ai establishment-ului britanic, au făcut tot ce le stătea în putinţă ca să oculteze adevărata natură a sistemului stalinist. Ceea ce l-a mâhnit şi indignat profund pe Orwell a fost nu numai abjecţia unei asemenea atitudini (spre cinstea sa, el s-a numărat printre primii occidentali care au militat să se spună adevărul asupra masacrelor de la Katin, atribuite nemţilor, în realitate vinovaţii fiind serviciile secrete ruseşti, care au ucis cu sânge rece mii de ofiţeri polonezi), ci duplicitatea aparent incomprehensibilă a intelectualităţii de stânga, care un lucru a crezut (sau a susţinut a crede) înainte de august 1939, un cu totul alt lucru, după pactul Hitler-Stalin, care a deschis calea invadării Poloniei (şi ciopârţirii României), pentru a recurge la o nouă schimbare de poziţie după 22 iunie 1941, când Hitler a rupt pactul cu aliatul său temporar de la Moscova. Comentariile necruţătoare asupra acestei duplicităţi din articolele şi scrisorile sale oferă acel fundal indispensabil care explică geneza operei ce i-a încununat viaţa - "1984".


MANIPULAREA PRIN LIMBAJUL POLITIC

Îi revine lui Orwell un rol capital în definirea limbajului politic ca unul din instrumentele principale de care se folosesc regimurile totalitare, dar nu numai ele, ci, de multe ori, şi cele aparent democratice, pentru a-şi promova scopurile. "Limbajul politic - şi acest lucru este valabil cu mici variaţii în cazul tuturor partidelor politice de la conservatori la anarhişti - este menit să facă minciunile să aibă aparenţa adevărului iar crimele să pară respectabile şi să confere impresia de soliditate golului absolut", scrie el în splendidul eseu "Politica şi limba engleză". Recunoaştem în aceste cuvinte esenţa a ceea ce în "1984" se numeşte "Newspeak", noua vorbire, ca mijloc prin care societatea totalitară a viitorului să-şi asigure controlul asupra supuşilor. "Pentru a-i face o turmă ascultătoare, guvernul a creat o nouă limbă numită «Newspeak». Această limbă a fost proiectată în aşa fel încât să facă imposibil ca oamenii să gândească într-un mod nedorit, întrucât, pur şi simplu, nu există cuvinte care să dea expresie unor asemenea gânduri". Până la un punct, previziunile din "1984" şi au găsit concretizare în ceea ce, mult mai târziu, avea să se numească "limbajul de lemn". Limbaj menit să ascundă adevărul, ceea ce, până la urmă, a dus la un efect contrar celui scontat, încât omul nou, "Homo sovieticus", ajunsese să nu mai creadă nici măcar în mersul trenurilor...

Din păcate, tarele limbajului politic totalitar, denunţate de Orwell, nu au dispărut nici astăzi, chiar dacă, între timp, comunismul s-a prăbuşit. Un distins lingvist american, Geoffrey Nunberg, de la Universitatea Stanford, din California, identifică ecouri ale acestui limbaj în sintagme care dau expresie unor noţiuni actuale, cum ar fi, de pildă, "Patriot Act", Legea Patriotică. O lege care, în treacăt fie zis, adoptată în America după atentatele din 11 septembrie, autorizează autorităţile federale să asculte convorbirile telefonice, să instituie controlul asupra schimburilor de mesaje prin Internet, să obţină informaţii de la biblioteci şi librării asupra cărţilor împrumutate sau cumpărate de cititori, ori să reţină persoane suspecte fără o hotărâre judecătorească prealabilă. Tot aşa, după cum, pentru a cita din acelaşi distins lingvist, multă lume discerne o notă orwelliană în denumirea unui cunoscut proiect al Pentagonului, "Total Information Awarness" (Vigilenţă Informativă Totală), care urmăreşte constituirea unei vaste baze centralizate de date pentru monitorizarea oricăror activităţi ce ar putea avea legătură cu terorismul (între timp, denumirea a fost schimbată în "Terrorist Information Awarness" (Vigilenţă Informativă împotriva Terorismului), pentru a înlătura orice asocieri nedorite). Este citat şi exemplul operaţiunii "Liberty Shield" (Scutul Libertăţii), prin care este permisă detenţia pe termen nedefinit a solicitanţilor de azil provenind din anumite ţări. În acelaşi sens, un alt universitar american, profesorul de filosofic Joe D' Andrea, de la Farmingham State College, a adus Casei Albe învinuirea că a folosit vorbirea orwelliană cu dublu sens (doublespeak), pentru a justifica invazia Irakului. Este vorba, fireşte, de mult-pomenitele arme de distrugere în masă, pe care nimeni nu le-a putut găsi. Lista s-ar putea extinde şi cu alte exemple care nu sunt invocate de lingvistul american, cum ar fi faimoasele "pierderi colaterale" (colateral losses). Şi chiar expresii ca "political correctness" (corectitudine politică) şi "affirmative action" (discriminare pozitivă) par a fi ambigue. Sigur, este discutabil care din aceşti termeni constituie un ambalaj mistificator şi care sunt o simplă denumire fără nimic reprobabil, dar manipularea lingvistică în scopuri politice rămâne un dat, o realitate de neocolit a vremurilor noastre.


CREATORUL EXPRESIEI "RĂZBOIUL RECE"

Potrivit "Dicţionarului Oxford al Limbii engleze", Orwell este primul care a folosit termenul "războiul rece", într-un articol-eseu, "Tu şi Bomba Atomică", publicat în săptămânalul londonez Tribune, în octombrie 1945, după numai câteva luni de la inaugurarea nou ere nucleare, prin aruncarea de către americani a bombei atomice asupra oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki. Pentru frumuseţea şi argumentaţia impecabilă, acest articol ar merita citat în întregime, fiind unul antologic. Teoria sa este că, pe măsura perfecţionării şi creşterii puterii distructive a armelor, se conturează perspectiva creşterii preponderenţei Statului în detrimentul Individului, a ţărilor industrializate în detrimentul celor înapoiate. Centrele de putere se împuţinează tot mai mult. În 1939 - afirmă Orwell - existau doar cinci state capabile să poarte un război pe scară largă (Germania, URSS, SUA, Marea Britanie, Japonia - n.r.), iar în prezent (1945), doar trei (SUA, URSS, Marea Britanie) şi, poate, chiar numai două (SUA, URSS). Cu alte cuvinte, el prevede dispariţia ca mare putere a propriei ţări, fostul imperiu al Marii Britanii. Rămân, aşadar, două mari imperii, unul dominat de americani, celălalt de ruşi, în vreme ce în estul Asiei se profilează un al treilea imperiu, incipient, dominat de China. Fiecare de necucerit, o dată ce secretul bombei atomice va înceta să fie un monopol american - ceea ce s-a şi întâmplat - şi fiecare "într-o stare de permanent «război rece» cu vecinii săi". Concluzia: bomba atomică "va pune capăt războaielor pe scara largă, cu preţul prelungirii la infinit a unei «păci care nu e pace»". Extraordinar simţ al previziunii!

Timp de cinci decenii, lumea a fost (cu excepţia conflictelor locale) într-o stare nici de pace, nici de război, între cei doi giganţi, SUA şi URSS, în vreme ce al treilea, China, începea treptat să se trezească din letargie. Iar vocabularul politic internaţional s-a îmbogăţit cu termenul "război rece", care, lansat de Orwell, a dobândit circulaţie universală, dar câţi din cei care l-au folosit şi îl folosesc pot să-i identifice originea? Şi, bineînţeles, ideea celor trei imperii, "într-o permanentă stare de război rece", atât de prielnică rânduielilor autoritare sau totalitare, a preluat-o în romanul său profetic "1984".


EUROPA PE TARABĂ LA TEHERAN ŞI IALTA

Profetice sunt şi explicaţiile şi reflexiile pe care le comunică într-o scrisoare adresată editorului său în legătură cu acest roman, cu puţin înaintea datei apariţiei. "Ceea ce îşi propune (romanul - n.r.) este să discute implicările împărţirii lumii în «zone de influenţă»", scrie el, după care adaugă, într-o paranteză: "M-am gândit la acest lucru în 1944, în urma conferinţei de la Teheran". Ţinută la sfârşitul lui 1943, conferinţa de la Teheran a fost primul summit al celor trei aliaţi, Roosevelt, Churchill, Stalin, care, între altele, s-au pus de acord cum să împartă Germania în zone de ocupaţie, după ce va fi fost înfrântă şi, de asemenea, au decis ca partea din Polonia ocupată de ruşi, ca urmare a pactului cu Hitler, să rămână Moscovei. La Ialta, în februarie 1945, cei trei nu au făcut altceva decât să consfinţească aceste înţelegeri. Imaginându-şi în "1948" o lume alcătuită din trei imperii - Oceania, Eurasia şi Eastasia - Orwell a extrapolat, în ultimă instanţă, la scenă planetară, o asemenea împărţire în zone de influenţă.

E greu de ştiut care ar fi fost reacţia marelui ziarist şi scriitor dacă ar fi aflat de târgul la fel de odios al procentajelor, pus la cale, la Moscova, în octombrie 1944, deci între Teheran şi Ialta, de data aceasta numai între Churchill şi Stalin, prin care România era oferită pe tavă ruşilor, în proporţie de 90 la sută (până la urmă sută la sută), în schimbul unui procentaj similar care revenea englezilor în Grecia - Iugoslavia, Bulgaria şi Ungaria fiind şi ele împărţite "frăţeşte". Neîndoios, dezgustul său ar fi fost şi mai mare în general, referirile la România sub cizma sovietică par a fi foarte reduse în opera sa jurnalistică, deşi, probabil, cunoştea bine situaţia din ţara noastră, ca şi din celelalte ţări răsăritene intrate în sfera stalinistă de influenţă. Dovada o constituie o scrisoare (din aprilie 1949) în care îndoindu-se că în URSS ar exista un curent oficial antisemit (un asemenea curent s-a putut constata spre sfârşitul vieţii lui Stalin, vezi pretinsul complot al "bluzelor albe", cu implicarea medicilor evrei de la Kremlin), afirmă textual: "Dacă încerci sa stabileşti o legătură între comunism şi antisemitism, atunci i se poate oricând replica, atrăgându-ţi-se atenţia asupra unor oameni cum ar fi Kaganovici si Ana Pauker şi asupra marelui număr de evrei din partidele comuniste de pretutindeni". Referirea la Ana Pauker, emisara Kremlinului, arată că starea de lucruri din România îi era familiară, ca şi întregii lumi occidentale, de altfel.


Fragment preluat din :
Adevărul literar şi artistic, nr. 674/ 15 iulie 2003, p.14





ACTUALITATEA LUI ORWELL (III)

Romulus Căplescu


Orwell nu era un nume total necunoscut românilor şi, în general, est-europenilor, opera sa reuşind să treacă dincolo de cortina de fier, în special datorită emisiunilor posturilor de radio occidentale. În România, ca şi în celelalte ţări răsăritene, cine putea pune mâna pe un exemplar din "Ferma animalelor" sau "1948", cu riscurile evidente implicate, îl devora într-o noapte, recunoscând imediat halucinanta asemănare cu realităţile pe care le trăiau zi de zi. Prin anii '80, în Polonia şi Cehoslovacia au circulat chiar, după cum relata Timothy Garton-Ash, un bun cunoscător al Estului european, traduceri în samizdat, mulţi întrebându-se cum de a putut cunoaşte atât de bine realităţi din ţări, inclusiv Rusia, pe care nu le-a vizitat niciodată. Cum de a aflat de apartamentele sordide de bloc, unde coridoarele sunt îmbibate cu miros de varză stricată şi alte miasme pestilenţiale? Cum de a ştiut de lipsa de pe piaţă a unor articole atât de banale ca lamele de ras, cum de a priceput resorturile psihologice adânci ale dublei gândiri? Răspunsul rezidă, fireşte, în experienţa directă a aberaţiilor şi ororilor comunismului prilejuită de războiul civil din Spania, în şocul resimţit faţă de ignorarea deliberată a acestor aberaţii şi oron de către intelectualitatea de stânga din propria ţară, în înfrigurarea cu care urmărea tot ce se petrece în Rusia sovietică şi apoi în ţările intrate sub dominaţia ei Poeta Natalia Gorbanievskaia îi mărturisea lui Carton-Ash că în adâncul fiinţei ei îl socoteşte pe Orwell ca aparţinând spaţiului est-europan.


CENUŞIUL COMUNIST SUB LUPĂ

Un paradox fără doar şi poate, dat fiind că, prin datele biografiei sale, fizic, nu avea cum să aparţină unui asemenea spaţiu în schimb, în Spania el i-a putut cunoaşte "reliefurile", transplantate aici de comisarii sovietici. Pentru că s-a alăturat miliţiilor marxiste disidente, şi nu Brigăzilor Internaţionale dirijate de aceşti comisari, s-a numărat printre victimele represiunilor sălbatice declanşate de inchiziţia comunismului ortodox. Tovarăşii alături de care luptase pe front au fost aruncaţi în închisori şi ucişi fără milă de către cei care, în teorie, se chema că le sunt aliaţi împotriva lui Franco. Un raport secret al Tribunalului pentru Spionaj şi Înaltă Trădare al forţelor republicane de sub influenţă comunistă îi descria pe el şi pe soţia sa Eileen ca "troţkişti turbaţi". Dacă nu ar fi reuşit să fugă în ultimul moment din ţară, ar fi avut, mai mult ca probabil, un sfârşit tragic. Transpusă pe pământ spaniol, sugrumarea fără milă de către comunişti a oricărei disidenţe, a oricărei rezistenţe, reală sau închipuită, faţă de dogmele staliniste, era duplicatul exact al celor ce se petreceau în gulagul sovietic

Întorcându-se în ţară, a descoperit, oripilat, că, practic, întreaga presă de stânga suprimase ori falsificase în modul cel mai infam evenimentele la care fusese martor. A fost al doilea mare şoc al vieţii sale, care i-a permis să descopere una din regulile de fier ale lui Big Brother, "mutabilitatea trecutului" rescrierea, manipularea, deformarea istoriei.

Activitatea gazetărească intensă în care se angrenează după revenirea din Spania, preocupările sale politice îl fac să urmărească cu pasiune ceea ce se întâmplă în regimurile totalitare, cu precădere în cel stalinist. Nimic nu îi scapă. Carnetele sale de note înregistrează atent toate evenimentele majore care aveau să ducă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, inclusiv pactul Hitler-Stalin. După ce Hitler a repudiat pactul său de neagresiune cu Stalm, lansând operaţiunea Barbarossa, nu numai intelectualii de stânga (la început descumpăniţi de acest pact, dar apoi îmbrăţişându-l cu entuziasm factic), dar şi establishment-ul occidental, inclusiv cercurile conservatoare cele mai închistate, au luat în braţe Uniunea Sovietică, ridicându-i osanale. Orwell s-a situat însă pe o poziţie contrară, manifestând ceea ce s-ar putea numi un adevărat eroism intelectual. El s-a încăpăţânat să afirme că regimul sovietic e la fel de tiranic ca şi cel nazist, ceea ce constituie un exemplu unic, care i-a adus multe inamiciţii şi dezagremente, fiind cunoscut refuzul iniţial al unor edituri (cum ar fi cel formulat de Victor Gollancz ori de poetul şi criticul T.S. Elliot), se pare la "sugestia" Ministerului britanic al Informaţiilor, de a-i tipări "Ferma animalelor". Aşa cum am văzut, conferinţa de la Teheran i-a sugerat ideea împărţirii lumii în blocuri. Iar cărţile pe care le-a citit şi recenzat, inclusiv amintita distopie, Mî (Noi), a lui Evgheni Zamiatin, i-au furnizat amănunte, unele de-a dreptul terifiante, asupra vieţii de zi cu zi din "patria socialismului". Zamiatin descrie în amănunt cele ce se petrec în "Statul Unic", unde muncitorii trăiesc în case de sticlă, pentru a se ştii tot ce se petrece înăuntru (televiziunea încă nu se inventase), sunt identificaţi prin numere şi nu prin nume, poartă uniforme identice, iar relaţiile sexuale sunt strict reglementate, peste toţi şi toate domnind "Binefăcătorul", unanim şi perpetuu reales.

Ingredientele existau, aşadar, secretul constând în mixtura lor, în trecerea prin filtrul personal. Impactul extraordinar al celor două romane - "Ferma animalelor" şi "1984" - constă tocmai în faptul că se bazează pe evenimente reale, pe tendinţe şi detalii rezultat al unor îndelungate observaţii proprii. Dacă ruşii şi est-europenii au recunoscut în cele două cărţi realităţile cenuşiului lor cotidian, acest lucru are explicaţia cea mai simplă: pentru că punctul de plecare al autorului îl constituie tocmai aceste realităţi, unele trăite direct, altele permanent şi sistematic monitorizate.


LISTA LUI ORWELL

În contextul intransigenţei sale împotriva regimurilor totalitare, e lesne de înţeles jubilaţia pe care au resimţit-o adversarii, de la stânga şi de la dreapta, ai scriitorului, când au aflat, la ani şi ani după moartea sa, un episod necunoscut dinspre sfârşitul vieţii.

Cu puţin înaintea apariţiei Operelor complete, cotidianul conservator (de dreapta) britanic, Daily Telegraph publica, pe prima pagină, un articol cu un titlu senzaţional, "Idolul socialist care a devenit informator", în care se dezvăluia, pe baza documentelor cuprinse în lucrare (în redacţie parvenise un set al volumelor respective, anterior intrării lor în librării) că în 1949, Orwell întocmise, pentru uzul unui departament, recent creat pe lângă Ministerul de Externe (Foreign Office), având sarcina să contracareze propaganda comunistă, o listă, un fel de dosar a la Big Brother, cu numele unor concetăţeni cu simpatii comuniste. Printre aceştia, figuri publice de largă notorietate, ca scriitorii George Bernard Shaw şi J.B. Priestley, dramaturgul Sean O'Casey, deputaţii laburişti Richard Crossman şi Tom Driberg, celebrul actor de cinema Charlie Chaplin. Scandalul - artificial - a izbucnit imediat. Aşadar, cavalerul fără pată şi reproş, cruciatul împotriva totalitarismului, era un banal turnător, care se făcea vinovat de aceleaşi practici pe care le condamnase atât de vehement în "1984". Defăimătorii atâta aşteptau ca să se dezlănţuie.

În realitate, lucrurile se prezentau cu totul altfel. În primul rând, Orwell nu-şi ascunsese niciodată dispreţul faţă de intelectualii de stânga care sprijineau URSS-ul, în ciuda dovezilor de netăgăduit despre atrocităţile staliniste. În al doilea rând, el fusese solicitat de către o prietenă care lucra pentru departamentul amintit să sugereze cine ar putea să scrie articole cu caracter anticomunist, or, lista includea doar numele unor persoane care i s-au părut nepotrivite să scrie asemenea articole, datorită convingerilor lor politice, din care unele nu făceau, de altfel, un secret. A face din aceste persoane contrapropagandişti era o absurditate. Bernard Shaw, de pildă, vizitase Rusia sovietică, de unde, surprinzător de naiv, se întorsese entuziasmat, spre deosebire, să zicem, de Panait Istrati, care, mai sceptic şi mai lucid, nu şi-a ascuns dezamăgirea profundă faţă de cele constatate. În plus, nici unul din cei de pe listă nu îi era prieten, aşa că nu se poate vorbi de "trădare".

De altfel, dintr-o scrisoare adresată de Orwell prietenei amintite reieşea că nu acordă cine ştie ce importanţă numelor menţionate: "Nu e nimic senzaţional şi bănuiesc că pentru prietenii tăi nu reprezintă vreo noutate. În acelaşi timp, nu cred că e o idee rea să existe o listă a oamenilor în care nu poţi avea încredere", scria el, adăugând că, dacă s-ar fi procedat în acest mod mai devreme, s-ar fi împiedicat "strecurarea unor anumite persoane în posturi sensibile de propagandă, unde, probabil, au putut face mult rău". Ceea ce s-a şi adeverit, şi nu numai în sectorul propagandei, ci şi în serviciile diplomatice şi în cele informative, infiltrate de faimosul grup al "spionilor de la Cambridge" (denumire provenind de la universitatea absolvită), alcătuit din Kim Philby, Guy Burgess şi Donald Maclean, care, o dată descoperiţi, s-au refugiat în URSS, unde au dus o viaţă liniştită ca pensionari ai KGB-ului (s-a aflat, ulterior, că toţi trei erau homosexuali, fiind, astfel, mai uşor de şantajat de către ruşi, pentru a-i determina să spioneze).

Nu trebuie uitat nici momentul când se petrecea episodul "listei lui Orwell": războiul rece era în toi, iar Stalin ordonase blocada Berlinului Occidental, ai cărui locuitori nu mai puteau fi aprovizionaţi decât pe calea aerului. Marele Frate de la Răsărit ameninţa întreaga Europă şi dârzul anticomunist nu putea admite aşa ceva, cu slabele-i puteri, de pe patul de muribund, căutând să contribuie la împiedicarea unei asemenea perspective tragice. Orwell se temea că moartea îi va răpi şansa de a nu permite prietenilor conştienţi ori inconştienţi ai lui Stalin din lumea anglo-saxonă să-şi duca la capăt, activitatea malignă.

Mult mai reprobabilă, dacă ar fi să facem o comparaţie din acest punct de vedere, este comportarea unui scriitor ca Saul Bellow, care a proferat sentimente de prietenie faţă de Mircea Eliade, cât timp acesta a fost în viaţă. Iar după ce a murit, a asistat la ceremonia funerară, exprimându-şi mâhnirea pentru dispariţia marelui savant, pentru ca, apoi, în romanul său, cu cheie, Ravelstein, să îl înfiereze, sub numele schimbat de Radu Grielescu, ca asasin şi călău, care ar fi atârnat cu mâna lui evrei de cârlige în abatorul de la Bucureşti. Simpatiile lui Eliade, din perioada tinereţii, faţă de mişcarea de dreapta din România sunt neîndoielnice, dar a-i pune în cârcă asemenea fantastice vini imaginare e descalificant. Asemenea acuzaţii monstruoase post mortem îşi găsesc perechea în reproşurile severe făcute, de asemenea post mortem, de Alexandra Laignel-Lavastine lui Eugene Ionescu pentru că nu şi-a denunţat ca "fascişti" prietenii săi dintotdeauna, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Tocmai astfel de respingătoare comportamente sunt demne de Big Brother şi de arsenalul otrăvit la care acesta recurge şi nu gestul lui Orwell de atenţionare a unei prietene să nu comită o gafă solicitând unor simpatizanţi ai comunismului să se angreneze în activităţi de combatere a propagandei comuniste, mai ales că aceştia ar fi putut să accepte, infiltrându-se astfel în structuri deosebit de sensibile. Mai mult, s-a dovedit cum că unul din cei de pe listă, Peter Smollet, fost corespondent al ziarului Times, era agent sovietic, prieten apropiat al mai-sus pomenitului spion Kim Philby, şi că el s-a folosit de poziţia sa pentru a spiona în favoarea URSS!

Orwell nu a făcut decât să rămână egal cu sine însuşi. Şi după moarte, dacă se poate spune aşa, a continuat să lupte împotnva comunismului tentacular.


"ORWELL"-UL, UNITATEA DE MĂSURĂ A TOTALITARISMULUI

În limbajul literar, cuvântul "orwellian" cu dubla funcţie, de adjectiv - pentru a descrie teroarea totalitaristă, falsificarea istoriei, distorsionarea adevărului -, ca şi de substantiv - pentru a desemna un admirator, un discipol ori continuator al ideilor scriitorului - are circulaţie curentă. Este un privilegiu rar ca numele unui cărturar să se bucure de o asemenea dualitate, să zicem, de pildă, proustian, tolstoian ori dickensian (există şi exemple negative, dacă se poate spune aşa: marxist, leninist, stalinist). Iată, însă, că un scriitor şi critic rus, Viktor Erofeev, vine cu propunerea de a se institui "orwell"-ul ca... unitate de măsură a totalitarismului sau a regimurilor dictatoriale, pe o scară mergând de la O la 10. În fond, de ce nu? Dacă "unele animale sunt mai egale decât altele", cu atât mai mult unele state sunt mai totalitare sau dictatoriale decât altele.

În viziunea lui Erofeev, stalinismul întruneşte cotaţia maximă: 100 orwelli. Regimul din Coreea de Nord merită tot atât. Cuba lui Fidel Castro s-ar situa pe scara Orwell undeva între cotaţiile 80-90. în ultimii ani, valoarea în orwelli a Rusiei a oscilat la valori încă destul de înalte, deşi, în nici un caz, atât de mari ca pe timpul sovietelor.

Uneori, susţine scriitorul rus, ţările occidentale, cu regimuri tradiţional democratice, capătă un rating înalt în materie de orwelli atunci cânt pretind, cu aroganţă, că deţin monopolul adevărului, când manipulează realitatea ori manifestă ipocrizie, una predicând şi alta făcând. Alteori, pentru a reduce nivelul orwellilor în ţările infectate de dictatură, aşa cum este cazul Irakului, statele occidentale recurg la comportamente orwelliene. Gradaţia în orwelli ţine de natura puterii statului, de îngâmfarea acestui stat, de convingerea că numai el are dreptate, de pretenţia la impunitate. "Obiectul persecuţiei e persecuţia. Obiectul torturii e tortura. Obiectul puterii e puterea", ţine să reamintească Erofeev cuvintele lui Orwell.

În ochii scriitorului şi criticului rus, relevanţa autorului "Fermei animalelor" rezidă tocmai în această scară politică orwelliană. Conceptul cel mai strălucit pe care îl introduce Orwell este cel legat de "newspeak" - crearea de către statul totalitar a unui nou limbaj care să facă imposibilă orice împotrivire, orice idee diferită, orice dizidenţă. Conform acestei logici, scopul totalitarismului nu este să insufle teama ca atare, ci să o transforme în dragoste sinceră faţă de Big Brother, conducătorul suprem şi infailibil.

Iată că adversarul neîmpăcat al totalitarismelor, în genere, şi al totalitarismului sovietic, în particular, pare a fi - şi nu întâmplător - cel mai bine înţeles tocmai în ţara supusă timp de atâtea decenii acestui totalitarism înspăimântător, rezultat al unui experiment utopic în întregime falimentar.


DEMONUL LĂUNTRIC

Desigur, ar mai fi multe de spus despre Orwell. Despre Orwell, recenzatul de noutăţi literare, care a ţinut o rubrică permanentă la "Tribune". O muncă teribilă de Sisif, pe care o descrie inspirat într-un excepţional eseu intitulat "Confesiunile unui recenzat literar". Imaginaţi-vă, scrie el, "o fiinţă obosită, cu nervii la pământ", recenzatul de profesie, "îmbrăcat într-un halat ros de molii şi aşezat la o masă care stă să cadă". Cu început de chelie şi varice, nutrind vagi gânduri de sinucidere, "are 35 de ani, dar arată a 50". Sosirea unui nou lot de cărţi îl umple de groază. "Perspectiva de a trebui să le parcurgă îi provoacă aceeaşi senzaţie ca şi cum ar fi nevoit să dea pe gât o sticlă cu ulei de ricin". Se poate cu uşurinţă discerne în aceste cuvinte pana de ironist subtil, ceea ce nu-l împiedică să conchidă, cu amărăciune, că activitatea de recenzat literar e "o treabă deosebit de ingrată, iritantă şi epuizantă".

Pe care a continuat, însă, să o exercite cu osârdie, până aproape de ultima clipă a vieţii. Scrisul a fost pentru el o nevoie lăuntrică irezistibilă. Deşi într-un loc a socotit romanele ca fiind "forma cea mai anarhică a literaturii", prozele sale literare din ultima parte a vieţii sunt printre cele mai reuşite din cele ale literaturii britanice a secolului XX, atrăgându-i epitete uneori de o rară extravaganţă, cum ar fi "James Dean al războiului rece", aluzie la celebrul actor american de cinema, considerat în scurta sa existenţă un simbol al rebeliunii juvenile împotriva rânduielilor anacronice sau "John Fitzgerald Kennedyy al literelor anglo-saxone".

Cea mai bună definiţie şi-a dat-o tot el, atunci când a schiţat, din câteva trăsături de condei, portretul-tip al celor a căror meserie e scrisul. "Toţi scriitorii sunt vanitoşi, egoişti şi leneşi şi e un mister ce se afla la temelia motivelor lor. A scrie o carte necesită un efort îndelung, care te secătuieşte, ca o boală prelungită şi chinuitoare. Niciodată nu te-ai înhăma la o asemenea treabă dacă nu ai fi mânat de un demon interior căruia nu-i poţi rezista şi pe care îl înţelegi nelămurit".

Demonul lăuntric al lui Orwell a fost neîmpăcarea cu tot ceea ce înjoseşte omul.


Fragment preluat din :
Adevărul literar şi artistic, nr. 675/ 22 iulie 2003, p.14.





PRO-FILE





PUNCT ŞI DE LA CĂPĂTÂI (Voicu Bugariu)

Györfi-Deák György


La editura Liternet a apărut, în format electronic, volumul de proză scurtă "Mozart şi Moartea", scris de prozatorul şi criticul Voicu Bugariu. Cartea cuprinde 23 de povestiri, printre care unele lucrări antologice, apărute anterior în diferite volume sau antologii, precum "Noapte bună, Sophie", "Autostop" sau "Fulgerul mental". Prima merită o menţiune aparte, deoarece ea impune atemporal, cu o graţie greu de egalat, un cu totul alt profil al şarmului feminin decât cel din proza science-fiction a tinerilor optzecişti (Alexandru Ungureanu - Lera cea adevarată) sau cyberpunk (Michael Haulică - Madia Mangalena). Comparaţia se impune de la sine, în mod obligatoriu, pentru că Sophie a devenit prima fiinţă transferată în propria-i Utopie lăuntrică, temă care din 1999 a fost amplificată la proporţiile unui ansamblu de conştiinţe cuplate într-o Matrice dominatoare (The Matrix).

"Noapte bună, Sophie" a apărut iniţial în revista "Vatra", apoi în volum ("Lumea lui Als Ob", 1981) şi a fost selectată să-l reprezinte pe scriitor în antologia "Timpul este umbra noastră" (1991), realizată de criticul Cornel Robu. Voicu Bugariu şi-a lăsat eroina să se mişte şi să reacţioneze cu o naturaleţe care denotă o cunoaştere peste măsura obişnuitului, o identificare spirituală şi emoţională totală cu personajul, gen "Madame Bovary c'est moi!" a lui Gustave Flaubert. Întocmai ca şi Mona Lisa lui Da Vinci, Sophie ("Înţelepciunea", iubita mistică a filosofilor) constituie un ideal estetic şi rămâne cea mai vie obsesie a autorului.

Povestirea "Autostop" a apărut tot în "Lumea lui Als Ob". Inginerului Valentin Guţu i se înmânează un plic ce conţine o scrisoare de ameninţare. Ea este tipărită cu litere ciudate pe o hârtie indestructibilă. Apoi omul este cules de pe marginea şoselei de o maşină care decolează. Guţu se sperie şi sare din maşină. Avem de-a face cu o intruziune brutală a fantasticului în existenţa unui personaj mediocru, care se zbate ca un gândac întors pe spate, examinat cu lupa de o inteligenţă superioară. Personajul trăieşte angoasa conştientizării propriilor limite. Ichimescu, partenerul cu care Guţu joacă table, nu se lasă cuprins de spaima Necunoscutului şi-i propune o serie de explicaţii în răspăr: "Extratereştrii ne testează psihologiile. O glumă nevinovată a unor fiinţe dintr-o lume paralelă. O festă bizară, jucată de-un călător venit din viitor." Va să zică un fel de întâlnire de gradul III, pusă în scenă minuţios, nu fără o anumită răutate, mărturie a complexelor de inferioritate de care suferă farsorii, care, la o adică, sunt tot nişte oameni.

Lumea din "Mozart şi Moartea" este populată mai cu seamă de celibatari tomnateci, marcaţi sufleteşte de tot felul de ratări. "Fulgerul mental" ar putea fi, cronologic vorbind, prima proză publicată care are ca erou un bărbat între două vârste. Spre deosebire de versiunea apărută în medalionul de autor din Almanahul Anticipaţia 1986, de această dată pe erou îl cheamă, oarecum banal, Raul Popescu (nume folosit în mai multe povestiri din volumul analizat). Personajul trăieşte o criză de inspiraţie, pe care încearcă să o depăşească apelând la sfatul unui psihiatru. Acesta îl sfătuieşte să încerce un truc, să încerce uneori să trăiască cu intensitatea unor vârste trecute. Apariţia unei tinere declanşează fulgerul mental, descărcarea energetică din care se va naşte un roman de trei sute cincizeci de pagini, scris dintr-o suflare, dar autorul îşi consumă toate resursele creatoare, întreaga forţă vitală şi moare de bătrâneţe, la doar 46 de ani.

Acest Raul Popescu este un personaj fericit. El a trecut în lumea fericiţilor şi nu-l deranjează zi de zi Mizeria, "o femeie hidoasă, în zdrenţe, puţind, fără dinţi, nespălată de ani". Ea sună apăsat la uşă, ba chiar şi bate de câteva ori în uşă, nu se jenează. Nu telefonează, îşi caută victima personal. Vecinii protestează, dar îi pasează răspunderea de a scăpa de "cerşetoare".

Mizeria constituie un fel de secreţie internă care alimentează şi leagă toate celelalte povestiri, ca un fel de limfă ce străbate fişierele, circulând pe canale nebănuite şi răspândeşte o otravă subtilă, menită să-şi subjuge victima, să-i anihileze voinţa, să o transforme într-o legumă. Căci Mizeria este frigidă şi perversă (Amor senil), absolut respectuoasă şi inaccesibilă (Adevărul este ciudat şi incomod), are "statura nesăbuită a unei baschetbaliste" (Întâlnire cu Floria), manifestă o "maturitate senină" (Pe bulevard), este o "fiinţă iniţiată şi stăpânit pofticioasă" (Cvartet) ori "misterios erodată, având ceva de ogar neurastenic" (O amintire).

În "Ucigaşul melcilor", un text rescris şi el de mai multe ori, scriitorul porneşte pe urmele unor cunoscute versuri ale lui Ion Barbu, reţinând sugestia mucilaginos-erotică a unei fecundităţi deranjante. Wilhelm R. este un neamţ cu mofturi aristocratice, ce duce o existenţă perfect calculată. Dar menajul său convenţional, din care a rezultat o fetiţă, se destramă de la sine în momentul când soţia devine amanta unui intelectual atipic, uşor iritant, dar debordând de o sexualitate naturală, dezarmantă, care o cucereşte vorbindu-i despre gasteropode.

După divorţ, Herr R. se mută în Oraşul Coroanei (Kronstadt - un nume vechi al Braşovului), unde încearcă să-şi recâştige pacea lăuntrică. Degeaba, nişte melci încep să-i invadeze spaţiul vital, murdărindu-i pervazul, masa din nuc masiv, covoarele. El nu realizează că spirala unei case de melci poate fi parcursă în două sensuri. Pe măsură ce paşnica înaintare a gasteropodelor exercită o presiune tot mai mare, personajul principal se retrage în propria cochilie. Când nu-i rămâne spaţiu nici măcar să respire, el atacă disperat, acţiune care stârneşte, ca un bulgăre aruncat între o creastă povârnită cu nea, o avalanşă de evenimente negative.

Strivirea melcilor îi provoacă eroului o senzaţie de reală satisfacţie sexuală:

"Ucizi melcii cei lubrici. Câte doi dintr-o dată. Satisfacţie! Ai o erecţie rapidă, mai puţin obişnuită la vârsta ta. Din penis îţi iese parcă un abur invizibil. Aproape un orgasm, nea Wilhelm!"

Însă decimarea gasteropodelor duce la efecte catastrofale: într-un cartier mărginaş, o explozie de gaze provoacă moartea a cinci persoane; un camion scăpat de sub control îi terciuieşte pe călătorii care aşteptau tramvaiul; un avion se prăbuşeşte în oraş; deraierea unui tren provoacă sute de morţi... Iar Wilhelm R. prelungeşte masacrul, până când el însuşi devine victima cutremurului iscat de nesăbuinţa sa.

Surprinzător, autorul care a insistat să publice romanele "Zeul apatiei" şi "Visul lui Stephen King", naraţiuni voit plasate în meandrele mocirloase ale subliteraturii, dozează acum atent raportul dintre sex şi violenţă. După ce a găsit "proporţia de aur" dintre aceste elemente primordiale ale tipologiei umane şi s-a văzut cu formula în buzunar, Voicu Bugariu îşi rezervă plăcerea de a se transforma într-un moralist subtil, un promotor al unui "joc secund" mai pur.

În povestirile sale, autorul îşi introspectează personajele cu o luciditate ce pare uneori cinică:

"Omul suferă de o boală numită bătrâneţe incipientă. Problemele lui n-au nici-o legătură cu ambianţa socială. Nimeni nu este de vină în ceea ce-l priveşte. El singur şi-a făcut-o. Cu mâna lui, ca să zic aşa. Trebuia să aibă mai multă grijă de viitor. Să nu rămână fără serviciu. Sau, dacă era dat afară de unde a lucrat, să plătească taxele pentru asigurări sociale. Totul ar fi fost OK. De asemenea, era indicat să nu mai fie atât de orgolios. Să facă nişte acte de vasalitate faţă de unul sau mai mulţi puternici ai zilei. Ar fi obţinut, cu siguranţă, un oscior. Aşa, cu metoda lui maximalistă, a ajuns în marginea societăţii."

Dar "marginea societăţii" nu constituie neapărat un capăt al răbdării. În "Mozart şi Moartea", un muribund îl cheamă pe Raul Popescu, cu rugămintea să-i pună un fragment dintr-un concert de pian, pe care-l auzise adesea din garsoniera vecină. Rugămintea îi este îndeplinită şi bătrânul se stinge lin, odată cu ultimele măsuri. E o împăcare cu lumea care, dincolo de nervozitatea unor personaje obsedate de convenienţele sociale şi marcate de traumele andropauzei, sălăşluieşte în tot ce are mai bun proza lui Voicu Bugariu.





GOTIC ÎNTÂRZIAT SAU ROMANTISM ÎNTÂRZIAT? (Anne Rice)

Liviu Radu


După poveştile cu vampiri, Anne Rice începe un ciclu romanesc despre mumii. De fapt, termenul de mumie este nepotrivit, pentru că autoarea îşi continuă şi îşi dezvoltă opiniile despre nemuritori. Marele faraon Ramses a aflat de la o vrăjitoare hitită reţeta nemuririi. Astfel, devine un rătăcitor prin vremuri, sfătuitorul din umbră al multor faraoni şi amantul celebrei Cleopatra. După care, plictisit şi obosit de lume, se retrage într-o criptă, în întunericul care-l adoarme, aşteptând să fie iarăşi scos la lumina care-i va reda viaţa şi energia.

Aşteptarea sa este îndelungată, pentru că vor trece două mii de ani până când mormântul său va fi descoperit, iar trupul îi va fi adus la lumina zilei şi transportat în Anglia. Faraonul va nimeri în universul victorian de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Va asista la uciderea arheologului care l-a descoperit şi se va îndrăgosti de fiica acestui arheolog, o va ajuta să se răzbune şi se va întoarce în Egipt, pentru a o căuta pe Cleopatra...

Romanul doamnei Rice are multe trăsături ce-l fac asemănător cărţilor din ciclul vampirilor. Şi aici, nemuritorul are puteri deosebite, atât fizice, cât şi intelectuale. Iar muritoarele se simt atrase de el, se îndrăgostesc nebuneşte, acceptându-i nemurirea şi dorind, la rândul lor să-i împărtăşească stilul de viaţă. Şi aici, nemuritorul manifestă un dispreţ total faţă de morala epocii. Rămânem cu impresia că autoarea este adepta unei ideologii a supraomului, o ideologie ce pare oarecum desuetă, de-un romantism cu oarecare iz de naftalină. Trăirile sunt prea intense, prea excesive, judecăţile sunt extreme, iar gesturile sunt definitive. Nu există nuanţe, personajele par desprinse din epopei străvechi, fără asemănare cu omul modern, atât de dispus la concesii şi la autocompătimire. Ramses pare un Frankenstein modern, fiind atât monstrul cât şi savantul în aceeaşi fiinţă.

Atât din desfăşurarea evenimentelor, cât şi din modul abrupt în care se termină romanul, este evident că doamna Rice a gândit povestea de faţă ca parte a unui ciclu romanesc întins. Să sperăm că în volumele următoare mumia va evolua, va da dovadă de sentimente mai complexe şi că nu vom avea parte doar de variaţiuni pe aceeaşi temă.


Anne Rice - Mumia sau Ramses cel Blestemat
Traducere de Anca Maria Nastasia şi Ion Nastasia
Editura RAO, 2003





DESPRE DEMENŢĂ ŞI MANIPULARE (John Saul)

Liviu Radu


John Saul s-a specializat în ceva ce s-ar putea numi „fals horror metafizic”. Adică romanele sale încep prin a descrie evenimente ce par a avea în spatele lor forţe oculte, metafizice, adevărate puteri ale răului. În final, explicaţia este raţională, chiar cu tentă SF.

Romanul de faţă nu se abate de la această regulă. Într-un orăşel banal, liniştit, încep să se producă evenimente tragice. Povestea este fragmentată în mai multe povestiri cvasiindependente, legate între ele doar prin locul de desfăşurare şi prin substratul comun. De subliniat faptul că John Saul mărturiseşte în prefaţă faptul că s-a inspirat din ideile prezentate de St. King în prefaţa la Culoarul morţii, referitoare la dorinţa acestuia de a scrie un roman foileton, de factură dickensiană. Remarcăm astfel faptul că marii autori de romane horror devin conştienţi de rădăcinile populare ale literaturii horror, de faptul că aceasta se trage din romanul foileton. Pe de altă parte, John Saul recunoaşte influenţa lui King şi în faptul că încearcă să-şi creeze un mediu al său, o atmosferă şi nişte locuri care să creeze un fundal specific operei sale. Personal cred că aici se manifestă mai degrabă influenţa lui Lovecraft, autor pe care-l admiră şi King, şi Saul, şi care şi-a plsat întreaga operă în atmosfera foarte familiară lui, a Noii Anglii.

Revenind la romanul lui John Saul, remarcăm o anumită repetitivitate în acţiuni. Fiecare parte componentă constă în dezlănţuirea unei nebunii asasine, nebunie provocată de un obiect pe care personajul episodului îl găseşte aparent întâmplător. Evident, în final se dovedeşte că obiectul respectiv fusese pus cu bună ştiinţă în calea victimei. Şi că victimele nu erau chiar inocente, din moment ce obiectul respectiv declanşa amintiri tragice, mustrări de conştiinţă şi acţiuni demenţiale.

Am putea concluziona că este un roman foarte kingian, pentru că regăsim multe dintre obsesiile lui St. King. Saul reuşeşte însă să-şi păstreze originalitatea, iar personajele sale îşi păstrează trăsături pe care le regăsim şi în celelalte romane ale lui John Saul.


John Saul - Cronicile din Blackstone
Traducere de Cornelia Bucur
Editura RAO, 2003





FEMEIE ÎNTR-O LUME A BĂRBAŢILOR (Terry Pratchett)

Liviu Radu


Al treilea volum din seria lumii discoidale aduce elemente noi. În primul rând, Pratchett renunţă la personajele de până acum, dovedind că şi-a propus să scrie o frescă a acestei lumii imaginare, că nu a intenţonat doar să prezinte aventurile vrăjitorului Vânturică. În al doilea rând, autorul prezintă unele mecanisme intime ale funcţionării magiei. Astfel, puterile unui vrăjitor se transmit direct de la deţinătorul acestora către un prunc abia născut, dacă respectivul prunc este al optulea băiat al unui al optulea fiu...

Totul e bine şi frumos, dar ce se întâmplă atunci când vrăjitorul muribund se înşeală, iar copilul căruia îi transmite puterile sale nu-i băiat, ci fată? Într-o lume a egalităţii între sexe, greşeala respectivă n-ar fi însemnat mare lucru. Dar într-o lume a vrăjitorilor, în care există termeni diferiţi pentru vrăjitoare şi vrăjitor (witch, respectiv wizard), termeni care exprimă o stare de fapt, oglindind misoginismul social, greşeala respectivă duce la întâmplări ieşite din comun, ce ameninţă existenţa planetei.

Cei doi termeni despre care am amintit anterior nu au echivalent în româneşte. Ca atare, discuţiile filosofice între personaje, care încearcă să explice că nu-i posibil ca o femeie să devină vrăjitor, nu pot fi traduse, iar romanul pierde mult din farmec. Mai mult, traducătoarea nu s-a ostenit să ne ofere măcar nişte note de subsol, să găsească nişte explicaţii pentru fraze ce sună cam aşa: o femeie nu poate să devină vrăjitor, ea poate să fie doar vrăjitoare. Vă daţi seama că pentru cineva care nu ştie un strop de engleză, chestia devine cam stresantă....

În afară de aceste aspecte, romanul este la fel de amuzant şi de captivant ca şi primele două volume ale seriei. Pratchett este un scriitor talentat, care pare a se distra de minune aşternând pe hârtie trăsnăile care-i trec prin cap. Mărturisesc că am devenit un fan al său. Spre deosebire de ciclul Harry Potter, care îşi propune să se adreseze atât copiilor, cât şi adulţilor, romanele lui Pratchett se adresează adulţilor, chiar dacă pot fi citite foarte bine şi de copii. O mică diferenţă de optică, care are ca sursă spiritul plin de ironie al autorului - spirit pe care doamna Rowling nu-l va putea egala niciodată.


Terry Pratchett - Magie de ambele sexe
Traducere de Domnica Macri
Editura Noesis, 2003





PRO-PUNERI





INELELE SUVERANE (origami)

Györfi-Deák György


Inelele sunt nişte podoabe cu semnificaţii aparte. Ele sunt realizate de obicei din metale nobile (aur, argint, platină), dar şi din corn, fildeş, chihlimbar, lemn ori metale comune. De exemplu, după ce Hercule a ucis vulturul trimis să ciugulească ficaţii lui Prometeu şi l-a eliberat pe cel care a furat focul ceresc, eroul l-a obligat pe titan să poarte un inel de fier, pe care fixase o fărâmă de piatră din stânca pe care fusese înlănţuit, ca semn al supunerii faţă de Zeus. În Antichitate, legea lui Solon cerea oamenilor liberi să poarte inele pentru a se deosebi de sclavi. La romani, doar senatorii şi cavalerii aveau dreptul să poarte inele de aur; poporul purta inele de fier. Abia împăratul Hadrian a poruncit să înceteze această discriminare.

Există deci inele ale stăpânului, menite să arate că purtătorul este investit cu o anumită putere şi inele care înrobesc. În cazul verighetelor pe care preotul le sfinţeşte, iar mirele şi mireasa le schimbă între ei, cei doi soţi devin reciproc stăpânul, dar şi sclavul celuilalt. Dar aceleaşi inele servesc şi ca mijloc de recunoaştere pentru soţii ce se despart o vreme mai îndelungată.

În cunoscuta poemă indiană Sakuntala, regele Dushyanta o întâlneşte pe Sakuntale, fata unui eremit şi o ia de soţie. Când se întoarce în capitală, el îi lasă un inel, pe care femeia îl pierde în vreme ce se scaldă într-un râu. În lipsa acestuia, regele refuză să o recunoască, drept care Sakuntale se întoarce în codru şi-l naşte pe prinţul Bharata. Când un pescar găseşte inelul respectiv în măruntaiele unui peşte şi-l aduce la curte, Dushyanta îşi dă seama că femeia a spus adevărul şi porneşte în căutarea ei. Astfel, Bharata este adus la curte şi recunoscut ca urmaş, iar din seminţia sa se vor naşte eroii războinici din Mahabharata.

O tradiţie povestită de Gaspar Heltai în Cronica sa (Krónika az magyaroknak dolgairól..., Cluj, 1575) spune că regele Sigismund de Luxemburg rămăsese cam văduv de câtva vreme. Plecat să se lupte cu turcii, a văzut-o şi a sedus-o pe fata unui boier din Densuş (numele de familie al mamei, Morzsinai, precum şi supranumele de Sibiencea al fiului, indică faptul că neamul lor provenea probabil din Mărginimea Sibiului). Deoarece fata a rămas gravidă, regele i-a lăsat un inel, ca ulterior să-şi poată recunoaşte odrasla. Băiatul a fost botezat Iancu şi a devenit un general temut de turcii otomani, fiind ulterior revendicat ca erou naţional atât de români, cât şi de unguri şi de sârbi.

Pe vremea când era prunc, maică-sa îi dădea uneori inelul să se joace cu el. Într-o zi, un corb a fost atras de strălucirea aurului şi i-a smuls inelul din mână. Copilul a început să plângă, drept care mama a sărit să vadă ce se întâmplă. Iaca inelul în pom, în ciocul unei păsări negre ca moartea. "Vai, mie, ce-o să fie, dacă îl pierdem !", a ţipat femeia şi l-a chemat într-ajutor pe fratele ei, Gaspar, care, într-un târziu, a săgetat pasărea şi a recuperat preţioasa bijuterie. De aici, spune Heltai, provine supranumele de Corvinus pe care regele Matei l-a făcut cunoscut în lumea întreaga, mai cu seama prin Corvinele sale, cărţi rare, deosebit de frumos lucrate, marcate cu blazonul familiei: un corb ce ţine un inel de aur în cioc.

Pierderea inelelor de către logodnici sau sfărâmarea lor în timpul cununiei este socotit de toate popoarele drept un semn aducător de nenorocire. În cazul legendei podului de la Narta, versiunea macedo-română a jertfirii unui om la temelia unei construcţii (la români, Mănăstirea Argeşului; la unguri, cetatea Devei), meşterul i-a spus soţiei că i-a căzut inelul în groapă şi i-a poruncit să intre acolo şi să-l caute. Femeia, ascultătoare, a coborât, drept care meşterii s-au grăbit s-aducă mortar şi au zidit-o în temelie.

Inelul, ca simbol al puterii, apare şi în Biblie. În capitolul 41 din Geneză, Iosif îi dezleagă faraonului visul despre cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe. Mulţumit de interpretare, faraonul îl împuterniceşte să organizeze acţiunea de colectare a grânelor în cei şapte ani de belşug spre a evita foametea din următorii şapte ani de secetă. Ca semn al transferului de putere ("numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine"), faraonul şi-a scos inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif.

Quintus Curtius Rufus povesteşte că Alexandru cel Mare, pe patul de moarte, a primit onorul armatei şi apoi şi-a scos inelul cu pecete şi i l-a dat lui Perdiccas, ca semn că ar dori să-i fie urmaş. Totuşi, când cei din jur l-au întrebat cui îi lasă tronul, marele cuceritor a răspuns cu diplomaţie: "Celui mai vrednic."

Nu toate inelele au această soartă, să fie trecute de la o persoană la alta ca semn de investire cu o putere. Jean Chevalier aminteşte în Dicţionarul de simboluri faptul că Inelul Pescarului (care serveşte de sigiliu pontifical) este sfărâmat la moartea fiecărui Papă.

La Constantin Brâncuşi, inelul se numără printre cheile "aurorei metafizice", printre motivele care cârmuiesc lumea, alături de sferă, ou, înălţare. (B. Fundoianu)

Prima călătorie în Narnia, fantastica lume guvernată de leul Aslan, imaginată de scriitorul englez Clive Staples Lewis, e intermediată tot de nişte inele magice. Dar spre deosebire de lumea arabă, care e o lume a mirajelor şi a deşertului, domnul Andrew Ketterley, magul din "Nepotul magicianului", le-a confecţionat dintr-un praf adus tocmai din Atlantida. Inelele galbene aveau puterea să-şi teleporteze purtătorii din lumea reală în Pădurea dintre Tărâmuri, în vreme ce inelele verzi serveau pentru explorarea altor lumi, lucru de care au profitat copiii Digory şi Polly.

Poveştile arabe din "O mie şi una de nopţi" povestesc despre geniile (djinni) care au fost închise în sticle astupate şi sigilate cu pecetea lui Solomon. Inelul înţeleptului rege evreu este amintit de Josephus Flavius în "Antichităţile" sale. În cartea a VIII-a, capitolul 2, istoricul povesteşte cum magul Eleazar a exorcizat demonii dintr-un posedat, folosindu-se de un inel magic şi invocând numele lui Solomon, eveniment la care au asistat împăratul Vespasian, fiii săi, căpitanii şi soldaţii din palat.

Ticălosul vrăjitor din Maghreb îi dă un inel lui Aladdin, pentru a-l feri de duhurile rele, înainte de a-l trimite în grota unde se află lampa magică. Tudor Pamfile menţionează că atunci când, dintr-o cauză sau alta, cineva este silit să lase un mort singur în casă, trebuie să-i pună pe piept o seceră şi un inel, ca să fie ferit de duhurile rele.

Filosoful grec Platon povesteşte în Republica, cartea a doua:


"Întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur pământul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se, păstorul /Gyges/ a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înăuntru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru cei de fată, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil."

(traducere Andrei Cornea)


Întocmai precum Siegfried din "Cântecul Nibelungilor" s-a servit de gluga magică ca s-o supună pe sălbatica şi puternica Brunhilde, Gyges intră în camera reginei neştiut de nimeni. Spre deosebire de eroul german, păstorul lidian şi-a sedus suverana apoi, la îndemnul ei, l-a ucis pe rege, i-a ocupat tronul şi a întemeiat dinastia Mermnazilor. Vorbind despre Cresus, ultimul reprezentant al ei, Herodot ne povesteşte o istorioară asemănătoare în "Istorii" (cartea I, 7-15), însă fără a pomeni de inel.

De fapt, Platon se foloseşte de povestea păstorului devenit rege peste noapte ca să discute despre slăbiciunea firii omeneşti:


"Dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia, fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic."

(traducere Andrei Cornea)


Dar dacă oamenii se lasă atât de uşor corupţi de putere, pe Pământul de Mijloc, cel dintre Rai şi Iad, există o seminţie mică, înrudită cu oamenii, care trăieşte în nişte vizuini săpate sub pământ: hobbiţii. Ei au fost imaginaţi de profesorul englez J. R. R. Tolkien, în vreme ce corecta un extemporal şi au jucat un rol important (deşi au detestat dintotdeauna aventurile) în istoria veche a oamenilor, în al treilea Ev, cel dinainte de strămutarea Ielelor dincolo de Marea cea Mare.

Bilbo Baggins era un astfel de hobbit onorabil şi ar fi dus o existenţă paşnică şi îndestulată, dacă vrăjitorul Gandalf nu l-ar fi făcut să se alăture unei trupe de 14 pitici, condusă de Thorin Scut-de-stejar. Ei porniseră către Muntele Singuratic, decişi să-şi recupereze comoara strămoşească, care fusese confiscată de zmeul Smaug. Peripeţiile lui Bilbo sunt povestite în "O poveste cu un hobbit". După ce a evadat din captivitatea orcilor ce trăiau în galeriile săpate de-a lungul Munţilor Ceţoşi, Bilbo a găsit un inel magic care avea aceleaşi puteri ca şi inelul lui Gyges. El aparţinuse unui hobbit decăzut, pe nume Gollum, cu care Bilbo s-a întrecut dezlegând ghicitori şi a reuşit să-l învingă.

Gollum, zis şi Sméagol, a revenit ca personaj în trilogia "Stăpânul inelelor". El l-a condus pe Frodo Baggins, nepotul lui Bilbo, pe o parte din drumul ce ducea către ţinutul Mordor, împărăţia ticălosului Sauron. Podoaba găsită de unchiul Bilbo nu era un simplu inel magic, ci unul în care Sauron, Domnul Întunericului, ferecase cea mai teribilă putere posibilă, una care acţiona asupra oamenilor, piticilor şi încerca să corupă sufletul curat al ielelor, ca astfel să-i supună unei singure voinţe.

Lumea avusese anterior ocazia să scape de teribilul inel la sfârşitul celui de-al doilea Ev, când o Ultimă alianţă a Ielelor şi Oamenilor l-a învins pe Sauron. Dar Isildur, fiul regelui Elendil, a ezitat să distrugă inelul şi astfel răului i s-a oferit şansa să renască. Isildur nu s-a bucurat de captura sa, deoarece a fost ucis, iar mica bijuterie a fost găsită de un hobbit pescar, ucis de Gollum, căruia i-a otrăvit sufletul vreme de 500 de ani.

Când vrăjitorul Gandalf a aflat istoria obiectului, i-a cerut lui Frodo să arunce inelul în focul subteran al Muntelui Osândei, acolo unde fusese făurit. Urma să fie misiune deosebit de dificilă, atât datorită faptului că Sauron îşi recăpătase o parte dintre puteri cât şi datorită influenţei nefaste a forţelor întunecate închise în inel. Frodo a fost sprijinit la început de o Frăţie în care s-au reunit toate neamurile din Pământul de Mijloc: alţi hobbiţi, vrăjitorul Gandalf, oamenii Aragorn şi Boromir, piticul Gimli şi Legolas, fiul regelui ielelor din Codrul Întunecat.

Purtătorul Inelului şi tovarăşii săi au înfruntat primejdii de moarte, fiind atacaţi de cei 9 Nazguli, sufletele regilor blestemaţi; de orcii care au distrus stăpânirea piticilor din Minele Moriei şi de demonul Balrog; de trupele trădătorului vrăjitor Saruman şi ale celor care-l susţineau pe domnul din Mordor; de teribila . Slăbit fizic, înfometat şi însetat, Frodo a cedat psihic pe buza vulcanului şi lumea a fost salvată în cele din urmă de Gollum, care i l-a smuls din mână şi a preferat să se arunce cu inel cu tot în coşul vulcanic decât să cedeze mult dorita pradă forţelor Întunericului.


NOTĂ

Alte articole ce cuprind exemplificări origami ale unor teme, subiecte şi personaje din literatura science-fiction:
Dinozauri
http://proscris.web1000.com/Ps17-18/dino.htm
Ciclul Star Wars
http://proscris.web1000.com/Ps19-20/starwars.htm
Ciclul Star Trek
http://proscris.web1000.com/Ps21-22/startrek.htm
Alte figurine, împăturite din bancnote ieşite din uz, sunt prezentate pe pagina Gyurigami, de la adresa: http://www.bilet.go.ro/origami/.





PARANORMAL SAU NU, DESPRE IUBIRE (The Dead Zone)

Simone Györfi


"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu"… în ultimul timp nu prea mai privesc micul ecran. Câte o emisiune de ştiri, vreun talk show mai ca lumea… Rareori câte un film nou care să-mi placă cu adevărat, de când cu invazia serialelor lăcustă gen Gigi amoroso, io ti amazzo, poc! amnezie, happy ending. Sau, mai grav, filmele şi reality show-urile cu înjurături, limbaj obscen şi morţi pe milimetru pătrat. Poţiunea de filme agresive şi desene animate făcute parcă de alienaţi mental, manelele poluante psihic şi emisiunile la ore de audienţă maximă care pun accentul pe putred, pe senzaţional şi corupt, ne induc în subconştient sentimentul că mânia fără rost, diletantismul agresiv şi anarhia stupidă sunt unicele valori ale viitorului.

De fapt, chiar dacă am scăpat din chingile celor două ore de emisiune de tristă amintire, suntem la fel de manipulaţi, numai că la scară mai mare.

Uite că în această matrice bine pusă la punct mai apare şi câte o fisură. Pusă la ore inconvenabile, cu sigla 12 sau 16 la colţ, cu recitarea psalmică a tuturor defectelor impuse de CNA la începerea programului. Seriale ca Salvamontiştii, Mysterious Ways (Calea misterelor), Quantum Leap, Murder Call sau The Dead Zone (Împotriva destinului) par a se fi strecurat în grila de programe din greşeală.

Fenomenele paranormale, din nou foarte la modă, au fost nu demult şi calul de bătaie al grupărilor autohtone. Vă mai amintiţi de fenomenul Hâncu? Dar de efectul piramidei? Dar de emisiunea în care clarvăzătorii dezvăluiesc apropiaţilor ultimele minute din viaţa celor duşi? Sau sabatul vrăjitoarelor, transmis în direct cu prilejul tăierii buricului magiei albe de prea-minunatele xXx, haules-baules?

La prima vedere, Mysterious Ways, Quantum Leap şi The Dead Zone apucă aceeaşi cale bine bătătorită. Omul de ştiinţă care se opune, o păţeşte, o trăieşte şi devine un propovăduitor. Ba căutând în computer, ba căzând în el, ba fiind lovit de inspiraţie la moalele capului.

Ce mă face totuşi să scriu despre aceste seriale?

Mesajul.

Există o minusculă deviere de la fantasticul obişnuit, de la suprarealul deja-vu, de la sf-ul volatil. Mesajul subliminal ţinteşte un grup de vârstă vulnerabil, încă permeabil, educabil - adolescentul, pre-adultul. Viitorul cetăţean, sau cetăţeanul debutant într-o lume aflată la confluenţa declinului moralităţii vechi şi a naşterii unei moralităţi noi, globale. Personajele acestor seriale nu mai sunt supermeni care mustesc de ură şi hormoni, ci intelectuali care îşi pun la bătaie puterile pentru a repara, a vindeca sau preveni… Oameni care îl ocolesc pe "de ce?" pentru a-l înlocui cu "de ce nu?".

The Dead Zone
Actorii care joacă în serialul "The Dead Zone":
David Ogden Stiers, Kristen Dalton, John L. Adams, Anthony Michael Hall, Nicole deBoer, Chris Bruno

Mărturisesc că am descoperit relativ târziu serialul "The Dead Zone", de pe la episodul 6, dar m-a prins. Prin calităţile enumerate mai sus, prin dorinţa evidentă a realizatorilor de a oferi o alternativă la serialele violente de duzină, majoritare.

Scenariul se bazează pe romanul omonim al lui Stephen King şi redă povestea unui profesor de biologie care, după un accident de maşină, se trezeşte dintr-o comă de şase ani şi începe să "vadă" lucruri din trecut şi viitor. Această putere se pare că provine din aşa numita "zonă moartă" a creierului, răspunzătoare pentru happening-urile (să mă ierte dl. Pruteanu!) extrasenzoriale. John Smith (un fel de Gheorghe în SUA) devine - vrând - nevrând, un fel de Mesia, care, deşi nu poate interveni în timpul prezent şi nu poate vindeca, este în stare să influenţeze viitorul celor din jur, rearanjând acţiunile şi întâmplările ca într-un joc de puzzle, până când poate - în majoritatea cazurilor - evita un deznodământ tragic.

Shawn Piller     Michael Piller
Shawn şi Michael Piller

Romanul "The Dead Zone" a mai fost ecranizat în 1983, avându-l în rolul principal pe Christopher Walken. Scenariul serialului pe care îl puteţi urmări încă pe canalul Antena1 este scris şi regizat de tandemul tată-fiu Michael Piller (producător al serialelor de mare popularitate "Star Trek: The Next Generation", "Star Trek: Deep Space Nine" şi "Star Trek: Voyager") - Shawn Piller (co-producător) şi este difuzat prin Lions Gate Television şi USA Network.

Anthony Michael Hall - John Smith - actor şi autor de muzică uşoară, este originar din Boston şi are în spate, la 34 ani, o bogată carieră filmografică. A debutat la vârsta de 7 ani. Mai târziu, a lucrat cu regizorul John Hughes care l-a distribuit mai ales în roluri de adolescent zvăpăiat, uşor răutăcios. A reuşit o schimbare la faţă spectaculoasă, intrând în pielea magnatului Bill Gates în filmul "The Pirates of Silicon Valley" (TNT, 1999).

Spectatorilor le place mixtura specială compusă din flash-back-uri, efecte vizuale speciale, umor, mister şi romanţă cât cuprinde. Într-o formă sau alta, realizatorii pun pe tapet chestiuni deloc confortabile: dileme moral-etice privind binele şi răul, imixtiunea în viaţa altuia, dreptul de a interveni în timpul fizic hărăzit cuiva, mai pe scurt, un ciudat joc "de-a Mesia". Dacă vă mai aduceţi aminte de episoadele din "Star Trek: The Next Generation", căpitanul Jean-Luc Picard era pus deseori în situaţii similare. Piller este un adevărat fan al "metaforei creştine" şi se pare că şi-a găsit omul în persoana lui Hall, catolic practicant. "Personajul pe care îl interpretez este un mistic, un empat care nu poate decât să ajute oamenii, iar eu vreau ca totul să fie cât mai credibil. Îmi iau rolul cât se poate de în serios", spune Hall, care îşi petrece o bună parte din timpul filmărilor meditând sau citind operele preotului mistic irlandez John O'Donohue ("Anam Cara", o introducere în misticismul irlandez). Şi este un rol care i se potriveşte; dotat cu o privire fixă, de vizionar şi cu o mimică facială de invidiat, Hall face din John Smith omul care este pe rând copleşit de soartă (în timpul celor şase ani de comă, mama sa şi-a pus capăt zilelor, fosta logodnică s-a măritat cu şeriful local iar fiul său nu ştie că el este tatăl lui), ostracizat apoi hăituit de gloata hămesită după senzaţii tari, în timp ce el însuşi pendulează între bine şi rău, iluminare şi demonic, un om care încearcă să lupte împotriva unei meniri mesianice (aceea de a scăpa lumea de un război nuclear care i-ar provoca sfârşitul, în cartea lui Stephen King), dar care, în final, îşi duce crucea de clarvăzător cu demnitatea eroului biblic.

Răspunzând la câteva întrebări schematice, Hall afirmă că ascultă Lenny Kravitz şi Prince, că rolul preferat este cel în care l-a interpretat pe Bill Gates, că nu priveşte niciodată înapoi cu mânie, că citeşte mai ales John O'Donohue ("Eternal Echoes") şi Edgar Cayes, că ar turna mai multe filme cu buget redus, că datorează felul lui de-a fi părinţilor, care l-au învăţat să fie o persoană consistentă, ne-superficială şi să creadă în Dumnezeu. Şi-ar dori ca serialul să fie un succes şi în anii următori şi să lucreze cu actori de talia lui Nicholson, De Niro şi Hopkins. În SUA, serialul a devenit un adevărat fenomen iar actorii Nicole deBoer, Chris Bruno, John L. Adams, Kristen Dalton, David Ogden Stiers şi satanicul Sean Patrick Flanery staruri în toată puterea cuvântului.

Linkuri utile pentru cei interesaţi:
http://www.tvtome.com/amh
http://filmforce.ign.com/articles/362/362023p1.html
http://filmforce.ign.com/articles/362/362094p1.html
http://www.chud.com/interviews.php3

Pentru informaţii "de la faţa locului", downloadarea unor poze şi afişe sau chiar a scenariilor vă recomandăm să vizitaţi pagina web a serialului:
http://www.usanetwork.com/series/thedeadzone.





ARCA LUI NEO (Matrix Revolutions)

Györfi-Deák György


"The Matrix" (1999) a constituit un moment revoluţionar în istoria filmului science-fiction. Povestea hackerului mesianic, smuls dintr-o iluzorie închisoare a minţii, pentru a elibera oamenii din robia maşinilor, a zguduit conştiinţele şi a incitat spiritele în pragul trecerii dintre milenii. Vechea dispută dintre idealism şi materialism (care a fost servită generaţiei mele ca fiind gata tranşată) a renăscut şi a fost mutată pe terenul civilizaţiei informaţionale, un areal încă puţin explorat de filosofii contemporani. Marii gânditori s-au întrecut în a se aşeza de una şi de cealaltă parte a baricadei.

Fratii WachowskiFraţii Larry şi Andy Wachowski, scenariştii care au conceput întreaga trilogie, l-au pus pe eroul principal, Neo (anagramă a lui One, Primul, Alesul), să frunzărească volumul "Simulacre si simulare" al filosofului postmodernist, Jean Baudrillard. Luările de poziţie au fost adunate în antologii, precum "Taking the Red Pill" (antologator Glenn Yefeth) sau "Exploring the Matrix" (antologator Karen Haber). Alte discuţii au fost găzduite de ziare cu pretenţii, precum britanicul The Economist.

Dezbaterile au insistat mai mult pe aspectele sociale şi filosofice, deoarece din punct de vedere tehnic era clar, n-avea sens să scufunzi omul într-o cuvă unde să-l hrăneşti prin tuburi cuplate la corp ca să obţii energie. Deoarece aparţine unei fiinţe cu sânge cald, organismul e clădit cu precădere pentru a menţine o temperatură corporală constantă, deci el e specializat în generarea sau disiparea căldurii. Chiar dacă organismul produce biocurenţi, ei sunt de mică intensitate, deoarece un curent mare ar duce la încălzirea ţesuturilor prin efect Joule şi la coagularea proteinelor, la deshidratarea muşchilor şi la carbonizare. Apoi, se ştie din fiziologie că organul nefolosit se atrofiază. Câtă vreme oamenii plutesc în sarcofage strâmte umplute cu gelatină, ei nu pot să-şi menţină musculatura în bună stare prin simpla răsucire de pe o parte pe cealaltă. Exemplele pot continua.

Dar firea umană e jucăuşă. Chiar dacă din punct de vedere ştiinţific, modelul promovat de filmul original scârţia din toate încheieturile, sistemul descris merita să fie investigat ca reflexie psihologică şi sociologică a umanităţii. Să luăm un exemplu simplu de înţeles: dacă de obicei se folosesc mâinile pentru a apuca şi muta obiecte, mingea de fotbal e mişcată cu piciorul, lucru care îi distrează atât pe jucători, cât şi pe spectatori. Satisfacţia generată de joc cere respectarea regulilor de bază, chiar dacă ele contrazic obişnuinţele cotidiene. Situaţia atipică imaginată în "The Matrix" oferea o asemenea bogăţie de posibilităţi, încât majoritatea comentatorilor au preferat s-o accepte ca pe o axiomă, de dragul spectacolului şi al delectării intelectuale.

Secvenţele antologice din primul film continuă şi azi să aibă o putere de sugestie neştirbită. În toamna acestui an, Bill Gates, preşedintele consiliului de administraţie al Microsoft, i-a surprins pe participanţii la târgul de produse informatice Comdex din Las Vegas. El a prezentat o parodie a cunoscutului episod în care Morpheus îl pune pe Neo să aleagă între Marea Pilulă Albastră (culoare IBM) cu efigia pinguinului Linux pe ea şi o pastilă roşie obişnuită, marcată cu sigla Windows. "Alege Marea Pilulă Albastră şi te vei trezi într-o lume în care depinzi de o mulţime de consultanţi IT; în schimb, dacă vei alege pastila roşie, vei rămâne în Ţara Minunilor şi-ţi voi arăta cum inovaţia eliberează masele!"

Producătorii s-au hotărât să profite de emulaţia creată şi au anunţat că vor face continuarea aşteptată. Reacţia publicului a fost promptă, zeci de milioane de oameni s-au repezit să consulte situl oficial al filmului şi să copieze fragmentele-momeală oferite de studiourile Warner Brothers. Pentru că doreau să prezinte şi unele aspecte din preistoria lumii înnegurate, dominate de maşini, realizatorii au decis să creeze o serie separată de desene animate. Ele urmau să explice cum anume s-a ajuns ca mecanismele să folosească oamenii drept generatoare de energie.

În avanpremiera filmului "The Matrix Reloaded" (2003) a fost prezentat "Ultimul zbor al lui Osiris", un scurt-metraj realizat prin tehnici de animaţie digitală, care a oferit o motivaţie sui-generis pentru continuarea filmului original. După o palpitantă confruntare cu săbii japoneze în spaţiul virtual (o variantă tăioasă a pockerului pe dezbrăcate), June şi Tadeus, doi rebeli de pe nava Osiris, se trezesc atacaţi de santinele, zăvozi cefalopodici ai maşinilor. Încercând să scape de ele, cad din lac în puţ, deoarece nimeresc peste un roi imens de mecanisme, care forfotesc în jurul unei foreze. Evident, ea a fost adusă ca să se sape un tunel până la Zion, oraşul subteran unde trăiesc oamenii liberi. June intră în Matrice ca să-şi avertizeze semenii, în vreme ce Tadeus şi echipajul de pe Osiris luptă cu îndârjire ca să-i ofere răgazul necesar.

La o primă vizionare a acestui scurt episod, nimic nu explică, nici măcar nu sugerează de ce acest interludiu este legat de "The Matrix Reloaded", film care, vorba unui critic, oferă "cadrul pentru o dezlănţuire de adrenalină" şi prea puţine răspunsuri. Misterul se lămureşte de la sine abia după ce omul vede şi "The Matrix Revolutions" (2003). În mod cert, partea a doua şi a treia din ciclu trebuiau să formeze un singur film. În loc să renunţe la o serie de efecte vizuale redundante şi învârtiri inutile în jurul cozii, fraţii Wachowski au preferat să adauge altele şi să facă o trilogie, bazându-se pe principiul că tot ce are trei picioare va sta obligatoriu în echilibru. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit, deoarece chiar dacă eşafodajul nu se răstoarnă, el stă într-o poziţie dureros de incomodă, provocată de scurtimea ultimelor două picioruşe. Oare să nu fi ştiut scenariştii că mai binele este duşmanul binelui?

În "Revoluţiile Matricii", comunitatea din Zion trebuie să înfrunte atacul santinelelor, mecanisme pluritentaculare, capabile să taie plăci de oţel şi să răzbată peste tot. Până acum au atacat doar navele rebelilor, urmărindu-le cu mişcări unduitoare, ca nişte spermatozoizi multiflagelaţi care se repezesc către un ovul situat în trompele uterine ale Pământului Mamă. De această dată, santinelele au misiunea să distrugă tot ce mişcă în subsol. O altă ipostază a Oracolului, Pitonisa, îi sugerează lui Neo că poate pune capăt luptei înfruntându-l şi anihilându-l pe Agentul Smith. Şi într-adevăr, toate evenimentele converg către înfăptuirea acestui ţel, deoarece programul Agent Smith, un fel de poliţist al gândurilor celor cuplaţi în Matrice, a căpătat reacţii paranoice şi pune în pericol însăşi funcţionarea sistemului. Neo capătă o navă cu care se duce în Oraşul Maşinilor, trece prin blocada santinelelor ca Vodă prin lobodă şi îşi înfruntă oponentul, care înţelege prea târziu că e doar anti-imaginea Alesului.

La o analiză atentă a celor două episoade parazite, noutatea şi elementele care complică universul creat de Larry şi Andy Wachowski sunt tocmai navele levitante cu care rebelii circulă pe canalele subterane, între Zion şi lumea pârjolită de la suprafaţă. Să insistăm puţin în această direcţie. Atât în limba română cât şi în maghiară, numele Neo pooate fi transformat în Noe, prin inversarea ultimelor două litere. Precum se ştie, Noe e patriarhul care a supravieţuit potopului, diluviu menit să şteargă de pe suprafaţa Pământului o omenire decăzută, rezultată din împreunarea Titanilor cu fiicele oamenilor.

Cam asta a fost şi intenţia scenariştilor. În "A doua renaştere", un alt desen animat din seria Animatrix, se arată că "aşa-numita societate civilă a devenit victima orgoliilor şi corupţiei", drept care oamenii au realizat maşinile "după chipul lor" şi astfel au devenit artizanii propriei dispariţii de pe scenă. Deoarece primele mecanisme se hrăneau cu energie solară, oamenii au distrus atmosfera planetei cu speranţa că astfel vor paraliza maşinile care îi concurau. Dar, surpriză, mecanismele au recurs chiar la oameni, pentru a-şi extrage energia vitală. I-au adormit în nişte saci placentari imenşi şi i-au hrănit cu vise, în cadrul uriaşului sistem denumit The Matrix (Matricea).

Constructiv, arca lui Noe este o ambarcaţiune la fel de primitivă ca şi navele Zionului, care, deşi au calculatoare la bord şi o conexiune de bandă ultralargă cu Matricea, sunt manevrate îndeobşte prin pârghii şi manivele. ("Racheta", prima locomotivă construită de Stevenson, pare un exemplu de automatizare revoluţionară faţă de sistemele de comandă din seria "The Matrix".) În seria de desene animate, ni se prezintă prototipul acestor vehicule, denumit "Versatran", un aparat care îmbină flexibilitatea unui helipod (noţiune fantastică, de culoare albastră, generatoare de scântei electrice) cu viteza unui avion cu reacţie. Avioanele construite pe baza lor pleacă să distrugă Zona 01, "Pământul Făgăduinţei", deşertul unde s-au regrupat primele maşini şi au construit nişte prototipuri mai performante.

Operaţiunea de distrugere a fost botezată "Furtună întunecată" şi era îndreptată împotriva unui stat situat în deşert. Scena în care avioanele pleacă la atac pare a fi decupată din filmul lui Alan Parker, "The Wall", realizat după cunoscutul album al formaţiei Pink Floyd. Bombele nucleare detonează ciuperci incandescente, în urma cărora atmosfera se umple cu un nor negru de praf. Abia "Logo", nava pilotată de Trinity, care-l poartă pe Neo către Oraşul Maşinilor, se va ridica deasupra acestei lumi înecate în fum, ca o arcă pornită în căutarea unui liman unde să ancoreze şi să înceapă repopularea unei lumi distruse pentru trufia de a se crede omnipotentă. În lumea Matricii, la început a fost Omul. (Şi pentru o vreme, zice textul desenului animat, a fost bine.) Cuvântul detronat (în greceşte: "logos") apare abia la sfârşit, ca o arcă a lui Noe, menită să răzbată dincolo de un experiment eşuat şi să-i ajute pe oameni să reia viaţa de la capăt. Din păcate, fraţii Wachowski n-au fructificat nici această idee şi au preferat un final cu multă apă de ploaie şi o falsă apoteoză.

Din punct de vedere contabil, întreprinderea a fost un succes. Studiourile Warner Brothers şi-au scos banii investiţi, au obţinut profit şi la un moment dat chiar au cochetat cu ideea unei noi trilogii. Spre surprinderea tuturor, "The Matrix Revolutions" au fost respinse de americani. Fenomenul a fost intuit de către marile firme, care nu s-au grăbit să sponsorizeze sau să participe la campania publicitară de lansare a ultimului episod. De vacarmul promoţional au profitat doar extremiştii ruşi, care s-au îmbrăcat în paltoane negre de stofă şi şi-au pus ochelari de soare, apoi s-au înşiruit pe treptele cinematografului unde avea loc lansarea "Revoluţiilor" în Moscova. Ei purtau pancarde pe care scria: "Noi suntem NEO-comuniştii."

Şi noi, care credeam că după 1989, am scăpat de Matrice!





GUSTUL AMAR AL REVOLUŢIEI (Matrix Revolutions)

Cătălin Ionescu


Tot ce are un început are şi un sfârşit – acesta este lait-motivul mult aşteptatei părţi, cea de-a treia, a filmului Matrix. Lansat cu surle şi trâmbiţe într-un simultan global (inclusiv în România) Matrix Revolutions a fost însă, per total, o mare decepţie.

Mărturisesc sincer că am fost un fan Matrix. Mai mult, după ce Matrix Reloaded relansase într-un mod neaşteptat o acţiune pe care prima serie, Matrix, o închisese, spuneam atunci, cu un punct apăsat, speram într-un final măcar de talia lui Reloaded. Premisele erau simple şi logice: Reloaded şi Revolutions sunt, la urma urmei, un singur film, tăiat în două din motive comerciale. Din nefericire însă s-a dovedit că Revolutions nu a reuşit, nici pe departe, ceea ce reuşiseră din plin primele 2 serii: să convingă spectatorul că ceea ce vede pe ecran este mai mult decât un spectacol de o anume ţinută estetică.

Seria a doua, Reloaded, avusese extrem de inspirata idee să exploreze, ce-i drept mai degrabă en passant, un (pseudo)filon mitologic. Amestecând pseudo-mitul popular american (Superman) cu mitologia şi legendele mistice – Persephone (soţia lui Hades, zeul morţilor), alături de Merovingian (numele dinastiei de regi considerată a avea descendenţă directă din Maria Magdalena şi Iisus Christos) – Matrix Reloaded dădea semnele explorării unui filon extrem de bogat, poate şi sub apăsata personalitate a actriţei Monica Bellucci. Din acest punct de vedere, Matrix Revolutions pare mai degrabă o juxtapunere de scene neterminate. Monica Bellucci are parte de o singură scenă, de-a dreptul ridicolă, de parcă ar fi cerut peste noapte un salariu triplu şi regizorii, supăraţi, au scos-o din joc. Merovingian (actorul Lambert Wilson) face, la rându-i figuraţie, într-o scenă puţin credibilă prin care îl aduce înapoi pe Neo „dinafara” Matrixului (o altă interesantă direcţie rămasă nefructificată de realizatori).

Dar marea problemă a filmului Revolutions este însă alta: ponderea prea mare pe care o capătă, în cadrul acţiunii, scenele din „realitate”, în dauna celor din „irealitatea” Matrixului. Dacă punctul culminant al lui Reloaded este urmărirea de pe autostradă, frumos dozată, punctul culminant al lui Revolutions, atacul Zionului, este de-a dreptul dezamăgitor. Dintr-un motiv foarte simplu: definind legile Matrixului drept legi virtuale, orice devine posibil; legile „realităţii” sunt, însă, restrictive. Nu are rost să „disecăm” acum asaltul Zionului, pentru că este absurd de la început până la sfârşit. De ce, de pildă, nu exista nici o armă cu puls electromagnetic acolo? De ce alimentarea uriaşelor maşinării de război se face cu roaba (!) şi sub asaltul direct al duşmanilor? Etc., etc. Mai departe, moartea eroilor în planul real este la fel de „ireală” – culminând cu încercarea de transformare a lui Neo dintr-un „mântuitor” virtual într-unul real, care este de-a dreptul kitsch.

Să nu fim însă mai răi decât ar fi cazul filmul are şi unele scene interesante – unul dintre acestea este scena luptei din „realitate” dintre Neo şi trădătorul „posedat” de Smith – păcat însă că influenţa Matrixului în „realitate” nu este defel valorificată de realizatori. Interesantă – dar nu peste măsură – este şi faimoasa scenă de luptă dintre Smith şi Neo, deşi, până şi acestă scenă este marcată cumva de un soi de oboseală generală, astfel încât sacrificiul lui Neo pare mai degrabă datorat plictiselii decât unei cauze (mult mai) nobile...

Şi, la urma urmei, în ce constă Revoluţia Matrix? Într-o înţelegere mai mult sau mai puţin secretă cu duşmanul de moarte? Să fim serioşi, ar trebui să fie vorba aici de Revoluţiile Matrixului, nu de secretele Revoluţiei (sau ce-o fi fost ea!) române din 1989...

Sigur că, lăsând acum critica deoparte, trilogia Matrix merită văzută, revăzută, eventual chiar păstrată pe DVD, CD sau – în lipsă de altceva – pe casetă video. Ba, dacă ne gândim puţin, chiar mai mult de-atât. În trilogia Matrix există, fără îndoială, germenii propriei sale renaşteri. „Matricea” virtuală nu a răspuns, de altfel, niciodată la întrebarea „Ce este Matrixul?”. Astfel încât existenţa unui nou scenariu, care să exploreze multele filoane deschise şi abandonate de cele 3 filme de până acum este posibilă. Mai improbabilă pare însă existenţa unui regizor atât de inconştient încât să preia această sarcină, punând la socoteală în acestă ecuaţie şi faptul că este greu de presupus că actorii principali vor accepta un alt contract.

Deci, fani ai Matrixului, nu disperaţi: Matrixul suportă orice. Chiar şi gustul amar al propriilor Revoluţii...


Keanu Reeves     Carrie-Anne Moss     Laurence Fishburne
Hugo Weaving     Monica Bellucci     Lambert Wilson

The Matrix Revolutions - Warner Bros. 2003

Scenariul şi regia:
Andy Wachowski
Larry Wachowski

în distribuţie:
Keanu Reeves .................. Neo
Carrie-Anne Moss .......... Trinity
Laurence Fishburne ....... Morpheus
Hugo Weaving .......... Agent Smith
Monica Bellucci ........ Persephone
Lambert Wilson ........ Merovingian





MATRIX INVOLUTIONS (BD)

Corto


[caricaturi] colorate de Marian Mirescu





PRO-POZIŢII





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (11): HULITELE TELENOVELE DIN PERSPECTIVĂ SF

Liviu Radu


Să ne lămurim de la bun început: telenovele înseamnă roman televizat. Deci este vorba de un gen literar care beneficiază de transpunerea pe micul ecran, cu toate avantajele şi dezavantajele inerente. Există un precedent, pe care şi-l amintesc doar cei de vârsta mea: adaptările radio. Înainte de epoca televiziunii, a existat o eră - care acum ni se pare scurtă şi revolută - dar care s-a bucurat de mare succes la vremea ei, o eră în care oamenii nu ratau „teatrul radiofonic" sau adaptarea - în foileton, bineînţeles - a unor romane. Era ceva de calitate, care avea un rol important în culturalizarea maselor. Acum, termenul de telenovelă are ceva peiorativ, implicând ceva de proastă calitate, ceva excesiv de sentimental, plin de răsturnări de situaţie incredibile. Oricum, ceva de prost gust.

Oare aşa stau lucrurile? Să ne amintim de „Mătuşa Julia şi condeierul" şi o să ne dăm seama că, în afara lumii socialiste, teatrul radiofonic căpătase un caracter de artă populară. Se pare că în America Latină genul a cunoscut o amploare mai mare ca în alte părţi, deci se creaseră toate pemisele ca, o dată cu răspândirea televiziunii, să se simtă necesitatea unui gen de spectacol care să satisfacă solicitarea publicului doritor de artă populară.

Dar răspândirea telenovelelor în toată lumea nu se poate explica numai prin pasiunea latino-americanilor pentru radionovele. Să ne amintim că, într-o anumită perioadă, seriale realizate de britanici - ecranizări după autori celebri - aveau un succes de public uimitor. O generaţie întreagă a urmărit cu sufletul la gură „Forsyte Saga" sau „Familia Palliser". De ce oamenii se uită acum la nişte prostioare? Pentru simplul motiv că asemenea seriale nu se mai fac de multă vreme. Sunt prea scumpe. Calitatea costă.

Şi totuşi, de ce se uită lumea la telenovele? Vă scutesc de opinia că amărâtele de telenovele se aseamănă mai mult cu viaţa decât romanele mainstream din ziua de azi. Răspunsul este clar: se uită la telenovele aceleaşi categorii de spectatori care plângeau de zor la filmele hollywoodiene de prin anii treizeci, patruzeci, cincizeci. Pe vremea când Hollywoodul nu era interesat de violenţă - fizică şi verbală -, când exista pudoare, iar comediile trash erau de neimaginat (cine mai produce acum o Helzapoppin?), exista un public alcătuit în majoritate din clasa medie. Iar acest public se uită acum la telenovele, care sunt decente, n-au pic de violenţă, sunt sentimentale, nu şochează şi solicită din partea spectatorului doar un pic de inocenţă naivă - adică de un pic de visare. Hai să fim serioşi, Casablanca nu-i altceva decât o telenovelă, e la fel de veridic ca orice serial latino-american. Dar e un film în care joacă actori de mare clasă, făcut de un regizor mare, ajutat de profesionişti deosebiţi. Telenovelele folosesc actori mai mititei - unii chiar amatori -, au bugete mici, etc. Nu-i un motiv să dispreţuim genul doar pentru realizări particulare. La urma urmei, cea mai mare telenovelă a fost realizată de americani - Dallas - cu distribuţie de soi şi cu investiţii serioase. De ce am considera Dallas sau Dinasty mai bune decât suratele lor latino, mai sărace, dar mai zglobii?

Din punctul nostru de vedere, putem remarca un număr oarecare de asemănări între telenovele şi SF. Ca genuri populare, nu au spectatori (respectiv cititori), ci fani. Ambele genuri sunt judecate aprioric. Nimeni nu se uită la telenovele, dar îşi dă cu părerea (ca şi în cazul SF-ului). Chiar prezentul articol este scris de o persoană care ştie despre telenovele doar ce povestesc colegele şi ce a văzut din zborul telecomenzii. Ambele genuri sunt dispuse să folosească tehnici şi motive general valabile. Există realizări - în ambele categorii - de inspiraţie istorică, psihologică, se folosesc clişee cu copii, cu grupuri etnice, etc. Telenovelele folosesc fără reţinere ideea clonării sau orice altă idee SF, ce poate fi acceptată de publicul larg. Ca şi SF-ul, telenovelele sunt o formă de artă populară, deci evazionistă, în care oglindirea realităţii contează mai puţin. În acelaşi timp, ambele categorii sunt forme de divertisment. Adică pot fi dispreţuite de criticii de specialitate, dar au succes la public.


ALTE PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE
Articole de Liviu Radu publicate în numerele anterioare
(a se vedea şi Pro-Porţie, Index de autori, literele O-Z)

Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?
Literatura poliţistă, o literatură SF specială?
Literatura western şi literatura SF
Literatura SF şi romanele cu samurai
Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine
Fantasy şi science fiction
Horror şi SF
Literatura istorică şi SF-ul
Literatura sentimentală
Literatura pentru copii şi cea SF





NICOLAE, THE GREAT DECEIVER OR THE GREAT BUSINESS?

Dolce Iside


I am not very inclined to believe in things like the Antichrist. Above all because he had "to reveal him" in 2000 and we saw nothing yet. Then it was said that he had to be born in 2000, so we must wait another 30 years! Therefore, in this meantime, Tim LaHaye and Jerry B. Jenkins wrote The Left Behind series.

Millions of people disappear in a catastrophic instant. This fact merely should set off in us the wish to pray, because a thing of this kind can be only a supernatural fact. I don't know what you think, but I don't believe in the aliens and I don't think that somebody can create a so sophisticated weapon to pulverize instantly half of the terrestrial population, leaving however the clothes and all the accessories, also the dentures. Therefore, this is just the first of the many mysteries in the books of the series Left Behind, which in Italian was translated as "The Excluded". Now, let's analyze another question. History taught us to distrust the people who introduce themselves with strange great ideals (look for instance at Hitler, who at his beginnings have been seen by his people like a kind of Messiah). I ask myself how it is possible that after a shocking thing such as the disappearance of millions of people, the survivors to throw themselves between the arms of somebody which becomes day by day the lord of the world?
Furthermore I think that everyone knows more or less how the Antichrist should be and what he is supposed to do. There is a tide of movie and books on this subject, beyond the Bible, for sure. Therefore, knowing that after the "Rapture" the Antichrist will have to appear, who wouldn't suspect that Nicolae is the Antichrist? In fact somebody suspects him. But who? Four people that before the Rapture didn't believe in God or didn't actually believe. An airplane pilot and his daughter, a famous journalist and a protestant pastor, all of them "left behind" because they weren't true believers. And of course, all of them being American! Perhaps because we, people from Europe, are supposed to be stupid? Or the authors couldn't expand their horizons opening the eyes to somebody else in the world? Wouldn't it have been more interesting if in various parts of the world, the people "left behind" had wondered what was happening? Instead of the few people, belonging to a single part of the world, to a single social class, several other people would realized what is going on and their fight could have more chances to be successful. If the novels would have been chosen to represent different characters, maybe the volumes would have been much more interesting. Furthermore, there are too many biblical citations, too many "teachings", which sooner or later will bore the layman reader.
And then, why Romania? Why Cluj? For the first question, I think there is an easy answer. In the collective imaginary, your country is always seen as the country of creatures like vampires and demons, (you think, in an episode of the series Highlander, one of the four knights of the Apocalypse comes from Bucharest!) and of course, bad people. Sometimes, even in Italy, it happens that Romania immigrants are involved in unpleasant facts, but this shouldn't make us think that all the Romanian are bad people. Unfortunately, rotten apples there are everywhere. Then what better place to be shown as place of birth of the Antichrist? Not to mention that for the Protestants, the Antichrist origin is located in Europe, especially in the East (and I haven't yet understood why!). In the beginning I thought that Cluj would give Nicolae a greater mystery halo, this city being a less known town (Bucharest, for instance, would have been too much obvious). And now I found another possible explication: was Nicolae born in Cluj because this is in part a Catholic city? I'm not very expert about your country, but if I did not misunderstand, Cluj is a town with a significant Catholic population. Then, if the Antichrist will rise from the Catholic world, I presumed that is for this that Nicolae was born to Cluj.
What can we say about the characters of the books? Generally, the characters are unreal and above the lines. Nicolae, in the few times when he speaks, is too much banal and fictitious. OK, he's the Antichrist, but he's however human. He seems instead not to have emotions or reactions, more like a robot. Maybe the authors created him so in order to underline the fact that he's "the great deceiver". But by doing so they only created out of the personality key of the series just an antagonist, a "bad guy" for the "good guys" of the books. Furthermore, who are these people? They seem to be a kind of religious fanatics who fight against the devil (Nicolae). Maybe I see the things like that because I'm Catholic, while these books were writings for the evangelicals, so all this would sound strange for people being not American Christians. In fact, we must not forget that initially the series had been created for the American market, precisely for the American believer market, and only later they did (almost) the turn of the world. In Italy for instance, the first book was published about to the end of 2000 (in USA this happened in 1995). Moreover, from 2000 up to present, there are already 3 movies about Left Behind. If we think that the books will be 12, we can say that the actors and directors would have their jobs assured at least up to 2012! Even if I guess that it is fair to admit that the cinematographic Nicolae is better than the literary one!
Another very strange thing what I discovered is that a lot of people said that they had been "converted" (meaning that now they believe in God) after they had read these books. I wonder if a book is enough to make somebody changes his (hers) ideas, or we are not talking about a true conversion. In my opinion this more like a temporary conviction. I think that the "conversion" must come from the heart, that it should be something that can't come out of a book, even if it is masterfully written. Therefore, I'm afraid that they would still be "left behind", if a day the "Rapture" should happen.
Is there something more to be said? After all, this is only my opinion about this series. For sure, the books have their glamour, even if in many ways the reader might not agree with the authors. Waiting to see the true Antichrist (that many people say he's nearer than we think), let us be satisfied with the poor Nicolae Carpathia, who beyond being evil and deceitful, he produced a lot of money for many people_

All good things, Romania, and the strength be with you.


Traducerea în limba română:
Nicolae, marea amăgirea sau marea afacere?





NICOLAE, MAREA AMĂGIREA SAU MAREA AFACERE?

Dolce Iside


Nu sunt foarte atrasă să cred în lucruri precum Antihristul. Întâi de toate pentru că el ar fi trebuit să se arate lumii în anul 2000, ori până acum nu l-am văzut. Mai târziu s-a spus el avea să se nască în anul 2000, deci am mai avea de aşteptat încă vreo 30 de ani! Aşa că, în acest răstimp, Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins au scris seria "Left Behind" (Cei părăsiţi sau Cei lăsaţi la urmă).

Milioane de oameni dispar într-un moment. Doar acest fact ar fi trebuit să facă să izvorească din noi dorinţa de a ne ruga, pentru că o astfel de întâmplare nu poate să fie decât de origine supranaturală. Nu ştiu ce credeţi dv., dar eu nu cred în extratereştri şi nu cred că cineva poate crea o armă atât de sofisticată încât să pulverizeze instantaneu jumătate din populaţia pământului, lăsând totuşi neatinse hainele şi toate celelalte accesorii, precum şi danturile. Acesta este primul din multele mistere din cărţile seriei "Left Behind", sintagmă tradusă în limba italiană în varianta "Cei excluşi". Haideţi acum să analizăm o altă problemă. Istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în oamenii care apar plini de măreţe idealuri (luaţi-l ca exemplu pe Hitler, care la începuturile sale a fost văzut de compatrioţii lui precum un Messiah). M-am întrebat cum este posibil ca după un fapt atât de şocant ca dispariţia a milioane de oameni, supravieţuitorii să se arunce singuri în braţele cuiva care devine, cu fiecare zi ce trece, stăpânul lumii?

Mai departe, cred că oricine ştie mai mult sau mai puţin ce este Antihristul şi cam ce ar fi el în stare să facă. O mulţime de cărţi şi filme au speculat acest subiect, fără a mai menţiona Biblia, de bună seamă. Astfel încât, ştiindu-se că după "Înălţarea la cer" va apare Antihristul, cine nu l-ar suspecta pe Nicolae că fi Antihristul? De fapt cîţiva chiar îl bănuiesc. Cine? Un pilot de avion şi fiica sa, un ziarist faimos şi un pastor protestant, toţi fiind "lasaţi la urmă" pentru că nu erau nişte credincioşi adevăraţi. Şi toţi, de bună seamă, sunt americani! Poate şi pentru că noi, locuitorii Europei, suntem consideraţi a fi proşti? Sau pur şi simplu autorii nu au fost în stare să-şi extindă orizonturile proprii, punând ochii şi pe alte personaje, din alte părţi ale globului? Nu ar fi fost oare mult mai interesant ca în diferite părţi ale lumii, oamenii "lăsaţi la urmă" să se fi întrebat ce s-a întâmplat cu adevărat? În locul cîtorva personaje, toate situate în acelaşi colţ de lume, aparţinând aceleiaşi clase sociale, mai mulţi oameni, din alte zări, ar fi avut poate mai mulţi sorţi de izbăndă. Dacă romanele ar fi avut mai mulţi eroi, diferiţi, poate că volumele ar mi fost mai interesante. Colac peste pupăză, în cărţi poţi întâlni prea multe citate biblice, care, mai devreme sau mai târziu, vor plicitisi cititorul laic.

Pe urmă se naşte întrebare, de ce România? De ce Cluj? (locul de naştere al Antihristului Nicolae - nota traducătorului) La prima întrebare cred că este uşor de răspuns. În imaginarul colectiv, ţara dumneavoastră este mereu văzută drept o ţară plină de creaturi precum vampirii, sau demonii (vedeţi, într-un episod din serialul Highlander [Nemuritorul] , unul dintre cei patru cavaleri ai Apocalipsului vine din Bucureşti!), şi oameni răi. Câteodată, chiar în Italia se mai întâmplă ca unii imigranţi români să fie amestecaţi în lucruri neplăcute, şi totuşi asta nu ar trebui să ne facă să considerăm toţi românii drept oameni răi, de aceeaşi factură. Din nefericire, fiecare pădure are uscăciunile ei. Credeţi apoi că ar fi putut exista un loc mai potrivit de naştere al Antihristului? Să trecem peste faptul că, pentru protestanţi, originea Antihristului este în Europa, cu predilecţie în Est (şi eu una nu am înţeles niciodată de ce!). Iniţial am crezut că oraşul Cluj i-ar conferi lui Nicolae o aură mai plină de mister, Clujul fiind un oraş mai puţin cunoscut (decât Bucureştiul, de pildă). Am mai găsit însă o altă explicaţie posibilă: să fie oare Cluj locul de naştere al lui Nicolae datorită faptului că o parte a locuitorilor sunt catolici? Nu ştiu foarte multe despre ţara dumneavoastră, dar dacă cumva nu greşesc, Cluj este un oraş cu un procent semnificativ de locuitori de apartenenţă religioasă catolică. Astfel că, dacă Nicolae trebuia să se ivească din lumea catolică, este de presupus ca Nicolae s-a născut în Cluj.

Ce am mai putea spune despre personajele romanelor? Caracteristica generală este irealitatea. Nicolae, în puţinele sale replici, este ori nenatural, ori de-a dreptul banal. Sigur, este Antihristul, dar este totuşi uman. Dar el nu pare a avea nici un fel de emoţii, comportându-se ca un robot. Poate că autorii l-au zugrăvit astfel pentru a sublinia faptul că el este "marele amăgitor". Numai că procedând astfel ei au fabricat, din personalitatea personajului central al seriei, doar un adversar "rău", un oponent al băieţilor "buni". Apropo, cine sunt aceşti băieţi buni? Par mai degrabă a fi doar nişte fanatici religioşi care luptă împotriva diavolului (Nicolae). Poate că eu văd lucrurile în chipul acesta pentru că sunt catolică, iar aceste scrieri au fost destinate evangheliştilor, astfel încât par disonante unor creştini ne-americani. La urma urmei nu trebuie să pierdem din vedere că seria a fost destinată strict pieţei americane, cu trimitere directă la credincioşii americani, şi abia mai târziu a fost exportată. În Italia, de pildă, primul roman a fost publicat la sfârşitul anului 2000 (în SUA a apărut în 1995).

Deja, din anul 2000 până în prezent au apărut 3 filme din ciclul Left Behind. Dacă luăm în consideraţie că seria de romane va fi compusă din 12 volume, putem presupune că actorii şi regizorii vor avea un loc de muncă asigurat până în anul 2012! Şi spun asta chiar dacă recunosc, cu fair-play, că personajul de film Nicolae este superior celui din roman!

Un alt lucru ciudat pe marginea acestor cărţi îl reprezintă faptul că mulţi oameni spun că au fost "convertiţi" (adică au început să creadă în Dumnezeu) după ce au citit aceste cărţi. Mă întreb dacă o carte este o condiţie suficientă pentru ca cineva să-şi schimbe conceptele, sau dacă nu cumva această convertire nu este una reală. Părerea mea este că este vorba mai curând de o convingere temporară. "Convertirea", cred eu, trebuie să vină din adâncul inimii, nu poate fi ceva care să izvorască dintr-o carte, oricât de meşteşugit ar fi aceasta scrisă. Astfel încât tare mi-e teamă că dacă într-o bună zi va veni realmente momentul "Înălţării la cer", aceşti oameni vor fi totuşi "lăsaţi la urmă".

Ce-ar mai fi de spus? Doar că aceste rânduri nu sunt decât părerea mea despre aceste romane. Sigur că volumele au un anume farmec, chiar dacă nu de puţine ori cititorul va fi în dezacord cu scriitorii. Deocamdată, în aşteptarea adevăratului Antihrist (despre care mulţi pretind că este mai aproape decât ne imaginăm), nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu bietul Nicolae Carpaţi, care, pe lângă faptul că este exponentul răului, înşelând astfel toate aparenţele, este şi foarte capabil să producă o grămadă de bani pentru mulţi oameni...

Toate cele bune, România, şi tăria să fie de partea ta!


Traducere din limba engleză de Cătălin Ionescu


Versiunea originală :
Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business?
Autoarea poate fi contactată la adresa de e-mail :
dolceiside@yahoo.it





PRO-TON





MARELE ABSENT...

Ovidiu Bufnilă


MOTTO:

    În bezna din adâncurile oceanului peştii văd ceea ce este.

    Mihaela Bufnilă


Acum zece mii de ani în Gatambo, lumile acvatice au dat o lovitură mortală inelelor de pământ şi au pus stăpânire pe cele o mie de constelaţii din inima universului plin de universuri. Baronii ficţionali din Gambolee, oraşul fabulatorilor, au fost răsturnaţi de la putere. Combustibilul tradiţional care anima matricele informaţionale a căzut în desuetudine. Noii savanţi de pe vechiul asteroid Kaoma Kuamani au descoperit principiul instantaneului acvatic bănuind prezenţa Marelui Absent Din Inima Norilor în profunzimea matricelor care se desfăşurau toate deodată.

Pe scurt, puteai fi oriunde, oricum, în acelaşi moment digital.

Această descoperire l-a făcut pe Ergubai Gaber din Guantila să-l ia peste picior pe rătăcitul Blais Pasqal care-l eliminase cu de la sine putere pe Marele Absent Din Inima Norilor din experimentul ştiinţific trimiţându-l la plimbare ca pe un copilandru.

Atitudinea asta trebuia probabil să anunţe sfârşitul polemicii asupra modernităţii. Aşa au scris în cărţile lor arhivarii din Puertillo Picator. Ei au încercat să descrie formele momentului digital. Au ajuns însă într-un impas nereuşind să găsească rezolvarea şirurilor matematice mari de tip Yogguan.

Într-o bună zi, Asalga Calambra, soprana din Tantai, mi-a şoptit să las în pace filozoficele pentru că o mare balenă albastră l-ar fi aruncat pe ţărm pe un oarecare Barâşkin, un adversar periculos al tuturor ficţiunilor ştiinţifice.

Universul plin de universuri punea la cale o revoluţie.

Am pişcat-o de fund pe Asalga Calambra. Dansam înlănţuiţi într-un bar deocheat din docurile Bulbonei, oraşul fantomelor de sticlă. Un pianist îşi rupea tentaculele pe clape şi tot bătea din buzele-i groase, vineţii, zgâindu-se la viermuiala aia sufocantă iar Asalga Calambra, soprana din Tantai, îmi turna tot felul de balibverne aiuritoare în urechi!

Ne înghesuiam. Ne călcam. Ne aruncam priviri languroase sau periculoase, pline de promisiuni perverse. Din tavan cădeau viermişori marini. Într-un acvariu rozaliu se tot unduia o sirenă îmbiindu-ne parşiva să facem porcărele cu ea.

Un barman gras şi suferind de paranoia, tot răcnea că vine sfârşitul lumii şi că o mare cometă o să ne cadă drept în cap săturându-ne de giugiuleală.

Erau şi nişte fantome de sticlă ce se zgăibărau printre coloanele de alge marine aruncând limbi de foc, funigei, bănuţi de argint.

Dacă nu ştiţi ce e o fantomă de sticlă nu e o mare pierdere! Ce poate să fie decât o fiinţă fabuloasă, imposibilă, care circulă cu viteza gândului prin visele aiuriţilor locuitori ai lumilor. Chiar şi ai lumilor acvatice. Fantomele astea pun la cale tot felul de ghiduşii. Schimbă câte un guvern, joacă un renghi vreunui imperial sclivist şi bulversează mulţimile cu pase magnetice şi cu miracole.

După cum vorbea toată lumea, Barâşkin, caşalotul multiplicant, era sfârşitul ficţiunii ştiinţifice în lumile acvatice aflate dincolo de inelele magice care ţopăiau îndrăcite în inima universului oceanic.

L-am auzit şi pe Fontando, bărbierul din Gazaia spunând asta.

Eram la baia de aburi din Tolumba, oraşul păsăroilor bulbucaţi. Mă nimerisem pe-acolo în căutarea Marelui Absent Din Inima Norilor.

Un batracian din Kutumbe mă păcălise şi mă pusese pe drumuri pornindu-mă cu noaptea-n cap de prost ce sunt către Tolumba. Am mărşăluit plin de speranţă printr-un soare canicular, prin ger şi ceaţă. Ceaţa o aruncau nişte şmecheri din Badao Badalor cu tulumbe de argint. Ziceau că-s sculptorii entropici. Nişte haimanale.

Încurcau navigatorii, pierdeau caravanele în pustiul de ape.

Batracianul îşi făcea veacul pe o corăbioară în largul sudicelor. Corăbioara se legăna, burtoasa, spintecând uşor valurile înspumate care sclipeau fantomatic în bătaia Lunii chemându-se unele pe altele, nebunele.

Cândva, batracianul vânase balene de sticlă în inima nordicelor. Mare povestitor, batracianul. Spunea nişte baliverne! Mincinosul! Zicea pe cuvânt de onoare că pe vremuri prindea balena de coadă, îi şoptea un descântec la ureche, o gâdila pe burtă, o legăna.

Balena, săraca, pica în plasă cu ochii-nchişi.

La bile, în docuri l-am cunoscut. Juca batracianul bile în draci. Bilele erau străvezii şi în ele se zăreau tot felul de lumi acvatice mici.

Batracianul se fălea. Parcă-l văd. Se umfla peste măsură. Îşi lua avânt. Se trăgea de brăcinari. Înjura de mama focului. Vrăjea bila nu ştiu cum. Se arunca înainte şi poc, poc, câştiga toţi biştarii. Docherii se burzuluiau de pomană. Unul a vrut să scurteze batracianul de cap dar i-am tras eu o scatoalcă. Orăcăitul mi-a mulţumit şi m-a tras după el.

Eu, naivul, l-am urmat.

Atumbo Bambotembo îi zicea batracianului. Naiba ştie de ce. Îi plăcea lui!

M-am dus după el. M-a cărat prin întregul Kutumbe. Kutumbe ţipa, răcnea, urla, se sulemenea, se dezgolea în soare, îşi făcea de cap. Nişte aeroplane tot vâjâiau prin văzduhul încins. Trecea o paradă. Cântau nişte fanfare. Lumea se rostogolea pe străzi valuri, valuri, fistichie, desmăţată şi gata să ia cu asalt guvernanta acvatică.

Ne-am zgâit la tarabe în târgul de cefalopode albastre şi ne-am înghesuit prin piaţa de peşte, să vedem care-i treaba.

Puţea de-ţi lua nasul. Pluteau prin văzduh norişori de praf de puşcă. Se cafteau unii bine de tot cu nişte puşcoace pentru nişte pricini. Tarabagiii, pântecoşii, ne tot aţineau calea. Ne îmbiau cu hartane sângerii. Să-mi dau duhul şi alta nu.

Îl cauţi pe Marele Abesent, şmechere, mi-a zis batracianul făcându-mi cu ochiul, împingându-mă înainte să tai mulţimea nebună.

Ştia ce ştia batracianul. Mi-a şoptit, e o chestie filozofică la mijloc, zi că nu-i aşa, îţi dă sens, derbedeule. Vrei să tunelezi universul plin de universuri şi s-o ştergi dincolo de orizontul nostru vizibil. Te dai de ceasul morţii să hoinăreşti prin pluralitate, ha, ha, ha!

Pluralitatea? Atopo Peta vorbise despre ea în urmă cu o mie de ani. Atopo era un filozof din Horneea. Nu prea-l lua nimeni în seamă. Îl dăduseră afară din senatul Universităţii Acvatice din Gatao. Se încurcase cu nişte sirene.

Apoi s-a confesat publicului jurându-se că a avut o viziune despre ceea ce zicea el că ar fi pluralitatea. Avea de gând să construiască o nouă cosmologie.

A zis că timpul acvatic, derivat al timpului cosmic, ar fi doar o conveţie moartă, moartă de tot. Un concept răsuflat. Desuet zicea el. Un fel de poşircă ştiinţifică, dacă stau eu bine şi mă gândesc.

Savanţii desueţi l-au luat la ochi. L-au încondeiat la stăpânire. Să dea oficiala oceanică cu el de pământ. Să-i taie impozitul. Să-l pună în lanţuri.

Ciocu' mic domnule filozof.

Atumbo Bambotembo mi-a zis să stau locului. Nu te mişca, derbedeule. Uite o meduză, vezi? Ei şi, am zis eu dând din umeri. Mare lucru o meduză. Dar ce ştiam eu, derbedeul de mine despre meduze? Nici nu era meduză. Era peştoica peştoaicelor în travesti. Ţinea o tarabă de crabi electrici. Crabii tot aruncau fulgere în stânga şi-n dreapta, ronţăiau văzduhul.

Peştoaica s-a uitat lung la mine. Pişpirică, mi-a zis, aud că vrei să-l cauţi pe Marele Absent Din Inima Norilor. Dar eu nici nu scosesem o vorbă. Asta e, îmi citea gândurile.

Dar nu dădea nici două parale pe mine, mi-am dat eu seama. A şuşotit ceva cu Atumbo Bambotembo. Au râs amândoi de mine.

Apoi mi-au zis să-mi vând matricea energetică. I-am înjurat. Le-am zis nişte vorbe de la obraz. Batracianul s-a făcut roşu de ciudă. Bine, derbedeule, nu te dai. Eşti un prost, ai fi câştigat o sumă frumuşică. Caută-l pe Fontando, bărbierul din Gazaia. Îl găseşti la baia de aburi din Tolumba. Ştie el cum ajungi la Marele Absent Din Inima Norilor.

Zis şi făcut. Mi-am luat picioarele la spinare bucuros că scăpasem de nebuni.

În drum spre Tolumba am dat peste un oracol. Oracolul mi-a zis nişte chestii încurcate despre popoarele acvatice. Mi-au prins bine într-o bună zi. Le zic şi eu pentru că sunt tare adevărate.

Era cu siguranţă sfârşitul tuturor personajelor.

Scriitorii din Munao Loan, din Tambo Tambolee şi din Bamboleda îşi aruncau adesea personajele la gunoi. Acolo, în gunoi, aşteapta Barâşkin, spuneau martorii togarezi care-l căutau pe Marele Absent Din Inima Norilor prin incantaţii secrete.

Barâşkin lua îndată chipul unei subrete sau formele planturoase ale unei matroane şi se strecura prin ficţiunile care scăldau matricele lumilor acvatice.

Se îmbrăca fistichiu cu hainele jobeniştilor din romanul preastimabilului scriitor al preşedintelui din Tambo Tambolee sau făcea pe malagambistul din scenariul aruncat la coş de Pabu Bupabu, dramaturgul la modă în Gantao.

Garda civică a încercat de câteva ori să-l aresteze pe Barâşkin dar gardienii nu l-au găsit niciodată, pe cuvânt dacă mint.

Ayan, un băiat de prăvălie, chel şi limbut, pipăind-o pe Mirabola din Farina, i-ar fi spus că vestitul Barâşkin nu ar fi decât o plăsmuire. Ayan a râs prosteşte când perversa l-a gâdilat cu o pană de gâscă. Pana de gâscă era primită în dar chiar de la preşedinte din Tambo Tambolee pentru servicii importante aduse ţării.

Gâsca preafericită care şi-a lăsat pana zălog chelarului de la preşedenţie călătoreşte acum către lanţul muntos Slin Wala ca să-i aducă susnumitului un diamant de lumină veche. Nişte pelerini au adus diamantele de dincolo de orizontul vizibil şi le-au ascuns sub Slin Wala. Spiritul muntelui e animatorul lui Barâşkin Barâşkinrowsy, spun nişte documente secrete aflate bine ferecate în catacombele din Munao Loan.

Spiritul se hrăneşte cu ficţiunile căzute în uitare sau desuetudine.

El ştie că ficţiunea e combustibilul fiinţelor fabuloase din lumile acvatice şi că, încet, încet, o va lua în stăpânire. Îl materializezază pe Barâşkin o dată pe săptămână şi, având darul ubicuităţii, umblă prin saloane ascuns sub înfăţişarea unei midinete şi sfătuieşte scriitorii să-şi arunce personajele la gunoi.

Midineta Cocoleta are buze rujate ţipător. Are o voce stridentă. Are bujori.

Tablourile de cristal se sparg în zeci de cioburi când vocea ei izbucneşte printre coloanele grele de plumb. Cioburile se prefac în mici reptile care muşcă soldaţii de cizme. Soldaţilor nici nu le pasă pentru că stau la coadă să le muşte midineta ciotul greu încercat de femenele din Munao Loan sau Bitombe.

În timp ce zecile de cioturi se întăresc sub lumina lunii, gâsca preafericită se întâlneşte în zborul ei cu Xalaman. Xalaman are şapte ochi şi opt tentacule şi se deplasează cu ajutorul unui sifon dogit. Şuieră îngrozitor. Nu are biştari să-şi cumpere un sifon nou din Bulbona Faso. Şi îi trece prin minte că ar putea vinde gâsca preafericită în târgul de animale din Puertillo Picator.

O înşfacă pe înaripată şi o duce cu el lălăind de nebun pe cărările umede şi tainice ale muntelui Go Man.

Dacă Elsao Chiramel, cel care mi-a spus toată povestea asta aiurită despre Barâşkin, n-a minţit, pe Xalaman l-ar fi înghiţit un reptiloid vişiniu din îndepărtatul Wankusai. Reptiloidul era hămesit foarte pentru că soldaţii aigamalodului din Bufanga furaseră tot ce se putuse fura din ţinuturile însorite.

Asalga Calambra, soprana din Tantai, dezbrăcându-se pentru ritualul de primăvară, mi-a şoptit tot felul de prostii despre sfârşitul preafericitei gâşte încercând să mă convingă că Xalaman era un şarlatan. Am muşcat-o de ţâţe pe nebună şi apoi i-am tăiat capul.

Sângele i s-a scurs în ligheanul de argint de sub pat şi, după a şaptea zi, din el s-a întrupat un înger. Îngerul s-a zbătut o vreme în braţele mele dar eu l-am mângâiat cu duioşie şi i-am cântat o mulţime de cântecele porcoase. L-am învăţat să joace barbut şi l-am îmbătat straşnic. Cum am devenit prieteni la cataramă, îngerul m-a dus pe sub măslini să-l zăresc pe Vestitor.

Vestitorul se pregătea de moarte dar a fost de acord să ucidă spiritul care se hrănea cu ficţiunile scriitorilor.

Pentru asta mi-a cerut să-mi schimb chipul, să merg pe cărbuni aprinşi, să zbor asemenea unui bimotor danez şi să dansez mambo şi conga cu femenele din ghilda navigatorilor. Sciitorii care îl venerau pe ciudatul Barâşkin m-au căutat toată vara visând în van că-mi vor smulge limba ascuţită.

Zeci de procesiuni au pornit pe urmele mele prin găurile viermilor bakundo.

Mii şi mii de pelerini s-au aruncat orbeşte în flăcările din Gayola crezând că sălaşul meu ar fi acolo. O femeie m-a scuipat în faţă iar un zburător a vrut să-mi spargă scăfârlia cu nişte pietre aduse de dincolo de marile lacuri.

Guvernatorul din Iddile a poruncit rinocerilor lui să mă măcelărească iar vampirii din Goona s-au jurat că îmi vor bea sângele până în iarnă.

M-a adăpostit suba de Fasto care nu credea în Barâşkin şi care deja prorocise sfârşitul războaielor kurmaleze.

În urmă cu trei ani îi promisesem subei că-i voi aduce o hartă secretă furată de la statul major al hornilor. Suba ştia că sunt un derbedeu şi un mincinos. S-a învoit să mă ajute pentru că se spunea că legenda lui Barâşkin ar putea grăbi sfârşitul lumilor acvatice. Suba mi-a spus că în textul legendei apar nişte coduri secrete care distrug matricile informaţionale ale împrejmuitului acvatic, Gosara.

Împrejmuitul era cel mai mare oraş aflat la graniţa marilor ficţiuni, teritorii periculoase în care nu era bine să te aventurezi.

Suba mi-a spus că împăratul Makkai îşi pierduse viaţa acolo şi că falnica armată a generalului Gop se pierduse în ceţurile ficţiunilor.

Pe generalul Gop îl cunoscusem în bătălia de la Munao Loan. Era un bărbat bine făcut. Avea o mustaţă uriaşă. Când soarele răsărea de după piscurile pline de zăpezi roşii, mustaţa lui Gop părea că ia foc.

Eragula, femena cea mai periculoasă din regat, pusese ochii pe Gop şi chiar se lăudase că ar putea să-l ucidă pe Barâşkin numai pentru a putea intra în graţiile generalului. E drept că acum toate poveştile astea mi se par nişte prostii şi că de fapt Barâşkin e doar o legendă inventată de curasarul din Gombe.

Barâşkin n-a existat niciodată. Dar cei din Gombe au vrut să pună mâna pe mine de câteva ori pentru că le-aş fi datorat nişte biştari de la un barbut de pomină ras sub un pâlc de sicomoroni umbroşi din Bamboleda.

Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti. Asta e şi nimic altceva, să ştiţi de la mine. Tocmai de aceea nu mi-am bătut capul cu urmăritorii mei şi m-am dus în glonţ în Gatambo să-l caut pe Magicien, unul dintre cei mai mari sforari din lumile acvatice care avea habar unde se ascunde Marele Absent Din Inima Norilor.

Atingându-şi momentul digital critic, marile armade stelare s-au scufundat sub presiunea câmpurilor magnetice iar elita ofiţerilor a intrat într-un con de umbră.

Guvernanta oceanică din Wankosai s-a grăbit să-şi trimită flota de lumină veche să controleze fiecare colţişor al matricelor sale informaţionale.

Oficiala acvatică din Imao a decretat stare de asediu şi, făcând pe placul popoarelor acvatice, a abolit principiul lui unu care se multiplică. Imperialele au încheiat un armistiţiu cu republicile galactice iar amiralul sudicelor a trimis o depeşă secretă triunghiului ofiţerilor din inima nordicelor invitându-i la un picnic acvatic în largul înspumat al orientalelor.

Depeşa asta am citit-o şi eu pe când făceam o curte nebună prinţeselor din Quatro Quatrator sperând foarte tare că voi intra în graţiile unui ofiţer imperial care se lăudase de nenumărate ori că l-ar cunoaşte pe Magicien.

Prinţesele trandafirii din Quatro Quatrator, oraşul râsetelor nebune, au învăţat să înoate fără mască de apă şi toată lumea a făcut mare haz din pricina asta.

Broscoizii de pe Santo s-au trezit peste noapte mari dansatori şi asta i-a umplut de invidie pe batracienii tăcuţi din Fantola Fintolao, oraşul bolborositor.

Într-o noapte fără lună, în timp ce nordicele se visau a fi orientale, un ciudat monstru acvatic s-a născut din spuma valurilor şi a înghiţit submarinul galben al vestitutului Ibab Habab care tocmai pornise într-o călătorie către ultimul sens vrând să afle dacă principiul succesiunii putea fi definit cu adevărat şi dacă potrivit lui, epoca modernă se afla în plină desfăşurare.

Scrâşnetul fierătaniilor şi urletele îngrozite ale muribunzilor s-au auzit în întreg universul oceanic fiind amplificate de viermii marini. Dar asta nu mai are nici o importanţă. Timpul merge înainte şi-napoi. În sus şi-n jos. Şi la stânga şi la dreapta.

Potrivit martorilor togarezi, monstrul acvatic ar fi venit din stele adus de o uriaşă bulă luminoasă. Peşte Orb, fabulosul marin pe care monstrul acvatic l-a întâlnit în largul mării de carton care clipocea somnoroasă dincolo de orizontul nostru vizibil i-a zis arătării chestia asta teribilă.

Monstrul acvatic se deghizase într-un delfin cicălitor.

Ciudata arătare pornise în căutarea propriei sale origini. Lua forma obiectelor cosmice aflate în proximitatea sa şi putea deveni limită sau veinătate după caz, spre deplina pierzanie a fiinţelor fabuloase pe care le întâlnea.

Peşte Orb era când galben, când purpuriu şi nu prea trăgea cu urechea la ce se întâmpla prin lumea largă. Stătea bine pitit în mâl într-un inel al şarpelui Gonzobes.

Rânjea tot timpul, Peşte Orb. Era umflat peste măsură. Cânta cântecele porcoase despre lumile acvatice şi se tot lăuda că ştie el când o mare revoluţie va face totul harcea-parcea.

Nebunul!

I-a dat cu tifla delfinului cicălitor. Dar n-a ştiut să-i spună cine e şi de unde vine periculosul monstru. Monstrul acvatic i-a despicat burta trandafirie. Marea de carton s-a umplut de frumoase flori de sânge până dincolo de reciful de lumină veche unde se adunau sirenele în nopţile fără lună.

Dar era acea frumuseţe utilă monstrului acvatic, s-au întrebat filozofii din Patonaraman străduindu-se să pună la cale o critică usturătoare a ideilor lui Platon.

Lipsirea de lumina Lunii, de exemplu, limita exerciţiul şi prezenţa frumuseţii în carnea universului oceanic. Pentru cine ar fi trebuit să fie frumoase florile de sânge tocmai acolo, pe fundul întunecat al mării brăzdate de furtuni oceanice dezlănţuite?

În noaptea fără lună în care că sirenele din Nottanguya l-au fi călărit în joacă pe respectabilul şi venerabilul caşalot Aghilee din Gambolee, furtunile oceanice din Tangulo Mambulo au bolborosit pentru întâia oară după o tăcere de peste două mii de ani anunţând noua eră a războaielor acvatice.

Privind din balconul imperial ploaia de meteori purpurii care venea de dincolo de orizontul vizibil, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor i-a spus amiralului ei, Patontiakov, că a auzit vuietul pe care îl făceau furtunile oceanice animând motorul istoriei şi că se temea pentru supuşii ei care trăiau printre algele de lumină veche.

Tocmai primise un mesaj secret de la amiralul nordicelor care o ruga să-şi trimită armada scânteietoare în punctul de conjunctură magnetică Huabobassa pentru a i se alătura în bătălia împotriva delfinilor cicălitori din Puertillo Picator.

Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah a auzit glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecuseră deja cinci mii de ani de la moartea bietului Peşte Orb. Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelată învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul împărat care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau deodată şi că nu-şi urmau una alteia.

Dar era prea târziu.

Împăratul clipoci uşor. Îşi deschise încetişor cei o mie de ochi sulfuroşi.

Oftă. Ştia că astrologul îi aducea o ştire cutremurătoare.

În străfundurile universului plin de universuri, inelele magice fuseseră străpunse de forţe nevăzute iar fiinţele fabuloase fuseseră transformate în principii.

Împăratul oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah nu era mai învăţat decât predecesorii lui. Tehnologiile imperiale ar fi fost de nefolosit în străfundurile istoriei care, nici ea, nu era un adevăr ci doar o superbă ficţiune.

Era oare acel eveniment sfârşitul inevitabil al lumilor acvatice asemenea lui Barâşkin, legendarul personaj?

Fiinţele fabuloase, moi şi plăcute la atingere sau, dimpotrivă, tăioase şi aspre, se preschimbau în virtualităţi şuierătoare?

O astfel de întrebare şi-a pus şi monstrul acvatic în timp ce o înfuleca pe Colombiona, un animat al călugărilor din Wankusai, la o mie de ani la stânga fluxului principal de evenimente care inundau aparenţa oceanică.

Colombiona a ţipat uşor înfiorată, s-a zbătut un pic şi şi-a dat sufletul transformându-se într-o matrice informaţională de o jumătate de rotaţie.

Monstrul acvatic a trimis-o departe în străfundurile lui luând forma corăbiilor lungi pe care le îndreptau către ultimul sens an de an vitejii războinici ai sudicelor în încercările lor sângeroase.

Armada a înfruntat forţele imperialelor trandafirii de dincolo de pânzele Hamoai care făceau să se rotească inelul magic din marginea arhipelagului Seto, o lume zăpăcită construită de navigatorii secretului.

Vasul amiral s-a ciocnit cu el însuşi iar torpiloarele s-au lovit între ele din cauza unui principiu rătăcit care-şi făcea mendrele prin mările locului.

Călugării din Wankusai i-au luat urma dar nu au putut în nici un fel să fie pe potriva monstrului acvatic. O oarecare Tamerosa din Bakalor, oraşul şerpilor de mare, i-ar fi avertizat asupra acestui pericol dar călugării nu au vrut să-i de ascultare. Înainte de a se desprinde de marile recife au ţinut o slujbă secretă şi s-au închinat sirenelor din Nottanguya considerându-le fără de sfârşit.

Aflându-şi moartea în instantaneul acvatic construit de teribilul mosntru, călugării s-au săvârşit în chip eroic mânuindu-şi spada de foc împotriva unui duşman imaginar crezând că sirenele îi puneau la încercare.

Corporalitatea lor, strânsă în mare grabă dintre stânci de un oarecare Kamceaitai, armurier la arsenalul din Tambole Tamboree, oraşul rătăcirilor, a fost vândută în bazarul din Armonai, arhipelagul deosebirilor.

Agombatador kebirabo! i-a strigat un cefalopd liliachiu cumpărătorului corporalităţii care tocmai se furişa spre docurile încinse de soarele sălciu.

Iguasaaaaa! a strigat speriat cumpărătorul arătându-se gata să-i dea corporalitatea fără luptă aşa cum îi ceruse cefalopodul.

N-au apucat însă să se mai certe. A trecut un dirijabil manevrat cu multă abilitate de vestitul căpitan Aigamatorian din Clepsoda, oraşul gheţurilor.

Aigamatorian slobozi câţiva plumbi fierbinţi din flinta lui uriaşă şi înşfăcă corporalitatea călugărilor din Wankusai ducând-o cu el pe muntele de sticlă, acolo unde sălăşluiau spiritele bisericilor reunite. Spiritele i-au mulţumit şi l-au ajutat să tuneleze universul oceanic pentru a-şi face urma pierdută.

După zece mii de ani, hoinărind prin buclele virtuale ale Kampatotadorului, regatul răsucitorilor de momente digitale, monstrul acvatic a dat peste căpitanul Aigamatorian şi l-a făcut una cu pământul înroşind văzduhul de sânge.

Se pare că împărăteasa Cambolateea din Huansotan, patria trompetiştilor de aramă, s-ar fi întrebat la sfârşitul unui anotimp incert, de ce lumile acvatice erau pe moarte şi de ce tocmai un monstru era trimis din adâncurile universului plin de universuri să ducă la îndeplinire această misiune disgraţioasă. Ea a transmis un mesaj secret prinţului de Magamagamada sfătuindu-l să se păzească.

Cei din Magamagamada, grupul insulelor de zahăr, de dincolo de vârtejurile virtuale ale cascadei Totunga, au încercat să prindă monstrul acvatic în mrejele unor nebune dar monstrul nu şi-a făcut apariţia.

Amiralul forţelor navale din Magamagamada s-a făcut luntre şi punte ca matrozii lui să pună mâna pe ciudata arătare dar furtunile oceanice l-au rătăcit printre bulele luminoase care au căzut peste lumile acvatice la un început de iarnă.

Dinozaurii de zăpadă de pe Kokadoan au scufundat crucişătoarele semeţe dar monstrul acvatic n-a ţinut seama de asta şi i-a zdrobit între fălcile sale. Dansatoarele din Quantomaquan au vrut să-l îmbuneze dar el le-a înfulecat la repezeală.

Împăratul norilor s-a certat cu filozofii din Patonaraman spunându-le verde în faţă că el dăduse tonul noii epoci a modernităţii abolind romantismul în artă şi rătăcirea gânditorilor iubind adolescentin fantasmele eului.

Fanfoleto fanfola fentoanola! i-a zis, pe un ton răstit, unui locotenent de-al său regentul de Gasboian, vrând să-l facă să înţeleagă că monstrul acvatic trebuia să fie chiar unul dintre principiile în a căror corporalitate se strecurau fără să ştie mai toate fiinţele vii din universul oceanic. Tocmai de aceea îl grăbi să ceară mâna delicatei prinţese Amabalamaia pentru sfârşitul verii.

Numai că, într-o noapte călduroasă, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor a avut un vis erotic. Până în zori s-a ţinut de giumbuşlucuri cu monstrul acvatic care i s-a plâns că nu ştie cine l-a creat şi că este îngrozit de măcelul căruia îi căzuse pradă.

Prinţesa a scris o depeşă imperialelor din inima occidentalelor şi a rugat republicile de dincolo de orizontul vizibil să-i trimită o plasă virtuală pescuită din întâmplare de flota inimosului Salausa din Ubunda, oraşul turnurilor cântătoare.

Amabalamaia plănuia să-l prindă pe monstrul acvatic atunci când va reveni în visele ei şi să-i schimbe instrucţiunile ficţionale pentru a afla cheile modernităţii ea nefiind de acord cu filozofii din Kankao care spuneau că a te considera progresist e curată rătăcire de vreme ce fiecare epocă fusese un progres în raport cu întregul front matriceal al universului acvatic desfăşurat deodată.

Un vârtej fierbinte a furat-o însă de pe terasa palatului ei şi a aruncat-o în valurile înspumate unde, după trei zile şi trei nopţi de chin a fost înghiţită fără milă de monstrul acvatic.

Preschimbându-se într-un zburător de sticlă, amiralul Patontiakov s-a îndreptat către Wankusai după ce a părăsit îndoliatul Huantamatanor.

A bătut la poarta vrăjitorului Gasaban. Bum. Bum. Bum.

Escapitola compitatom bahdân Wankusai? a întrebat buretele de mare care păzea intrarea, vrând să ştie dacă amiralul plătise cei patruzeci de pitueros cât costa intrarea în Wankusai.

O ploaie sulfuroasă bătea în canatul porţii săpând şanţuri adânci departe, în mijlocul străduţei întunecoase. Felinarul din colţul casei răspândea o lumină gălbuie.

Amiralul s-a încruntat. Şi-a scuturat aripile de sticlă.

Harocma ghesao ghildero marinago! a zis printre dinţi dând de înţeles că ar fi scutit de o asemenea taxă de ghilda maritimă din Puerttilo Picator.

La auzul acestor cuvinte, ploaia s-a oprit dintr-odată preschimbându-se într-un vârtej virtual din care îşi făcu apariţia vrăjitorul Gasaban.

Amiralul a crezut că este Vestitorul.

Gasaban avea însă coadă de balenă, fălci de rechin şi tentacule de sepie.

De departe semăna cu o umbrelă. Dacă l-ai fi privit de dincolo de universul oceanic, printr-un ochean magic, l-ai fi putut confunda cu uşurinţă cu aburul locomotivelor din Guanon, oraşul celor mai frumoase serbări de iarnă din lume.

Chele beulle, chele beulle! strigă Gasaban uşor amuzat de înfăţişarea amiralului, pocnindu-şi buretele de mare cu un beţişor parfumat furat din târgul obişnuinţei ţinut în inima orientalelor de două ori pe an.

Amiralul îi răspunse la salutul de bun venit cu un zâmbet amar.

Căuta nemurirea iar Gasaban credea că venise să-l înveţe cum să-l înfrângă pe ciudatul monstru acvatic. Patontiakov era convins că sunt amândoi un construct al aparenţei oceanice şi că sirenele şi chiar universul plin de universuri erau doar nişte plăsmuiri puse la cale de Marele Absent Din Inima Norilor.

Vrăjitorul făcu două, trei pase magnetice.

Se preschimbă într-un delfin cicălitor şi se cernu peste lume aidoma unei ploi cuminţi de primăvară.

De ce putea face astfel de vrăji nemaipomenite? De unde îi venea puterea?

Amiralul se trase de vipuşcă nehotărât. Poate că în perversitatea lor, câmpurile magnetice îl creaseră pe vrăjitor pentru a-şi umple singurătatea.

Dar cine manipula câmpurile magnetice? Marele Absent Din Inima Norilor?

Gasaban îi spuse amiralului să-l caute pe un anume Magicien.

Patontiakov porni spre Cambo Camboree, oraşul saturnaliilor, acolo unde s-ar fi ascuns Magicien. Îmbarcat pe un vapor cu zbaturi, condus de un saurian cârcotaş, amiralul călători vreme de o mie de zile în josul fluviului Qonaor.

Saurianul îşi suduia matrozii de dimineaţă şi până seara şi dădăea tot felul de comenzi aiurite cerând ba să fie armate tunurile de la tribord, ba să fie ridicate pânzele pentru vântul de noapte.

Amiralul îşi dădu seama că saurianul tânjea după vremuri de mult apuse şi că se credea la bordul unei corăbii stelare.

Dar nu-şi bătu prea mult capul cu asta. Din cauza aripilor sale de sticlă, mai toţi pasagerii îl ocoleau crezând în sinea lor că Patontiakov era de fapt o insectă de bălegar fugită dintr-un laborator al armatei şi care călătorea în travesti. La supa de dimineaţă treceau în fugă pe lângă masa lui iar la cafea, îndată după prânz, se înghesuiau cu toţii lângă marele coş de fum care bubuia asurzitor. Amiralul nici nu i-a mai luat în seamă după primele o sută de zile şi s-a adâncit în el însuşi. Se ascundea la pupa printre butoaiele de motorină şi de scrumbii şi admira peisajul luxuriant. Printre pâlcurile de junglă mustind de aburi sângerii, se zăreau turme de caşaloţi, câte o balenă singuratecă sau câte un amfibiu vorbăreţ. Unii se ţineau după vapor înotând la babord şi cerând de mâncare. Patontiakov a vrut să afle câte ceva despre monstrul acvatic dar caşaloţii i-au dat cu tifla şi au râs de el. Nu auziseră de o asemenea poveste şi nici nu credeau că universul oceanicera doar o părticică dintr-un enigmatic univers plin de universuri. Un amfibiu îl stropi în joacă iar o sirenă îl îmbie în iatacul ei de ape să facă tot felul de giumbuşlucuri. Şi totul doar pentru un diamant de lumină veche, se înţelege.

Într-o dimineaţă, din cauza ceţurilor, vaporul se izbi de nişte stânci şi se scufundă cât ai clipi. Saurianul dispăru urlând ca din gură de şarpe într-o învolburare de ape. Matrozii se pierdură printre stânci iar pasagerii se făcură nevăzuţi într-o catarcată, la două mile depărtare de locul naufragiului.

Un caşalot îl înghiţi Patontiakov ţâşnind dintr-un vârtej virtual. Aripile de sticlă ale amiralului îi spintecară burta şi dinlăuntrul lui ieşi la mal, mărşăluind semeaţă prin valuri, armata biomecanicilor din Tamabolee care dădu imperialelor o serie de lovituri mortale.

Matricea informaţională a lui Patontiakov se preschimbă în principiul oglindirii potrivit căruia, văzându-se pe sine însuşi, monstrul acvatic explodă risipindu-se prin întreg universul oceanic iar filozofii din Patonaraman trimiseră o depeşă împăratului norilor încercând să-l convingă că modernitatea era doar un construct iluzoriu.

Toată tevatura asta mi-a fost povestită de însuşi Magicien. Magicien putea privi întreaga desfăşurare ficţională a universului plin de universuri deodată.

M-a văzut venind înspre el din timpurile mele paralele. M-a lăsat să intru în inelul lui magic şi mi-a dat de înţeles că ştiinţa făcea casă bună cu magia, una desfăşurându-se dintr-alta şi invers.

Magicien m-a ospătat cu balenă umplută cu migole. Mi-a dat să beau un vin dulceag şi m-a iscodit în fel şi chip. M-a întrebat de ce vreau să-l întâlnesc pe Marele Absent Din Inima Norilor, tocmai eu, un derbedeu şi-un coate goale.

Pe mine m-a scos groaznic din sărite chestia asta şi l-am pocnit drept în moalele capului lăsându-l fără suflare.

Am şters-o cât ai clipi şi am tunelat întregul Gatambo apucând în sus prin carnea timpurilor care se vânzoleau încoace şi-n colo de nebune.

Un kontator din Kahala, hoinar verzuliu, guraliv şi plin de bube, încrezut şi dus cu sorcova, mi-a zis că-mi vinde pentru o mie de arginţi codul care deschidea corporalitatea vestitului principiu al oglindirii.

Kontatorul avea un dirijabil rablagit care păcănea între timpuri. M-am urcat la bordul lui făcându-mi o socoteală simplă. Dacă înşfăcam principiul, puteam să-l reanimez pe amiralul Patontiakov care era un bun navigator.

Harşti!

Uite-aşa l-am bortelit pe golanul de kontator. Am cotrobăit o zi întreagă prin nacela dirijabilui căutând codul cu pricina. Au trecut în zbor nişte şmecheri care se duceau să lupte în războaiele kurmaleze. Aveau nişte flinte bine umplute cu plumbi dar nu le-a trecut prin minte să mă găurescă. Sare pe coadă!

În inima nopţii am găsit codul ascuns într-un coş de nuiele în care kontatorul ţinea nişte ierburi de mare din care-şi făcea ceaiuri pentru durerile de fălci.

Am rostit numele lui Patontiakov şi am invocat spiritele inelelor magice din largul nordicelor. Spiritele s-au bulucit cu toatele bucuroase că pot ronţăi un principiu aşa haios ca principiul oglindirii. Mi-au mulţumit la sfârşit şi, sfâşiind o bucată de carne din corporalitatea universului oceanic, l-au adus la viaţă pe amiral.

Patontiakov s-a dezmeticit cu greu. L-am cărat pe ţărmul oceanului şi l-am îmbăiat şi i-am spus adevăratul nume al Vestitorului. Amiralul a izbucnit în plâns. A plâns aşa vreo douăzeci de zile. Nici nu l-am pus la vreo corvardă. Am tot învârtit timona dirijabilului cum m-a tăiat capul. Nori trandafirii se tot izbeau de nacelă iar vânturile dinspre Wankusai ne tot plezneau peste faţă.

Într-un târziu, amiralul s-a dezmeticit cu totul şi m-a luat la rost. I-am povestit cum a murit Vestitorul lui, ucis de oamenii împăratului din Gazabo, i-am povestit cum l-am ucis pe Magicien şi i-am zis, scut, că-l iau cu mine în căutarea Marelui Absent Din Inima Norilor.

S-a învoit. I-a venit însă greu de tot să creadă că vom întâlni alte lumi şi alte timpuri şi că tot ceea ce se petrecuse la stânga şi la dreapta, sus şi jos, înainte şi-napoi încă se afla în desfăşurare. Ca să-l fac să înţeleagă adevărata natură a universului plin de universuri am tunelat matricea universului acvatic nimerind drept în inima ficţiunilor siropoase aflate toate deodată în plină desfăşurare, undeva sub noi.

Inimioare rozalii s-au aprins pe cer. Şi un tort mare de ciocolată s-a lovit uşor de nacelă fiind aruncat prin văzduh de câţiva însurăţei puşi pe şotii în lumea lor acvatică unduitoare. Ne-au ieşit în cale şi vreo mie de ficţionali care înotau prin văzduh cântând câtecele de iubire, vălurindu-şi mantiile de lumină veche.

Patontiakov a înţeles cam cum stăteau lucrurile. Mi-a spus însă că ar avea nevoie de un vestitor care să-i citească fundul oceanelor ficţionale pentru a nu nimeri într-un banc de nisip. Am dat din umeri. De unde să-i fac eu rost de un vestitor?

Amiralul mi-a aruncat o privire plină de înţeles. Pune-ţi pofta-n cui, i-am zis eu supărat, muşcând o bucată mare de tot din tortul de ciocolată care plutea alături de noi mânjind nacela de frişcă. N-aveam nici un chef să-mi preschimb matricea informaţională şi nici să stau ca un prost cocoţat în gabie şi să-mi pocnească ochişorii zgâindu-mă la mersul ficţiunilor prin corporalitatea timpurilor.

Trebuia să ne descurcăm şi fără vestitor.

Ficţionalii ne-au ţinut o predică despre iubirea aproapelui. Aveau coroniţe de argint, nu purtau chip şi de departe păreau nişte lujere luminoase. Mai marele lor era un malagambist cu joben trandafiriu. Jobenistul pusese ochii pe dirijabilul nostru.

Avea de gând să oficieze căsătorii la bordul lui. E o chestie mişto, ne-a zis, gata, gata, lăsaţi dirijabilul şi valea. Ne-am caftit pe viaţă şi pe moarte. Patontiakov s-a ţinut bine dar s-a împiedicat de o parâmă şi s-a prăbuşit în gol. A trecut prin tortul de ciocolată în mare viteză şi s-a dus grămadă spre un vârtej virtual care l-a înghiţit cât ai zice peşte, săracul de el.

Am tunelat momentul digital dar în van. N-am reuşit să-l găsesc.

Boaf. M-am trezit în mijlocul unui bal mascat de la marginea mândrului Beauburgua, oraşul ceţurilor. Un soldăţoi m-a ţintit cu un aruncător de flăcări şi a răcnit la mine speriat. L-am decorporat. Spiritele inelelor magice din inima nordicelor s-au înfiinţat imediat dar le-am dat cu tifla. Era timpul să adun câteva matrice informaţionale pentru a reuşi să stăpânesc principiul lui unu care se multiplică. Mi-am dat seama că numai aşa putea să dau de urma Marelui Absent Din Inima Norilor.

Erabusa Mabarusa din Hokanau, m-a întâmpinat plină de blândeţe şi mi-a spus că doar Magikoon din Terra Enciclopedica, deschizându-şi momentul lui digital după principiul instantaneului acvatic, mi-ar putea desluşi drumul către Marele Absent Din Inima Norilor.

Când picurii nopţii au sfârâit pe fruntea vestitului Magikoon iar eu am tunelat timpurile până la el, martorii togarezi au înregistrat prima descreştere de viteză iar Wankusai s-a pierdut într-un abur.

Rulii şi-au rătăcit submarinele într-o pungă virtuală iar magicianul Magicoon a declarat pentru întâia oară principiul lui unu care se multiplică bulversând serviciile secrete şi luându-i pe nepregătite pe filozofii Şcolii de la Puertillo Picator.

Preşedintele republicii Bangaradas şi-a văzut şopârla lungindu-se şi transformându-se într-un inel magic iar Hoba Buba, cântăreţul de jazz din inima nordicelor a reuşit cea mai lungă octavă din istoria istorisirilor muzicale.

Gaura de ozon de deasupra orientalelor s-a preschimbat într-o poartă stelară iar Kakaras, întâiul fizician al Ruliei, s-a împăcat pentru toată viaţa cu Egadao, întâiul fizician al Amerilei, uraganul Gaian Moaroa a încremenit într-o formaţiune sculpturală pe care au furat-o briganzii Fosiburului şi Eutopa s-a frânt în două după un scenariu escatologic pus la punct de martorii togarezi.

Prinţesa Marsuana din Tembao s-a rătăcit într-un nor argintiu iar membrii marcanţi ai partidului conservelor din Chavee s-au trezit arestaţi într-o pictură suprarealistă de un artist mediocru.

Crepusculul de la Makosan s-a deplasat în viteză către Burla Barlo arzând pădurile de tropical, Magicoon a decretat principiul saturaţiei în timp ce fizicienii din Ghemor au dat publicităţii bula exofizica din a saptea trecere a cometei Bantuliasan, şi planeta întreagă a intrat într-un proces rapid de frânare.

Corul artileriştilor din Kusadai a încremenit şi el într-o gamă minoră, pierdem viteză, ar fi şoptit împăratul algelor trandafirii chemându-şi omul de taină, încet, încet cuvintele s-au risipit, limbajul s-a decolorat, statuile s-au sfărâmat, oceanele s-au evaporat, s-a prăbuşit satelitul de serviciu, primul sunet al universului plin de universuri s-a făcut auzit din toate colţurile matriciilor energetice iar câmpurile magnetice s-au făcut toate ghem.

Şi atunci s-a înfiripat imaginea Marelui Absent Din Inima Norilor.

El e, l-am întrebat pe şoptite pe Magikoon încetând să mai facă vreo pasă magnetică sau să îngâne vreo incantaţie magică.

Stăteam amândoi îngropaţi între dunele deşertului Kalahar, printre ruinele Eutopei, Asiliei, Amerilei şi Bagoradorului şi ne uitam printre stele.

Nişte păsări de oţel tot păcăneau printre razele de lună învolburând ficţiunea ficţiunilor care era însăşi corporalitatea incredibilă a Marelui Absent Din Inima Norilor.

Am crezut la început că e cea mai mare balenă pe care am văzut-o vreodată dar nu era o balenă. Mi-a trecut prin cap apoi că ar putea fi o fiinţă fabuloasă nesfârşită în a cărei matrice aş fi putut fi inclus. Magikoon mi-a şoptit, închide ochii.

Am închis ochii tremurând de emoţie.

L-am văzut pe Marele Absent Din Inima Norilor umplându-mă pe dinăuntru aşa cum te umple un parfum de primăvară pe ţărmul oceanului.

Magikoon m-a prins uşor de mână şi m-a numit pentru prima oară. Mi-a spus, bine că te-ai născut Barâşkin!

Degeaba am încercat să scap din inelul lui Magikoon. M-am trezit azvârlit de o pală de vânt drept în valuri. Marele Absent Din Inima Norilor m-a botezat lăsând o ploaie de trandafiri să cadă peste mine apoi s-a pierdut într-un vârtej virtual odată cu Magikoon.

Boaf. Am căzut într-un anotimp incert. A venit un fochist de nicăieri şi m-a întrebat una alta. A zis să-i zic unde fusesem repartizat. Era plin de muşchi. Avea nasul borcănat. Nu prea glumea. Mi-a zis şi el că ştiinţa era totuna cu magia şi că nu trebuia să-mi bat capul prea mult cu tot ceea ce se întâmplă în corporalitatea timpurilor care alergau de nebune în toate direcţiile de vreme ce lumina avea mai multe viteze, ha, ha, ha.

Tot ceea ce ne înconjoară este legat de propriul nostru corp mi-am spus în clipa aceea încercând să nu-mi pierd cumpătul.

Avalanşa de ficţiuni care scaldă imaginarul tău, reclamele, războaiele semantice, mişcarea oamenilor politici, evoluţia noastră în realitate, toate sunt componente ale unei imagini dinamice guvernată de Marele Absent Din Inima Norilor.

Această imagine se suprapune în universul plin de universurib peste imaginea standard construită prin educaţie şi cultură.

Fiinţele fabuloase tind să-şi construiască imaginea ţinând cont de ideea fatală de corporalitate. Corpul e cel care receptează ideile care ventilează imaginarul ăsta nebun şi aproape de necontrolat. Corpul e cel care, prin senzaţii, accede la realitatea înconjurătoare fie că e vorba de războaiele semantice sau de discursul primului ministru din Tambo Tamboleee. Iată aşadar câte lucruri de taină sunt legate de corpul tău, Barâşkin, mi-am spus plin de înfrigurare încercând să înţeleg ce avea de gând foschistul ăla nătâng.

Dar corpul tău, Barâşkin, este el însuşi însufleţit, am continuat încercând să nu-mi cresc entropia informaţională cumva.

Corpul tău este o lume mică. Corpul tău este în căutare de sens. Fiinţele fabuloase ca şi oamenii politici trebuie să înţeleagă acest adevăr.

Corporalitatea prilejuieşte un regal al imaginii. Corporalitatea este de fapt o normă fundamentală în construcţia de imagine. Corpul ocupă spaţiul de putere fie că e vorba de lumea afacerilor, fie că e vorba de lumea politicii fie că e vorba de o călătorie atât de periculoasă prin vălmăşagul temporalităţii.

Corpul ce se răsuceşte.

Devine din punct în moment bidimensional şi-apoi într-un misterios moment tridimensional. Se aruncă în universul plin de universuri de nebun. Timpurile, care sunt şi ele corpuri sub formă de numere mari, sunt tot atâtea vârtejuri imaginare care ocupă spaţiul de putere. Imaginea corpului e de fapt o misterioasă totalitate.

Ficţiunile ca şi afacerile înglobează numerele mari. Politica şi strategiile câmpurilor magnetice le mărunţesc în strategii cochete.

Corporalitatea noastră distruge limita. Fiinţele fabuloase ale lumilor acvatice trebuie să înţeleagă şi acest adevăr crucial. Nu poţi pune la cale o conspiraţie împotriva Marelui Absent Din Inima Norilor fără să ţii seama de corp. Imaginea nu se mai explică prin limită, ci prin vecinătăţi.

Suntem vecini cu imaginea universului acvatic, suntem vecini cu imaginea lui Ibab Habab, suntem vecini cu imaginea campionatului mondial de fotbal din Guantila, cu imaginea prinţeselor din Abodahar sau suntem învecinaţi cu imaginea caşaloţilor zbanghii din largul înspumat al sudicelor.

Vecinătăţile corpului sunt adeseori monstruoase sau superbe.

În regimul democratic, fie el şi superficial sau trucat, sau în inima imperialelor corpul reuneşte periferia cu centrul. Ficţiunile ca şi oamenii politici trebuie să înţeleagă construcţia simbolică a periferiilor şi centrelor. Tocmai de aceea, o ficţiune comercială ca şi un om politic inspirat trebuie să se ferească să-şi construiască imaginea ca şi cum ar fi sub asediu. Corpul se află pe câmpul de luptă al imaginii.

Periferia ar vrea să fie aflată. A porni dinspre centru împotriva periferiei e ca şi cum ai institui dictatura corpului asupra marginilor. Căci în cele din urmă, periferia va înghiţi centrul. Marginile tale te pot trăda, te pot înghiţi. Cine sunt vecinii tăi? Cu ce imagini din universul plin de universuri te învecinezi ?

Lucrurile sau fiinţele conspiraţiilor nu sunt simple obiecte.

Cu cine te mărgineşti? Ce imagine ţi se potriveşte ? Eşti un învingător sau un asediat ? Concurenţii tăi se vor căzni să te bage în corzi.

Suntem cu toţii spermatozoizi aiuriţi porniţi în căutarea ultimului sens.

Suntem navigatori ai Marelui Absent Din Inima Norilor.

Corpul ficţiunilor ca şi corpul electoral sunt corpuri de taină care trebuie analizate de pe poziţii nonconformiste.

Ce tot spui acolo, mârâi fochistul pregătindu-se să mă azvârle cu lopata lui ruginită într-un continuu ficţional şi neavând nici în clin nici în mânecă nici cu magia, nici cu ştiinţa şi nici cu incomodele întrebări asupra ultimului sens.

Mi-am luat inima în dinţi. I-am smuls fochistului lopata şi l-am pocnit cu ea atât de puternic încât matricea lui s-a dizolvat într-un norişor de fum trandafiriu.

Valurile timpurilor s-au deschis exact deasupra mea şi o uriaşă balenă albastră m-a înghiţit aruncându-mă apoi nu departe de plaja unde Asalga Calambra, soprana din Tantai, se hârjonea cu unul dintre martorii togarezi.

Cum m-au zărit, au alergat să cheme poliţia. Poliţiştii m-au scos din valuri atât de repede încât nu am apucat să-mi reglez matricea informaţională.

Eram prins pe uscat. Eram zăvorât într-un continuu.

Numele şi prenumele, m-a întrebat un inspector fălcos lovindu-şi uşurel dunga pantalonilor şi tot trăgând dintr-un chiştoc de ţigară.

Pereţii din jur erau acoperiţi cu fotografii de femei goale. O pânză de paianjen trandafirie spânzura în bătaia unui bec chior. Masa era plină de pete de bere.

Cine eşti, bibicule, a vrut să ştie inspectorul pocnindu-mă tare de tot peste faţă de m-a podidit sângele. Şi ce-i cu aripioarele astea de caşalot? Eşti un nenorocit de mutant, zi, mă, zi că te mănânc cu coadă cu tot!

L-am scuipat. Atât am reuşit. Toate puterile mele magice mă părăsiseră odată prins în acel continuu. Lucrurile stăteau prost de tot. Mi-am zis că erau ultimele clipe.

Marele Absent Din Inima Norilor îmi jucase o festă.





NORII MOLATECI

Ovidiu Bufnilă


Hyeronimus din Arkantila, un zăbăuc, s-a prins cu Ibab Kabab că o să vâneze Marele Rechin Alb într-o zi de vară. Ibab Kabab cânta la balalică şi trăgea vârtos la măsea. Avea urechi de sidef şi făcea afaceri cu nişte pelerini de dinolo de sistemul nostru solar. Ţin minte că starostele cerşetorilor s-a îndoit de toata povestea aia şi nici în ruptul capului nu a vrut să pună rămăşag. Eu m-am dus până în Komarovka să cumpăr nişte sare de Lună de la un şmecher de fotograf. Fotograful avea o ţeastă roşie şi luptase în Războaiele Purpurii acum două sute de ani. De cum am intrat în prăvălia lui m-a ţintit cu archebuza. M-a făcut cu ou şi cu oţet şi m-a ameninţat în fel şi chip. A zis că m-a simţit după miros că aş fi omul lui Ibab Kabab şi că precis am de gând să-l scurtez de cap ca să-i fur comoara. Eu am devenit dintr-odată foarte curios dar şi tremuram ca varga pentru că nebunul părea să nu se codească în vreun fel, gata fiind să mă plumbuiască. Căldura verii şi norii molateci l-a mai moleşit un pic şi, după ce a dat pe gâtlej o duşcă bună de bere, m-a tras după el în haznaua lui să-mi arate comoara. Era o balerină de tinichea. Cum acţionai un arcuşor, balerina făcea nişte piruete ameţitoare şi-ţi arunca bezele de mucava. Fotograful mi-a întins o papaciocă să trag şi eu un fum ca barosanii şi pe urmă mi-a băgat sub nas o halbă rece, rece. Toată viaţa o să-mi aduc aminte de nebunul ăla.

Cum stateam tolăniţi pe terasa lui bine scorojită şi flecăream de una, de alta, a coborât din cer un călător. Ăla avea un geamantan cât toate zilele şi o grozăvie de puşcoci. Şi-a oprit elicea şi, încruntându-se la fotograf, i-a zis printre dinţi să scoaţă balerina la interval. Fotograful nici n-a vrut s-audă şi-n două minute a zăcut lat într-o baltă nasoală de sânge. Călătorul s-a apropiat de mine şi m-a mirosit cu trompa lui rozalie. A mârâit nu ştiu ce şi apoi şi-a luat zborul cu tot cu balerină.

Nişte navigatori care tot făceau zarvă cu o ghildă au pus lăboiul pe mine şi m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe mâncare şi băutură să le fac curat în santină şi să frec bine de tot toată rugina de pe punte. Până la urmă am rămas toată vara cu ei şi am trecut prin tot felul de aventuri care v-ar face să vă-ngheţe inimioara-n piept.

Acum, de ce să mint? L-am văzut pe Hyeronimus într-un târg de sclavi. Îl tot pocnea un burdihonos cu o cravaşă de piele. Hyeronimus urla ca din gură de şarpe dar eu m-am făcut că nu-l recunosc şi m-am dus cu navigatorii ăia să ne zgâim la cometa Bantusalian care tocmai ieşea din gura universului plin de universuri.

Când i-am povestit toată tărăşenia asta, Ibab Kabab şi-a pus fioroşii să mă bată la tălpi şi fioroşii chiar m-au zvântat pentru că îi uşurasem de părăluţe în urmă cu cinci veri la un joc de cărţi. În toiul nopţii m-am târât în Golful Porcilor şi l-am strigat pe Marele Rechin Alb. Barosanu' m-a tras la fund. A chemat-o pe vrăjitoarea Bombolida care mi-a făcut nişte pase magnetice de mi-am recăpătat înfăţişarea de meduză pe care o pierdusem în timpul unei bătălii navale din Puertillo Picoleto.

Şi pe urmă am înghiţit întreg universul plin de universuri că asta era menirea mea hotărâtă de ghilda navigatorilor încă de acum un milion de ani.





TIMPUL NORILOR E VĂLURIT

Ovidiu Bufnilă


Cum urcam spre Tanto Tantao, primul principiu de iniţiere în artele perverse ale navigaţiei, înţelepţii din Komator s-au stropşit la mine în fel şi chip, străduindu-se să mă întoarcă din drum. Pe vremea aceea cântam la acordeon şi eram vestit prin târgurile pe care oceanul digital le spăla din când în când ducând cu el în străfunduri răsuflarea fiinţelor paradoxale.

O meduză nebună din Kamsai mi-a luat urma vrând să mă transforme într-un scriitor de respiraţie universală. Bătea câmpii şi i-am spus-o de la obraz. Afletotos din Quanto Malaquet, un cavalerist pur-sânge, a ţinut partea meduzei şi a căutat să mă îmbete ca să-mi las matricea informaţională zălog la şmecherii din Ghilda Navigatorilor. Morena Bascorena, grasanca aia in Oprah care s-a iubit vreme de şapte zile şi şapte nopţi cu Şarpele de Mare din Gonge, avea şi ea un ce interes cu meduza şi i-a sărit în ajutor. Dacă îmi aduc bine aminte, ne-am dus cu toţii la secţia de poliţie să dăm nişte declaraţii DESPRE TIMPUL NORILOR CARE, CHIPURILE AR FI VĂLURIT. Acolo l-am cunoscut pe Paianjenul Oceanului, ce deştept eşti, mi-a susurat el la ureche. Cine să-l ia în seamă?

Am plătit nişte părăluţe drept amendă pentru tulburarea ordinii publice şi m-am trezit azvârlit dincolo de Pânzele Hatias.

Tipule, e groasă rău, mi-a zis un călător care căuta de zor nu ştiu ce văioagă siderală să-şi lase acolo oul filozofal pe care se căznise să-l clocească mai bine de un milion de ani. Ai şi un nume, m-a întrebat călătorul fandosindu-se cât era el de desătept şi de genial. I-am zis eu cum mă cheamă.

Călătorul s-a mirat foarte. Şi-a consultat Enciclopedia şi a zis că nu mă vizualizează. Dar ce, eu eram chiar aşa de prost? Păi timpul e vălurit în toate direcţiile şi eu sunt o Inexistenţă şi n-am nici nume şi n-am nici un punct fix în spaţiu. Călătorul a râs ca un bleg şi mi-a zis, tipule eşti ca lumea, hai s-o ardem până în GheBaGo să ne facem de cap. Ne-am făcut de cap în cel mai mare nod informaţional, acolo unde unduirea Pânzelor Hatias produce lumi vremelnice şi concepte pe care muritorii de rând le iau drept cârje sigure şi folositoare pentru existenţa lor.

Cu câţiva ani înainte de toată tărăşenia asta îl cunoscusem pe Dob'G'Nai, un războinic semantic. El m-a îmvăţat câteva pase magnetice şi mi-a deschis matricea către înţelesurile de taină ale timpului. Dob'G'Nai era puţin sărit de pe fix dar augusta oficială n-a putut niciodată să-l găbjească pentru că şi el era o Inexistenţă.





NORI PE MARE

Ovidiu Bufnilă


Într-un dialog, Asampatre, filozoful din Kareo, l-a dojenit pe meduzoidul purpuriu din Manasa pentru că, chipurile, acela ar fi anunţat cu surle şi tobe sfârşitul Istoriei. Asampatre trăgea vârtos la măsea şi cânta prin străzile tubulare din Kareo din zori şi până-n noapte. Prinţesa Budulina, aia creaţă şi oacheşă, a plătit un vânător de capete să-l aducă fedeleş la picioarele ei pe un batracian sticlos din Habumbe, oraşul norilor de dincolo de orizontul nostru vizibil. Batracianul le avea cu filozofia şi, în public, putea să ţină piept oricărui filozof. Budulina voia să-i mai taie din nas lui Asampatre. M-am dus şi eu să văd înfruntarea. Nişte soldăţoi au vrut să mă alunge dar i-am adormit cu nişte pase magnetice şi le-am furat codurile de intrare în evenimentul inelar în care s-a desfăşurat dialogul. Mulţimile purpurii la trup urlau de mama focului. Era şi un dragon care se pregătea să-l hăpăie pe înfrânt şi o balenă vorbitoare care se tot lăuda că ea o să înghită întrega suflare. În balamucul general, batracianul cel sticlos s-a luat prea în serios şi l-a ucis pe filozoful nostru oficial. Prinţesa Budulina a reuşit să fugă cu un poştalion dar batracianul a fost călcat în picioare de mulţimile înfierbântate.

Când îi povestesc toată chestia asta lui Jib'Kajib, mentorul miracolelor din Golphiz, cerul se face stacojiu, se umple de nori şi se aud trompeţii pe care Ghilda Navigatorilor i-a angajat cu ziua să facă oleacă de atmosferă. Jib'Kajib se scobeşte în nas şi-şi bate joc de mine. Nu mă crede defel în stare să compun un eveniment fără de cusur. Mie nici nu-mi trece prin cap să ne luăm la întrecere deşi Maona Kosamona, nevestica lui, aia cu şapte ţâţe, tot bagă fitile.

Eu m-am interesat în stânga şi-n dreapta să aflu care e tărăşenia cu ea. Nu era din os domnesc, mătrăguna şi fitilista! O aruncase o furtună pe ţărm. Albatrosul Pigdameu, un prietenar de-al meu, m-a dus la capătul peninsulei să văd locul unde apăruse Maona Kosamona. Am făcut eu nişte calcule şi am înţeles că universul plin de universuri hotărâse ca fabuloasa aia de fitilistă să intre într-o istorie cu mine ca să fiu pus la încercare. Bineînţeles că am plătit bani grei să pot angaja un echipaj şi o corabie ca să plec în căutarea furtunii.

Într-un târziu, Peşte Orb, bahârul care stăpânea mările de carton ale Patoliei, ţinutul viermilor informaţionali, mi-a vândut o hartă şi un toiag magic. Sigur că m-a păcălit peştoiul dar nu era prima dată când cineva era mai ager şi mai şmecher decât mine. În tot cazul, vânzoleala aia pe mare a norilor m-a scăpat de angoasele mele şi de agonicele care se ţineau scai de mine, doar, doar le voi zice unde se sfârşesc toate căile de apă care izvorau din corporalitatea universului plin de universuri.





NUMĂRUL FIAREI

Sergiu Someşan


E greu să-ţi imaginezi ce înseamnă să fii bibliotecară într-un orăşel cu zece mii de locuitori. Să ai 27 de ani, iar bărbatul cel mai tânăr să aibă 60. Până nu ajungi să trăieşti o astfel de experienţă, nu ţi-o poţi imagina. Degeaba ai citi despre aşa ceva în cărţi. Ar rămâne o informaţie livrescă, bună doar de adăugat altora la fel. Nimeni nu poate pătrunde cu adevărat în sufletul unei fete de 27 de ani care, în lungi după-amieze de iarnă, stă la gura sobei, bea un ceai care nu se mai termină şi priveşte pe geam, aşteptând.
Biblioteca a fost construită cu peste o sută de ani în urmă când, se vede treaba, toată lumea spera că aurul descoperit în munţii din jur să nu se sfârşească niciodată. S-au făcut atunci averi peste noapte, pierdute adesea în zorii zilei. Cei astfel îmbogăţiţi au simţit nevoia să îşi spele o parte din păcate construind de-a lungul anilor spitale, ridicând biserici, apoi, când fiecare confesiune din oraş a avut propriul locaş de cult, au construit Biblioteca. Era cea mai mare pe zeci de kilometri în jur şi în scurtă vreme a fost înzestrată cu manuscrise şi cărţi pe măsura faimei. La începuturile ei, bibliotecarele roiau asemenea unor albine harnice prin săli şi depozite întrecându-se în a aranja şi cataloga miile de volume care soseau din toată lumea. Cei norocoşi, care plecau în lumea largă să-şi cheltuiască banii, uneori simţeau nevoia să-şi manifeste recunoştinţa pentru locul de unde au plecat şi, astfel, un nou transport de cărţi pornea spre noi.

Asta a fost mai demult. Când m-am angajat eu mai era o singură bibliotecară care de mult ar fi trebuit să iasă la pensie dacă s-ar fi găsit cine să-i ia locul. Cititori nu mai veneau, colete cu cărţi nici atât, din când în când mai sosea câte o sumă mică de bani care abia ajungeau pentru cheltuielile curente. Când nici aceasta nu a mai venit, s-a constituit un fond, destul de sărăcăcios, din care mai putea fi plătită o singură angajată. Bătrâna bibliotecară a plecat la scurtă vreme după venirea mea, astfel că am rămas singură să şterg praful şi să aranjez şirurile nesfârşite de cărţi.

Ce altceva era să fac? Programul era de la 10 la 18 şi erau zile întregi în care nu intra nimeni. Îmi era şi frică să nu observe şi alţii şi, într-o bună zi, să închidă şi Biblioteca. Rând pe rând, muzeul, teatrul şi alte instituţii deschise în vremuri de prosperitate şi-au închis una câte una porţile, Biblioteca rămăsese ultimul vestigiu să amintească de timpurile de odinioară. Poate şi pentru că întreţinerea ei costa atât de puţin: un salariu, al meu, rămas acelaşi de ani de zile şi pe care inflaţia îl transforma an de an într-o sumă de-a dreptul derizorie, curentul consumat cu becurile şi puţina căldură pe care o făceam iarna în sălile reci şi mohorâte.

Într-o vreme fondul de carte veche al bibliotecii a atras atenţia lumii academice şi prin sala întunecoasă şi răcoroasă, cu manuscrise rare, s-au perindat multe nume celebre. Asta a fost la început, chiar când mi-am luat postul în primire. Apoi, fie că bătrânii savanţi au murit, fie interesul pentru bibliofilie a scăzut, destul că nimeni din afara oraşului nu îi mai călca pragul. De asta, atunci când Virgil a venit să cerceteze vechile manuscrise, toată lumea a crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

- Nu rata ocazia, Ana! mi-a şoptit şuierat Driva, diriginta poştei, îmbătrânită înainte de vreme de doruri şi zadarnice aşteptări. Altfel vei sfârşi ca mine…

Driva era o adevărată legendă a orăşelului. Acum se apropia de 50 de ani şi, într-o vreme când ar fi putu să aleagă, făcuse nazuri, apoi pe neaşteptate, în numai câteva luni, orăşelul se golise de toţi bărbaţii, de parcă s-ar fi vorbit între ei. În serile lungi de iarnă, prin cârciumile oraşului am auzit că se făceau pariuri dacă Driva mai este virgină sau nu. Dar cum cei care ar fi putut să constate asta pe viu, plecaseră demult din oraş, subiectul nu era niciodată epuizat pe deplin de bătrânii ai oraşului.

Virgil nu părea foarte interesat de mine, deşi câteodată mă privea lung înainte de a intra în Sala Manuscriselor. Îşi muşca nehotărât buzele de parcă ar fi spus în sinea lui: „ oare nu ar fi mai bine să mă ocup de fetişcana asta ?" Aveam 27 de ani şi el nu părea să aibă mai mult de 40. În urmă cu foarte puţini ani în urmă poate l-aş fi considerat bătrân, dar când i-am văzut prima dată părul grizonat şi ochelarii cu ramă metalică strălucind discret în penumbra sălii de lectură, mi s-a părut deosebit de distins. Cum era singurul cititor, mi s-a părut firesc să îi propun o cafea şi la fel de firesc mi s-a părut să stăm apoi de vorbă. Căuta prin manuscrisele vechi ore în şir, după care făcea câte o pauză de o oră. Îşi scotea ochelarii şi îşi apăsa pleoapele încercând să alunge oboseala. Sorbea încet din cafeaua pe care i-o preparasem între timp şi se minuna:

- E uimitor ce multe cărţi rare se pot găsi într-un orăşel atât de mic. Cred că nu mi-ar ajunge o viaţă să le cercetez pe toate… Poate că ar trebui să mă mut cu totul aici, în orăşelul vostru. Ce zici?

Înghiţeam în sec şi nu ziceam nimic. Nu ştiam dacă glumeşte sau dacă vorbeşte serios, aşa că schimbam vorba şi îi povesteam despre vremurile de altădată care au făcut ca Biblioteca să aibă un fond de carte rară atât de bogat.

Scria o lucrare despre miturile esenţiale ale omenirii şi mai ales, despre posibilitatea ca în manuscrisele vechi să se afle mari adevăruri cunoscute numai de iniţiaţi şi apoi pierdute. Au trecut zile în şir de mici întâmplări, de vorbe spuse pe jumătate şi multe cafele băute pe îndelete până când l-am făcut să se destăinuiască pe deplin.

- Întotdeauna am fost fascinat de legenda Evei, a început el într-o seară să îmi vorbească în timp ce ne beam cafeaua în sala de lectură.

Programul bibliotecii se sfârşise de mult şi eram sigură ca la geamurile caselor din jurul bibliotecii pândeau ochi curioşi, dar nu îmi păsa chiar de loc. Se înserase bine dar nu am aprins nici o lumina, continuând discuţia în penumbra care ne învăluia pe nesimţite.

A mai luat o gură de cafea şi a continuat:

- Fascinaţia mea provine mai ales din faptul că, de foarte timpuriu, am fost convins că în spatele metaforelor biblice se află ascunsă, mai puţin geneza propriu zis, cât procesul de umanizare. Vârsta de aur, ca şi perioada petrecută de oameni în Eden, nu reprezenta altceva după mine decât perioada când prehumanoidele stăteau pe gânduri, ca să zic aşa, dacă să rămână în stadiul de animalitate, umblând goi, neştiutori şi fericiţi mai departe, sau să facă un mic efort şi să devină oameni. Să se îmbrace şi să sufere de toate asteniile şi alienările omului. A fost mai uşor ca acest păcat original şi decisiv, nevoia de cunoaştere, să fie pus pe umerii unei femei: Eva. Presupunând că totul este mai mult de o simplă legendă şi că, de fapt, Eva nu este altceva decât suma tuturor femeilor care atunci, în zorii civilizaţiei ne-au scos din junglă şi ne-au mutat în case, mă întreb eu acum, această Evă, s-a gândit ea cu adevărat ce face? A fost o hotărâre deliberată, conştientă? Sau pur şi simplu aşa s-au întâmplat lucrurile? Vezi tu, parcă nu îmi vine să cred că ea şi-a dat măcar pentru o singură clipă seama că deschizând ochii animalului de lângă ea, pentru ca urmaşii ei să devină oameni, deschide o cutie a Pandorei pe care nimeni nu o putea apoi închide? Drumul de la animal la om a fost să fie cu sens unic, deşi unii au cochetat cu ideea că, la o adică, ar fi extrem de uşor să ajungem iar în zorii civilizaţiei. Ar ajunge un război bine gândit… Dar bineînţeles că asta nu ar şterge cu nimic meritul sau păcatul Evei…

Îmi plăcea să îl ascult şi se pare că şi lui îi plăcea să povestească. În jurul nostru penumbrele se transformau în umbre şi apoi într-un semiîntuneric violet, întrerupt ici colo de câteva raze de lumină venite de afară. Aş fi vrut ca clipele astea să nu se mai termine niciodată.

Îmi căuta prin întuneric ochii, apoi continua să vorbească:

- Atunci, în zorii vremurilor, se pare că ea a hotărât pentru noi că trebuie să fim oameni. Chiar dacă pentru asta va trebui să suferim, să cunoaştem binele şi răul. Femeia primordială, Eva, a hotărât să fim oameni chiar cu riscul ca bărbatul ei, zeul războaielor, să hotărască zeci de mii de ani mai târziu că am fost destul timp oameni şi acum putem redeveni animale. Îmi imaginez că a fost un proces îndelungat şi poate că nu atât de voluntar cât îl povesteşte Biblia. Uneori mă întrebam: dacă aş fi fost în locul Evei oare ce aş fi făcut? Aş fi ales să trăiesc liniştit şi fericit ca un animal, sau să muşc din mărul cunoaşterii, chiar dacă aş fi putut ghici ce urma să se întâmple?

A scos o mică Biblie din buzunar şi, după ce a răsfoit-o, m-a privit serios:

- Ascultă aici: în Geneza, 16 se spune „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17. dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit."

Mi se părea curios să îl ascult citând din Biblie şi am tresărit uşor uimită, dar am preferat să îmi plec privirea să nu îmi ghicească în semiîntunericul încăperii mirarea din ochi. Se pare că nu a observat nimic pentru că a continuat:

- Aşa scria în Biblie: în momentul în care vei cunoaşte, vei muri. Exegeţii bibliei se întrec pentru a argumenta de ce nu s-a ţinut Dumnezeu de cuvânt şi nu i-a ucis pe cei doi vinovaţi după ce au gustat din pomul cunoaşterii. Nu s-a gândit nici unul până acum că, de fapt, aşa a procedat: a ucis animalele din ei, trebuia să-i ucidă pentru a scoate la iveală fiinţa umană…

A sorbit în tăcere cafeaua care mai era în cană şi a rămas apoi tăcut privind zaţul de parcă ar fi căutat acolo răspunsurile la întrebările lui. Niciodată nu mai vorbise atât de mult şi atât de serios. După un timp s-a ridicat de la măsuţă şi s-a dus lângă geam privind afară. M-am dus şi eu lângă el şi mi s-a părut firesc când mâna lui mi-a cuprins umerii. Mai era încă destulă lumină pentru ca siluetele noastre să se profileze clar în fereastră pentru cei care stăteau la pândă. Dar nu îmi păsa de asta şi o clipă mi-a trecut prin minte că din cauza acestei clipe cât m-a îmbrăţişat, cel puţin pe seama mea nu vor face pariuri în barurile din oraş.

- Ei bine, mi-a spus el, şi s-a întors cu faţa spre mine mângâindu-mi uşor obrazul, cred că a venit vremea ca o nouă Eva să aleagă!

- Ce vrei să spui? am întrebat eu deşi, undeva în sufletul meu, începeam să înţeleg.

A zâmbit larg şi s-a apropiat mai mult de mine:

- Poate că noul ispititor nu va mai avea înfăţişare de şarpe, ci a unui bibliofil obişnuit. Şi noua Eva nu va mai bântui dezbrăcată prin Eden, ci va fi bibliotecară şi se va numi Ana!

S-a apropiat şi m-ai mult de mine şi, fără să îi pese de cei care ne-ar fi putu vedea, m-a sărutat apăsat pe buze. M-a scuturat un fior şi aproape că nu l-am mai auzit când a spus:

- E vremea să alegi dacă vom rămâne neştiutori în Eden, aici, sau vom pleca mai departe să vedem… să cunoaştem....

Nu am înţeles prea bine ce a vrut să spună, aşa că el s-a apropiat de micul meu calculator de birou şi, întorcându-se cu spatele, a scris câteva cifre pe el.

- Uite, a zis el întinzându-mi calculatorul, am scris aici mai multe cifre fără să fac totalul. Dacă tu vei apăsa tasta de totalizare o să vezi că rezultatul este 666, vestitul număr al Fiarei. Este vorba de câteva constante fizice ale universului în care trăim. Unii dintre colegii mei sunt de părere că, dacă cineva va efectua acest calcul, în acest scop, ceva se va întâmpla cu noi, cu Universul în care trăim. Poate că Universul va reacţiona la receptarea acestei informaţii şi va trece într-un nou ciclu. Alţii spun că, dimpotrivă, nu se va întâmpla nimic pentru că Universul nu este o pisică uriaşă care să miaune la capătul lumii dacă noi o tragem aici de coadă…

Avu un surâs uşor în faţa hazului comparaţiei apoi continuă:

- Avertismentele celor vechi cu privire la numărul fiarei apar peste tot în textele vechi, dar sunt destul de imprecise când vine vorba de consecinţele lui: „Cine are înţelepciunea să socotească numărul fiarei, cu grijă mare să îl folosească pentru că nebănuite primejdii ascunde".

Pe stradă s-a auzit zgomotul unei maşini şi atunci am ştiu că a venit vremea să plece. A pus cu un gest oarecum cucernic mica Biblie în buzunarul de la piept şi s-a apropiat de mine. Mă sărută de data asta cast pe frunte, o clipă buzele lui coborâră şovăitoare pe obraz, dar se dezlipiră de obraz chiar înainte de a ajunge la buze. Am înghiţit în sec şi am încercat să îmi înăbuş oftatul.

Din stradă s-a auzit un claxon nerăbdător şi el s-a apropiat de geam şi a privit afară. A făcut cu mâna cuiva semn să îl aştepte şi s-a întors spre mine:

- Am plecat! Dacă vrei să ne vedem este destul să… am crezut o clipă că va spune la fel ca toată lumea "să dai un telefon!" , dar el arătă spre micul calculator de birou şi continuă : „…să faci un mic calcul!" .

- Şi vezi că bateriile sunt cam uzate, aşa că nu aştepta prea mult, mai spusese el înainte de a închide uşa.

Am auzit peste câteva clipe o portieră trântită şi apoi numai tăcere…

*

A trecut o lună de atunci. Mă învârt zilnic pe lângă micul calculator de birou cu cifrele tot mai palide şi câteodată am impresia că sunt Eva, în cumpănă lângă pomul vieţii şi al cunoaşterii. Poate că pomul nu avea poame tot timpul anului aşa cum se spune şi că şi în Eden toamna era pe sfârşite şi ultimul măr stătea gata să cadă şi ea la fel ca mine lângă calculatorul cu bateriile pe terminate, trebuia să ia repede o hotărâre. Cine ştie dacă în alt anotimp Creatorul nu avea să îşi dea seama de greşeala făcută şi urma să distrugă teribila tentaţia cu poame roşii din mijlocul Raiului…

Niciodată, după cum am mai spus, nu am crezut că voi fi pusă în situaţia să aleg. Şi poate că abia după ce am să aleg o să-mi dau seama cât de greu a fost pentru stră-stră-bunica mea Eva. Pentru că nimeni nu i-a spus că va urma o alegere. Ea nu a ştiut că o simplă curiozitate şi satisfacerea ei înseamnă deja o alegere. Poate că după ce voi alege fără să ştiu ce am ales, eu şi Adamul meu vom fi alungaţi din Eden fără ca cineva să-mi spună: toantă mică şi curioasă, ai grijă ce faci! Lumea în care trăieşti este un adevărat paradis. Simte-te bine în el şi vezi-ţi de ale tale! Nu muşca din mărul cunoaşterii pentru că atunci vei şti, dar nu va fi cale de întoarcere!

Şi oare Creatorul, întotdeauna, în adânca lui înţelepciune nu s-a bazat pe femeie şi pe curiozitatea ei, când a hotărât să-şi împlinească ascunsele lucrări? Ciclurile Universului sunt posibile numai prin femeie şi prin curiozitatea ei, cel puţin întâmplările pe care le-am trăit eu, aşa mă fac să cred. Femeia a fost născocită de Creator nu pentru amuzamentul bărbatului, aşa cum de cele mai multe ori îşi imaginează acesta, ci pentru că fără ea şi fără curiozitatea ei rosturile lumii nu s-ar fi putut împlini…

Era în trei decembrie… spre seară. Programul bibliotecii se terminase fără să îi calce toată ziua nimeni pragul, ca de obicei. Am stins peste tot luminile şi, înainte de a pleca, am trecut încă o dată prin sala principală de lectură. Pe masă, acolo unde îl lăsase Virgil, în locul rodului din Pomul vieţii, străluceau stins cifrele verzi pe micul meu calculator. A fost oare o iluzie, sau mi s-a părut că luminiţa verzuie este pe cale să îşi dea duhul. Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întâmple, dar îl voiam pe Virgil înapoi, îl voiam lângă mine să mă strângă în braţe, să mă muşte, şi dacă pentru asta preţul era doar o simplă apăsare pe tastă, fie, am să apăs şi înainte să îmi dau seama ce fac, mâna mi-a plecat singură, asemenea unui iuţi nevăstuici şi peste o clipă pe micul display se lăfăia numărul fiarei: 666. A mai pâlpâit de câteva ori apoi, ca şi cum efortul pentru acest calcul ar fi fost prea mare, bateria şi-a dat duhul şi în sala de lectură s-a făcut întuneric deplin. Am ieşit pe bâjbâite din sală şi tot pe bâjbâite am închis biblioteca, îndreptându-mă spre casă. Începuse iar să fulguiască cu fulgi mici şi uscaţi care te făceau să doreşti să ajungi la un adăpost. Am grăbit fără să vreau paşii când am ajuns la pod, încercând o senzaţie stranie ca şi cum dintr-o dată aş fi păşit printr-un lichid dens care opunea rezistenţă la trecerea mea. A durat doar o clipă şi nu i-am dat atenţie pentru că, chiar în clipa aceea am ajuns lângă bărbatul care stătea la jumătatea podului. Se uita încruntat în apă, aplecat cam mult peste parapetul podului, dar cum nu părea un sinucigaş, ci mai curând un curios, am mărit paşi. Deja mă gândeam la focul din sobă, la cana de ceai pe care aveam de gând să o beau în faţa sobei, cu uşa pe jumătate întredeschisă ca luminile flăcărilor să strălucească în întuneric.

Când să-l depăşesc, s-a întors spre jumătate spre mine:

- Nu vrei să priveşti la asta?

Avea vocea răguşită şi în prima clipă nu am recunoscut-o, aşa că am ezitat să-i dau ascultare. Ce ar putea să-mi arate un necunoscut în apă, atât de interesant încât să merite să-mi amân plăcerea întâlnirii cu căldura focului din sobă?

Apoi ceva în mintea mea s-a aprins, i-am recunoscut vocea gâtuită de emoţie apoi l-am recunoscut şi pe el în întregul lui şi, înspăimântată ca niciodată, m-am apropiat şi am privit în apă: apa curgea întunecată şi murdară ca întotdeauna.

- Nu văd nimic, am şoptit cuprinsă de teamă.
-
- Uită-te mai bine, m-a îndemnat Virgil.
-
Am privit mai bine:

- Tot nu văd, am şoptit şi chiar în aceaşi clipă mi-am dat seama. Deşi era întuneric, şi apele râului erau întunecate, am văzut clar cum urcau înapoi spre munţi. L-am prins înspăimântată de braţ.

- Ce se întâmplă? De când curge aşa?

În loc să-mi răspundă, îmi arătă în jur:

- Priveşte !

Acum ştiam la ce să mă aştept aşa că am văzut mai repede: un om a trecut pe lângă noi grăbit, mergând cu spatele, i-a urmat un autobuz, apoi am văzut cum fulgii se ridică din noroiul de jos şi cu un zbor elegant se ridică spre cer.

M-am înfiorat şi Virgil m-a strâns în braţe. A privit şi el în jur apoi a şoptit:

- „Şi Dumnezeu a alungat pe Virgil şi pe Ana din Eden şi i-a trimis înapoi spre Timpul din care au venit, pentru că au folosit cu nechibzuinţă Numărul Fiarei". Cred că aşa va începe noua Geneză a lumii căruia tocmai i-ai dat naştere.





ULTIMUL VISĂTOR

Sergiu Someşan


Bărbatul culcat pe pat avea părul lung şi murdar iar acolo unde atinsese perna, pânza albă şi scrobită căpătase o culoare incertă, cenuşie. Avea un somn agitat care semăna mai mult cu un leşin şi se răsucea mereu strângând crispat mâinile de parcă ar fi încercat să apuce ceva văzut numai de el. Uneori i se părea că a găsit ce căuta şi atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenuşii. Era bătrân şi barba neîngrijită îl făcea să pară şi mai bătrân.

- Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul …

- Nu ! ţipă bărbatul de lângă pat. Văzând că bătrânul din pat se foieşte neliniştit, adăugă în şoaptă dar cu o voce încărcată de tensiune:

- În nici un caz nu trebuie să îl spălaţi sau să îi modificaţi în vreun fel înfăţişarea sau … felul de a fi.

- Dar, domnule ministru, nu putem să îl lăsăm aşa. Precis are şi paraziţi… Mâine dimineaţă la prima oră vă asigur…

Omul în costum păru cuprins de disperare şi îşi cuprinse capul în mâini într-un gest atât de sfâşietor încât doctorul se grăbi să îl asigure:

- Am înţeles, domnule ministru. Interese superioare de stat impun menţinerea în aceeaşi stare a acestui om…

Fără să vrea şi în ciuda neliniştii care îl frământa, ministrul zâmbi o clipă amuzat. Apoi dădu iar cu ochii de chipul bătrânului care se zbătea în somnul lui neliniştit.

Oftă şi spuse:

- Să sperăm că mai apucă dimineaţa! Îl apucă pe doctor de cot şi îl conduse la unul din geamuri. Afară noaptea caldă de mai îşi trimitea spre salonul mic şi cochet miresmele îmbătătoare.

- Priveşte doctore, îl îndemnă ministrul. Priveşte şi spune-mi ce vezi!

Sub ei se întindea parcul micii clinici particulare. Cochet şi bine îngrijit, îşi întindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematică până aproape de gard. Rondourile de flori păreau cercuri perfecte trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O adiere parfumată de vânt scosese de undeva câteva ghemotoace de hârtie, purtându-le jucăuşă de-a lungul aleilor înainte de a le arunca poznaş pe peluza din faţa geamului.

- Am înţeles, să trăiţi! Trimit acum portarul să le ridice!

Ministrul oftă greu:

- Nu, doctore, nu ai înţeles. Lasă hârtiile acolo şi priveşte mai departe, acolo, spre capătul străzii. Ce vezi?

- Nu se vede nimic. E prea întuneric…

- Priveşte de-a lungul becurilor…

Doctorul se întoarse spre ministru. Vru să spună ceva, apoi se opri şi se întoarse iar spre geam privind lung în întuneric:

- Nu se vede, şopti el stins. Doar ştiţi şi dumneavoastră…, avea glasul pierdut şi aproape rugător.

Ministrul era însă neîndurător:

- De ce nu se vede, doctore? Nici acum, nici mâine dimineaţă când va răsări soarele şi nici altădată.

Doctorul privi o clipă spre omul adormit din pat de parcă i-ar fi cerut ajutorul. Ca şi cum i-ar fi simţit privirea, bătrânul cerşetor se foi prin somn apoi se întoarse cu spatele la ei şi începu să sforăie uşurel, ca scăpat de o mare povoară. Simţind aţintită asupra lui privirea ministrului,doctorul ridică neputincios din umeri:

- Nu se vede şi gata! Aşa este de când am apucat noi… Irealitatea… doar ştiţi că nu este bine să vorbim despre asta…

Ministrul plecă de lângă geam şi se apropie iar de pat. Privi minute în şir somnul greu ca un leşin al omului, apoi se întoarse spre doctor:

- S-au găsit documente, poate nu prea clare şi nici foarte sigure, din care rezultă că pe vremuri puteai să vezi în jurul tău cât cuprindeai cu ochii.

Doctorul se înecă încercând să se prefacă surprins. Tuşi încurcat, apoi spuse cu o voce ce o voia nepăsătoare:

- De fapt am auzit ceva… În general bătrânii povestesc, dar am crezut tot timpul că sunt numai legende…

- Nu-s legende, doctore. E adevărat, cel puţin eu, unul, sunt convins de asta. Şi mai ales - se întrerupse şi cu paşi mari se îndreptă spre biblioteca doctorului de unde scoase o carte - pe vremuri cărţile astea erau toate pline. Nu lipsea din ele nici o literă.

Flutură cartea în faţa ochilor doctorului, răsfoindu-i cu înverşunare foile. Pe paginile albe, ici acolo câte o literă stingheră încerca să spună ceva.

- Pe vremuri din cărţile astea se putea citi zeci, sute de ani, nu câteva zile ca astăzi. Acum le păstrăm datorită tradiţiilor, ca pe nişte bibelouri inutile fără să ştim ce comori se pot ascunde în ele… Unii am auzit că le folosesc ca pe nişte talismane care ar avea puterea să ţină departe de ele Irealitatea…

Doctorul clătină neîncrezător din cap.

- E adevărat, doctore! insistă ministrul. E foarte adevărat! Ce am să îţi spun acum este secret de stat, dar am să te implic ca să înţelegi câtă grijă trebuie să ai de omul ăsta. Trebuie să îl salvăm. Poate că este ultimul Visător…

Doctorul făcu o încercare nereuşită să îşi ascundă dispreţul. Arătă spre pat unde sforăitul se transformase într-un horcăit întrerupt din când în când de o tuse seacă:

- El? Epava asta umană?

Ministrul zâmbi îngăduitor:

- Ştim prea puţine despre vise doctore… Dar se pare că Visătorii nu trebuiau să arate ca el, arătă spre omul solid din serviciul secret care stătea lângă uşa salonului şi ii urmărea atent din priviri, şi nici să fie îmbrăcaţi… privi în jur să caute un termen de comparaţie, nu găsi aşa că se apucă de reverul hainei: aşa, ca un ministru. Nu ştim nimic despre cum ar trebui să arate un Visător, dar eu bănuiesc că el este unul dintre ei. Vreau să îl menţinem cât mai mult în viaţă dar fără să … ministrul se poticni o clipă căutându-şi cuvintele. Cum să îţi spun? Menţinut în viaţă, dar fără să piardă această calitate, presupunând că o are. Şi cum nu ştim ce anume îl face să fie Visător, nu trebuie ca din întâmplare sau neştiinţă să anulăm acest talent. În arhive scrie că majoritatea Visătorilor aveau o condiţie fizică precară şi un mod de viaţă renegat de orice cetăţean onorabil. Vagabondau şi erau murdari şi plini de paraziţi. Mă întreb oare dacă nu ar fi posibil ca unul din aceşti paraziţi să producă un drog care, ajungând în sânge, să inducă visele…? Ministrul rămase pe gânduri examinând ipoteza care, se vede treaba că atunci îi venise în minte.

Doctorul dădu din mâini ca şi cum ar fi alungat de lângă el o insectă sâcâitoare:

- Vă rog, domnule ministru, nu este nevoie să insistaţi … Îmi dau cuvântul că ne vom da toată silinţa, numai să ne spuneţi ce anume să facem ca nu cumva, din exces de zel, să ne depăşim atribuţiunile.

- Ştim atât de puţine despre Visători… se opri o clipă şi privi spre paznic dar acesta privea cu ochi goi şi inexpresivi undeva în spaţiul dintre ei doi. Continuă coborând totuşi glasul: pe vremuri, se pare că toţi oamenii visau… Ştiu că toţi credem că sunt numai legende dar se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Şi mai este ceva… S-au găsit fragmente disparate de informaţii care, puse cap la cap, ar demonstra că atunci … în vremurile acelea, totul în jurul nostru era real.

Doctorul îl privi cu îndoială:

- Cu tot respectul, domnule ministru, dar parcă nu îmi vine să cred…

Ministrul oftă greu:

- Drept să îţi spun, parcă nici mie, dar îţi dai seama ce frumos ar fi trebuit să fie…Să vezi până departe, să poţi să calci peste tot fără să îţi fie frică să păşeşti… rămase cu ochii goi privind visător undeva în întuneric.

Doctorul îşi opri din respect un oftat îndurerat:

- Înţeleg, domnule ministru. Ştiu cum este… Anul trecut fiica mea se întorcea cu colegii de la şcoală… Un Vârtej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci… vru să mai spună ceva dar se opri cu ochii plini de lacrimi.

Ministrul îl se apropie de el şi îl bătu pe umăr în semn de înţelegere.

- Toţi am pierdut pe cineva, doctore, şi de asta este atât de important să studiem Visătorii… atunci când avem şansa să îi întâlnim. Se spune că realitatea, aşa cum există ea în jurul nostru, este o secreţie a visurilor sau poate numai a minţii lor şi că fragmentele astea de realitate care mai există sunt generate de câte un Visător. Mai sunt câteva sute de astfel de insule, cu cele mai multe ţinem legătura prin radio şi schimbăm informaţii. Din când în când, câte una nu mai răspunde şi atunci ştim că Visătorul lor a murit…

Îşi făcu mâna căuş şi se apropie şi mai mult de urechea doctorului:

- Acolo unde a fost găsit cerşetorul… era un fel de groapă de gunoi. Sub el oamenii mei au găsit o bucată veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, îţi dai seama ce înseamnă asta?

Doctorul clătină neîncrezător din cap:

- Poate că era ceva scris recent…
-
- Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se vedea data de apariţie a ziarului… Ani de zile. Vocea ministrului coborâse atât de mult încât doctorul trebui să facă un efort ca să îl poată urmări.

Răsfoi dus pe gânduri cartea pe care o ţinea în mână. Pe copertă erau câteva litere: „ver…i", dar după distanţa dintre ele ministrul îşi dădu seama că fusese un cuvânt mai lung.

- „Ver…i"… ce o fi vrut să spună aici? întrebă ministrul şi privi nedumerit spre doctor care ridică neajutorat din umeri. Cu puţin noroc, dacă teoria mea se dovedeşte adevărată, în noaptea asta vom afla…

Luând de la unul din oamenii de pază de pe hol o servietă se îndreptă spre pat.

- Trebuie să mă ajuţi doctore. Vreau să fac o experienţă…
-
- Sigur că da, domnule ministru! Doar să spuneţi ce trebuie să fac…
-
Ministrul trase un scaun mai aproape, scoase apoi cu veneraţie o carte groasă din servietă şi, după grija cu care o manevra, se vedea că era o carte preţioasă. Se aşeză apoi comod, ţinând la îndemână cartea:

- Priveşte la el, îi spuse doctorului şi spune-mi când începe să viseze…

În faţa privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:

- Aşează-te în aşa fel încât să-i vezi ochii. Spune-mi când încep să i se mişte sub pleoape.

- Am înţeles acum, spuse doctorul uşurat şi, luându-şi şi el un scaun, se aşeză de partea cealaltă a patului, în faţa bolnavului.

Timpul începu să se scurgă monoton şi în micul salon nu se auzeau decât sforăiturile cerşetorului, întrerupte din când în când de gemete. Părea foarte bătrân şi doctorului îi trecu prin minte că, dacă ministrul avea dreptate şi el era Visătorul care le menţinea Fragmentul de Realitate integru, atunci se explică de ce acesta părea că se micşorează pe zi ce trece: poate că suprafaţa fragmentului generat de fiecare Visător era proporţională cu vitalitatea lui. După cum arăta, nici nu se mira ca vârtejurile Irealităţii apăreau atât de des. Oftă şi gândi privindu-i faţa suptă şi scofâlcită: „Să sperăm că nu moare! Cel puţin nu până aflăm mai multe".

Geamurile începură după un timp să se lumineze puţin câte puţin şi cei doi aproape îşi pierduseră răbdarea când, dintr-o dată, bolnavul începu să se foiască, scoase câteva cuvinte mormăite apoi se linişti.

- Acum! Acum îşi mişcă ochii! şopti doctorul surescitat.

Ministrul începu sa răsfoiască nerăbdător tomul cel gros, apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui lacomi literele apărau una câte una, aşezându-se cuminţi în cuvinte şi apoi în propoziţii.

Citi câteva minute lungi sub privirea tot mai nerăbdătoare a doctorului. Îl privi o clipă scurt apoi spuse:

- Ascultă ce scrie aici: „ În timpul ultimei conflagraţii, una din ţările mici, care nu avea nici o posibilitate să înfrunte marile puteri, s-a gândit să îşi aducă şi ea modesta contribuţie la mersul războiului. A modificat genetic virusul gripei astfel încât toţi cei care se îmbolnăveau deveneau incapabili să viseze. Logica creatorilor acestui nou virus părea perfectă: omul are nevoie nu numai de somn, ci şi de vise! Lipsiţi de posibilitatea de a visa, în curând toţi soldaţii marilor puteri se vor dovedi incapabili să se ţină pe picioare iar Marile Puteri însăşi vor fi la cheremul micii ţări care, ea singură, urma să deţină antidotul. Planul se dovedi perfect cu excepţia a unui mic amendament: geneticienii micii puteri au creat un retrovirus pentru a fi cât mai greu de combătut şi au constatat apoi cu nedisimulată surprindere că mutaţiile noului virus erau atât de rapide, încât nici un vaccin nu îi mai făceau faţă. Încetul cu încetul s-a îmbolnăvit toată lumea şi această caracteristica genetică s-a transmis şi urmaşilor de ambele sexe. Toată populaţia pământului, cu excepţia câtorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturală. De murit, în schimb, nu a murit nimeni: după câteva săptămâni în care lumea a umblat mai mult sau mai puţin năucă pe străzi, toţi şi-au revenit. Fiinţa umană dovedea o putere de adaptare ieşită din comun. Şi, deşi războaiele au încetat, lumea nu avea să mai fie niciodată aceeaşi. Abia atunci s-a adeverit că realitatea, aşa cum o ştim noi, există numai pentru că noi o visăm. Speculaţiile filozofilor s-au dovedit cumplit de reale. Lumea a continuat să mai existe numai în preajma acestor visători, în rest existând ceva amorf, lipsit de consistenţă şi formă. Din nefericire, în funcţie de caracteristicele individuale, ei nu puteau crea realitatea decât pe o rază variind între 30 şi 50 de kilometri. În ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visătorilor se pare că nu pot fi transmise urmaşilor, astfel că perspectivele de viitor sunt sumbre pentru că numărul lor scade drastic în fiecare an… „

Spre sfârşit, vocea ministrului devenise o şoaptă tot mai stinsă până când se opri cu totul.

- Deci asta era, spuse doctorul tot în şoaptă. Asta era, spuse el şi privi afară unde se luminase cu totul şi acum zidul de Irealitate din depărtate se vedea clar. Părea că se apropie.

Se întoarse spre ministru care rămăsese tăcut, apoi arătă spre cartea mai mică pe care o luase din raftul din cabinet.

- Şi acolo, în cartea mea, ce grozăvii mai scrie ?
-
Ministrul întoarse cartea spre lumină şi acum titlul i se vedea clar: „Poezii", de Magda Isanos. O răsfoi la întâmplare citind câteva pagini apoi se opri şi spuse:

- Ascultă aici doctore:

Şi mi se pare aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate

şi celălalt - şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim
Noi care aşa de repede murim…

Cei doi oameni au rămas tăcuţi privind din când în când afară spre zidul înalt, ca o ceaţă, care venea încet-încet tot mai aproape de ei.





VIZITĂ DE LUCRU

Sergiu Someşan


Bătrânul profesor scria. De mulţi, de foarte mulţi ani scria. Din când în când îşi arunca ochii pe geam, fără să vadă nimic dincolo de transparenţa sticlei, de parcă şi-ar fi căutat în oglinda imperfectă a geamului inspiraţia. O pală de vânt mai puternică aduse o hârtie prin faţa ferestrei distrăgându-i pentru o clipă atenţia şi făcând geamurile să zăngănească. Cu un gest reflex se ridică, verifică dacă sunt bine închise, apoi se aplecă iar asupra mesei de scris:

„ Hunii au inventat - sau poate numai au perfecţionat - arcul cu dublă extensie. La prima vedere nu pare un lucru foarte important, dar dacă ne gândim că vorbim despre arma care le-a adus, pentru o bună bucată de timp, supremaţia pe două continente, merită să ne oprim ceva mai îndelung asupra acesteia. Arcul, inventat şi utilizat de milenii, nu suferise de la descoperirea sa modificări şi perfecţionări majore. E adevărat, s-au utilizat diferite esenţe, săgeţile au fost în permanenţă transformate şi adaptate pentru trecerea de la vânătoare la război. Toate acestea erau îmbunătăţiri care nu au schimbat nimic din principiul de funcţionare al arcului. Corpul arcului era construit în general din esenţă tare şi era prevăzut cu o coardă care, prin extensie şi apoi eliberare, arunca săgeata brusc spre ţintă. Aici intervenea momentul critic: săgeata trecea într-un timp extrem de scurt, practic instantaneu pentru percepţia obişnuită, de la starea de repaus la viteza maximă. Atunci interveneau mişcări şi faze tranzitorii care aveau ca efect final creşterea impreciziei tirului. Spre deosebire de arcul rotund în forma literei C care îşi pierdea eficienţa la o încordare prea puternică, arcul cu dublă extensie al hunilor avea câte o încovoiere în afara, între locul de unde se ţinea în mână şi marginea lui. De asemenea, marginile şi mijlocul erau întărite cu fragmente de oase plate şi elastice, în aşa fel încât încordarea acestui arc se obţinea din încovoierea celor două părţi laterale, care astfel acţionau împreună. În acest fel, în momentul eliberării săgeţii, exista un timp scurt, de acceleraţie, care împreună cu forma nouă a vârfului săgeţii, cu trei laturi, îi permiteau acesteia păstrarea unei traiectorii optime spre ţintă…"

Se opri din scris şi se apropie iar de geam. După fiecare pagină, ca într-un fel de ritual, se întrerupea din scris, se apropia de geam şi privea afară. De multe ori privea în mod mecanic fără să vadă nimic, dar în tot acest timp mintea lui continua să ordoneze cuvintele, aşa cum aveau să se înşiruie pe pagina care îl aştepta flămândă.

În faţa geamului, cu două etaje mai jos, se aşternea piaţa centrală a orăşelului. În partea opusă a pieţei era singurul hotel al oraşului iar alături primăria, poşta, biserica şi banca. Piaţa părea şi poate chiar era centrul a tot ce se întâmpla în micul orăşel. În faţa hotelului îşi făceau veacul un grup de pierde-vară, câţiva tineri, mereu aceiaşi, în aşteptarea puţinilor excursionişti străini. Tot acolo aştepta de obicei şi Roza, blonda şi durdulia Roza, singura prostituată a localităţii, în speranţa unui client matinal.

Profesorul îşi amintea că trecuse odată, într-o dimineaţă, prin dreptul ei când, cu hohote vesele, tinerii încercaseră să-i explice că ceea ce vinde ea, bărbaţii cumpără mai spre seară, după ce beau ceva. Parcă spre a-i contrazice, chiar atunci ieşise din hotel un nordic solid şi roşcat care o chemă cu un semn scurt. Se vede treaba că mai apelase la serviciile ei. Ridicând nepăsătoare din umerii masivi, Roza intrase în hotel nu înainte de a arunca o privire sfidătoare în jur. Trecând pe lângă ei, şoptise şuierat, într-o parte:

- Bărbaţii care-s bărbaţi, sunt bărbaţi şi dimineaţa şi seara.
-
Hohotele izbucnite atunci i s-au părut profesorului puţin forţate, încărcate de o uşoară invidie pentru vikingul roşcat care cu noaptea în cap apela la farmecele Rozei. Profesorul îşi cumpărase grăbit ţigările din chioşcul de la intrarea hotelului şi intrase în casă, urmărit de impresia că atunci când aruncase privirea sfidătoare spre grupul de bărbaţi, Roza îl inclusese şi pe el.

„Nu se poate", îşi şoptise el atunci în barbă, grăbindu-se să urce scările şi să se apuce de scris.

„Poate că nu a observat că sunt şi eu printre ei. Va trebui să discut cu ea, să-i cer scuze şi să nu creadă că am râs şi eu de ea… „

Totul a rămas la stadiul de bună intenţie. Când o întâlnea, în drumul lui spre chioşcul de ţigări, o saluta deferent, făcând-o pe biata Roza să trăiască într-o dulce ambiguitate: oare vrea sau nu Profesorul să apeleze la serviciile ei?

Spre deosebire de tinerii din faţa hotelului care trăiau din expediente, Profesorul îşi dădea seama că prostituţia a avut rolul ei deloc neglijabil în istorie. Uneori se întreba cum ar fi dacă ar chema-o pe Roza până sus la el să dezbată problema. Dar acest lucru nu s-ar putea întâmpla fără ca tinerii puşi pe glume din faţa hotelului să afle. Cum ar putea el să mai treacă prin faţa lor după ţigări? Anticipând reacţia lor s-a oprit la timp, deşi de multe ori în clipele de relaxare şi-a imaginat cum ar decurge discuţia lui cu Roza.

Profesorul nu era misogin. Pur şi simplu pentru el femeile se reduceau la Amalia, menajera care îi făcea curat, îi gătea şi îi spăla rufele. Înţelegea perfect rolul pe care femeile l-au jucat în istorie, atât şi nimic mai mult. Acum o mulţime de ani, nici nu putea să mai spună câţi, aproape că alunecase pe o pantă domestică. Familia lui, compusă dintr-un număr impresionant de mătuşi, îi prezentase imediat după terminarea facultăţii o fată blondă şi împlinită, pentru care oricare dintre mătuşi ar fi băgat mâna în foc. Un timp totul a decurs conform tipicului, cu interminabile ore de plimbări exasperante, furate cu greu studiului şi cu nesfârşite vizite la un şir şi mai interminabil de rude. O chema Mirela şi când după un an de vizite şi plimbări a fugit cu un marinar venit în concediu, a oftat uşurat. A acceptat o catedră în capitală, mai mult ca să scape de corul rudelor revoltate şi de noile lor tentative de a o înlocui cât mai urgent pe Mirela. După mulţi ani, când rudele i-au trecut în nefiinţă sau au început să populeze în număr tot mai mare spitalele şi azilurile, având suficiente preocupări ca să nu mai reprezinte un pericol pentru el, a revenit în oraşul natal dedicându-se cu totul studiului şi scrisului. Un timp, la început, Amalia a încercat timid să-i propună diferite partide care, nu-i aşa, ar „ lumina pustietatea unei case atât de frumoase". Din fericire, profesorul făcea parte dintre persoanele care nu au nevoie de două greşeli ca să înveţe şi menajera, pusă în faţa alternativei ca Profesorul să se dispenseze de serviciile ei sau să îl lase în pace, a ales cu înţelepciune calea înţelegerii. Deşi uneori, când trecea pe lângă Roza, i se părea că îi simte parfumul de femeie tânără invadându-i mintea, trezindu-i amintiri fugare din vremea când el şi Mirela se plimbau de mână prin parc, alunga impresia cu uşurinţă, refugiindu-se în scris.

*

De atunci, adică de vreo câţiva ani buni, pentru el toată viaţa însemna scrisul. A, şi bineînţeles, biblioteca. Biblioteca era izvorul din care, într-un mod minunat, lua informaţiile. Informaţii pe care le prelucra, le tria şi găsea apoi asociaţii şi corelaţii pe care confraţii lui nu avuseseră norocul sau talentul să le facă, deşi aveau totul acolo sub ochi lor de o mulţime de vreme.

De ani de zile, în fiecare zi scria câte 20 de pagini. Zece dimineaţa şi zece după-amiaza. 20 de pagini scrise mărunt şi ordonat. 120 de pagini pe săptămână, pentru că duminica nu scria. Duminica se odihnea şi apoi recitea cele scrise. Rar găsea câte o greşeală, câte un cuvânt nepotrivit pe care să simtă că trebuie să-l modifice. Abia după ce termina cartea simţea nevoia să treacă textul prin filtrul des al intransigenţei care îl făcuse atât de renumit în mediile academice.

Când se simţea nesigur pe o temă căpătase obiceiul de a privi în spatele lui spre cele 23 de cărţi publicate până acum, care se odihneau cuminţi în coperţile lor de piele. Încă după a zecea carte publicată începuse să fie numit „ Herodot al popoarelor migratoare" şi cuvântul lui ajunsese să fie lege pe orice subiect legat de această temă. După a 20-a carte, începuse să curgă cu oferte din partea universităţilor şi se vorbea chiar de un loc în Academie. Zâmbea amuzat tuturor acestor elogii şi refuza cu încăpăţânare să părăsească refugiul micului orăşel. Tot ceea ce-i trebuia era linişte, cărţi şi material bibliografic de care, mai ales în ultimul timp, nu dusese deloc lipsă. Orăşelul îi oferea din plin liniştea iar după ce ajunsese cunoscut orice bibliotecă din lume se simţea onorată să-i satisfacă orice cerere. Atunci de ce să plece? Aici se simţea bine.

Făcu o pauză mai lungă şi se ridică de la masă. Strânse mai bine halatul călduros pe el şi ieşi în balcon. Deşi era mai şi totul înverzise, din când în când se strecura dinspre munţii încă înzăpeziţi care înconjurau oraşul câte o pală de vânt rece ca gheaţa. Se înfioră şi privi în jur. Erau peste o sută de metri între balcon şi intrarea hotelului, dar Roza îl văzu şi îl salută cu o clătinare politicoasă şi totodată cochetă a capului. Îl văzură şi tinerii de lângă ea şi îl salutară şi ei. Le răspunse la toţi la salut apoi, trăgând încă o gură de aer rece în piept, se întoarse zâmbind la masa de scris.

Într-o parte a pieţei, aproape de bancă, îşi avea taraba un ţigan mare, gras şi bărbos, cu un cap imens care, atunci când îl zări la balcon, întoarse ostentativ capul în altă parte. De ani de zile, de câte ori îl vedea trecând pe lângă el să îşi cumpere ţigări, îl îmbia să cumpere ceva. Avea o tarabă plină de suveniruri, cum le spunea el şi, la un moment dat, într-una din zile, exasperat de lipsa de interes a Profesorului, îi ieşise în cale:

- Domnule Profesor, am ceva pentru dumneavoastră. Marfă garantată, să mor io. Originală… adusă de sus din munţi, de la ruine…

Undeva sus în munţi se găseau ruinele unei vechi cetăţi de apărare răscolite de ani de zile de căutătorii de comori în speranţa găsirii unor piese rare pe care să le ofere apoi valurilor de excursionişti care năvăleau vara în oraş.

Privise atunci nehotărât la coiful pe care ţiganul îl scoase de sub tarabă. Lustruit şi bine lucrat, de parcă ar fi fost fabricat acum o oră.

Ridicase din umeri şi i-l înapoiase plictisit:

- Este un fals, tinere! îi spusese el calm. Şi te rog să nu mă mai plictiseşti cu asemenea fleacuri.

Nu l-a mai plictisit, dar nici nu l-a mai salutat de atunci, spre hazul prost ascuns al tinerilor care îi pândeau trecerea pe lângă tarabă. Uneori, în clipele în care frazele nu i se înşirau pe hârtie aşa cum ar fi vrut, i se părea că de fapt grupul gălăgios de tineri a fost în spatele încercării de a-i vinde coiful, mai ales că uneori i-a văzut şi pe ei oferind vizitatorilor naivi inele şi cercei, descoperite chipurile, întâmplător, în timpul unei excursii, printre ruine. Când vedea capul mare al ţiganului întorcându-se ostentativ şi supărat într-o parte când era nevoit să treacă pe lângă el, îl cuprindea o stare de veselie pe care nu şi-o putea explica. Poate pentru faptul că îi dejucase atât de uşor încercarea de a-i vinde un fals. De fapt nici nu era sigur şi nu se baza decât pe intuiţie, pentru că Profesorul nu a folosit niciodată obiectele istorice, ci doar izvoarele scrise pentru a studia. O amforă lui nu îi spunea nimic. Dar ceea ce a scris un istoric sau altul despre aceea amforă îi permitea să rafineze şi să filtreze adevărul istoric în adevărate capodopere. Uneori îşi dădea seama că trăia prin cărţile şi lucrările altor oameni, pentru că deşi cunoştea pe dinafară o mulţime de situri istorice nu ţinuse niciodată în mână o unealtă folosită în mod obişnuit la săpături. Da, trăia prin explorările şi cărţile altor oameni, dar extrăgea din ele lucruri care treceau neobservate pentru cei cu experienţă nemijlocită de teren şi făcea corelaţii pe care aceştia erau incapabili să le surprindă.

„Poate că totuşi ar exista o posibilitate să fi fost autentic", se gândea el uneori când îşi amintea de coif. „Poate că nepriceput cum este, ţiganul l-a lustruit pentru a-l face vandabil" şi încerca atunci să-şi aducă aminte dacă pe lângă niturile care prindeau legăturile se vedeau urme de oxidare.

Parcă erau, se îndoia el uneori şi îl alungă din minte cu gândul să i-l mai ceară o dată pentru a-l examina mai bine. „Va trebui să iau o lupă la mine", hotărî el cu inima împăcată şi se aplecă asupra foii de hârtie revenind la subiectul lui preferat.

„ Sunt prea tehnic în descrierea arcului", se gândi el, revăzând cele scrise. „Dar este esenţial pentru a putea explica succesul pe care l-au avut hunii în faţa trupelor romane …" , îşi spuse Profesorul şi se apucă iar de scris.

„ Săgeţile, aşa cum s-a mai spus, aveau vârfuri din fier cu trei laturi, cu o lungime de pană la 80 de centimetri şi cu o putere de pătrundere atât de uluitoare încât întreaga lume occidentală a intrat imediat în panică la apariţia hunilor la graniţele lor. Surse demne de încredere (Priskos, Ammianus şi Zosimos) povestesc despre faptul că arcul hunilor era atât de bun, încât săgeţile lor nimereau ţinta chiar de la o sută de metri. De la această distanţă străpungeau ilicele din piele ale luptătorilor romani ca şi cum ar fi fost din hârtie. În acest fel luptătorii huni rămâneau la o distanţă destul de mare de armele grele ale duşmanilor. Aceasta era adevărata lor forţă: luptau fără să intre în contact cu duşmanul."

Profesorul se opri iar din scris şi privi pe geam, spre Roza. Deci, calculă el, dacă unul dintre călăreţii huni s-ar afla lângă Roza şi dacă ar dori, ar putea să mă ucidă foarte uşor. O pală de vânt mai rece pătrunse nu se ştie pe unde în bibliotecă şi îl făcu să se înfioare. „Ca o presimţire", îşi spuse Profesorul, apucându-se iar de scris:

„ Tot hunii au adus pentru prima dată în Europa şaua cu scară, care le permitea ca în timpul galopului să se întoarcă şi să tragă în urmăritori. Ăsta era de fapt principalul lor mod de luptă: atacau în forţă de la o distanţă sigură, în pâlcuri de câte 2-300 de călăreţi, apoi se prefăceau copleşiţi de superioritatea numerică a duşmanilor şi se retrăgeau urmăriţi de acesta. Din fuga calului se întorceau şi decimau rândurile urmăritorilor. Apoi, când conducătorii lor considerau că a venit momentul prielnic, unul dintre aceştia trăgea cu o săgeată prevăzută în coadă cu anumite orificii care scoteau zgomote specifice care constituiau semnale de luptă. Atunci, toate micile pâlcuri se reuneau şi distrugeau duşmanul de la depărtare confortabilă…Victoriile lor au fost atât de rapide şi de însemnate încât în anul 410, anul in care Alaric, regele vizigoţilor cucerea Cetatea Eternă, hunii îşi pregăteau cuceririle care aveau să facă din regele lor cel mai puternic suveran al Europei. "

Mai scrise câteva ore, până îşi completă cele zece pagini plănuite apoi se opri şi se întinse obosit. Sosise vremea să plece după ţigări. Ca multe alte lucruri din viaţa lui, şi mersul după ţigări devenise un fel de ritual. Ar fi putut să-şi ia zece pachete o dată ca să scape de corvoada coborâtului zilnic. Dar nu mai era demult o corvoadă. Era un simplu pretext de a mai ieşi din casă şi de a se mai dezmorţi după ce termina munca de dimineaţă. Cumpăra din faţa hotelului ţigările, apoi o pornea spre parcul din marginea oraşului. La ora amiezii de obicei era pustiu şi putea să fumeze câteva ţigări în linişte privind spre panorama oraşului şi să-şi ordoneze gândurile…

Se schimbă şi coborî. Vânzătorul de la chioşcul de ţigări nici nu îl mai întrebă ce doreşte: de ani de zile, la aceeaşi oră, acelaşi pachet de ţigări. Luă pachetul şi porni spre parc.

- Bună ziua, domnule Profesor, îl salută Roza tot ca de obicei, cu glasul înecat de emoţie.

- Bună ziua, Roza, îi răspunse el, întorcându-se apoi să le răspundă şi tinerilor care îl salutau într-un cor de mormăituri încurcate.

Până acum câţiva ani nu-i acordaseră nici un fel de atenţie. Asta până când a apărut la televizor, premiat la o ceremonie fastuoasă de un cap regal din bătrâna Europă, pentru „contribuţia deosebită la elucidarea unor enigme din istoria poporului nostru". De fapt era vorba pur şi simplu de câteva studii minuţioase care atestau prin girul lui, continuitatea familiei regale pusă la un moment dat la îndoială de un grup înfocat de republicani.

Parcul era puţin mai înalt decât oraşul şi oferea o panoramă cuprinzătoare asupra împrejurimilor. Uneori încerca să-şi explice cum luase naştere, aici în depresiunea asta, oraşul. Era înconjurat din toate părţile de munţi şi doar un defileu îngust, înzăpezit şi impracticabil cea mai mare parte a iernii făcea legătura cu restul ţării. Una din multele enigme pe care numai timpul avea să le rezolve. Dacă avea să le rezolve vreodată…

Se aşeză pe banca preferată, cu faţa spre oraş, gândindu-se la altă mare enigmă pe care trebuia sa o dezlege zilele acestea, poate chiar astăzi: religia hunilor. Datele erau puţine şi se ştia că, asemenea multor alte popoare asiatice, legătura dintre oameni şi zeii lor - care or fi fost aceia-se făcea prin intermediul unui şaman, care era al doilea ca importanţă după rege în ierarhia lor extrem de bine organizată. Şi în mod sigur tot ceva legat de religia lor era felul în care procedau cu ţinuturile cucerite. Nu doreau să ţină sub stăpânire ţinuturile ocupate. Nu alungau ţăranii de pe pământurile lor pentru a se ocupa de cultivarea pământurilor. Nu alungau meşteşugarii şi locuitorii oraşelor pentru a le lua locul în casele părăsite. Nici nu ucideau pe nobili pentru a le lua privilegiile. Pur şi simplu ucideau tot ce le ieşea în cale, prădau şi devastau totul cu o cruzime ieşită din comun şi al cărui motiv nu a putut fi niciodată pe deplin elucidat. Ca şi cum poporul lor ar fi fost odată trădat şi apoi ar fi avut de răzbunat ceva. Era obişnuit cu manifestările de cruzime ale popoarelor orientale, cu excesele lor după ce cucereau o localitate, dar hunii nu erau numai mai cruzi, poate că nu acesta era cuvântul, ci cu totul altfel. „Trebuie să aflu de ce", îşi spuse hotărât şi se ridică de pe bancă pregătindu-se să coboare în oraş.

Dinspre defileul nordic se porni un vânt rece care, dacă ar fi fost cu o lună mai devreme, s-ar fi transformat fără îndoială în viscol. Profesorul îşi strânse hanoracul subţire pe lângă corp şi se grăbi spre casă.

Acum câţiva ani, pornind de la forma alungită a craniilor găsite în mormintele hunice, un confrate avansase ipoteza că hunii, la fel ca multe alte popoare primitive practicau, din motive încă necunoscute, deformarea capetelor copiilor prin presarea lor până luau o formă alungită. Şi de aici cruzimea deosebită. Ipoteza era prea hazardată şi Profesorul era sigur că explicaţia trebuia să fie legată de religia lor. Undeva, în mintea lui, se adunau datele, care mai devreme sau mai târziu nu se îndoia că aveau să se aşeze în rânduri ordonate şi în ipoteze imposibil de contrazis. Ceva legat de renumitele lor vase de bronz pentru ritual. Care fuseseră descoperite peste tot de-a lungul migraţiei lor. Şi care fuseseră socotite suficient de importante ca să fie purtate cu ei peste tot unde se duceau, în ciuda faptului că erau atât de incomod de transportat. Unii confraţi au presupus că erau folosite pentru fierberea şi purificarea rituală a morţilor. Absurd, din moment ce în toate mormintele hunii erau găsiţi îngropaţi întregi, uneori, dacă rangul lor era destul de important, cu un vas de ceremonie alături. 60 de centimetri înălţime şi aproape 50 de kilograme avea cel mai mare şi mai impunător care fusese descoperit până acum. Prevăzut cu prinzători, ca să poată fi transportat cu ajutorul unui cal. Transportat şi, bineînţeles, folosit. Parcă citise sau auzise undeva fraza asta, dar atunci îi trecuse pe lângă ureche. Trecu în grabă răspunzând mecanic la salutul Rozei şi al tinerilor de lângă hotel, şi urcă scara cufundat în gânduri. Era sigur că se apropia de ceva foarte important. Undeva în mintea lui atât de metodică şi ordonată erau adunate acum toate informaţiile de care avea nevoie. Trebuia doar să aştepte, să le dea timp să se ordoneze şi, ca de atâtea ori, să se transforme în fraze frumoase, impecabile, imposibil de contrazis. Îşi luă halatul călduros, privi încă o dată spre cărţile din bibliotecă, care aşteptau parcă dornice să fie răsfoite, şi se apucă de scris convins ca vasul de bronz al hunilor îşi va dezvălui astăzi taina. O rafală puternică de vânt zgudui geamurile şi îl făcu să se ridice de la masă să le închidă mai bine. Fără să vrea privi în piaţă unde tinerii nepăsători de adineauri priveau îngrijoraţi spre înălţimi. Până şi Roza, atât de puţin interesată de starea timpului, acum privea nedumerită în sus. De unde, aduşi de vânt, soseau fulgi mari şi deşi. Deşi erau în mai. Profesorul parcă îşi mai amintea că oraşul mai avusese parte de asemenea scurte zăpezi ale mieilor care ţineau câteva ore apoi se topeau de parcă nici nu ar fi fost. În timp ce privea afară, în numai câteva minute un strat subţire de zăpadă acoperise piaţa, purtată de colo-colo de vântul ce se transformase pe nesimţite într-un adevărat viscol. Peste şuierul vântului se auzea un zgomot ciudat pe care nu îl putu identifica. Şi ţipete. Se apropie curios de geam să vadă mai bine. Dinspre marginea oraşului se apropia un tramvai, săltându-se uşor pe şine. Era acoperit de un strat subţire de zăpadă şi Profesorul se miră cum imaginea primăvăratică a pieţii a fost înlocuită în numai câteva minute cu insolitul aspect hibernal. Vântul spulbera acum zăpada făcând-o să se adune în mici troiene pe lângă ziduri şi garduri. Îngreuna şi vederea, dar nu într-atât de mult încât să nu vadă pâlcul de călăreţi care depăşeau în goana cailor tramvaiul. Tot dinspre ei veneau şi zgomotele acelea care păreau un fel de ţipete fără nici o noimă şi, o clipă, Profesorul se temu că iar se face un film în piaţă, aşa cum s-a mai întâmplat în urmă cu vreo trei ani, când săptămâni în şir nu a putut să scrie din cauza zgomotelor. Intrigat, a dat perdeaua la o parte şi şi-a lipit fruntea de geam să vadă mai bine. Dacă era un film atunci era extraordinar de bine realizat şi cu efecte speciale cu totul deosebite pentru că un călăreţ, trecând pe lângă ţiganul de la taraba cu suveniruri, scoase sabia şi, fulgerător, îl lăsă fără cap. Capul mare şi tuciuriu se rostogoli de câteva ori înainte de a se opri într-o poziţie incertă, sprijinit de un coş de gunoi. Profesorului i se păru că acesta priveşte direct spre el şi, înfiorat făcu fără să vrea un pas înapoi lăsând perdeaua să cadă. Într-un târziu, când putu să-şi desprindă ochii de pe capul căzut pe jos, observă cu stupoare că imaginea paşnică de acum câteva minute a pieţii se schimbase cu totul. Grupul de tineri pierde vară fusese împrăştiat: doi zăceau şi ei decapitaţi pe treptele hotelului iar trei o zbughiseră spre ieşirea din piaţă. Unul din călăreţi, dându-şi seama că nu-i mai poate ajunge, îşi struni calul şi, cu o viteză şi o precizie uimitoare, scoase arcul de pe umăr, îl încordă şi, înainte de a apuca să de-a colţul, toţi trei tinerii se prăbuşiră, pe rând, la intervale de numai câteva secunde unul după altul.

La câţiva metri de el, alt călăreţ descălecase în grabă şi, fără să ţină seama de ţipetele disperate ale Rozei, o trânti pe treptele hotelului, îi ridică rochia din volănaşe roz şi se înfrupta grăbit din farmecele ei în strigătele de încurajare ale celorlalţi. Arcaşul ridică scârbit din umeri şi îşi întoarse calul spre vitrina unui magazin de gablonzuri, spărgând-o cu piciorul. Zgomotul geamului spart a atras şi alţi călăreţi care, cu mâinile încărcate de fleacuri strălucitoare, părură să uite un timp de Roza. Abia atunci Profesorul putu să observe mai bine călăreţii şi mai ales arcurile lor reflexe. Încremeni. Hunii. Fără îndoială, cei de jos erau huni. Dar cum era posibil aşa ceva? Uitând de orice precauţie, Profesorul deschise uşa şi ieşi în balcon să-i observe mai bine. Era extraordinar, cu aşa ceva nu avea să se mai întâlnească niciodată şi, copleşit, nu ştia unde să privească mai întâi. Era fermecat şi totuşi, dincolo de lăcomia cu care îi privea, nu putu să uite de o doză minimă de precauţie, aşa că se trase prudent după stâlpul de susţinere al balconului de unde privea cu ochi curioşi totul. Doi călăreţi, care după îmbrăcăminte păreau a fi căpetenii, ducând de căpăstru al treilea cal, îşi făcură încet apariţia şi se opriră lângă hotel. Coborâră dintr-o săritură, şi părură să nu o bage în seamă pe Roza care se jeluia monoton acum, violată de al treilea sau al patrulea hun. De pe şaua celui de al treilea cal, coborâră încet un vas de ceremonie, cel mai mare vas pe care îl văzuse vreodată: părea să aibă peste un metru înălţime. Turnară mai întâi din nişte burdufuri un lichid uleios şi întunecat la culoare apoi începură un fel de ritual magic pe care Profesorul, din cauza luminii care scăzuse pe neaşteptate, nu-l putu vedea prea bine. Scoase mai tare capul dornic să vadă, când una din căpetenii îl strigă pe arcaşul dinainte. Chiar atunci s-au dat la o parte şi profesorul văzu pe vasul înalt de peste un metru un fel de indicator care plutea pe lichidul întunecat. Părea asemenea unui imens ac de busolă, care oscila nehotărât de colo-colo, tremurând parcă în căutarea nordului. După câteva clipe, văzu că acul se stabilizează, se îndreaptă spre balcon şi, cu o precizie necruţătoare, se ridică tremurând şi îl arătă pe el. În aceeaşi clipă îl văzură şi cele două căpetenii şi arcaşul.

- Domnule Profesor, izbucni dintr-o dată ţipătul Rozei, de lângă ei, culcată sub al cincilea hun. Fugiiiiiiiiiţiiii !

Nu stătu să mai se întrebe de unde îşi dăduse seama Roza că discutau despre el, indicatorul din vasul de ceremonie îi spusese şi lui destul de clar că nu era bine să mai întârzie acolo. Se întoarse cu o vioiciune de care la vârsta lui nu se mai credea în stare, se împiedică de ceva şi căzu auzind cum săgeata de înfige cu un zbârnâit sinistru în tocul uşii, acolo unde cu o clipă mai devreme se aflase capul lui. Se târî în patru labe în cameră la adăpostul zidului şi se ridică în picioare.

„ Doamne, Dumnezeule, ăştia îmi vor capul ! Au venit aici pentru mine, dar de ce?" se întreba Profesorul cu înfrigurare, părându-i-se că aude deja tropotul paşilor grei pe scară. În clipa aceea, ochii îi căzură pe foaia de pe masă, unde tocmai începuse un nou capitol: „Religia hunilor".

„ Deşi nu avem prea multe relatări despre religia hunilor şi nici dovezile arheologice nu ne ajută mai mult, dacă punem cap la cap toate informaţiile, putem obţine o imagine coerentă a misterioasei lor religii, religie care ne lămureşte mult din comportamentul acestui popor. Aşadar putem presupune fără nici o urmă de îndoială că religia hunilor explică în mod extrem de simplu una dintre enigmele primordiale ale cosmogoniei. Şi nu numai că o explică dar, din felul în care procedau, se vede treaba că şi aplicau într-un mod eficace şi mai ales unic cunoştinţele obţinute într-un mod necunoscut încă…" , şi aici se oprise atras de zgomotele făcute de huni în piaţă.

Aplecându-se şi ferindu-se să nu ajungă în dreptul ferestrei, întinse mâna şi luă de pe masă foaia pe care începuse ultimul capitol. Se mai întinse odată şi, tot de pe masă, luă bricheta. Cu părere de rău, aprinse un colţ al foii de hârtie. Ezitând, dădu perdeaua la o parte şi ieşi în balcon. Arcaşul ridică instantaneu arcul şi o clipă Profesorul şi el se priviră încordaţi de-a lungul săgeţii. Flutură hârtia arzând şi cel care părea a fi şeful îi puse arcaşului mâna pe umăr, spunându-i ceva. Indicatorul sau ce o fi fost se roti de câteva ori şi se cufundă bolborosind în lichidul negru şi uleios. Un strigăt scurt îi adună pe toţi călăreţii răspândiţi pe străzile din jur după pradă. Vărsară în zăpadă lichidul negru din vas, apoi îl încărcară pe cal şi se pierdură în galop spre munţii din zare. Înainte de a da colţul, căpetenia se mai întoarse odată să-l privească pe Profesor, ca şi cum i-ar fi transmis un tăcut avertisment.

Lăsă foaia încă arzând să cadă peste capul ţiganului decapitat ca o jertfă. Vântul se oprise şi, dintr-o dată, din norii ce se împrăştiaseră ca prin farmec, soarele îşi aruncă ultimele raze, înainte de a apune, peste oraşul devastat, ca un semn că totul a reintrat în normal.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


Lumea lui Tolkien
http://www.tolkien.cnet.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Wordmaster
Redactor: Ovidiu Bufnilă
http://www.wordmaster.ev.ro

Imagikon
Redactor: Robert David
http://www.imagikon.ev.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.go.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Atelier KULT
Redactori: Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu
http://www.atelierkult.com/

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personala Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Gyurigami
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro/origami.htm





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1   
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)





INDEX DE AUTORI


LITERELE A - F
(în pregătire)
     
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
* * *, Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999), Pro-Eminenţe, 13-14
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Radu, De vorbă cu Gheorghe Săsărman, Pro-Eminenţe, 11-12
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Asupra misiunii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Magicienii secretului, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Economia războiului şi războaiele economiei, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Câmpuri magnetice, Pro-Ton, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, Pro-Dus, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Magicianul, Pro-Ton, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Eul matricial, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Luna pe din dou@, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Meduza (roman integral), Pro-Ton, 17-18
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VI Ars combinatoria, Pro-Poziţii, 11-12
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VII Despre gnoza SF, Pro-Poziţii, 13-14
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VIII Despre sefiştii români, Pro-Poziţii, 15-16
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IX Două dicţionare, Pro-Poziţii, 17-18
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Cernea, Remus, Societatea culturală NOESIS, Pro-File, 11-12
Cernea, Remus, Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale, Pro-File, 13-14
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel, Pro-Ton, 17-18
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Florea, Sandu, Benzi desenate, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, A Graveyard Tale, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Borderlands, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Garda, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Kumango, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Fortăreaţa, Pro-Eminenţe, 17-18
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16


LITERELE G - N
(în pregătire)

Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Genescu, Silviu, Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Gheo, Radu Pavel, La o bere..., Pro-Ton, 11-12
Grant, Roberto R., Ucigaşul melcilor, Pro-Ton, 11-12
Gheo, Radu Pavel, Ultimele apariţii editoriale în S.U.A., Pro-File, 15-16
Györfi, Simone, Am fost odată, Pro-Ton, 13-14
Györfi, Simone, O înviere ratată, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 11-12
Györfi-Deák, György, Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea, Pro-Eminenţe, 11-12
Györfi-Deák, György, Crucificarea lui Moreaugarin, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Un "copil teribil" printre femei, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Text, Pro-Test, 11-12
Györfi-Deák, György, Livada, Pro-Ton, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 13-14
Györfi-Deák, György, "Galbar", prima bandă desenată SF românească, Pro-Eminenţe, 13-14
Györfi-Deák, György, Pre-Supunere, Pro-Test, 13-14
Györfi-Deák, György, Missa solemnis, Pro-Ton, 13-14
Györfi-Deák, György, Era digitală, Pro-File, 15-16
Györfi-Deák, György, Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986, Pro-Poziţii, 15-16
Györfi-Deák, György, Banda desenată românească în floare, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Vraja desenului pe hârtie, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Soldaţi, vă ordon, treceţ Golful, Pro-Test, 15-16
Györfi-Deák, György, Afacerea Adam, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, György, Fergonaut fără frontiere, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, O androidă castă şi-o casă albă, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, Dino-origami, Pro-Puneri, 17-18
Györfi-Deák, György, Hobiţii în ţara lui Ceauşescu, Pro-Test, 17-18
Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Rollerball 2002, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Troia, întâmplător, Pro-Ton, 11-12
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 13-14
Ionescu, Cătălin, Cronică TV americană, Pro-Gresii, 13-14
Ionescu, Cătălin, România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi, Pro-Puneri, 13-14
Ionescu, Cătălin, Crimă perfectă de gradul patru, Pro-Ton, 13-14
Ionescu, Cătălin, Din nou despre Nicolae Carpaţi, Pro-File, 15-16
Ionescu, Cătălin, Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo, Pro-Test, 15-16
Ionescu, Cătălin, Impactul „Scientific American“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Puterea tradiţiei „Quanticipaţia“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Elfii şi piraţii „României de mijloc“, Pro-Test, 17-18
Ionică, Lucian, Antologii şi culegeri SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF), Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Chestionar SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Rezultatul chestionarului SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Elemente SF în literatura generală, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Explicaţii necesare, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Însemnări despre ideea SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Justificări şi argumente, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Natura literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Schiţa unei posibile structuri, Pro-Eminenţe, 11-12
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Moşoiu, Adriana, Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei, Pro-Poziţii, 13-14
Moşoiu, Adriana, Trecerea, Pro-Ton, 13-14
Moşoiu, Adriana, Poza cu Mediterana, Pro-Ton, 15-16
Niţă, Dodo, Sandu Is Back!, Pro-Eminenţe, 13-14


LITERELE O - Z
(în pregătire)

Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Vissarion, 9-10
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 15-16
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 17-18
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Pîrligras, Viorel, Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002“, Pro-Puneri, 15-16
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction, Pro-Gresii, 11-12
Radu, Liviu, Mesagerul, Pro-Ton, 11-12
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Horror şi SF, Pro-Gresii, 13-14
Radu, Liviu, Un final pesimisto-optimist, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Despre îngeri păzitori şi scriitori, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, În primul rând, despre singurătate, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Cazul Iov - secţiune multiplan, Pro-Ton, 13-14
Radu, Liviu, Între şerpi şi păianjeni, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O altfel de astronautică, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O cruciadă pentru literatură, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Ştiinţă politizată, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul, Pro-Poziţii, 17-18
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III), Pro-Gresii, 11-12
Robu, Cornel, Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Restitutio in integrum, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Science fiction „adevărat“, Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (primul simptom), Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (al doilea simptom), Pro-Gresii, 17-18
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Georghe, Varianta balcanică, Pro-Ton, 11-12
Săsărman, Georghe, Operaţiunea K3, Pro-Ton, 13-14
Shepard, Lucius, The Timex Machine, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Reign Of Fire 2002, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Signs, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience, Pro-Puneri, 15-16
Someşan, Sergiu, Tramvaiul, Pro-Ton, 17-18
Szabó, Sándor, Tolkien pe Marte, Pro-Eminenţe, 13-14
Tamaş, Cristian, De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Explorarea spaţiului, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original, Pro-Puneri, 17-18
Tillman, J. A., O convorbire la sfârşit de mileniu, Pro-Eminenţe, 11-12
Tolkien, J. R. R., Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Mythopoeia, Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 15-16
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1
Vásárhelyi, Lajos, Vreme pierdută - Maşina timpului 2002, Pro-File, 15-16
Vasile, Geo, Nemurirea într-un scenariu milenarist, Pro-Poziţii, 13-14





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


rEaliZaTORi:

Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDITOr


aU ColaboraT:

Robert David
Sandu Florea
Simone Györfi
Dolce Iside
Marian Mirescu
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Sergiu Someşan


jAVasCRipt:

Tibi - Woody - Drăgulinescu





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


Pentru ce am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.

(Nicolae Labiş - Dor)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu