luni, 21 iulie 2014

Pro-Scris 2 (19-20) / 2003 (text only)

 .

(21.05 - 13.09.2003)


PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TESTE
Cătălin Ionescu - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded
Györfi-Deák György - Matematica, luată la bani mărunţi

PRO-EMINENŢE
Mircea Opriţă - Deliciile cyberpunk-ului
Sandu Florea - Benzi desenate

PRO-GRESII
Stanislaw Lem - Noile sisteme de armament ale secolului XXI (2)
Cornel Robu - Boala vacii grase (al treilea simptom)
Dan Perşa - Omul hedonist şi alte paragrafe
Eugen Stancu - Perceptions of a literary genre

PRO-FILE
 * Reviste
     Györfi-Deák György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut?
     Cătălin Ionescu - „Quanticipaţia“ continuă
     Cătălin Ionescu - „National Geographic“ şi puterea imaginii
 * Autori români
     Cătălin Ionescu - Visul lui Stephen King (Voicu Bugariu)
     Liviu Radu - Un viitor incert şi sumbru (Dan Doboş)
     Györfi-Deák György - Mai mult decât "Nimic" (Adina Lipai)
     Liviu Radu - Un romantic nevindecabil (Sergiu Someşan)
     Györfi-Deák György - Împlinire în 2 (Sergiu Someşan)
 * Autori străini
     Liviu Radu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Gregory Benford, Greg Bear, David Brin)
     Liviu Radu - Din nou, despre maşina timpului... (Michael Crichton)
     Liviu Radu - Europa izolată (Philipe Curval)
     Liviu Radu - Şi a apărut Lumea disc... (Terry Pratchett)
     Liviu Radu - Din nou despre Lumea disc (Terry Pratchett)
     Liviu Radu - Un detectiv de modă nouă (Jack Vance)

PRO-PUNERI
Györfi-Deák György - Ionel şi ouăle
Györfi-Deák György - Star Wars origami

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice (X): Sociologia sefeului
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (9): Literatura sentimentală
Cătălin Ionescu - Ioan Petru Culianu (21 mai 1991 - 21 mai 2003)
Cătălin Ionescu - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între Poliţie şi Magie

PRO-TON
Ovidiu Bufnilă - Omul apropiat
Ovidiu Bufnilă - Adevărul e acoperit de propriile noastre convingeri
Ovidiu Bufnilă - Ai putea crede că universul plin de universuri este fractalizat?
Ovidiu Bufnilă - Asupra terţului
Ovidiu Bufnilă - Căci gloria e târfa
Ovidiu Bufnilă - Ce e un roman!?
Sergiu Someşan - Născocirea

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu


     Bine aţi venit la Pro-Scris 2 / 2003!
     Într-un anume fel, ediţia actuală a Pro-Scris este o ediţie jubiliară. Pro-Scris nr. 1 văzut lumina „eterului“ în iulie 2000. Au trecut de atunci 3 ani şi echivalentul a 20 de numere, aşa cum a fost gândit iniţial, acest e-zine, cu o frecvenţă de apariţie la fiecare 2 luni (frecvenţă care totuşi nu a fost respectată foarte strict...). Pro-Scris 2 / 2003 înseamnă însă Pro-Scris 19-20. Şi, nu uitatţi, din anul 2003, Pro-Scris va apare de patru ori pe an, devenind astfel o publicaţie trimestrială gratuită.
     Dar să lăsăm vorbăria – şi festivismul – deoparte, că sunt departe de Pro-Scris way of life şi să trecem în revistă conţinutul noului număr.
     După clasicele Pro-Teze de început, principiile teoretice ale Pro-Scris, urmează editoarialele noii ediţii, adică Pro-Testele. Semnatarii, Györfi-Deák György şi Cătălin Ionescu au ales teme aparent fără legătură între ele – deşi, o nuanţă comună există, în ton, desigur cu coperta acestui număr – este vorba de maşini şi impactul lor asupra societăţii umane. Mai multe e păcat să va dezvăluim....
     Pro-Eminenţele, vă prezintă un nou fragment inedit, oferit cu binecuta sa generozitate de autor, domnul Mircea Opriţă, în exclusivitate pentru Pro-Scris, din noua ediţie a cărţii Anticipaţia românească, în curs de tipărire la Editura Viitorul românesc. În continuare, graficianul profesionist din Statele Unite ale Americii, Sandu Florea, un bun prieten al revistei noastre, ne oferă finalul benzii desenate „Hotel Viselor“.
     Sub genericul Pro-Gresii, a ajuns la final şi dizertaţia domnului Cornel Robu despre „Boala vacii grase“ - astăzi vă prezentăm al treilea simptom. Stanislaw Lem continuă să ne povestească despre „Noile sisteme de armament ale secolului“, în traducerea lui Györfi-Deák György. Un nume nou pentru Pro-Scris, scriitorul Dan Perşa, este prezent cu un eseu de largă respiraţie, «Omul hedonist şi alte paragrafe (idei libere, ipoteze, supoziţii fantastice şi profeţii) sau De la „omul hedonist“ la „fantasmă“». Aici se impune o anume precizare. Domnul Dan Perşa, cu a cărui aprobare Pro-Scris reia acest eseu, care a mai văzut lumina netului, este foarte interesat de reacţiile pe care le-ar provoca în mediul sf. Sunteţi deci rugaţi să luaţi legătura direct cu domnul Dan Perşa, la adresa de e-mail danpersa@bumerang.ro Tot o noutate pentru Pro-Scris este şi eseul lui Eugen Stancu "Perceptions of a Literary Genre Science Fiction Literature in Romania 1955-1974". Eseul a fost preluat, cu acordul autorului, din revista "Carnival - Journal of the International Students of History Association", vol 3, decembrie 2001 (http://www.geocities.com/carnival_isha/). Încă o precizare, articolul a fost scris de la bun început în limba engleză şi a rămas netradus în româneşte la solicitarea autorului.
     Pro-Filele se ocupă de revistele şi cărţile care ne-au trecut prin mână. La capitolul reviste, avem de-a face cu ediţii noi ale Fergonautului şi Quanticipaţiei, precum şi cu noua apariţie National Geographic in limba română. Subcapitolul cărţi este substanţial. Scriitori români trecuţi prin „furcile caudine” sunt Voicu Bugariu, Dan Doboş, Adina Lipai şi Sergiu Someşan. În partea de autori străni vor fi discutate volume semnate de Gregory Benford, Greg Bear şi David Brin laolaltă (noua trilogie a „Fundaţiei“), apoi Michael Crichton, Philipe Curval, Terry Pratchet şi Jack Vance.
     Un inedit capitol de Pro-Puneri este „pus profesional” de Pro-Scris 2 / 2003. Veţi întâlni aici o inedită bandă desenată, „redescoperită” recent de autorul ei, Györfi-Deák György şi un nou capitol din fascinanta artă origami, capitol dedicat complet science fiction-ului, mai precis seriei „Star Wars“.
     Obişnuiţii de acum ai Pro-Poziţiilor, Voicu Bugariu şi Liviu Radu, îşi continuă serialele proprii, respectiv „Fragmente critice”, episodul 10 şi „Paralele între lumi paralele”, ajunsă „doar” la episodul 9. Cătălin Ionescu şi-a amintit brusc de trista comemorare a morţii lui Ioan Petru Culianu (21 mai 1991) şi face o trecere în revistă a interesului care este prezent încă în România şi în lume din perspectiva Ioan Petru Culianu; totodată a „dezgropat” şi el un vechi material, publicat în fostul „Jurnal SF“ pe tema Culianu şi a insistat să-l prezinte în Pro-Scris...
     Partea de proză, Pro-Ton, este „acaparată” de Ovidiu Bufnilă, cu „Omul apropiat” şi alte 5 eseuri ficţionale. Nu în ultimul rând, prolificul şi interesantul scriitor Sergiu Someşan ne propune, la rându-i un text pe care vă invităm să-l citiţi.
     Pro-Porţia a rămas la locul ei, aproape neschimbată: cu link-urile alese (de Pro-Scris), cu arhiva on-line unde puteţi accesa oricare dintre numerele anterioare sau, pentru curioşii profesionişti, un index complet de autori din numerele anterioare, structurat, din motive de mărime a fişierelor, în 2 părţi, literele A-G, respectiv H-Z.
     Pro-Numele vă prezintă, în stilul lor adaptat temei Matrix, realizatorii acestui număr, iar Pro-Misiunea îşi duce mai departe, mulţumită neobositului Györfi-Deák György, uriaşa sa muncă de investigare a ştirilor de nuanţă science fiction.
     Şi, înainte de a ne despărţi, Pro-Scris vă va arăta că este cu gândul la viitor şi că „Va urma“, în felul său liber şi inconfundabil. Pentru plăcerea noastră şi, nu putem decât să sperăm, şi a dumneavoastră...
     Lectură plăcută!





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@mail.portland.co.uk

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2003





PRO-TESTE





MATRIX REÎNCĂRCAT ŞI / SAU PSD RELOADED

Cătălin Ionescu


     Am fost foarte curios să văd seria a 2-a din Matrix. Cum însă aveam pentru Matrix un mare respect, am făcut tot posibilul să-mi ofer condiţii foarte bune de vizionare. Şi nu am regretat: Matrix 2 este, dincolo de multiplele comentarii posibile, întâi de toate, un film, fie-mi îngăduit să o spun, audio-video. Vă invit aşadar şi pe dumneavoastră, cititorii Pro-Scris, să încercaţi să-l vedeţi în condiţii cât mai bune. Ideal ar fi, să spunem, la Hollywood Multiplex Bucureşti, cu sunet Digital Dolby şi imagine pe măsură, dacă nu printre alte părţi ale planetei. Mai mult, îmi permit chiar să vă dau un sfat şi mai cinic: din câte ştiu eu, singura copie pirat care circulă pe CD este făcută după o filmare cu camera video în sala de cinematograf - renunţaţi la aşa ceva. Aşteptaţi copia după DVD care va sosi, mai devreme sau mai târziu şi nu veţi regreta. E păcat să pierdeţi cumva esenţa acestui film.
     O altă mare surpriză la Matrix 2 este povestea în sine. După ce citisem în presa „serioasă“ românească că, dincolo de efecte, filmul nu oferă mare lucru, curiozitatea mea era axată şi pe această direcţie. De altfel nici presa străină nu este foarte generoasă în aprecieri. La urma urmei Matrix, filmul din 1999, era, şi după părerea mea, perfect şi rotund. Urmarea, atunci când a fost anunţată, era de aşteptat să fie o supralicitare a efectelor primului film. Eram chiar pregătit sufleteşte pentru o deziluzie scenaristică.
     Ori scenariul este neobişnuit de dens. Dincolo de lumea oraşului Zion, cumva schematizată, dar creionată apăsat în câteva secvenţe memorabile (în care putem include şi scena de dragoste în care aparatul de filmat aduce în prim plan nu trupurile goale ale lui Neo şi Trinity, ci mai curând obsedantele urme ale conexiunii permanente la Matrix), filmul permite multiple puncte de abordare. Personajele noi, precum şi cele vechi, privite acum din altă prismă (Făritorul de Chei, Oracolul, Merovigian, etc.) devin nişte interesante piese în complexitatea inumană a Matrix-ului. Şi mai ales în logica inumană a Matrix-ului.

Made by "Woody"     Într-un articol publicat în primele numere ale revistei Pro-Scris am făcut o paralelă între Matrix şi Securitatea română. În Matrix Reîncărcat, una din nuanţele declarate ale mesajului este cea politică. Politica unui sistem totalitar şi influenţele sale atât în rândul membrilor de elită, cât şi în rândul opozanţilor.
     Ajunşi aici, vă propun o paralelă dintre Matrixul din Reloaded şi o entitate asemănătoare - Partidul de guvenământ din România, PSD-ul. Nu râdeţi, asemănările sunt mai mari decât aţi bănui la prima vedere. PSD este tot un soi de realitate, construită artificial, fără un scop benefic „recoltelor“ de români. Menirea sa este aceeaşi: de a se menţine, prin orice mijloace, la putere, de a-şi exercita adică controlul. În mod asemănător Matrix-ului, ierarhia este rigidă: programele (cabinetele) vechi au tendinţa de a fi eliminate, atunci când nu mai slujesc scopului. Arhitectul, instanţa supremă la care va ajunge Neo, cu ajutorul altor inteligenţe artificiale, pare mai degrabă plictisit decât intrigat de existenţa acestei „anomalii“. Nu este defel clar cine, sau mai curând ce este Arhitectul. Lucrul perfect valabil şi în ceea ce priveşte PSD-ul. Liderii săi par mai degrabă plictisiţi de „anomaliile“ numite „presă liberă“ sau „opinie publică“. Alegerea, explică Arhitectul, este o iluzie, creată între cei cu putere şi cei fără de putere. Lucru perfect adevărat privitor la PSD, chiar dacă ei adaugă grijulii, alegeri democrate. Ce vor oamenii cu putere, întreabă retoric un personaj din film? Mai multă putere. Ce vrea PSD-ul? Să rămână la putere, la modul nelimitat.
     O asemănare izbitoare dintre Matrix şi PSD este caracterul inuman al ambelor mecanisme. Dacă pentru Matrix, oamenii sunt măcar o verigă într-un soi de lanţ trofic extraterestru, PSD-ul nu are nici măcar scuza antropofagă. Vă propun un exemplu binecunoscut: domeniul sănătăţii.

     Nu există un raţionament „uman“ în spatele a ceea ce se vrea „reformă“ în sistemul sanitar. Criza adâncă a medicamentelor compensate şi gratuite, reducerea demenţială a paturilor de spital (mai mult decât un straniu fapt divers, deşi în judeţul Prahova ministerul condus de Daniela Bartoş a redus peste 1200 de paturi de spital, se doreşte cu insistenţă şi eliminarea celui mai bun spital din Ploieşti, Spitalul Petrolului, care a beneficiat ani de-a rândul de „tradiţia neobişnuită“ unui spital cu medici de excepţie, curat şi bine organizat) sunt manifestările clinice, ca să păstrăm tema, ale alienării PSD. Din punctul său de vedere, ministrul Bartoş îşi serveşte perfect scopul. Ministrul Bartoş nu înţelege agitaţia „periferică“ a „anomaliilor“ care protestează. Prin algoritmul său de bază, ministrul Bartoş nu pare a fi entitatea care nu doarme noaptea pentru că se gândeşte la ce a făcut, nu înţelege de ce ar trebui să demisioneze, atâta vreme cât parametrii săi „de funcţionare“ sunt optimi. Dar aceşti „parametrii“ al ministrului Sănătăţii nu implică, prin definiţie, procese raţionale, ci doar procese de subordonare ierahică.

     Se ridică însă altă întrebarea: care este nivelul de percepţie al Arhitectului PSD, să-i spunem, deocamdată, Adrian Năstase, chiar dacă este îndoielnic că am nimerit exact în main-frame-ul principal al sistemului? Alegerea, pare să repete Adrian Năstase, este o iluzie. Anomaliile din sistem, chiar dacă nu pot fi eliminate complet - cum s-a încercat în mai multe rînduri, de altfel - pot fi atunci marginalizate. Nu aţi venit aici că să alegeţi. Alegerea era deja făcută. Aţi venit aici ca să înţelegeţi de ce aţi ales, pare a transmite şi primul ministru Adrian Năstase. Pentru ca Matrix-ul PSD să-şi servească scopul său pe termen nelimitat, generând etern conştiinţe „inumane“ care-şi servesc la rândul lor scopul, de genul unui guvern incompetent, format din entităţi mediocre, pentru ca „maşinile“ să se hrănească mereu cu „recolta“ de oameni. Matrix-ul PSD este noua fantomă a partidului unic, pentru care alegerea este o iluzie şi cetăţeanul redus la stadiul de „recoltă“. Adrian Năstase ignoră însă, asemenea Arhitectului din Matrix, că anomaliile au la rândul lor o anume putere, „puterea celor fără de putere“, cum spunea Vaclav Havel.

     După Matrix Reîncărcat va urma, anul acesta, seria a 3-a, Revoluţiile Matrix. Deşi aştept acest film cu sufletul la gură, mă opresc aici cu paralela dintre Matrix Reîncărcat şi PSD. De bună seamă că, în cele din urmă, societăţile ierarhizate la modul rigid, conduse de conştiinţe mediocre şi lideri incompetenţi, statul poliţienesc, cum îl numeşte Ioan Petru Culianu, va ceda. Matrix-ul se va prăbuşi prin propria sa alienare şi atunci... Fie noul Arhitect va avea mai multă imaginaţie, fie o vom lua de la început. Şi doar „anomaliile“, aşa ca noi, vor mai găsi timp să se întrebe, de câte „recolte“ de oameni va mai fi necesar pănă să înţelegem că fiecare dintre noi este, la urma urmei, propriul său Arhitect. O întrebare la care, mă tem că nu există, deocamdată, un răspuns...





MATEMATICA, LUATĂ LA BANI MĂRUNŢI

Györfi-Deák György


     Pe la mijlocul lunii mai 2003, o bună parte din reţeaua de automate bancare din România a fost total blocată sau a funcţionat cu intermitenţe, în momentul când s-a încercat schimbarea programului de operare, operaţiune impusă de renunţarea la bancnotele de 50.000 (circa 1,5 euro) lei şi introducerea celor de 500.000 lei (aproximativ 15 euro). O ţară întreagă a izbit cu pumnii maşinăriile care nu dădeau banii solicitaţi, ba uneori chiar refuzau să înapoieze cardurile înghiţite. Evenimentul a fost tratat cu mănuşi de către mass-media, de teamă ca populaţia să nu-şi piardă încrederea în aparatele care au adus creditele la îndemâna cetăţeanului de pe stradă. Astfel s-a reuşit să se evite retragerea masivă a numerarului disponibil, care ar fi putut provoca falimentarea puţinelor instituţii bancare rămase după cea mai năucitoare succesiune de crahuri din istoria Europei postbelice.
     În vreme ce românii stăteau la coadă în faţa ATM-urilor, Jeffrey O. Shallit, un matematician din Canada, a dat publicităţii un studiu prin care propunea măsuri concrete de fluidizare a traficului de mărunţiş din Occident. Dacă vi se pare o chestiune minoră, amintiţi-vă că Isaac Newton, geniul care a descoperit calculul diferenţial, legea atracţiei universale şi telescopul cu oglindă, a fost înnobilat deoarece a reuşit să stabilească precis rata de schimb dintre guineele de aur şi moneda măruntă de argint din Anglia secolului XVII.
     Shallit a analizat circulaţia monetară din Uniunea Europeană, Canada şi SUA, apoi a tras concluziile de rigoare şi a prezentat o serie de sugestii în revista Nature. Lumea s-a distrat copios, la auzul veştii că Statele Unite ale Americii ar avea nevoie de o monedă de 18 cenţi, Canada de una de 83 cenţi, iar Uniunea Europeană de firfirici valorând 133, respectiv 137 cenţi.
     În realitate, matematicianul n-a făcut altceva decât să optimizeze datele statistice. În SUA, monedele folosite cel mai des sunt cele de 1, 5, 10 şi 25 de cenţi. Dacă cineva plăteşte cu o bancnotă, el primeşte ca rest în medie 4,7 monede. Calculul matematic arată că ţara are cu adevărat nevoie de o monedă de 18 cenţi, iar apariţia ei ar scădea simţitor sutele de tone de metal folosite pentru moneda divizionară. Astfel, cetăţeanul ar primi în medie doar 3,89 monede. Prin introducerea unei monede de 32 cenţi în locul celei de 50 cenţi, numărul ar scădea chiar la 3,46.
     Societatea de consum e guvernată de unele legi ciudate, puţin cunoscute de oameni. Majoritatea preţurilor se conformă legii lui Benford, care spune că majoritatea cantităţilor din viaţa curentă nu respectă o distribuţie statistică liniară între 1 şi 9. 30% dintre mărimile utilizate curent încep cu cifra 1, o probabilitate mult mai mare decât 10%, cât ar fi normal. La cealaltă extremă, doar 4,6% dintre mărimi încep cu cifra nouă. Electroniştii cunosc prea bine fenomenul din şirul de valori standardizate ale pieselor fabricate industrial. Frank Benford a fost un fizician care a observat că primele pagini din tabelele de valori sunt mult mai uzate decât ultimele, lucru pe care-l poate confirma orice inginer proiectant.
     Pe de altă parte, comercianţii au început să stabilească tot mai des preţuri care se termină în 9, ca să dea impresia că marfa e mai ieftină decât în realitate. De exemplu, un volumaş are un preţ de doar 4,99 euro, ceea ce la o primă vedere pare cu 20% mai mic decât valoarea rotundă de 5 euro.
     Dimensiunile masei monetare s-au stabilit din compunerea acestor două tendinţe. Shallit, ca orice matematician care se respectă, a propus iniţial folosirea unei diviziuni monetare axate pe puterile lui 2, adică monede de 1, 2, 4, 8, 16, 32 şi 64 cenţi.
     Ştiţi până la cât se poate număra pe 10 degete? Mai precis, câte numere pot fi arătate? Zece? Nicidecum, folosind sistemul binar putem exprima cu degetele de la ambele mâini mărimi de peste o sută de ori mai mari, mergând până la 1023, adică doi la puterea a zecea minus unu.
     Sistemul binar şi-a dovedit utilitatea în cazul maşinilor de calcul, în schimb el este absolut imposibil de pus în practică în cazul oamenilor. Ne pare rău pentru matematicianul canadian, dar introducerea sistemului binar n-ar face decât să le permită comercianţilor să-i fure pe cumpărători, care s-ar zăpăci cu totul.
     Fie bancnote şi mărunţiş, banii n-aduc fericirea, însă o întreţin, cum zice o vorbă din bătrâni. Românii duc lipsă şi de bancnote, şi de mărunţiş. Ori de câte ori plec la cumpărături, mă întorc cu buzunarele pline de pliculeţe cu zahăr vanilat sau praf de copt, bomboane sau gume de mestecat, lucru care îi bucură nespus de mult pe copiii mei. Uneori am impresia că în viitor nu vor circula nici banii de metal, nici echivalenţii lor electronici, ci doar rondele de ciocolată poleite cu aur şi dropsuri învelite în celofan. Şi toată lumea va fi mulţumită, cu excepţia unor matematicieni…





PRO-EMINENŢE: MIRCEA OPRIŢĂ





DELICIILE CYBERPUNK-ULUI

(Fragment inedit din ediţia a 2-a a volumului Anticipaţia românească, în curs de tipărire la Editura Viitorul Românesc, Bucureşti)


Mircea Opriţă


      Despre Michael Haulică (n. 1955), ca purtător de drapel în postmodernismul SF românesc, s-a spus că are “o scriitură virilă, angulară, agresivă, iconoclastă, menită să-i şocheze până şi pe sefiştii cei mai blazaţi”(Voicu Bugariu). Fără a nega valabilitatea unor asemenea caracterizări, înclinăm să vedem în el mai degrabă un subtil deconcertant, la care pasaje lucrate migălos, stilizate până la preţiozitate (precum descripţia selectelor “restaurante ale Timpului” din povestirea SIHADA), alternează cu experimente de contrast, executate în limbaj dur şi vulgar. Un asemenea idiom al mahalalei extins pe dimensiuni planetare constituie, cum am văzut, o coordonată esenţială a scriiturii sefulturiste din anii ‘90 şi rostul său subtextual-polemic nu mai trebuie demonstrat suplimentar. Chiar dacă uneori autorul abuzează de el, ca în textele prin care contribuie la mitologia motocentaurilor (Motocentaurii dorm singuri, Neverly Hills), exerciţiul acesta de “durificare” a limbajului nu rămâne unic în Madia Mangalena (1999), culegere de povestiri căreia i-am putea reproşa chiar o prea mare varietate stilistică, întrucât adună texte de pe un traseu mai lung, cu experienţe diverse, uneori divergente, în ce priveşte modalităţile de expresie şi tehnica scrisului.
     Lumea lui Haulică este, cum iarăşi s-a observat (Radu Pavel Gheo), o lume degradată şi bolnavă, căreia imaginarul, realitatea virtuală, i se deschide asemeni unui refugiu salvator. De iţele ei încâlcite atârnă simulacre umane total dependente de computer. “Mufişti” abulici, indivizii aceştia îşi cuplează direct creierul la calculatoare, prelungindu-şi în chip maniac existenţele cu dimensiunea generatoare de vertij a inteligenţei artificiale. Imensă şi rece, aceasta din urmă constituie, ca la William Gibson, terenul râvnit al unei existenţe paralele, unde abstracţiunile dobândesc contururi fantasmagorice, iar acţiunile normale îşi schimbă automat sensul, ca şi valoarea. Mai vii decât realitatea, himerele primesc caracter de drog, de viciu irepresibil. Un oligofren din naştere este stăpânul destinelor unor turişti ai iluziei de pe urma cărora câştigă procente, dispreţuindu-le în fond, de la nivelul judecăţilor strâmbe de care e capabil, prostraţia permanentă şi halucinaţiile (Mufişti, gofreni şi noduri). Neputinţele din lumea reală virează spre “împliniri” speciale în cea inventată de computer pentru un consum ieftin, efemer. Totul stă aici sub semnul extazului planificat, de care simţurile tocite nu mai pot profita decât prin asemenea protezări artificiale. Nici măcar sexualitatea nu se trăieşte live, ci se programează şi se exercită istovitor prin mijlocirea tehnicilor cibernetice, într-un spaţiu al iluzoriului, al virtualităţilor rebele, acaparatoare. Faţă de promisiunile unor tensiuni supreme, realitatea rămâne fadă şi generatoare de perpetuă insatisfacţie, de jignitoare trivialităţi (Cornelia cu sânii goi).
     Proza lui Michael Haulică nu are personaje în accepţia tradiţională a termenului. Un spaţiu al depersonalizării accentuate produce, ca la Philip K. Dick, doar figuranţi distribuiţi în roluri manipulate. Autorul îi descrie dintr-o perspectivă înţelegătoare, aproape confraternă, străină totuşi de compasiune:
    
      “Programatorii ăştia erau nişte fiinţe cam neajutorate, ciudate chiar, cu ochii lor arşi, cu cele şapte degete de la mâini, aproape înţepenite, cu aerul ăla al lor de drogaţi, de-abia ţinându-se pe picioare, beţi mai tot timpul, cu jafurile lor de calculatoare ţinute pe genunchi chiar şi la budă şi cu horcăiala aia continuă, de parcă mereu nu aveau aer. Treceau buimaci pe holurile hotelului, izbindu-se de pereţi sau unii de alţii, excepţie făcând cei urmaţi peste tot, dar peste tot, de helpaşi.”
    
     Dimensiunea monomaniacală a indivizilor se proiectează asupra întregului univers:
    
      “Peste tot în jurul lui erau numai ecrane: pe tarabele din stradă, în vitrinele magazinelor, în sălile de aşteptare, în cârciumi, în spitale şi în închisori. Ecrane, ecrane, ecrane... Oamenii nu mai aveau chipuri, aveau ecrane pe care îşi afişau figurile. De jur împrejur nu se mai vedeau copaci, nici iarbă, erau doar ecrane care arătau peisaje cu iarbă şi copaci. Lumea însăşi nu era decât un imens ecran şi fiecare pixel al lui era, la rândul său, un ecran.”
    
     Labirintul cibernetic nu este doar un azil al drogaţilor abulici, ci şi teritoriu privilegiat al unor înfruntări disperate. Luptele purtate aici au, în mod necesar, aspectul schematic şi convenţional din jocurile pe computer. Singura trăire “umană” permisă în perimetrul lor îngust se leagă strict de urmărirea fanatică a victoriei, conjugată, evident, cu amărăciunea chinuitoare produsă de eşec. O povestire remarcabilă, Noi, cei cu ochii arşi, închipuie o asemenea partidă războinică mutată, din raţiuni igienice, pe calculator. Într-o răspândire exponenţială, jocul cucereşte lumea, devine însăşi viaţa ei. Ofiţerii programatori de felul protagonistului Vadim Darkovski avansează în grad după performanţele realizate pe câmpuri de luptă fictive, simulate prin artificii matematice. Ei sunt vedetele unei societăţi condiţionate electronic. Publicul îi urmăreşte cu lăcomie, le savurează biografiile, performanţele li se comentează printre bârfe şi zvonuri. “Parte integrantă a terminalului, parte a Jocului”, cum îl descrie Haulică, omul cuplat prin cabluri la computer se va complace în viaţa aceasta artificială, descoperind inevitabil sila de semeni şi de omenesc. Pierderea şansei echivalează cu o incomensurabilă nenorocire personală. Ea presupune căderea automată în mizerie morală şi socială, condamnarea la un statut de existenţă debusolată, plutitoare. În speranţa unei redresări norocoase, Darkovski stă, un an şi jumătate, închis în camera lui sordidă, lângă display. “Oamenii. Cine sunt oamenii?” se întreabă el derutat. “Câţi au mai rămas după războiul acela? Ce fac? Cu ce se ocupă?” Întrebări pur retorice, fără răspuns, fiindcă programatorul fanatic nu are acces la complicaţia, la diversitatea firească a lucrurilor. El îşi cunoaşte semenii doar prin grila restrânsă a unor poziţii de forţă: aserviţi, aliaţi, adversari.
     Autorul surprinde în mod expert această alienare accelerată şi iremediabilă a naturii umane sub influenţa perversă a unei raţiuni artificiale. Dominând categoric totul, inteligenţa mecanică generează un sistem implacabil, abia bănuit în manifestările sale absconse. Cu “ochii arşi” de radiaţiile nocive ale ecranelor, perdanţii caută încrâncenat miza unui joc ieşit complet de sub controlul uman. Într-o revelaţie târzie, Darkovski va descoperi că partida era chiar un război adevărat, pe care, însă, nu oamenii trebuiau să-l câştige, ci ficţiunile lor materializate de matriţele inteligenţei mecanice.
     Variante ale subiectului apar şi în alte povestiri din volumul de debut al lui Michael Haulică. Jucător pe viaţă indexat la paladini explorează mai departe ideea jocului-drog, de care viciosul spaţiilor virtuale încearcă zadarnic să se desprindă, sfârşind prin a fi ucis de abstractul său partener cibernetic. Lucrările acestea constituie, în creaţia autorului, nucleul “greu”. În jurul acestuia gravitează proze inegale, multe interesante, câteva ilustrând însă SF-ul fără miză, maniera anecdotică a genului. În Lipstick, un “infiltrat” alien narează felul cum se poate îngenunchea civilizaţia terestră printr-o abilă manipulare a rujului de buze şi a simbolurilor falice derivate din el. Ironia unui spectacol publicitar, într-o mediatizare impulsivă, îşi face loc şi în Jocurile olimpice ale războiului. În ciuda ideii sale grave, schiţa O portocală pe masă este redactată superficial, iar experimentul formal pe care îl încearcă lasă descoperite intenţiile de profunzime ale textului. Cu tonalităţi umoristice notabile, povestirea SIHADA stă în cele din urmă într-o poantă uşoară, care-i face finalul mai puţin reuşit. Alte proze scurte, precum Scrisoare către Madia, sau Hanni, femeia lui Mano, exersează o partitură poematică. Registrul “îl prinde” pe Haulică, încât fragmente lirice se pot descoperi implantate chiar şi în structura unor texte cu aspect mai obiectiv, justificând astfel observaţia făcută de Radu Pavel Gheo cu privire la “lirismul intrinsec” al autorului. Sinuciderea din Strada Mierlei aplică subiectului un stil retro, capabil să surprindă excelent aerul provincial, mirosul de mobilă veche, sunetul unor biografii modeste, de oameni şterşi şi în acelaşi timp cufundaţi în mister. Acţiunea povestirii este ciclică şi paradoxală, formulă cunoscută bine SF-ului, încât cel ce descrie distanţat cazul este şi martorul, şi victima actului sinucigaş. Singurătatea ploii violete şi Mireasma târzie a morţii pot figura într-o antologie a fantasticului, nelipsindu-le totuşi, în doze simbolice, elementul anticipativ. Un comic îngroşat se întrepătrunde cu absurdul în substanţa acestor proze care, nu de puţine ori, reuşesc să se exprime prin metafore vizuale pregnante. Opţiunea pentru genuri diverse, pentru stiluri diverse, este nu atât semn de derută a creaţiei, cum ar putea părea la o privire superficială, cât supunere la experimentele programului postmodernist despre care am vorbit în preambulul capitolului. Dincolo de unele inevitabile scăderi valorice, substanţa aceasta pare într-o continuă prefacere, ca o materie topită ce se pliază după denivelările terenului peste care se scurge.
     Provocatoare “cu program”, ficţiunile lui Michael Haulică au o doză de convenţional care trebuie remarcată. Ele nu urmăresc plăcerea estetică, ci mai curând sugestia unui disconfort văzut ca o caracteristică generală a viitorului. Deversarea umanului în artificial şi mecanic antrenează cu sine un anume schematism al situaţiilor imaginate. Tratamentul scenelor e adesea însoţit de o răceală studiată, chiar şi în cazul povestirilor convertite la poezie, ori la umor. Personajul uman se reduce la conturul simbolic prin care se profilează siluetele virtuale, în cazul cărora nu densitatea substanţei contează, ci mişcarea continuă, viteza de reacţie. Pe lângă spirit speculativ, autorul mai pune în evidenţă o ironie, de asemenea rece şi calmă, ce netezeşte prin acţiunea ei corosivă asperităţile textului, făcând agresivitatea structurală a faptelor narate suportabilă.
     Altă culegere de proze scurte, Despre singurătate şi îngeri (2001), pare să reducă universul SF-ului la sexualitate. Cercetată obsesiv, în sfidarea oricăror tabuuri morale, tema se drapează în stranii văluri onirice, producând, între altele, portretul suprarealist al Mordeliei, femeia-fotoliu:
    
      “Douăzeci de ani în fotoliu, douăzeci de ani cu ochii în ecranul televizorului, douăzeci de ani în care trupul ei devenise una cu fotoliul, trecuse prin haine, prin tapiţerie, se integrase fotoliului, erau o singură fiinţă-obiect, cei care făceau dragoste cu ea, şi eu printre aceştia, făceau dragoste cu o femeie-fotoliu, vă închipuiţi cum e? S-o faci mereu strâns, îndoit, iar dacă vrei să te mai întinzi şi tu, să-ţi dai drumul orgasmului în plan orizontal, de-a lungul şi de-a latul, să trebuiască să tragi fotoliul şi pe Mordelia odată cu el, ca s-o poţi avea întinsă pe spate şi nici atunci ca lumea, că nu-şi putea desface picioarele prea mult, că erau, cum v-am spus, una cu fotoliul, dar era de-ajuns, de-ajuns, oricum, Mordelia îşi perfecţionase stilul, adaptându-l celor câteva poziţii pe care le putea executa, măi să fie! Mie mi-a plăcut. Atunci. Pe vremea aia.”
    
     Dacă în Madia Mangalena “feminitatea” era abandonată fiziologicului agresiv şi impur, unei perverse hămeseli mecanice sub ejaculări lipsite de bucurie (ca în povestirea Cornelia cu sânii goi), acum tratamentul sexualităţii e mai subtil, abordarea subiectului mai “prietenoasă”. Generalizată, obsesia sexului dă coerenţă discursului. Îl antrenează în perioade ample, dezlănţuite, rupte dramatic, presărate cu pauze de respiraţie, angajate în reluări şi mizând pe efectul fundamental liric al acestor acumulări de cuvinte străbătute, ca de un curent electric, de tensiunile unui ritm interior. Libertăţile de limbaj se conjugă cu libertăţi de expresie literară pe care tehnica aceasta cvasipoematică, revărsată uneori în dicteu automat, le îngăduie şi le justifică. Despre singurătate şi îngeri este un volum mai unitar şi, în tot cazul, mai matur decât primul, cu un discurs ale cărui vicii sunt rutina şi sunetul devenit monocord.

     Lui Sebastian A. Corn (n. 1960), care cochetează şi el temeinic cu poetica sefulturistă, critica i-a ieşit la un moment dat în întâmpinare chiar pe acest teren. Dându-i o aparentă satisfacţie (în sensul de a-i accepta ca valabile tezele privitoare la disjuncţia SF-ului de literatură şi la plasamentul genului exclusiv pe linia de valorificare a agresivităţii), o asemenea analiză îi face, totuşi, autorului, mari şi costisitoare deservicii. Mutată în registrul particular al violenţelor asupra limbii literare, discuţia lasă în umbră aspecte valorice mai avantajoase ale prozei sale. Stângăciile scrisului, neglijenţele care de regulă dispar la o relectură însoţită de indispensabila corectură redacţională, intră astfel în rolul unor aplaudate vedete de stil. Ele se bucură de o suspectă bunăvoinţă, ca elemente ale unui program de despărţire calculată a anticipaţiei de regulile limbii române literare. Li se încurajează deci iluzia, repede spulberabilă, că ar reprezenta nu defecte, ci calităţi. Pretenţios spus, prin insolite tratamente gramaticale s-ar urmări efecte de rupere a ritmului interior şi a cursivităţii frazei. Efortul demolator va produce, odată cu singurul lucru evident – lectura chinuitoare – şi o “marcă narativă distinctă”. Practic, intenţia acestei proze ar fi aceea de a abandona tradiţia de sorginte franceză a expresiei româneşti moderne, în favoarea unui hibrid stilistic după model englezesc. Ceea ce pare o laudă reprezintă, în realitate, o ironie. Un procedeu bazat pe “schilodirea” structurilor esenţiale ale limbii este suspectat a fi, în vălmăşagul de experienţe cyberpunkiste, rod al unei intuiţii exacte asupra rosturilor culturale ale momentului.
     Dincolo de teoriile la care subscrie autorul, creaţia sa nici nu e, în fond, reprezentativă pentru inabilităţile literare pomenite mai sus, cărora li s-ar adăuga, în acelaşi registru al delimitărilor orgolioase, inadvertenţe de logică şi de fapt cultural. Povestirile lui Sebastian A. Corn experimentează într-un compartiment al senzaţionalului care n-a fost niciodată străin anticipaţiei, cu menţiunea că invenţia sa se angajează pe acest traseu cu mai mult curaj decât în cazul altora. Rezultatul este o evoluţie la limita extravaganţelor literare, unde figurările şocante ale unor idei SF pot trece, pentru cititorul ingenuu, ca şi pentru criticul nerăbdător, drept joc liber, fără alt scop decât testarea unor performanţe generice. În Jallalabad este liber! (1994), limbajul este într-adevăr “tehnicist”, dar e şi foarte greu să vorbeşti altfel despre o populaţie “locaţionată” tehnic şi administrativ în aşa măsură încât indivizii “se dizolvă” practic în substanţa oraşului futurist. Atraşi în reţelele de televiziune, ei caută în ficţiunile vechilor filme iluzia de participare la un surogat de viaţă şi de acţiune, ambele interzise de starea amorfă, dovedit nefuncţională, a regimului lor fundamental. Jallalabad este o invenţie din categoria oraşelor utopice ale lui Gheorghe Săsărman (din Cuadratura cercului), aşadar în manifestă descendenţă borgesiană. Situaţia este tratată la modul umoristic, nu însă caricatural. Şi în alte povestiri (Carcase, Vineri, dacă nu plouă, 1995) putem urmări spectacolul acesta al integrării elementului specific într-un sistem de referinţe culturale care dau textelor complexitate, iar limbajului o anume savoare, sesizabilă în ciuda aspectului senzaţional al componentelor unui discurs tensionat, aproape suprarealist:
    
     “Enoch era sistemul şi sugea lucşi, decibeli şi jouli şi urca la cer, doamne, urca în primul cer şi alchedama îi părea cât o corabie şi dădea comenzi motorii, doamne, ştia să dea comenzi motorii care îl îndreptau prin toate colţurile mabinogionului deşi, ştia, doamne, că se deplasează doar în interiorul sinelui
     ce să facă? s-a strecurat ca un şarpe edenic printre molecule, structuri cristaline, şiruri de răspunsuri reflexe, şiruri de răspunsuri raţionale – s-a strecurat printre toţi indivizii pe care îi strânseseşi la tine, doamne, neîmpărţiţi în răi şi buni, pentru că aflase deja că tu eşti un dumnezeu pragmatic, chiar te intitulai administraţie din cauza asta, te intitulai servicii publice, doamne, drept pentru care enoch a învăţat să le sugă memoriile, să le segmenteze ca pe motoare cu ardere internă, să le recompună în persoane inventate de el
     vreau să spun că enoch se învăţa să mixeze indivizi, să facă din ei cocktailuri plăcute ţie, doamne, plăcute administraţiei, era chiar în stare să obţină un singur personaj din miile de inşi care trebuiau să-şi expieze faptele, ba mai mult, ar fi putut, dacă mabinogionul îl primea, să trimită golemii ăştia în alchedama, în moab, în ur şi ţoar sau unde mai voia administraţia” etc.
    
     Sebastian A. Corn este un autor inteligent, cu simţul umorului, necomplexat de regulile clasice ale dezvoltării unui subiect. În consecinţă, substanţa prozelor sale are o mobilitate remarcabilă ce nu ţine totuşi de tratamentul superficial. De aici şi ambiţia textului de a fi, chiar pe suprafeţe reduse, mereu surprinzător şi interesant. Invenţia “pură” se transpune adesea, la el, din registrul rebarbativ-tehnic în reprezentări sugestive, chiar de frumoasă rezonanţă poetică. Ea se întâlneşte, avantajos, cu un reflex de caldă umanitate a personajelor, ceea ce le fereşte în cele din urmă de un statut al schemei, la care păreau condamnate iniţial. În mod paradoxal, acest tratament “umanizant” se aplică până şi personajelor artificiale din Nessun dorma de Puccini rutina salvată (1995), unde, într-o scenografie exotică recompusă treptat, minuţios, din elemente de laborator biologic, naratorul se revelează a fi o entitate artificială, de structură metalică, iar partenera sa zâmbeşte cu “buze de cauciuc”. Fără îndoială, comportamentul implantat acestora de condiţia unei suprarealităţi obscure parodiază gesturile şi actele esenţialmente omeneşti, dar intenţia textului este de a-l face pe cititor să-şi regăsească trăirile proprii implantate în simulacre incomparabile ca materie şi structură. Există, în această încercare a mecanicului de a-şi dirija “rutinele” spre asimilarea unor calităţi nespecifice, un sens tragicomic ce induce în parodia rece o poezie tristă.
     În povestiri, lecţia unui Philip K. Dick, bine asimilată, se simte mult mai pregnant decât în romane. Autorul a debutat editorial cu 2484 Quirinal Ave. (1996), urmat în acelaşi an de un alt roman, Aquarius. Tipologic, prima scriere este o ucronie şi deschide calea unui şir de lucrări din aceeaşi categorie ale colegilor de echipă de la Jurnalul SF. Sebastian A. Corn imaginează o lume în care, favorizat de circumstanţe istorice excepţionale, Imperiul Roman ar fi răzbătut până în contemporaneitatea noastră, întinzându-se, cu o veritabilă forţă economică şi militară, din Persia şi până în America de Nord. Romanul e înţesat de denumiri antice (Gallia, Numidia, Aquitania, Lundinium, Narbona, Insulele Hesperidae) ajunse în geografia “curentă” a secolului XX (după calendarul iulian), împreună cu altele, inventate pe acelaşi tipar latin, ce acoperă realităţi cartografice de dată mai recentă: Noua Atlantă, Terranova, Neucastrum, West Elephantina etc. În lipsa cunoştinţelor despre electricitate, ingeniozitatea tehnică a romanilor moderni e, totuşi, bine reprezentată. Pe stradă, pe lângă aurigi şi cvadrigi cu roţi de cauciuc, circulă locomobile acţionate cu abur, iar aerostatele companiei Pneuma Lineae fac curse transoceanice regulate. Dagherotipul cu plăci de argint serveşte amatorilor de instantanee fotografice, dar şi ilustratorilor de gazete imperiale (Matinaeum, Fasciculae diurnae, Franconia Zeitedaeum şi altele). Informaţia se comunică rapid prin “cymbalofoane” şi “luxofori”, iar în taverne urlă, date la maximum, spre deliciul petrecăreţilor, gramofoanele. Navele de lux (“corăbii-de-orgii”) au motoare germanice “alimentate cu bitum rafinat de Sîr-Daria”. La Roma se scrie încă pe tăbliţe de ceară, dar felinarele luminează noaptea cu “gaz aerian”, iar Idele lui Marte, la graniţa dintre două milenii, sunt sărbătorite prin minunate jocuri de artificii. Imaginaţia autorului e neobosită, iar tehnica interferenţelor temporale produce efecte comice garantate. Clepsidrele tronează peste tot, la recepţiile hotelurilor, în birouri publice, în apartamente. Scrisorile se expediază în cilindri metalici, sau agăţate de porumbei zburători, dar şi prin semnale luminoase, pe circuitul turnurilor purtătoare de oglinzi care împânzesc traseele dintre Roma, Gallia şi Dacia Minor.
     Mare parte din roman transpune sugestiile Antichităţii într-un tipar de telenovelă actuală. Romanii din 1999 stau la cârma unor afaceri prospere, pândind vigilent comploturile politice şi loviturile economice montate de concurenţă. Sabotaje, înscenări perfide, lovituri sub centură, totul e practicat cu voluptate în acest scenariu ucronic în care bodyguarzii se recrutează dintre mercenarii numidieni, iar secretarele sunt sclave cumpărate din târgul specializat, care, însă, ştiu să bată la maşină şi să stenografieze harnic dispoziţiile patronului. Visul acestor tinere hibride este să devină amante privilegiate, iar în cazul mai fericit, nurori oficiale ale magnaţilor imperiali. O vastă ţesătură de intrigi străbate de la un capăt la altul planeta, antrenând pe traseele ei organizaţii politice, trusturi financiare, confrerii religioase. Evident, mixajul temporal functionează şi în cazul lor: grupul politic “stoic” de la Roma e susţinut de concernul de telecomunicaţii Hippias Comcom, conglomeratul financiar helvetic al lui Mallobaudes Tabernae câştigă sau pierde la Bursă, iar confreria Hare Krishna, cu călugării ei raşi pe cap şi înveşmântaţi în portocaliu, induce în atmosfera imperiului elementul de stranietate ritualică şi de comportament secret al unei secte asiatice. Toate aceste facţiuni convenţionale rivalizează la moştenirea simbolică pe care Amphiaraos Eutherius, stăpânul din umbră al lumii, e decis s-o transfere învingătorului din acest concurs planetar. Inteligenţă superioară, Amphiaraos şi-a înscenat el însuşi propria vânătoare, a cărei miză majoră ar fi blocarea în continuare, în interesul stabilităţii universului ucronic, a unei descoperiri fundamentale: electricitatea, sau măcar menţinerea acestei forţe uluitoare sub un strict control.
     În finalul cărţii, acţiunea “telenovelei” se precipită, deturnată spre clişeul poliţist. Autorul rămâne consecvent în tratamentul aplicat materiei sale, conducând o intrigă tensionată prin acelaşi filtru ironic, care amestecă parodia manifestă cu umorul inspirat. Scene copiate din pelicule americane de gen se încarcă bogat cu detalii de tehnică vetustă, care le dau un aer comic absent din original. Specialiştii în “auscultaţie” montează tuburi de cauciuc, pâlnii cu membrane, lentile şi periscoape în tavanul cabinei unde Rufinus şi sclava-secretară Deirdre îşi consumă actele sexuale. Rezultatul supravegherii se materializează în nişte sârguincioase “stenograme cu strigăte de extaz”. Bazat pe mijloace tehnice din epoci anterioare curentului electric, spionajul industrial foloseşte indivizi cu ochelari fumurii, care pândesc prin lunete speciale semnalele luxoforilor de pe clădirea Bursei. Gangsterii lumii alternative se urmăresc pe şosele în locomobile cu caroserie barocă, nedispreţuind nici cursele vijelioase în cvadrigi. Fără îndoială, literatura lui Sebastian A. Corn este de senzaţie şi nu se fereşte de comecial. Amalgamul ei de intrigi şi crime se înconjoară însă de un mister discret. Convenţia ucronică revarsă în text culoare, acumulează amănunte pe care le distribuie apoi în remarcabile scene de amuzament inteligent. Umorul şi ironia salvează aceste pagini de la scufundarea ireversibilă în paraliteratura pentru care am văzut că pledează autorul. Chiar dacă nu întotdeauna, opiniile sale partizane sunt, din fericire, trădate de realitarea propriilor creaţii.
     Fără a-i lipsi originalitatea, proza lui Corn are în ea o tendinţă superior-mimetică. Aceasta a produs, între altele, Dune 7 – Cartea brundurilor (1997), publicată cu pseudonimul Patrick Herbert. A-l “continua” la distanţă pe Frank Herbert e un act de curaj, dar şi inutil în bună măsură.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





HOTELUL VISELOR

(benzi desenate, continuare din Pro-Scris 13-14, Pro-Scris 15-16 şi Pro-Scris 17-18)


Sandu Florea





PRO-GRESII





NOILE SISTEME DE ARMAMENT ALE SECOLULUI XXI (2)

Stanislaw Lem


(continuare din numărul trecut)


     În cel de-al nouălea deceniu al secolului XX a apărut un nou fel de rachete, de aşa-numitul tip FIF (Fire and Forget). Un astfel de proiectil este dirijat de un microcomputer operat de programul adecvat şi, după ce a fost tras, îşi caută singur ţinta. Odată pornit, el este literalmente uitat. Tot în această perioadă au fost realizate primele dispozitive de spionare automată, care au fost amplasate mai întâi pe fundul oceanului. Dotate cu senzori şi memorie, minele inteligente înregistrează în creierul lor manevrele ambarcaţiunilor ce trec deasupra lor, pot să diferenţieze vasele comerciale de navele de război, să stabilească mărimea şi deplasamentul lor, să codifice şi să transmită periodic într-un anumit loc informaţiile culese. Dispozitivele de acest tip au fost inspirat botezate LOD (Let Others Do it). Spiritul combativ s-a evaporat ca spirtul, mai ales în ţările unde bunăstarea s-a generalizat. Tinerii obligaţi să-şi satisfacă stagiul militar au început să susţină că maxime onorabile, moştenite din vechime, precum: "Dulce et decorum est pro patria mori", sunt nişte tâmpenii. Totodată, preţul noilor generaţii de arme a crescut exponenţial. Un avion din primul război mondial, încropit cu precădere din pânză, lemn, corzi de pian şi câteva mitraliere, costa, cu motor cu tot, cât un automobil mai de Doamne ajută. În vremea celui de-al doilea război mondial, din preţul unui avion se puteau cumpăra 30 de automobile, în vreme ce la sfârşitul secolului trecut un avion de vânătoare cu superreacţie sau un bombardier invizibil de tip Stealth, care nu poate fi văzut pe ecranele radarelor, valorează sute de milioane de dolari. Şi se pare că superavioanele proiectate la cumpăna dintre milenii ar fi ajuns chiar să coste câte un miliard bucata. S-a calculat, că dacă scumpirea tehnicii militare va continua în acest ritm, peste 80 de ani superputerile vor ajunge să aibă doar câte 20-25 de avioane. Nici blindatele nu s-au ieftinit între timp. Iar un portavion cu propulsie nucleară, care se scufundă dacă este nimerit de o superrachetă de tip FIF, deoarece în momentul în care ajunge deasupra ţintei ea se descompune într-un potop de capete explozive, ei bine, un portavion care costă miliarde de dolari a început să semene cu un brontozaur aflat în centrul unui tir susţinut. În aceeaşi perioadă, a fost abandonată producerea componentelor de bază pentru calculatoare, aşa-numitele cipuri gravate pe plăcuţe subţiri de siliciu, deoarece ele au fost eliminate de cele mai noi produse ale celor mai avansate tehnologii genetice. Microorganismele de tip Silicobacter wienerik (denumite astfel în cinstea lui Norbert Wiener, întemeietorul ciberneticii) au creat din soluţii ce cuprind săruri de siliciu, argint şi o serie de ingreniente secrete circuite integrate complicate care sunt mai mici decât un ou de purice.
     Creatorii le-au dat numele de "sâmburi" şi trebuie să recunoaştem, la doar patru ani după începerea producţiei în serie un pumn de astfel de seminţe valora cât o cantitate similară de mei. Astfel, prin tăierea a două curbe (creşterea cheltuielilor de producţie a armamentului greu şi micşorarea cheltuielilor de producţie a inteligenţei artificiale) s-a dat un nou curs dezvoltării: eliminarea omului din forţele armate.
     Ca urmare, efectivele însufleţite au început să fie înlocuite de forţa mecanismelor moarte. La început, au fost doar schimbări minore. Nici inventatorii automobilului n-au realizat de la început ceva nemaivăzut, ci întâi au montat motoarele cu ardere internă pe caleşti şi trăsuri fără de oişte. De asemenea, la început, îndrăzneţii pionieri ai aviaţiei au încercat să imite aripile păsărilor. Cum în armată inerţia provocată de gândirea de tip analogic este uriaşă în mod tradiţional, se înţelege de ce rachetele revoluţionare, blindatele automate ori proiectilele automotoare (croite în întregime pe măsura soldaţilor iviţi dintr-un sâmbure microscopic de siliciu) n-au apărut peste noapte, ci mai întâi doar au fost micşorate spaţiile menite să adăpostească efectivele anumitor unităţi de luptă, iar îndrumarea lor a fost încredinţată programelor de calculator. Evident, era un anacronism strigător la cer. Noul soldat, făurit din fărâma neînsufleţită de siliciu, presupunea o abordare nouă, revoluţionară a tuturor problemelor de tactică şi strategie şi, în acelaşi timp, implicit, noi răspunsuri la întrebarea: căror genuri de armă se potriveau cel mai bine?
     Pe atunci, lumea tocmai începea să-şi revină de pe urma a două crize economice grave. Prima criză fusese provocată de OPEC şi de creşterea explozivă, fără precedent, a preţului ţiţeiului, în vreme ce a doua a fost pricinuită de destrămarea OPEC şi prăbuşirea neaşteptată a preţului produselor rafinate din petrol. Ce-i drept, se construiseră deja primele centrale nucleare, dar acestea nu erau potrivite nici pentru propulsia autovehiculelor, nici pentru aviaţie. De aceea, armele grele sau de calibru mare, precum blindatele pentru transportul trupelor, unităţile de artilerie sau de rachete, tractoarele, tancurile de pe uscat ori submarine, precum şi celelalte categorii moderne de armament greu, dezvoltate în preajma sfârşitului de mileniu, s-au tot scumpit, deşi trupele pe care ar fi trebuit să le transporte dispăruseră şi, precum s-a aflat foarte curând, nu mai era nimeni care să poată fi împuşcat. Gigantomania tancurilor a dat faliment la sfârşitul secolului şi evoluţia a decurs sub semnul "unintelligence"-ei artificiale, trecând în etapa microminiaturizării accelerate. Cercurile ofiţerilor de informaţii, specialiştilor în criptare şi experţilor militari de late tipuri au fost surprinse abia către 2040 la descoperirea faptului că predecesorii lor s-au străduit atâta timp "per fas et nefas", cu alte cuvinte, prin recursul la forţa brută, la făurirea inteligenţei artificiale. Întrucât, la urma urmei, 97,8% dintre locurile de muncă, adică majoritatea covârşitoare a operaţiunilor fizice şi intelectuale efectuate de om, nu mai necesitau nici un dram de inteligenţă.
     Păi atunci, ce altceva? Capacitate de orientare, rutină, îndemânare, experienţă şi inventivitate. Ori toate acestea sunt însuşiri pe care le regăsim şi la insecte. Viespea din familia Sphexek caută un cosaş, pe care-l injectează cu o otravă care paralizează, dar nu ucide, apoi sapă în nisip o groapă de dimensiunea potrivită, alături de care îşi pune victima, apoi aterizează şi ea, ca să examineze locul, să se convingă că e potrivit, nu e prea umed, nu sunt furnici prin preajmă, apoi târăşte cosaşul în groapă, îşi depune ouăle alături şi zboară mai departe, ca s-o ia de la capăt cu o altă victimă, care să asigure larvelor carne de cosaş, o sursă proaspătă de hrană care să ţină de la eclozare până la transformarea în pupă. În ceea ce priveşte alegerea victimei şi intervenţia chirurgicală cu efect narcotic, viespea dovedeşte că e perfect capabilă să se orienteze, efectuarea operaţiei presupune rutină, în vreme ce alegerea unui loc care să asigure cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea urmaşilor denotă pricepere şi inventivitate; toate aceste calităţi sunt indispensabile pentru realizarea deja-amintitei succesiuni de operaţii. Prin urmare, putem presupune că numărul de celule nervoase ale unei viespi ar fi suficiente să conducă un camion de pe chei până în locul indicat ori ca să dirijeze o rachetă transcontinentală, atât doar că evoluţia naturală a programat celulele nervoase ale viespii în alte scopuri. Experţii în informatică şi profesorii în ştiinţe ale computerelor (professors of computer science) şi-au rământat în zadar creierii timp de câteva generaţii, încercând să simuleze funcţionarea creierului uman şi, în încăpăţânarea lor, care poate ar fi meritat o soartă mai bună, au neglijat complet acel mecanism care e de o mie de ori mai simplu decât creierul şi care, în ciuda dimensiunilor infime, funcţionează cât se poate de sigur. N-aveau de ce să-şi piardă timpul cu inteligenţa artificială, ci ar fi trebuit să simuleze instinctul artificial şi să-l facă programabil, deoarece instinctul a apărut cu un miliard de ani înaintea inteligenţei, un argument în plus care ne arată cât de uşor poate fi reprodus. În sfârşit, savanţii din secolul XXI au început să studieze neurologia şi neuroanatomia insectelor care nu posedă creier şi, foarte curând, au obţinut succese surprinzătoare. Înaintaşii lor rătăciseră vreme îndelungată mergând ca orbii, fără să observe că unele insecte, precum albinele, nişte fiinţe absolut primitive, posedă o limbă de sine stătătoare, transmisă genetic, cu ajutorul căreia lucrătoarele din stupi îşi comunică reciproc unde se află locurile cu hrană nou descoperite şi transmit simultan prin limbajul dansului direcţia, distanţa, ba chiar producţia şi tipul de floare. Desigur, savanţilor nu li se cerea să simuleze viespile, muştele, păianjenii sau albinele în cadrul unor obiecte neînsufleţite precum CHIPS ori CROP, ci doar să li se examineze neuroanatomia şi să se reproducă o succesiune de comportamente care să fie orientate înspre scopul ales şi programat. Astfel a fost iniţiată acea revoluţie tehnico-ştiinţifică ce a schimbat radical şi o dată pentru totdeauna înfăţişarea câmpurilor de bătălie de pe Pământ. Până atunci, toate elementele tehnicii de luptă fuseseră orientate către om, fuseseră croite conform anatomiei umane, ca să-i ucidă pe alţii cu eficacitate, şi potrivit fiziologiei umane, ca să se decimeze singuri cu spor.
     Noua şi cuprinzătoarea direcţie de dezvoltare a început să se formeze, ca de obicei, cu mult timp în urmă, pe parcursul secolului XX, însă pe atunci nimeni n-a reuşit să alcătuiască o imagine de ansamblu a manifestărilor amintite. Descoperirile pe baza cărora s-a definit tendinţa de dezumanizare a noilor sisteme de armament (Dehumanization Trend în New Weapon System) au aparţinut unor ştiinţe neînrudite, din domenii total separate. Experţii în ştiinţe militare nu erau interesaţi de insecte (cu excepţia puricilor, păduchilor şi altor paraziţi ce-i chinuiau pe soldaţi), în vreme ce intelectroniştii, precum şi entomologii sau neurologii cu care conlucrau, nu se pricepeau deloc la afacerile de război. Şi, în sfârşit, precum se întâmplă tot timpul, politicienii n-aveau habar nici de unele, nici de altele, căci, în general, ei nu se pricep la nimic.
     Aşa că degeaba intelelectronica producea microcalculatoare atât de minuscule încât puteau rivaliza în dimensiuni cu un tub intestinal de ţânţar sau de tăun, marea majoritate a entuziaştilor revărsa neîncetat un potop de programe iscate sub semnul Inteligenţei Artificiale, care permiteau ca maşinile de calcul să poarte conversaţii prosteşti cu oamenii cei proşti şi dacă gigantozaurii rezultaţi din liniile evolutive ale computerelor au ajuns să-i determine pe maeştri să abandoneze o partidă de şah, acest lucru nu s-a întâmplat pentru că ei deveniseră mai inteligenţi, ci deoarece puteau să prelucreze într-un minut de un milion de ori mai multă informaţie decât creierul lui Einstein. Multă vreme nimeni n-a realizat faptul că unui soldat îi este suficientă capacitatea de înţelegere şi rutina unei albine sau a unei viespi. La nivelul de bază al operaţiilor militare inteligenţa şi eficacitatea în luptă sunt două lucruri cu totul diferite, iar instinctul de supravieţuire, care e incomparabil mai puternic decât cel al unei albine (albina care-şi apără stupul înţeapă, deşi înţepătura îi provoacă moartea), poate constitui un obstacol în cazul soldaţilor umani.
     Cine ştie cât timp industria de armament ar fi fost dominată de modul de gândire străvechi şi anacronic, care iniţiase spirala cursei înarmărilor şi dăduse naştere unor noi şi noi arme convenţionale sau neconvenţionale, dacă n-ar fi apărut acele câteva cărţi, care au îndreptat atenţia publicului cititor către una din tainele târâtoarelor ce-au trăit în perioadele geologice ale mezozoicului şi jurasicului.


Traducere de Györfi-Deák György





BOALA VACII GRASE
(al treilea simptom)

Cornel Robu


(continuare din numărul trecut)


     Încheiam, în numărul trecut, cu constatarea că unul dintre cele mai grave simptome ale „bolii vacilor grase“ este supraponderalitatea şi superfetaţia de „proză lunga“, de romane şi cicluri de romane, într-un „gen“ congenital predispus spre „proza scurtă“, spre povestiri şi nuvele: căci sf-ul a fost şi este, funciarmente, nu o literatură de romane, ci o literatură de povestiri, de short-stories. Pus să alerge în „curse de fond“, pe distanţe maratonice, nu e decât normal, şi chiar fatal, ca un „sprinter“ sprinţar, un „alergător de viteză* pe distanţe scurte, să-şi piardă şi suflul şi hazul, nemaivorbind de performanţa estetică in sine, de valoare. Ce-aţi zice de planturoasele şi placidele „vaci grase“ înhămate la rapidele cvadrige din arenele romane sau bizantine?... Poate doar dacă s-ar găsi vreun Făt-Frumos ori vreun Zmeul-Zmeilor care să le poată convinge să mănânce jăratic... Dar asta nu mai e science-fiction, poate fantasy?!...
     Lăcomia de profit, cât mai mare şi cât mai rapid, lăcomie pe care editurile noastre nu-şi mai dau osteneala nici măcar s-o ascundă, este fapt de observaţie curentă, cu ochiul liber şi de la prima privire; nu mai puţin, însă, sub raport estetic, această inestetică lăcomie se dovedeşte falimentară. „Lăcomia acestora“, observa în continuare Voicu Bugariu, cu aceeaşi pertinenţă, „dorinţa lor de-a obţine profituri cât rnai mari într-un timp cât mai scurt, iată principalele explicaţii. Editorii apelează la traducători expeditivi, care beneficiază de dezinvoltura suspectă a amatorului. În schimb, îi ocolesc pe profesioniştii laborioşi, fiindcă aceştia lucrează prea încet şi doresc să fie plătiţi pe măsura muncii lor. Într-un climat de dezinteres pentru text, redactorii devin delăsători şi permit să treacă texte prost şi repede traduse. Adesea, trebuie adăugat, aceştia nu sunt atât neglijenţi, cât nepricepuţi.“ (Paradoxul literaturii SF, în Anticipaţia - CPSP, nr. 525, august 1993, p.4).
     Dar, mai trebuie însă adăugat, miopia (estetică) şi / sau lăcomia (inestetică) a editurilor noastre se manifestă mai întâi în graba cu care se reped să se înfrupte numai cu hălci mari şi grase, cu romane cât mai groase şi mai premiate, al căror copyright, când nu a fost obţinut la bargain, la chilipir, în primele luni de după Decembrie 1989 sub cataliza impresiei produse în Occident de „prima revoluţie televizată din istoria omenirii“, este oricum mai uşor de negociat cu agenţii literari de acolo; copyright mai comod de negociat „dintr-o bucată“, mare şi lată, decât „pe bucăţele“, mărunţele dar mai grele. Rezultatul este că sunt total negiijate antologiile de proză scurtă sf, culegerile de povestiri şi nuvele din patrimoniul „de aur“ al genului, din acel legendar „Science Fiction Hall of Fame“ care i-a precizat fizionomia şi i-a consolidat audienţa pe seama căreia continuă încă şi azi să paraziteze industrioşii făcători şi superfetatori de romane ciclice. De când oare n-am mai văzut pe piaţă asemenea antologii şi selecţii pe criterii ce pot şi trebuie să fie cât mai diverse: criterii tematica, istorice, lingvistice, geografice chiar, deasupra tuturor — şi summum al tuturor — rămânând să vegheze, bineînţeles, criteriul estetic, valoric?
     Piaţa e inundată, în schimb, de romane cât mai masive şi mai premiate, cum spuneam. Nu e rău nici asta, până la un punct: chiar dacă un premiu nu înseamnă neapărat valoare, ci numai succes, iar succesul trece şi numai valoarea rămâne, repertoriul premiilor literare rămâne şi el, în ce-l priveşte, un indiciu valabil, un semnal ce merită să ne reţină atenţia, fie şi numai provizoriu, un semnal ce poate fi la fel de bine real sau fals, dar care, în orice caz, nu poate fi ignorat. Numai că în curând vom ajunge, inevitabil, la fundul sacului: lista romanelor „de top“ va fi, nu peste mult, inevitabil epuizată, repertoriul celor mai premiate romane va fi integral tradus în româneşte, fie chiar şi aşa şchiop şi gângav, „invalid“, cum spune Voicu Bugariu. Şi atunci, încotro? Ce vom face? Vosa inventa ad hoc titluri inexistente, de cărţi niciodatâ scrise, în buna tradiţie inaugurată de Mircea Horia Simionescu în seducătoarea-i Bibliografie generală (1970)? Ori, pentru cărţi existente, von „scoate din burtă“ premii inexistente, premii niciodată acordate respectivei cărţi, în mai puţin buna tradiţie inaugurată de Editura Cristian Plus din Craiova, ori de Editura Olimp din Bucureşti?
     Veritabilă „Biblie“ a mândrului cyberpunk, faimosul roman Neuromancer (1984) al lui William Gibson, la aproximativa sa apariţie în româneşte (Neuromantul, anul apariţiei nemenţionat, deductibil 1993; trad. rom. Mihai-Dan Pavelescu), este expropriat de Editura Cristian Plus din Craiova (locul apariţiei de asemenea nemenţionat, deductibil doar) de două premii pa care efectiv le-a primit (premiul revistei americane SF Chronicle şi premiul australian Ditmar), fiind însă împroprietărit, în compensaţie, tot cu două premii, dar pe care nu le-a primit niciodată (premiul revistei Locus şi „Premiul Campbell“, nu se precizează care dintre cele două premii ce-l au ca patron eponim pe John W. Campbell Jr. ). Pentru a nu se lăsa mai prejos, Editura Olimp din Bucureşti supralicitează în generozitate; nu expropriază, ci numai împroprietăreşte: romanul lui Roger Zelazny Nouă prinţi din Amber (Nine Princes in Amber, 1970; trad. rom. Eugen Cristea, 1994), roman altfel excelent, n-a primit niciodată nici Premiul Hugo, nici Premiul Nebula, aşa cum cu mândrie şi inconştienţă (sau poate cu impertinenţă?) se clamează pe copertă. Şi doar fiecare dintre amintitele edituri beneficiază de preţioasele servicii ale câte unui coşcogeamite „consilier literar“ sau „consilier de specialitate“ (Daniel Cristian Dumitru şi, respectiv, Mihai Bădescu). Consilieri care, ce-i drept, de ce n-ar mai dormita şi ei un pic, din când in când, din moment ce până şi nepreţuitul Homer dădea un ilustru exemplu în acest sens?... (Pentru imparţialitate, dacă tot trecem pe aici, să nu omitea a menţiona în treacăt şi „exemplele pozitive“: merită o menţiune Ştefan Ghidoveanu, pentru modul ireproşabil în care şi-a onorat contractul de „consilier literar“ al Editurii Pygmalion din Ploieşti, cel puţin până în 1997, de când editura n-a mai dat semne de viaţă.)
     Nici una, nici alta, desigur, destul acum cu gluma: nici cărţi inexistente, nici premii inexistente pentru cărţi existente. Atunci când lista romanelor premiate va fi epuizată până la ultimul titlu, şi mult nu mai este până la acel ceas de întristare, atunci ne vom vedea puşi în faţa evidenţei că recuperarea (editorială) nu înseamnă automat şi asimilare (critică, estetică), şi că pentru aceasta din urmă trebuie să ne întoarcem la proza scurtă.
     Circumstanţe istorico-literare şi sociologico-literare certe s-ar putea invoca spre a explica atât mai vechea înflorire a „genului scurt“ în science-fiction, cât şi mai recenta inflaţie de romane şi cicluri de romane, moda „serializării“, a superfetaţiei şi a întinderii caşcavalului în tot felul de sequels, prequels, fix-up's ş.a.m.d. Spre noroc sau nenoroc, sf-ul şi-a mutat, în ultimele decenii, tot mai mult centrul de greutate din paginile revistelor în pagini de carte, a fost adjudecat de edituri în dauna revistelor, din pulp a devenit slick, din short-story a devenit novel, din hard a ajuns tot mai soft, and so on. Aşa cum altădată (şi altundeva) legendarele reviste pulp ofereau un mijloc de subzistenţă acelor industrioşi pulp-writers plătiţi cu rândul şi cu cuvântul, astăzi editurile (dar tot „la ei, acolo“) sunt cele care pot oferi un mijloc de subzistenţă orgolioşilor full-time writers sau free-lance writers, ispitindu-i mai ales cu schema consacrată şi îndelung verificata a trilogiei: până peste trei ani, cât îi trebuie aproximativ autorului s-o scoată la capăt cu al doilea şi cu al treilea roman din ciclu, numai bine piaţa a absorbit primul volum al trilogiei şi a generat o cerere ce justifică reeditarea, fie tot aşa, succesiv, volum cu volum, fie concomitent, cu toate trei volumele deodată, ca trilogie constituită. Mărturia pe care-o aduce Orson Scott Card în „Introducerea“ la cel de-al doilea volum din „saga lui Ender“, Vorbitor în numele morţilor (Speaker for the Dead, 1988; trad. rom. Gabriel Stoian, 1995), este cât se poate de concludentă în acest sens. Automatismul „trilogiei“ o face pe Barbara Bova, agentul literar al lui Orson Scott Card, să scrie reflex „trei“ în loc „două“ în contractul cu editura, situaţie în care autorului nu-i rămâne decât să se conformeze, deşi iniţial avea în proiect numai două romane, nu trei.
     Dar mărturia lui Orson Scott Card este edificatoare şi într-un alt sens, mai profund şi mai complex: din momentul în care se angajează la continuarea ciclului cu un al doilea roman, îi apar imediat în faţă probleme cu care nu se confruntase la scrierea primului roman, Jocul lui Ender (Ender's Game, 1985; trad. rom. Mihai-Dan Pavelescu, 1994), dezvoltat, cum se ştie, dintr-o anterioară short story. („Ender's Game“ este chiar povestirea cu care a debutat Orson Scott Card, în numărul din august 1977 al revistei Analog; în româneşte, poate fi citita în revista Anticipaţia - CPSP nr. 498, aprilie 1993, în traducerea aceluiaşi Mihai-Dan Pavelescu.) Probleme de construcţie narativă, problema de re-concepere şi re-dimensionare a personajelor pe alte coordonate. Dacă acest prim roman, de dimensiuni mai restrânse şi obţinut prin amplificarea unei proze scurte printr-o tehnică relativ simplă (cunoscută în scienca-fiction sub denumirea de fix-up), nu reclama încă personaje propriu-zise „de roman“ personaje complexe, multidimensionale, „rotunde“ şi „dinamice“, putându-se încă descurca şi cu personaje „de nuvelă“ - simple, unidimensionale, „plate“ şi „statice“ - odată cu extinderea spaţiului epic (şi grafic!) din al doilea roman, Vorbitor în numele morţilor, şi apoi din cel de-al treilea, Xenocid (Xenocide, 1991; trad. rom. Constantin Dumitru-Palcus, 1995), scriitorului i se impune cu necesitate o schimbare structurală în modul însuşi de a concepe personajele.
     Nu sunt, desigur, lucruri noi: cititorul (şi scriitorul) format în contextul şi în experienţa literaturii române nu avea nevoie să aştepta să vină un începător (n. 1951) de dincolo de Ocean de la care să afle aceste lucruri, când avea de mult la îndemână (vorba vine, că nu oricine o avea la îndemână) Istoria literaturii române în care G. Călinescu operase, încă în 1941, acea cunoscută şi acută disociere teoretică între „personajul de nuvelă“ şi „personajul de roman“: „Formal, deosebirea dintre roman şi nuvelă ar fi aceea de compoziţie“ — spune G. Călinescu. „Romanul curge domol şi lat ca un fluviu, nuvela are o cădere catastrofică de cascadă, mai plină sau mai subţire. [...] Există eroi de nuvelă care nu pot fi în acelaşi timp eroi de roman. Personagiul de roman are o structură complexă în care nu poţi numaidecât scruta finalitatea şi mişcarea de orientare. El e un adaptabil superior ale cărui acte pot fi explicate, dar rămân neprevestibile. Personagiul de nuvelă se adaptează elementar, ca majoritatea indivizilor, prin mişcări stereotipe. Cei mai mulţi dintre oameni au o existenţă interioară redusă la minimum şi o reacţiune automatică previzibilă. Dintr-un spirit de economie, natura a dat animalelor, fiinţelor comune, bătrânilor, un mecanism simplu de adaptare, admirabil câtă vreme individul stă în sfera lui, insuficient când individul depăşeşte graniţele acestei sfere. Prin urmare, nuvela este micul roman al automaţilor şi scurtimea ei este cerută de stereotipismul eroilor. Individul s-a adaptat la viaţă, o dată pentru totdeauna, prin nişte gesturi tipice, circulare. Odată prezentată mecanica eroului, nuvela s-a sfârşit, fiindcă ghicim numaidecât că în toate împrejurările identice personajul va reacţiona identic.“ (G. Călinescu, op. cit., ed. II, 1982, p. 580).
     Regăsim şi în science-fiction acest „stereotipism al eroilor“*această „reacţiune automatică previzibilă“ a „personagiului da nuvelă“ , ceea ce se explică şi se justifică prin faptul că aici omul e prezent mai întâi ca specie, ca „human race“, apoi ca „temperament“, ca tip caracterologic generic, şi abia în cele din urmă ca individ — situaţie întru totul normală şi legitimă, necesară chiar, întrucât vocaţia literaturii sf nu este psihologia, ci ontologia, întrucât abisurile sondate de science-fiction nu sunt psihologice, sunt prin definiţie ontologice, întrucât miza specifică în science-fiction nu este „analiza psihologică“ a abisurilor individului, ci acel „fior* ontologic declanşat prin atingerea fiinţei finite cu infinitul, prin investirea personajului, dincolo de datele sale concret individuale, cu mandatul de exponent al speţei umane într-o situaţie-limită la frontierele abisurilor Universului. Astfel încât e la fel de impropriu fie a respinge, fie a supralicita o scriere sf — roman, povestire sau nuvelă — pe criteriul complexităţii sau profunzimii psihologice a personajelor.
     Schimbând acum lentila şi cadrul de referinţă, disocierea între personajele „plate“ şi cele „rotunde“ este încă şi mai veche, putând fi regăsită, de exemplu, în 1927, la un autor englez care s-a ilustrat incidental, ca „oaspete al genului“, şi în ecience-fiction; E. M. Forster (1879-1970). Iată ce relevante observaţii face acesta, de exemplu, despre personajele lui H. G. Wells, în cunoscuta-i serie de prelegeri reunite în 1927 sub titlul Aspecte ale romanului (Aspects of the Novel, trad. rom. Petru Popescu, 1968):
     Menţionând ca „singure excepţii posibile“ două personaje „realiste“ şi „rotunde* din opera lui Wells (eroul titular din romanul Kipps, 1905, şi mătuşa din romanul Tono-Bungay, 1909 — două romane „mainstream“ ale clasicului sf) — în rest, spune E. M. Forster, „toate personajele lui Welle sunt plate ca nişte fotografii. Dar fotografiile sunt agitate cu o asemenea energie, încât uităm că complexitatea lor e de suprafaţă şi că ea ar dispărea imediat dacă am zgâria clişeul sau l-am îndoi. Desigur, un personaj al lui Wells nu poate fi rezumat într-o singura fraza: Wells e mult mai înfeudat observaţiei, el nu creează simple tipuri. Totuşi, oamenii lui rareori pulsează prin propria lor forţă. Mâinile dibace şi puternice ale creatorului lor sunt acelea care le agită, dând cititorului senzaţia adâncimii. Romancierii buni dar imperfecţi, ca Wells şi Dickens, sunt foarte inteligenţi atunci când trebuie să transmită forţă. Partea vie a romanului lor galvanizează partea rigidă, făcând personajele să sa mişte şi să vorbească în mod convingător. Ei se deosebesc însă de romancierul perfect, care e în contact direct cu întregul său matariel şi care pare să-şi fi trecut degetul de creator peste fiecare propoziţie şi să-l fi pus pe flecare cuvânt.“ (op. cit., p. 77).
     Ceea ce, însă, G. Călinescu n-avea cum să prevadă iar Orson Scott Card nu pare dispus să vadă, ceea ce E. M. Forster vedea, înaintea lor, dar oarecum în treacăt, dintr-un pur spirit de observaţie exersat parcă în sine, —- este altceva, este o împrejurare sau o condiţionare specifică şi definitorie în science-fiction: pentru a-şi atinge efectul estetic specific, pentru a genera acea plăcere estetică ce-i este proprie, literatura sf nu are neapărată nevoie de personaje „de roman“, complexe, „rotunde“ şi „dinamice“, de care se poate prevala, bineînţeles, dar de care se poate şi dispensa, din moment ce-i sunt pe deplin suficiente şi personajele „de nuvelă“, „liniare“, „plate“ şi „statice“.
     «Trebuie să repetăm aici un lucru care-a mai fost spus de multe ori până acum, întrucât experienţa ne arată că el n-a fost totuşi pătruns în adevăratul lui înţeles» — spuneau, încă în 1961, Kingsley Amis şi Robert Conquest, în prefaţa unei excelente antologii britanice de science-fiction american, Spectrum (prima dintr-o serie de cinci, ce-aveau să urmeze până în 1966). «Ceea ce numim science-fiction, şţiinţificţiune, nu este ficţiune ca oricare alta, deşi suntem întru totul de acord că trebuie judecată la fel de exigent. Multe dintre criteriile particulare ale meritului literar devin inaplicabile în afara domeniului lor particular, ori cel puţin funcţionarea Ior e diferit aplicată. O pictură nu poate fi considerată pur şi simplu drept un basorelief deficitar, chiar dacă un orb ar putea susţină pe drept cuvânt ca basorelieful dispune de o dimensiune în plus. Încă şi mai evident, modul de „caracterizare a personajelor“ e un cântar extrem de înşelător. De examplu, în nuvela lui Robert A. Heinlein, Scăpat din frâu (By His Bootstraps, 1941), personajul principal e transferat încoace şi încolo în timp, între un viitor foarte îndepărtat şi un punct fix din prezent, punct în care-şi facă apariţia de trei ori simultan. Dificultatea în care se vede pus criticul e evldentă. Adevăratul „erou“ al naraţiunii, punctul ei focal, este timpul şi paradoxurile temporale. Personajul trebuie să fie suficient de ataşant pentru a fi urmărit cu interes la lectură, dar el trebuie în acelaşi timp să fie lipsit de particularităţi individuale prea pronunţate, lumina trebuie să cadă asupra lui exact atâta cât să nu distragă atenţia de la obiectivul principal. Alături de “individualizarea personalelor“ , alte asemenea noţiuni, ce trebuie să fie supuse modificării atunci când le aplicăm la science-fiction, sunt şi noţiunile de „plauzibilitate“ ,de „relevanţă“ , de „adecvare“.» (op. cit., p. 11).
     Este o exigenţă supra-normativă şi nu o dată chiar contra-productivă, este o prejudecată snobă şi „estetă“, împrumutată nediferenţiat din estetica mimesis-ului şi a „frumosului“ — cerinţa unei cât mai mari „complexităţi“ a personajelor într-o scriere de science-fiction, cerinţa „profunzimii“ şi intricaţiei psihologice, în general supremaţia necondiţionată a „psihologiei“, instituită exclusivist ca instanţă de judecare şi criteriu de valorizare. Este, în acelaşi timp, un clişeu de gândire şi de limbaj, un clişeu critic nu doar inoperant, dar —- încă o dată — contra-productiv, inechitabil şi dezavantajant pentru science-fiction. Ce elogii mai bine-simţite, dar şi mai stereotipe, se pot aduce unui amic sau unui confrate sus-pus, decât că dă dovadă de „aleasă sensibilitate“, de „virtuozitate“ sau „rafinament stilistic“, şi — în fine — de ritualica „pătrundere“ psihologică graţie căreia ştie „da viaţă“ unor personaje „complexe“, „bine conturate“ şi „bine individualizate“? Dar un scriitor de science-fiction nu este musai dator să ne ofere mari performanţe de psihologie, inextricabile complexităţi sau abisale profunzimi psihologice ; el nu este obligat să fie neapărat „un Dostoievski“, aşa cum, cu ani în urmă, Adrian Rogoz credea a-i aduce un omagiu suprem scriitorului bulgar Liuben Dilov (n. 1927), numindu-l, nici mai mult nici mai puţin, „un Efremov cutreierat de neliniştile unui Dostoievski“ (în postfaţa ediţiei româneşti a romanului Drumul lui Icar) (Pătiat na Ikar, 1974; trad. rom. Tiberiu Iovan, 1965).
     Trecând acum peste observaţia de principiu, dar şi de bun-simţ, că nu-l vom găsi niciodată pe Dostoievski dacă-l vom căuta în science-fiction, dacă-l vom căuta în casa altuia, nu în propria lui casă, mult mai impunătoare, de altfel, — să ne amintim doar că romanul lui Liuben Dilov se dovedeşte a fi destul de greoi, de fastidios şi trudnic la lectură, lipsit de „nervul“ la care cititorul are dreptul să se aştepte de la o carte ce se vrea şi se dă drept science-fiction, nerv numit, în lipsa altul termen, mai denotativ, „sense of wonder“. Şi aceasta, printre altele, tocmai pentru că Liuben Dilov cade în confuzia asupra căreia avertizaseră Kingsley Amis şi Robert Conquest: încărcând basorelieful acolo unde era locul picturii sau al fotografiei, supra-încărcându-şi personajele cu „particularităţi individuale“, cu intenţii şi pretenţii de complexitate şi de profunzime ce ajung să funcţioneze ca un balast şi ca o frână, nu numai în ordine epică, narativă, — până la urmă „lumina cade“ şi întârzie asupra personajelor mai mult decât e necesar, distrăgând atenţia de la „obiectivul principal“ generator de „şanse of wonder“, care in acest caz este, sau ar trebui si fie, Spaţiul cu S mare, patosul şi fiorul infinităţii spaţiului cosmic în care se lansează fără întoarcere asteroidul amenajat ca navă cosmică „generaţională“ şi botezat „Icar“. Pentru că, încă o dată, în science-fiction personajul n-are nevoie să fie neapărat complex, ci doar credibil şi „ataşant“ la lectură, după cum autorul n-are neapărat nevoie de penetraţie psihologică abisală, ci doar de o justă intuiţie generică a psihicului uman, de o orientare sigură şi rapidă în repertoriul caracterologiei umane standard. Dar cât despre „abisuri“ , acestea, da!, există şi ele în science-fiction, numai că nu sunt de natură psihologică, precum spuneam, ci de natură ontologică. Ceea ce înseamnă şi mai mult, dar şi mai puţin.

(1995, 1998)





OMUL HEDONIST ŞI ALTE PARAGRAFE
(idei libere, ipoteze, supoziţii fantastice şi profeţii)
sau
De la „omul hedonist“ la „fantasmă“

Dan Perşa


     Eseul următor e bicefal, pentru a spune aşa. În el am căutat pe de o parte să fac o evaluare subiectivă a prozei SF, însă cum toate ideile mele în acest sens îşi trăgeau referinţa din lucrurile pe care le cred eu despre proza literară, discursul se dedubleză vizând-o pe aceasta din urmă. De câte ori a fost cazul, am părăsit eseul despre SF, pentru a dizerta asupra prozei în general. Mai trebuie adăugat că subtitlurile nu sunt legate anume de semantismul paragrafelor pe care le indică. Pur şi simplu, am găsit de cuviinţă să „rup“ textul meu continuu prin câteva subtitluri, gândit că asta îi va uşura lectorului citirea materialului, dându-i câte un răgaz să respire. La modul general, aş spune că eseul tratează despre conţinutul paradigmei.

     SF-ul, referinţa şi apocalipsele
     Într-un recent eseu, „Trafic de frontieră - proza generaţiei '80“, Adrian Oţoiu, în contextul discuţiei despre reconcilierea cu paraliteratura a desantiştilor, aminteşte o veche durere a fandomului românesc (era pe când nu l-am văzut, azi îl vedem şi nu e): nerecunoaşterea SF-ului ca literatură. Ba încă, lasă a se înţelege eseistul, dacă în mediile academice anglo-saxone SF-ul şi-a câştigat prestigiul, în România soarta sa e de-a dreptul ingrată, mergând până la dispreţul elitist. Totuşi, prozatori importanţi ai Generaţiei '80 (între care Groşan şi Mircea Nedelciu) vor face din „produsul mediu SF... tot atâtea puncte de atracţie şi incitantă provocare“. Adrian Oţoiu nu ignoră faptul că autorii de literatură (să-i spunem şi noi mainstream ori literatură „serioasă“, cum o numesc sf-iştii?), folosesc în mod curent procedeul referinţelor: metatextual, itertextual, infratextual şi de orice alt soi şi el însuşi dă exemple: Cervantes în Don Quijote foloseşte romanul picaresc, Joyce în „Ulise“ trimite la „Odiseea“, iar urmându-l pe Joyce, T.S. Eliot foloseşte „metoda mitică“ pentru a scrie „Tărâmul pustiit“. Agopian în „Tobit“ face referire la „Cartea lui Tobit“ (sau în „Sara“ la „Sarah“).. Exemplele ce se pot da sunt numeroase. Dar fiecare din aceşti autori manevrează în alt mod şi foloseşte în alt scop semantic şi cu alt efect expresiv referinţa (mitică, biblică, textuală etc). Comună e funcţia referinţei: în literatură (mainstream) se folosesc mereu strategii semnificante. Romanul lui Cervantes nu e un roman picaresc şi nici istorisirile lui Groşan povestiri SF, tocmai prin această funcţie a referinţei, care lipseşte SF-ului. Pe parcursul acestor însemnări ne va interesa ceea ce pare a fi neclar multor lectori şi chiar comentatori literari: ce face diferenţa dintre literatură şi SF. Sau, sub alt aspect, poate devine şi când devine SF-ul literatură? Nu, nu voi întreprinde un studiu asupra acestor probleme, adică nu-mi voi asuma sarcina de a tinde spre o tratare exhaustivă şi mai ales riguroasă a chestiunii. Mă interesează doar să ajung la câteva sugestii simptomatice, deoarece scopul meu principal nu este acela de a pune în discuţie SF-ul, ci acela de a vorbi despre proză, în acea parte care priveşte comprehensiunea publicului şi lectorului profesionist faţă de aceasta. Să amintesc că procedeul referinţei, atât de vechi, devine abundent în postodernism. Chiar aş defini romanul istoric postmodernist din perspectiva aceasta. Bulat Okudjava de pildă, în „Călătoria diletanţilor“, nu foloseşte pentru recuperarea ficţională a trecutului documente „obiective“, ci se foloseşte de ceea ce ştia din cărţile lui Turgheniev, Tolstoi, Puşkin sau alţi scriitori ruşi. El nu vrea să recompună trecutul, ci doar atmosfera trecutului şi foloseşte în acest sens literatura subiectivă. A realiza o atmosferă în acest mod, înseamnă a uza de un efect psihologic. Aşa procedează de pildă Ionel Teodoreanu, când scrie textele sale într-un limbaj arhaizant: fără a studia câtuşi de puţin stilistic graiul cronicarilor, pentru a fi corect lingvistic, el mimează o limbă arhaică, uzând de câteva cuvinte ce după ureche ar părea că sună bine în acest sens, mizând pe un efect psihologic asupra lectorului novice în ştiinţele literaturii. Desigur, Ionel Teodoreanu nu are decât un scop imediat (şi scrie paraliteratură), iar miza o poate aprecia fiecare: a oferi un divertisment convivilor săi în primul rând, iar apoi, dacă o fi, unui ipotetic lector. Deşi autorii de SF sunt mai ambiţioşi (mă refer aici la „baza“ piramidei fandomului) - modelul lor era la un moment dat în România Borges! - ei nu pot părăsi diletantismul, aidoma lui Ionel Teodoreanu şi nu pot pretinde mai mult de la scrisa lor decât ca ea să posede un efect psihologic, deci să producă lectorului o impresie, care este însă de extracţie joasă, aflată încă sub nivelul celei pe care o propune Ionel Teodoreanu. Să mai amintim aici că şi scriitorii SF au aceeaşi rădăcină, psihologic vorbind, ca întreg fandomul - dar beneficiază de talent şi sunt ceva mai spiritualizaţi. Obligatoriu acum, revin la Okudjava: recuperarea atmosferei trecutului în „Călătoria diletanţilor“ nu este o operaţie... diletantă, ca acelea amintite puţin mai înainte, ci una semnificantă: lumea cărţilor naşte un al doilea mapamond, un mapamond al ficţiunii, în care omul se poate cufunda, aşa cum te-ai cufunda într-o altă dimensiune, ori cum Alice s-a cufundat într-o lume cu altă logică, sau cum Dan din „Zona Zero“ a lui Herbert W. Franke e absorbit într-o altă cultură şi civilizaţie, însă nu această semnificaţie o are în vedere Okudjava. Ea este una secundară şi în perfect acord cu metamorfoza postmodernistă a textualismului (nu mai există Adevăr, ci doar „adevăruri“: judecăţi subiective, opinii). Okudjava (şi romanul istoric postmodernist în general, care e fals istoric de fapt), vrea să vorbească nu despre trecut, ci despre prezentul trăit de autor, folosind ficţiunea drept metalimbaj. Dar prezentul pe care îl trăieşti cuprinde enorm de multe lucruri: existenţa cotidiană, sentimentele la nivel social (frica şi resentimentul în Evul Mediu, sentimentul triumfului pozitivist în sec. al XlX-lea, sentimentul existenţialist, sentimentului absurdului, sentimentul deportatului, sentimentul victimei holocaustului, sentimentul supravieţuitorilor holocaustului în secolul al XX-lea etc.), sentimentele la nivel individual (generate de întâmplări personale, conflicte, inadaptări, scopuri şi realizarea sau ratarea lor etc.), starea civilizaţiei, starea culturii, starea politică, starea condiţiilor de existenţă ş.a.m.d. Prezentul devine literatură, culminând într-o „metafizică“ a tuturor acestora, într-o interogare a condiţiei umane la un anumit moment al lumii, acela în care tu însuţi trăieşti şi într-o interogare a condiţiei umane în general. Pornind de la romanul istoric postmodernist, sugestia e destul de puternică spre a considera că în general proza postmodernistă se caracterizează prin aceste atribute. „Metafizica“ (= interogaţie) îi e specifică. Şi iată o primă delimitare între literatură şi SF: din literatură decurge o întreagă problematică vizând teoria literară, în strânsă corelaţie cu problemele condiţiei umane. Această aventură spirituală incitantă, atractivă, problematică, interogativă, lipseşte „produsului mediu SF“. Atitudinea de „ignorare“ a SF-ului de către scriitori, nu ţine în nici un caz de dispreţ, cu atât mai puţin de un dispreţ elitist, ci de o realitate concretă: produsul mediu SF nu oferă vreo satisfacţie nici în a fi scris, nici în a fi citit, prozatorilor mainstream, în principal din cauza sărăciei problematice de care suferă genul. Revenind o clipă la Groşan, el foloseşte ca metalimbaj recuzita prozei SF, pentru a vorbi despre timpul pe care îl trăieşte. El nu abordează SF-ul din perspectiva autorului de SF, încât, problema ridicată prin anii '80 de fandom, cum că toate subprodusele SF sunt considerate SF, în vreme ce despre un roman SF bun se spune imediat că nu mai e SF, îşi află dezlegarea aici: literatura poate folosi recuzita SF, dar nu devine prin aceasta literatură SF, întocmai cum romanul lui Cervantes nu se asimilează romanului picaresc. Ceea ce fandomul numea „romane SF bune“, reprezenta doar o confuzie a SF-ului cu literatura postmodernistă de referenţial SF. Prima delimitare care a rezultat, a bogăţiei ideatice şi de prea plin emoţional a literaturii faţă de SF, e una ce poate fi privită în termenii vârstelor spirituale. Acestea se acceptă că, în ce priveşte individul, se corelează relativ cu vârsta biologică. A te întoarce de la patruzeci de ani la şaptesprezece ani, e, spiritual vorbind, imposibil. Hedonismul lecturii romanelor SF întâmplat atunci, în ce mă priveşte, rămâne pură nostalgie azi. Am făcut încercarea şi deşi memoria păstrează formidabila impresie a lecturii de atunci încă vie, recitirea s-a dovedit doar un plictis lipsit de calitate, la care am renunţat uşor. Nici unul dintre lucrurile care mă interesează astăzi nu îşi află ecoul în literatura aceea. Nu pentru că aş fi pierdut calităţi ale vârstei de şaptesprezece ani (pe care mizează literatura SF), ci pentru că ele şi-au găsit un cu totul alt centru de gravitaţie, cu mult mai puternic, captivant. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că faţă de produsul mediu SF s-ar instala dispreţul. Cu atât mai puţin dispreţul elitist, mai cu seamă în România acestor decenii (nu mai socotesc câte), în care cel puţin de la Generaţia '80 începând, scriitorii s-au aflat prea departe de situaţia în care s-ar fi putut considera a fi elită. Dar până şi a dori (fie de ar fi trăit în condiţii de răsfăţ), să fie parte a elitei, e un mod străin felului de a fi al scriitorului. Interesul foarte puternic pentru problemele scrisului (folosesc aici cuvântul în sensul de gândire asupra lumii şi scrierii literaturii), îl sustrage oricăror altfel de preocupări, chiar şi în ce priveşte poziţia sa în societate, în linii generale, prima sugestie dobândită este că SF-ul nu foloseşte referinţa şi metalimbajul cu rol semnificant. Este totalmente neinteresat de aşa ceva. Pur şi simplu pentru că se străduieşte mult prea mult să autentifice lumea imaginară (cea pe care autorul produsului SF doreşte să o prezinte cititorului). Iar metoda sa tipică, este să mimarea „realismului“: prezintă o acţiune, direct, dar şi fără substrat. Căci şi referinţa şi metalimbajul nu există decât pentru a da naştere unui substrat, unui, joc secund“ care trimite spre condiţionările existenţei umane, spre locul omului între semeni şi în univers (problema răului), spre ceea ce este omul ca fiinţă socială şi ca fiinţă individuală. Or, SF-ul e preocupat de altceva - şi vom căuta să-i circumscriem cu încetul sfera.
     Să spunem totuşi încă de pe acum că dacă am accepta o parte a uneia dintre definirile date de Vianu literaturii, anume aceasta: „societatea (...) aici găseşte concentrată esenţa ei stilistică“, atunci în ce fel judecăm dacă SF-ul este sau nu literatură? Căci, într-adevăr, majoritatea autorilor de SF sunt preocupaţi de societatea omenească şi de civilizaţia contemporană lor. Dar îşi găseşte „societatea“ esenţa stilistică în SF? Un răspuns ferm nu se poate da. E limpede însă că SF-ul, între polii optimismului şi pesimismului, se află în cel de al doilea ca un reper, ca un indicator al apocalipsei. Multe dintre cărţile SF îşi asumă la modul conştient apocalipticul şi asta de foarte multă vreme. La modul conştient şi în stilul ce-i este propriu: direct. Scopul său este să producă lectorului impresie prin prezentarea unei „apocalipse“. Octavian Soviany în „Textualism, postmodernism, apocaliptic“ (v. P. xx a cărţii), a distins în literatura (mainstream) scrisă în anii '90 în România toate simptomele apocalipticului. A scrie cărţii de literatură ce posedă o simptomatologie apocaliptică, este semnul indubitabil că scriitorii de literatură (şi e vorba despre un întreg deceniu aici) şi-au asumat lăuntric semnalele ce vin dinspre societate şi civilizaţie, iar aceste semnale, preschimbate în viziune, irump, se materializează în cărţile lor sub forma, cf. Soviany, temelor recurente apocaliptice, motivelor eschatologice şi mai ales „ca o teologie a Nimicului, ca o reprezentare şi o vorbire de Nimic“. Scriitorii de literatură nu îşi propun, ca autorii de SF, să scrie apocalipse. Ei reproduc o experienţă asumată interior şi o reproduc de multe ori fără a bănui că temele şi motivele cărora le dau naştere ţin de simptomatologia apocalipticului. Aceasta este diferenţa între autorii de literatură şi cei de SF. Nu e mai puţin adevărat că senzaţionalul conţinut într-o „apocalipsă“ speculată de autorul de SF se află totuşi într-o poziţie subordonată simptomatologiei apocaliptice identificată, simţită de acesta în plan social. Cu toate acestea apocalipsele SF (cum sunt de pildă cele ale lui Mihnea Columbeanu), au fost tolerate într-o bună măsură (nu au fost interzise de cenzură şi au putut fi publicate) chiar de un regimul totalitar foarte atent la ce se petrece în lumea cărţilor. Motivul nu trebuie căutat prea departe: apocalipsele SF, deşi parabole transparente la adresa regimului totalitar, nu reuşeau „să concentreze esenţa stilistică a societăţii“. Cenzura comunistă ne vorbeşte deci, indirect, peste timp, spunându-ne că o parabolă perfect transparentă nu era prin nimic periculoasă pentru sistem, în vreme ce o carte ca „Decembrie, ora 10“, publicată de Daniel Vighi în 1997, dar scrisă înainte de 1989, ar fi fost cu siguranţă socotită extrem de nocivă. De ce? În ea Daniel Vighi descrie, după propria-i mărturisire, lehamitea. Lehamitea ce i-a făcut pe oameni să iasă pe străzi în decembrie '89. Nu vorbeşte despre o apocalipsă, ci despre sentimente omeneşti, despre o stare de spirit. Vorbeşte despre ceva foarte simplu şi omenesc, fără vreun gând de a destabiliza sistemul, de a-l judeca, de a-l condamna, ori de a îndemna la revoltă. O întreprindere practic cu mult mai puţin interesată de curajul pe care îl conţine decât cealaltă întreprindere, a parabolei apocaliptice SF, a cărei scriere, orice am spune, reprezenta un act asumat de curaj. Şi totuşi, prin scrierea lui, Daniel Vighi e cel ce reuşea să fie în consonanţă cu o întreagă ţară. Cenzorii erau capabili să facă distincţia între un atac aproape frontal, dar compromis de scopurile sale epatante şi o subversiune fără intenţie şi scop, însă periculoasă, deoarece concentra esenţa stilistică a societăţii. Desigur, Tudor Vianu mai adaugă definirii literaturii (nu o numesc definiţie, deoarece aşa ceva nu există: apar, ici-colo, unde este nevoie, definiri ale literaturii, ce ţin de un context, deci relative; o definiţie ar afişa o trufaşă încredere a comprehensiunii) următoarele: „Prin literatură vrem să ne edificăm şi asupra menirii noastre“. Din nou o propoziţie pe muchie de cuţit, ca şi cea anterioară, căci trebuie să identificăm în cuvântul „menire“ o sumedenie de sensuri: soartă, condiţie, rol. Căci, iarăşi, dacă identificăm „menire“ cu rol social al omului, ajungem la SF, aşa cum, dacă interpretam sintagma „esenţă stilistică“ drept asumare şi reprezentare literară conştientă a unei stări sociale, iar nu drept identitate umană a societăţii, ajungeam iarăşi la SF.

     Literatură şi subversivitate
     Un punct de vedere asupra cenzurii oferă Gabriel Dimisianu în articolul din 1991 „Romanul antitotalitar“, republicat în volumul „Lumea criticului“. Referindu-se la cenzura din anii '50, spune că atunci „când un scriitor al vremii cădea în dizgraţie, din alte motive, îndeobşte, decât scrisul său, îi era stigmatizată şi opera, chiar dacă aceasta nu contravenise liniei acceptate, nu ieşise cu nimic din canoanele realismului socialist“. Desigur că este aşa. În acei ani nici nu era de conceput ca o carte fie şi numai cu accente antitotalitare să ajungă la tipar. Cei ce se puteau numi atunci scriitori, erau oficial scriitori - deci recunoscuţi ca atare de partid - şi erau prin excelenţă, ca să zic aşa, practicanţi ai realismului socialist. În anii '80, spune Gabriel Dimisianu, cenzura a reluat practici tipic staliniste, dar cenzura interzice de fapt acum cărţi: scriitorii erau deja priviţi ca iremediabili opozanţi ai regimului (indivizi needucabili în spirit comunist). Romanul „violent antitotalitar“ al lui Mihai Sin, publicat, e apoi scos din librării şi biblioteci şi i se refuză decernarea premiului USR, dat de juriu. E un exemplu ce arată că subversiunea operei atrage persecuţia. Dar, la începutul anilor '70, lui Dumitru Ţepeneag i se retrage cetăţenia pentru acţiunile scriitorului, nu pentru literatura sa. Cenzura avea deci în vedere atât subversivitatea operei (acţiune la obiect), cât şi incomoditatea pentru regim a scriitorului. Pe noi ne-a interesat primul aspect, cel de care este legat numele prozatorului Mihai Sin. Nu ne-a interesat însă în litera sa, ci într-un mod oarecum metaforic. Se poate observa că Daniel Vighi nu pomeneşte nicăieri că ar fi avut de a face cu cenzura privitor la romanul „Decembrie, ora 10“. Probabil nici nu a încercat să îl publice înainte de 1990, nefiind finisat. Prin acest exemplu nu am vrut să evidenţiez moduri de acţiune ale cenzurii şi să clarific spectrul ei de recuzări literare. Ci m-a interesat să reliefez o diferenţă dintre literatură şi SF, perfect reală, chiar dacă situaţia prezentată uzează, voit, de o serie de supoziţii: cum că romanul lui Daniel Vighi ar fi fost interzis dacă era publicat, cum că instituţia cenzurii era atât de rafinată încât l-ar fi interzis etc. Lanţul de supoziţii e menit să atragă atenţia că interesul este centrat în alt loc, spre o altă idee. Deoarece în realitate romanul lui Mihai Sin a fost interzis de cenzură, iar nu romanul lui Daniel Vighi. Însă în timp ce Daniel Vighi şi-a putut publica romanul scris înainte de '89 după opt ani de la revoluţie, fără a avea sentimentul şi a da lectorului sentimentul jenant că e un roman perimat pentru vremurile pe care le trăim, Gabriel Dimisianu aminteşte, în 1991 deja, când îşi scrie articolul, că romanul antitotalitar „aproape a ieşit azi (...) din atenţia comentatorilor literari“. Atributul de antitotalitar al unui roman, indică o latură funcţională a lui.
     Între literatura propriu-zisă şi ceea ce aparent e literatură, există o pojghiţă aproape insesizabilă - uneori chiar pentru lectorul profesionist neatent. Atributul face literatura să intre într-o categorie, într-un gen şi, dacă lipsesc acele calităţi cu totul speciale care dau naştere literaturii, romanul antitotalitar, de neocolit a fi menţionat în istoria literaturii, cu laudele de rigoare adresate curajosului autor, va împărtăşi totuşi o soartă ingrată, similară celei a romanului prolecultist... Într-un studiu dedicat posterităţii lui Creangă, Mircea Scarlat spune: „înainte de a reprezenta pe alţii, scriitorul se reprezintă pe sine“. Scris sub forma unei aserţiuni, enunţul nu poate fi nici acceptat categoric, dar nici respins categoric, până în momentul în care nu au fost identificate şi catalogate un număr suficient de modalităţi prin care povestitorul (scriitorul) se proiectează (sau nu) în povestirea sa. Un mod poate fi identificat în acel autokosmos descris de Simona Popescu - în aceeaşi vreme meditam asupra subiectului şi numisem proiecţia aceasta proiecţie „puruşiană“, deoarece am observat-o ca pe o fărâmiţare a realităţilor şi virtualităţilor psihice ale autorului în personajele şi naraţiunea sa. Ea confirmă cuvintele lui Mircea Scarlat, dar autokosmul este o proiecţie adolescentină, o proiecţie ce ţine de un narcisism şi hedonism pe care Freud le-ar aşeza exclusiv sub semnul „principiului plăcerii“. Maturitatea însă aduce cu sine altceva şi o dată cu această metamorfoză intimă a omului, proiecţia autokosmică îşi diminuează din importanţă, în favoarea unui dialog cu realele. De ce spun acestea? Un gen literar, cum este, să spunem, parabola - v. Faulkner, „O parabolă“ -, romanul antitotalitar - v. George Orwell, „1984“ -, utopiile etc, deci, un gen literar, spre deosebire de literatura în sine, posedă o tipologie, dar aceasta numai întrucât e vorba de o literatură cu un scop precis. Ea utilizează limbajul ficţiunii, dar pentru a lua o atitudine faţă de unul sau altul dintre aspectele realităţii. Chiar dacă nu militează contra sau pro (utopiile sunt scrise în favoarea unei lumi idealizate, ce există exclusiv în carte, în vreme ce antiutopiile condamnă un sistem social şi politic concret), fundamentul demersului este unul militant. O atitudine precisă evident că produce o reducţie drastică asupra a ceea ce în literatură se numeşte „viaţă“, „existenţă“ şi asupra „metafizicii“ lor. Literatura propriu-zisă nu îşi propune nici un scop. Daniel Vighi în „Decembrie, ora 10“, îşi scrie „lehamitea“ şi nimic mai mult: i se potrivesc cuvintele lui Mircea Scarlat? Lehamitea ce se scrie în carte, era lehamitea întregii lumi româneşti. Fără a fi cu program anti, romanul acesta ar fi fost subversiv, prin aceea că punând ca semn comun al societăţii socialiste lehamitea, o azvârlea cu totul din imagistica luminoasă pe care partidul i-o asociase.

     SF-ul rău
     Când spunem „literatură“, ne gândim îndată la cărţile scriitorilor notorii. Facem întotdeauna abstracţie de cărţile mediocre şi slabe, care nu îşi găsesc locul în istoria literaturii. Nu are importanţă că SF-ul e mai puţin tranşant în această privinţă, ci faptul că literatura, spre a tinde la excelenţă, dă anual, la nivelul globului terestru, milioane de tone de maculatură a unor milioane de oficianţi (o literatură cu nimic mai presus decât produsul mediu SF). Dacă îi lipseşte ceva SF-ului pentru a fi literatură, lipsa aceasta se resimte şi într-o covârşitoare proporţie a producţiei ce se vrea literatură „serioasă“. Literatura îşi are propriile ei subproduse şi ele poartă în momentul apariţie numele de literatură, dar drenarea lor în uitare, este imediată. Lipsa calităţilor artistice este o cauză a literaturii slabe, dar mai ales ea stă în lipsa capacităţii de dramatizare a condiţiei umane şi în lipsa puterilor imaginative şi cu atât mai mult vizionare ale unui autor. Problema pe care teoreticienii (de multe ori improvizaţi) ai SF-ului o pun, anume că SF-ul e de slabă calitate când nu dă „personaje adevărate şi complexe“ (Valerian Stoicescu în „Postfaţă“ la A & B Strugatki - „Picnic la marginea drumului“) - SF-ul ar fi deci „bun“ când le dă - este falsă. Personajele literare nu sunt „adevărate şi complexe“ prin aceea că ar reprezenta prin ele însele ceva în sine, aşa cum se întâmplă cu o făptură reală, ci toate calităţile le sunt conferite de contextul problematic în care se află. Schematismul în SF nu este al personajului, ci al contextului, ce trenează direct asupra personajului. Autorul mediu SF este preocupat să însăileze o poveste, care să fie cât mai uluitoare, cât mai „deşteaptă“ şi uzează de cunoştinţele sale dilentante, de almanah. Nu e preocupat de resorturile lăuntrice ale lumii în care trăim, de condiţiile existenţei ce nasc interogaţia metafizică şi de manifestările spiritului omenesc. Există, pe de altă parte, scriitori SF ca Arthur Clarke, ce au renunţat cu desăvârşire la personajul literar semnificativ, fără ca prin aceasta să fie considerat mediocru. Dimpotrivă, e apreciat drept unul dintre maeştrii epicii SF. Ar fi absurd să-i ceri cuiva care nu dispune de un punct de panoramare, când tu dispui de el, să-ţi descrie împrejurimile. Cine se străduieşte doar să însăileze o povestire SF, nu va fi capabil, din punctul foarte stabil al unei cavităţi, să fie expresiv nici stilistic, dar nici din punctul de vedere al sentimentelor ce se insinuează într-un text, ca vehicule imponderabile de transmitere spre cititor a unui „ce“. Stilistica şi sentimentele de obicei se află în corespondenţă. Dar, deja, problema depăşeşte destul de mult faptele ce se pot discuta în jurul SF-ului, de această dată gândind o comparaţie la vârf, nu între produse medii. O întreagă problematică (procurând delicii şi dureri de cap) a scriitorului de literatură, îi este străină scriitorului de SF. Acesta e mereu chestiunea la care se reduce diferenţa: bogăţia, chiar dacă sentimentul plenitudinii poate să-i pară ca mai cuprinzător, pe nivelul său, scriitorului de SF, decât îi pare scriitorului de literatură pe nivelul său, unde ambiguităţile ireductibile sunt mult mai numeroase (fapt ce însuşi îi conferă o substanţă mult mai bogată: reducerea ambiguităţilor e nefmalizabilă, ceea ce face imposibilă căderea în stereotipie). Nu vom insista însă asupra naşterii limbajului din sentimente şi a sentimentelor vehiculate de limbaj, nici asupra ambiguităţilor. Ci voi încerca să amintesc câteva dintre concluziile ce rezultă din literatură şi câteva dintre concluziile ce rezultă din lectura SF-ului. (Nu înainte de a aminti că toate ideile sunt false: ele depind întotdeauna de un context conform căruia le atribuim sau nu validitatea. Ceea ce pentru mine, în contextul meu de valori, este adevărat, pentru un altul, într-un alt context al valorilor, e fals. Treabă ce se repetă la infinit: deci toate ideile sunt false, sunt reflexe ale culturii la care participăm, nu rezultate ale unui plan de referinţă absolut. Singura aserţiune ce ne este, subiectiv, permisă, este să spunem că valorile noastre sunt mai ceva ca ale lor; însă doza de subiectivitate se reduce prin experienţă: istorică pe de o parte, iar pe de alta personală: eu am gustat la timpul cuvenit din valorile lor - dar ei nu vor recunoaşte calitatea receptării - pe când ei nu le pot înţelege şi nu le pot gusta pe ale mele - ceea ce ei se află în imposibilitatea de a recunoaşte, sau de a conştientiza ce ar fi de receptat). Reiau, pe scurt, un comentariu făcut în alt eseu.
     În „Regele Lear“, Wilson Knight spune că tema este judecata. Cât de bine a împărţit Lear regatul în trei părţi perfect cumpănite pentru fiecare dintre fetele lui! Noi vom observa, tot de la bun început, că această judecată conţine un viciu de fond: cumpăneşte bine aritmetic, dar nu şi din punct de vedere istoric. Judecata mentală a regelui, fiind el rege, se aplică juridic în realitate fără întârziere. (Căci ce e judecata? Facultatea mentală de a cumpăni, pe de o parte şi proces juridic pe de alta). Dreapta judecată aritmetică, dar proasta judecată istorică, va fi executată: regatul va fi fărâmiţat. Intervine însă imediat o altă faţetă a judecăţii, aceea faţă de Cordelia, cea mai iubită fiică a regelui. Capriciosul monarh o repudiază (şi fiind el monarh, judecata sa devine lege), ceea ce pune problema următoare, mai imediată decât proasta judecată istorică: judecata morală. Deci, spune Shakespeare, judecata mentală şi executarea ei se repercutează în istorie şi etică. Istoria va suferi (o dată cu oamenii ce sunt cuprinşi în ea), de pe urma dreptăţii şi nedreptăţii, care sunt urmări ale judecăţii mentale corecte sau greşite aplicate juridic. Shakespeare glosează şi asupra a ceea ce alterează funcţia judecăţii: răsfăţul ce îl face capricios pe monarh şi jocul aparenţelor. Ca într-un scenariu de basm (“Sarea în bucate“), regele nu face faţă aparenţelor... În alt plan al piesei, ce se succede în paralel cu acesta, judecata contelui de Gloucester este îndrumată pe căi false, “păcălită“, de acelaşi joc: Edmund îl face să creadă că el este fiul său iubitor, în acelaşi timp contele de Kent pare necredincios regelui luând apărarea Cordeliei şi va fi surghiunit. Se poate alcătui un întreg tabel al aparenţelor care în “Regele Lear“ falsifică judecata mentală. Conştiinţa a ceea ce e un regat şi o corectă apreciere a oamenilor (a mobilurilor şi caracterului acestora), l-ar fi dus pe Lear la o dreaptă judecată istorică şi morală. Se evita întregul curs al istoriei ce a urmat... În întreaga piesă nu există nici o acţiune care să se abată de la tema nedreptei judecăţi, indiferent care vor fi fost motivele ei. Întreaga istorie va fi impregnată de nedreptate. Proasta judecată istorică va duce la lupte fratricide. Lui Gloucester i se vor scoate ochii. Lear va fi umilit - şi orgoliul său este insuportabil pedepsit astfel. Edgar, deghizat în nebun, va hălădui pe coclauri, asemenea tatălui său orbit, lui Lear şi bufonului. Nici o replică nu este afară din temă şi nimic nu este uitat din ce ar trebui spus. Bufonul nu face decât să-i amintească lui Lear prostia (judecata după aparenţe şi nedreapta judecată) şi necuminţenia fetelor; nici măcar bufonul nu se abate de la semantica piesei... Există deci o convergenţă limpede pe temei tematic, prin care se alcătuieşte un univers. Tot Knight ne spune despre structura piesei că este “spaţială“. Evenimentele nu se derulează după o axă temporală neîntreruptă, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în teatru. Există acţiuni paralele temporal, ce se oglindesc una în alta, la fel cum personajele se oglindesc unul în altul (Lear în Gloucester de exemplu). O. Soviany, într-un eseu despre dramele lui Caragiale, a făcut observaţii despre structura dinamică a dramelor, din perspectiva acţiunii personajelor. El a arătat că tragediile Greciei antice sunt centripete, tragediile lui Shakespeare sunt centripete cu un personaj excentric, iar piesele lui Caragiale sunt strict centrifuge. Personajul excentric în „Regele Lear“ este Cordelia. Ea putea să rămână liniştită în Franţa. În acest caz însă, problema etică a judecăţii nu mai avea suport. Pur şi simplu am fi presupus că Lear a avut dreptate să-şi dezmoştenească fiica şi să o izgonească. Am fi putut spune despre el că a făcut doar o proastă judecată istorică, dar o bună judecată morală. Ce se întâmplă? Experienţa istorică a dus la dreptul unui unic moştenitor la tron. Se evită astfel fărâmiţarea unui regat. Experienţa istorică a dus la o bună judecată istorică. Ignorarea ei în timpuri străvechi, se poate să fi dus la suferinţa a sute de oameni, dar a fost îndreptată. În ce priveşte proasta judecată morală, ea a dus la moartea în speţă. Cordelia e asasinată. Moare deoarece îl iubea pe Lear (altminteri nu s-ar fi întors în regat), iar acesta nu a pătruns adevărul. Am putea scoate o parabolă de aici: proasta judecată morală îi ucide pe cei ce ne iubesc, dar nu asta e important acum. În absolut, proasta judecată morală dă măsura drumului fără întoarcere. Proasta judecată istorică, ce se răsfrânge în plan social, mai e de îndreptat (după suferinţă, haos şi servitute). Proasta judecată morală, ce se răsfrânge individual, nu are îndreptare. Structura tragediei „Regele Lear“ e perfectă, din orice unghi am privi-o şi posedă un conţinut „filosofic“ asemănător celui al istoriei. E de asemenea o realizare artistică şi estetică fără cusur. Pe seama celor două proaste judecăţi iniţiale: cea istorică şi cea morală se dezvoltă, ca dintr-o profeţie, structura unei tragedii „cosmice“. Cosmosul (= ordine) este dezagregat şi se prăbuşeşte. Deconstrucţia acestuia are ca polaritate perfecta construcţie structurală a piesei... Multe alte concluzii mai pot reieşi, dacă migălim la înţelesurile piesei: privind arta, privind istoria, privind morala, privind locul omului în univers etc. În general, din literatura SF concluziile ce reies sunt de cele mai multe ori minore. Maximum spre care poate tinde, este rezumat de Adrian Oţoiu: „.. .literatura SF s-ar cuveni să fie una filozofică - meditaţie asupra timpului, asupra iluziilor progresului ştiinţific, asupra solidarităţii în faţa maşinismului, asupra rezistenţei la uniformizare şi dezumanizare“. O întreagă literatură, luată în ansamblu, literatura SF, se află într-o poziţie inferioară chiar şi faţă de o singură piesă de teatru a unui scriitor main-stream. Desigur, Shakespeare nu e un oarecare. Dar, la modul general, din literatură întotdeauna apar concluzii, ce vin dintr-o problematică a omului, în vreme ce SF-ul ne prezintă situaţii care nu se au în vedere decât pe ele însele. Sunt bufe, un mod de a ridica nişte truisme la rangul de literatură... Desigur, Shakespeare nu e un oarecare, dar şi SF-ul îşi are maeştrii săi. Când comparăm, ne gândim la maeştrii unei tabere şi a celeilalte. Problema cu adevărat e că SF-ul, deşi uneori pune probleme etice şi alteori reuşeşte să atingă teritoriul metafizicii, nu are consecinţe nici în etică, nici în metafizică, iar în estică nici să nu mai vorbim. Motivul îl reprezintă nu atât problemele pe care le abordează, cât mai ales perspectiva din care o face. Problemele pe care le abordează sunt unele „urbane“, probleme ale civilizaţiei contemporane autorului de SF, survenite din practica pozitivistă. SF-ul pune problema morală, dar numai într-un sistem de referinţă redus: Mary Sheley inaugurează genul horror cu „Frankenstein“, şi o temă morală se naşte de aici, echivalentul unei discuţii de astăzi despre clonare, să zicem. Responsabilitatea morală a ştiinţei este pusă în discuţie. Din toate romanele SF cu această tentă, nu se poate însă ajunge la o aserţiune surprinzătoare şi tulburătoare ca aceea din „Regele Lear“, cum că greşita judecată morală este irecuperabilă, duce la moartea celor ce ne iubesc. Din acest punct de vedere, literatura SF nu trece de calitatea unor întâlniri colocviale, în care se discută indulgent consecinţele realizărilor ştiinţifice şi tehnologice. Fapt util acest colocviu, putând avea consecinţe practice în plan politic şi social, dar reprezentând un sens minor în ce priveşte antropologia, însă e bine să fie amintit faptul că faţa literaturii SF rezultă dintr-o serie de tendinţe a ceea ce sf-iştii vor să fie ea. Poe (dacă ar fi să fixăm începuturile SF-ului aici), vrea SF-ul o literatură senzaţională, în scopul vandabilităţii. El vrea să vândă drept autentică povestea omuleţilor de pe lună, spionaţi cu o lunetă (dacă îmi aduc bine aminte şi nu ironizez cumva involuntar povestea). Alţii vor ca SF-ul să fie o literatură avertisment. Alţii să anticipeze dezvoltările ştiinţei sau dezvoltarea spirituală a omenirii. Alţii, să fie o literatură pur speculativă imaginativ. Sunt şi dintre cei care îi pretind SF-ului semnificaţii. Câţiva vor ca SF-ul să fie un basm „modern“. Şi SF-ul face slalom printre toate aceste tendinţe (din păcate nu am la îndemână o lucrare care să trateze SF-ul din acest punct de vedere), majoritatea lor fiind un soi de subspecii ale publicisticii. Senzaţionala poveste a omuleţilor din lună era proiectată să fie publicată într-un ziar. Şi, în general, SF-ul a fost erou al foiletoanelor. A fost mult timp foarte activ în viaţa cetăţilor. Faptul că astăzi e mai mult decât oricând fastidios în mare parte, se datorează problematicii abordate de literatura SF, pe care înaintarea civilizaţiei a minat-o. Locul meditaţiei asupra timpului (ce desuet şi plicticos e astăzi un călător în timp!) s-a mutat în laboratoarele de fizică (v. www.time-travel.com sau www.studyoftime.org). Avertismentele şi le-au luat în seamă ecologiştii. Anticiparea triumfurilor ştiinţei a devenit cu totul fără sens: suntem saturaţi de triumfurile ei în spaţiul cotidian, de obiectele electronice care ne înconjoară). Mare parte a substraturilor literaturii SF sunt minate sau de-a dreptul distruse, încât, care sunt şansele SF-ului să devină pe deplin literatură?

     SF şi universalii
     A deveni pe deplin literatură... Am apreciat SF-ul, la o vârstă fragedă, pentru câteva din calităţile genului: o proză uşoară, lipsită de complicaţii existenţiale şi în general de orice referire la condiţia umană (sunt şi mici excepţii); ingenioasă; de multe ori surprinzătoare; atingând de multe ori miraculosul şi fantasticul. O proză speculativă, prea complicată pentru copii, prea fără seve ale vieţii pentru un adult: bună pentru adolescenţi. Am citit deci SF. Şi îmi amintesc multe dintre cărţile citite. Isaac Asimov, de pildă (nu făcea parte dintre preferaţii mei în mod special), în ciclul „Fundaţiei“ foloseşte un procedeu binecunoscut nouă: el îşi scrie „epopeea“ făcând o paralelă permanentă cu istoria imperiului roman (Patapievici: „Fundaţia ... a cărei configurare şi tratare relevă mai degrabă din filozofia istoriei propusă de Arnold J. Toynbee în A Study of History“). O paralelă ce nu devine însă referinţă, ci rămâne simplă metonimie. Paralelismul nu e referenţial (întru a institui o parabolă asupra a ceea ce crede autorul că a fost imperiul roman sau asupra a ce crede că e civilizaţia contemporană), nici nu aduce vreun spor de semnificaţie (de fapt paralelismul e chiar nul ca semnificant). Nu am dovezi că lui Asimov îi va fi ajuns la ureche ceva despre romanul „Ulise“ al lui Joyce. Nici nu are o atât de mare importanţă dacă paralelismul utilizat are o filiaţie în literatura mainstream, pur şi simplu pentru că e o utilitate pur mecanică, deci nu poate intra într-o discuţie teoretică. E o metonimie la mintea cocoşului, o referinţă vidă, fără consecinţe. Frank Herbert, în „Dune“, tot ca suport pentru crearea unei „lumi“, foloseşte metonimic teritoriile deşertice ale Arabiei, viaţa beduinilor, dar şi ceva din epoca medievală sau a muşchetarului d'Artagnian. În ambele cazuri, metonimia eliberează imaginaţia de multe poveri şi se poate concentra spre intrigă. Pentru că, majoritatea prozelor SF mizează pe intrigă. Majoritatea scriitorilor SF de succes sunt maeştri ai intrigii.
     S-ar putea, cred, trasa un tablou al unei ierarhii a „calităţilor“ de care poate dispune proza. Nu îmi propun aşa ceva, pur şi simplu deoarece consider că un tablou riguros nu ar face decât să piardă pe drum sensurile profunde pe care fiecare „calitate“ le posedă. Să zicem că o calitate e transfigurarea. Dar, de multe ori transfigurarea se asociază altor calităţi, adică, producând-o, ea este în acelaşi timp şi trimitere metafizică şi sens şi simbol etc. O prezentare a „calităţilor“ într-un mod mai haotic, adică uzând nu de o ordonare ci de o logică internă a literaturii, cred că e de preferat. Nu vreau să spun că vreau să utilizez acest fapt ca metodă, anume să pornesc de la semnificaţii pentru a arăta calităţile prozei. Dar o voi face de câte ori e posibil. De altfel, dacă am proceda la o dispunere tabulară, „capetele“ seriilor nu ar putea fi stabilite decât în mod arbitrar.
     Să conştientizăm diferenţa dintre următoarele două situaţii: dintre cum gândeşte un om şi cum operează un computer. Computerul întotdeauna va face milioane de operaţii în fiecare milionime de secundă, desigur, pe baza unor reguli generale impuse de un om printr-un program, pentru a afla un rezultat univoc, în vreme ce omul va judeca întotdeauna pe baza unor reguli generale, care sunt mult mai mult decât regulile ce pot fi impuse unui computer: sunt universalii, sunt părţi ale experienţei sale milenare, transmise de-a lungul vremii şi adecvate universului mental din timpului pe care îl trăieşte, al culturii căreia îi aparţine. Omul va face un minim de operaţii logice, atunci când judecă. Nu se va întemeia pe calcul, pe un fapt mecanic, ci pe o experienţă (culturală, socială, familială, politică etc) ce se traduce într-un soi de fler şi intuiţie pentru a depista şi rezolva problemele. Rezultatele judecăţii sale sunt de multe ori polivalente. Această diferenţă între a judeca pe seama unor universalii şi a judeca prin câteva reguli şi mult calcul concret, e o diferenţă care se poate asimila celei dintre literatură şi SF: în literatură ponderea o au universaliile (născute cum am spus din cele mai profunde experienţe omeneşti), în vreme ce în SF ponderea o au câteva reguli de combinare (cum este şi cea a metonimiei lui Isaac Asimov, tocmai amintită), în vreme ce literatura se întemeiază pe universalii, SF-ul se ocupă în general de starea civilizaţiei omeneşti. Nu e de mirare atunci că lectura unor romane SF de acum o jumătate de veac doar, îţi dă un stânjenitor sentiment de vetust, de penibilă naivitate. E întrucât civilizaţia s-a modificat foarte mult în cincizeci de ani, cu toate cele aferente ei: cultura şi mentalitatea, în urmă cu cincizeci de ani, aproape că nu se putea concepe altceva în afara gândirii umaniste antropocentrice. E motivul pentru care în SF apăreau roboţi umanoizi şi androizi apoi. Tot ce realiza omul, dorea să facă după chipul şi asemănarea-i. O idee „profundă“ (spre deosebire de „gândirea slabă“) controla visele omeneşti. Astăzi apare rizibilă ideea roboţilor antropomorfi şi a androizilor. Pur şi simplu astăzi roboţii sunt pentru noi nişte braţe metalice pur utilitare. Funcţionalul impus pe cale practică (în industria automobilelor se folosesc de mult asemenea „roboţi“) a schimbat mentalitatea, adică faţa civilizaţiei. Nu mai vedem în robot o posibilă făptură, ci reprezentarea sa e a unui mecanism pur funcţional. Şi în vreme ce numeroase idei şi imagini ale SF-ului s-au perimat, „Odiseea“ homerică, dispunând de universalii, rămâne proaspătă şi savuroasă, deşi au trecut, să zicem că două mii opt sute de ani de când a fost scrisă.
     Pe un SF-ist nu îl va interesa niciodată care este problema cu oamenii, problemă care poate fi aproximată prin două citate. Unu: „Nu este minune mai mare ca omul“ (Sofocle, pare-mi-se). Doi: „... toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele“ („Geneza“, 6.5). Adică, un scriitor SF nu va pătrunde în zonele mai adânci ale faptelor şi istoriei omeneşti, în acele zone unde interogaţia este singura viziune posibilă, interogaţie din care ia naştere (sau interogaţie care este) „metafizica“ literaturii şi prin care se circumscrie problema (insolubilă) a răului. Scriitorul SF fie îşi propune să creeze o lume tulburătoare pentru simţul comun, fie încearcă să discearnă problemele civilizaţiei pozitiviste contemporane (probleme care la o adică şi-ar putea avea locul şi în eseuri).

     SF-ul bun
     Nu e însă mai puţin adevărat că atunci când autorul de SF este în acelaşi timp un specialist într-un domeniu al ştiinţei, noi, cei fără de ştiinţă pozitivistă, descoperim la el reperele necesare pentru a judeca anumite lucruri ce altfel probabil că ne-ar rămâne străine. Hari Seldon din „Fundaţia“ lui Asimov, calculase, pe temeiul psihoistoriei, evoluţia viitoare a omenirii. Rezultatele prevedeau un dezastru şi o epocă de barbarie, aşa încât Sheldon a luat hotărârea ca la marginile Imperiului, diametral opus, să creeze Fundaţia, căci după calculele psihoistoriei evoluţia previzibilă era că astfel epoca barbariei se va reduce la doar câteva sute de ani, iar imperiul va renaşte din propria-i cenuşă. Lăsând la o parte faptul că, metaforic, desigur, am asimilat într-o carte imperiile cu lucrarea satanei, psihoistoria nu e nici ea prea măgulitoare pentru oameni, în mod evident, creativitatea lor se reduce la zero, iniţiativele individuale se resorb în masa amorfă a înaintării societăţii şi civilizaţiei după traiectoria unei megatendinţe previzibile şi aproape că neinfluenţabile. Omul, practic, în concepţia lui Asimov, nu joacă nici un rol, decât pe acela de a fi un soi de furnică (neguţător) sau a fi un trufaş războinic de care realitatea, odată ce nu poate fi determinată prin acţiunile acestuia, îşi bate joc. Îl face doar să creadă că ar avea un rol, dar nici el nu e decât tot o furnică. Trebăluieşte încoace şi încolo, fără ca vectorul strict, inalienabil al istoriei să-l ia şi pe el în seamă. Dar aceste observaţii pe care le-am făcut, nu mi-ar fi fost absolutamente de loc la îndemână (sunt total invizibile, pentru că acceptăm mental intriga SF fără a ne da seama ce se află în spatele ei), dacă nu citeam cartea altui autor de SF, Herbert W. Franke, „Zona zero“. Herbert Franke e de profesie cibernetician şi cartea sa a apărut în 1980, deci a fost scrisă pe la sfârşitul anilor '70. Dau un citat frapant: „Un dispozitiv de reglare comandat prin conexiune inversă acţionează chiar şi împotriva acelor perturbaţii a căror cauză este necunoscută. Astfel, o organizaţie poate să rezolve probleme pe care ea însăşi nu le cunoaşte, în baza acestei proprietăţi, prin intermediul dispozitivului de reglare cu conexiune inversă pot fi stăpânite şi sisteme extrem de complexe. Un bun exemplu în acest sens este statul: un stat constă din oameni şi lucruri. El îşi urmăreşte scopul într-un mediu ale cărui modificări sunt determinate în mare măsură de alte state sau de alte activităţi umane. Omul însuşi este un sistem probabilistic de o foarte mare complexitate: acţiunile sale nu sunt predeterminate, mobilurile sale nu pot fi întrevăzute, în afară de aceasta, oamenii dispun de calităţi variate, care nu se pretează unei descrieri uniforme. Statul şi omul funcţionează ca sisteme cuplate antinomic. Nici transformările lumii înconjurătoare, nici ale statelor înseşi nu pot fi prevăzute cu certitudine. O astfel de organizaţie poate fi totuşi controlată cu ajutorul unui complicat sistem de circuite de conexiuni inverse“. Herbert Franke e autorul şi a unui roman „Reţeaua gândurilor“, care îl „deconspiră“ drept un adept al libertăţilor individuale, asimilând acţiunile statului cu o operaţie de lobotomizare a individului: putem privi metaforic lobotomizarea şi atunci vedem cum în interiorul statului, pentru ca acesta să funcţioneze ireproşabil, creativitatea individului e oprimată, pentru a-l transforma într-o entitate pur funcţională în interiorul sistemului statal. În alt loc, ciberneticianul german pare a descrie „psihoistoria“: „Statele sunt sisteme adaptabile. Pentru analizarea comportării lor, teoria reglării pune la dispoziţie un instrumentar de procedee cantitative matematico-formale, care permit mai ales funcţiunilor de tranziţie, caracterizate prin raporturile dintre mărimea introdusă şi mărimea rezultată a verigii unei reţele de reglare, să fie cuprinse în cadrul unui anumit interval de timp. Dacă aceste raporturi sunt cunoscute, atunci stabilitatea unui sistem poate fi descrisă printr-un sistem de ecuaţii diferenţiale“. Asimov a început să scrie ciclul „Fundaţiei“ pe la începutul anilor '50. El vedea deja societatea omenească drept o alcătuire de tip cibernetic (altfel nu era posibil să gândeşti o „psihoistorie“). Mai mult, însăşi natura era organizată, în concepţia lui Asimov, cibernetic, odată ce lumea oamenilor era inclusă naturii şi evoluţia ei se supunea naturii. De ce credea oare Asimov aceste lucruri în anii '50, când o metonimie între cibernetică şi societate sau civilizaţie nu era posibilă („Cibernetica...“ lui Wiener apăruse, e drept, în 1948, dar nu era asimilată în planul mentalităţii sociale şi de fapt nici premize pentru aşa ceva nu oferea)? Era ori o intuire în baza culturii duble pe care o poseda (era american evreu), ori, deşi nu cred în societăţi oculte, dar oferim astfel pregnanţă ideii, cineva i-a sugerat această imagine despre civilizaţia contemporană, o imagine a ceva ce se afla în curs de înfăptuire. Asimov nici o clipă nu condamnă o asemenea alcătuire, ci o consideră perfect firească. El fie că nu gustase din amarul superorganizării cibernetice a lumii oamenilor, fie - şi aceasta cred că e mai degrabă cauza - experienţa asupra condiţiei umane pe care o poseda ca evreu (holocaustul se consumase doar cu un deceniu înainte), îl făcea să dorească sincer o lume mult mai bine ţinută sub control, cu un aparat eficient al reglajelor, în care naşterea aberaţiilor etnice şi rasiale să fie mult diminuată, sau chiar eradicată. Ciudat, privind cu cincizeci de ani în urmă, cărţile lui Asimov din ciclul „Fundaţiei“ par a fi scrise pentru a pregăti mental oamenii pentru globalizare. Căci, spre deosebire de Franke, preocupat încă la începutul anilor '80 de problema statului, Asimov vedea lucrurile în anii '50 mult mai în mare, mult mai vast, gândind asupra întregului civilizaţiei umane, nu doar asupra statului. Iată cum, „combinând“ doi autori de SF importanţi, putem vedea unele lucruri interesante, care altfel cu siguranţă ne scăpau. Să remarcăm faptul că Asimov nu îşi propune nici un scop progresiv, dar totuşi el rezultă din opera sa. În vreme ce Franke îşi asumă întru totul calitatea de judecător a celor ce se petrec pe pământ. El îşi asumă şi statutul de om de ştiinţă şi pe acela de scriitor SF şi pe acela de a fi o conştiinţă a epocii în care trăieşte. Problema e că, pur şi simplu, metodele totalitare, la care gândea Franke, sunt pe calea definitivei dispariţii (mentalitatea e deja alta chiar şi între liderii politici din estul Europei) şi opera sa îşi pierde din actualitate, în vreme ce opera lui Asimov rămâne încă interesantă, ea surprinzând ceva cu mult mai cuprinzător din alcătuirea lumii, ceva spre care ne îndreptăm, sau deja am devenit. Şi acum, gândind astfel, adică în termeni pozitivi despre felul în care arată civilizaţia astăzi, să facem o paranteză: se va dovedi că lucrurile nu sunt aşa roze precum par, însă poate tocmai din motivul că nu ştim ce prefaceri vor surveni în viitorul relativ îndepărtat, prefaceri, desigur, la nivelul mentalităţii omeneşti, căci din felul în care e lumea, se naşte şi viziunea mentală despre ea şi din aceasta se trage modul în care trăim: putem ajunge la bunăstare, dar spiritualmente să fim vidaţi şi îngrozitor de nefericiţi. Altfel spus, nu ştim dacă „lumea“ se îndreaptă spre ceva bun sau nu, însă semnalele date în prezent par să indice oarece nereguli. Fie că le ignorăm sau nu, efectele globalizării sunt o realitate pătrunsă până în lumea a treia. Loc unde se suprapun şi multe alte tensiuni locale. Nici România nu e scutită de aşa ceva. Părerea mea este că scriitorii sunt un soi de barometre foarte sensibile ale atmosferei civilizaţiei în care trăim. Revin la cartea lui Octavian Soviany, care consideră că literatura scrisă în România anilor '90 este apocaliptică. Dar atât modelul existenţial nihilocentric, cât şi teoria „burghezului“ („purtătorul unui uriaş gol interior“ - Soviany apud Jacques Ellul) pe care se întemeiază simptomatologia apocalipticului, sunt de sorginte occidentală, dovadă că suntem, cu sentimentul că trăim o perioadă apocaliptică, oarecum în urma occidentului. Deci globalizarea, cel puţin la acest moment, deşi pare a ne oferi confortul psihic de care avem nevoie, e totuşi generatoare de coşmaruri. Râdem şi ne veselim în „cea mai bună dintre lumile posibile“ câtă vreme suntem, treji, dar când adormim, demonii încep să ne viziteze. Cred că există o explicaţie foarte simplă a acestui fapt, dacă nu cumva greşesc: globalizarea e gândită pentru a reduce tensiunile interstatale, inter-etnice, inter-rasiale (şi alte inter) şi probabil că o face (nu discutăm acum perspectivele culturale ale globalizării, care sunt o cu totul altă poveste). Deci, guvernanţii lumii sunt preocupaţi de artizanatul geopolitic şi social. Nenorocirea e că în acest efort, s-a pierdut din vedere o dimensiune esenţială a existenţei omeneşti: cea spirituală, cea religioasă, a mântuirii. Bine, bine, când sunt treaz trăiesc în cea mai bună dintre lumi, dar când mă culc, umbrele morţii fără şansă mă împresoară.
     Să privim acum cele două cărţi despre care am vorbit, dintr-un alt punct de vedere. Preocupat de stat, nu de civilizaţie, Herbert W. Franke vede nu o Terra cibernetica (european, el nu gândeşte la nivelul mapamondului), ci vede un oraş, un stat complet cibernetizat şi, desigur, istoria îi oferă mentalităţii sale reflexul de a gândi în termenii conflictelor interstatale (structurile prozei se nasc pe temei cultural: tot ce a cunoscut scriitorul în lumea imediat apropiată lui şi în tradiţiile etniei), în „Zona Zero“, două civilizaţii diferite ca de la cer la pământ se întâlnesc (diferenţa e exprimată în cuvintele următoare referitoare la experţii care cercetau civilizaţia străină: „Au acţionat aşa cum fuseseră instruiţi şi tocmai de aceea acţionaseră greşit“). Una este de un nivel tehnologic similar cu al nostru, să zicem că în medie la nivelul anilor, 80. Cealaltă este un oraş-stat complet cibernetizat. Primii pătrund în oraşul-stat, cu gând să-l cerceteze, eventual să-l ia în stăpânire, însă faptul că nu li se opune nici o rezistenţă îi deconcertează, în plus, membrii misiunii sunt luaţi psihic în stăpânire. Nu acest din urmă aspect e important, ci felul în care arată oamenii oraşului-stat. E tulburătoare, în opinia mea, această anticipare făcută de scriitorul german, o anticipare ce după douăzeci de ani vedem că e în curs de a se produce, peste cine ştie câţi alţi zeci de ani. În lumea posmodernă în care trăim, oamenii au ajuns să fie aproape cu totul desprinşi nu doar de centrul de gravitaţie divin, ci chiar şi de orice miez ideatic, al unor forme ideale. Lumea noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o ficţiune în care oamenii se mişcă buf, asemănător cu personajele din „Alice în Ţara Minunilor“. Activităţile practice mai există doar întrucât nu este totul automatizat şi cibernetizat. Dar reţeaua cibernetică (pe vremea lui Franke nu exista Internet) e în curs să împăienjenească mapamondul. Totul pare să fie frumos în lumea aceasta. Un fel de letargie a conştiinţei cuprinde oamenii. Războaiele (purtate prin mijloace electronice şi cibernetice), par conştiinţei publice un soi de jocuri pe computer. Oamenii sunt mai mult un soi de „samba no, travajo si“, dar spus întotdeauna pe ritm de samba. Practic, aproape pe nimeni nu îl mai interesează aproape nimic, afară de jocul său, desprins cu totul de realitate. Aceasta este anticiparea tulburătoare pe care a făcut-o Franke: omul hedonist. Nu izolatul individ narcisiac, ci un om desprins cu totul de el însuşi, de ceea ce este, de ceea ce îl înconjoară, pentru a-şi satisface continuu o plăcere, un fel de orgasm de a fi liber totalmente în mintea lui, ce secretă, cu ajutorul tehnicii, o lume virtuală. Omul hedonist e omul la care creativitatea a devenit secreţie continuă ce îi creează mediul în care trăieşte, iar mediul acesta e un fel de lichid amniotic în care el „visează“. Nu se poate desprinde de visul său, de creaţia sa în care trăieşte. Nu mai e o făptură în carne şi oase. S-a destrupat. Creaţia sa e pur bufă: e numai a lui, e numai pentru el, nu are şi poate avea o valoare dincolo de valoarea personală - de aceea e un om hedonist. Şi naşterea acestui homo s-a produs: el există deja între noi, încă într-o fază incipientă, deşi destul de desprins de semenii lui şi de ceea ce real îl înconjoară, pentru a putea fi considerat prototipul primitiv al omului hedonist. Există între noi, dar şi în noi. Herbert Franke, gândind o lume cibernetizată, l-a prevăzut. E uimitor acest fapt, deoarece la sfârşitul anilor '70 nu existau în realitatea cotidiană premizele unui om hedonist, astfel încât prin observaţie el să fie aproximat. Exista însă altceva: cibernetica. Iar Herbert Franke nu face decât să-şi închipuie cum ar putea fi omul într-o lume cibernetizată (ori, ca să folosim cuvântul la modă azi, informatizată). Şi iată-l împuşcând doi iepuri (suedezi?!) dintr-o lovitură: civilizaţia informatizată se va extinde într-un număr de ani, până când va cuprinde întreaga suflare a planetei în ea. Iar omul... bietul... omul hedonist, s-a născut, deşi nu e deocamdată decât un prototip primitiv. Pentru el, mitul nu mai reprezintă observaţie şi gândire asupra realului, din care rezultă Realitatea. Pentru el mitul e o poveste imaginată la un moment dat de cineva. Realitatea virtuală ar fi atunci egală mitului. Dar în realitatea virtuală, spre deosebire de mit şi „fantasmă“, suportul real dispare, spre a fi înlocuit cu unul imaginat pur speculativ, vid. Şi totuşi, deosebirea calitativă dintre literatură şi realitatea virtuală mai presupune ceva. În realitatea virtuală omul se află mult mai aproape de raţiunea pură. Şi totuşi, ironie a sorţii, omul se va afla aproape de raţiunea pură tocmai când orice ştire despre o cauză primă a lumii şi fiinţei şi despre esenţa lucrurilor îi va fi cu totul străină.
     Omul hedonist. Dacă acceptăm teza că lectura, consumul de artă, nu reprezintă decât un mod de a evita să ne aflăm, fiecare din noi, faţă în faţă cu vidul interior, atunci realitatea virtuală o va face mai bine decât cartea. Nu ne rămâne decât să sperăm că Bergson, Pascal sau Helvetius s-au înşelat şi lectura (sub toate aspectele ei, inclusiv acela al creaţiei - căci creaţia este o lectură să zicem că a lumii, a omului, a lăuntrului celui ce creează etc.) e cu totul altceva decât înşelarea golului interior.

     Dispariţia literaturii şi onirotecile
     (Un scenariu SF)
     Mario Vargas Llosa consideră că literatura există întrucât ea satisface o dorinţă. Dar mai spune şi că rămâne de văzut în ce măsură ficţiunea exprimă adevărul unei societăţi. Perspectiva lui Llosa asupra realului şi Realităţii este suficient de redusă, pentru a nu depăşi cu foarte mult pe aceea a autorilor de SF. „Inspiraţia“ lui Llosa din real e imediată, se reduce la fapte clare ce i s-au petrecut sau de care a auzit, fapte ce intră în proza lui, desigur, cu deformările de rigoare. Nu altfel povesteşte în tren vreun M. Jourdaine „proză“. „Adevărul unei societăţi“ e însă un lucru mai subtil, mai de profunzime şi am vorbit la un moment dat despre proză ca „esenţă stilistică a societăţii“. Acest lucru, din păcate, nu prezintă nici o importanţă dacă e să ne gândim la desele repetări, în deceniul abia trecut, ale întrebării: va fi să dispară literatura? Cu siguranţă că da. Într-adevăr, cred şi eu că Llosa are dreptate şi literatura satisface o dorinţă. Dar această dorinţă o satisface cu mult mai bine realitatea virtuală. Că literatura exprimă adevărul unei societăţi? Puţin interesează. Adevărul e că literatura, urmaşa mitului (şi să nu-mi spuneţi că mitul nu a dispărut, chiar dacă ni s-a păstrat povestea ce altădată era mit viu, era religie), se naşte datorită contactului direct cu realul pe care îl avem. Întocmai mitului, e urmarea acestui contact. E urmarea unui efort de a exista în condiţiile de existenţă naturale şi sociale. Faptul de a fi nevoit să-ţi procuri hrana, să-ţi câştigi prieteni, să convieţuieşti cu iubita, să-ţi creşti copii etc. devin tot atâtea posibile dramatizări ale vieţii şi, adăugându-li-se lor „satisfacerea unei dorinţe“, ia naştere literatura. Da, poate că literatura nu va fi să dispară cu totul. Poate că vor mai exista oameni care, deşi scoşi cu totul în afara condiţionărilor existenţei şi cu mintea legată la un amplificator şi generator de lumi virtuale, vor mai simţi nevoie să mărturisească despre ceea ce trăiesc. Deşi îndoiala mea e destul de mare în această privinţă. Gândiţi că literatura nu e un mod totuşi extrem de facil de a-ţi „satisface o dorinţă“. Ea cere un efort. Pentru scriitor cere efortul de a scrie. Pentru lector, de a citi. Gândiţi-vă că scriitorul, în loc să-şi scrie romanul, îl copiază dintr-o carte. Efortul lui va fi cu mult mai mare. Nu mai e un univers căruia el îi dă naştere, ci unul oarecum străin. Nu mai scrie direct din „minte“, ci urmăreşte cu ochii un text pe nişte coli şi în aceeaşi vreme scrie. Multe neplăceri se leagă de faptele neacceptate din textul pe care îl transcrie. Timpul îi va trece greu. Efortul îl va epuiza. Cam la fel stau lucrurile când te gândeşti la diferenţa dintre un cititor şi un explorator de lumi virtuale. Lumile virtuale se vor naşte, desigur, din propria minte a exploratorului, de fapt, sugestiile acestei lumi vor fi preluate de aparatură, amplificate şi referite „subiectului“. Efortul lecturii va fi cu totul înlăturat. Exploratorul ar fi ca un scriitor ce nu mai are nevoie să mai scrie, căci „textul“ său se „materializează“ pe dată: un vis. Însă exploratorul de lumi virtuale nu e ca scriitorul: el a încetat demult să trăiască în lumea reală şi visul său e tot mai lipsit de substanţă. Nici o problemă. „Onirotecile“ îi vor sta la îndemână.

     Mic burghez idealist
     „Virtualitate“ există şi în literartură. Sunt prozatori ce pornesc de la fapte reale, însă de obicei folosesc acest metalimbaj al unor întâmplări virtuale pentru a evidenţia „adevărul unei societăţi“. Nu ştiu dacă Milan Kundera a pornit în „Gluma“ de la o întâmplare reală. Sunt tentat să cred că nu. Dar romanul său caută să deconspireze mecanismele ascunse ale sistemului comunist. Virtualităţi: situaţii închipuite şi exploatate de un scriitor pentru a fi o prelungire, o imagine aproximativă, căci e subiectivă, şi prin aceasta esenţială, a lumii în care trăim. Situaţia prezentată de Fowles în „Magicianul“ ne dăm îndată seama că este improbabile în lumea reală. Este o situaţie virtuală, creată într-un scop oarecum etic. Romanul său e, într-un fel, un gen literar: e o temă, aceasta a responsabilizării cuiva pentru faptele sale reprobabile şi când e vorba de un gen literar tot ce contează e cât de bine e tratată tema, altfel stereotipă. O recunoaştem de pildă în „Furtuna“ lui Shakespeare, într-o dramatizare cosmică: marele magician Prospero restabileşte ordinea (kosmos) prin reabilitarea etică a personajelor. E foarte posibil ca Shakespeare să fi pornit de o istorie reală citită în cronici pentru întreprinderea sa, precum la fel de posibil e ca el fi inventat întreaga situaţie. Rezultatul e acelaşi. Referirea la istoria reală, de ar fi, nu ne-ar aduce nici un beneficiu în plan teoretic şi semantic. Ce s-ar întâmpla dacă am trăi în timpul regelui Lear? Cu siguranţă că am fi dezamăgiţi, ca lectori pasionaţi, de palida realitate şi am prefera literatura, întocmai cum i s-a întâmplat lui Ştefan Bănulescu (avem deci un exemplu real şi nu mai călcăm în ipoteză), atunci când a plecat pe urmele oamenilor şi locurilor vii ce l-au inspirat pe Rebreanu. Întrebarea mea este următoarea: cât de mult se poate îndepărta un scriitor de real, cât de mult se poate cufunda în virtual, în ipotetic, fără a trăda totuşi esenţa literaturii, care este prin excelenţă legată de real (de una din realităţi: cea a „lumii“, sau cea a lăuntrului omenesc)? Nici nu ştiu, deocamdată, dacă întrebarea este pusă bine. Aş putea să întreb şi aşa: poţi crea o lume literară total autonomă de real fără a da impresia de artificialitate? Eu cred că nu se poate. „Virtualul“ în literatură nu foloseşte decât pentru a vorbi într-un metalimbaj despre real. Fantasia, ţinutul închipuit de Michael Ende în „Povestea fără sfârşit“, un ţinut eminamente virtual, nu s-a născut decât pentru a ne vorbi despre despiritualizarea lumii în care trăim, despre cât de frumos ar fi să redobândim tărâmul iniţiatic şi să regăsim lumea poveştilor. Inventarea Fantasiei pleacă de la o situaţie reală a civilizaţiei noastre, pe care Michael Ende o descrie parcimonios în altă carte a sa, dusă din păcate până în pânzele inerte ale tezismului, „Momo“. Din orice direcţie am vrea să o luăm, literatura ne vorbeşte despre lumea în care trăim, despre un aspect sau altul al ei, ori despre ce se petrece în cele mai, altfel inaccesibile, cotloane ale psihicului omenesc. Fie în opere cu substrat etic, fie privind problemele spiritualităţii omeneşti, ele fac acelaşi lucru. Pentru a fi viabile, nu trebuie decât ca tema să ducă la înflăcărare, nu la tezism. Atunci, realizarea artistică e grăitoare şi literatura s-a născut.
     Zilele trecute un domn onorabil, raportându-i probabil la mediul afacerilor, a spus despre scriitori că sunt idealişti. Totuşi nu pot spune cu siguranţă ce înţelegea el prin idealism. Poate că nu se referea prin acest cuvânt la altceva decât la virtualitatea conţinută într-un roman, bunăoară. Dar dacă mă gândesc bine, nu prea ştiu nici ce înţelegeau comuniştii prin idealism, decât prin raportare: era idealist orice ce se îndepărta de realismul socialist. A acuza prozatorul de idealism e cea mai falsă acuză posibilă. Virtualitatea evident că nu poate fi confundată cu idealismul. Atunci am spune că Orwell e idealist, căci romanul său „1984“ descrie o lume fictivă, aflată într-un timp viitor faţă de prezentul autorului şi cu toate acestea toţi lectorii au recunoscut în romanul lui Orwell o descriere a societăţii totalitare. Idealismul însă există, dar în alt loc. Dacă revenim la romanul lui Fowles, „Magicianul“, situaţia virtuală prezentată acolo, e pusă în scenă din următorul motiv. Lectorul urmăreşte culpabilizarea tânărului uşuratic, în carte, cu acesta se pot produce diferite transformări sub impactul culpabilizării: el îşi poate conştientiza vina şi poate ajunge în acord cu instanţa morală (presupusă aşa) care îl urmăreşte; ori, din disperare, se poate sinucide; ori poate să ajungă să-i urască pe „asupritori“, să intre în acţiune, să-i găsească rând pe rând şi să-i ucidă; ori, pur şi simplu, poate spune: ia nu mă mai plictisiţi, fraţilor, cu treaba asta. Autorul poate alege din mai multe posibilităţi, şi îşi face alegerea nu pentru că i-ar folosi în vreun fel personajului său şi nu pentru că ea s-ar putea potrivi mai bine cu realitatea şi ar da o impresie mai puternică de autentic şi veridic, ci alege în consens cu un mesaj anume pe care gândeşte el să-l transmită cititorului. Personajul lui Kafka nu se preschimbă în gândac pentru că ar fi avut Kafka de împărţit ceva cu personajul său, deşi s-ar putea închipui şi o astfel de situaţie, ci pentru că aşa transmite un mesaj, la fel cum lonescu, urmând „Metamorfoza“ lui Kafka, ne transmite, în altă cheie, un mesaj în „Rinocerii“.
     În tot ce am spus până acum, nu poate fi vorba despre concluzii. Sunt concluzii toate acelea pe care cititorul le poate lua ca atare. Şi poate că între ele se află unele afirmaţii cu un grad suficient de generalitate, pentru a fi concluzii. Nu am însă nici o ştire care anume dintre afirmaţiile mele ar însemna aşa ceva. Unicul fapt valabil este că întotdeauna încerc să vorbesc despre cărţi, despre ce scrie în cărţi şi despre cum sunt scrise cărţile, adică despre lucruri realizate în practică.
     În „Magicianul“, aproape întregul roman e ocupat de virtual. Dar am văzut că aproape întotdeauna literatura procedează aşa. Dar, în „Magicianul“, partea scrisă pentru cititor, anume morala cărţii, în virtutea căreia Fowles a ales un anume final şi nu altul, tinde spre un anume „idealism“, care, de ce să nu o spun, îmi pare de prost gust şi care compromite demersul scriitorului de a produce literatură. El porneşte de la presupoziţia că dându-i lectorului un hap (odată ce nu are nimic cu personajul său pentru a-l pune într-o postură morală anume, ci pentru cititor face asta), cititorul, gata, va resimţi impactul şi îşi va asuma lecţia. Va fi educat. Va conştientiza el însuşi propriile-i carenţe morale şi uşurătatea acţiunilor sale diurne. Tentaţia pedagogică e la fel de păguboasă pentru literatură ca şi tezismul. Nu pedagogia e însă răul, căci şi Shakespeare s-a vrut un soi de pedagog al mulţimii (să caut citatul). Ci răul stă în aceea că procedând aşa cum procedează, Fowles îşi idealizează propria carte, crezând că un scenariu literar poate avea un impact moral de durată asupra cititorului. Shakespeare îşi învaţă cu totul în alt mod „cititorii“: le prezintă situaţii pe care singuri ei să le evalueze, în felul acesta, fiecare învaţă după puterile minţii sale. Poţi învăţa, căci ai tras nişte învăţăminte, ceea ce echivalează o experienţă personală. Modul în care procedează Fowles, mie îmi aminteşte de comunism. Educaţia prin stimuli psihici (în comunism şi fizici) nu poate crea decât cel mult reflexe pavloviene, însă când lucrurile sunt aşa de clare cum erau în comunism, creează mimarea reflexelor, căci subiectul ajunge să ştie ce se cere de la el. Iar sistemul comunist nici nu a pretins mai mult de la oameni. Căci mimarea reflexului era identică reflexului real: subiectul acţiona la fel, indiferent de substrat, însă îndată ce constrângerea înceta, indiferenţa subiectului pentru mimarea reflexului era clară. Citind literatură, lectorul nu e constrâns de nimic să se comporte într-un anume fel. Încât cărţi ca ale lui Fowles îi rămân doar indiferente. Ele se idealizează pe sine. Aşa încât aş răspunde întrebării puse mai devreme: virtualul nu poate depăşi în literatură limita dincolo de care realul încetează cu totul să mai existe privit cu discernământ şi nu poate merge până la a se idealiza pe sine. Acum putem face distincţia între virtualul în literatură şi realitatea virtuală. Cea din urmă depăşeşte limitele pomenite adineauri.
     Atunci când am vorbit despre cartea lui Franke, am spus că ea prezice naşterea „omului hedonist“, trăitor exclusiv în realitatea virtuală. S-a întâmplat că a venit vorba, în alt loc şi despre globalizare. Un scenariu este cel al lui Franke. E însă posibil încă unul, pe care dacă nimic din lumea de astăzi nu îl confirmă (afară de un oarecare orizont de aşteptare), nici nu există ceva să îl infirme. Mă gândesc la „scenariul“ închipuit de Arthur C. Clarke în romanul „Sfârşitul copilăriei“. Starea de „decădere“ a speciei (iată un rezumat de H.-R. Patapievici: „umanitatea încetează să mai evolueze creator odată ce rivalităţile şi conflictele dispar: oamenii descoperă că aventura se hrănise numai din provocările vieţii periculoase. Mai mult, posibilitatea de a investiga trecutul in vivo conduce la prăbuşirea religiei, care este însoţită de declinul ştiinţei“), „decăderea“ speciei, aproximativ de aceeaşi natură cu decăderea hedonistă, induce teribila metamorfoză: energiile psihice omeneşti sunt descătuşate, aşa încât specia umană se metamorfozează într-o alta. Nu cred că este om pe lume să poată aprecia măsura în care este realist acest scenariu. Singurele exemple asupra descătuşării energiilor psihice în lumea noastră le avem din trei locuri: o stare naturală (Vanga, Kaspirovski şi alţi taumaturgi şi vizionari); practica exerciţiilor iluminatorii (în special yoga); din vechime, iniţierile prin colaps (în special cele şamanice). În cazul Vangăi, dacă citim atent biografia ei, vedem că tinereţea i-a fost marcată de câteva experienţe total întâmplătoare similare iniţierilor şamanice. Şi deşi nu am ce adăuga, deoarece lectorul a făcut evaluările, repet, totuşi, că nimic din ce ştim nu îndreptăţeşte ideea că „realitatea virtuală“, producând „omul absolutamente hedonist“, ar putea să reprezinte o experienţă de „trezire a conştiinţei“. Darnici nu o infirmă. Şovăirea se instalează însă din pricina unei alte zone de contact. Anume, „decăderea“ umanităţii despre care vorbeam, e valorificată de omul timpului nostru în termeni pozitivi. Anume, „decăderea“ e de fapt „emancipare“. Ca să dau un exemplu, îl voi lua pe cel mai frapant. Emanciparea femeii. De la femeia tutelată absolutamente (ca tânără se supunea întru totul voinţei părinţilor, ca femeie matură se supunea voinţei soţului), se trece într-o etapă intermediară de emancipare (să zicem că a epocii industriale), când hotărârile asupra propriei vieţi le ia singură, cel mai important fapt fiind că dispune (în sensul că primeşte propuneri pe care le acceptă sau nu), apoi în etapa postmodernă, când femeia nu doar că se detutelează şi dispune, dar şi propune. A propune, înseamnă o virilizare a femeii. Reacţia feministă e deplin justificată, căci femeia detutelată ce dispune şi propune sfârşeşte în laboratorul medicului ce schimbă sexul. Noi evaluăm în termeni pozitivi „emancipările“, deoarece ele schimbă şi fundalul civilizaţiei: trăim într-o civilizaţie desacralizată, adică ferită de restricţiile moralizante, cum de pildă cele ale bisericii privitoare la sex. Şi evaluăm pozitiv, deoarece distrugerea tabuurilor sexuale nu au dus la o comună primitivă, ci la un parteneriat al femeii cu bărbatul, la o relaţie privită de ambii în mod responsabil (nu la o existenţă debordantă sexual, cu orice partener), însăşi desacralizarea e evaluată, din astfel de pricini, pozitiv. Omul afirmă în felul acesta că este suficient de responsabil pentru a nu mai avea nevoie de tutela divină care să-i cenzureze gesturile, căci poate face acest lucru de unul singur: poate trăi în univers fără să-i tulbure armonia prin fapte nesăbuite. Şi, desigur, în povestea acestei emancipări intră un lung şir de „de-„. Detabuizare, dedoxificare, detutelare - produse în general până spre sfârşitul epocii industriale, finele secolului al XX-lea stând sub cea mai spectaculoasă emancipare, dezideologizarea (căci fiecare „de-“ semnifică o emancipare). O dezideologizare a ideologiilor produse de filozofia maselor, în favoarea unei ideologii postmoderniste, care în esenţă marchează sfârşitul ideologiilor, căci toate acele „anti-“, fie de conţin particula sau nu (antirasism, feminism, antietnocentrism, antişovinism, ecologism etc), nu sunt altceva decât programe de emancipare, în consens cu mersul lucrurilor începând de la instalarea epocii industriale. E un mod prin care, ca să spun aşa, „grajdurile lui Augias“ rămân curate: materia defulată e tot mai puţină şi subconştientul ocupă un tot mai insignifiant loc în creierul omului (şi un tot mai anodin loc în existenţa lui). E motivul din care, spuneam, nu se poate face o evaluare a consecinţelor în plan spiritual al „decăderii“ prin „emancipare“, de unde nu mi-a rămas decât să fac supoziţii asupra şanselor de „trezire a conştiinţei“ omului din viitor. Aşa îmi justific supoziţiile, căci altfel consider că tot ce nu are o legătură directă sau subtilă cu realul, e de prost gust. Pur şi simplu pentru că toate aceste supoziţii alcătuiesc, sau sunt părţi ale unei paradigme. O paradigmă pe care nu ţin neapărat să o arăt cu degetul (iat-o, asta e!), deoarece o paradigmă stă bine într-un orizont de aşteptare, până a fi teoretizată. Teoretizată, în mod automat ea suferă reducţii. Căci a zice şi a crede că paradigma modernităţii târzii vine strict din optimismul gnoseologic, e un mod de a ne pune ochelari de cal. Multe alte credinţe, vise, tentaţii, dorinţe intră în alcătuirea paradigmei. Nu ştiu dacă a dat cineva o definiţie a paradigmei. Dar cu tot reducţionismul pe care definiţiile îl riscă, aş spune că paradigma reprezintă suma sentimentelor omului faţă de civilizaţia în care trăieşte. E drept că ea se naşte datorită impactului psihologic pe care civilizaţia îl are asupra omului. Dar paradigma e un univers mental clădit pe dorinţe, pe pofte, cât şi pe evaluarea metodelor de a le satisface. Omul e într-un contact activ cu lumea în care trăieşte, căci vrea să câştige, vrea să posede şi vrea să se descurce cât mai bine, măcar, dacă nu poate străluci între semeni. Se evaluează mereu pe sine şi evaluează realul. Poe, Poetul, inventa nu maşina timpului, ci povestea senzaţională, care se vinde bine. Toate acestea la un loc fac paradigma, dar cum nu putem opera teoretic altfel decât cu fapte delimitate, alegem din paradigmă partea ce ni se pare esenţială şi o utilizăm în demersurile noastre teoretice. Desigur, partea esenţială a ei corespunde unui substrat general al civilizaţiei în ansamblul ei (şi când spunem asta trebuie să ne gândim automat la ţările dezvoltate economic). Cum filozofia ultimelor două veacuri a fost marcată de problema maselor, care sunt prin excelenţă creaţia epocii industriale, substratul paradigmei moderne a fost ales în legătură cu epoca industrială. S-a încercat şi despre postmodernism să se spună că este post-industrial, dar o asemenea aserţiune e destul de lipsită de sens, căci nu se raportează la o realitate concretă, ci se defineşte prin eliminarea uneia anterioare. Dar luând ca substrat al paradigmei modernităţii epoca industrială, în mod automat excludem zeci de ţări de la festinul creativităţii culturale. Căci în fiecare loc lucrurile se petrec puţin altfel şi în fiecare loc există o altă sensibilitate evaluatoare şi valorificatoare a faptelor de civilizaţie în plan cultural. S-a întâmplat ca din pricina globalizării, produsă, ca să spun aşa, de cazanul cu aburi, adică de industrializare, căci în jurul ei s-a încleştat marea finanţă, noi să judecăm astăzi totul prin prisma substratului paradigmatic al ţărilor extra-dezvoltate. Şi o facem până într-atât încât în România, uităm de noi înşine. Uităm să ne evaluăm propria sensibilitate şi evoluţia ei de-a lungul timpului, uităm că merită efortul să ne descoperim propria paradigmă, cât şi metamorfozele ei la cotiturile istoriei, uităm, adică, să cercetăm propriul nostru univers mental, să vedem cum a fost şi cum e. Căci asta e paradigma: un univers mental. Şi revenind la cazul general, nu trebuie să uităm nici o clipă că vorbind despre paradigma bine delimitată teoretic, utilizăm o schematizare a ceea ce este paradigma de fapt.

     Al treilea şi al patrulea om
     Iată o posibilă temă a literaturii SF, aşa cum ar putea ea să apară într-o carte foarte sistematică precum aceea a lui Florin Manolescu: omul viitorului văzut de... Noi doar vom ciupi tema de ici-acolo. Am aruncat o privire asupra unuia din oamenii posibili ai viitorului, „omul hedonist“, pe care îl prefigurează Franke şi asupra „omului trezit“, ca să-i spunem aşa acelui non-om ieşit din condiţia umană şi săltat, ca un electron ce se preschimbă în foton, pe al nivel al ierarhiilor cosmice, închipuit de Clarke. Gerard Klein („Seniorii războiului“) e al treilea autor ce mi-a atras atenţia cu o propunere interesantă despre omul viitorului. Corson (eroul romanului, al cărui nume e anagrama sugestivului cuvânt cronos), soldat, după un accident, rătăceşte prin timp (modelul temporal al romanului se află într-o povestire a lui Pierre Boule - în traducere românească poate fi găsită în volumul „Planeta maimuţelor“), ajungând treptat să se ocupe cu ingineria temporală. Liniile neviabile ale evoluţiei omenirii sunt eradicate prin intervenţii în trecut. Făcând şi dregând în acest sens, într-o bună zi, aflat în viitor, întreabă despre Oficul de Securitate, care îl urmărea pentru crime de război. „Dumneata eşti Oficiul de Securitate“, i se răspunde. Şi Corson avea grija nu doar a unui veac, două, ci milenii întregi de civilizaţie omenească se aflau sub jurisdicţia sa. Nu asta ne interesează însă pe noi, ci faptul că în peregrinările sale a ajuns foarte departe în viitor, pentru a cere nişte sfaturi Consiliului ce administra un anume segment temporal. Găsi, „zvârliţi de flux, un bărbat şi două femei, la marginea mării, aidoma victimelor unui naufragiu înspăimântător“. Cam aşa i se arată acei oameni din viitor lui Corson. Ei sunt nişte oameni aidoma lui, sunt membri ai Consiliului, numai că sunt mai din viitor. Cum trăiesc? „N-am alt acoperiş decât firmamentul, nici alt culcuş decât nisipul, nici alte cearceafuri decât briza“, spune unul dintre ei. O carafa dintr-un secol (trecut sau viitor - nu se ştie), stă îngropată în nisip, în timp ce Corson vorbeşte cu bărbatul, cele două femei întinse pe plajă, care păreau că dorm, „iau parte la o consfătuire“, „sunt în contact cu cei (zeii - n.n.) din Aergistal“. Există, desigur, ascunse în cutele timpului şi maşinăriile şi civilizaţia omenească aşa cum o ştim noi, cu activităţi economice, financiare şi productive. Mi-ar face plăcere să facem abstracţie de ea. Să ne închipuim un om al viitorului ce aproape nu poate fi închipuit. Un om care trăieşte pe plaja unei mări. Un om care poate străbate înainte şi înapoi timpul. Un om care nu are de rezolvat probleme stringente ale omenirii şi nici măcar probleme familiale sau personale. Un om ce poate intra în contact cu oameni din alte galaxii, doar concentrându-se. Când am spus că acest om nu poate fi închipuit (conceput) de noi, mă refeream la doar unul din aspectele de mai sus. Căci îl putem concepe străbătând timpul, îl putem concepe ca posesor al puterilor parapsihice, dar nu putem concepe un om care să nu fie preocupat permanent de ceva, fie practic, fie ideatic. Să-i spunem atunci acestuia „omul fără griji“. Un om care, dacă e să dăm crezare tezei vidului interior cu care se confruntă omul, ori s-a eliberat de spaima de a se privi, ori şi-a umplut prin ceva golul interior.
     European ca şi Herbert Franke, Gerard Klein concepe greu un om în afara civilizaţiei. E motivul pentru care în fundalul acela marin, care nu reprezintă altceva decât nişte decenii lăsate libere ca „spaţiu“ de agrement, se află maşinăriile. La Franke, deşi ele sunt nimic, sunt de fapt totul. Dacă maşinăriile s-ar strica, citadela din „Zona zero“ ar înceta să existe, iar oamenii ar fi condamnaţi. Klein merge puţin mai departe. El îi oferă omului un loc de agrement pe o plajă, însă acest om e dependent tot de maşini, ascunse în culise. Dar un om ce poate intra în contact cu zeii, nu ar putea să-şi ia hrana din stele? E probabil.. Căci „al treilea om“, nu e în faza finală a „evoluţiei“. Fără să-şi depăşească în vreun fel condiţia biologică, acest om al lui Gerard Klein va ajunge pe ultima treaptă a evoluţiei nu graţie unei „schimbări a subiectului“, ci prin faptul că practica manipulării istoriei, a timpului, l-a transformat într-un inginer al metafizicii, într-un hipersavant ce locuieşte întreg timpul lumii şi îl înţelege, căci îl stăpâneşte. Cunoaşterea lui e totuşi una pragmatică, însă a răspuns astfel unor numeroase chestiuni metafizice. Din „ştiinţa spiritului“, care după Ţuţea e „consolatoare şi purtătoare de demnitate prin Dumnezeu, libertate şi nemurire“, lipseşte doar „demnitatea prin Dumnezeu“, celelalte părţi fiind relativ rezolvate. Omul-zeu e relativ nemuritor şi e relativ liber. Fiind nemuritor şi liber, nu mai are nevoie de consolare. Klein propune deci un om care pentru noi ar fi aidoma zeilor, deşi în câteva ceasuri am putea deveni asemenea lui, dacă ne-ar împărtăşi el tainele universului. Ori poate că nu ar fi de ajuns a ni le împărtăşi, ci, aidoma lui Corson, ne-ar fi necesar un lung periplu practic, pentru a înţelege ... de fapt nu altceva decât o parte a paradigmei postmoderniste:, „(zeii) se joacă cu (sic!) posibilităţile. Au ridicat pragul (jocului - n.n.) la nivelul universului. Atunci barierele cad. Universul se deschide, se eliberează, se multiplică. Necesitatea - ce e scris - se tulbură. Omul încetează de a mai fi prizonierul unui tunel care leagă naşterea de moarte“.
     Sunt, şi aceşti „trei oameni“, orizonturi de aşteptare“ indefinită ce intră în conţinutul unei paradigme. „Orizonturi“ despre care nu ştiu cu siguranţă dacă participă la alcătuirea paradigmei active astăzi, dar cu siguranţă a fâcut-o. (O altă temă în acest sens ar putea fi tratată într-un paragraf numit: „De la Mesia la omuleţii verzi“. Extratereştriii: unii cred că ne ameninţă, dar alţii că ne vor rezolva toate problemele. Iar dorinţa de a face solvabile problemele umanităţii, nu e decât deoarece indivizii speciei umane îşi leagă condiţia de condiţia speciei: sunt săraci şi suferinzi doar pentru că omenirea are probleme. O temă pe care însă nu o voi aborda, căci în SF sunt speculate mai ales „întâlnirile“ - de diferite grade. Astfel încât ar fi să depăşesc perspectiva de abordare, dacă aş lua în considerare şi materialul adunat în acea literatură care cercetează istorisiri ale unor oameni reali despre contactul cu exterii).

     Şi totuşi!
     (Resurse ale literaturii SF)
     Şi iată unul dintre motivele pentru care spuneam (sunt şi altele, aidoma de încâlcite) că este inutil să pretinzi că ai ajunge la concluzii. Nu există reţete, iar şansele generalizărilor sunt minime. Există, e drept, concluzii, dar numai asupra unor aspecte specioase ale literaturii, îndată ce schimbi macazul, altă lumină a practicii scrisului, luminează altfel peisajul teoretic, în antologia „Timpul este umbra noastră“, antologatorul, Cornel Robu, se entuziasma faţă de calităţile stilistice şi compoziţionale ale prozei unui copil-minune al SF-ului, Mihail Grămescu. Povestirea sa „Fenotipul de ceaţă şi picăturile de nimic“ prezintă o compoziţie originală, de îmbină literatura mainstream şi SF. Ani este femeia „folosită“: „nu v-aţi fi dat deloc în lături să îngenuncheaţi la picioarele ei (...), numai să-i puteţi atinge, pipăi, mângâia carnea aceea fragedă şi proaspătă“. Nu e femeia în general, căci se distinge de matroane. E o sărmană, e o victimă, face parte dintr-o minoritate. Acest fapt produce un conflict, ce se consumă strict în conştiinţa naratorului şi care îl opune tuturor bărbaţilor: „cum puteţi atunci, domnilor, să pretindeţi fără nici un fel de ruşine că nu ştiţi despre care Ani e vorba? Şi cum mai puteţi să staţi atât de serioşi la braţul matroanelor voastre? Şi nu vă daţi cu capul de pereţi, sau cu fundul de pământ, sau altceva de genul ăsta?“ O altă parte ţine de SF, căci, declarat autor de SF, Mihail Grămescu nu trădează prin nimic genul. De Ani, bărbaţii nu profită aşa cum s-ar întâmpla într-o dramatizare mainstream. Ci, în picături de chihlimbar „concepute dintr-o mică încărcătură de neant care poate imortaliza ectotipul cuiva, bărbaţii au furat tocmai „imaginea VIE“ a Aniei, fapt ce o va epuiza curând. Aşa încât, revolta naratorului se consumă în două planuri ce se completează reciproc: în cel mainstream (revolta împotriva întrebuinţării unei fiinţe sărmane, a unei victime), iar cel în cel SF, revolta datorată morţii Aniei, pe care acum toţi bărbaţii se prefac a nu o fi cunoscut. Acestea puse la un loc, se transformă în revolta faţă de cinica utilizare a unei fiinţe vii. Partea SF a compoziţiei reuşeşte să lărgească orizontul semnificativ al povestirii, chiar dacă produce o ruptură oarecum infantilă faţă de planul real al existenţei, în parabola anticomunistă „Merele negre“, compoziţia e asemănătoare. Partea SF explică modul în care s-a ajuns ca totul să fie negru înjur: „Fiindcă, din toate metisările, negrul, fiind dominant, transmitea urmaşilor principala informaţie“ - negreala se transmite şi se fixează genetic, până se ajunge la o lume cu totul neagră. Naratorul are nostalgia multicolorului de mai ieri. Iar copii, se întreabă dacă va fi existat vreodată lumea pestriţă de care le povesteşte bunicul şi conchid că ea nu putea să fi existat, căci ar fi fost ca şi când ai fi privit la soare. Revoltă, emoţie, sarcasm, pătrund în şi ies din aceste short story.
     Dar, dacă Mihail Grămescu, pentru a nu pierde contactul cu realul intuieşte utilizarea unei strategii de îmbinare a SF-ului cu posibile teme mainstream, cunosc un roman în SF în care autorul, Gerard Klein, reuşeşte să depăşească în mod spectaculos insignifianţa semnificativă a genului, scriind un roman metafizic, „Seniorii războiului“. Aş spune despre metafizic în literatură că se alcătuieşte dintr-o sumă de interogaţii ce iau naştere, în urma scrisului, din toposuri literare strâns legate de concret, de existenţa de zi cu zi a oamenilor, de existenţa lor în istorie, sau de existenţa lor în civilizaţie. Pentru ca un roman SF (care nu se abate deloc de la recuzita genului şi nu vrea cu nici un chip să-şi asume altă condiţie, cum e romanul de care vorbim), să ajungă la metafizică, e obligat, cred eu, să-şi suprapună structurile unor structuri ale realului. Faptul s-a petrecut şi e total întâmplător, deşi bine speculat, căci lecturând şi alte romane ale aceluiaşi autor, ele nu se ridică prin nimic peste anodinele compuneri adolescentine ce caracterizează marea masă a producţiei de gen. Problema pe care o urmăreşte Klein în „Seniorii războiului“ este eradicarea războiului. Nici un ecou din uriaşa bibliografie terestră a temei. Intriga se concentrează în jurul unei planete, „Uria“ şi mai ales în timp, căci Corson (şi mulţi alţii în roman), poate călători în timp. E închipuit şi un Aergistal, tărâm artificial, în care se consumă războaie fără sens, tocmai pentru a le oferi şansa combatanţilor să se emancipeze de dorinţa războirii. O dramatizare main-stream a temei e oricând posibilă, dovadă că ea, tema, e una din lumea noastră, ţine de realităţi ale istoriei omeneşti şi ale civilizaţiei noastre. Corson, văzut ca un criminal de război, spre a-şi salva pielea, dă curs unor acţiuni de chirurgie a istoriei(„rupe un lanţ de violenţe..., întrerupe o serie de războaie“), ajungând treptat, datorită acestui demers al său, să-şi pună întrebări despre intenţiile „zeilor“. Zeii, sunt zeii din Aergistal, ce au construit Aergistalul, au fost oameni, dar şi-au schimbat condiţia. Din multiplele linii virtuale ale istoriei, cea care duce la ei e sigură (Antonella, de pildă, se află în unele linii de evoluţie, iar în altele nu, oraşul Dyoto împărtăşeşte o soartă sau alta, însă Aergistatlul există în toate liniile virtuale; iar Corson chiar îşi pune întrebarea dacă nu ar fi cazul să distrugă linia ce duce la naşterea acestor oameni-zei, cu care află treptat că se va identifica) şi urmăresc: eradicarea, cunoaşterea şi conservarea războiului.. Şi în acest demers al lui, Corson îşi pune fără încetare întrebări, caută să înţeleagă. „Tot ce merita să se numească istorie era contrariul războiului. Istoria era un ţesut. Războiul, tot atâtea rupturi“. Un alt merit important al lui Klein este şi acela că el emancipează genul de sub tutela paradigmei primei modernităţi (dar cu o floare nu se face primăvară). „Matematicile arată că e posibil să construieşti sisteme de propoziţii riguros contradictorii, care se exclud unele pe altele, oricare ar fi puterea sistemelor“, sau „controlul timpului seamănă oarecum cu ecologia“ - şi se apropie de paradigma postmodernităţii, chiar dacă tema, militarea în favoarea păcii, e astăzi oarecum desuetă, căci blocurile militare au căpătat autonomie faţă de societatea civilă, în virtutea faptului că o reprezintă. (Militantismul societăţii civile s-a concentrat în blocul militar NATO, un executant al voinţei sale în favoarea păcii).

     Groaza ca divertisment
     Dacă SF-ul împărtăşeşte cumva optimismul emancipării omenirii prin ştiinţă, la fel de bine i se poate atribui, vorbind la modul concret de această dată (cu cărţile pe masă), despre atracţia lui spre problematica privitoare la consecinţele tehnologice ale ştiinţei. Dacă ştiinţa (pozitivismul) ca atare însemna cunoaştere, ea, ştiinţa, nu a rămas la stadiul cercetării în scopul pur al cunoaşterii, ci s-a preschimbat în „cercetare fundamentală“, slujind tehnologia, realizată în vederea acţiunilor directe asupra mediului şi în general asupra realităţii (pentru amănunte v. Liviu Petrescu „Poetica postmodernismului“, 1988). Ar fi fost nevoie, desigur, de elaborarea unor strategii de transformare a realităţii (ele astăzi sunt reglementate juridic: chiar zilele trecute în SUA s-a interzis donarea: opozanţii donării au adus argumente morale, susţinătorii ei au afirmat că revenim la barbarie), însă s-a simţit mai puţin nevoia lor, decât nevoia de a experimenta asupra realităţii. Astfel de experimente poartă numele de „inginerie“, între care cea mai cunoscută este ingineria genetică. SF-ul a fost interesat de transformarea realităţii pornite din realizările ştiinţei, valorificând rezultatele fie optimist, fie în mod negativ. De obicei negativ, căci resursele genului se concentrează în zona senzaţionalului, în cazul de faţă acesta manifestându-se ca avertisment prăpăstios. Multe din aceste romane SF se dezvoltă pe ramura horror a genului. Exemplul clasic e chiar romanul considerat a fi primul în serie: „Frankenstein“ de Mary Shelley. Multe alte romane apoi, chiar dacă nu au scrise ca în mod expre să fie horror, ci s-au vrut mai degrabă scenarii ipotetice despre întorsăturile ce le-ar putea lua evenimentele în încercarea unora de a transforma realitatea, ele dau un fior de groază. Regină a rămas genetica, pasămite întrucât se pretează la o gamă inepuizabilă de scenarii de groază. De multe ori spaima de invazie („Războiul lumilor“) se contopeşte acestei ramuri a SF-ului: invazia porneşte din laboratoare, însă, pentru a fi posibilă apariţia unui roman ca „Frankestein“, un roman de groază cu totul emancipat de sub tutela fantasticului (e fără îndoială un roman SF, nu unul gotic), ştiinţa trebuia să ajungă în stadiul tehnologiilor şi ingineriilor chiar. E evident că prima inginerie nu putea fi decât cea medicală, căci medicina e probabil prima dintre ştiinţe. Mai mult, ea are legătura cea mai intimă cu omul. Îi poate conserva sau întrerupe viaţa, ba se prelungeşte şi dincolo de viaţă, prin autopsie şi practica legistică. Prima transformare a realităţii pe care şi-o închipuie un om, Mary Shelley, este să-i fie dată viaţă unui corp inert: este deci legată de medicină. Totul se produce însă după o cercetare ştiinţifică minuţioasă a unui student, care descoperă notiţele unui savant. Preparativele „cercetării fundamentale“ sunt prea evidente, ca să punem povestirea închipuită de soţia poetului britanic pe seama faptului că medicina e cea mai veche ştiinţă. Forma mentis cum că omul poate acţiona asupra naturii şi poate interveni în transformarea realităţii, funcţiona la acea vreme când Byron îşi scria poemele romantice, cu suficientă forţă pentru a determina o noutate literară. E drept, o noutate literară ce ne transportă la începutul epocii industriale, în plină perioadă romantică. Vedem deci unde sunt situate în timp originile SF-ului. Povestea scrisă de Mary Shelley a luat naştere când ea, Byron şi Shelley au hotărât să compună o istorisire care să îngrozească. În ce îl priveşte pe E.A. Poe, scopul declarat de el însuşi e şi mai evident: vroia senzaţie. Vroia ca, prezidând o farsă, să-i dea credibilitate prin intervenţia (posibilă) a ştiinţei şi să prezinte „oamenii din lună“ drept reali. Scopul originar al SF-ului: să producă groază sau să producă senzaţie, deşi ar părea unul eminamente estetic, e, de fapt, în primul caz, legat de divertismentul mai puţin ortodox, iar în al doilea este legat de box office. Ştiinţa aduce groaza ca divertisment şi senzaţionalul ca sursă de venituri.
     Un fapt ciudat merită să fie amintit aici. Deşi nu a fost niciodată în vogă cu adevărat, totuşi, o altă ramură a SF-ului, putea să existe cu bune sorţi de vandabilitate. Anume, acea ramură ce avea în vedere o ştiinţă mai mult ipotetică (fapt cu atât mai promiţător pentru un roman SF): ingineria socială. De aici putea lua naştere o întreagă clasă SF, pasibilă să producă „sincretismul“ utopiei, distopiei şi chiar a ficţiunilor antitotalitare cu romanul SF. Această clasă a rămas însă într-un stadiu primitiv. Dacă te gândeşti la exemple notabile, cel puţin mie nu îmi vine în mine decât cartea lui Bradbury „Farenheit 451“ şi cărţile antitolitare ale lui Orwell, nişte cărţi prea puţin SF. Filonul SF ar fi putut fi în acest caz bănuita inginerie socială. Se puteau naşte o literatură SF din întrebări de genul: există societăţi oculte, guvernanţi tainici, care acţionează pentru transformarea lumii în care trăim? Cum o fac, de ce o fac, care le sunt intenţiile ultime şi dacă au o justificare morală. A fost instaurarea comunismului în Rusia un fapt istoric natural, sau un experiment social? Şi dacă a fost un experiment, cui îi era util? Poate pregătea învăţăminte pentru instaurarea celui de al III-lea Reich? Şi Hitler cumva nu a fost manipulat din umbră să instaureze Reichul în momentul când experimentul părea reuşit, având şi misiunea să distrugă „marele laborator social“, URSS? (Rezum întrebările la Europa, dar ele se pot cu uşurinţă extinde spre o conspiraţie a oricăror dintre marile puteri bine intenţionate, sau a marilor frustrate de pierderea războiului). Să zicem că astfel de scenarii, deşi miza lor senzaţională e foarte ridicată, nu pot prinde la oamenii civilizaţi, din pricina dozei prea mari de supoziţii, ce imprimă un curs paranoic poveştii. E drept, astfel de poveşti prind în momentele de cotitură, cum au fost la noi anii postrevoluţionari, ani de „scenarită“. Dar se putea naşte şi o altă literatură SF, mai blândă, pe temeiul teoriilor despre masele umane. Nu s-a întâmplat aşa ceva, deşi secolul abia trecut a fost marcat profund de problemele maselor. Răspunsul la întrebarea: de ce nu a luat naştere o asemenea literatură SF?, ar fi relevant pentru multe dintre lucrurile ce s-au produs în lume în ultimii douăzeci - treizeci de ani. Jose Ortega y Gasset vorbea, spre sfârşitul anilor , '20, despre omul-masă, pe care îl numea şi snobul, omul „golit de propriul său destin“. Acesta „nu simte că trăieşte pe pământ pentru a face ceva anume şi de nestrămutat“. Omul-masă e, am putea spune, tatăl „burghezului“ de care vorbeşte Octavian Soviany apud Jacques Ellul, „purtătorul unui uriaş gol interior“ şi, desigur, străbunicul „omului hedonist“, din fericire doar imaginat. Dacă „omul-masă“, „burghezul“ suntem... noi, atunci, aflaţi în propriul nostru sistem de referinţă, nu avem cu ne observa pe noi înşine. Nu ştim dacă suntem ei. Însă cartea lui Soviany „Textualism, postmodernism, apocaliptic“, pare a identifica în omul actual tocmai „burghezul“. Atunci s-ar explica de ce romanul SF despre masele umane, despre mişcarea lor, despre diversitatea culturală etc a rămas atât de vag reprezentat şi, atunci când este, vine mai degrabă pe filieră americană. Căci „burghezul“ e omul lipsit de suspiciuni faţă de ce se întâmplă în jurul lui şi e cu totul eliberat, zice el, de prejudecăţi (= neasumarea nici unei responsabilităţi).
     În fine, supoziţiile nu au avut alt rol decât a înlocui nişte concluzii. Ele au reprezentat un mod ceva mai dinamic de a spune că pot fi depistate cel puţin două clase de romane SF (al treilea se întrevede), fiecare adunând în jurul lor mai multe categorii altfel aparent disparate. Un roman SF „medical“, care adună în jurul lui şi romanul ecologist şi romanul avertisment şi horrorul şi romanul cu invadatori. Altă clasă, mai slab reprezentată, e cea a romanului SF social, ce adună alături utopii, distopii, ficţiuni antitotalitare, romanul contactului între specii, romanul ingineriei planetare etc. Ar mai fi o clasă, să-i spunem a romanului SF „cosmic“, legat de tehnologia spaţială. Vehiculul şi călătoria cosmică, robinsoniada cosmică, dezvoltându-se spre paradoxurile temporale, „găuri de vierme“ - într-o vorbă romane de aventuri utilizând cel mai feeric arsenal de recuzite SF. (Căci trebuia să avem măcar o concluzie, ca să nu dezamăgim cititorul).

     Găina babei şi probele de virtuozitate
     Adrian Oţoiu justifică proza SF-ul şi prin aceea că unii autori de SF ar face unele eforturi privind latura „inovativă în sensul tehnicilor narative“. Îmi amintesc o povestire, „Dansul Soarelui“, ce apare într-un volum, „Pasagerii“, publicat de Editura „Nemira“. Autorul, Robert Silverberg, spune despre aceasta: „Suprafaţa povestirii acoperă o structură complicată de pregătiri tehnice“.
     Nu ne stă la îndemână „lunga analiză tehnică“ pe care însuşi autorul o dedică povestirii sale. Ea nici nu ar fi avut de fapt o relevanţă de primă mână în ce ne priveşte, doar curiozitatea împingându-mă, mai mult spre a şti ce înţelege Robert Silverberg prin „tehnică narativă“. Adică aş fi vrut să ştiu măsura în care reuşeşte desprinderea de recuperarea cine ştie cărui minor procedeu al retoricii clasice - perlă a găinii babei. E drept, spunând acestea am procedat întocmai avocaţilor. Deja, avocatul apărării SF-ului a strigat „mă opun!“, judecătorul a spus: „se aprobă“, dar în mintea juriului au pătruns rezultatele perfidei instigări. Vom spune chiar aici motivul instigării. Pur şi simplu problema inovării stilurilor narative nu ţine nici de abilităţile stilistice, nici de procedeele narative formale utilizate cu îndemânare de un autor. Dacă e să acceptăm opinia profesorului Liviu Petrescu din „Poetica postmodernismului“ cum că între „modernism“ şi „postmodernism“ există o ruptură epistemică netă, iar nu o continuitate, dacă într-adevăr SF-ul e capabil de inovaţii în cadrul tehnicilor narative, acestea nu au cum se naşte tam-nisam şi nu sunt, aşa cum crede Robert Silverberg şi alţii, „probă de virtuozitate, o expunere a abilităţilor mele tehnice, o demonstraţie de manual a construcţiei unei povestiri“ (după mărturia lui Silverberg), ci tehnicile narative se înnoiesc sub impactul noii episteme, venind adică din interior. Se poate porni de aici o discuţie, dar care nu este în vederile mele, asupra măsurii în care un prozator „normal“ (care nu îşi asumă conştient nici un efort experimental), produce experimente, poate că uneori destul de greu de sesizat, sub presiunea plutonică a unei noi episteme, pentru a-şi adecva limbajul acesteia. Dar, pe de altă parte, s-ar putea deconspira şi măsura în care experimentaliştii declaraţi nu sunt nişte „nebuni“ (frumoşi, să zicem) ce produc înnoiri fulminante, ci o fac doar pentru că au „amirosit“ epistema şi se află pe urmele ei (dobândind rolul de a adecva limbajul mult mai repede la epistema. E o ipoteză doar aceasta - şi vom discuta despre experiment şi avangardă într-un eseu ceva mai subtil, care s-ar putea chiar să contrazică tot ce am afirmat aici. Nu-mi fac însă probleme. Dezbaterile despre literatură nu pot fi decât deschise şi apoi, împărtăşesc opinia lui Şestov din „Forţa ideilor“: „în lume nu există unitate şi pesemne, nici nu trebuie să existe, iar ideile nu câştigă nimic din faptul că vecinele ei imateriale merg în pas cu ea“). Văzând lucrurile prin perspectiva acestei ipoteze, unde se află SF-ul, relativ la cele două tipuri de discursuri de legitimare a ştiinţelor particulare în societatea de tip industrial, despre care vorbeşte Lyotard (urmăm, în continuare, cartea profesorului Liviu Petrescu)? Desigur, oricine va respinge ideea că SF-ul ar fi un discurs filozofic integrator. Rămâne deci al doilea „scenariu“ al cărui erou este umanitatea, înfăţişată în eforturile ei de a se smulge din întunericul ignoranţei, al obscurantismului (...) şi de a-şi exercita în deplină libertate dreptul de a cunoaşte“. Scenariul ne e familiar deja. Dacă privim „Fundaţia“ lui Asimov din alt unghi de vedere, ni se înfăţişează fără mare efort drept o variaţiune pe tema „smulgerii din întunericul ignoranţei“ a umanităţii. La începutul anilor '50, Asimov nu îşi putea pune întrebări, deşi epoca posmoderrnistă îşi făcea simţită prezenţa, asupra finalităţii acestei cunoaşteri, pe seama căreia dacă încercăm astăzi să medităm (să medităm adică asupra umpluturii creierului nostru), rămânem visători. Profesorul Liviu Petrescu are, între alte contribuţii personale la clarificarea unor aspecte ale problematicii postodernismului, şi contribuţia periodizării, în esenţă, a celor două meta-naraţiuni legitimatoare. Cea de care noi considerăm că ţine literatura SF („emanciparea prin ştiinţă a umanităţii“), profesorul o atribuie „primei modernităţi“. Modelul gnoseologic al SF-ului nu ţine, dacă acceptăm teoria profesorului Liviu Petrescu, nici măcar de modernitatea târzie, darămite de postmodernitate. Cum ar putea atunci să dezvolte tehnici narative, căci la ce ar fi să-şi adecveze discursul? Nici o presiune internă nu l-ar impune. Acesta e de fapt motivul principal ce mă determină să prevăd sfârşitul literaturii SF. Neracordată la epistema actuală, cu cât vom înainta în epoca artelor postmoderniste, SF-ul va fi înghiţit de literatură. Formularea mea referitoare la supravieţuirea SF-ului abia aici îşi află dezlegarea: „a deveni pe deplin literatură“ nu înseamnă că SF-ul, gen rigid, incapabil de metamorfoze şi evoluţie, ce îşi riscă astăzi ultimele resurse, va ajunge o altă literatură, ci doar că şansa lui stă în aceea de a fi digerat, de a fi asimilat de marea literatură.

     În loc de concluzii
     Am aflat, pe parcursul acestui eseu fără nici o pretenţie sistematică câteva lucruri. Două-trei dintre ele, ce îmi par mai interesante, aş vrea să le rezum.
     Profesorul Liviu Petrescu (op.cit.) spune că: „în perioada modernismului timpuriu, cunoaşterea este legitimată pe baza unei meta-naraţiuni paradigmatice, care vorbeşte nu numai despre emanciparea unamităţii (cum apreciază Jean-Francois Lyotard), ci, deopotrivă, şi de utopia acţiunii transformatoare pe care omul o poate exercita asupra vieţii, în general“. SF-ul (nu ştiu dacă am convins), e parte a acestei meta-naraţiuni de legitimare, privind ambele laturi ale paradigmei. Sintagma science-fiction, cine să o fi dat (William Watson în 1851 - cf. Florin Manolescu), cum s-a încetăţenit, dar e minunat de potrivită. Ea parcă ar arăta cu degetul spre paradigma primului modernism. Cunoscând paradigma, am putut-o aplica asupra literaturii SF şi am văzut că acesta i se supune în totul, rezultând cel puţin două, să le zicem mai corect (odată ce s-a încetăţenit cuvântul impropriu „gen“), familii de romane SF. Iată un incipit de taxonomie a SF-ului, cu mult mai adecvată, îmi pare, căci reduce din acel haos al clasificărilor pe teme, specii, personaje sau recuzită SF. Nu am identificat vreo influenţă asupra literaturii SF a paradigmelor modernismului târziu şi postmodernismului (cu unele excepţii, prea puţin iradiante pentru a fi semnificative la nivelul genului). SF-ul este prin excelenţă opera primului modernism - metalimbajul cel mai sanguinic înrudit, poate, cu primul modernism. Dar am putut observa că e posibil să existe o a treia specie de romane SF. Nu dispun de preparativele necesare pentru a-i determina cu precizie existenţa şi a o izola teoretic. Cine se va încumeta să o facă (fie că va ajunge la rezultatul că o a treia specie nu există, ar fi un fapt benefic: e la fel de important să ştim ce nu există, ca şi să ştim ce există), s-ar putea să obţină (de data aceasta pornind de la SF spre paradigmă), un nou termen al paradigmei, dacă intuiţia nu mă înşală şi într-adevăr SF-ul este meta-naraţiunea atât de familial legată de paradigma primului modernism, încât am putea să o deducem pe aceasta printr-o adecvată privire asupra SF-ului. Numeroasele supoziţii ce presară demersul sunt pentru că teoretic şi critic SF-ul a rămas în România în stadiul primitivităţii. Cunosc o singură carte dedicată SF-ului scrisă de un critic literar în România, „Literatura SF“ de Florin Manolescu. Alte surse nu-mi stau la îndemână şi poate că tot ce am spus aici, s-a mai spus. Am văzut că, deoarece nu participă şi la altă paradigmă, SF-ul e vetust şi perimat (dar motivul îl voi amenda la timpul cuvenit). Este literatura specifică epocii industriale. Cine se va încumeta să ia genul SF, să-i stabilească speciile, ar putea obţine interesante rezultate, poate cu mult peste aşteptări, dacă lucrurile observate de mine aici sunt valabile, adică SF-ul conţine prin excelenţă şi integral paradigma primului modernism.
     În ce priveşte acuza de vetust şi perimat aplicată genului, să ne amintim că virtualul nu poate depăşi în literatură limita dincolo de care realul încetează cu totul să mai existe - concluzie la care am ajuns în paragraful „Mic burghez idealist“. Ori, fie şi numai gândind că societatea industrială şi mentalitatea aferentă sunt aproape dispărute, putem concluziona că SF-ul vorbeşte despre o realitate care nu (mai) există, încât SF-ul a rămas viu tocmai prin ceea ce ne-ar atrage în mod negativ atenţia: ideea lui E.A. Poe de a produce o literatură de senzaţie, ori de a fi (Mary Shelley) o competiţie imaginativă împotriva plictisului. E ceea ce l-a salvat de faptul că aparţine unei paradigme ce a pierit cu mult timp în urmă.
     Putem în acest context observa că în sintagma meta-naraţiune legitimatoare cuvântul legitimatoare nu este unul tocmai adecvat. Prin el de fapt se defineşte „aerul epocii“ şi în acesta stă cuprinsă paradigma. Căci verbul a legitima, te duce cu gândul la o acţiune conştientă, ba mai mult, programatică. Or SF-ul s-a născut, alături de alte meta-naraţiuni „legitimatoare“ ale primului modernism, din „aerul“ epocii industriale, nu dintr-un program... Inevitabil, legitimarea „emancipării omenirii prin cunoaştere“, a dus la tezism, căci a transpune în planul artistic metodele cercetării ştiinţifice, presupune, înainte de toate, observare obiectivă a realităţii, astfel că scriitorul, aşezat în postura savantului, se vede, ca Zola, „grefier al realităţii“, ori, ca Balzac, „secretarul societăţii franceze“, iar romanul devine „o anchetă asupra naturii“. Involuntar, SF-ul ar trebui să fie şi el tezist. Dar se salvează şi de această dată, din nou printr-un fapt negativ: e o literatură speculativă, cer se rupe de realitatea imediată, deci scapă metodelor cercetării pozitiviste: nu observă realul, ci extrapolează, de multe ori infantil, realizările ştiinţei. Deşi SF-ul este un produs prin excelenţă al paradigmei epocii industriale, atunci când optimismul „emancipării“ scade, marcând trecerea la modernismul târziu, SF-ul îşi asumă tema „avertismentului“ faţă de posibilele pericole suscitate de puterea fără precedent pe care ştiinţa o pune la îndemâna omului. Acesta e modul prin care SF-ul participă la noua paradigmă, fără însă a se rupe cu adevărat de cea anterioară. Scriitorii SF nu au gândit vreodată asupra unui model al cunoaşterii, aşa cum au făcut scriitorii de literatură mainstream. Ei şi-au văzut de treaba lor, cu adevărat rupţi de realitate, deşi la prima vedere s-ar afla în chiar miezul realităţii. A specula doar şi a nu gândi asupra lumii care te înconjoară, este marea hibă a SF-ului, care îl şi salvează mereu, căci îl ţine dincolo de dogme şi mode. Desigur, există şi excepţii şi între acestea se află romanele ciberneticianului Herbert Franke, „Zona zero“ şi „Reţeaua gândurilor“, două romane ce problematizează condiţionările civilizaţiei europene, impactul negativ al statului asupra individualităţii umane şi limitele metodologice ale cunoaşterii ştiinţifice. Sunt însă prea puţini cei ca el sau ca Gerard Klein în „Seniorii războiului“, care să se afle aproape de paradigma postmodernităţii. Dacă a fost un rezultat surprinzător pentru mine acela că SF-ul ţine de paradigma epocii industriale, nu mai puţin surprinzător a fost acela că până şi atunci când se emancipează, nu ajunge până la intuirea unui „orizont al misterului“, ci doar la depistarea unei paralogii (de altfel vădită de ştiinţele exacte).
     Opacitatea la referinţe (exceptându-le pe cele venind dinspre ştiinţele exacte în cazul autorilor de SF care sunt şi savanţi), specifică genului, artă cât de refractar e SF-ul atât faţă de real, cât şi faţă de realităţile înconjurătoare.
     În mersul general al lucrurilor, excepţiile sunt sarea şi piperul lumii în care trăim, deci merită să fie distinse. Am dat exemplul unui autor român, Mihail Grămescu şi al unui autor străin, Gerard Klein.
     Mai trebuie precizat că „materialul faptic“ (cărţile SF) ce stă la baza demersului este destul de sărac, ceea ce probabil a indus numeroase inexactităţi, dar, mai ales, s-a soldat cu o imagine destul de nebuloasă asupra SF-ului. Consolator e faptul că s-ar putea să reprezinte o perspectivă inedită. Rămâne celor apropiaţi genului să corecteze inexactităţile şi să clarifice lucrurile, iar dacă ele se dovedesc viabile, să le continue. Biblioteca SF este imensă şi cum nu am ştire despre o încercare de morfologie a literaturii SF, criticul s-au eseistul nu poate opera decât pe dibuie, pe un material faptic specios, ce îi stă la îndemână. Mi-aş fi lărgit orizontul asupra literaturii SF citind zecile, poate sutele de cărţi publicate în ultimii ani în România. Nu am fâcut-o însă din mai multe motive, în primul rând că nu mă mai atrage SF-ul şi evit întreprinderile plictisitoare ce oferă un spor intelectual descurajant de redus. Apoi, nu sunt critic literar, pentru a-mi sta în obligaţie lectura globală. Un alt motiv foarte serios a fost că nimic din critica literară românească nu mi-a produs convingerea că în SF-ul publicat la noi s-ar fi strecurat şi acele cărţi despre care Adrian Oţoiu spune că ar fi „inovative în sensul tehnicilor narative“, cărţi pe care eseistul nu le exemplifică - şi am o bănuială, pe care mă abţin să o enunţ, în lipsa probelor ce se pare că-i lipsesc şi eseistului, de ce (iată că totuşi am spus-o). În fine, nu am vrut mai mult decât să-mi exprim câteva gânduri despre proză şi cum demult mă bătea gândul să produc un eseu despre SF, iată că am făcut-o în acest fel. Mărturisesc că totuşi nu mă simt eliberat, deci nu am ajuns acolo unde năzuiam: să extrag o imagine mai limpede din nebuloasa temă. Încât, probabil, voi mai reveni asupra subiectului, dacă timpul îmi va fi propice. Iar de va fi fost să nu fac alta decât să arunc un bolovan în baltă, aştept mia de înţelepţi care să-l scoată. Cel puţin aşa vom vedea că înţelepţii sunt şi care sunt. Oricum, o mare greşeală nu poate fi. Căci dacă „paradigma“, e drept, descrie starea civilizaţiei, deci se naşte în lume, ea se materializează în arte din ceea ce simt oamenii. Iar eu nu am depăşit în comentariile mele ceea ce „simt“.


Bibliografie selectivă:
Asimov, Isaac - Ciclul „Fundaţiei“, Ed. Nemira, 1993 - 1995
Dimisianu, Gabriel - Lumea criticului, Ed. Fundaţiei Culturale, 2000
Faulkner, William - O parabolă, Ed. Univers, 2000
Fowles, John - Magicianul, Ed. Univers, 1992
Franke, Herbert W. - Zona zero, Ed. Univers, 1988
Muşina, Alexandru - Unde se află poezia?, Ed. Arhipelag, 1996
Oţoiu, Adrian - Trafic de frontieră. Proza generaţiei '80, Ed. Paralela 45, 2000
Patapievici, H.-R. - Cerul văzut prin lentilă, Ed. Nemira, 1995
Petrescu, Liviu - Poetica postmodernismului, ediţia all-a Ed. Paralela 45, 1998
Robu, Cornel - Timpul este umbra noastră (o antologie a anticipaţiei româneşti), Ed, Dacia, 1991
Soviany, Octavian - Textualism, postmodernism, apocaliptic, Ed. Pontica, 2000
Spiridon, Monica; Lefter, Ion Bogdan; Crăciun, Gheorghe - Experimentul literar românesc postbelic, Ed. Paralela 45, 1998
Şestov, Lev - Speculaţie şi apocalipsă, Ed. Univers, 2000
Urian, Tudorel - Proza românească a anilor'90, Ed. Albatros, 2000
Vighi, Daniel - Decembrie, ora 10, Ed. Albatros, 1997





PERCEPTIONS OF A LITERARY GENRE
Science Fiction Literature in Romania 1955-1974

Eugen Stancu


        What is communist science fiction is a question that can hardly be answered either concisely or unambiguously. Many Western scholars such as Moskowitz, Aldis or Amis, [1] gave definition to science fiction genre, but this are only partially related to communist productions.

        The western terminology is not suitable to define entirely the communist literary genre. In contrast to western models, communist science fiction has always displayed a heightened sense of their ideological potentiality. In this respect the first manifestations of communist science fiction, in the first decades of 20th century in the Soviet Union, were viewed as convenient means of fictionalising certain statements about the future rather than a new artistic method of reflection and cognition.
        These attributes were closely linked with the role that literature was supposed to have in communist society. In his essay on "Party Organisation and Party Literature," published in Novaia Zizn in November 1905 Lenin stated that "literature must become party literature (...) Literature must become a part of the general cause of the proletariat. [2] Science fiction has a particular place in the general realm of literature, as in the communist world science was accorded a great ideological significance. Since the communists' leaders claimed that Marxism-Leninism is a science, they regard all other sciences as their allies in the task of building communism. Science was elevated to a level of ideal in itself, almost a substitute for religion and in these frameworks science fiction literature was meant to develop and popularise the communist scientific achievement being in this way above all a means of education

        Therefore, ideological modelling was from the beginning the leading method of constructing Soviet science fiction. In this respect Hartmuth Lück points out the distinction between the western conception of the genre named science fiction and the soviet naucino fantisticeskaia literatura. To stress the opposition Lück uses for the Soviet case, the abbreviation F.S. instead of S.F. Thus as he argues, historically speaking the two concepts do not have anything in common.


        While as for the SF it was for decades merely about 'amazing stories', thus extraordinary adventures, having as principal ingredients cosmic space and the future, F.S. had more clearly a social character and presented possible forms of o confrontation with the class enemy. [3]

        Starting from this dissimilarity between the Western an the communist Science Fiction universe, this essay concentrates on the way in which science fiction was perceived as a literary genre in Romania in the period between 1955, when the magazine "Colectia Povestiri Stiitifico Fantastice" (CPSF or Collection) appeared, till 1974 when it stopped being published.
        It could be claimed, according to one or other definition of the science fiction genre that some isolated writings from the inter-war period such as H. Stahl's, Un Român în Luna (A Romanian on the Moon) or Felix Aderca's, Orasele Înecate (The drowned Towns) might be regarded as science fiction works. Some translations, from the western literature could be also mentioned for the same period but these are exceptional examples, which do not develop a particular tradition. As Edward James argues, the name and more than that the specific means of spreading the genre, such as the magazine or the fanzine grant science fiction its legitimacy as a definite genus. [4]

        In Romania, the term science fiction literature became popular at the beginning of the 50's through the support of the magazine Stiinta si Tehnica pentru Tineret, (Science and Technics for Youth) the main publication dealing with science popularization at that time. The Soviet model, offered especially by translated works, was the first source of inspiration for Romanians writers. Hence the first Romanian publication to be called science fiction by contemporary sources, was Vladimir Nemtov's novel, Expeditie pe Fundul Marii, (Expediton on the Button of the Sea) published in 1954 as a serial. Yet, science fiction as defining a specific genre became totally established in 1954, when the magazine Colectia Povestiri Stiintifico Fantastice appeared. [5]
        CPSF was a literary supplement of the magazine Stiinta si Tehnica pentru Tineret. It appears between 1 October 1955 and 15 April, (a total of 466 issues) having as chief editor writer Adrian Rogoz. Except the period 1 March 1957 - 30 October 1959, when the magazine was published three times a month, for the rest of the period there were two issues per month. The magazine used to have 32 pages and a regular circulation of 35 000 copies. The books that appeared during this period are in large part a republication of the titles already published in the Collection. Taking this into consideration it is not an exaggeration to assert that the history of this magazine represents in fact the history of the science fiction genre in Romania.
        Far from being an autochthonous initiative, science fiction literature was an imported one. The explanation of the emergence of the collection in 1955 is related to the evolution of the genre in the Soviet Union. In an article published in Science Fiction Studies, Rafail Nudelman set forth a chronological classification of Soviet science fiction, which offers an explanation to the question why the middle of the 50's is the moment of appearance of science fiction literature in Romania. According to him, the renewal of the genre in the 1950s that was manifested in the Soviet Union can be chiefly interpreted from the new ideological perspective, represented mainly by the turnabout following Stalin's death. [6] Previous to that moment the evolution of the Soviet science fiction had a convoluted path.
        A first stage in its development was represented by the immediate period after the Bolshevik revolution that could be associated with the general context of the avant-garde and contructivism. Referring to that period, Nudelman argues that the science fiction genre, represented by works such as Aleksey Tolstoy's Aelita, Zamiatin's We or Vinnicenko's, The Sun Machine, was a promising and a qualitative one even if communist ideological frameworks dominated the plots. [7] The artists aligned themselves with the new regime, preaching the construction of a communist world by creating a "constructivist" euphoria in which nothing seemed impossible. Space travel, flying cities or immortality all seemed immediately attainable. The Bolshevik leaders, some of whom regarded with suspicion this literary experiment, nevertheless depended on it in matters of "cultural construction." [8]
        This situation did not last long. The Stalinist State renounced the avant-garde and the literary science fiction experiment, perceiving it as cosmopolite and deviationist, and replaced them with an official controlled esthetic formula, the Socialist Realism. In August 1934 the first congress of Russian writers was held in Moscow. Zhdanov's speech is essential for the further evolution of the Soviet literature and for establishing the norms of Socialist Realism. These new values actually determined the near disappearance of science fiction literature. According to the new ideological and esthetic norms, the writer was to become "an engineer of human minds" which meant, "to stand with both feet firmly planted on the ground of real life." Moreover, as Zhdanov puts it, "this means breaking away from old-type romanticism (...) which depicted nonexistent life and nonexistent characters, diverting the reader from the contradictions and oppressions of life into a world of the impossible, a world of utopia." [9] Therefore, the narrative space in the science fiction plots became identical to the real and the fantastic element was reduced to a timid time span of several years, in extension of the official five-year plans. [10]
        The compulsory immutability of the social background transforms the future world into a quantitative expansion of the already existing way of life. Belieaev depicts the exploration of the Arctic Sea shoreline, Grebnev portrays the future Socialist scientific station in the Arctic region. Other writers avoid even these prognoses: their fantastic hypotheses come down to the depiction of near future improvements on already existing technical innovation - television sets, destroyers, submarines or excavators. Recycling the safe themes is more than just a symptom of the genre's stagnation. It also rescues the author from the dangerous necessity of tracing the social-historical consequences of a hypothesis.
        At the moment when CPSF was released, the editors did not give the reader a clear definition of the science fiction concept. Thus, on the second cover of the first issue of CPSF, the mission of the new magazine is stated in a few sentences but this short text is not enough to express a clear literary program. Imagined as an instrument of education, this new kind of literature was meant to develop among its readers "the love for science and the courage requested for any great achievement." [11]
        The first two years of the apparition of CPSC could be considered as the first stage in the evolution of the genre in Romania and can be related with the characteristics of the Stalinist period. In a theoretical article, I. M. Stefan refers to science fiction literature by acknowledging that "writers are not allowed to contradict the truths established by science such as to imagine breaking the speed of light." [12] In the same respect another theorist, Ion Roman, stated that "as long as the present researches stated that without any doubt on the Moon there are no living conditions, it is forbidden for science fiction literature to imagine that there are any." [13] Given the homogenous space-time, the task of sustaining the plot development became more and more difficult in order to create a science fiction story. Thus the mechanical feature of the adventure related with the political and ideological realities represented the main creative solution. Consequently, fantasy hypotheses became a variation on the themes of official technological projects; its protagonist mirror images of great and small leaders, and its event items in administrative production plans. The literary discourse was supposed to change society by offering to the reader valid models. The prototype of the new communist man is in this respect one of the recurrent thematic features of the science fiction novels.
        This subject choice, focused on the reproduction of the official ideological discourse, the lack of any aesthetic value, was meant to satisfy a reading audience composed of young people, to a large extent pupils, students or having technical profession. This type of audience results also from a survey made by Florin Manolescu, which analysed letters sent to the editorial office by the readers. According to this data, the audience looks as follows: 11% are not taken into account because they represent anonymous letters. For the rest of the readers the percentage looks as follows: over 54% of the people buying the magazine are pupils and only 10% are students, 11% percent are represented by workers, 5.5% are technicians and 8.5% are teachers. [14] This new literary genre, according to a theorist of the period was meant to have a very clear purpose.


        The mission of science fiction literature is to train people to develop the trust in the creative forces of man (…) rather than anticipating the 40th century, more educative and instructive is a story on a near future. [15]

         The heroes of this SF are individuals but also masses and collectives. Ilie Barbu, a literary critic from that period, refers to the impact of those characters on the readers "millions of people identified themselves with the heroes of the books; they develop a habit out of comparing themselves with those persons, their own deeds to theirs." [16]
        As a strategy to attract readers and at the same time to legitimise the value of this literature in this period, despite the loose connection with the SF genre, important writers were published in the collection. In the first issues of the CPSF pieces by mainstream writers such as the poets Tudor Arghezi and Ion Barbu; literary critics, Ovid Crohmalniceanu; the novelists Geo Bogza or Mihail Sadoveanu were published. The case of the latter is important in showing that historical necessity has indeed an important role in the creative process. In the 17th and the 18th issues of CPSF, Mihail Sadoveanu republished the novel Cuibul Invaziilor, (The Nest of Invasions), which was first published in 1936, this time by totally rewriting it. As Sadoveanu expresses in the new foreword, a misunderstanding of the historical evolution provided the reason for the change he made to the plot of the novel.


        In the former foreword for this novel, 20 years ago, I was grieving over the fact that the people from Central Asia because of the advent of technical development and general modernisation, will finally disappear, that Mongolian originality was going to vanish under the attack of modern civilisation. Reversing my predictions the October revolution brings a new life to the Mongols. Today the Mongol State owes its economic and cultural development to this event [17].

        Besides projecting in the near future the construction of the communist world, another major narrative theme for this period was represented by the combat with the forces opposed to this process. For this purpose - the ideological fight against the capitalist world - literature represented a perfect and powerful ideological weapon. In many fantastic works the narrative space is antagonistically polarised by the conflict between the West and the East, the world proletariat and the world bourgeois, urban and rural, civilisation and barbarity. Spies and secret agents fill the pages of many books during this period. In many cases the plot moves from one enemy action to another culminating in the final exposure of the whole web of the enemy conspiracy. This theme was to continue to represent a main characteristic in the science fiction writings almost for the entire period of CPSF. The race to conquer the outer space, the missile crisis and other episodes of the cold war were epitomised in science fiction by many narrative discourses.
        In this respect it is interesting to mention a comment made by Silvian Iosifescu on the statement of Anthony Busher, the editor of an anthology of American science fiction literature in the 1950s. In the foreword of that book, Busher alleged that in the Unites States science fiction literature was the most political ideologically-free type of literary creation. Iosifescu argues against this by reproaching Western science fictions writers for composing plots like James Bond's adventures in which "red spies are followed by federal agents of the Cosmos." [18].
        This symbiosis of ideology and fantasy perceived from the beginning of its apparition turned science fiction literature into a mean of affirming and legitimising the official myth. Therefore, the SF published in the collection during the first years, - both the stories translated from soviet literature and Romanian creation - rejects psychology completely which is seen as unsuitable for the mythological modelling of the collective fate and which became one of the most dreary and uninspired genre of Romanian Literature.
        After 1957 a new stage in the evolution of Romanian literature science fiction could be observed. This period is also related with the development of science fiction literature in the Soviet Union which happened as a consequence of the political and ideological transformations following Stalin's death. In the Soviet Union, the first signs of a cultural "thaw" were the publication in 1954 of the essay "On sincerity in Literature" in which Vladimir Pomeratsev called into question the Stalinist soviet literary theory and practice followed in the same year by Ilya Erenburg's Thaw. [19] From the official standpoint, Khrushchev's secret speech at the 20th Party Congress of February 1956 marked an epochal break with the past, initiating a general re-evaluation of the Stalinist era on both art and science. Consequently, the party's more flexible cultural policy ensured that literature on the theme of science no longer invariably repeated official platitudes, but was able to deal with scientific and social problems with greater openness than before.
        For the communist block, besides the political change, the post Stalinist period also represented an age of rapid scientific advance. Some important events such as the first Soviet Hydrogen bomb or the launching of the first satellite could exemplify this development. Such successes were accompanied by great expansion of the scientific workforce and a further growth of popular interest in science. All these developments widened the subject matter of literature about science, ensuring that it was an attractive theme for writers. The phrase "scientific and technological revolution" in the 1960s was enshrined in the party program and has ever since been constantly used by theorists to denote a fundamental qualitative transformation of science and technology associated with the transformation from socialism to communism.
        This stress on science was reflected in the literature not only by the target audience of the stories, but also by the writers themselves. The selection and treatment of scientific themes by authors' cannot therefore be ascribed solely to the didactic purpose of the party. Undoubtedly the inherent interest and importance for the writers also played a considerable role. The majority of them had personal interests in science because they previously had a scientific training. Therefore, the majority of the writers who published in CPSF were engineers and many characters and especially positive heroes of their literary works are engineers, workers of savants. They represent the human models of future communist utopian society.
        Encouraged by the creation contests initiated by the CPSF, dozens of new authors and works appeared. Extensive criticism and - for the first time - more consistent theoretical consideration of the genre emerged at the same time with a rapid growth in popularity of the genre among readers (particularly students and technical intelingensia). In what concerns the theoretical frameworks of the genre, for the end of the 1950s and the 1960s, Max Solomon speaks about two different and at the same time competing conceptions of understanding science fiction in Romania. On one hand, as he calls it there was the proletcultist version that stated that the youth do no need unrealistic fantasies but instead a real forecast of the development of the technique and science according to the Marxist-Leninist conception. On the other hand, as he also points out was the creative fantasy, which affirmed that a well-structured fantasy could be the starting point for creative inspiration. [20]
        Compared to the Stalinist period, the features of SF literature changed considerably. The space of the new SF moves from the time spans limitation of the Stalinist period and becomes multi-dimensional. In a theoretical article of the period, SF is perceived as a specific artistic laboratory where various societal and historical models were placed under scrutiny. A new literary formula characteristic for this period is represented by Utopia. The communist utopia as it is illustrated in science fiction literature has the general meaning of any utopia in the sense that it functions as a mirror of society. However, made for official ideology, the mirror sees but at the same time distorts. As a result, the communist society always maintains a hostile relationship with its reflection. A case in point for this is Ion Hobana's novel Oameni si Stele (Humans and Stars). [21]
        In a distant communist utopian future, the spaceship Albatross starts the first Romanian expedition to Mars. Totally unexpected for a brave man, engineer Moroianu, one member of the team tries to sabotage the expedition. All was explicable as it was the case that a spy of the imperialist powers, having a mission to thwart communist attempts to conquer the outer space. It was not the case, engineer Moroianu begins to be scared. The trust in science as it was presented by the ideology was not working any more. Facing normal human psychological impulses the character was not acting as prototype of the new man. The fear experienced by the character was rapidly noticed by the literary critic of that period Thus the story "Oameni si stele" was considered in a critical evaluation. "Worthy of being related with the gloomy pessimism of the Western science fiction stories (…) unexplainable, illogical and inadequate for a man of the future" [22]. According to the literary canons, the observation made by Florea was totally legitimate. By constructing an anti-hero such as Moroianu, the author had brought the plot through a forbidden direction but by doing this he gave the hero a real psychological dimension.
        At the end of the 1960s the understanding of the science fiction genre is expanded, reaching the limits of fantasy literature. As a result, in the magazine CPSF, besides translations from the communist countries SF literatures, especially the Soviet Union, important western writers such as Dino Buzzati, Jorge Luis Borges, Fitz James O'Brian and Ambrose Bierce are also published. This reorientation did not in fact totally replace the former one but these two coexisted. If for the first case it was about a large audience represented by youth and technical professions, the new more esthetically oriented line was addressed as Manolescu points out to those who perceive the reading act as a selective one, supervised by a critical spirit. [23] This liberty also had its limits. Thus, before the writers conference of November 1968, in an articles published in România Literara, it was clearly stated that the Marxism could not accept the independence of literature vis a vis society. Thus, in the most "free" moment of the communist regime in Romania, it was stated, according to the same article that "the duty of literature is to exercise a considerable influence on the intellectual, social and moral life of the individual." [24]
        These theoretical limitations were less important than the openness of the period. In the 1970s Romanian delegations part in a series of international events very important for establishing contacts mainly with writers from the other socialist countries, but also from the West. Thus, in August 1970 in Heidelberg the first "World Con" held outside United State or Great Britain took place. But this is not the only event with participants from Romania. Between 26 and 28 October 1972, the Committee of Hungarian Science Fiction Writers organized in Budapest the first SF conference with participants from all the socialist countries. Another important international events in the 1970s where Romanian science fiction have been represented was the first European Congress of Science Fiction Literature held in Triest, where over 300 delegates from over 20 countries participate. [25] In 1973, between 11-14 September, took place in Poznan the international meeting of science fiction writers, with participants from Bulgaria Czechoslovakia Poland, G.D.R, Hungary and the Soviet Union. The Romanian team attending this meeting was made up of Voicu Bugariu, Vladimir Colin, and Ion Hobana. [26]
        These contacts led to the opening of the debate on the mission or the manner of writing science fiction. Thus, Silvian Iosifescu sees science fiction literature as a philosophical one, opposed to any scheme and determinism. [27] These new approaches allowed important evaluation of the genre. Berlogea rejects the production of the 1950s because of their "technicism," which, as he claimed, "was limited to describe machines and other technical devices." [28] Referring to the same period, Kernbach is dooming the engineers in many cases without any talent for writing literature, which gave SF a technicist path. [29] These norms were supposed to be replaced by a new problematic in which man and his psychology were supposed to dominate the plots.
        Despite these promising liberties and debates, the 1970s also represent a return to the literary paradigm of the 1950s, yet this time augmented with the Romanian national values, which for political reasons were neglected in the last two decades. The turning point in this process was represented by the so-called "July 1971 Theses" which had, according to many observers, the impact of a mini-cultural revolution. The proposals meant to transform the cultural landscape, called for a "continuous growth of the Party's leading role in all domains of political-educational activity" and emphasized "the great achievements recorded by the Romanian people-builder of socialism", the improvements of "forms of political and ideological training of the Party cadres and members" and "a more rigorous control to avoid publication of literary works which do not meet the demands of the political - educational activity of our party and of books which promote ideas and conceptions harmful to the interests of Socialist construction." [30] Though they couched on the term "Socialist Humanism," those norms constituted in fact a return to the method of Socialist Realism, with the difference that this time were powerfully reinforced with by a generous measure of nationalism, which, as Verdery argues, had as its strongest form of manifestation protochronism [31]. Therefore, in the plots of science fiction novels one could easily perceive at this time that the Romanians were depicted almost in the same way as the Soviets were in the 1950s. They are inventing planes, rackets, or are sending missions to conquer outer space. As a result, capitalist spies are interested in Moscow, as well as in Bucharest or Craiova. In this respect, if in the 1950s according to a science fiction story it was acknowledged that the first human being in the world was Syantropus from Pekin, [32] in the 1970s based on professor Mihnea Gheorghiu's research, the beginning of the antrophogenesis process, and thus the "symbolic" center of the world was considered to be Bugiulesti, a village [33] in Romania near where Ceausescu was born.
        These new esthetical, ideological and political reforms are also reflected in the magazine CPSF. Therefore, at the end of the year 1972 an announcement of a new creation contest is published, addressed to all the potentials science fiction writers, with a theme closely related to the new politico cultural program affirmed by Ceausescu one year before.
        Celebrating the 25th anniversary of the proclamation of the republic, our collection organises the third science fiction story contest, open to all writers who are not members of the Writers Union. The general subject of the contest is The Future of our Socialist Country. The contour of tomorrow Romania will get thus the emblem of the dreams, wishes and ideas of our contemporary youth (…) For these reasons the dispatched works will represent an anticipatory survey of the great achievements of tomorrow. [34]
        Science fiction is again redefined as a genus, and its social role is restated again in order to meet the new ideological norms. Hence Serbanescu alleged that, "the vocation of science fiction literature is to be a truthful mirror of the present society." [35] There were numerous such theoretical statements, meant to reach the spirit of July thesis although in fact this was just a façade. All attempts to return to the literary paradigm of the 1950s failed in essence.  The science fiction writers only apparently complied with the new rules, for many of their writings were attacks on the communist regime. This transformation is a good example of how institutions created for one set of purpose - became instruments meant to serve a different one, and in this case instead of harnessing the literary production to the will of the communist party, SF literature was preserving a set of values which the Party leadership was intent on destroying. Moreover, this period represented the moment when this literature got its maximum popularity.
        As Nudelman argues in the case of soviet literature, but the claim is also valid for the Romanian case, this increasing popularity was determined by the socio-ideological role played by this genre in society. According to him, SF literature offered an easily decipherable interpretation of reality and its possible extensions and a masked criticism of the system and its myths. In other words, this literature supplied readers with a "method and a model for comprehending history." [36]
        The final measure taken by the party in the process of reorganising the Romanian press was due in 1974, when a new law of the press was enacted. [37] This event led through a dramatically change of the Romanian publicist scene so that many magazines, among which was even Colectia Povestiri Stiintifico Fantastice (Science Fiction Stories Collection), were suppressed. The official reason invoked for this decision, despite the popularity of the magazine among readers was represented by a national campaign to economise a paper. Thus in plain glory one should say the only publication dealing with the science fiction genre in Romania disappeared. From now on science fiction works were just symbolic apparitions in the editorial program of Albatros publishing house. The only ways of survival was the existence of some SF clubs which in a semi- clandestine state succeeded in keeping in contact people interested in the science fiction genre.


                NOTES:

    [1] Kingsley Amis, New Maps Of Hell (London: New English library, 1960); Brian W. Aldis, Billion Year Spree, The true History of Science Fiction (New York: Doubleday & Company, 1973); Sam Moskowitz, Explorers of the Infinite, Shapers of Science Fiction (Connecticut: Hyperion Press, 1974).
    [2] George Steiner, “Marxism and the literary critic” in Sociology of Literature and Drama, ed. Elizabeth and Tom Burns, (Penguin Books, 1973), 159.
    [3] Hartmut Luck, “Der ‘Grosse Ring’ der Galaxis: Tendenzen der wissenschaftlich-fantastischen Literatur in der Sowjetunion”, in Die deformierte Zukunft: Untersuchungen zur Science Fiction, ed. Reimer Jemlich & Hartmut Luck (Munchen: Goldmann, 1974), 162, quoted in Florin Manolescu Literatura SF (Bucuresti: Univers, 1985), 9.
    [4] Edward James, Science fiction in the 20th century (London: Oxford University Press), 43.
    [5] Florin Manolescu, Literatura SF, (Bucuresti: Univers, 1985).
    [6] Rafail Nudelman, “Soviet Science Fiction and the Ideology of Soviet Society,”  Science-Fiction Studies, 16 (1989): 40.
    [7] Idem.
    [8] Irina Gutkin, "The Legacy of the symbolist Aesthetic Utopia: From Futurism to Socialist Realism" in The Creation of Life: The Utopian Vision of Art in Russian Modernism ed. Joan D. Grossman and Irina Paperno, (Stanford University Press, 1994), 169.
    [9] Gleb Struve, Russian Literature under Lenin and Stalin 1917-1953, (University of Oklahoma Press, 1971), 262.
    [10] For more details about this period see Leonid Heller, De la science-fiction sovietique. Par dela le dogme, un univers, (Lausanne: L’age de L’homme, 1979).
    [11] CPSF 1: 2.
    [12] I.M. Stefan, "Cu privire la literatura stiintifico fantastica," [On Science Fiction Literature] Scînteia Tineretului, 16 June 1957, p.2.
    [13] Ion Roman, “Stiinta si Fantezia” [Science and Fantasy], Contemporanul, 4 March 1960, p.3.
    [14] Florin Manolescu, Literatura SF…, 261.
    [15] Ion Roman, Stiinta si Fantezia…, 3.
    [16] Sabin Bratu, Eroul timpurilor noastre în proza din ultimii ani, (Bucuresti: ESPLA, 1955),11.
    [17] Mihail Sadoveanu, “Cuibul invaziilor,” CPSF, 17: 3.
    [18] Silvian Iosifescu, "Posibilitate, Utopie, Mit" in, Viitorul, Studii si Articole despre literatura stiintifico fantastica, ed. Ion Hobana (Bucuresti: Editura Tineretului, 1968), 112.
    [19] Rosalind March, Soviet Fiction since Stalin: Science, Politics and Literature, (Croom Helm, 1986), 11
    [20] This information is based on a letter sent by Max  Solomon on 17 January 2002.
    [21] Ion Hobana, “Oameni si Stele,” CPSF 17: 155.
    [22] Rodica Florea, “Povestirea SF în literatura noastra actuala,” in Studii de cercetari literare si folclor  3-4 (1963): 634.
    [23] Florin Manolescu, Literatura SF…, 262.
    [24] România Literara, 17 October 1968, apud. Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate, Coercition and Dissent in Romania, 1965 - 1989 (London: Hurst&Company, 1995).
    [25] Franz Rottensteiner, “Anticipatia europana este prezentata americanilor,”CPSF 456: 15.
    [26] ”Întâlnire  Internationala  a Scriitorilor SF,”  CPSF , 455: 23-24.
    [27] Ana Barbara Rebegea, - “Pulsul Nostru Actual. Reflectii pe marginea actualei anticipatii românesti”, CPSF , 435-437:20.
    [28] Idem.
    [29] Victor Kernbach, “Divertisment sau Profetie?”, CPSF , 358: 32.
    [30] Scînteia 7 July 1971, Propunerile de masuri prezentate de tovarasul Nocolae Ceausescu Comitetului Executiv al CC al PCR, pentru îmbunatatirea activitatii politico-ideologice, de educare marxist-leninista a membrilor de partid a tuturor oamenilor muncii. [Exposition made by comrade Nicolae Ceausescu on the Program of the RCP for the improvement of ideological activity, for raising the general level of knowledge and the socialist education of the masses, for grounding the relation in our society on the principles of socialist and communist equity.]
    [31] Katherine Verdery, National Ideology under Socialism, Identity and Cultural Politics in Ceausescu's Romania, (Berkeley: California Press, 1991), 168.
    [32] “Uraniu,” CPSF, 10.
    [33] Vlad Georgescu, Politica si Istorie: Cazul Comunistilor Români. 1944-1977 (Bucuresti: Humanitas, 1991), 69
    [34] CPSF 430: 34.
    [35] Mircea Serbanescu, “În cautarea propriei vocatii,” CPSF 427: 31.
    [36] Rafail Nudelman, Soviet Science Fiction and the Ideology…, 49.
    [37] “Legea presei din Republica Socialista România” [The press law of Socialist Republic of Romania], Buletinul Oficial,  1 April 1974


PRO-FILE





CINE EŞTI DUMNEATA, DOMNULE FERGONAUT?

Györfi-Deák György


     Ne bucură să vedem că revista "Fergonaut", periodicul de informaţii şi analiză a benzii desenate editat de un grup de entuziaşti din Craiova, continuă să ne secondeze fidel: abia face Pro-Scris-ul "Tic!", că din Bănie se aude pe dată un "Tac!" mult mai răsunător. Sumarul numărului 3 din martie 2003 e atât de bogat, încât de această dată mă voi mulţumi să-l prezint doar pe sărite.
     Viorel Pîrligras şi-a suflecat mâinile şi s-a apucat să transpună opera lui Ion Luca Caragiale în banda desenată. Ni se spune dintru început că ungurii din pustă s-au străduit din răsputeri să împiedice apariţia albumului în cadrul "Anului Caragiale" (aproximativ 2002), dar să nu dramatizăm această întârziere, pentru că o serie de atuuri, precum calitatea deosebită a tipăriturii şi a hârtiei, caracterul "retro 1900" al atmosferei albumului, vor face ca BD-urile lui Viorel Pîrligras să fie proaspete, actuale, căutate şi peste aproape un deceniu, când se va împlini un secol de la dispariţia dramaturgului, şi peste nici cincizeci de ani, când Caragiale îşi va fi terminat cel de-al doilea veac de singurătate. Altminteri, artistul craiovean a câştigat "Marele premiu" la concursul de carte pentru copii "Micul prinţ", ediţia I, Bucureşti, 2002, cu proiectul premergător apariţiei în volum .
     Albumul "Caragiale" a apărut la Editura ALLFA, unde putem semnala o altă apariţie de excepţie: Haplea. Personajul creat în 1924 de Nicolae Batzaria şi desenat de Marin Iorda este prototipul ţăranului mutat la oraş, care descinde din Păcală cel isteş şi din care, prin alienare, se va forma celebrul Bulă. În acest sens, pe parcursul prezentării sale, Viorel Pîrligras chiar citează cu savoare din poezia lui Mircea Dinescu: "Vine Haplea dă cu lingura-n sate/ soarbe clopote pe nerăsuflate/ ară biserici seamănă panică/ şi-apoi o seceră cu limba mecanică". Dar parcă aici era vizat un alt personaj. Fiul lui Haplea cel adevărat, Hăplişor, are chiar parte de o aventură în stil julesvernian: "Călătoria lui Hăplişor cu balonul", o inedită reeditare a celor "Cinci săptămâni în balon".
     Din acelaşi număr, aflăm că la Editura Omnibus a apărut o "cărămidă" franceză de 1500 de pagini, bună de pus la temelia templului cunoaşterii: "BD GUIDE, Enciclopedie de la bande dessinee internationale", realizată de un colectiv coordonat de Claude Moliterni.
     Găsim aici şi un capitol "Roumanie", unde, spre dezolarea noastră, nu este menţionat "Galbar", primul album BDSF, "apărat şi omagiat cu îndârjire şi azi de fanii SF" (cf. Viorel Pîrligras). Dureroasa omisiune îi aparţine lui Dodo Niţă. Dar fie, să aplicăm principiul: cine nu e împotriva noastră, e cu noi...
     Dodo Niţă cel menit iertării publice a realizat un interviu cu Paul Laffont, fost ataşat cultural al Ambasadei Franţei din România, în prezent director al Alliance Francaise şi promotor al francofoniei, unul dintre marii fani BD. Francezii sunt un popor curios, care au fost în stare să-l transforme pe Cioran în personaj de bandă desenată. George Popescu face prezentarea ineditului album BD "Un annee sans prinstemps" (Un an fără de primăvară) de Ambre şi Lionel Tran, apărut la Editura 6 Pieds Sous Terre (Sase picioare sub pământ), care ni-l restituie pe marele filosof "într-o dimensiune a destinului său omenesc; poate, prea omenesc."
     Un alt francofon prezent în paginile "Fergonautului" este "fratele" (călugărul?) belgian Roland Francart, care a contopit în sufletul filatelia cu bedefilia şi colecţionează timbre cu subiect BD. El a participat şi la Festivalul Angouleme 30, de unde le-a trimis prietenilor săi români o corespondenţă.
     Un pas în afara spaţiului francofon, îl constituie prezentarea lui Dodo Niţă, dedicată BD-urilor şi filmelor "Diabolik", la împlinirea a 40 şi ceva de ani de la apariţia maleficului personaj, cu un binevenit grupaj de lucrări traduse în româneşte.
     Să menţionăm şi o ştire inserată la rubrica "Fax-BD", care ne anunţă că Marian Mirescu, Valentin Iordache, Spoitoru' şi Valentin Tănase au reuşit să scoată primul număr al revistei "Flaşneta". Şi ea, şi "Fergonaut"-ul constituie o dovadă elocventă a faptului că oamenii pasionaţi reuşesc să răzbească prin îndelungata noastră tranziţie, să treacă peste greutăţi şi să-şi facă auzite vocile, gândurile. Din păcate, aşa-numita "criză a literaturii SF" din prezent ne permite apreciem cu o precizie micrometrică cât interes şi câtă uitare de sine a existat în fandomul românesc de dinainte şi de după 1989.
     Revista "Fergonaut" poate fi procurată la adresa: fergonaut@hotmail.com





„QUANTICIPAŢIA“ CONTINUĂ

Cătălin Ionescu


     Am primit de curând, prin bunăvoinţa neobositului Geoge Ceauşu, redactorul-şef, două noi numere ale revistei „Quanticipaţia“, Supliment de SF, fantasy şi actualităţi stranii al „Opiniei Studenţeşti“: este vorba de numerele 2 (ianuarie - februarie 2003) şi 3 (martie 2003). Vă reamintim că primul număr a apărut în decembrie 2002.
     Noile „Quanticipaţia“ păstrează acelaşi sumar bogat, diversificat şi dens, pe doar 8 pagini fiecare. Puteţi citi aşadar în cele două noi numere de revistă povestiri semnate de Lucian Merişca, Mihail Grămescu, Liviu Antonesei, Adina Lipai, Rareş Szeit, Beatrice Badea, Aurel Chiriac, Terry Bisson, non-fiction sub semnăturile George Ceauşu, Dr. Cristina Păun-Bar, Felicia Ceauşu, Cătălin Sandu sau Alma Blănaru şi sumarul lor nu se opreşte doar la această rapidă enumerare.
Quanticipaţia nr. 3     De altfel, nu putem să nu remarcăm, cu bucurie, continuarea frumoasei tradiţii purtate de clubul „Quasar“ din Iaşi prin organizarea anuală a Zilelor clubului UNESCO „Quasar“. Ediţia din 2003, a noua, s-a desfăşurat în perioada 10 - 12 mai, sub genericul „Inteligenţa artificială“. Anul trecut, ne reaminteşte „Quanticipaţia“ nr. 2, ediţia a opta a Zilelelor Quasar au avut loc tot în mai, sub genericul „Actualitatea ficţiunii politice“, iar în noiembrie 2002 a avut loc ediţia a unsprezecea a Zilelor „Dan Merişca“, cu tema „Armele viitorului“.
     Şi, fără nici o umbră de îndoială, „Quanticipaţia“ (lărgind puţin această titulatură, în tentă science fiction, la întreaga activitate a celor de la „Quasar“) va continua. Lucru care nu poate decât să ne bucure. Sincere felicitări, aşadar, quasariştilor!





„NATIONAL GEOGRAPHIC“ ŞI PUTEREA IMAGINII

Cătălin Ionescu


     Sincer, nu credeam că, după apariţia în limba română a revistei „Scientific American“ ar mai putea exista ceva care să mă impresioneze la fel de puternic.
     Nu văzusem însă noul număr „National Geographic România“. Mă simt însă dator cu o mică precizare. Cum televiziunea prin cablu la care sunt abonat nu are „National Geographic“ în grila sa de programe, eu unul nu sunt un fan al acestui canal TV. Mai mult, îndrăznesc să spun, geografia este departe de a fi una din pasiunile mele. Revista „National Geographic“ am luat-o pur şi simplu din curiozitate (care, că tot veni vorba, omoară pisica sau, în cel mai bun caz, o lasă falită...)
     Dar revenind la animalele noastre, „National Geographic“ nu omoară defel pisica, ci cel mult, o tensionează la extrem, obligând-o să stea în coadă. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez cu mai nimic. Impactul vizual al acestei publicaţii este absolut năucitor. Dincolo de condiţiile tehnice ireproşabile, profesionismul „National Geographic“ îşi lasă amprenta sa inconfundabilă de la primele pagini. Restul nu merită prezentat ci, pur şi simplu citit şi admirat. Iar eu mă mulţumesc să reproduc un scurt fragment din Scrisoarea de la Editor:

     «Din 1995, de la lansarea primei ediţii internaţionale a revistei National Geographic, care a fost cea japoneză, îmi tot pun o întrebare simplă: „De ce nu-i spunem International Geograhic?“ Pentru a-i menţine viu spiritul, încercăm să îmbinăm tradiţia cu inovaţia, trebuie să ne gândim că exigenţele cititorilor noştri de acum se află la ani-lumină de cele ale cititorilor primului număr, apărut în luna octombrie 1888.
     Când eram copil, revista îmi aducea în camera mea, dintr-un orăşel texan, un întreg univers. Experienţa pe care am acumulat-o citind articolele şi admirând pozele mi-au influenţat viaţa. Iar acum, ca redactor-şef al revistei, mă simt onorat să asist la lansarea ei în alte limbi - şi îmi face plăcere să mă gândesc că oamenii de peste tot din lume, fiecare cu limba şi cultura lui, împărtăşesc aceeaşi emoţie la citirea revistei şi că nu rămân indiferenţi, aşa cum nu am rămas nici eu, cu atâţia ani în urmă. Sper că vă va înfrumuseţa şi vouă existenţa şi aştept cu nerăbdare să vă alăturaţi şi voi, lună de lună, marilor aventuri ale lumii pe care revista noastră vi le propune - chiar dacă nu se cheamă International Geographic.»

     Ce-aş mai putea adăuga la aceste cuvinte ale lui William L. Allen? Poate doar faptul că revista mi-a plăcut atât de tare, încât o să mă prefac că nu am observat Mesajul preşedintelui României, redactat într-o perfectă - şi tradiţională - limbă de lemn. Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, poate şi ăsta este un motiv pentru care revista nu se numeşte International Geographic...





VISUL LUI STEPHEN KING

Cătălin Ionescu


     „Visul lui Stephen King" ar fi trebuit să poarte o altă semnătură. Cea a lui Roberto R. Grant. Datorită însă unui complex de împrejurări, numele celui aflat în spatele pseudonimului literar Roberto R. Grant, autorul volumelor „Zeul Apatiei" şi „Animalul de beton", a „transpirat" către publicul cititor. „Deconspirarea" a stricat potenţialele planuri ludice ale autorului Voicu Bugariu. Acesta intenţiona, de altfel, o delimitare formală deplină, faţă de scriitorul Roberto R. Grant, prin publicarea unui virulent atac de factură critică la adresa volumelor lui. Bugariu însuşi este cel care a mărturisit aceste lucruri într-un interviu publicat în anul 1999 în Revista Tribuna, interviu care poate fi găsit şi pe Internet.
     Voicu Bugariu este un nume binecunoscut cititorului român de science fiction. Doctor în filologie, critic literar şi scriitor, Voicu Bugariu este o prezenţă fermă pe tărâmul SF-ului românesc de mulţi ani. În calitate de critic, a semnat numeroase eseuri şi articole pe tema literaturii SF. A lansat şi susţinut o rubrică regulată de critică în paginile Colecţiei Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (serie nouă) pe care a continuat-o apoi pe Internet. A scris proză SF şi non-SF, povestirile sale apărând atât în volume din ţară, cât şi din afară (Polonia, Ungaria, etc.). În calitate de scriitor SF a semnat „Vocile vikingilor" (1970), „Sfera" (1973), „Lumea lui Als Ob" (1981).
     „Zeul Apatiei", un roman apărut în 1998 (Editura Sedona, Timişoara) reprezintă „debutul" acestui autor pe tărâmul „horror". „Visul lui Stephen King" nu este continuarea propriu-zisă a acestui roman, ci un jalon nou din ciclul început, o carte deci de sine stătătoare. Acţiunea se desfăşoară în anul 2058 în Rominia (fosta Românie) în care ţiganii sunt majoritari. Un ţigan oarecare (poreclit Batman, deşi numele lui este Led Zeppelin Ionescu) dobândeşte calitatea de a ucide, în moduri înfricoşătoare, prin forţa gândului. Calităţile lui sunt transmise altor oameni, astfel încât, ca un virus psihic, alţi romi dobândesc aceeaşi putere. O echipă formată din mai multe persoane de diferite naţionalităţi, unii dintre ei cu calităţi paranormale, pune la cale distrugerea batmanilor. Vor reuşi oare?
     Lăsând însă deoparte firul epic, prezentat mai sus la modul foarte larg - şi pentru a nu vă răpi plăcerea lecturării acestui interesant roman - transpar şi alte elemente a căror posibilă cheie merită reliefată. Pe fundalul elementelor - să le spunem de natură science fiction - ale ţigănizării fizice şi psihice a României (un subiect care, în ciuda unui tabú inerent, devine tot mai interesant la nivel sociologic în România anului 2003) transpare cu mare putere de impact naturalismul vorbirii personajelor. Un cititor neavizat va fi, poate, contrariat de această abudenţă de expresii verbale murdare. De ce un critic literar, ajuns în postura de scriitor, cedează atât de uşor tentanţiei de a fotografia, într-un mod brutal de direct, un aspect ce are prea puţin de-a face cu literatura?
     O posibilă explicaţie o găsim tot în interviul mai sus amintit, acolo unde Voicu Bugariu răspunde sec unei întrebări, spunând că estetica sa este apropiată de cea a lui Croce. Ori Benedetto Croce (1866 - 1952) era cel care mărturisea că: „Artistul nu poate fi blamat din punct de vedere moral şi nu i se poate reproşa nimic din punct de vedere filozofic, chiar dacă lucrarea sa de artă ar părea de o moralitate sau filozofie îndoielnică: autorul este un artist, care nu acţionează şi nu raţionează, ci doar compune poezie, pictură, cântec, adică, pe scurt, se exprimă pe sine." (extras din Nuovi sagi di estetica, ediţia 1948, fragment în limba engleză preluat de pe Internet). Tot Croce este cel care a introdus noţiunea de „intuiţie lirică". Arta devine astfel o formă de cunoaştere. Lucrările de artă sunt intuiţii „lirice" şi „pure" pentru că au natură imaterială. Spre deosebire de intuiţie prin intermediul căreia cunoaştem lumea fenomenală, arta este complet construită în minte, nefiind deci o adaptare făcută de minte după materie. Arta este pură pentru că este ideală.
     Natura imaterială a artei este puternic subliniată în „Visul lui Stephen King", începând chiar cu titlul romanului. Finalul oarecum deconcertant, prin care se arată că întreg eşafodajul nu este decât un vis, reprezintă exact închiderea perfectă a cercului. Astfel romanul devine, în concepţia lui Croce, „pur", dobândindu-şi un statut propriu, complet, în afara autorului. Interesant este faptul că mai multe volume („Zeul Apatiei", „Animalul de beton") ale lui Voicu Bugariu au recurs la această „stratagemă", prin care personalitatea scriitorului „ţine la distanţă" spiritul criticului.
     Şi dacă este îndeobşte cunoscut că, în materie de scris, criticii literari s-au dovedit de multe ori neinspiraţi, acest lucru nu este valabil în cazul volumului „Visul lui Stephen King". Romanul pe care îl veţi citi peste scurt timp este proiectat cu o impecabilă migală şi construit alert şi apăsat. Dincolo de inerentele interpretări (pe care în mod cert le va genera), romanul lui Voicu Bugariu poartă, fără nici o urmă de îndoială, pecetea inconfundabilă a profesionismului.





UN VIITOR INCERT ŞI SUMBRU

Liviu Radu


      Poate că reclama e de vină, poate că ne-am obişnuit cu toţii să gândim în clişee, dar cei care au recenzat cartea lui Dan Doboş s-au referit la Frank Herbert şi la Isaac Asimov. Asta m-au făcut să mă întreb dacă poate să existe un SF românesc. Nu mi se pare normal ca o creaţie originală să fie comparată neapărat cu vârfurile mondiale ale genului. Decât dacă vrei cu tot dinadinsul să stârpeşti orice iniţiativă, să induci la scriitorii români un complex de inferioritate şi să-i faci să se întrebe: oare de data asta am reuşit să-l imit perfect pe Herbert, sau mai stau încă deoparte? Şi încă e bine că Dan Doboş n-a fost comparat cu Shakespeare, cu Balzac sau cu Dostoievski.
     Nu m-am lămurit încă dacă-i vorba de o trilogie sau de un roman în trei volume. Dar asta are prea puţină importanţă. Important este faptul că Dan Doboş reuşeşte să creeze o naraţiune întinsă, care are o calitate rar întâlnită în SF-ul românesc: se citeşte cu sufletul la gură. Autorul trezeşte curiozitatea cititorului, îl face să se întrebe ce va urma, chiar dacă nu întotdeauna este de acord cu punctul de vedere al scriitorului.
     Folosind o serie de motive comune literaturii SF (clone, telepaţi, imperii galactice), Doboş rămâne original prin puncte de vedere insolite şi printr-o concepţie aparte asupra societăţii viitorului. Probabil că ideea imperiului galactic i-a făcut pe mulţi să facă legătura cu Herbert şi Asimov, legătură despre care am amintit. Numai că ideea imperială nu aparţine acestor doi autori, ea apare încă de la începuturile SF-ului american, iar chestia asta a dus la apariţia - prin anii optzeci, imdiat după apariţia filmelor din ciclul Star Wars - a unui studiu intitulat Nostalgia titlurilor nobiliare în SF-ul american. Oricum, e de reţinut faptul că autori aparţinând unei democraţii exemplare imaginează un viitor imperial. Adică o dictatură paternalistă. În cazul lui Doboş, ideea imperială serveşte intrigii, pentru că societatea imaginată de el, guvernată de conflicte latente, este de fapt o dictatură menită să gestioneze cu parcimonie resursele reduse de combustibil pentru rachete cosmice şi să contrabalanseze puterea Abaţiei, care furnizează aceluiaşi imperiu populaţii de clone, sclavi meniţi muncilor brute şi manipulaţi prin intermediul religiei.
     Poate că ar trebui să-i reproşăm lui Dan Doboş opiniile antireligioase, numai că spre finalul volumului autorul ne sugerează că s-ar putea să avem surprize mari în volumele următoare.
     Merită apreciat faptul că Dan Doboş îşi gestionează foarte bine povestea, nu pierde nimic din vedere şi totul se leagă, totul se explică, nimic nu-i lăsat la întâmplare.
     Stilul autorului este alert, direct, fără înflorituri. Nu veţi găsi în romanul său metafore sau comparaţii, dar acest lucru nu dăunează, nu lasă impresia de sărăcie în exprimare. Personajele se frământă, se întreabă, se chinuie. Dan Doboş nu prea respectă canoanele SF, nu are personaje pozitive sau negative, toate sunt nuanţate, sunt capabile de bine, dar şi de rău. Practic, te poţi aştepta la orice din partea lor. Iar acest lucru contribuie, într-un mod esenţial, la suspansul cărţii.
     Sigur, este vorba doar de primul volum al romanului. Dar dacă şi celelalte două vor avea aceleaşi calităţi, putem să-l considerăm pe Dan Doboş un mare autor de literatură SF.

     Dan Doboş - Abaţia
     Editura NEMIRA, 2002





MAI MULT DECÂT "NIMIC"

Györfi-Deák György


     Primul volum al prozatoarei Adina Lipai a fost intitulat simplu şi incitant: "Nimic". E greu să cuprinzi 35 de texte, unele laureate la concursuri, altele publicate în reviste, câteva marcate de incertitudinile căutării unui glas propriu, sub eticheta: "Nimic". E nevoie de o anumită inconştienţă şi de o frondă adolescentină ca să-ţi aduni fructele sufletului într-un "Nimic". De-a lungul celor cinci-şase milenii de când povestitorii perpetuează aceleaşi nimicuri, puţini s-au încumetat să se joace cu un lucru atât de important ca un "Nimic". Doar câţiva n-au ţinut seama de restricţii.
     Dintre cutezătorii care au încălcat tabu-ul, îl amintesc pe Stanislaw Lem, autorul "Ciberiadei", carte ce cuprinde şi povestirea "Cum a fost salvată lumea", unde constructorul Trurl a făurit o maşină în stare să facă orice lucru al cărui nume începea cu litera "n". După ce a testat-o şi a pus-o să facă diferite mărunţişuri: nişte nasturi, nişte neutroni, nişte nimfe etc. l-a invitat pe meşterul Clapautius să-i testeze maşina. Acesta, invidios şi enervat de infatuarea inventatorului, a cerut maşinii să-i facă Nimicul. Aparent, la început nu s-a întâmplat nimic, deci lui Clapautius i s-a părut că are câştig de cauză. La o privire mai atentă însă a constatat că dispozitivul a început să îndepărteze pe rând diferitele lucruri care începeau cu "n", precum nălăriile, nogoşarii, nebunariţele, năsărâmbele, normolocii, nedinţele, normolocii, nugumanii, care încetau să mai existe. Apoi au început să dispară şi lucrurile care începeau cu altă literă decât "n", precum cambuzele, pumniţele, ştergaşele, muşcăciorii, rimuneţele, trăpunii sau pantomele. În cele din urmă; Clapautius a fost nevoit să oprească maşina, deoarece în locul bolţii cereşti apăruse Neantul, pătat ici şi colo de strălucirea unei stele sau de ceaţa vreunei nebuloase. Precum vedeţi, nimicul nu-i o nimica toată, el stă la originea lumii aşa cum o cunoaştem azi.
     În esenţă, "Nimic", volumul Adinei Lipai apărut în 2001 la Editura Tritonic din Bucureşti, reprezintă un protest. În primul rând, el refuză obscenul, trivialul şi comercialul. În al doilea rând, condamnă categoric mizeria, de care ne izbim de cum ne părăsim cochilia noastră de melc: bătrâna care şi-a rupt mâna pentru că n-a avut cu ce să-şi plătească lumina şi s-a împiedicat de un scaun în întuneric (Secolul XXI), cerşetoarea din metrou care şi-a izbit copilul de pământ ca să-l facă să tacă (Între două staţii), ghişeele care ne trag obloanele în faţa nasului (Un vis). Adina Lipai ne înfăţişează adesea imagini apocaliptice, ape otrăvite, oraşe în care clădirile dispar de la o clipă la alta, sate transformate în laboratoare, iar sătenii în cobai. E o lume ce cade sub stăpânirea unui ceva epuizant, inodor, monocolor, care ne invadează sufletele, precum iedera ce pătrunde în parcul plin de roze, se suie pe garduri, se încolăceşte pe copaci, podideşte statuile, învăluie ţâşnitoarele de apă cu un verde atât de frumos încât peste câţiva ani nimeni nu-şi aduce aminte de simfonia policoloră de odinioară, iar oamenii trec şi se întreabă de ce locul acesta e numit Parcul Rozelor când peste tot dai doar peste o plantă care nu face flori (Volbura).
     Mihail Grămescu, prezentatorul cărţii, vorbeşte pe drept despre "fără-de-ieşirea" multora dintre personajele cuprinse în acest "Nimic". Ele, situaţiile în care apar ne amintesc una dintre concluziile trase de criticul Florin Manolescu în capitolul "Contra-utopia din volumul "Literatura SF".
     În contra-utopie: "scriitorul descrie o lume ostilă omului, privit ca individ sau ca umanitate. Demonstraţia sau operaţiunea logică pe care o sugerează ca literatură contra-utopia echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de «reducere la absurd». Într-o contra-utopie, valoarea redusă la absurd este omul."
     Adina Lipai ne face să ne simţim reduşi la un "Nimic" şi adesea o face cu o scriitură sigură, matură, nepătimaş, raţional, ca un "mane, fares, tekel" adresat unei lumi împietrite de veninul unei arachnide gigantice, care îşi devorează victimele cât încă sunt vii.
     "E o mostră de scriitură la care se încumetă prozatorii cu o bogată experienţă de viaţă, cu multe şi diverse lecturi, dar neapărat înzestraţi cu talentul fără de care orice text oricât de lustruit ar fi este totalmente lipsit de subtext , scria Nicolae Rusu despre aceeaşi carte, în săptămânalul "Literatura şi arta" din Chişinău.
Lumi diferite

      "Lumi diferite", cel de-al doilea volum al autoarei de nici 25 de ani, a apărut recent la Editura Arvin Press. Cele 19 povestiri cuprinse confirmă speranţele afirmate de criticii care au analizat volumul de debut. Personal, am fost atras mai cu seamă de lumea fantastică creionată în naraţiuni precum "Ţara niciunde, nicicând", "Coincidenţe", "Altă viaţă", "Fără urmare", sublimări eliadeşti, derulări molcome, lucruri extraordinare prezentate natural, fără trucuri de prestidigitator, într-o notaţie serenă, măsurată cu cuvântul.
     Reţeta, bine stăpânită de Alina Lipai, dă rezultate chiar şi-n abordările realiste. "Lumi diferite", povestirea care dă titlul volumului, se bazează tocmai pe conturarea unei fisuri, a unei ameninţări prezente, dar nebăgate în seamă, a unei tragedii al cărui deznodământ e cert şi e doar o problemă de timp ca lumea de vis în care trăiesc doi tineri îndrăgostiţi să se năruie şi să-i îngroape sub dărâmături. Cititorului i se oferă de la început o dimensiune în plus, puterea de a vedea mai departe, fie privind bălţile formate pe trotuare, unde "cercurile concentrice dădeau impresia hipnotică a ploii urcând din acele bălţi, şi nu căzând în ele"; fie uitându-ne dincolo de geamul de autobuz prin care priveşte Ani, eroina; fie urmărind mimica portarului de la teatru, care oftează şi clatină din cap de parcă vederea celor doi îndrăgostiţi care ieşeau de la spectacol l-ar fi supărat.
     În "Coincidenţe", o altă povestire remarcabilă, Adina Lipai creionează un fantastic ludic, cu o savoare şi o plăcere care ne păcăleşte, ne cucereşte şi prin aceasta ne determină să devenim complicii naratoarei. O studentă are o colegă de cameră cu care nu prea comunică. Dar urmărind discuţia altor fete de la facultate, bârfele zilnice care socializează existenţa părţii feminine a umanităţii, ea descoperă o serie de coincidenţe care o fac să creadă că junele vorbesc tocmai despre misterioasa ei colegă. Dar când aranjează ca toate protagonistele să se întâlnească, rămâne surprinsă să vadă că, evident, nu se cunosc. Ba chiar, pentru prima oară capătă acea senzaţie îngrozitoare, dătătoare de fiori, că locuieşte alături de altcineva. De o străină.
     Mărturisesc că un titlu ca "Hiperexcitabilitate la superpnee" sună obositor şi enervant. Dar dincolo de el, avem ocazia să pătrundem într-o realitate aprofundată ca urmare a hipertrofierii sensibilităţii personajului. Tema nu e inedită, toţi supraoamenii posedă astfel de capacităţi pe care le stăpânesc pe deplin ("Pink!" a exclamat Superman în momentul în care Lois a ieşit de după ghiveciul de plumb). Însă o persoană simplă, comună, percepe acest dar nedorit şi neobişnuit ca pe o boală, ca pe un handicap. Ceea ce o transformă într-un personaj este puterea de a decide: eroina alege şi opţiunea ei pare de la sine înţeleasă, ea îndrăzneşte să audă şi să vadă toate acele lucruri ciudate pe care nu le sesizăm în mod obişnuit. Ca să-l cităm iar pe Nicolae Rusu: "vede ceea ce alţii doar observă".
     Adina Lipai este în primul rând o exploratoare, o cartografă a universului care ne cuprinde pe toţi, în diferite ipostaze lumeşti. Mihai Grămescu descria aceste lumi ca "un fantastic intrisec al realităţii sau de un naturalism al fantasticului", ce evoluează şi devine o parabolă a realităţii concrete. Prin acest volum secund, autoarea face dovada că şi-a însuşit arta de a povesti. Următorul pas va fi să-şi dovedească ştiinţa de a creiona o lume singulară, un roman care să cuprindă toate celelalte lumi. Cred că nu va fi să aşteptăm mult.





UN ROMANTIC NEVINDECABIL

Liviu Radu


      Sergiu Someşan şi-a publicat cele două volume pe banii săi şi le-a trimis, gratuit, tuturor celor care au dorit. Asistăm de mai multă vreme la un fenomen pe care Sergiu Someşan îl exemplifică într-un mod exemplar: literatura SF şi cea fantastică au devenit un hobby, care nu numai că nu aduce nici un venit, ci este foarte costisitor. Autorii români nu au la dispoziţie nici o revistă, iar editurile nu-i bagă în seamă. Am crezut mult timp că, o dată cu creşterea costurilor publicării autorilor anglo-saxoni, editurile vor recurge la scriitorii autohtoni. M-am înşelat. Editurile preferă să nu publice SF sau proză fantastică. Din când în când, cineva - de obicei o editură necunoscută - profită de o modă, de un film de succes, şi aruncă pe piaţă volume în traduceri modeste (a se vedea cazurile Harry Potter sau Terry Pratchett). Aşa că autorul român scrie pentru sertar şi se roagă la Dumnezeu să câştige la loterie, ca să poată să-şi publice pe banii săi textele.
     S-ar putea reproşa că scriitorii români specializaţi în genurile amintite nu scot la iveală opere ce ar merita atenţia editurilor. Nu-i un argument serios. Editurile nu publică decât romane, iar un roman nu se scrie peste noapte. Trebuie să ai o încredere deplină în propriul talent ca să munceşti câteva luni, un an, poate doi, fără să ştii dacă efortul tău va avea o finalitate. Recentul caz al lui Dan Doboş demonstrează că există talente autohtone. Pun pariu că Voicu Bugariu are cel puţin un roman în sertar, iar volume de povestiri există cu grămada.
     Dar să revenim la Sergiu Someşan. Autorul a publicat două volume pe baza unei logici elementare: a grupat într-o carte textele SF, în cealaltă textele fantastice. Povestirile sale au un farmec aparte, au un romantism ce nu s-a mai păstrat în vremurile astea aspre. Personajele sale gândesc, sunt preocupate de soartă, de societate, de ceilalţi. Reprezintă, într-un fel, o extrapolare a autorului. Pornind de la aceste personaje putem să concluzionăm că Sergiu Someşan este un om bun, cam sentimental şi de-un romantism incurabil. Lumea - aşa cum o vede el - arată precum lumea pe care o vedem cu toţii, numai că fondul ei este eminamente pozitiv, capabil de regenerare.
     Dacă luăm oricare povestire din cele două volume, descoperim că autorul foloseşte o reţetă proprie: acţiunea începe în modul cel mai banal cu putinţă, într-un mediu obişnuit; apoi realitatea se distorsionează, femeia frumoasă devine un robot sau o vrăjitoare, incendiul în care se afirmă un pompier este doar o simulare virtuală, etc.; finalul este surprinzător şi şocant, uneori pesimist sau moralist, alteori optimist şi lăsând şanse viitorului - oricum, altceva decât ce-ai fi putut bânui la început. Personajele, ca şi cititorul, suportă şocul doar îndoindu-se de realitate sau de rostul ei.
     Ai impresia că Sergiu Someşan îşi scrie povestirile pornind de la experienţa personală. Că, în timp ce se plimbă cu soţia pe stradă - sau citeşte o carte la bibliotecă, sau intră într-un magazin - se întreabă: ce s-ar întâmpla dacă lucrurile ar evolua din acest moment altfel? Şi, după ce-şi imaginează ce s-ar întâmpla, ne dăruieşte o poveste.
     Sincer vorbind, îl invidiez pentru acest dar de a transforma continuu lumea din jur într-o feerie nesfârşită, de a vedea fantasticul sub acoperişul hâd al realului. Un dar care-l face să suporte mai bine realitatea, dar şi să ne-o prezinte aşa cum şi-ar dori să fie.
     Adică, pentru a concluziona, mie mi-a făcut multă plăcere să citesc cărţile lui Sergiu Someşan. M-am simţit mai bun, mai tânăr, mai fericit.

     Sergiu Someşan - Să n-o săruţi pe Isabel
     Editura Arania, 2000

     Sergiu Someşan - Carte de magie
     Editura Arania, 2001





ÎMPLINIRE ÎN 2

Györfi-Deák György


      Iată că Sergiu Someşan îşi scoate, rând pe rând, cărţile din mânecă. Cea de acum nu-i nici valet de cupă, nici popă de treflă, ci o "Carte de magie", a doua din mâna pe care o filează calm, ca un jucător profesionist. Dacă în prima, "Să n-o săruţi pe Isabel", erau grupate mai ales proze ştiinţifico-fantastice, prezentul volum este menit să ne dea fiori şi să ne poarte printre faliile în realitate care constituie lumea fantasticului. Ghid ne este însuşi autorul, care foloseşte în mod curent naraţiunea la persoana întâi, lucru care-i permite să ne ducă de nas şi să-şi facă numărul de iluzionism menit să ne surprindă şi să ne vrăjească.
     Povestirile încep cu chiar naraţiunea care dă titlul volumului, o tăgăduire din care izvorăşte iraţionalul, o negare deviată întru dragoste, o îndoială risipită de o percepţie tantrică a rosturilor. Sergiu Someşan este un romantic, un sentimental, eroii şi eroinele sale constituie cupluri primordiale, jumătăţi androgine ce se regăsesc în intimitatea propriului univers. Mâinile dibaciului jongleur pun în mişcare o roată de popice sclipitoare, care se învârte, se învârte parcă de la sine, până ne ameţeşte cu totul.
     În mod frapant, dezinvoltura cu care ne manipulează şi ne îndrumă percepţia pe alte cărări, are o altă sorginte decât fantasticul înaintaşilor. Sergiu Someşan nu poate fi asemuit cu Vladimir Colin, care ne plasează de la început într-o fărâmă de basm. Pe Eliade îl conduce până la uşa care se deschide către labirintul lumilor, dar nu-l urmează mai departe. Prin firea şi firul zglobiu al întâmplărilor, s-ar apropia mai degrabă de Aderca, Arghezi ori Creangă. De fapt, Sergiu Someşan se joacă de-a fantasticul. El e un realist ce ne plimbă masca insolitului prin faţa ochilor, realizând un splendid spectacol de lumini şi umbre.
     Eroul din "Cartea de magie", naratorul, e un "încuiat" (care să folosim un termen la modă, preluat din lumea lui Harry Potter) care a intrat accidental în posesia unei cărţi rare, scrisă de Simion Magul. Ca Saul cel dinainte de Pavel, el îşi respinge rostul, pentru că nu-l percepe, nu-l înţelege: menirea sa e să întregească un Univers fracţionat şi să umple lumea cu farmecul şi sofianismul Lilianei, o vrăjitoare iniţiată în tainele cele mai adânci (întocmai ca în "Eva" lui Blaga, eroinele lui Sergiu Someşan ascund sub pleoape o taină "ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar...").
     Oana (Vis) şi Efida (Adio Efida) sunt femei voluntare, zeiţe care-şi împlinesc poftele în urma unor stratageme elaborate, greu de desluşit până la împlinire. Când nu există o zeiţă la îndemână, ea poate fi generată cu ajutorul internetului, că doar s-a stabilit ştiinţific că sunt suficienţi circa 10.000 de credincioşi pentru ca o divinitate să prindă viaţă (Întâlnire cu o zeiţă). Lisa din "Ritual de trecere" încearcă să cheme din adâncul tenebros al mării un monstru cu care să se însoţească şi să se transforme în zeiţă, dar nimereşte peste un bărbat dezgheţat, inventiv, care, întocmai ca şi Chirică din "Povestea lui Stan Păţitul" ştie cum se scoate coasta de drac dintr-o femeie.
     Nu este singura situaţie tensionată rezolvată potrivit unei logici a întregirii. În "Arena", extratereştrii capturează câte un animal din fiecare specie de pe Pământ, inclusiv un bărbat şi o femeie, şi le închid într-o arenă pentru a determina de drept care e fiinţa menită să stăpânească planeta. După ce carnivorele mănâncă ierbivorele, iar apoi se ucid între ele, cuplul de oameni se minunează că totuşi nu sunt eliberaţi, ca să-şi dea seama într-un târziu că alienii habar n-au de dimorfismul sexual şi îi consideră specii diferite.
     Sergiu Someşan respinge orice formă de asceză, el refuză să despartă ceea ce Dumnezeu a menit să fie unit dintru început. Astfel, voiculescianul pădurean din "Tăietorul de lemne", e un aducător de noroc care conferă calităţi magice, taumaturgice surcelelor tăiate de el. Focul făcut cu acestea vindecau pe cei din casă, iar fumul lor se înălţa drept către cer, oricât de tare ar fi bătut vântul. Totuşi, ţinta lui Anatol nu este una înaltă; precum bine intuieşte Paraschiva, văduva cea veselă, el se află în aşteptarea unei împliniri fireşti, prin refacerea "ordinii casnice", ca să reproduc o formulare inspirată a doamnei Mona Mamulea, care semnează prezentarea volumului de pe coperta IV.
     Nici Rafael, piticul diform din a cărui cocoaşă răsar aripi de înger, nu constituie o figură mult diferită. Povestea lui reface tranziţia de la pupă la fluture, de la răţuşca cea urâtă la graţioasa lebădă.
     Sergiu Someşan judecă lumea fără să fie un moralist, iubeşte cu patimă fără să ajungă la dezmăţ, crede fără a-şi dori să devină un sfânt. Într-o lume plină de supereroi, el trăieşte voluptatea de a fi un om simplu, un bărbat care-şi află împlinirea în 2.





ADEVĂRATUL SFÂRŞIT AL FUNDAŢIEI

Liviu Radu


     Editorii americani au vrut să stoarcă tot ce se putea stoarce din succesul uneia dintre cele mai minunate cărţi de literatură SF: Fundaţia lui Isaac Asimov.
     Sigur, dezastrul începuse încă pe când autorul trăia şi fusese obligat să scrie nişte urmări care să lege ciclul Fundaţiei de cel al roboţilor, dar de data asta lucrurile sunt împinse la limită.
     Să ne înţelegem bine: cei trei autori care şi-au propus să încheie ciclul Fundaţiei fac parte dintre marii scriitori de SF, sunt plini de premii şi gem de talent. Cunosc chiar mai bine decât Asimov tehnicile literare şi ar fi în stare să scrie orice despre orice. Ceea ce este de condamnat în această operă pur comercială este denaturarea spiritului în care a fost scrisă trilogia Fundaţiei, singura care contează de fapt.
     Asimov şi-a scris opera într-o perioadă de încredere în viitor şi în potenţialul uman. Ideea sa era că omul poate descoperi toate legile naturii şi că istoria este şi ea condusă de legi ce pot fi cunoscute. Sigur, dădea dovadă de oarecare naivitate imaginându-şi că legile istoriei pot fi aflate de un matematician care nu ştia nimic despre istorie, dar trilogia sa avea măreţie şi insufla optimism, sugerând câ omenirea poate ieşi cu bine din orice încercare.
     Ce ne oferă cei trei autori contemporani, în încercarea de a finaliza opera bunului doctor? În primul rând, corectează viziunea lui Asimov nu numai cu tot ce a aflat omenirea între timp, ci şi cu canoanele ce-au pătruns în SF între timp. Evident, nu putea lipsi realitatea virtuală, cu dezbateri între Voltaire şi Ioana D Arc pe tema credinţei. Numai că punctul de vedere al credinciosului este exprimat de un autor ateu, aşa că ar fi putut să ne ostenească de o dezbatere sterilă. În al doilea rând, ni se oferă aventurile descoperitorului psihoistoriei, încarnat într-un... cimpanzeu! Foarte interesante, foarte palpitante, dar care n-au nici o legătură cu psihologia socială şi cu legile istoriei.
     Dar defectul cel mai mare al acestei a treia trilogii constă în defecţiunea de natură morală. În spatele întregii poveşti se află roboţi, care nu numai că se luptă între ei ca nişte indivizi primitivi, dar controlează şi manipulează întreaga omenire, de ajungi să te întrebi de ce imperiul galactic decade şi mai e nevoie de Fundaţie!
     Dar asta nu-i suficient. Roboţii au elaborat o lege zero, care aruncă de fapt la gunoi legile roboticii, inventate de Asimov. Această nouă lege susţine că, pentru binele omenirii, celelalte legi pot fi ignorate. Dacă ne gândim bine, nici Hitler n-a pretins altceva. Să mai adăugăm că, pentru a ţine sub control oamenii, roboţii îi îmbolnăvesc în copilărie de meningită, ca să nu fie prea inteligenţi.
     Mărturisind că întreaga poveste m-a scârbit, renunţ să vă mai prezint restul de contradicţii, de chestii forţate, introduse pentru a lega între ele absolut toate romanele lui Asimov. Trilogia asta demonstrează că talentul, oricât de mare, nu valorează nimic fără autoritate morală. Iar o asemenea figură i se face chiar lui Asimov, adică unul dintre scriitorii cei mai morali! Sincer vorbind, nu mă aşteptam ca la un timp atât de scurt de la prăbuşirea sistemului comunist, trei dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani americani să propovăduiască necesitatea unei dictaturi - fie ea secretă şi bine intenţionată. Să aibă ei parte de meningită şi de manipulare, mie nu-mi trebuie!

     Gregory Benford - Teama Fundaţiei
     Greg Bear - Fundaţie şi haos
     David Brin - Triumful Fundaţiei

     Traduceri de Dan Pavelescu
     Editura Teora, 2002





DIN NOU, DESPRE MAŞINA TIMPULUI...

Liviu Radu


          Bineînţeles că Michael Crichton este un scriitor de mare talent şi că un roman al său se citeşte cu mult interes şi cu multă plăcere, chiar dacă, aşa cum este cazul cărţii despre care vorbim, subiectul nu-i foarte original.
     Pentru că, în esenţă, povestea ce ne este oferită este cea a unei călătorii în timp. O firmă americană inventează o maşină a timpului şi trimite o echipă de savanţi în Franţa, pe vremea Războiului de O Sută de Ani. Crichton nu-şi bate capul cu paradoxurile temporale, se vede clar că a ignorat ce-au scris alţii. Eroul său renunţă să se întoarcă în vremurile moderne şi rămâne în Evul Mediu, se căsătoreşte, are copii...
     Romanul este compus din două părţi distincte şi care nu au decât o legătură superficială.
     Prima parte ne prezintă teoria cuantică, sugerând câ aceasta ar putea permite întoarcerea în trecut - deşi autorul afirmă că, de fapt, ar trebui să se ajungă într-un univers alternativ. Dar treacă de la mine...
     A doua parte ne prezintă aventurile eroilor aruncaţi în trecut. Ideea lui Crichton - la care subscriu în totalitate - este că oamenii din Evul Mediu nu erau mai puţin inteligenţi decât cei de acum şi că aveau nevoie de o cantitate mare de informaţii ca să poată supravieţui. Numai că acele informaţii difereau mult de cele pe care le considerăm acum necesare.
     Pornind de la cele arătate anterior, Crichton ne oferă o poveste captivantă, plină de răsturnări de situaţii. Este - ca majoritatea romanelor lui Crichton - o poveste gândită cinematografic, tocmai bună de ecranizat. Personajele au personalitate, plac cititorului, chiar dacă sunt puţin cam schematice - conform principiilor scenariilor cinematografice.
     De fapt, dacă ne gândim bine, Crichton s-a specializat de ani buni în romane care ajung imediat scenarii - sau care sunt dezvoltarea literară a unui scenariu deja ecranizat. Asta nu înseamnă că ar avea puţin talent sau că nu se citeşte cu plăcere. Nu, este doar - mai mult ca alţii - un om al vremurilor în care trăieşte.

     Michael Crichton - Prizonierii timpului
     Traducere de Constantin Dumitru-Palcus
     Editura Lider şi Editura Luceafărul, 2002





EUROPA IZOLATĂ

Liviu Radu


     Un agent secret încearcă să ajungă din Elveţia în Comunitatea Europeană. Pentru asta, foloseşte un aparat de zbor autonom, care nu poate fi detectat de radar, apoi străbate nămeţi de zăpadă, cu ajutorul unui costum termic, care topeşte neaua... Şi reuşeşte să ajungă în grupul de state cu cea mai dezvoltată tehnologie, care se izolase de restul lumii...
     Ce început extraordinar de roman SF! Ce-ar fi putut să scoată din asta un scriitor american! Fără a mai pomeni de ce-ar fi putut face cu aparatul de încetinit timpul şi cu colonia de insecte care poate lua înfăţişarea unui om!
     Romanul lui Curval este exemplul tipic al impasului în care a ajuns SF-ul francez. Nu-i vorba de lipsă de idei. Din ce-am arătat până acum, Curval nu duce lipsă de idei SF, am putea spune chiar că are prea multe. Numai că, în loc să le dezvolte conform canoanelor SF, autorul cade într-un onirism facil şi în erotism gratuit, care frizează uneori pornografia. Din nefericire, nu-i ceva caracteristic doar lui Curval - deşi acesta-i depăşeşte în privinţa erotismului pe mulţi colegi ai săi - ci de ceva care a cuprins o bună parte din SF-ul francez de după Gerard Klein. Dacă la Serge Brusolo acţiunea prima şi, indiferent de sex sau de onirism, autorul reuşea să captiveze şi să transmită un mesaj, ai impresia că în cazul lui Curval e vorba de un joc gratuit, de o imitare lipsită de profunzime a suprarealismului.
     Să fie vorba de o diferenţă fundamentală între cititorul francez şi cel anglo-american? Să fie vorba de o manifestare a lipsei de interes a cititorului francez faţă de tehnică? Nici vorbă de aşa ceva, din moment ce creaţiile americane se traduc imediat şi se vând în cantităţi impresionante. Cred că-i vorba de faptul că intelectualitatea franceză a fost mai de stânga decât cea americană, iar autorii francezi n-au manifestat niciodată prea multă încredere în progresul tehnic. Şi, ca şi la noi, n-au considerat că un intelectual trebuie să fie la curent cu noutăţile din domeniul ştiinţific.
     Oricum, romanul lui Curval dă dovadă de caltăţi literare, chiar dacă din punct de vedere SF este deficitar.

     Philippe Curval - Enclava
     Traducere de Rodica Georgescu
     Editura Bogdana, 2003





ŞI A APĂRUT LUMEA DISC...

Liviu Radu


     După succesul avut de Stăpânul inelelor şi de ciclul Harry Potter, a venit momentul ca cititorul român să cunoască alte realizări de prestigiu din domeniul literaturii fantasy. Editura Noesis a avut curajul să ne ofere primul volum din ciclul romanesc al lui Terry Pratchett despre lumea disc.
     Să începem prin a aminti celor care nu cunosc genul că literatura fantasy nu este o literatură pentru copii, nu seamănă decât vag cu basmul, cult sau popular. Literatura fantasy poate fi considerată un soi de basm pentru oameni mari, în care supranaturalul joacă un rol important, dar în care adevăratul scop este de a scoate în evidenţă valori morale, precum curajul, tenacitatea, loialitatea, dragostea şi spiritul de sacrificiu. Este o literatură pentru cei care n-au uitat să viseze şi care vor să se refugieze, măcar pentru o scurtă perioadă de timp, în afara lumii tehnologizate şi lipsită de idealuri spirituale, în care ne-am născut.
     Dacă primele creaţii de acest gen îşi plasau acţiunea într-un trecut îndepărtat şi greu identificabil (a se vedea ciclul Conan), Pratchett preferă să-şi inventeze propria lume. Lumea disc seamănă oarecum cu lumea noastră. Mai mult, ai zice că trebuie să fie chiar lumea noastră, din moment ce ideea lumii discoidale, sprijinită pe elefanţi şi pe o broască ţestoasă, este luată din mitologia indiană. Numai că Pratchett nu se mulţumeşte cu atât. El inventează legi fizice care acţionează pe o asemenea lume, permiţându-i să funcţioneze. Mai mult, afirmă că pe o asemenea lume magia este atotputernică. Astfel, lumea disc devine altceva, o lume în care trăsăturile pământene sunt exagerate, caricaturizate şi ironizate.
     Pentru că autorul britanic, înnobilat în urma succesului ciclului său de romane (vreo douăzeci de volume, până în prezent) dă dovadă de o ironie fină, de cea mai bună tradiţie britanică. Talentul său este asemănător celui al lui Oscar Wilde sau al lui Bernard Show. Umorul său nu are nimic vulgar, satira sa e muşcătoare, dar nu-i răutăcioasă. Are, ca să spunem aşa, un stil reconfortant, amuzant, dar plin de profunzime.
     Primul volum este dedicat în primul rând prezentării lumii disc. Un vrăjitor ratat, Vânturică, ajunge ghid al unui turist venit din altă parte a planetei. Colindând de colo-colo şi întâlnind tot soiul de personaje, cei doi oferă cititorului nu numai aventuri captivante, ci şi o panoramă cât mai completă a lumii imaginate de Pratchett.
     Să lăsăm un pic povestea şi să ne referim la ediţia de faţă. Traducătoarea a gândit - dovedind că nu cunoaşte aproape nimic despre literatura fantasy şi inspirându-se probabil din traducerea ciclului Harry Potter - că acest gen literar se adresează copiilor, ca urmare a tradus numele personajelor, lucru care - ca şi în cazul Harry Potter - nu s-a dovedit de loc inspirat.
     Dacă am amintit de ironia lui Pratchett şi de umorul său, nu trebuie să vă imaginaţi că volumul respectiv - care e mai puţin un roman şi mai mult o colecţie de povestiri cu aceleaşi personaje - este unul umoristic. Dincolo de zâmbetul său amuzat, sir Terry este un om foarte profund şi veţi găsi în cartea sa multe lucruri care să vă dea de gândit. Şi chiar de n-o fi aşa, are o imaginaţie zdrobitoare, un talent literar incontestabil şi o manieră absolut fermecătoare de a povesti. Sunt absolut convins că vă va face plăcere să-i citiţi cartea.

     Terry Pratchett - Culoarea magiei
     Traducere de Domnica Macri
     Editura Noesis, 2002





DIN NOU DESPRE LUMEA DISC

Liviu Radu


     Editura Noesis se dovedeşte consecventă în publicarea volumelor din ciclul lumii disc, de Terry Pratchett. Iată, a apărut deja volumul al doilea. Sperăm să le vedem şi pe celelalte, cât mai curând.
     Dar avem şanse?
     Am aflat cu totul întâmplător de apariţia primului volum şi la fel de întâmplător de apariţia celui de-al doilea. Am văzut cele două cărţi doar la librăria Dalles - e adevărat, chiar la intrare, să fie văzute de toată lumea. Încolo, nici o reclamă în vreun ziar, revistă, nici o prezentare la televiziune, radio, etc. Însă unde să apară o asemenea reclamă? Ziarele de mare tiraj care publică ştiri culturale - se mai găseşte pe ici, colo, câte o bucăţică de pagină - nu bagă în seamă asemenea chestii, care nu vorbesc nici de Holocaust, nici de rezistenţa anticomunistă, emisiunile de la televizor prezintă numai filosofie, iar revistele care ar fi publicat o asemenea ştire, adică reviste SF, nu mai există de mult. Deci o carte de acest gen nu are nici o şansă să fie cunoscută de cititori, dacă nu cumva s-a făcut un film după ea, ca în cazul Stăpânului inelelor sau al lui Harry Potter. Mai există şansa publicării într-o colecţie a unei edituri cunoscute, dar Nemira n-a mai publicat de mult o carte SF, darămite una fantasy! Deci Noesis s-a lansat într-o aventură foarte riscantă, pentru că de Terry Pratchett nu auzise până anul trecut în România decât Florin Pîtea, care nu numai că-i autor şi cititor de SF şi fantasy, dar mai e şi licenţiat şi doctorand în literatura engleză, şi de prietenii acestuia, pentru că Pîtea ne zăpăceşte la cap de ani de zile, povestindu-ne că Harry Potter e nimic pe lângă Pratchett.
     Deci, cu tot talentul incontestabil al lui Terry Pratchett, seria sa de romane despre lumea disc riscă să treacă neobservată de cititori, pentru că aceştia nu au de unde să afle de apariţia traducerilor în româneşte.
     Dar să revenim la acest al doilea volum. Dacă în primul puteam vorbi despre o călătorie iniţiatică, în care personajele colindă lumea disc, făcând-o cunoscută cititorului, al doilea volum este scris în altă gamă. Lumea disc este ameninţată de pieire, zeii, vrăjitorii şi oamenii se agită, încercând s-o salveze, în timp ce singurul care o poate salva cu adevărat îşi vede liniştit de treburi. Ironia autorului, la fel de fină ca în primul volum şi la fel de prezentă, păleşte uneori în faţa gravităţii evenimentelor descrise. Vă las însă plăcerea de a afla singuri ce se petrece în carte. Merită s-o citiţi şi vă mărturisesc că abia aştept să citesc volumele următoare.

     Terry Pratchett - Lumina fantastică
     Traducere de Domnica Macri
     Editura Noesis, 2002





UN DETECTIV DE MODĂ NOUĂ

Liviu Radu


     Jack Vance este cunoscut în lumea amatorilor de literatură SF pentru imaginaţia sa debordantă şi pentru lumile bizare pe care le oferă cititorilor. Volumul prezentat de editura Pygmalion nu se abate de la ceea ce se ştie despre acest autor. Vance porneşte de la premisa că - indiferent de evoluţia tehnicii, indiferent de numărul lumilor civilizate - se vor săvârşi întotdeauna crime sau delicte. Iar pentru rezolvarea lor este nevoie de un detectiv. Un detectiv care seamănă teribil de mult, prin metoda de lucru şi prin ciudăţeniile personale, cu Hercule Poirot. Evident, avem de-a face cu o culegere de povestiri, povestiri care-i permit autorului să descrie lumi bizare, să ne prezinte crime stranii şi rezolvări la fel de stranii, totul la limita dintre seriozitate şi pastişă. Efectul este foarte interesant şi atractiv, pentru că un scriitor talentat nu poate să scrie ceva care să nu-i exprime talentul.
     Dar, cu toate că volumul este interesant, nu putem să nu atragem atenţia că o bună parte dintre povestiri au mai fost publicate în revista Anticipaţia sau prin diverse almanahuri. Având în vedere că opera lui Vance este destul de întinsă, iar din această operă n-au fost traduse în româneşte lucrările sale principale, că acesta este primul volum al lui Vance care-i oferit cititorilor din ţara noastră, cred că această culegere de povestiri ar fi trebuit să apară la noi abia după ce ar fi fost publicate mai multe romane celebre ale sale. În acest fel, cititorul, familiarizat cu opera lui Vance, ar fi putut aprecia mai mult sarcasmul autorului şi imaginaţia sa bogată, ar fi putut să-şi dea seama în ce măsură aceste povestiri se încadrează într-o anumită viziune despre univers şi civilizaţie.
     Să mai menţionăm că în volumul respectiv s-a rătăcit şi o povestire fantastică, destul de macabră, de altfel, care nu-i nici de factură poliţistă, nici nu-l are ca erou pe Magnus Ridolph. Să fi fost o iniţiativă a traducătorului? Să fi fost o ironie de-un gen aparte a scriitorului?
     Şi să mai remarcăm prezentarea autorului, prezentare ce aparţine traducătorilor şi care dovedeşte profesionalism, cultură SF şi talent. Nici nu se putea altfel, pentru că domnul Cristian Ionescu este cunoscut de multă vreme în fandom, atât ca traducător şi editor, cât şi ca un împătimit amator de SF.

     Jack Vance - Lumile lui Magnus Ridolph
     Traducere de Mihaela şi Cristian Ionescu
     Editura Pygmalion, 2002





PRO-PUNERI





IONEL ŞI OUĂLE

Györfi-Deák György


[bandă desenată]





STAR WARS ORIGAMI

Györfi-Deák György


Star Wars constituie unul dintre marile cicluri epice ale secolului XX, care în secolul următor avea să devină o mitologie şi să genereze prima religie cine-ficţională. La ultimul recensământ din Anglia, din aprilie 2001, la capătul celor 176 de culte oficiale a apărut şi inedita categorie a "cavalerilor jedi". Dacă ei nu sunt foarte numeroşi în Marea Britanie, 70.509 recenzaţi din Australia au trecut la rubrica religie: "adept Jedi". În Noua Zeelandă, situaţia e asemănătoare. Chris Brennan, preşedintele Societăţii Star Wars din Australia, declara prudent:
     "Nu cred că sunt atâţia. Marea majoritate a dorit să se distreze pe seama guvernului. Există vreo 5.000 de aspiranţi care formează un nucleu puternic, restul doar îşi fac de cap."
     Prestigiosul Oxford English Dictionary a inclus în ediţia 2002 termenul "jedi" printre neologisme. Lansarea Episodului 2: "Atacul clonelor", a avut loc în 16 mai 2002, într-o zi lucrătoare (joi) şi a produs economiei americane o pagubă de 319 milioane dolari (din care studiourile 20th Century Fox a încasat suma de 30.141. 417 dolari doar în ziua respectivă). De fapt, Star Wars a fost încă de la primul film (aşa-numitul Episod IV, 1977), filmul care a bătut toate recordurile de încasări.
     Pentru că fierul trebuie bătut cât e cald, George Lucas a realizat apoi "Imperiul contraatacă" (1980), iar aventurile lui Luke Skywalker au luat sfârşit în "Întoarcerea cavalerului Jedi" (1983) prin învingerea împăratului, lămurirea relaţiilor dintre el şi tatăl său (Darth Vader), el şi sora sa (prinţesa Leia). Cu siguranţă, povestea primei trilogiei vă este cunoscută, ea a fost reluată atât la lansarea Episodului 1 ("Răzbunarea fantomei", 1999), cât şi a "Atacului clonelor" (2002). În plus, editura Edit Comentator din Bucureşti a publicat novelizările respective în 1993, deci ele vă sunt accesibile şi sub formă de carte.
     Criticii s-au distrat copios pe seama confuziilor şi bâlbelor din poveste, lucru care l-a determinat pe George Lucas să remodeleze complet prima serie şi să introducă o serie de secvenţe lămuritoare în copiile digitalizate ale primei trilogii. Printr-o decizie autocrată, producătorul a decis să îngroape copiile originalelor şi să distribuie doar varianta "tunsă şi coafată", lucru care a stârnit indignarea fanilor adulţi. Lucas însă a depus eforturi susţinute pentru promovarea noii imagini în rândurile tinerei generaţii, care au crescut odată cu noua poveste: a permis folosirea unor secvenţe din filmele vechi şi i-a îndemnat pe fani să-şi alcătuiască propriile versiuni video, care au fost jurizate şi premiate.
     Dacă popularitatea Star Trek a dus la botezarea unei navete spaţiale, succesul Star Wars a fost folosit de chiar guvernul american pentru a populariza una dintre cele mai scumpe iniţiative strategice ale SUA, care şi-a propus la sfârşitul anilor '80 ca prin folosirea unui sistem de sateliţi şi lasere de mare putere amplasate în Cosmos să distrugă orice rachetă intercontinentală care ar fi atacat Lumea Nouă.
     Situaţia se repetă şi în cazul artiştilor care modelează hârtia prin plieri succesive şi creează figurine origami: Star Wars, personajele şi gadgeturile sale furnizează majoritatea intrărilor găsite la o căutare cu Google-ul sau alt motor de căutare. Succese mondiale, precum "Star Trek", "Alien", "Infanteria stelară", "Gremlins", n-au reuşit să entuziasmeze într-atât creatorii încât să reconstituie în termeni origami universul lor (apropo, au apărut primele origami-uri "Matrix"). Succesul "Star Wars" poate fi comparat doar cu cel al "Stăpânului inelelor", care şi-a completat galeria de figuri cu mult înainte ca regizorul neo-zeelandez Peter Jackson să se apuce de filmări.
     În topul personajelor, se detaşează net Yoda, maestrul Jedi. El a apărut pentru prima oară în "Imperiul contraatacă", unde juca manevrat de marele păpuşar Frank Oz. Peter Nicholls a considerat în Enciclopedia sa că secvenţa respectivă e mai mult banală decât metafizică, dar nu este singura răutate din această voluminoasă carte. S-a remarcat imediat că Yoda are ochii modelaţi după cei ai lui Einstein. El poate fi găsit în numeroase variante, pornind de la superba păpuşică realizată de Kawahata, care are modelate până şi degetele cu care mica făptură se sprijină pe baston, trecând prin modele sobre ale lui Stephen O'Hanlon şi Marc Gutman, până la foarte accesibila figurină a lui Javier Caboblanco, pe care o poate împături ori copil de vârstă şcolară.
     Următorul situat în topul apariţiilor este Darth Vader. Chipul său întunecat poate fi regăsit pe mai multe situri, precum Gilad Aharoni's Origami Page (creaţia lui Ray Horacek), paginile japoneze de la http://www.inaka.com/mori/50/o2.shtml sau masca realizată de Lar deSouza de pe Larigami, Din păcate, nici unul dintre situri nu oferă şi diagramele conform cărora el poate fi realizat, aşa că va trebui să rămâneţi cu impresia vizuală (sau să căutaţi cărţile date ca sursă).
     Dacă nici un actor n-a jucat în toate cele cinci filme realizate până în prezent, cei doi roboţei au reuşit performanţa de a fi omniprezenţi (între noi fie spus, până şi un critic neiertător ca deja-amintitul Peter Nicholls, se lasă cuprins de admiraţie şi recunoaşte că sunt simpatici). Robert Glynn ne oferă în mai multe locuri chipul robotului C-3PO, în vreme ce Philip Schultz a realizat o versiune foarte înşelătoare a lui R2-D2. De cealaltă parte a frontului, găsim figurile impunătoare ale droizilor de luptă din "Răzbunarea fantomei", precum şi clasicele automate de luptă cu mers de găină (chicken walker).
     În lumea origami, într-o vreme s-a discutat foarte mult despre includerea lui Leonardo Da Vinci printre părinţii fondatori, deoarece printre manuscrisele sale a fost descoperită şi schiţa unui avion de hârtie. Cei mai mulţi copii împăturesc planoare şi săgeţi turboreactoare, fără să ştie că fac origami. Navele stelare din Star Wars sunt rude bune ale acestora şi artiştii s-au străduit să le modeleze cât mai fidel, astfel încât în cele din urmă privitorul poate rămâne cu impresia că modelele origami au fost machetele originale folosite la filmări.
     Cea mai populară navă este interceptorul cu aripi în X pilotat de Luke Skywalker. Modelul cel mai reuşit este cel realizat de Wayne Ko, care are toate cele patru motoare şi o carlingă de culoare, dar diagramele sunt adesea confuze, fapt care ne determină să nu o recomandăm celor aflaţi la prima figurină. Ei pot modela liniştiţi versiunile lui Marc Gutman sau Philip Schultz. Modelele executate din staniol arată mult mai frumos (ca exemplu, priviţi minunata navă de pe planeta Naboo, şlefuită aidoma "Păsării măiestre" a lui Brâncuşi), în schimb cele din hârtie albă pot fi colorate şi decorate după pofta inimii.
     În topul popularităţii, urmează "Millenium Falcon", nava pilotată de Han Solo şi prietenul său wookie Chewbacca. Varianta realizată de Marc Gutman se apropie foarte tare de ceea ce am putut vedea în trilogia iniţială. Pentru copii, Philip Schultz propune două versiuni diferite, una modelată pe ambele părţi, cealaltă mai simplă.
     Ele trebuie să înfrunte marile distrugătoare stelare şi să se strecoare printre interceptoarele TIE ale imperiului. Ultimele egalizează în popularitate navele cu aripi în X. Subsemnatul a apucat să realizeze doar modelele oferite de Philip Schultz şi Kyle Warner, dar ele sunt mult mai numeroase.
     Am lăsat la urmă soldatul imperial, care e un model propriu. El se realizează din două baze de cocor, prima formează picioarele şi bustul, a doua modelează capul şi braţele. Mă voi strădui să realizez şi diagramele, aşa că vă invit să reveniţi ca să le descărcaţi. (Cu diagramele astea păţesc tot timpul ca şi electroniştii: e mult mai uşor să faci un montaj electronic decât să realizezi cutia în care să-l introduci; tot aşa, e mai uşor să realizezi un origami decât să desenezi toţi paşii care trebuie efectuaţi până la finalizare.)
     Primul printre siturile origami dedicate ciclului Star Wars este "Coţofana fericită" a lui Philip Schultz, care-şi propune din titlu să ne familiarizeze cu lucrurile strălucitoare sau care stârnesc curiozitatea (precum navele stelare). Paginile sunt organizate sistematic, astfel încât şi începătorii au ocazia să se familiarizeze cu tehnicile de bază, iar papiroflecşii avansaţi dispun de cea mai mare colecţie de diagrame din domeniu. Ele sunt foarte bine realizate şi nu pun nici un fel de probleme de interpretare. Situl cuprinde totodată cea mai bine organizată şi comentată colecţie de linkuri. Altminteri, nu cred să fie o apreciere subiectivă, "The Happy Magpie" a fost declarat Situl lunii ianuarie 2003 de către prestigiosul www.SciFi.com.
     Cei care nu cunosc limba engleză, dar înţeleg franceza, le recomand să acceseze Zeelay, situl realizărilor Star Wars neoficiale. E un portal care, pe lângă o bogată galerie de figuri origami (ale căror linkuri nu sunt întotdeauna foarte precis adresate), vă prezintă şi reprezentări realizate din Lego, jocuri de cărţi ori ineditul Dejarik.
    Kyle Warner a alcătuit şi el un Star Wars Origami, o colecţie nemaipomenită, dar, din păcat,e diagramele sale sunt doar nişte schiţe de lucru, foarte mari ca dimensiune (descărcarea lor durează), iar autorul a folosit foarte adesea nume de fişiere ce conţin spaţii albe, ceea ce o să-i încurce pe cei care nu şi-au setat browserele să se descurce cu ele.
     Să încheiem lista noastră cu situl lui Marc Gutman, care cuprinde o galerie bogată de ipostaze ale figurinelor origami de inspiraţie Star Wars. Aici găsim şi diagramele unui interceptor X-Wing modelat dintr-o bază de broască, un Yoda cu nişte explicaţii foarte baroce (înzorzonate) şi cel mai frumos "Şoim al mileniului" de pe internet.
     Ar rămâne de adăugat doar adresa lui George Lucas. Vă las ca temă de casă căutarea ei.
     Folds be with you!


Kawahata Fumiaki
Yoda

Stephen O'Hanlon
Yoda

Marc Gutman
Yoda

Javier Caboblanco
Yoda

Philip Schultz
R2-D2

Wayne Ko
X-Wing Fighter

Marc Gutman
X-Wing Fighter

Philip Schultz
X-Wing Fighter

Marc Gutman
Millenium Falcon

Philip Schultz
Millenium Falcon

Philip Schultz
Millenium Falcon

Philip Schultz
Naboo Starfighter

Györfi-Deák György
Imperial Soldier

Philip Schultz
Chicken Walker

Philip Schultz
Droid

Philip Schultz
Droid

Philip Schultz
Star Destroyer

Philip Schultz
TIE-Fighter

Kyle Warner
TIE-Fighter





PRO-POZIŢII





FRAGMENTE CRITICE (X): SOCIOLOGIA SEFEULUI

Voicu Bugariu


     O carte a lui Brian M. Stableford (The Sociology of Science Fiction, The Borgo Press, San Bernardino, California, 1987) ne ajută să înţelegem ce nu este literatură în sefeu. Citirea ei mi-a fost sugerată de către Cornel Robu. Am reuşit s-o parcurg (din copia respectivă lipseşte capitolul al V-lea, cu subiect necunoscut) datorită deosebitei amabilităţi a lui Mircea Opriţă. Acesta a obţinut-o de la un student român din Budapesta. Cartea a apărut, se pare, într-un tiraj mic, nefiind difuzată pe căile obişnuite. Astfel s-ar explica de ce nu figurează în marile biblioteci.
     Fiind o teză de doctorat, cartea prolificului autor englez de sefeuri are ca prim merit rigoarea. Sunt analizate o serie de concepte fundamentale. Autorul face efortul de a rămâne străin de cunoscuta postură a apologetului. Nu reuşeşte întotdeauna, fapt foarte explicabil, dacă ne gândim la clasica psihologie de convertit a sefistului.
     Teza principală a cărţii este ideea că sefeul este o formă culturală deosebită faţă de literatură, de sine stătătoare. Drept urmare, valoarea ei nu trebuie căutată în virtuţi analoge celor ale literaturii. Totuşi, autorul recunoaşte în treacăt că există sefeu bun şi sefeu prost, contrazicându-se oarecum. Aceasta fiindcă pentru realizarea unei asemenea clasificări foloseşte criterii derivate în mod tacit din critica literară. Împărţirea „despotică” a autorilor în amatori şi profesionişti nu este suficientă. O altă contradicţie este conţinută de constatarea că sefeul face parte din literatura populară, adresându-se nu unor cunoscători, ci unor consumatori. După cum ştim, există o literatură populară bună şi una proastă.
     În opinia lui Brian M. Stableford, funcţiile fundamentale ale sefeului nu ţin de domeniul estetic, ci de acela al comunicării. Aceste funcţii sunt: formativă, de menţinere şi restaurativă. Sefistul s-ar instala într-un univers specific şi s-ar consolida progresiv în el, prin lecturi.
     Interesante sunt şi consideraţiile despre tipul uman al sefistului. Acesta ar fi o persoană cu o inteligenţă situată peste medie, dar acuzând un fel specific de inadacvare la lumea reală.
     Cartea ar merita să fie citită de toţi cei atraşi de sefeu. În acest context, apelez la amabilitatea eventualului posesor al ei, rugându-l să mă contacteze. Aş dori să-l rog să-mi trimită capitolul absent în copia menţionată.





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (9): LITERATURA SENTIMENTALĂ

Liviu Radu


     Spre deosebire de majoritatea genurilor specializate, literatura sentimentală nu provine din literatura populară, ci descinde din literatura elitistă. Originile literaturii sentimentale se pot regăsi pe de o parte în literatura cavalerească, pe de altă parte în descendenta acesteia, literatura romantică. Ambele cultivau ideea eroului singuratic, cu trăiri intense şi dedicat unor idealuri deosebite, erou care privea dragostea ca un motiv pentru fapte eroice şi sacrificii. Dragostea era ideală, cavalerească, nu pământeană şi carnală.
     De aici, printr-un interesant fenomen de transfigurare, se ajunge la literatura sentimentală, o literatură populară calchiată după cea cavalerească şi cea romantică, dar în care rolul principal nu mai revine aventurilor măreţe şi trăirilor profunde, ci iubirii, considerată cel mai măreţ şi mai profund dintre trăirile omeneşti. Iubirea este dramatică, plină de suferinţă şi de sacrificii, iar împlinirea ei înseamnă fericirea supremă. Literatura sentimentală de la începuturi avea multe lucruri în comun cu literatura populară a lui E. Sue, împletind povestea de dragoste cu aventuri puţin credibile şi opunând eroilor personaje negative exagerate. În faza actuală, literatura sentimentală banalizează totul, în afară de iubire. Eroii sunt oameni banali, cu îndeletniciri şi activităţi obişnuite, care tănjesc să evadeze din cotidian. Iar acest lucru îl fac atunci când întâlnesc făptura la care au visat. Sacrificiile lor sunt la fel de banale, trebuie să renunţe la o carieră care nu le permite să aibă timp pentru dragoste sau care-i obligă să se mute în altă localitate. Trebuie să recunoaştem că drumul de la eroii romantici a fost cam lung, dar trebuia să se întâmple asta, pentru a satisface un număr cât mai mare de cititori.
     Bine, bine, o să ziceţi, dar ce asemănare ar putea exista cu literatura SF?
     Să ne amintim că la începuturile sale, literatura SF era elitistă, dar numai prin faptul că se adresa unui cerc restrâns de cititori, cu o anumită cultură ştiinţifică şi interesaţi de progresul tehnico-ştiinţific. Din punct de vedere al profunzimii personajelor, această literatură suferea de o oarecare naivitate şi de influenţa vădită a romantismului. Să ne amintim de unii dintre eroii lui Jules Verne, să ne amintim de Castelul din Carpaţi şi veţi vedea că am dreptate. Şi alţi autori de la începuturile SF-ului au creat eroi cu trăiri intense, capabili de sacrificiul suprem în numele iubirii. Să ne amintim, printre alţii, de Abraham Merritt. La începuturi, literatura SF manifesta o pudoare deosebită, având faţă de dragoste doar două atitudini: fie o ignora, fie o prezenta într-un mod romantic. Mai târziu s-a ajuns la un oarecare cinism, la exagerări antiromantice. A se vedea Ph. Jose Farmer şi Robert Heinlein. Dar maniera romantică în prezentarea dragostei a revenit în acele lucrări SF care exploatau filonul popular al genului, mai ales în space opera, atât cea literară, cât şi cea cinematografică. Pe de altă parte, se remarcă faptul că la sfârşitul secolului XX a avut loc o revenire spre sentimentalism şi romantism, ceea ce poate justifica premiile obţinute de doamna Bujold şi succesul deosebit al lui Harry Potter. Dacă mai adăugăm la asta şi faptul că s-a simţit nevoia reluării unor succese mai vechi (continuarea seriei Star Wars, reeditarea Stăpânului inelelor şi ecranizarea acestuia) putem concluziona că filonul sentimental, romantic, al literaturii SF a rămas puternic.


     ALTE PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE
     Articole de Liviu Radu publicate în numerele anterioare
(a se vedea şi Pro-Porţie, Index de autori, literele H-Z)

     Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?
     Literatura poliţistă, o literatură SF specială?
     Literatura western şi literatura SF
     Literatura SF şi romanele cu samurai
     Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine
     Fantasy şi science fiction
     Horror şi SF
     Literatura istorică şi SF-ul





IOAN PETRU CULIANU

(21 mai 1991 - 21 mai 2003)

Cătălin Ionescu


     S-au împlinit 12 ani de la trecerea „dincolo“ a lui Ioan Petru Culianu.
     Ioan Petru Culianu este unul din reprezentanţii importanţi ai culturii române contemporane. Nu numai prin prisma lucrărilor sale ştiinţifice, a eseurilor sau a textelor sale literare. Ci şi prin atitudinea sa angajată politic, de violentă respingere a psedo-comunismului ce a urmat (şi, că tot veni vorba, continuă şi astăzi) evenimentelor din decembrie 1989 din România.
     Deşi au trecut 12 ani de la moartea sa, numele lui Culianu nu a fost uitat în cercurile culturale româneşti. Colecţia „Opere complete“ apărută la Editura Nemira a fost scoasă în condiţii grafice excepţionale şi a beneficiat comentariul mai multor personalităţii ale culturii româneşti: Sorin Antohi, Andrei Oişteanu, H. -R. Patapievici, Dan-Silviu Boerescu, Dan Petrescu. Au continuat să apară cărţi, s-au organizat simpozioane pe această temă.
     Am făcut şi o scurtă incursiune pe internet din perspectiva Ioan Petru Culianu. De la bun început am dorit o abordare serioasă a acestei teme; altminteri, puteţi citi, de pildă, un interviu cu spiritul lui Ioan Petru Culianu (în acelaşi site mai puteţi găsi interviuri cu spiritele lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, Mircea Eliade, Zalmoxis, ca să nu mai amintim de interviurile cu o fetiţă extraterestră sau cu motanul Costică , practicant de yoga – fără alte comentarii...). Materiale sunt relativ puţine şi le putem trece repede în revistă:
     - The Washington Post, octombrie 1996 - Forces Of Darkness, de John Crowley,
     Articolul este o cronică a cărţii „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu” semnată de Ted Anton, cartea ce a apărut în urmă cu mai mulţi ani în româneşte.
De altfel, există mai multe recenzii la această carte, dar printre cele altele găsite, materialul lui John Crowley este net superios – explicându-se astfel şi găzduirea sa în paginile unui prestigios ziar.
     - Orizont, revista Uniunii scriitorilor din România, martie 2000 – Universurile ambiguităţii, de Cornel Ungureanu,
     Autorul face largi trimiteri către volumele lui Culianu apărute în româneşte, precum şi la la mai sus-aminita carte a lui Ted Anton
     - Facultatea de Istorie şi Filozofie din Universitatea Babeş-Bolyai, găzduieşte Journal for the Study of Religions & Ideologies, şi în ediţia din martie 2002 putem citi materialul Ioan Petru Culianu, sau filozoful (religiilor) ca magician, de Aurel Codoban.
     Eseul semnat de Aurel Codoban iese din tiparele unei prezentări mai mult sau mai puţin aride a unei personalităţi marcată de multiple faţete, greu de identificat. Accentul este pus pe filozofia lui Culianu, precum şi pe diferenţele dintre concepţiile lui Eliade şi Culianu.     
     Aurel Codoban încheie precaut:
     „S-a speculat mult asupra sfârşitului lui Ioan Petru Culianu. Semnificativ, el este analog cu cel al lui Bruno: filosoful magician urmează magicianului. Ioan Petru Culianu căuta lumi paralele împotriva nihilismului agresiv, a violenţei anomice, tot aşa cum şamanii preistoriei eliberau sufletele pentru a călători în alte lumi sau magicienii Renaşterii manipulau erotic mulţimile sau sufletele individuale. Nu ştiu dacă într-o umanitate pradă atâtor manipulări, ale Statului vrăjitor sau ale unor magicieni de circ, lumile paralele pot fi construite - sau, măcar, dacă putem călători în ele - cu deplina inocenţă a şamanului preistoric, dacă, adică, nu cumva totul poate fi folosit, totul poate fi resemnificat, totul poate fi, conform unei celebre lozinci a postmodernului, refolosit, împotriva destinaţiei lui intentionate (de parca ar mai exista subiectul atotputernic al unei atari destinări !) Ceea ce pot să banuiesc, fără a fi prezumtios este ca el moare ca o jertfa pe rugul agresivităţii nihiliste a celor care nu construiesc alte lumi, ci se mărginesc la refuzul violent al acesteia.“
     Ultima notă de subsol, referitoare la sfârşitul lui Culianu, completează:
     „Nu ştiu în ce măsură Ioan Petru Culianu putea pune în pericol clasa politică românească constituită după căderea regimului lui Ceauşescu. Personal mă îndoiesc foarte mult că aceasta ar fi explicaţia morţii lui. Regimurile din România n-au fost niciodat stresate de producţiile intelectuale pentru că niciodată în societatea românească atari produse n-au avut pătrundere de masă şi circulaţia care să le instaleze ca lumi alternative (cum ar spune Ioan Petru Culianu), periculoase pentru realitatea politică de aici, capabile adică să producă decizii politice. Nu am însă nici o explicaţie pentru faptul că nici unul dintre analiştii politici n-au folosit ideile lui Ioan Petru Culianu în analiza căderii comunismului românesc şi a perioadei de tranziţie care ţine de mai bine de un deceniu. În primul caz, Occidentul a acţionat, cu bună ştiinţă sau ignorant, prin magia fantasmatică a publicităţii şi artei. Seriale văzute prin intermediul unor antene individuale sau difuzate prin casete video au creat o lume alternativă, abundentă şi aventuroasă, reala şi dezirabilă, în faţa unei populaţii înfometate şi plictisite. În al doilea, tranziţia este perfect interpretabilă ca un stadiu de anomie în raport cu puterea politică, un stadiu de afirmare a puterii individuale împotriva statului, societăţii frustrante, dar totodată şi împotriva comunităţii.“
     Interesant şi justificat punctul de vedere al lui Aurel Codoban – vă invit să citiţi întreg articolul de la adresa de mai sus.
     - E-Magazinul Arbor Mundi găzduieşte eseul Ioan Petru Culianu – Religie, Putere şi Moarte, de Dani Godja, datat martie 2002
     O biografie alertă şi compactă a lui Culianu, axată în special pe munca s ştiinţifică şi pe relaţia cu Eliade. Un material care merită parcurs.
     Şi sunt nevoit să mă opresc aici cu lista de site-uri găsite pe net. Evident, mai sunt şi altele, de genul altor recenzii la cartea lui Ted Anton, sau scurte materiale din ziarele româneşti referitoare la câteva simpozioane ale societăţii civile româneşti pe tema Ioan petru Culianu (în special din anii 2001 şi 2002), şi cam atât.
     Interesant este însă faptul că lipsesc, aproape cu desăvârşire, trimiterile spre scrierile science fiction ale lui Culianu. Dacă faimoasa „Intervenţie a zorabilor în Jormania“ a fost de multe ori comentată, celelalte povestiri şi romane au fost amintite mai degrabă în treacăt şi uneori cu mici erori. În e-magazinul Arbor Mundi (vezi adresa de mai sus) am întâlnit o cronică a romanului „Hesperus“, cu specificaţia că romanul a rămas netipărit până în 1998, când a apărut la Editura Nemira. Ori „Hesperus“ a apărut în 1992 la Editura Univers... Şi nu pot să nu observ, cu mâhnire, că strâmta şi orgolioasa lumea science fiction românească continuă să ignore, cu obstinanţă, subiectul Ioan Petru Culianu. De aceea mi-am permis şi eu să „dezgrop“ un material mai vechi, apărut în primăvara anului 1996 în număr 162 al Jurnalului SF.
     Şi în loc de încheiere, vă ofer un extras dintr-un faimos interviu pe care Ioan Petru Culianu l-a acordat Gabrielei Adameşteanu, şi care a apărut în revista 22 cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Atenţie, ne aflăm la sfarşitul anului 1990, computerele erau departe de ceea ce sunt azi, ca să nu mai comentăm nimic despre realitatea virtuală de care aminteşte Culianu. Păcat însă că nici doamna Adameşteanu, care a luat interviul în cauză, nu s-a simţit foarte atrasă de acest subiect, ce-i drept, cam science fiction şi a schimbat, cu nonşalanţă, subiectul discuţiei...

     Ciberneticienii spun că la un moment dat limbajul s-ar putea să dispară cu totul, va fi înlocuit cu un alt sistem de comunicare. Nu va mai fi nevoie de comunicarea prin limbaj articulat de tipul limbilor pe care te avem. Nu ştiu la câte sute de mii de ani ne gândim aici. Dar depinde foarte mult de dezvoltarea computerelor, care e extraordinară. Acum, lucrurile cele mai interesante pe care le fac sunt aşa-numitele lumi alternative. Deocamdată, sunt mai primitive, dar când se vor dezvolta, vor fi... Ai o mască şi pui nişte mănuşi şi cu ajutorul măştii şi al mănuşilor eşti într-o cu totul altă lume. Evident, programul îţi dă lumea în care eşti, dar poţi să fii unde vrei şi funcţionezi realmente în acea lume. Mâinile tale prin mănuşi în mână obiectele acelei lumi, simt obiectele... Înţelegi?
     Unde e lumea aceea, în altă parte sau e în timp?
     Lumea e în computer. Asta pune, evident, probleme filosofice foarte intersante. În fond şi noi, în lumile noastre, suntem în computerul nostru.
     Trecutul sau lumile alternative?
     Nu. Noi avem un ecran, conştiinţa noastră e, de fapt, un ecran. Tridimensional. Alţii spun că are mai mule de trei dimensiuni. Imaginaţia noastră, visele, chiar conştiinţa noastră în general - e un fel de ecran, un spaţiu similar cu ecranul unui computer.
     Şi pe ecran se proiectează în permanenţă...
     De fapt, cred că sunt exact operaţiii de computer care creează imagini şi aşa mai departe. Analogia cu computerul funcţionează în măsura ie care avern şi un ecran. Pe de altă parte, noi înşine suntem acel computer.
     Un computer nu îndeajuns de bine stăpânit, nu? Pentru că, de fapt, nu ne folosim deloc toate disponibilităţile.
     Sigur. Foarte puţin stăpânit. În istoria lumii, foarte mulţi au căutat programele de acces la computer: adevărul, secretele minţii — asta e o cercetare perenă. Foarte multe religii, tehnici, folclorul se ocupă într-o mare măsură de asta. Sunt moduri de a acţiona în nişte programe speciale ale minţii umane. Ştiinţific încă nu sunt cunoscute. Sunt cunoscute anumite stări speciale ale biocurenţilor care circulă. Sunt unde alfa, unde teta, care au proprietăţi foarte curioase asupra corpului. În unde teta corpul, de exemplu, nu mai reacţionează la durere.
     Şi la alfa?
     Nu mai ştiu exact ce se întâmplă. Şi încă n-aş vrea să dau mare importanţă lucrurilor acestora pentru că nu se ştiu chiar precis.
     Sunt încă în marginea speculaţiei?
     Nu, sunt fizicieni care au făcut cercetări. Sunt în California, e o mişcare foarte vastă, foarte interesantă, New Age, care pretinde că am putea manipula mintea în aşa fel încât să producem rezultatele dorite: ca un fel de magie, dacă vrei, dar folosesc mijloace tehnice, folosesc tehnici de bombardament subliminal. De exemplu, cum e muzica dulce, moale din supermarketuri - are afirmaţii subliminale, care te fac să cumperi, să te simţi foarte bine, să te simţi fericit, să intri într-o lume artificială, într-un fel de paradis. Dar conţine şi afirmaţii subliminale care te fac să nu furi. Şi sunt legi care reglementează. Evident că au.fost obiecţii, pentru că unii spun că asta e manipulare a conştiinţei şi atunci magazinele mari nu au voie să folosească decât afirmaţii subliminale împotriva hoţilor, dar nu ca să te facă să cumperi. Ăsta e vârful de aisberg de la o grămadă de tehnici, unele complet trăznite, altele foarte interesante, de modificare a conştiinţei, a subconştientului. Pretenţia lor este tocmai că, în anumite situaţii, dacă cunoşti formula corectă, conştiinţa poate da rezultate surprinzătoare, care depăşesc natura. Nişte fizicieni au făcut cercetări asupra unuia dintre cei mai interesanţi gânditori pozitivi care îşi constituie câte un grup şi umblă cu ei prin foc, pe cărbuni aprinşi. Fizicienii au fost stârnit de afirmaţiile lui şi au făcut cercetări ca să demonstreze că nu avem de a face cu nici un fenomen supranatural. Electroencefalogramele arată că, dacă intri în stadiul ala, ai o anumită protecţie împotriva durerii şi aşa mai departe.
     Dar ei se ardeau totuşi, doar că nu simţeau?
     Nu. Se ardeau numai dacă exista o anumită şovăială în ei
     E puterea credinţei?
     Fizicienii voiau să vadă ce se întâmplă exact şi sunt o grămadă de lucruri care au explicaţie foarte simplă. Nu e puterea credinţei, nu e nici o putere: piciorul nu se arde dacă intră în contact foarte scurt cu cărbunii. Se face o mică peliculă de sudoare care se evaporă instantaneu.
     Totul depinde de viteza şi de...?
     Da. Dacă mergi foarte repede pe cărbuni şi dacă nu şovăi, probabil că nu te arzi Dar îţi trebuie o anumită tărie. Al doilea lucru sunt aceste unde, pe care creierul se pare ca le produce în anumite situaţii.
     Deci asta este New Age?
     New Age, da...
     Şi este în California?
     Nu, e peste tot, dar centrele, să spunem, sunt în California. E... foarte comercializat, dar anumite lucruri sunt foarte interesante. Altele sunt ridicole. E un amestec de ridicol şi de lucruri...
     Pot să-ţi fac o poză? De obicei eu nu încadrez bine. S-ar putea să ieşi fără cap...

Extras din Revista 22, numărul 21 (585), 21-28 mai 2001, p. 13





IOAN PETRU CULIANU SAU SF-UL ÎNTRE POLIŢIE ŞI MAGIE

Cătălin Ionescu


     La 21 mai [1996 - n.n.] s-au împlinit 5 ani de la misterioasa trecere „dincolo“ a profesorului de origine română Ioan Petru Culianu. Moartea, prin împuşcare în cap cu un pistol de calibru 25, a survenit într-unul din WC-urile Universităţii din Chicago.
     Desigur, presa a vuit de ambele părţi ale Atlanticului. Contextul politic al crimei a fost mult dezvoltat în tot felul de speculaţii: poliţia politică română trimisă în misiune de guvernanţii actuali ai României, nemulţumiţi de criticile virulente ale lui Culianu la adresa situaţiei din ţară; extrema dreaptă a exilului românesc, nemulţumită atât de atitudinea lui Culianu la adresa ei, cât şi de faptul că profesorul urma să se căsătorească, peste doar câteva luni, cu o evreică. Contextul religios a fost, la rându-i, speculat: Culianu ar fi fost, zice-se, atras de partea „întunecată“ a cunoştinţelor ezoterice, crima fiind din acest punct de vedere, fie un soi de ritual barbar „de trecere“, fie o urmare directă a „manipulării“ imprudente a unor forţe care au scăpat de sub control, ducând în mod direct la eliminarea profesorului.
Călătorii în lumea de dincolo     Singurul lucru cert în moartea lui Ioan Petru Culianu este faptul că nu există certitudini. Nici poliţia americană, nici F.B.I.-ul, nici ziariştii americani sau români n-au reuşit să rezolve în mod satisfăcător ecuaţia. În prefaţa volumului „Călătorii în lumea de dincolo“, Andrei Oişteanu scria: „Mulţimea şi diversitatea ipotezelor“ (despre moartea lui Culianu) „precum şi coexistenţa lor nu sunt - cum s-ar crede - un simptom al bogăţiei informaţiilor deţinute, ci al sărăciei lor. În orice caz, odată cu dispariţia profesorului Culianu, trecerea timpului ar putea să-l scoată din miezul actualităţii şi să estompeze contururile atât de distincte ale personalităţii sale. Dar există şi riscul ca moartea prematură a savantului, modul violent şi misterios în care s-a produs, să genereze o tendinţă cumva opusă, de supraevaluare a operei lui Culianu şi de idealizare a personalităţii sale.“
     În ceea ce priveşte science fiction-ul românesc, primul pericol pare a fi cel „în curs de desfăşurare“: estomparea personalităţii, deci a operei sale literare, „uitarea“ lui Culianu, în ciuda declaraţiei sale atât de „partizane“, prin care considera formula romanului science fiction singurul mod de a face metafizică în lumea contemporană. Oare de ce noi, exact pe meterezele SF-ului, l-am uitat, sau suntem pe cale de a-l uita? Desigur, colecţia „Opere complete“ de la Editura Nemira ar putea să contrazică afirmaţia anterioară. Numai că „Opere complete“ nu are practic nimic de-a face cu „Nautilus“. Volumele lui Culianu au fost semnalate şi comentate în revistele literare (de nuanţă „serioasă“), iar presa SF a rămas mută. Critica SF a rămas impasibilă, la reeditarea „Pergamentului diafan“, ca să nu mai vorbim de prima ediţie, apărută tot la Nemira în 1993, sau de romanul „Hesperus“, editura Univers 1992.
Pergamentul diafan     Ne vom opri şi noi puţin asupra volumului „Pergamentul diafan“. Romanul „puzzle“, în fapt o colecţie de povestiri străbătute de un fir comun, acela al magiei „smaragdelor“ este o construcţie interesantă din mai multe puncte de vedere.
     Din punct de vedere simbolic, „smaraldul este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie ezoterică, cât şi o putere regeneratoare. (...) Privit sub latura sa nefastă, smaraldul este asociat, în lapidariul creştin, cu cele mai periculoase creaturi ale iadului. Totuşi tradiţiile populare ale Evului Mediu conservă toate puterile benefice ale smaraldului, în care se amestecă, desigur, şi o oarecare doză de vrăjitorie. (...) Piatră tainică - şi deci periculoasă pentru cel care nu o cunoaşte - smaraldul a fost considerat de aproape întreaga suprafaţă a pământului drept cel mai puternic dintre talismanuri. Deoarece s-a ivit în infern, smaraldul se poate întoarce împotriva creaturilor infernale ale căror secrete le cunoaşte. Iată de ce, în India se spune că simpla vedere a unui smarald provoacă viperei şi cobrei o asemenea teamă încât le sar ochii din cap.“ (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri“, Editura Artemis, Bucureşti 1995, volumul 3, pag. 232-233).
     „Smaragdele“ îl fac aşadar pe naratorul principal, care îşi părăsise patria, Jormania, în 1972, să ia parte la un soi de iniţiere. Trimiterile către istoria religiilor sunt atât de pertinente, încât cititorul obişnuit este la prima vedere derutat de întrepătrunderea atât de adâncă dintre planurile reale şi i-reale. Dacă aspectul acesta modern al naraţiunii a fost întâlnit şi la alţi prozatori contemporani (Umberto Eco, de pildă, care a fost admirat de Culianu), surprind însă la Culianu nişte trimiteri brutale, uneori chiar grosolane la o realitate aproape vulgară, care are tendinţa de a sfâşia vălul imponderabil ţesut cu atâta migală pe alocuri. Culianu a părăsit România în acelaşi an, 1972. Dacă Jormania este un nume suficient de străveziu pentru România, atunci celelalte nume proprii din „Intervenţia zorabilor în Jormania“ sunt greu de calificat: preşedintele Gologan şi soţia sa Mortu, poliţia secretă Secan, personajele Bostan, Şnapan, Gâscan, Butan, generalul Bulan par a fi scoase mai degrabă dintr-un pamflet politic acidulat dintr-o revistă de scandal, decât dintr-un volum literar. Dar lucrul acesta este valabil doar în cadrul povestirii citate. În celelalte ale volumului „puzzle“ construcţia literară nu lasă loc nici unui compromis.
     Dan Silviu Boerescu, scria în postfaţa ediţiei a doua a „Pergamentului diafan“ că „unul din elementele ce alcătuiesc armătura inefabilă a subtitlului puzzle din Pergamentul diafan este tocmai reapariţia constantă a acestui unic Magician sub felurite măşti aluzive.“ Este vorba desigur de Magicianul Divin, Marele Magician sau Marele Manipulator, idee care stă la baza mai multor volume ale lui Culianu, atât de nuanţă ştiinţifică („Eros şi Magie în Renaştere. 1484“), cât şi science fiction („Hesperus“). Să fie însă doar un alt element al acestui puzzle revolta furioasă la adresa României conţinută în „Intervenţia zorabilor în Jormania“, plină de epitete fără cea mai mică urmă de menajamente?
     Ediţia a doua de la Editura Nemira conţine ca „bonus“ alte patru povestiri, reunite sub titlul „Ultimele povestiri“. „Limba creaţiei“ de pildă avansează ideea (prezentă în mai multe povestiri) că plinul absolut şi golul absolut sunt echivalente. Ceea ce ar însemna, în principiu, că vulgaritatea literară avansată în „Intervenţia zorabilor în Jormania“ ar fi echivalentă cu diafanul din „Jocul de smaragd“, de pildă. Numai că nu reiese defel clar din context în ce măsură Culianu însuşi prezintă aceste teorii, fie din pură vanitate literară, fie din dorinţa a juca un joc al aparenţelor care este amuzant doar dacă îi delimităm extrem de clar caracterul ludic. Să recunoaştem că a doua variantă este mult mai probabilă.
     Totuşi o posibilă cheie a violenţei limbajului din „Intervenţia zorabilor în Jormania“ o găsim în alt volum, de care am amintit deja: „Eros şi Magie în Renaştere. 1484.“ (Editura Nemira 1994). În subcapitolul „Despre magie ca psihosociologie generală“ (capitolul IV, „Eros şi magie“) I. P. Culianu face o interesantă paralelă între Statul-magician şi Statul-poliţist. Fără a realiza o corespondenţă directă între Statul occidental de astăzi şi Statul-magician şi fără a face generalizări fără acoperire, Culianu preciza: „Dar diferenţa esenţială dintre cele două, total favorabilă celui dintâi, este că magia este o ştiinţă a metamorfozelor, ea are capacitatae de a se schimba, de a se adapta la toate împrejurările, de a se ameliora, în timp ce, dimpotrivă, poliţia nu rămâne niciodată decât ceea ce este: În cazul de faţă, apărătoarea înverşunată a unor valori perimate, a unei oligarhii politice inutile şi dăunătoare vieţii naţiunilor. Sistemul de constrângeri este condamnat să piară, căci ceea ce apără el nu e decât o îngrămădire de formule lipsite de orice vitalitate. Din contra, Statul-magician abia aşteaptă să dezvolte noi posibilităţi şi noi tactici şi tocmai excesul de vitalitate îi deranjează funcţionarea.“ (Culianu, op. cit., pag. 156).
     „Intervenţia zorabilor în Jormania“ arată, în lumina crudă a literaturii, faţa adevărată a Statului-poliţist, incapabil de subtilităţi, incapabil de artă. Această faţă este cu atât mai hâdă cu cât este alăturată diafanului magiei. Privind povestirea prin această prismă, am putea avea impresia că bucăţile de puzzle au reconstituit cu adevărat ceva. Şi acel ceva, prin filtrul povestirii de nuanţă science fiction, implică o ultimă concluzie: viitorul aparţine Statului-magician, iar „constrângerea prin forţă va trebui să se plece dinaintea procedeelor subtile ale magiei, ştiinţă a trecutului, a prezentului şi a viitorului.“ (Culianu, op. cit., pag. 157).
     Magie care, fără îndoială, înseamnă şi artă, deci şi science fiction. De ce oare ne vine greu să credem în lucrurile cele mai simple?


Apărut în Jurnalul SF nr. 169, 4-10 iunie 1996, p.2,
în cadrul serialului „Anticritica“, episodul 17





PRO-TON





OMUL APROPIAT

Ovidiu Bufnilă


O privire aruncată asupra lumii din perspectiva unui scriitor de science fiction care bănuieşte că timpul este vălurit în toate direcţiile
     

    MOTTO:

    Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.
    Şi-l ai tot timpul cu tine. .

    Mihaela Bufnilă


PREMIZE
     Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea fumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau funcţiona frumosul în adâncul oceanelor ?
     Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafaţa informaţională?
      Miracolul ultim e felul în care o mulţime de puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.



                 [1]

     Omul apropiat pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea raportare la real, nerămându-mi decât să accept ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputând fi martor al meu. Aceasta însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.
     Omul apropiat pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.
     Ca şi construct de lumi, omul apropiat nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub reflectorul conştienţei, când dispărut, în adâncurile oceanului plin de universuri, spre neliniştea navigatorului.


                 [2]

     Omul apropiat pare să fie omul pe care îl simţi alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.
     Adeseori, omul apropiat sfârşeşte în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii nu-i sunt alături în încercările sale, i-ar pedepsi sfârşindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înţelege finitul.
     De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, omul apropiat nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege el libertatea de a fi liber.
     Pare să fie apropiat nu numai pentru că e învecinat cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să iei la cunoştinţă de prezenţa lui, nu va muri decât odată cu tine.
     Fie că e un roman, sau un incaş, fie că e un pigmeu, un iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e primul om ajuns pe Lună sau încântătorul om al cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei, fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al comunistei de serviciu, un om apropiat.
     Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să afli totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple adesea de sens.
     Omul apropiat ar putea deveni nu doar modelul, sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul apropiat te locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele tău pe negândite. Şi aceasta se întâmplă să fie aşa pentru că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe această planetă şi despre care, tu, crezi sau vei fi încredinţat că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri, aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.


                 [3]

     Omul apropiat este tocmai învecinarea ta cu restul lumii fiind în acelaşi timp întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de apropiat cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai a murit şi cu legendarul spadasin care bântuie marele ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.
     Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea. Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice rolul de busolă. El e permanent de cart în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările tropăind.
     Omul apropiat paresă fie doar o construcţie fictivă dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa oceanului  plin de universuri le construieşte un amăgitor continuu temporal.
     Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă pentru ca tu să capeţi sens.
     În afara lui, existenţa ta nu ar mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind omul apropiat.
     Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune.
     Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost ciopârţit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat, otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sânul lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.
     Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfârşitul istoriei sau chiar Satana în persoană.
     Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin de păcate. Un fragmentat.
     Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeşapat sub masca neoliberalismului.
     Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?
     Eu cred că eşti doar apropiat. Şi înţeleg prin aceasta că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.
     Ca om apropiat, eşti omul tuturor timpurilor. Eu nu-ţi sunt superior şi nici nu mă simt aşa. Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de existenţa-ta-în lume.
     Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în cuprinsul tău.


                 [4]

     Eşti fie un napoleon, fie un elvis, fie godzila sau un berlioz, fie bătrâna cerşetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un sartre sau un eminem  sau un vangelis, sau un larry king, sau o shakira, sau un nostradamus sau chiar întreaga enciclopedie.
     Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari, la scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliţie, acela că superbogaţii sunt salvaţi de subbogaţi.
     Dar superbogaţii şi-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele aporiilor.
     Superbogaţii ei sunt arestaţi în corporalitatea maselor flămânde aşa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare ale minelor minierilor care sunt gata, gata să radă centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi scrie cu nesaţiu despre fiinţa fragmentată expirat.
     Dar cum să fie expirată fiinţa când ea navighează încă spre ultimul sens?
     Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe ochii noştri, că însăşi Dumnezeu are de construit un sens anume schimbându-şi înfăţişările sub masca corporalităţii omului aproiat. Iar dacă nu e sens, atunci trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui mustrătoare.





ADEVĂRUL E ACOPERIT DE PROPRIILE NOASTRE CONVINGERI

(eseu ficţional)


Ovidiu Bufnilă


     Integrarea pare singura alternativă pentru lumile mici se afirmă la seminarul despre redefinirea identităţii culturale din câmpul de imagine al orientalelor ţinut la Marsila Molé.
     În demersurile lor şi la masa negocierilor, oamenii politici păstrează în imaginarul lor o anumită feminitate a occidentalelor, aceasta fiind o trăsătură subtilă a politicii masculine. Spionii de dincolo de orizontul vizibil sunt adeseori bulversaţi de mişcările din culisele politicii şi se rătăcesc prin hăţişul structurilor noastre narative pierzând controlul cu centralele lor de informaţii.
     Orientalele, ca şi concept al imaginarului politic, păstrează aceeaşi referinţă feminină. Chipul lor ocupă noua lume reticulară, ochiul modernităţii încercând să se obişnuiască încet, încet cu o vizibilă fractalizare.
     Fractalizarea e o nouă politică susţinută de iniţiaţi. Chipul occidentalelor, în transcripţie, este un joc de fragmente care îşi caută principiile de funcţionare.
     În celebra sa povestire, Dia Alena, Micel Hu'c din Gutumbe reţine spre ştiinţa iniţierii în arta perspectivei o frază la fel de celebră potrivit căreia angelicul chip al delicatei Dia Alena ocupă întreg ecranul.
     Aşa cum chipul occidentalelor ocupă noua lume reticulară.
     Ecranul lui Hu'c este tocmai imaginarul oamenilor politici care caută cu obstinaţie instituţionalizarea imaginarului colectiv prin corecţii şi negocieri aceasta anunţând un iluzoriu sfârşit al istoriei şi al unui act al războiului matriceal.
     Serviciile secrete inamice încearcă să folosească în dauna noastră presiunea câmpurilor magnetice pentru a grăbi armistiţiul sau înfrângerea şi pentru a sfârşi războaiele matriceale înainte ca acestea, devenind conştiente de sine, să se sustragă oricărui control şi să înceapă să guverneze singure mişcarea aparentă a totalităţilor prin universul plin de universuri.
     Animat de spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil, Cen Shu-bia, preşedintele din Kumbra Kumbrali, s-a aflat zilele trecute în vizită la vicepreşedintele Weinberger pentru doar o zi.
     Augusta oficială de sorginte colectivistă din Kyo Sao a criticat escala motivată de Weinberger printr-un tranzit legat de probleme de securitate.
     Cen Shu-bia face un turneu în lumile sudicelor şi, privind cu oarecare detaşare această vizită, am putea înregistra doar un moment din relaţiile internaţionale a căror dinamică inspiră analiştii politici.
     Dacă Kyo Sao va reuşi în anii ce vin să devină o putere mondială atunci strategii lui Weinberger ar înregistra un eşec lamentabil, jocul politic căpătând brusc sau, dimpotrivă, lent o turnură revoluţionară.
     Postmodernismul şi universalismul se confruntă deja cu imaginarul din orientalelor îndepărtate care este departe de a fi descifrat.
     Premiile pe care Weinberger le-a acordat unor producţii cinematografice din Togai şi invazia de filme având ca temă artele marţiale sunt subtile încercări în noile războaie semantice ale mileniului.
     A folosi tocmai principiul fundamental din artele marţiale pare o tactică bine pusă la punct de Weinberger. Dar Kyo Sao are resurse economice şi culturale iar criticile ei pot ascunde de fapt un plus de siguranţă pe care l-a căpătat începând cu anii optzeci în politica internaţională.
     Togai pare a fi un pivot în strategia augustei oficiale de sorginte colectivistă dar slăbirea forţelor din Kumbra Kumbrali şi mai apoi a guvernantei naţionale din Pântraşiva sunt cu mult mai importante.
     Consilierii de imagine ai occidentalelor s-ar putea găsi în eroare aşa cum personajul lui Mic'a Op din Catanao cade într-o eroare demiurgică dând viaţă unor figurine de ceară pe o planetă îndepărtată.
     Ceaţa care anima figurinele îl cuprinde pe astronaut multiplicându-l, multiplicările lui dovedindu-se insurgente şi hotărâte. Astronautul alege întoarcerea acasă refuzând revelaţia. Criza lui va fi fără rezolvare, o criză identitară, el neaflând niciodată dacă multiplicările purtau chiar chipul său sub cască.
     Kyo Sao, departe de a fi în impas, îşi construieşte un exerciţiu de putere mondial obligându-l pe Weinberger să-şi amâne revelaţia.
     Mic'a Op oferă un regal al interpretării identităţilor mascate.
     Aceste două propoziţii pot fi reunite într-o construcţie deloc forţată care ne-ar putea conduce la o fundamentală incomodă pentru chiar cei mai buni strategi ai serviciilor secrete inamice.
     Adevărul e acoperit de propriile noastre convingeri.





AI PUTEA CREDE CĂ UNIVERSUL PLIN DE UNIVERSURI ESTE FRACTALIZAT?

(eseu ficţional)


Ovidiu Bufnilă


     Dar noi ce mincinoşi mai suntem, cititorule, internautule, digitalule!
     Cum mai spunem noi câte o gogoriţă acolo. Reorganizând structurile noastre narative îi transformăm pe generalul Başkaev, pe Bobolina, pe colonelul Sharun şi pe mulţi alţii. Îi aruncăm în braţele diavolului. Diavolul trece prin corpurile lor însemnând urmele spionilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil.
     Artele privirii sunt cuprinzătorul tău, cititorule, internautule, digitalule, câmpul imaginarului te cuprinde şi te defineşte şi te numeşte diavol, construct simbolic al profunzimii!
     Te-am întâlnit în domeniul virtual spionând. Am încercat să te contactăm şi chiar să te manipulăm. A fost foarte simplu dragul nostru spion virtual. Şi asta pentru că, din nefericire, ai pornit prin buclele virtuale total nepregătit.
     Ai făcut greşeli copilăreşti şi tocmai de aceea ne-am gândit să-ţi sugerăm să lecturezi acest manual, să încerci să înveţi câte ceva despre mândra lume nouă, cititorule, internautule, digitalule!
     Anul trecut, Takla Makan, în nodul informaţional http–olga, ai fost depistat cu uşurinţă de serviciul secret al armatei din Burbansk pentru că n-ai ştiut că într-o buclă virtuală funcţionează câmpul tău informaţional remanent, lucru pe care nu ţi l-au spus, cu siguranţă, superiorii tăi, birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil.
     Obscurul fizician Zana din Agobe a pomenit ceva despre câmpul informaţional remanent în lucrările sale dar lumea ştiinţifică din Adamville, din Guaribo şi Bulbona şi nici chiar tu nu l-aţi luat în serios.
     În Gonfleda, ai penetrat elegant întâlnirea secretă a baronilor petrolului dar nu ţi-ai luat măsuri de precauţie şi o biată secretară, apăsând din întâmplare o tasta a calculatorului ei, era cât pe-aici să te distrugă.
     Te-am salvat deşi nu ne ocupăm de salvarea spionilor aflaţi în misiune decât dacă ar putea servi scopurilor noastre. N-ai luat în seamă acest aspect.
     Am dat din nou peste tine în timp ce ne făceam cumpărăturile în magazinul virtual al firmei Calimba, pe magistrala informaţională a sudicelor.
     Te-am urmărit peste tot, birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil nebănuind prezenţa noastră în siajul tău virtual.
     Ar trebui să începem cu primele litere ale alfabetului virtual pe care, în mod sigur, nu vi l-a făcut nimeni cunoscut, vreodată.
     Apoi vei trece testul de umilinţă pentru că va trebui să recunoşti că eşti o biată propoziţie în marele text virtual. Poate că nici măcar o propoziţie. Poate o virgulă.
     Dar nu punct. Când vei primi titlul de mare comandor al punctului vei şti că poţi spiona în voie până la aproape ultima profunzime, cititorule, internautule, digitalule!
     Birocraţii informaţionali te-au învăţat metode vechi, universal valabile, mai cred ei. Asta pentru că vor să-şi apere scaunele într-o lume în care scaunele nu mai au nici o valoare. În domeniul virtual spionul nu mai este o fiinţă ci o fabulaţie.
     Manualul acesta vorbeşte despre caracterul tău fabulatoriu, despre forţă şi despre câmpurile magnetice toate acestea fiind cuprinse în artele secrete ale privirii şi în iureşul războaielor matriceale.
     Vorbeşte despre codul genetic multiplicat. Nu despre clonare. Clonarea este o fundătură pentru spionul virtual. Capitolul despre viteză ar trebui să-l înveţi pe de rost.
     Nu ai viteză, eşti lent, te împiedici în detalii minore, baţi pasul pe loc. În învălmăşeala informaţională de la Palonic ai fost smotocit rău de tot pentru că nu aveai habar despre groapa informaţională negativă.
     Agenţii vicepreşedintelui Weinberger te-au localizat extrem de uşor şi te-au virusat.
Ar fi putut folosi împotriva ta o bombă informaţională, o teribilă bombă, oh, ah, moreaugarin@hotmail.com !
     Ştii ce înseamnă asta, nu, cititorule, internautule, digitalule?!
     În schimb te-ai plâns superiorilor tăi informaţionali şi ai fost trecut într-un pasaj lateral. Un operator de la diviziile noastre te-a reactualizat de capul lui şi tu ai crezut că ai primit o nouă matrice informaţională.
     Ce eroare!
     Ai încurcat totul în timpul războiului din Takla Makan şi te-ai amestecat neinspirat în operaţiunea din deşertul Jawab Baja.
     Noi nu sunt prietenii tăi şi nici măcar birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil. Noi suntem magicienii secretului şi poate că îţi vom rezerva un rol important în războiul matriceal care stă să înceapă.
     Pentru aceasta va trebui să lecturezi manualul.
     Bineînţeles că o poţi face doar o singură dată după care instrucţiunile se vor şterge din câmpul tău virtual.
     Nu vei primi o altă identitate şi nu vei lucra sub acoperire. Sunt termeni depăşiţi. Nu trece cu vederea capitolul despre orizontalitate şi despre entropie.
     Dacă vrei, poţi să crezi despre noi că suntem un Mentor.
     Mentorii nu influenţează istoria pentru că istoria nu mai există. Eşti încă prins în câmpul real şi aici trebuie să fie drama ta.
     Nu uita, acum nu mai eşti o fiinţă ci o fabulaţie. Într-o bună zi îţi vom dezvălui unele adevăruri. Ai putea crede că universul plin de universuri este fractalizat?
     Principiul lui unu care se multiplică te va lumina cu siguranţă. Nu folosi telefonul, nici faxul, nici măcar un e-mail.
     În curând îţi voi da o temă de lucru. Uite, influxurile tale nervoase se blochează. Noi nu suntem extratereştri şi nici paznici porţii stelare. Poarta Stelară este numele de cod folosit în matricele informaţionale de oamenii vicepreşedintelui Weinberger. Aşa cum cora cea roşie din Omah este un alt nume de cod.
     Ştim că ai avut note mici şi rezultate slabe la decodificări. Nu ar fi problema ta. Nu folosi normele de decodificare ştiute. E iarăşi o fundătură. Sfera nu e neapărat simbolul folosit pentru complot iar steaua nu vorbeşte despre lumină.
     În domeniul virtual nu poţi folosi coordonatele tradiţionale şi nici nu te pot ajuta operatorii paranormali. Paranormalul este o instrucţie hilară folosită de ageamii.
     Dacă ai întrebări, nu-ţi putem răspunde. Noi suntem inexistenţi.
     În asta constă caracterul magic al existenţei mentorilor. Navigând cu o viteză de o mie de noduri vei putea pierde esenţialul. Esenţialul este un concept vetust.
     Pentru a naviga cu o mie de noduri lecturează manualul. Timpul prezent este iluzoriu iar materialitatea lumii este dată de viteză.
     Învaţă vitezele şi reia operaţiunile.
     Dacă încă te mai tentează câmpul real, poţi lua diverse înfăţişări în lumile noastre mici.      Dacă nu, rămâi în subliminal, te vom contacta ulterior.
     Dar noi ce mincinoşi mai suntem, cititorule, internautule, digitalule!
     Cum mai spunem noi câte o gogoriţă acolo. Reorganizând structurile noastre narative îi transformăm pe generalul Başkaev, pe Bobolina, pe colonelul Sharun şi pe mulţi alţii. Îi aruncăm în braţele diavolului. Diavolul trece prin corpurile lor însemnând urmele spionilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil.
     Artele privirii sunt cuprinzătorul tău, cititorule, internautule, digitalule, câmpul imaginarului te cuprinde şi te defineşte şi te numeşte diavol, construct simbolic al profunzimii!
     Te-am întâlnit în domeniul virtual spionând. Am încercat să te contactăm şi chiar să te manipulăm. A fost foarte simplu dragul nostru spion virtual. Şi asta pentru că, din nefericire, ai pornit prin buclele virtuale total nepregătit.
     Ai făcut greşeli copilăreşti şi tocmai de aceea ne-am gândit să-ţi sugerăm să lecturezi acest manual, să încerci să înveţi câte ceva despre mândra lume nouă, cititorule, internautule, digitalule!
     Anul trecut, Takla Makan, în nodul informaţional http–olga, ai fost depistat cu uşurinţă de serviciul secret al armatei din Burbansk pentru că n-ai ştiut că într-o buclă virtuală funcţionează câmpul tău informaţional remanent, lucru pe care nu ţi l-au spus, cu siguranţă, superiorii tăi, birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil.
     Obscurul fizician Zana din Agobe a pomenit ceva despre câmpul informaţional remanent în lucrările sale dar lumea ştiinţifică din Adamville, din Guaribo şi Bulbona şi nici chiar tu nu l-aţi luat în serios.
     În Gonfleda, ai penetrat elegant întâlnirea secretă a baronilor petrolului dar nu ţi-ai luat măsuri de precauţie şi o biată secretară, apăsând din întâmplare o tasta a calculatorului ei, era cât pe-aici să te distrugă.
     Te-am salvat deşi nu ne ocupăm de salvarea spionilor aflaţi în misiune decât dacă ar putea servi scopurilor noastre. N-ai luat în seamă acest aspect.
     Am dat din nou peste tine în timp ce ne făceam cumpărăturile în magazinul virtual al firmei Calimba, pe magistrala informaţională a sudicelor.
     Te-am urmărit peste tot, birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil nebănuind prezenţa noastră în siajul tău virtual.
     Ar trebui să începem cu primele litere ale alfabetului virtual pe care, în mod sigur, nu vi l-a făcut nimeni cunoscut, vreodată.
     Apoi vei trece testul de umilinţă pentru că va trebui să recunoşti că eşti o biată propoziţie în marele text virtual. Poate că nici măcar o propoziţie. Poate o virgulă.
     Dar nu punct. Când vei primi titlul de mare comandor al punctului vei şti că poţi spiona în voie până la aproape ultima profunzime, cititorule, internautule, digitalule!
     Birocraţii informaţionali te-au învăţat metode vechi, universal valabile, mai cred ei. Asta pentru că vor să-şi apere scaunele într-o lume în care scaunele nu mai au nici o valoare. În domeniul virtual spionul nu mai este o fiinţă ci o fabulaţie.
     Manualul acesta vorbeşte despre caracterul tău fabulatoriu, despre forţă şi despre câmpurile magnetice toate acestea fiind cuprinse în artele secrete ale privirii şi în iureşul războaielor matriceale.
     Vorbeşte despre codul genetic multiplicat. Nu despre clonare. Clonarea este o fundătură pentru spionul virtual. Capitolul despre viteză ar trebui să-l înveţi pe de rost.
     Nu ai viteză, eşti lent, te împiedici în detalii minore, baţi pasul pe loc. În învălmăşeala informaţională de la Palonic ai fost smotocit rău de tot pentru că nu aveai habar despre groapa informaţională negativă.
     Agenţii vicepreşedintelui Weinberger te-au localizat extrem de uşor şi te-au virusat.
Ar fi putut folosi împotriva ta o bombă informaţională, o teribilă bombă, oh, ah, moreaugarin@hotmail.com !
     Ştii ce înseamnă asta, nu, cititorule, internautule, digitalule?!
     În schimb te-ai plâns superiorilor tăi informaţionali şi ai fost trecut într-un pasaj lateral. Un operator de la diviziile noastre te-a reactualizat de capul lui şi tu ai crezut că ai primit o nouă matrice informaţională.
     Ce eroare!
     Ai încurcat totul în timpul războiului din Takla Makan şi te-ai amestecat neinspirat în operaţiunea din deşertul Jawab Baja.
     Noi nu sunt prietenii tăi şi nici măcar birocraţii informaţionali de dincolo de orizontul vizibil. Noi suntem magicienii secretului şi poate că îţi vom rezerva un rol important în războiul matriceal care stă să înceapă.
     Pentru aceasta va trebui să lecturezi manualul.
     Bineînţeles că o poţi face doar o singură dată după care instrucţiunile se vor şterge din câmpul tău virtual.
     Nu vei primi o altă identitate şi nu vei lucra sub acoperire. Sunt termeni depăşiţi. Nu trece cu vederea capitolul despre orizontalitate şi despre entropie.
     Dacă vrei, poţi să crezi despre noi că suntem un Mentor.
     Mentorii nu influenţează istoria pentru că istoria nu mai există. Eşti încă prins în câmpul real şi aici trebuie să fie drama ta.
     Nu uita, acum nu mai eşti o fiinţă ci o fabulaţie. Într-o bună zi îţi vom dezvălui unele adevăruri. Ai putea crede că universul plin de universuri este fractalizat?
     Principiul lui unu care se multiplică te va lumina cu siguranţă. Nu folosi telefonul, nici faxul, nici măcar un e-mail.
     În curând îţi voi da o temă de lucru. Uite, influxurile tale nervoase se blochează. Noi nu suntem extratereştri şi nici paznici porţii stelare. Poarta Stelară este numele de cod folosit în matricele informaţionale de oamenii vicepreşedintelui Weinberger. Aşa cum cora cea roşie din Omah este un alt nume de cod.
     Ştim că ai avut note mici şi rezultate slabe la decodificări. Nu ar fi problema ta. Nu folosi normele de decodificare ştiute. E iarăşi o fundătură. Sfera nu e neapărat simbolul folosit pentru complot iar steaua nu vorbeşte despre lumină.
     În domeniul virtual nu poţi folosi coordonatele tradiţionale şi nici nu te pot ajuta operatorii paranormali. Paranormalul este o instrucţie hilară folosită de ageamii.
     Dacă ai întrebări, nu-ţi putem răspunde. Noi suntem inexistenţi.
     În asta constă caracterul magic al existenţei mentorilor. Navigând cu o viteză de o mie de noduri vei putea pierde esenţialul. Esenţialul este un concept vetust.
     Pentru a naviga cu o mie de noduri lecturează manualul. Timpul prezent este iluzoriu iar materialitatea lumii este dată de viteză.
     Învaţă vitezele şi reia operaţiunile.
     Dacă încă te mai tentează câmpul real, poţi lua diverse înfăţişări în lumile noastre mici.
     Dacă nu, rămâi în subliminal, te vom contacta ulterior.





ASUPRA TERŢULUI

(eseu ficţional)


Ovidiu Bufnilă


     Acceptând un terţ, ne aflăm în faţa unor opţiuni tactice diverse. Am putea duce un război de uzură împotriva unei forţe informaţionale multiple sau am putea iniţia negocieri separate cu serviciile secrete inamice.
     Dacă acest terţ are un ascendent asupra serviciilor secrete inamice putem folosi relaţia de subordonare pentru a pune la cale o revoltă sau o rebeliune împotriva centrului informaţional, manipulând periferia.
     Dacă e o relaţie de cooperare, ne putem substitui uneia dintre părţi cerând schimbarea protocolului şi introducând amendamente favorabile nouă prin exerciţiu.
     Dacă terţul a plănuit atacul împotriva noastră sau serviciile secrete inamice, mişcându-se aparent în proximitatea noastră informaţională, ne-au definit ca potenţiali adversari, nu e iarăşi lipsit de importanţă.
     În al doilea caz, obiectivul nu era omogenitatea noastră informaţională ci o cu totul altă stare sau punct din universul plin de universuri.
     Ar putea fi şi o anecdotică de rangul I sau o celebră de nivelul II care să asigure un front comic ficţionalului nostru.
     Potrivit celor declarate presei de directorul originalului muzeu al marţipanului din Kfar Abour, din apropierea nordicelor, vizitatorii au lovit chipul lui Asse Araat şi l-au scuipat pe cel al lui Aril Shar punând la cale un război al râsului.
     Chipurile sunt realizate din turtă dulce semn că plăcerea gustului este un atribut demn de luat în seamă de consilierii de imagine ai liderilor . Plăcerea gustului este un domeniu al imaginarului colectiv, un prânz bun consfinţind încheierea cu succes a unei afaceri sau a unei înţelegeri politice.
     Sancţiunea ar putea părea drastică şi relevantă la prima vedere ea nefiind însă lipsită de anecdotic. Să ne amintim de serbările antichităţii când autoritatea era spulberată vremelnic din imaginarul colectiv prin arderea unor păpuşi de paie care întruchipau un imperator sau altul. Dincolo de criza locuirii şi de pivotul politico-strategic pe care îl reprezintă orientalele în contact cu nordicele, am putea reduce acest spaţiu la dimensiunile unei lumi mici cu anumite funcţionalităţi sau l-am putea maximiza simbolic la dimensiuni planetare neluând în calcul celelalte ecuaţii strategico-militare. Un astfel de proces de maximizare se regăseşte într-un ficţional scris de Conin Cuble, un profesionist din Pasola
Iab Rul, o construcţie textuală iniţiatică, opune doi bărbaţi aflaţi într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte pe un obiect cosmic transformat într-un muzeu-planetă undeva în imensitatea universului plin de universuri.
     Miza sunt tocmai valorile milenare ale civilizaţiei umane. Asemenea lor, cei doi protagonişti ai orientalelor se află într-un conflict declarat construit din negocieri, din armistiţii şi lupte deschise. Elementul esenţial ficţionalul lui Conin Cuble este perpetuarea valorilor civilizaţiei umane, el realizând un incisiv efect moralizator dar şi desluşind căile prin care omenirea se poate desfăşura prin autoorganizare şi negociere într-un univers aparent insensibil la problemele noastre insolubile într-o lume a diversităţii şi conflictului în cascadă.
     Orientalele, folosite ca stratagemă escatologică în unele scenarii apocaliptice este departe de autodistrugerea sa fizică sau simbolică. Preluând oprobiul public, figurinele de turtă dulce ale lui Aril Shar şi Asse Araat ocupă în dinamica de imagine a celor doi lideri o poziţie confortabilă care poate genera construcţii de imagine din cele mai diverse.      Plăcerea gustului nu se substituie conflictului dar, printr-un efort de interpretare poate anunţa noi evoluţii în planul imaginarului atât de fascinant al orientalelor.





CĂCI GLORIA E TÂRFA

(eseu ficţional)


Ovidiu Bufnilă


     Care este adevărul?
     Să-l induci personajelor fabulatorii din structurile noastre narative e ca şi cum ai fluiera în biserică sau te-ai dezbrăca în pielea goală în rotonda îngerilor din Qiatotocoatl sau te-ai deda la perversiuni în aula universităţii din Guaribo.
     Să le spui în faţă adevărul? Ce cruzime!
     Să le pui în faţă o oglindă din Quzo? Iată nebunia, iată perversitatea în toată splendoarea ei!
     Să-i cobori de pe soclu pe malagambiştii literari din Quzo, să-i trimiţi să asude în fabrici! Să la asculţi răsuflarea întretăiată! Să-i împingi pe buza prăpăstiei din Popocatepetlán, acolo unde poţi vorbi cu întreg universul prin ecou şi meditaţie, prin reflexie şi reflecţie!
     Să-i faci să încurce interogatoriul cu interogaţia!
     Să-i tragi de mânecă, alo, domnule, se aude, acolo, sus, pe soclu? Cu toţii urcă pe soclu. Au ascensiunea în vine. Le clocoteşte urcuşul în măruntaie. Nu aud. Pradă uşoară.      Dar cum să audă când au urechile înfundate cu dopuri de glorie?
     Ah, gloria!
     Cum mai amuşină poalele gloriei scriitorului ticăloşit şi îngâmfat din Togai! Cum e gata, gata s-o îmbrăţişeze într-un gang, s-o siluiască!
     Inflaţia informaţională universală e ţinta lui! Să fie totalitatea! Să înfăşoare în propoziţii rebele întregul adevăr. Secreţiile lui? Romanele, de bună seamă!
     Nu are importanţă ideea. Numărul e important. Căci, dacă ai scris o sută de romane eşti cineva! Si meriţi cu prisosinţă lauri, pupături de protocol şi un post de director la teatrul naţional din Bagoda!
     Căci gloria e târfa.
     Chiar şi director de gazetă în Nulome nu-i de lepădat, un amploiat la ministerul informaţiilor publice din Guaribo sau din Wagala sau din Kambora.
     Cum se mai dăruieşte literaturii imberbul cenaclist din Guaribo!
     S-a nărăvit la glorioase gesturi. E priceput în treburi politice. Se aruncă în realitatea virtuală, se multiplică construind enciclopedia. El o ia în stăpânire, el o şterge de praf, o transformă în pumnal cu care loveşte pe la spate partida la putere care i-a oferit un loc călduţ.
     Ideologia? Hrană pentru inocenţi!
     Are nasul roşu, imberbul cenaclist, e plin de rujul monden. L-au pupat cucoanele din înalta societate, elitele l-au pupat. Iată salvatorul! Iată hrana ideală pentru metabolismul maselor!
     Dar timpul?
     Ah, e experienţă! E îngurgitarea enciclopediei! E străluminarea premergând senilităţii! Să fie revelaţia?!
     Totalitatea e suma tuturor enciclopediilor, declară imberbul cenaclist din Guaribo la conferinţele aprilice şi toată lumea îl aplaudă plină de entuziasm!
     Ceva adevăr în vorbele lui!
     Dar revelaţia se hrăneşte cu corpul lui. Îl sleieşte, îl consumă pe negândite. E obosit. Uite-l, zace printre mormane de hârtii. I s-au înroşit privirile. Îşi pierde nopţile violând realitatea virtuală. E conectat la virtual, nu încape îndoială. S-a digitalizat! E maşinărie, un pneumatic, un electric, un informaţional!
     E vestitorul altei lumi!
     Gâfâie. Trage din ţigară obosit. Se pregăteşte să dezvăluie întregii naţii ultimele sale structuri narative care conţin întregul adevăr.
     Iar naţia? Vulgara! Aşteaptă cu sufletul la gură ca imberbul cenaclist din Guaribo s-o certe! Să-i arate adevărul! S-o siluiască!
     O ia în tărbacă, imberbul. Arată cu degetul spre cei corupţi şi dă de veste asupra apocalipsei informaţionale, se ia cu propaganda la trântă. Îndreaptă democraţia către utopie!
     E fie de dreapta, e fie de stânga, imberbul, materialist sau idealist. Dualismul e duşmanul lui! Minte sau corp! Idee sau trup!
     E gomos! E arogant! Nu admite replică. Cum? Ultimul lui roman? Un succes! Sensul ultim. N-ai înţeles? Eşti novice. Ignorant sadea!
     Nu e scriere, romanul. E orgasm. Orgasmul universal.
     Cartea cărţilor. Secretul secretelor, domnule! Ce inocent mai eşti!
     E genial, romanul!
     Iar imberbul? Stă la taclale pe micul ecran cu diavolul în persoană! Se mediatizează! Construieşte regimul imaginar al maselor. diavolul? Construcţie simbolică. Atractor straniu făcându-şi mendrele prin Adamville şi sculând morţii din morminte. Dictatura şi democraţia îl folosesc deopotrivă, nu e nici o îndoială. Se bat pe burtă diavolul cu imberbul cenaclist şi zic vrute şi nevrute despre enciclopedii, despre universul plin de universuri, despre sfârşitul lumilor, despre serviciile secrete inamice de dincolo de orizontul vizibil, omogenitate informaţională prin înregimentare şi lipsire de act critic!
     Să nu te prăpădeşti de râs?
     Noi suntem o omogenitate informaţională nu prin aceea că omogenităţile noastre au aceleaşi proprietăţi fiind dispuse la distanţe egale unele de altele!





CE E UN ROMAN!?

(eseu ficţional)


Ovidiu Bufnilă


     Ce e un roman!? E ştiinţa ascunsă, zice plin de aplomb imberbul cenaclist din Guaribo.      Curvăsăreală! Diavolul ştie ce ştie! E albastru.
     Să-l radiem din inventarul enciclopedic fiind virusat de serviciile secrete inamice din inima metaforei? Încă nu.
     Fie un diavol albastru.
     Imberbul, păstorind gazete tembele de un ban şi jumătate, pline de paranormali de duzină şi de astrologi cu ştaif şi de expectaţii ştiinţifice cu rol de savantlâcuri, îşi dă ochii peste cap şi zice, zâmbind parşiv, sunt sclavul de lux al maselor largi populare.
     Se dă în stambă la televizor şi-şi face de cap în realitatea virtuală. Quzo, Adamville, Beauburg, Guaribo, Nulome, Galeea şi lesbienele din Qiatotocoatl leşină de emoţie, îşi dau una alteia cu săruri pe la nas.
     Imberbul păzeşte cu străşnicie parcela lui de glorie, critică guvernanta naţională pentru ca mai apoi să-i ceară mărire de salariu şi vesteşte moartea literaturii furând-o pe faţă pe suprema contabilă.
     Suprema contabilă numără secreţiile literare şi hotărăşte cine va fi sau nu membru. Plin sau aspirant.
     Ce-i cu puţoiul acesta, întreabă pe un ton răstit zărind în proximitatea sa glorioasă un aspirant. Îl ia în şuturi. Îl trimite la bancul de lucru al literaturii, în bibliotecă, un caz restrâns al enciclopediei.
     Ah, puţoiul!
     Noi l-am construit. Spre sfârşirea plictisului lumesc, spre împrospătarea imaginarului, pentru a face puţină mişcare.
     Diavolul albastru îi dă târcoale, să-l viruseze, să-l arunce în braţele serviciilor secrete inamice, agent de influenţă cu sau fără ştirea lui.
     Bineînţeles că imberbul pune mâna pe dosarul secret al puţoiului. Diavolul i-l pune sub nas. L-a scos de sub teascul arhivelor prăfuite.
     Academia e ţinta imberbului. Trebuie să plăteşti, nu-i aşa?
     Suprema contabilă din Bagoda se pupă cu academia din Beauburg care se pupă cu suprema contabilă din Omah care se pupă, la rândul ei, cu academia din Nulome care se pupă şi ea cu eremiţii reformaţi şi cu alţi conspiratori.
     Ambasadorii occidentalelor se pupă cu ambasadorii orientalelor şi toată lumea, scriitori şi savanţi desueţi, caută să pună mâna pe forţele telurice.
     Poporul confuz din Qiatotocoatl urmăreşte cu sufletul la gură tevatura şi bate din palme în timp ce presiunea câmpurilor magnetice pregăteşte orgasmul universal.
     Acesta fiind romanul, orgasmul universal.





NĂSCOCIREA

Sergiu Someşan


     Tatăl meu se numea Adamescu. Matematician Adamescu. Marele matematician Adamescu, ca să spun totul. Din fericire pentru el, a murit înainte de a afla ce mister cumplit reprezenta pentru mine matematica: eram convins, şi încă mai sunt, că această ştiinţă este o superbă şi inutilă înşiruire de simboluri legate între ele printr-o lipsă totală de logică. Sau -oricum- printr-o logică care mie îmi scăpa. Poate nu aveam destui neuroni, cum încercam să mă scuz uneori. Sau poate că mie îmi funcţiona numai emisfera stângă, cea pentru poezii şi sentimente - iar cea dreaptă îmi era blocată din motive necunoscute. Sau poate semănam mamei mele, apariţie eterică printre amintirile mele, prea timpuriu dispărută ca să mi-o amintesc bine, dar oricum suficient de desprinsă de realitate ca îmi furnizeze o scuză valabilă…
     Ultimii ani nu au fost altceva decât un imens complot prin care eu şi profesorii mei încercam să îl înşelăm pe tatăl meu cum că eu aş fi, dacă nu strălucit la matematică, cel puţin un „ tânăr şi promiţător talent", după cum mă lăuda conducătorul meu de lucrări. Şi tatăl meu, prins cum era cu o nouă lucrare despre teoria haosului sau alte chestii la fel de obscure, înghiţea totul ca atare mulţumit că nu îi dau prea multă bătaie de cap. Uneori, în neghiobia mea, îmi imaginam că toată munca tatălui meu nu era decât o superbă farsă în care el, talent de necontestat, cu sute de cărţi şi articole publicate, se mulţumea acum să furnizeze misterioase lucrări din care nimeni nu pricepea nimic dar, cum purtau semnătura marelui profesor Adamescu, le înghiţeau ca atare, nevrând să afle ceilalţi că de fapt nu înţelegeau nimic. Ca într-o sofisticată poveste cu hainele împăratului…
     La mai bine de o lună de la moartea tatălui meu, îndelung deplânsă de comunitatea ştiinţifică internaţională, cum se apropia şi vremea să îmi dau licenţa, am trecut să îl văd pe profesorul care îmi coordona lucrarea. Întâmplarea a făcut să îl găsesc la el în cabinet şi pe rectorul universităţii, o somitate ştiinţifică cel puţin de nivelul tatălui meu.
     M-au privit curioşi în timp ce intram. Mă simţeam ca o insectă sub lupa unor entomologi.
     - Ia loc, tinere! m-a îndemnat rectorul cu o voce gravă. Înfăţişare leonină, privire strălucitoare şi o siguranţă pe care i-o simţeam acum puţin zdruncinată.
     M-am aşezat timid pe marginea unui fotoliu, fixat de privirile celor doi matematicieni. Rectorul a ridicat un dosar pe care l-am recunoscut cu groază a fi lucrarea mea de licenţă. Speram în sinea mea să fi nimerit pentru prima - şi ultima dată în viaţă - legătura corectă între simboluri. Nu aveam să mai recidivez niciodată, dar acum aş fi vrut ca ceea ce ţinea rectorul în mână să i se pară măcar pentru câteva clipe o lucrare rezonabilă. Nu a fost să fie aşa.
     - Am aruncat o privire peste ceea ce dumneata consideri a fi o lucrare matematică, m-a strivit el cu o privire ce mi se părea ucigătoare. Nu ştiu cum să îţi explic, tinere… nu vreau să fiu sarcastic, dar cu lucrarea asta ai avea toate şansele să câştigi un premiu - trase aer în piept pentru a-şi face rezerve de dispreţ - la un concurs de poezie modernistă - sau mai ştiu eu unde se pune accentul pe aiureli sau pe lipsa de logică.
     Trânti cu un gest sec dosarul pe masă:
     - În acest dosar este orice - dar nu o lucrare matematică !
     Se întoarse spre profesorul meu şi îl privi crunt:
     - Sper că dumneata îţi dai seama că nu se poate prezenta cu aşa ceva în faţa
comisiei de licenţiere…
     - Domnule rector, eu v-am informat din timp asupra situaţiei şi aţi fost de acord să mai amânăm...
     Privirea rectorului se mai înmuie şi, de asemenea, şi tonul:
     - Da, ştiu, ai dreptate - dar sincer să fiu, nici o clipă nu mi-am putut imagina că situaţia se prezintă atât de dezastruoasă. În amintirea colegului Adamescu, am acceptat să jucăm această farsă - dar acum spune-mi: cum o să ieşim din ea? În anul terminal, cu o lună înainte de prezentarea lucrărilor de licenţă, ne pomenim cu un…căută un epitet suficient de dur ca să mă caracterizeze şi negăsind la repezeală unul, preferă să dea din mână a lehamite.
     Privi crunt când spre mine, când spre şeful de lucrări:
     - Vă întreb acum doar atât: cum naiba să o scoatem la capat? În aşa fel încât să salvăm şi prestigiul facultăţii şi memoria colegului nostru… Şi gândeşte-te că nu vreau ca … această nulitate matematică să ajungă asistent în facultatea mea aşa cum spera tatăl lui… studenţii noştri sunt foarte isteţi… în primele zece minute şi-ar da seama cu cine au de a face…
     - Sper că nu vrei să urmezi o carieră universitară, tinere, s-a întors el furios spre mine…
     La negaţia mea vehementă s-a mai liniştit puţin, apoi s-a ambalat iar:
     - Să ştii că nici la un liceu nu aş avea curaj să te las să predai… eşti prea
străin de frumuseţea matematicii ca să te pot lăsa să mutilezi mintea dornică de cunoaştere a tinerei generaţii…
     - Dacă îmi permiteţi, se auzi vocea persuasivă a şefului de lucrări… Aş avea o idee, pe care cu ajutorul dumneavoastră sper să o putem pune în practică.
     - Spune, îşi înmuie vocea şi rectorul. Accept orice numai să nu ajungă la catedră…
     Şeful de lucrări coborî tonul de parcă ar fi pus la cale o conspiraţie:
     - Cu câteva mici modificări aş putea aranja ca această lucrare să poată trece prin faţa comisiei, numai să avem grijă să nu o prezinte personal… o stare gripală la care se adaugă şi renumele tatălui său… şi faptul că cei mai mulţi dintre colegii noştri ştiu bine cu cine au de a face…
     - Mda , făcu neconvins rectorul, asta rezolvă numai jumătate de problemă. Dar ce facem cu el pe urmă. Avem totuşi nişte datorii morale faţă de strălucitul nostru coleg…
     - M-am gândit şi la asta domnule rector… Coborî vocea şi mai mult şi se aplecă spre noi. Dacă ne promite, dacă ne dă solemn cuvântul că nu va încerca niciodată să predea matematica sau să încerce să profeseze o meserie din care să se vadă ce nulitate matematică este, putem rezolva şi asta…
     - Cum asta? se aplecă şi rectorul dintr-o dată curios spre el.
     - Simplu… peste două luni iese la pensie vărul meu de la Oficiul Teritorial de Invenţii şi Mărci… Cu puţină străduinţă, am putea aranja ca tânărul domn să-i fie succesor…
     - Păi - se împotrivi rectorul, dar se vedea că împotrivirea este pur formală, acolo nu trebuie să cunoşti matematică ca să faci faţă?
     - Nici vorbă, jubilă şeful de lucrări. Vărul meu este agronom şi de 20 de ani se descurcă de minune. De altfel, acolo este un simplu punct de primire unde trebuie să refuze propunerea spre patentare a unor invenţii cu adevărat imposibile cum ar fi un perpetuum mobile. Propunerile cu adevărat importante trec mai departe spre comisii formate din specialişti…
     - Mi-ai luat o piatră de pe inimă atunci, răsuflă rectorul uşurat şi se îndreptă spre uşă să plece. Aranjează dumneata totul… Ai asentimentul meu total.
     Din uşă se mai întoarse încă o dată, privindu-mă cu milă:
     - Nu fi trist, tinere… Este o realitate crudă, dar spectacolul matematicii nu se dezvăluie oricui… Şi apoi, nu uita că ai avut un strălucit şi ilustru înaintaş: Einstein a lucrat pe vremuri la Oficiul de Invenţii şi Mărci din Berna. Poate, cu timpul, ai să descoperi şi dumneata ceva la fel de important ca Teoria Relativităţii…
     Ipoteza i se păru atât de caraghioasă şi de improbabilă încât multă vreme i-am auzit râsul sonor răsunând pe coridoare.


 *


     Şi uite aşa am ajuns mare şef peste Oficiul Teritorial de Invenţii şi Mărci. Mare lucru nu aveam de făcut. Să refuz din start un număr de invenţii imposibile, iar pentru celelalte să completez un număr de formulare, nu prea mare, şi să expediez totul la Oficiul Central de Invenţii şi Mărci. Rezonabil, nu? Suficient de rezonabil chiar şi pentru un antitalent matematic ca mine? Aşa am crezut şi eu la început, mai ales în cele câteva zile pe care le-am petrecut împreună cu Gil, verişorul fostului meu şef de lucrări. Un om remarcabil de nescorţos dacă ţinem seama de rubedeniile lui colaterale. Mi-a arătat mai întâi cele câteva afişe atârnate peste tot în mica încăpere: „ Nu se primesc pentru înregistrare perpetuumuri mobile!" , „Cuadratura cercului este ilegală !" , „ Oameni invizibili, nu vă putem înregistra… pentru că nu vă vedem !"
     La strâmbătura mea ironică a izbucnit în râs :
     - Să ştii că mulţi ţicniţi te vor bate la cap cu tot soiul de aiureli… În viaţa unui om ilogic orice argument logic este lipsit de consistenţă… Nici nu ştii de câţi nebuni m-au scăpat afişele astea. În faţa unui nebun mai degrabă are efect un afiş decât un argument logic… Şi dacă totuşi insistă, spune-le că nu ai formulare… şi dacă nici aşa nu scapi de ei, trimite-i la Centru… să simtă şi ei că îşi câştigă leafa, nu ?
     În ultima lui zi de muncă parcă nu s-ar fi dat deloc dus, lucru pe deplin de înţeles dacă ne gândim că vreme de vreo 20 de ani descurajase aiuriţii oraşului să ajungă cu inepţiile lor mai departe. Am alcătuit procesul de predare-primire a modestului inventar. L-am semnat amândoi şi, înainte de a pleca, mi-a mai spus o dată:
     - Două sfaturi aş vrea să îţi mai dau înainte de a-ţi începe munca:unu - caută-ţi o preocupare dacă vrei să nu înnebuneşti… Cu cele două-trei cereri de brevete pe săptămână nu prea o să ai de muncă… trebuie să îţi umpli timpul cu ceva… şi, crede-mă, nu rebusul este soluţia. Doi: ai aici trei pagini dactilografiate mărunt cu invenţiile considerate imposibile de către comunitatea ştiinţifică. Ar fi bine ca nici una să nu apară pe vreun referat de al tău trimis la Centru, asta numai dacă ţii la postul ăsta. Am dat mâna şi a plecat grăbit, de parcă i-ar fi dat lacrimile şi nu ar fi vrut să îl văd…
     Câteva zile am huzurit şi, în ciuda sfatului lui Gil, am rezolvat toate careurile din revistele de rebus care mi-au căzut în mână. Apoi, tocmai când mă plictisisem de rebus, au început să apară inventatorii. Poate că vestea ieşirii lui Gil la pensie făcuse înconjurul oraşului şi, crezându-mă mai tânăr şi mai neexperimentat, vedeau în asta o ocazie să îşi strecoare aiurelile spre Centru. Am dat drumul uneia care părea viabilă (un culegător automat de mere) şi am respins vreo cinci care frizau absurdul sau erau inutile: ceas deşteptător care în loc să sune îl stropea pe somnoros cu apă rece, un dispozitiv de lustruit pantofii care, dacă nu aş fi avut intuiţia să îl probez pe pantofii inventatorului, mi i-ar fi făcut ferfeniţă pe ai mei şi multe, multe altele destul de asemănătoare. Pentru una singură am fost nevoit să îi dau telefon lui Gil : dispozitiv de curăţat tălpile fiarelor de călcat.
     - Este un ins slăbuţ şi chel, cu un tic nervos la ochiul stâng? m-a întrebat Gil în loc de răspuns. Am privit spre inventator care îmi făcea cu sârg din ochiul stâng.
     La răspunsul meu afirmativ a râs uşurel:
     - Îl am client de vreo 15 ani… ca şi clinica de psihiatrie de altfel. Nu ştiu ce să îţi spun, invenţia s-ar putea să meargă, dar este atât de minoră, atât de lipsită de importanţă faţă de cât suflet pune în ea încât … Oricum, fă cum vrei…
     Am acceptat să îmi prezinte o demonstraţie şi, spre surprinderea mea, din grămada de fiare pe care le-a adus cu el, nici unul nu a rămas necurăţat. Principiul nu era unul nou, se baza pe ultrasunete, dar modul în care era aplicat îl făcea să aibă atributele unei invenţii. Am făcut actele respective, le-am înaintat mai departe şi invenţia a fost brevetată. A fost un caz particular care nu s-a mai repetat. L-am aşteptat să mai vină şi cu alte invenţii pentru că, aşa cum se ştie, de obicei inventatorii odată stârniţi, nu se mulţumesc cu o singură invenţie ci, pornind de la neastâmpărul acesteia, adaugă noi şi noi născociri. În schimb, cam la vreo lună după instalarea mea în noul post, a început să mă calce un personaj de care de asemenea mă avertizase Gil: un ins mărunţel, cu un halat ponosit şi murdar pe el, de parcă acum ieşise dintr-o forjă. Părul îl avea vâlvoi, crescut în dezordine, şi mai avea şi un set întreg de ticuri nervoase pe care le repeta cu o precizie remarcabilă.
     - Ghinea mă numesc, se prezentă el de cum intră în birou şi, cum eram tocmai în perioada în care mă plictisisem de rebus, am privit ca pe o binecuvântare apariţia lui.
     S-a aşezat pe scaunul din faţa biroului şi a început să îmi aşeze riglele, creioanele şi hârtiile de pe masă paralele cu marginea. Şi despre asta mă avertizase Gil. După ce a terminat de aşezat tot ce se putea aşeza în partea lui de masă, a început să îşi tragă manşetele de la cămaşă, apoi a început să se tragă de gulerul cămăşii de parcă nu ar fi avut aer destul. După ce termină toate astea o luă de la capăt cu riglele, astfel că am început să înţeleg de ce Gil mă prevenise că o discuţie cu el este greu de purtat pentru că, fără să vrei, în loc să-i urmăreşti cuvintele erai tentat să-i urmăreşti mâinile care păreau două animale care scăpaseră complet de sub controlul lui.
     - Da, domnule Ghinea, cu ce vă pot ajuta? l-am întrebat eu, fascinat de spectacolul mâinilor lui neastâmpărate.
     M-a privit oarecum uimit, ca şi cum abia acum ar fi luat act de prezenţa mea dar, după ce s-a oprit o clipă, şi-a reluat tot tipicul de gesturi şi în timp ce le executa cu precizie, a început să îmi vorbească:
     - Bănuiesc că domnul Gil v-a avertizat cu privire la persoana mea - şi îmi aruncă o privire furişată în timp ce îndrepta cu încă un milimetru alinierea creioanelor de pe birou. Pe undeva poate că are dreptate, toate invenţiile mele sunt atât de … cum să le zic...neconformiste, încât nici nu mă mir că nu le-a putut recepta cu adevărat valoarea. Nici nu îl condamn de altfel… este o caracteristică firească a oamenilor care se apropie de vârsta pensionării să nu mai accepte cu aceeaşi uşurinţă noul… Este trist dar perfect adevărat şi de asta m-am bucurat când am auzit că vine o persoană nouă, tânără, cu o minte deschisă la nou…
     Ridică ochii spre mine ca să vadă ce spun dar, sincer să fiu, în ciuda avertismentelor lui Gil, rămăsesem fără replică în faţa spectacolului dezlănţuit de omuleţ în faţa mea.
     Profită de starea mea de stupoare, murmură un „ îmi daţi voie?" formal şi se întinse peste birou aşezând paralel cu marginea biroului pixul pe care îl lăsasem din mână.
     Obosit de spectacol şi simţind că îmi vine şi mie să aşez liniile pe birou, am spus exasperat:
     - Nici vorbă, domnule Ghinea, de aşa ceva ! Principiul meu este ca cererile de brevete să fie însoţite de un prototip perfect funcţional şi apoi putem porni discuţia…şi nici nu am terminat bine fraza şi mi-am dat seama că picasem în capcana vieţii mele…
     - Aveţi dreptate aici, se entuziasmă el şi, lăsându-şi manşetele în pace, se aplecă asupra genţii jerpelite pe care o lăsase la picioare când se aşezase. Cu evlavie, ridică din ea un dispozitiv pe care îl aşeză pe biroul meu printre hârtii şi rigle. În timp ce îl aşeza cu grijă am observat că uitase cu totul de micile lui manii.
     Pentru că dispozitivul acela este începutul unui lung şir de necazuri pentru mine va trebui să îl descriu ceva mai bine, deşi mare lucru la el nu este de spus: o bucată de carton pe post de suport din care ieşeau două suporturi verticale din sârmă, de vreo 15 centimetri, despicate în formă de V la vârf; pe ele se sprijinea o altă sârmă orizontală care avea ataşată la mijloc o mică elice confecţionată din tablă de cupru şi cositorită grosolan undeva pe la mijloc.
     - Ei?, am spus eu văzând că nu se întâmplă nimic.
     - Răbdare, spuse Ghinea trăgând înfrigurat de manşete şi privind ţintă la
mica elice din faţa lui.
     Tocmai începusem să îmi pierd răbdarea când, împotriva tuturor legilor fizicii,
mica elice începu să se rotească. La început mai încet, apoi îşi mări viteza şi se stabiliză când ajunse la două-trei rotaţii pe secundă.
     -Ei ? întrebă Ghinea radios, uitând să se mai tragă de manşete.
     Am privit suspicios mica elice şi am început să trec în revistă posibilităţile de fraudă. Un câmp electromagnetic - dar produs de cine? Un curent de aer- şi mai puţin probabil. Atunci, ce naiba se întâmpla aici?
     L-am privit încruntat pe Ghinea, dar acesta îşi privea radios jucăria.
     - Pot să mă uit puţin? l-am întrebat eu şi am întins mâna să iau - cum să-i spun la adunătura de sârme din faţa mea - dispozitivul, nu ?
     Am privit sub carton, dar nu era nimic de văzut: un carton ca oricare altul, iar sârmele puţin ruginite părea că fuseseră obţinute prin sacrificarea unor andrele. Am desfăcut uşor toată alcătuirea aia nefirească , am studiat-o atent, apoi am aşezat-o la fel cum a fost. Încet-încet, cu greutate parcă, a pornit să se rotească cam la un minut după ce am lăsat-o liniştită.
     - La dracu, eu şoptit eu buimăcit.
     - Mda, a confirmat Ghinea. Aşa a spus şi Gil când a văzut-o prima dată.
     Apoi mi-a interzis să mai calc pe aici până nu iese la pensie… Acum că a plecat, sper ca dumneata să fii mai curajos ca el şi să accepţi realitatea…
     - Domnule Ghinea, cred că îţi dai seama că aşa ceva, deşi ar putea revoluţiona lumea noastră, este încă neacceptat de ştiinţa oficială… va trebui să îmi dai un răgaz rezonabil…
     - Am înţeles, acceptă neaşteptat de uşor Ghinea. Vă las dispozitivul şi am să mă întorc să zicem… peste o săptămână.
     A dat mâna cu mine şi a plecat lăsându-mă nedumerit. Am închis oficiul şi m-am repezit la telefon, dar Gil era plecat la pescuit pentru câteva zile - aşa că am rămas singur cu andrelele lui Ghinea pe cap. Am început prin a înlocui o sârmă sau alta să vad dacă mai funcţionează, dar drăcovenia nu voia să se învârtă decât în configuraţia originală. Am încercat să o pun sub un clopot de sticlă pentru a o feri de curenţi de aer- ba, într-un exces de zel, am vârât-o şi într-o cuşcă Faraday - ca să fiu sigur că nu un câmp electromagnetic venit de aiurea pune în mişcare mica elice. Nepăsătoare la toate eforturile mele, elicea ronţăia mai departe liniştită timpul - şi nici nu am observat când a trecut săptămâna şi m-am trezit cu Ghinea la uşă.
     - Ei, se repezi el de cum intră la hârtiile şi riglele mele de pe birou să le
aşeze, cum stăm ? Îi dăm drumul?
     - Domnule Ghinea, un lucru este incontestabil: drăcia, vreau să spun
dispozitivul asta, funcţionează. Dar ca să puteţi obţine un brevet de invenţie pentru aşa ceva vă daţi seama că trebuie să aveţi şi o argumentaţie ştiinţifică foarte bine pusă la punct. Dumneavoastră cum vă explicaţi funcţionarea acestui dispozitiv?
     Pentru prima dată păru încurcat:
     - Ştiţi… asta este că nu prea pot să mi-o explic… şi încetul cu încetul a început să îmi povestească despre el şi despre invenţiile sale…
     Era mecanic auto la un garaj şi de mic copil a fost atras de mecanisme şi de dorinţa de a făuri şi de a inventa lucruri noi. De câtva timp era preocupat de născocirea unui perpetuum mobile. Ştia că în conformitate cu părerea oficială a ştiinţei aşa ceva nu este posibil, ba citise şi o mulţime de cărţi tehnice. Era imposibil, dar el încerca mereu şi, alături de alte mici invenţii, într-o bună zi se trezi că cea mai puţin complicată alcătuire a sa începe dintr-o dată să se mişte. Cum şi de ce a reuşit tocmai atunci, Ghinea nu îşi putea explica - dar s-a pomenit dintr-o dată cu elicea prinzând viaţă în mâinile lui… şi, până la urmă, am aflat că dispozitivul era înjghebat nu din andrele, ci din spiţe de biciclete…
     Mai trase puţin de gulerul cămăşii, apoi se trase conspirativ spre mine:
     - Uite, îmi dau seama că o asemenea invenţie nu poate fi acceptată de lume fără să fie susţinută de dovezi, fără să putem explica lumii şi de ce se mişcă morişca asta. Uite cum facem… Eu am construit-o, dumneata află cum funcţionează - şi o scoatem amândoi în lume… O să fim coautori…
     A plecat şi m-a lăsat cu morişca lui blestemată pe cap. O priveam ore întregi cum se învârte şi ajunsese să mă obsedeze şi să o visez până şi noaptea. La câteva zile, Ghinea îşi făcea apariţia şi, după ce îmi aşeza meticulos riglele de pe birou, mă întreba tot mai lipsit de curiozitate:
     - Ei, cum stăm?
     Îi arătam din priviri morişca care era cocoţata la loc de cinste lângă afişul cu :
     „Nu se primesc pentru înregistrare perpetuumuri mobile!" şi vâjâia alene din aripioarele ei mărunte:
     - Nu am găsit încă nimic, îi spuneam eu posomorât şi îl vedeam cum se întristează şi el, de parcă ar fi aşteptat de la mine cine ştie ce minune.
     - Dar o să mai încerci, nu? întreba el cu speranţă în glas şi la răspunsul meu afirmativ pleca fericit, lăsându-mă în schimb pe mine într-o stare de neputinţă care mă exaspera.
     Când i-am povestit despre ce este vorba, Gil şi-a declinat cu eleganţă competenţa şi mi-a dat un sfat:
     - Uite ce cred eu… nu te poţi prezenta cu aşa ceva nicăieri. Ştii cum funcţionează? Nu… şi nici nu ai să afli niciodată.
     Îşi aprindea o ţigară şi privea prin fumul ei la mine:
     - Să presupunem prin absurd că te hotărăşti să te duci cu drăcia asta la o comisie. O instalezi şi dintr-o dată ea se hotărăşte că s-a învârtit destul şi că gata, de azi nu mai porneşte. Ce ai să faci? O să-ţi dai cuvântul că ieri mergea?
     Mai trăgea un fum din ţigară şi înainte de a pleca nu uita să mă sfătuiască:
     - Dă-i drăcia înapoi şi uită de ea, dacă nu vrei să zbori de aici. Şi e păcat, aşa pomană de post nu mai prinzi…
     Şi totuşi, nu mă puteam astâmpăra. Trebuia făcut ceva. Când a mai trecut Ghinea pe la mine l-am întrebat dacă a încercat să mai facă un asemenea dispozitiv.
     - Am încercat, oftă el, dar nu merge…
     L-am privit crunt:
     - Şi acum îmi spui? Vrei să spui că ai folosit acelaşi metal, acelaşi cositor şi totuşi nu ai reuşit să mai fabrici un exemplar?!
     Părea prea mâhnit ca să-l mai cert şi eu, dar asta schimba cu totul datele problemei.
     - Ştiţi, atunci când am lipit astea la un loc eram puţin cam băut. Mi-am spus că poate de aia - aşa ca am încercat să beau, să mă simt exact la fel, poate-poate mai reuşesc odată…
     Nu avea nici un Dumnezeu ce îmi spunea el acolo şi mi se părea că cel mai înţelept lucru pe care îl puteam face era să îl ascult pe Gil şi să-i dau jucăria înapoi.
     Chiar i-am oferit-o, dar s-a apărat ca de un lucru neplăcut:
     - Nu, nu - mai păstraţi-o dumneavoastră. Vă rog, poate vă vine până la urmă vreo idee… Şi apoi, pe mine parcă mă deprimă. Să o văd cum se învârte toată ziua şi să nu ştiu de ce se învârte…
     Au trecut vreo două săptămâni fără să mă viziteze nimeni. Era spre sfârşitul verii şi oamenii din oraş mai profitau de ultimele zile frumoase plecând care la mare, care la munte. Într-o după-amiază care se anunţa a fi liniştită am mai dat o dată jos de pe dulap înjghebarea de sârme a lui Ghinea. Se făcuse aproape patru
după-amiaza şi dinspre munţii din zare se îngrămădeau nori negri care păreau că au de gând să pornească un nou potop care în mod sigur va descuraja posibilii inventatori să-l înfrunte şi să vină până la mine.
     În biroul meu întunecat dintr-o dată, luminat doar din când în când de scânteierile fulgerelor, priveam nemişcat la morişcă. Nu părea să aibă nevoie de lubrifiant pentru atenuarea frecării, ba dimpotrivă: de atâta rotire, metalul devenise lucios şi începuse să se subţieze. Chiar mă întrebam ce se va întâmpla daca sârmele se vor toci cu totul şi se vor rupe. Oare în cazul unei reparaţii dispozitivul va mai funcţiona? Eram frământat de întrebare când, deodată, un trăsnet puternic undeva în apropiere mă făcu să ridic ochii spre uşă. Bubuitul venise de undeva din oraş, şi încă destul de aproape. Chiar mă gândeam că ar fi cazul să renunţ la scrupulozitatea mea în respectarea programului dacă vreau să nu risc să ajung ciuciulete acasă. Am luat cu grijă sârmele lui Ghinea să le aşez pe dulap şi abia atunci am văzut că erau nemişcate. Le-am urnit cu un bobârnac uşor. Au făcut alene o jumătate de rotaţie, apoi s-au oprit. Afară s-a pornit un adevărat diluviu în timp ce eu încercam tot mai exasperat să pornesc drăcia.
     După vreo oră de încercări nereuşite, am profitat de o scurtă pauză în potop ca să fug acasă. Singura explicaţie pe care am găsit-o la repezeală era că poate atmosfera încărcată nu era prielnică invenţiei. De ce? Habar nu aveam, cum habar nu aveam nici dacă era adevărată. Dar trebuia să găsesc ceva ca să mă liniştesc şi să pot dormi…
     A doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit spre birou şi primul lucru a fost să mă uit la morişcă: înţepenită mai departe - şi dacă nu mi-aş fi petrecut atâtea zile privind-o cum se învârte, aş fi jurat că nici nu s-a învârtit vreodată.
     Cu inima îndoită, gândindu-mă cum sa-i comunic vestea, am telefonat la garaj la Ghinea.
     A răspuns şeful lui, pe care îl întâlnisem de vreo două ori. Avea o voce gravă şi puţin contrariată:
     - Nu puteţi vorbi cu Ghinea, domnule Adamescu. Credeam că aţi aflat. Născocise o antenă nouă de televiziune şi ieri pe la patru după-amiază era cu ea pe acoperiş şi făcea probe. Un trăznet l-a izbit în plin. A murit pe loc…
     Am pus jos receptorul din care şeful de garaj îmi mai oferea încă amănunte şi am privit spre elice.
     Încet-încet, în timp ce priveam spre ea, s-a urnit şi a început să se învârtă de parcă nu s-ar fi oprit niciodată.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


Pagini SF în Seattle
Redactor: Sorin Sârbulescu
http://www.sfmagazin.com

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Wordmaster
Redactor: Ovidiu Bufnilă
http://www.wordmaster.ev.ro

Imagikon
Redactor: Robert David
http://www.imagikon.ev.ro

SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.go.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.freecfm.com/s/scatalin

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Supernova
http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Radu

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Yeti Report
Redactor: Vlad Popescu
http://www.yetireport.com

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Gyurigami
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro/origami.htm





ARHIVA ON-LINE





Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:


Pro-Scris nr. 1   
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris nr. 17-18
(11.02 - 20.05.2003)





INDEX DE AUTORI





LITERELE A - G


Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
* * *, Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999), Pro-Eminenţe, 13-14
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Radu, De vorbă cu Gheorghe Săsărman, Pro-Eminenţe, 11-12
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Asupra misiunii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Magicienii secretului, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Economia războiului şi războaiele economiei, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii, Pro-Poziţii, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Câmpuri magnetice, Pro-Ton, 11-12
Bufnilă, Ovidiu, Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale, Pro-Dus, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Magicianul, Pro-Ton, 13-14
Bufnilă, Ovidiu, Eul matricial, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Luna pe din dou@, Pro-Ton, 15-16
Bufnilă, Ovidiu, Meduza (roman integral), Pro-Ton, 17-18
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VI Ars combinatoria, Pro-Poziţii, 11-12
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VII Despre gnoza SF, Pro-Poziţii, 13-14
Bugariu, Voicu, Fragmente critice VIII Despre sefiştii români, Pro-Poziţii, 15-16
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IX Două dicţionare, Pro-Poziţii, 17-18
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Cernea, Remus, Societatea culturală NOESIS, Pro-File, 11-12
Cernea, Remus, Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale, Pro-File, 13-14
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel, Pro-Ton, 17-18
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Florea, Sandu, Benzi desenate, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, A Graveyard Tale, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Borderlands, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Garda, Pro-Eminenţe, 13-14
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Kumango, Pro-Eminenţe, 15-16
Florea, Sandu, Fortăreaţa, Pro-Eminenţe, 17-18
Florea, Sandu, Hotelul viselor, Pro-Eminenţe, 15-16
Genescu, Silviu, Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Genescu, Silviu, Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003, Pro-File, 13-14
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Gheo, Radu Pavel, La o bere..., Pro-Ton, 11-12
Grant, Roberto R., Ucigaşul melcilor, Pro-Ton, 11-12
Gheo, Radu Pavel, Ultimele apariţii editoriale în S.U.A., Pro-File, 15-16
Györfi, Simone, Am fost odată, Pro-Ton, 13-14
Györfi, Simone, O înviere ratată, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfi-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfi-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfi-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfi-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfi-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfi-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 11-12
Györfi-Deák, György, Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea, Pro-Eminenţe, 11-12
Györfi-Deák, György, Crucificarea lui Moreaugarin, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Un "copil teribil" printre femei, Pro-Poziţii, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Text, Pro-Test, 11-12
Györfi-Deák, György, Livada, Pro-Ton, 11-12
Györfi-Deák, György, Pre-Scris, Pro-Domo, 13-14
Györfi-Deák, György, "Galbar", prima bandă desenată SF românească, Pro-Eminenţe, 13-14
Györfi-Deák, György, Pre-Supunere, Pro-Test, 13-14
Györfi-Deák, György, Missa solemnis, Pro-Ton, 13-14
Györfi-Deák, György, Era digitală, Pro-File, 15-16
Györfi-Deák, György, Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986, Pro-Poziţii, 15-16
Györfi-Deák, György, Banda desenată românească în floare, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Vraja desenului pe hârtie, Pro-Puneri, 15-16
Györfi-Deák, György, Soldaţi, vă ordon, treceţ Golful, Pro-Test, 15-16
Györfi-Deák, György, Afacerea Adam, Pro-Ton, 15-16
Györfi-Deák, György, Fergonaut fără frontiere, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, O androidă castă şi-o casă albă, Pro-File, 17-18
Györfi-Deák, György, Dino-origami, Pro-Puneri, 17-18
Györfi-Deák, György, Hobiţii în ţara lui Ceauşescu, Pro-Test, 17-18





LITERELE H - Z

     
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Rollerball 2002, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionescu, Cătălin, Troia, întâmplător, Pro-Ton, 11-12
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 13-14
Ionescu, Cătălin, Cronică TV americană, Pro-Gresii, 13-14
Ionescu, Cătălin, România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi, Pro-Puneri, 13-14
Ionescu, Cătălin, Crimă perfectă de gradul patru, Pro-Ton, 13-14
Ionescu, Cătălin, Din nou despre Nicolae Carpaţi, Pro-File, 15-16
Ionescu, Cătălin, Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo, Pro-Test, 15-16
Ionescu, Cătălin, Impactul „Scientific American“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Puterea tradiţiei „Quanticipaţia“, Pro-File, 17-18
Ionescu, Cătălin, Elfii şi piraţii „României de mijloc“, Pro-Test, 17-18
Ionică, Lucian, Antologii şi culegeri SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF), Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Chestionar SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Rezultatul chestionarului SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Elemente SF în literatura generală, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Explicaţii necesare, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Însemnări despre ideea SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Justificări şi argumente, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Natura literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF, Pro-Eminenţe, 11-12
Ionică, Lucian, Schiţa unei posibile structuri, Pro-Eminenţe, 11-12
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Moşoiu, Adriana, Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei, Pro-Poziţii, 13-14
Moşoiu, Adriana, Trecerea, Pro-Ton, 13-14
Moşoiu, Adriana, Poza cu Mediterana, Pro-Ton, 15-16
Niţă, Dodo, Sandu Is Back!, Pro-Eminenţe, 13-14
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 15-16
Opriţă, Mircea, Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire, Pro-Eminenţe, 17-18
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Pîrligras, Viorel, Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002“, Pro-Puneri, 15-16
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction, Pro-Gresii, 11-12
Radu, Liviu, Mesagerul, Pro-Ton, 11-12
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele - Horror şi SF, Pro-Gresii, 13-14
Radu, Liviu, Un final pesimisto-optimist, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Despre îngeri păzitori şi scriitori, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, În primul rând, despre singurătate, Pro-Poziţii, 13-14
Radu, Liviu, Cazul Iov - secţiune multiplan, Pro-Ton, 13-14
Radu, Liviu, Între şerpi şi păianjeni, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O altfel de astronautică, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, O cruciadă pentru literatură, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Ştiinţă politizată, Pro-File, 17-18
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul, Pro-Poziţii, 17-18
Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III), Pro-Gresii, 11-12
Robu, Cornel, Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Restitutio in integrum, Pro-Poziţii, 13-14
Robu, Cornel, Science fiction „adevărat“, Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (primul simptom), Pro-Gresii, 15-16
Robu, Cornel, Boala vacii grase (al doilea simptom), Pro-Gresii, 17-18
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Săsărman, Georghe, Varianta balcanică, Pro-Ton, 11-12
Săsărman, Georghe, Operaţiunea K3, Pro-Ton, 13-14
Shepard, Lucius, The Timex Machine, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Reign Of Fire 2002, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, Signs, Pro-File, 15-16
Sârbulescu, Sorin, To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience, Pro-Puneri, 15-16
Someşan, Sergiu, Tramvaiul, Pro-Ton, 17-18
Szabó, Sándor, Tolkien pe Marte, Pro-Eminenţe, 13-14
Tamaş, Cristian, De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Explorarea spaţiului, Pro-Puneri, 17-18
Tamaş, Cristian, Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original, Pro-Puneri, 17-18
Tillman, J. A., O convorbire la sfârşit de mileniu, Pro-Eminenţe, 11-12
Tolkien, J. R. R., Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Mythopoeia, Pro-Eminenţe, 13-14
Tolkien, J. R. R., Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne"), Pro-Eminenţe, 15-16
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1
Vásárhelyi, Lajos, Vreme pierdută - Maşina timpului 2002, Pro-File, 15-16
Vasile, Geo, Nemurirea într-un scenariu milenarist, Pro-Poziţii, 13-14





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


R O S C R I S
2   /   2 0 0 3
P R 0 - N U M E


rEaliZaTORi:
Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDITOr

aU ColaboraT:
Ovidiu Bufnilă
Voicu Bugariu
Sandu Florea
Mircea Opriţă
Dan Perşa
Liviu Radu
Cornel Robu
Sergiu Someşan

JavaScript & WebDESign:
Tibi "Woody" Drăgulinescu





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA...


Cum tot ce nu-i - e vânt doar şi poveste,
şi cum ce e - dispare fără veste
închipuie-ţi că tot ce este-n lume - nu-i
şi tot ce nu-i în astă lume - este.

(Omar Khayyam)























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu