vineri, 18 iulie 2014

Pro-Scris 1 (25-26) / 16 martie 2004 (text only)

,

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TESTE
Györfi-Deák György - Pre-Facere
Cătălin Ionescu - Pre-Schimbare

PRO-EMINENŢE
 * Anticipaţia românească
     Voicu Bugariu - Romanul sefeului românesc
     Györfi-Deák György - Esenţa adevăratei mişcări
     Cătălin Ionescu - Lungul şi întortocheatul drum
     Lucian Merişca - România şi SF-ul
     Cornel Robu - Anticipaţia românească în perspectiva istoriei literare
 * Sandu Florea
 * J.R.R. Tolkien
     Györfi-Deák György - La stânga-mprejur şi de la capăt
     Györfi-Deák György - Tolkien cel veşnic verde 1: Mitologii vegetale

PRO-FILE
Györfi-Deák György (I. Amendam Ent) - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale

PRO-PUNERI
Ovidiu Bufnilă - Armele consilierului
Ovidiu Bufnilă - Consilierul de imagine
Ovidiu Bufnilă - Misiunea şcolii bufniliene
Ovidiu Bufnilă - Curs de imagine
Ovidiu Bufnilă - Şcoala consilierilor
Ovidiu Bufnilă - Omul de acţiune
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György (Abund Ent) - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien

PRO-POZIŢII
Cătălin Ionescu - Test reuşit de Universitate
Mircea Opriţă - Ovidiu Bufnilă
Mircea Opriţă - Sfârşitul Ţiganiadei
Cornel Robu - Paradoxul operei fără autor
Cornel Robu - Cum apare opera fără autor
Cornel Robu - Opera lui Shakespeare

PRO-TON
Sergiu Someşan - Aproape îngeri
Sergiu Someşan - Miturile esenţiale

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma?





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Györfi-Deák György
     

Internetul s-a transformat într-un adevărat câmp de bătălie, unde cetăţile virtuale ale marilor sau micilor firme, precum Microsoft, Yahoo!, SCO etc. sunt supuse unui asediu continuu. Starea de război pare să se fi eternizat, numai duşmanul îşi schimbă lunar identitatea. În toamna anului trecut, serverele care găzduiesc situl Pro-Scris şi oglinda lui au avut necazuri din cauza virusului Blaster, apoi a urmat Sobig.F. În ianuarie, MyDoom a atacat în două valuri. Acum a venit rândul lui Netsky.C să tulbure buna orânduială a reţelelor de calculatoare. Am intrat oare în era terorismului informatic?

Iată că am reuşit să strecurăm, târâş-grăpiş, printre sârmele ghimpate întinse deasupra tranşeelor virtuale, o serie de noi materiale şi să vă oferim încă un „Pro-Scris", o revistă dedicată literaturii SF româneşti. Vreme de aproape patru ani de zile, ea a reuşit să respecte şi să promoveze principiile prezentate la rubrica Pro-Teze.

Sumarul acestui număr de primăvară începe cu două editoriale ce formează un Pro-Test. Cătălin Ionescu vă avertizează că lumea şi „Pro-Scris" se află în „Pre-Schimbare". El este secondat de Györfi-Deák György, a cărui „Pre-Facere" prezintă felul în care genetica ne surprinde şi impune rescrierea istoriei.

În săptămâna dintre 15 decembrie 2003 şi Crăciun, unii au ajuns în posesia unui exemplar din ediţia a II-a a voluminosului studiu dedicat de Mircea Opriţă literaturii SF autohtone: „Anticipaţia românească". Dacă am fi avut şi noi această şansă, această minunată apariţie ar fi fost semnalată încă în numărul trecut la rubrica „Pro-Eminenţe". Au fost necesare patru telefoane şi două luni de aşteptare pentru ca, în sfârşit, să putem răsfoi exemplarul comandat (între timp, ne-am trezit că guvernul a introdus taxa pe valoare adăugată pe cărţi, un abuz nesănătos, la care sperăm să renunţe, că doar e un an electoral). Oricum, a meritat efortul şi-i mulţumim domnului Viorel Ştirbu, directorul editurii Viitorul Românesc, pentru sprijinul acordat. Cartea poate fi comandată la tel. 021-21.29.864.

Criticul şi prozatorul Voicu Bugariu scrie despre „Anticipaţia românească" ca despre „Romanul sefeului românesc", Györfi-Deák György consideră că ea reprezintă „Esenţa adevăratei mişcări", Cătălin Ionescu urmăreşte „Lungul şi întortocheatul drum" al elaborării volumului, Lucian Merişca profită de ocazie şi compară „România şi SF-ul", Liviu Radu consideră că avem de-a face cu "O lucrare monumentală", iar profesorul universitar şi criticul Cornel Robu o studiază din „Perspectiva istoriei literare".

Pro-Eminenţele continuă cu alte patru planşe din „Kumango", un serial de Sandu Florea, cel mai cunoscut autor român de benzi desenate.

Secţiunea dedicată celor scrise de englezul J. R. R. Tolkien debutează cu „Răbdarea timpului" de Cătălin Ionescu, o analiză a receptării filmului „Stăpânul inelelor", realizat de regizorul neo-zeelandez Peter Jackson, producţie distinsă recent cu 11 premii Oscar. Györfi-Deák György iniţiază un ciclu de articole, intitulat „Tolkien cel veşnic verde", unde va încerca să demonstreze că tatăl hobbiţilor a considerat că omul nu-şi poate păstra sufletul curat în vreme ce-şi murdăreşte mediul înconjurător. Primul episod din acest ciclu ecologic tratează „Mitologiile vegetale". Parcă pentru a se elibera de seriozitatea subiectului, acelaşi autor se joacă cu personajele din Pământul de Mijloc şi, în „La stânga-mprejur şi de la capăt", le compară cu eroii dintr-un alt film celebru, „Războiul stelelor" de George Lucas.

Distracţia continuă la rubrica „Pro-File", unde este parcursă critic o ediţie Tolkien realizată de revista PC Games („În joacă, despre Tolkien"). Această secţiune ar fi trebuit să poarte mai degrabă numele de Pro-Gram, deoarece cuprinde încă un articol de profil informatic, „Pământul de mijloc, locul primei bătălii digitale", dedicat felului în care au fost folosite tehnicile de animaţie 3D pe calculator, pentru ca Peter Jackson să creeze impresia unei bătălii cu zeci de mii de combatanţi.

La rubrica „Pro-Puneri", Ovidiu Bufnilă ne supune atenţiei un manual pentru consilierii de imagine, intitulat „Aventura imaginii", care poate fi citit şi ca un eseu filosofic despre arta de a fi mereu învingător. Simone Györfi se interesează de tot ceea ce ar putea constitui un "Altfel de science-fiction". Cătălin Ionescu compară „Amerika şi ficţiunea politikă", articol dedicat unui serial TV care urmăreşte ce s-ar fi putut întâmpla într-o Americă ocupată de ruşi. Györfi-Deák György ne prezintă în articolul „Origami Tolkien" cum putem împături din hârtie reprezentări ale principalelor personaje din „Stăpânul inelelor". E un prim pas către copiile digitale ale unor picturi inspirate de ciclul romanelor tolkienene, realizate de artişti celebri, care se găsesc răspândite pe internet. Linkurile către ele au fost adunate de către fanii maghiari de la http://csirke.inf.elte.hu/tolkien/kepek.html, apoi au fost traduse în limba română şi adnotate cu trimiteri la text, în pagina „Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien".

Adevărata desfăşurare de forţe critice se află în secţiunea „Pro-Poziţii". Cătălin Ionescu urmăreşte un „Test reuşit de Universitate", realizat de tânărul critic clujean Mircea Naidin. Mircea Opriţă îşi continuă analizele din atât de folositoarea sinteză „Anticipaţia românească" cu critica câtorva dintre apariţiile editoriale ale anului 2003: „Sfârşitul Ţiganiadei" (Voicu Bugariu - Visul lui Stephen King) şi volumele virtuale ale prozatorului Ovidiu Bufnilă. Liviu Radu îşi continuă seria de „Paralele între lumi paralele" şi ne îndeamnă „Să nu ne fie ruşine şi să vorbim despre literatura pornografică". Tot aici se întreabă dacă Dan Doboş a făcut „Un pas înainte sau un pas înapoi?" cu „Blestemul Abaţiei". Liviu Radu consideră că „Harry Potter şi Ordinul Phoenix" reprezintă „Un eşec programat". Secţiunea „Pro-Poziţii" se termină cu prima parte dintr-un studiu scris cu mult umor de universitarul clujean Cornel Robu, „Paradoxul operei fără autor".

Prozatorul Sergiu Someşan dă tonul la rubrica Pro-Ton cu două povestiri: „Aproape îngeri" şi „Miturile esenţiale", alese din sumarul unui nou volum de proză scurtă, intitulat „Aproape îngeri", pe care am dori să-l vedem în librării cât mai curând.

Realizatorii Pro-Scris au navigat pe valurile etern mişcătoare ale internetului şi au cartografiat o serie de repere, pe care le-am marcat pe harta unor „Link-uri alese". Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi „Arhiva on-line" pusă la dispoziţia lor în pagina denumită Pro-Porţie. De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi, a fost alcătuit un „Index de autori".

Componenţa redacţiei vă este dezvăluită la secţiunea Pro-Nume. Rubrica Pro-Misiune adună semnalele referitoare la diferitele evenimente ştiinţifice, publicistice sau editoriale. Săptămânal, aceste rezumate sunt expediate gratuit tuturor celor care solicită să fie informaţi. Adresele la care îi puteţi contracta pe cei doi Pro-Misionari sunt:
Györfi-Deák György gyuri4675@yahoo.com
Cătălin Ionescu catksa@yahoo.com

Această ediţie Pro-Scris este încheiată cu eterna întrebare: „Va urma?" De această dată, alegerea a căzut asupra unui sonet voiculescian, o mărturisire de credinţă în puterile omului, moştenitorul Pământului de Mijloc.





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2004





PRO-TESTE





PRE-FACERE

Györfi-Deák György


Genetica a început să tulbure tot mai mult istoria. Etologul Konrad Lorenz susţinea că unele rase de câini provin din lupi, iar altele din şacalul auriu. Investigaţia genetică a stabilit, fără putinţă de tăgadă, că toţi câinii au unul şi acelaşi strămoş, infirmând teoria atât de dragă marelui savant. De anul trecut ştim că atât pechinezul cât şi marele dog german provin dintr-o specie de lup asiatic.

O echipă de cercetători italieni de la universitatea din Pisa a început să studieze osemintele a 50 dintre membrii familiei de Medici din Florenţa. Din oase, se va extrage ADN-ul, care va fi analizat cu atenţie. Oamenii de ştiinţă vor încerca să întocmească portretele lor tridimensionale, să afle bolile de care au suferit şi cauza decesului. De asemenea, se va urmări felul în care a fost transmisă informaţia genetică la copiii naturali. Analizele se vor face cu ajutorul unui laborator mobil, deplasat la faţa locului, pentru a reduce deranjul şi stricăciunile la minimul posibil.

Descendenţii amerindienilor i-au dat în judecată pe savanţii care au descoperit un schelet de acum 9000 de ani. Ele au socotit că studierea rămăşiţelor reprezintă o profanare a "spiritelor strămoşilor". Rămăşiţele umane au fost descoperite în 1996, lângă Kennewick (statul Washington) şi prezintă caracteristici diferite de cele ale băştinaşilor americani contemporani. El n-are trăsături mongoloide, ci seamănă mai degrabă cu ainuşii din Japonia şi Kamceatka, o populaţie albă, bărboasă, de statură mică, lucru care susţine ipoteza că America a fost populată în mai multe valuri, venite din direcţii diferite. În momentul de faţă, "omul de Kennewick" este găzduit la Muzeul Burke, din cadrul University of Washington din Seattle.

Nişte extremişti evrei au angajat o echipă de geneticieni ca să găsească diferenţele dintre codurile genetice ale izraelienilor şi palestinienilor. Rezultatele i-au dezamăgit. Pentru că arabii şi evreii sunt neamuri semite înrudite (Moise n-a putut călca pe Pământul Făgăduinţei deoarece şi-a luat o soţie arabă), ei vorbesc limbi asemănătoare şi au coduri genetice aproape identice. Oricât şi-ar dori unii sau alţii, nu se poate face o distincţie clară între ADN-ul locuitorilor de pe malul Iordanului şi verii lor din deşert.

În 1991, guvernul rus a anunţat că la Ekaterinburg s-a descoperit mormântul comun în care bolşevicii îi aruncaseră pe ţar, ţarină şi restul familiei Romanov. În 1994, s-a făcut şi o primă analiză genetică, pentru stabilirea sexelor. Ea a fost efectuată de medicul britanic Peter Gill şi rusul Pavel Ivanov de la Institutul Engelhardt din Moscova. Rezultatele au fost publicate în Nature Genetics şi arătau că osemintele prelevate proveneau de la un bărbat, o femeie şi trei fete. Probele prelevate au fost reexaminate anul acesta şi comparate cu ADN-ul păstrat de degetul mumificat al sorei ţarinei. Surpriza a fost totală, cele două secvenţe sunt absolut diferite.

Un simplu test genetic ar putea lămuri o parte dintre misterele Revoluţiei din 1989. Mulţi spun că bărbatul îngropat în cimitirul Ghencea militar ar fi avut ochi albaştri şi n-ar fi fost decât o sosie a lui Nicolae Ceauşescu, care a fugit în Cuba, unde poate că trăieşte şi acum. În mod interesant, dacă pe vremuri cunoscutele tablouri unde Conducătorul iubit avea o singură ureche au fost retuşate, ca să i se vadă amândouă şi să nu zică lumea că-i „într-o ureche", celebra fotografie a omului împuşcat la Târgovişte a rămas neschimbată şi ne-a fost arătată de mai multe ori până acum, lăsându-ne cu o nedumerire soră cu batjocura.

Aşadar, vedeţi, nu putem lăsa genetica să ameninţe România. Dacă institutele de cercetare ar dispune de fondurile necesare, atunci o bună parte dintre miturile noastre dragi ar fi date peste cap. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar dovedi că Basarab Întemeietorul a avut o pată mai întunecată în locul unde se termină coloana vertebrală? Desigur, vina poate cădea pe familiile princiare, care se căsătoreau din raţiuni politice, ca să încheie alianţe militare şi zămisleau copiii ce preluau trăsături genetice de la soţi proveniţi din diferite părţi ale lumii.

Genetica sfidează sfintele mitologii naţionale, unitare, independente şi de sine-stătătoare. De pe plăcile de sticlă vărgate cu mici linii paralele se vede o altă realitate decât cea înfăţişată în unele manuale de istorie. Din subtilele analize genomiale rezultă că oamenii s-au iubit, uneori în pofida stării sociale, etniei, rasei, vârstei, cutumelor sau intereselor politice şi au zămislit copii, copii frumoşi şi dragi tuturor, pe care i-au crescut cu credinţa că măcar ei vor trăi în pace şi bună înţelegere.

Genetica promovează prefacerea.





PRE-SCHIMBARE

Cătălin Ionescu


Încet dar fără ezitări, Pro-Scris a intrat într-o perioadă nouă din viaţa sa.

Dacă veţi fi studiat cu atenţie numărul trecut al revistei noastre poate că veţi fi fost intrigaţi de o oarecare incertitudine care privea viitorul Pro-Scris-ului. Mărturisesc sincer că a existat o perioadă în care m-am gândit cu seriozitate la întreruperea apariţiei revistei. Motivele sunt atât obiective cât şi subiective şi nu cred că enumerarea acestora ar avea mare relevanţă în acest moment.

În urma însă mai multor discuţii purtate cu Györfi-Deák György a rezultat o nouă variantă: o schimbare în staff-ul revistei. Simplu, Gyuri a acceptat să preia rolul de redactor-şef şi să ducă el greul apariţiei acestui relativ singular site românesc axat pe tematică science fiction.

Sigur că vă veţi întreba, în aceste condiţii, prin ce se deosebeşte numărul actual de celelalalte. Poate că nu prin foarte multe aspecte. Motivul este simplu: inerent, Gyuri calcă cu grijă (şi nu numai datorită excepţionalului bun simţ pe care îl posedă) pe potecile cunoscute. În plus, faptul că eu nu am avut tăria să mă rup complet, chiar şi pentru o perioadă limitată, de Pro-Scris, îi îngreunează libertatea de mişcare.

Astfel încât în prezent Pro-Scris urmează involuntar şi păstrând proporţia, desigur, avatarurile politice româneşti. Putem afirma deci că Pro-Scris a suferit o remaniere guvernamentală, în care fostul ministru a trecut pe un post călduţ, de consilier, iar actualul ministru nu ştie încă bine ce are de făcut, şi cum să remanieze, la rându-i ministerul... Evident, mergând mai departe pe firul similitudinii, fostul ministru nu este vinovat defel de situaţia în care se află ministerul. De altfel, conform unor principii aplicate cu mult sârg, în general, nimeni din conducerea guvernamentală sau politică a ţării nu este, niciodată, vinovat de nimic. Mai mult, remaniaţii sunt nişte oameni foarte de încredere, care au aplicat dintotdeauna liniile directoare ale partidului şi statului, pardon, ale guvernului şi partidului de guvernământ… Astfel încât, vedeţi, nu am nici o grijă în ceea ce priveşte viitorul, care este, la urma urmei, marfa cea mai importantă procesată în laboratoarele fabricii Pro-Scris. Remanierea este, cum s-ar zice, o afacere de viitor…

Iar Pro-Scris va continua, cu încăpăţânare şi eleganţă, îmi place să cred, să existe pe net în felul său liber şi inconfundabil. Astfel încât restul nu va fi, numai, tăcere...





PRO-EMINENŢE: ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ





ROMANUL SEFEULUI ROMÂNESC

Voicu Bugariu


Prin “Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Viitorul Românesc, 2003, Mircea Opriţă depăşeşte toate performanţele româneşti anterioare în materie de promovare a sefeului. Păstrând proporţiile, cartea sa este o replică la Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent (1941) de George Călinescu. O altă pledoarie de o asemenea anvergură pentru viabilitatea literară al sefeului românesc nu este previzibilă în viitorul apropiat. În urmă cu mai bine de şase decenii, George Călinescu scria romanul literaturii române. Astăzi, Mircea Opriţă scrie romanul sefeului românesc. Spre deosebire de George Călinescu, însă, el nu caută literaritatea decât în texte înrudite între ele prin prezenţa convenţiilor sefistice. Observăm şi o altă deosebire capitală. Deşi consideră în mod explicit sefeul un capitol de istorie literară, Mircea Opriţă nu abjură „dogma” SF, adică socoteşte că textele respective sunt viabile şi printr-o calitate specială, ce nu derivă din literaritate. Drept urmare, el îi acordă sefeului un statut implicit de autonomie. Dovadă este discutarea separată şi schiţarea unor criterii de valorizare de sine stătătoare. Supratema cărţii este dilema tradiţională a (non)apartenenţei literare a sefeului.

Mircea Opriţă cultivă neutralitatea unui istoric literar preocupat doar de valoare, dar sunetul fundamental al textului său este avocaţial. Pledoaria sa cere legitimarea deplină a sefeului ca literatură şi scoaterea reuşitelor din perimetrul minor al paraliteraturii. Adoptând o cunoscută ipoteză, el susţine că un procent de cel puţin 10% din sefeuri sunt omologabile estetic.

Deşi sprijină în principiu doar o zecime din sefeuri, autorul reţine mult mai multe. El analizează pe îndelete, cu răbdare benedictină, maldăre de texte din toate epocile. În plus, îndeplinindu-şi cu brio rolul de propagandist implicit, îi menţionează, practic, pe toţi sefiştii români din ultimele decenii. Dacă George Călinescu, prin absurd, i-ar fi amintit pe toţi autorii români de texte literare, istoria sa ar fi căpătat dimensiuni enorme. Marele critic, însă, i-a ales numai pe autorii semnificativi. Deosebirea de atitudine este evidentă. Istoricul literar operează o selecţie preliminară, lăsându-i în uitare pe mulţi autori. Istoricul sefeului, iată, procedează exhaustiv. Nimeni nu este uitat, indiferent de locul unde şi-a publicat textele şi de valoarea acestora. Practic, toţi sefiştii români sunt menţionaţi, măcar în note. Sub acest raport, Anticipaţia românească este şi o enciclopedie.

Autorul nu este numai un propagandist, dar şi un împătimit. În plus, el deţine un esprit de corps solid, deşi neostentativ. Dincolo de plăcerea analitică şi de răbdarea fenomenală – calităţi ale istoricului literar cu vocaţie - el trăieşte o preferinţă necondiţionată pentru un anumit fel de texte, precum şi un intens sentiment de solidaritate cu ceilalţi sefişti. Altfel spus, este un sefist convins. Drept urmare, scrie mai ales pentru ceilalţi sefişti, dovedind că-şi asumă „dogma” comună: credinţa necondiţionată că sefeul are o valoare intrinsecă, independentă de cea literară.

În acest fel se cuvine a fi înţeleasă strategia autorului. George Călinescu scria despre realităţi culturale şi artistice de nimeni contestate, în principiu. Mircea Opriţă scrie despre cărţi şi autori trataţi cu mefienţă sau chiar cu ascuns dispreţ, de către diversele instanţe de consacrare literară (academia, sistemul de învăţământ, istoria literară „oficială”).

Doar sefiştii români pot fi interesaţi, în principiu, de nenumăratele amănunte, lipsite de orice semnificaţie pentru cei „din afară”. Doar ei deţin competenţa sefistică necesară. Aşa fiind, pledoaria pentru viabilitatea literară a sefeului este întrucâtva „sabotată” de chiar promotorul ei. Dacă se adresa unor instanţe de consacrare extrasefistice, autorul trebuia să-şi alcătuiască cartea în consecinţă. Mentalitatea dominantă a sefistului român, ilustrată şi de Mircea Opriţă, implică însă această atitudine contradictorie. De menţionat, totuşi, faptul că bogăţia de texte şi de autori ar putea să fie o argumentaţie implicită în ochii indiferent cui. Anumiţi teoreticieni literari de azi cercetează cu aviditate texte sărace în literaritate, în căutarea unor concluzii ţinând de istoria mentalităţilor. Poate aşa se va întâmpla şi în privinţa sefeului.

Atitudinea dominantă a lui Mircea Opriţă, în calitate de istoric literar, este complezenţa. Deşi periodic apar expresii ale severităţii critice, domină bunăvoinţa nemărginită faţă de sefiştii vechi şi noi. Obiecţiile se desprind trudnic din contexte îngăduitoare, amintindu-ne de critica lui Perpessicius. George Călinescu practica gestul inchizitorial şi sentinţa nemiloasă. Nu este cazul autorului nostru. Atmosfera cărţii nici nu permite aşa ceva, de altfel. Este vorba mai degrabă despre un fel de paternalism îngăduitor. Cu greu cineva este azvârlit afară din cetatea sefiştilor români. Practic, nimeni. Fiecăruia i se găseşte ceva bun, demn de a fi dezvoltat, perfecţionat.

Un elogiu necondiţionat merită Mircea Opriţă pentru profesionalismul său. Dincolo de anumite obiecţii ţinând, în fond, de natura contradictorie a sefeului, trebuie să recunoaştem că Anticipaţia românească este cartea unui om de meserie, iar comparaţia cu Istoria... lui Călinescu nu este ironică. Un aspect foarte important, dacă ne gândim la faptul că sefiştii români (cu puţine excepţii) sunt foarte expeditivi atunci când devin exegeţi. Improvizaţiile li se par mai potrivite.

Istoricii literari români vor fi nevoiţi să recunoască în Mircea Opriţă un egal. Poate că tocmai acest aspect va produce un efect de feed-back, iar sefeul românesc, comentat în acest mod profesionist, va căpăta mai mult prestigiu. Pentru sefiştii români, în schimb, Anticipaţia românească va fi un regal şi va deveni probabil echivalentul unei cărţi sacre. Nimeni, niciodată n-a mai vorbit atât de frumos şi atât de mult despre ei şi despre pasiunea lor.





ESENŢA ADEVĂRATEI MIŞCĂRI

Györfi-Deák György


Regretatul scriitor clujean Bálint Tibor va continua, chiar după plecarea sa dintre noi, să înveselească viaţa multor generaţii de copii, cei care vor citi „Năzdrăvăniile roboţelului Robi". Într-una din povestiri, micul robot şi-a uns maxilarul cu un ulei foarte fin şi când învăţătorul l-a pus să citească un fragment de text, n-a mai putut să se oprească în punctul de unde ar fi trebuit să continue altcineva. Prin urmare, spre hazul colegilor săi, Robi a citit tot, inclusiv caseta tehnică a cărţii, acolo unde scria: „tipărit în 4500 exemplare, pe hârtie velină, 3500 broşat, 100 legat, în strada Brassai..."

În cărţi sunt trecute o mulţime de date pe care de obicei cititorul le sare, deşi s-a consumat mult timp şi multă muncă pentru adunarea lor, precum indicele cronologic, bibliografia, indexul de opere, autori, localităţi citate pe parcurs. Prin natura meseriei mele, sunt unul dintre oamenii care citesc o carte de la prima pagină la ultima, oricât de ciudate ar părea unele dintre ele.

Nu e o activitate inutilă. Cu ajutorul lor, din cioburile de informaţii oferite, am reuşit să reconstitui în bună parte activitatea părintelui Laurenţiu Bran, primul român care l-a tradus pe Eminescu în maghiară, fost preşedinte al Asociaţiei ASTRA din Jibou.

Recurgând la datele trecute în aceste pagini ignorate, ne putem face o idee corectă asupra felului cum a fost receptat de confraţi „Anticipaţia românească" (Un capitol de istorie literară), volumul a cărui secundă apariţie o omagiem în acest Pro-Scris. Mircea Opriţă a scris o carte de referinţă, a cărei menire nu este să ocupe un spaţiu pe raft, ci să stea aşezată pe masa de lucru, gata să furnizeze, oricând este nevoie, informaţii despre viaţa literară şi mişcarea science-fiction din România.

O primă variantă a fost pregătită să apară înainte de 1990, în seria „Momente şi sinteze" a Editurii Minerva, lucru care explică titlul lucrării. „Science-fiction", denumire acceptată şi folosită curent azi, a fost multă vreme un termen occidental decadent, importat din ţara unde soldaţii îmbătaţi cu... Coca-Cola umblau clătinându-se pe stradă. Cenzura a impus folosirea termenului de „anticipaţie tehnico-ştiinţifică". Nici el nu era moştenit de pe vremea lui Decebal şi Traian, dar provenea dintr-o filiaţie franceză, fiind mai uşor de acceptat. Evident, sintagma se potrivea ca nuca în perete cu călătoriile temporale, una dintre temele specifice ale literaturii S.F., dar acestea erau rigorile vremii.

Chiar şi cu acest titlu, valoroasa carte n-a avut norocul să fie aprobată. În cele din urmă, autorul a tipărit-o pe banii săi, în 100 de exemplare numerotate şi semnate. Volumul a văzut lumina tiparului în 1994, anul euRocon-ului timişorean, un moment de vârf al ştiinţificţiunii româneşti. Realizat pe hârtie fină, copertat, supracopertat, legat cu multă grijă, el a fost menit dintru început să devină o raritate bibliofilă.

Apariţia lui a entuziasmat fanii, deoarece trecuseră 14 ani de la publicarea „Literaturii S.F.", volumul lui Florin Manolescu. Cu râvnă şi multă pierdere de timp, Mircea Opriţă a recuperat acest interval deosebit de complex ca manifestări în noua sa parcurgere critică.

RomCon 1994, Convenţia Naţională de SF, i-a acordat în unanimitate premiul meritat. „Jurnalul SF" i-a consacrat un număr special în octombrie (94/1994). Însă puţini şi-au permis să dea 30.000 lei pe o carte, într-o vreme în care un număr din „Jurnalul SF" costa 150 lei, un „Helion" 1200 lei, iar un „Paradox" 400 lei.

Ţin minte că autorul a stârnit senzaţie atunci când a oferit un exemplar la una dintre tombolele organizate în finalul întrunirii Asociaţiei Române de Science-Fiction (ARSFan), al cărei preşedinte era. Ochii tuturor s-au umplut de speranţe şi lumea s-a îmbulzit să cumpere bilete. Apoi s-a întâmplat un lucru care are savoarea momentelor înregistrate de Ovid S. Crohmălniceanu în „Amintiri deghizate", un alt fel de a scrie istorie literară. Volumul aruncat în braţele zeiţei Fortuna a fost câştigat de Sergiu Nicola, cel mai cunoscut şi mai premiat artist plastic SF român, care tocmai îşi cumpărase unul, aşa că în cele din urmă a donat obiectul câştigat, ca un prim pas pentru înfiinţarea unei biblioteci a ARSFan.

După stingerea ultimelor clinchete de pahare, cartea a început cu adevărat să-şi împlinească rostul. În faţa mea se află acum o lucrare declarat elitistă, intitulată pompos „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români", apărută la Editura Albatros în anul 2000. Ea a fost alcătuită de un colectiv ce numără 50 de critici, coordonaţi de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Veţi găsi în ea doar câţiva autori de lucrări S.F.: Felix Aderca, Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Eliade, Mircea Nedelciu, Victor Papilian, Vasile Voiculescu. Lipsesc nume binecunoscute, care sigur vor fermeca peste ani copilăria şi adolescenţa strănepoţilor noştri, precum Victor Anestin, Horia Aramă, Camil Baciu, Vladimir Colin, Constantin Cubleşan, Sergiu Fărcăşan, Ion Hobana, Victor Kernbach, Adrian Rogoz, Gheorghe Săsărman (şi încă mulţi alţii).

În schimb, iată că lucrarea ne rezervă şi o surpriză. În bibliografia generală oferită chiar la început, printre opusurile prăfuite din care s-au compilat articolele „esenţiale" referitoare la unii dintre traducătorii pravilelor bisericeşti din secolele XVII-XVIII, găsim şi prima ediţie din „Anticipaţia românească". După amărăciunea provocată de ignorarea atâtor talente confirmate de trecerea anilor în favoarea unor fanarioţi de care nu mai ştie decât specialistul care a scris despre ei, m-am bucurat s-o văd trecută acolo, semn că măcar una dintre operele scriitorilor români de science-fiction a fost preţuită la adevărata ei valoare. Iar meritele lui Mircea Opriţă vor spori în continuare, de fiecare dată când voluminosul „Capitol de istorie literară" va fi citat în viitoarele studii, comentarii, eseuri, lucrări de doctorat, analize, cronici, bibliografii tematice ori, desigur, chiar alte istorii literare.

Ar fi un ultim lucru de adăugat. Degeaba veţi căuta în lista bibliografică amintită „Dicţionarul SF", întocmit sub coordonarea lui Mihai Dan Pavelescu, apărut cu un an mai devreme (1999) la Editura Nemira. Din păcate, cărţile tinerei generaţii de critici, precum Cătălin Badea-Gheracostea, Radu Pavel-Gheo ori Mircea Naidin au apărut după întocmirea „Dicţionarului esenţial al scriitorilor români", care ar trebui să-şi lepede firma înşelătoare cât mai repede, până să se ardă. Căci S.F.-ul este ca şi benzina: esenţa adevăratei mişcări!





LUNGUL ŞI ÎNTORTOCHEATUL DRUM

Cătălin Ionescu


Prima ediţie a Anticipaţiei româneşti a apărut, după cum subliniază Mircea Opriţă în prefaţa volumului, la Editura Dacia, în anul 1994. „Ediţia respectivă are un caracter bibliofil, poate şi prin aspect, dar mai ales prin raritate: întregul tiraj însumează 100 de exemplare („numerotate şi semnate de autor”, cum menţionează contrapagina de titlu) dintre care unele au fost dirijate spre câteva mari biblioteci din ţară, iar celelalte spre persoane preocupate în special de subiect“.

Este posibil ca „raritatea“ de care vorbeşte Mircea Opriţă să fi „migrat“ virtual spre alte sfere, mai apropiate de magie decât de literatură. Pentru că, din acest punct de vedere, cea mai completă abordare a fenomenului SF românesc pare să treacă dincolo de limita criticii literare, împinsă fiind spre un statut mai degrabă simbolic. Anticipaţia românească devenise în anii ce urmaseră primei ediţii un fel de carte sacră de care toată lumea vorbea, pe care câţiva norocoşi o citiseră dar pe care nu o avea nimeni.

Sigur că, din acest punct de vedere, anunţul oficial al apariţiei noii ediţii a agitat spiritele. Plus că era vorba de o variantă revăzută şi adăugită. Lipsa unei date sigure de apariţie – de fapt chiar o anume incertitudine ce a planat asupra apariţiei în anul 2003 a volumului – a supralicitat starea de exaltare a cititorilor în aşteptare.

Numai că reacţia publicului după apariţia mult aşteptată a volumului Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară a fost, paradoxal, una reţinută. Sigur, trebuie să avem în vedere şi relativa fragmentare a fenomenului science fiction românesc, incapabil, ca mai întotdeauna, de a reacţiona unitar sau chiar coerent la stimuli de natură diferită, fie ei literari sau nu.

De ce totuşi această neaşteptată reticenţă faţă de un volum atât de mult dorit? O explicaţie ar fi că prima ediţie, în minusculele 100 de exemplare era o chestie ce ţinea parcă de underground, de bon-ton; pe când a doua ediţie, de la bun început, prin tiraj şi distribuţie, imprimă seriozitate, lucru neacceptabil în aspiraţiile juvenile ale rebelismului fără cauză.

Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară este, repetăm, cea mai completă trecere în revistă a science fiction-ului românesc. Sigur că orice abordare de asemenea proporţii a unui fenomen literar la nivel naţional poartă cu sine limitele unui inerent subiectivism. Dincolo însă de unghiul din care sunt privite (sau ocultate) anume aspecte – şi activităţile anumitor persoane – trebuie reliefată temerara acţiune de a surprinde forma şi esenţa unei anticipaţii românească pe lungul şi întortocheatul drum al literaturii. Un gen literar dinamic care, chiar dacă uneori a fost redus de presiunea altor factori la o prezenţă mai degrabă de nuanţă moralizatoare sau chiar figurativă, a găsit totuşi resursele de a continua.

Nu putem însă trece indiferenţi peste textul prezent pe coperta a 4-a: „Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor“. Sigur că în România anului de graţie 2004 apariţia unei cărţi cu sprijinul Ministerului Culturii este un fapt remarcabil – chiar dacă în ţările civilizate acest lucru este absolut normal – şi absolut banal. Numai că anunţul sprijinului guvernamental, alăturat preţului afişat de 142 528 de lei (în conformitate cu o pagină de net a Observatorului cultural, suma sponsorizată de Ministerul Culturii a fost de 40 milioane de lei) este, să spunem, la fel de neinspirat precum acest cost (apropo, oare care va fi fost tirajul?). Nu trebuie trecut sub tăcere nici faptul că difuzarea cărţii prin comandă individuală, direct la editură a decurs cu mult mai greu decât ar fi fost de aşteptat. Pe de altă parte însă, la capitolul „plusuri“ ale aceleiaşi edituri trebuie consemnată excelenta tehnoredactare a volumului – chiar dacă la aceasta a contribuit, în bună parte, şi autorul Mircea Opriţă. Putem deci afirma că, per total, apariţia acestei cărţi remarcabile este pe măsura evenimentului consumat: un volum unic, într-o formă ce poartă pregnant nuanţa acestei unicităţi.

Şi că, dincolo de aspectele colaterale, ce dau, la urma urmei, un strop de culoare aparte, Anticipaţia românească este o carte de referinţă a literaturii româneşti.


Mircea Opriţă Anticipaţia românească - un capitol de istorie literară
Editura Viitorul Românesc, 2003





ROMÂNIA ŞI SF-UL

Lucian Merişca


Citind cele două prefeţe ale "Anticipaţiei româneşti", reeditată de Mircea Opriţă, nu pot să nu mă gândesc la relaţia de tip fractalic între condiţia Anticipaţiei, adică a SF-ului, şi condiţia românului, adică a României. Sfiştii se scuză şi acuză, având în acelaşi timp complexe de superioritate, dar şi de inferioritate; românii se scuză şi acuză, la rândul lor, având în acelaşi timp complexe de superioritate şi de inferioritate...

Puţini mai ştiu că în efervescenţa anului 1990, se preconiza înfiinţarea unui Partid SF, cu milioane de aderenţi sau cel puţin alegători. Şi nu e de mirare pentru că, dacă România a fost odată Mare, trebuie spus că şi SF-ul a fost odată Mare! În anii 80, cele mai cunoscute nume, pe lângă cele două obligatorii, erau cele ale autorilor publicaţi în Almanahul Anticipaţia şi ale sportivilor de succes (care aveau însă un meniu mult mai bogat în calorii, în cantonamentele lor, decât ale pricăjiţilor (S)fani care bântuiau întâlnirile L.A.T.S. (= literatura de anticipaţie tehnico-ştiinţifică).

Dar să mă întorc la paralelismul simbolic SF/Romania. Ambele, cu pretenţia de a fi unice şi originale, dar şi de face parte, fie şi pe post de Cenuşăreasa, din familia bună a Literaturii, respectiv a Europei. Scriitorii SF care cunosc şi Main-Stream-ul, Literatura Generală, chiar dacă nu şi vice-versa, românii care ştiu totul despre Occident, Occidentul care nu ştie nimic despre noi.

Ba da: clişeele! UE ştie despre RO că aici se găsesc sau de aici pleacă romii, copiii şi câinii vagabonzi plini de SIDA şi handicapaţi pe deasupra, eventual, când şi când, minerii. Autorii SF care sunt întrebaţi întotdeauna, stereotip, ce părere au despre farfuriile zburătoare, ca şi cum a fi scriitor de SF înseamnă în mod sigur a crede în omuleţii verzi.

(va urma)





ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN PERSPECTIVA ISTORIEI LITERARE

Cornel Robu


Se poate scrie istoria literară „sărind peste" etapa criticii literare „de întâmpinare", „de primă instanţă", consumând această etapă „din mers", înglobând-o retroactiv şi astfel, implicit, depăşind-o? O carte precum Anticipaţia românească, publicată recent (1994) de Mircea Opriţă la Editura Dacia din Cluj, pare a constitui, prin ea însăşi, un răspuns afirmativ la această întrebare.

Desigur, ştiam foarte bine cu toţii şi până acum ceea ce cartea vine să pună încă o dată, pregnant, în lumină: că pe parcursul ultimelor decenii şi, practic, pe întreg parcursul existenţei sale de peste un secol, literatura sf n-a avut şi nu are parte, în România, de o „primă instanţă" a criticii, de un „oficiu critic" permanent la post în pagini de reviste, de periodice, care să vină prompt „în întâmpinarea" fiecărei cărţi nou apărute, să ia act de existenţa ei şi să pronunţe o primă -- şi necesară, chiar dacă aproximativă, chiar dacă provizorie -- judecată de valoare. (În momentul de faţă s-ar simţi, de fapt, mai mult urgenţa unei „cronici a traducerilor", dar asta e o altă problemă.) Au lipsit, ce-i drept, şi revistele cu apariţie periodică garantată, a lipsit şi o producţie de carte sf dacă nu masivă, cel puţin continuă pe termen mediu şi lung, dar cauza de căpetenie este, de fapt, alta: convingerea, rar sau deloc mărturisită, dar nu mai puţin înrădăcinată, că sf-ul românesc n-ar fi încă suficient de „tare", suficient de „copt" sau de matur pentru a putea face faţă unui adevărat examen critic, operat în numele unui criteriu estetic şi valoric neconcesiv. Printre altele, recenta carte a lui Mircea Opriţă vine să dovedească, ipso facto, şi netemeinicia acestei prejudecăţi, păgubitoare şi contraproductivă în primul rând pentru însăşi literatura sf care se scrie în România. Pentru că, aşa cum observa încă în 1980 Florin Manolescu, „indiferent de numărul autorilor, al revistelor de specialitate şi al editurilor, pentru a deveni o literatură matură, orice S.F. trebuie să îndeplinească două condiţiuni: (1) Să devină conştient de propria lui tradiţie şi (2) Să pătrundă în conştiinţa criticii şi a istoriei generale a unei literaturi." Prima condiţie, în esenţa ei, s-ar putea spune că a fost mai de mult îndeplinită, iar modul în care s-a cristalizat şi s-a afirmat în sf-ul românesc conştiinţa propriei tradiţii şi conştiinţa propriei identităţi „ca gen" este atent urmărit şi concludent pus în lumină de Mircea Opriţă în Anticipaţia românească, sinteză ce contribuie decisiv, ea însăşi, la precizarea şi fixarea acestui profil. Iată că, acum, integral şi minuţios configurată drept „Un capitol de istorie literară" (este subtitlul cărţii), anticipaţia românească pătrunde şi în „conştiinţa criticii şi a istoriei generale a unei literaturi": este „un capitol de istorie literară" care de-acum înainte nu va mai putea fi ignorat sau trecut cu vederea de istoria literaturii române. (Doar dacă ironia condeiului nu va rămâne în continuare şi o ironie a istoriei, cum din păcate a fost până acum: subtitlul cărţii, „Un capitol de istorie literară", trimite, poate involuntar, dar mai probabil deliberat, cu un secret amuzament, la titlul unei omonime „istorii insolite", din 1980, a lui Ovid S.Crohmălniceanu: acolo, computerele programate să scrie literatură ajungeau în cele din urmă, prin interconectare reciprocă cu computerele programate să scrie critică literară, să „se citească" şi să se aprecieze critic unele pe altele, în circuit închis, dispensându-se de cititorul uman; dacă ar fi să urmăm această sugestie, desigur ironic sugerată de ambii autori, n-am putea decât să întoarcem pe dos sensul şi morala fabulei: prin recentul „capitol de istorie literară" publicat sub indicativul (key word) Anticipaţia românească, Mircea Opriţă nu închide ci deschide, de fapt, circuitul critic înspre „fluxul principal" („main stream") al literaturii române actuale, introducând în memoria acestui super-computer, a acestui INTERNET, informaţia esenţială acumulată până la ora de faţă în propria „bancă de date" („data bank") a sf-ului românesc.) Încă o dată, cine va scrie istoria literaturii române din secolul al XX-lea, acum pe sfârşite, nu va mai putea ignora acest „capitol de istorie literară".

„Sarcinile neeexecutate la timp ale criticii de întâmpinare", deplânse în aceste cuvinte de autorul cărţii, rămân aşadar fapt împlinit. În lipsa primei instanţe, a doua instanţă critică -- deja pe jumătate istorie literară, ceea ce se numeşte „istoria literaturii actuale" -- se vede nevoită să-şi asume, pe lângă obiectivele sale proprii, şi corvezile primei instanţe: nu numai „cernerea" şi selecţia valorilor care „rămân", dar şi însăşi „judecata de valoare" liminară în temeiul căreia această selecţie devine posibilă. Şi totuşi, cu cartea în faţă, devine evident că anticipaţia românească a fost în permanenţă însoţită şi vegheată de „ochiul" mereu treaz al unei conştiinţe critice, chiar dacă „din umbră" şi „în surdină": cartea lui Mircea Opriţă cuprinde observaţii, opinii, concluzii etc. cristalizate pe parcursul unei vieţi întregi, sedimentate şi decantate deci în timp, iar nu recolta grăbită de ultimă oră a unei campanii de studiu „în asalt". „Ochiul" criticului, care discerne şi cântăreşte -- din prima privire şi din imediată proximitate -- valoarea, funcţionează simultan şi ca „ochi formator" al istoricului literar, care cuprinde cu privirea ansambluri de relief (tematic, stilistic, valoric) mai vaste, privindu-le de la distanţă sporită şi de la o înălţime mai mare, tocmai pentru a putea astfel distinge şi desprinde din masa iniţial amorfă a factologiei un sens coerent, un principiu ordonator şi structurator, configurând pe această cale ceea ce G.Călinescu numea, într-o sintagmă devenită celebră, „istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică".

Este ceea ce -- limitându-se la perimetrul unui singur „gen", al unui singur „capitol de istorie literară" -- îşi propune şi reuşeşte cu brio să facă, în Anticipaţia românească, şi Mircea Opriţă. Desigur, nu s-ar putea spune despre cartea sa (aşa cum, pe drept cuvânt, s-a spus despre Istoria literaturii române a lui G.Călinescu) că ar putea fi citită „ca un roman", dar aceasta numai pentru că, în cazul de faţă, lipsesc „personajele"; „acţiunea", însă, este prezentă, captivantă şi condusă cu mână sigură. Iar „personajele" lipsesc pentru că aceasta a fost, din capul locului, voinţa şi opţiunea autorului, interesat, cum singur spune, numai de „relaţia cu textele, nu cu autorii lor". Propunându-şi „o panoramare obiectivă a domeniului", pe care-l cunoaşte ca nimeni altul şi pe care-l parcurge „la pas", stăruind pătrunzător cu privirea asupra pitorescului de peisaj, asupra priveliştilor încântătoare şi înălţătoare (estetic), dar şi asupra „accidentelor de teren" sau denivelărilor de relief (valoric), -- Mircea Opriţă nu este un biograf sau un hagiograf, ci un negustor de mătăsuri care desfăşoară sub ochii captivaţi ai asistenţei multicolore valuri şi voaluri de mătase, fără să sufle o vorbă despre viermii de mătase care-au făcut-o:


«Studiul de faţă şi-a propus să contureze un capitol de istorie literară (subl.aut.). Unghiul din care se cercetează materia genului este al profesionistului literaturii. Nu vom descrie la modul narativ şi sentimental-memorialistic istoria unor cenacluri, a unor reviste de profil. Nu vom pretinde nimănui să lăcrimeze nostalgic, după exemplul lui Alva Rogers din A Requiem for Astounding, pe paginile îngălbenite ale vreunei publicaţii semilegendare. Ne interesează prea puţin, deocamdată, expozeul empiric, informaţiile extrase cu ochi pânditor din culisele creaţiei, amănuntele din jurul aventurii redacţionale a cutărei proze de succes şi, în general, tot ce ţine de exaltarea autorilor în chip de vedete cinematografice. Nu facem din evoluţia anticipaţiei româneşti poveste ieftină, „biografie romanţată". Atâtea câte sunt, performanţele literare ale genului justifică o abordare serioasă, pe teren estetic. Faptelor culturale din periferia actului creator le preferăm o analiză la obiect a rezultatului efectiv. Dedicată textelor şi autorilor, cartea aceasta prezintă o dinamică a unui proces literar, cedând altora savoarea elementelor de factologie senzaţională din care se mai alimentează uneori memoria genului, după ce iniţial vor fi servit creaţiei drept suport efemer.»


Dar, chiar şi în absenţa totală a factorului biografic şi a detaliului anecdotic, în lipsa „personajelor" deci, eliminate din principiu şi din capul locului, configurarea istoriei de peste un secol a anticipaţiei româneşti are mişcare şi dinamică diacronică, are tensiune ideatică, are „nerv" epic şi chiar dramatism în planul desfăşurărilor de ansamblu, adoptat de autor: o „acţiune" ce-şi ia ca protagonişti nu „personaje", ci idei, „o dinamică a unui proces literar".

Există, aşadar, „acţiune" în Anticipaţia românească, dar, mai mult, există şi „unitate de acţiune", căci Mircea Opriţă abordează istoria anticipaţiei româneşti ca pe un tot unitar, organic, refuzând să considere „momentul cinzecist" (sic!) drept o falie ireductibilă, drept o ruptură radicală sau o „soluţie de continuitate" ce-ar introduce discontinuitatea în fluxul evoluţiei, ci doar drept „un scurt, dar profund hiatus", un „accident amnezic" şi un „impas al valorii aproape generalizat":


«Privite de la distanţă, aşadar dintr-o perspectivă suficient de largă încât să convină istoriei literare, lucrurile se înfăţişează altfel. Invitat să urmărească liniile esenţiale, ochiul va pierde din câmpul său de explorare asperităţi ale peisajului ce se ridicau, înainte, între o zonă şi alta, asemeni unor praguri de neînfruntat. Ceea ce din unghiul imediatei vecinătăţi putea să treacă drept prăpastie lipsită de punţile comunicării, la nivelul generalului îşi dezvăluie natura aparentă, caracterul minor, efemeritatea. O eclipsă de câţiva ani nu trebuie confundată cu o rupere a fluxului: odată pornit în cursă, genul şi-o continuă, e absurd să se vorbească de două „începuturi" la nici măcar un secol distanţă. Unei nete succesiuni secvenţiale îi vom prefera imaginea fenomenului neîntrerupt, cu evoluţie nu tocmai liniară, e adevărat; pusee de energie creatoare pot fi urmate firesc de crize ale creşterii, caracterizate, acestea din urmă, prin subţierea debitului şi derută stilistică. Atâta vreme cât nu se ratează şansa unei relansări, etapele de reflux sunt experienţe de adaptare pe care anticipaţia are datoria de a şi le recunoaşte corect.»


„Realităţi străine de literatură ar putea fi interogate cu folos" -- adaugă istoricul literar -- spre a înţelege mai exact, în propriul său context concret-istoric, „momentul cinzecist"; moment denumit astfel (iar nu „proletcultist", cuvânt pe care Mircea Opriţă în general îl evită) parcă tocmai pentru a trimite la o astfel de „realitate străină de literatură": „cincizeciştii", „sutamiiştii" şi apoi chiar „cincisutiştii" -- mecanici de locomotivă „stahanovişti" larg „popularizaţi" în acei ani (azi am spune „mediatizaţi") pentru a fi parcurs cu „caii lor de foc", pe „arterele de fier ale ţării", cincizeci de mii, apoi o sută de mii, apoi cinci sute de mii de kilometri „fără reparaţii capitale"! Dar, să recunoaştem, aceste „interogaţii cu folos" cad, totuşi, mai întâi în sarcina sociologiei literaturii (de care toată lumea pare azi dezgustată) şi abia apoi în sarcina istoriei literare. Dacă istoricul literar s-a înhămat de bună voie, cum am văzut, şi la corvezile criticului, ar fi prea de tot să-i pretindem acum şi salahoria sociologului. În definitiv, să mai rămână de lucru şi pentru alţii, nu?!

Cea mai gravă malformaţie a anticipaţiei româneşti în „momentul cinzecist" a fost tehnicismul -- cuvânt cu inflexiuni descalificante, în accepţiunea pe care i-o dă şi i-o precizează irevocabil aici Mircea Opriţă, cuvânt ce adună în el toată repulsia literară a scriitorului faţă de subdezvoltarea estetică şi faţă de întregul trogloditism „ştiinţifico-fantastic" al epocii; exponentul cel mai flagrant al acestui irecuperabil „tehnicism" ar fi I.M. Ştefan, iar titlul cel mai ilustrativ -- romanul Sahariana (l956) scris de acesta în colaborare cu Max Solomon. Dar tenhicismul şi, în general, „invazia de clişee din anticipaţia sovietică" afectează incurabil anticipaţia românească a „momentului cinzecist" în quasi-totalitatea sa.

Două vor fi, cum spuneam, în viziunea dinamică a lui Mircea Opriţă, principalele coordonate pe care sf-ul românesc îşi va înscrie desprinderea treptată de „tirania condiţiei vulgarizatoare" a tehnicismului din anii '50 şi „renaşterea genului", reviriment prefigurat embrionar încă din ultimii ani '50 şi continuat apoi, tot mai convingător, în deceniile ce vor urma: „coordonata poetică" (pe care evoluează Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Adrian Rogoz, Camil Baciu, Victor Kernbach, Georgina Viorica Rogoz, Horia Aramă, Mihnea Moisescu, Mircea Şerbănescu ş.a.) şi „coordonata comicului" (pe care se înscriu Sergiu Fărcăşan, Eduard Jurist, Dorel Dorian, Leonida Neamţu, Corneliu Omescu, Laurenţiu Cerneţ, Ovid S.Crohmălniceanu, Miron Scorobete ş.a.); pe amândouă aceste „coordonate" se recurge la instanţa de prestigiu care continua să fie, underground, tradiţia literaturii române „generale", inclusiv mirajul pierdut al epocii interbelice; din această direcţie veneau antidoturile estetice, tacit aplicate, ca şi modelele de competenţă literară, tacit imitate, şi tot din această direcţie vine şi infuzia de prestigiu adusă de „musafirii genului", scriitori cu renume deja consolidat în genuri „majore" (Mircea Eliade, Victor Papilian, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Victor Eftimiu ş.a. dintre cei mai vechi; Horia Lovinescu, Mircea Horia Siminescu, Olga Caba, Ion D.Sîrbu, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu ş.a. dintre cei mai noi); pentru toţi aceştia, Mircea Opriţă găseşte şi pune în circulaţie o memorabilă „etichetă" generică: anticipaţia „de coloratură". („Acolo unde realul sau, într-o altă reţetă des întâlnită, imaginarul de esenţă fantastică îşi iau partea leului, anticipaţia rămâne un element de coloratură.")

„Coordonata poetică" şi „coordonata comicului" vor rămâne în continuare definitorii pentru timbrul distinct al anticipaţiei româneşti în concertul internaţional al genului, pentru acel „specific românesc" în science-fiction din a cărui cultivare, ca factor de diferenţiere faţă de „modelul sovietic" al anilor '50, îşi vor face un obiectiv central scriitorii aparţinând „generaţiei de mijloc" (Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan, Mircea Opriţă, Gheorghe Săsărman, Tudor Negoiţă ş.a.); această „vârstă de mijloc" a anticipaţiei româneşti este plasată „sub mirajele sintezei", sub semnul unor „clişee metaforice" precum „omul-orchestră" sau „anticipatorul total". Un legitim accent pro domo poate fi, parcă, perceput în aceste diagnostice, în aceste formulări în care descripţia pare a ceda discret locul prescripţiei, căci, fiind cel care întruchipează cel mai bine, organic şi spontan, aceste „miraje ale sintezei" în propria-i operă, Mircea Opriţă este, ipso facto, şi cel mai reprezentativ exponent al „generaţiei de mijloc" din sf-ul românesc (aceste ultime aprecieri aparţinându-i nu lui, dacă mai trebuie spus, ci semnatarului acestor rânduri).

„Un alt prag de înnoire tematică şi stilistică" este marcat de „noul val" -- generaţie sau „promoţie" literară intrată în arenă pe parcursul anilor '80 şi care „pendulează între simplitatea clasică şi ornamentaţia barocă, între tonalitatea gravă şi bufonerie, între patosul liric şi umorul fin sau ironia crudă, cu accente sarcastice", la care se adaugă, la nivelul suprafeţei suprafeţei imediat observabile, adoptatea şi adaptarea „modelului american" în science-fiction. Constrâns de dimensiunile fatalmente limitate ale rezumatului în engleză şi franceză cu care-şi încheie cartea, autorul va comprima în două fraze, inevitabil schematizând-o astfel, întreaga evoluţie istorică a anticipaţiei româneşti după ultimul război mondial, evoluţie analizată anterior in extenso, cu cuvenita grijă pentru toate circumstanţierile şi nuanţările necesare, pe aproape trei sute de pagini:


«Dacă în anii '50 genului i-a fost impus modelul sovietic, dacă „generaţia de mijloc" s-a străduit să descopere un science-fiction cu caracteristici „româneşti", noul val preia modelul american, adaptându-l. Cei mai remarcabili reprezentanţi ai acestei perioade (Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Gheorghe Păun, Rodica Bretin, George Ceauşu, Lucian Ionică, Silviu Genescu, Constantin Cozmiuc, Ovidiu Bufnilă, Dănuţ Ungureanu etc.) reuşesc nu doar să asimileze acest model, dar şi să-l aplice în mod creator, fără a risca să-şi vadă astfel anihilată propria lor personalitate.»


Desigur, ca orice generalizare menită să se impună atenţiei şi să rămână în memorie, şi aceasta este posibilă numai cu riscul unor simplificări şi „reducţionisme" necesare, inerente, oricând obiectabile la nivel de detaliu, la nivel de excepţie care confirmă regula. Nu există generalizare total pusă la adăpost în faţa unor astfel de „revanşe" ale particularului şi individualului, pe care tocmai le-a sacrificat, generalizând. Ceea ce contează, însă, e faptul că astfel de formulări „simplificatoare" dispun totodată, la Mircea Opriţă, de forţă generalizatoare şi rămân memorabile, înfipte în memorie, reamintind mutatis mutandis de „oul lui Columb".

De altfel, pe tot parcursul celor peste cinci sute de pagini ale cărţii sale, Mircea Opriţă îşi exercită din plin darul expresiei critice memorabile, în care frazarea analitică şi caracterizarea sintetică recurg nu o dată la resursele de expresie ale metaforei critice. Astfel, tehnicismul anilor '50 era „în fapt, o modă cenuşie, de salopetă uniformizatoare, prea strâmtă pentru a îngădui mişcări pe potriva elanurilor romantice hrănite de science-fiction în secret". Romanul lui Sergiu Fărcăşan O iubire din anul 41.042 (1958), unde „dogma de partid e gata să-şi asume o dimensiune galactică", se salvează totuşi prin personaje: „Schematice, dar active, personajele lasă urme asemeni meteoriţilor: nu prin ele însele, ci prin fulguraţia intensă a arderii lor." La Anestin, „venusienii din romanul În anul 4000... sugerau siluetele descărnate ale unui Giacometti". La Sorin Antohi, „mina zâmbitoare a comentatorului derutează. Efectul ei e folosit ca anestezic natural, spre a abate atenţia de la bisturiul care îşi face oricum datoria. Până să înţelegi ce ţi se întâmplă, o ironie prietenoasă ţi-a şi ghilotinat textul." În ipostază de teoretician şi critic sf, Voicu Bugariu „pune în lumină, ca şi în proza sa, virtuţile unui alergător pe trasee scurte: sprintează exploziv, alunecă rapid peste problemele «fierbinţi» ale momentului,mereu cu gândul eficacităţii imediate în minte. Pista îngustă a articolului înregistrator de opinie îi convine şi, după toate probabilităţile, n-o să-l vedem niciodată antrenat în dificultăţile practice ale unei construcţii teoretice de mari proporţii. /.../ Deseori rămâi cu impresia unui teren însămânţat în fugă -- ceea ce nu vrea să însemne şi superficial -- dar lăsat să germineze pentru alţii. O nativă nerăbdare îl împiedică pe autor să-şi vegheze lucrarea până la capăt." În cazul unui alt critic, Marin Beşteliu, „peste titluri se trece cu atingeri uşoare, care nu lasă urme. Câteva mici descrieri de texte SF produc impresia că nu li s-a simţit pulsul, ci doar denivelările vertebrelor: materia vie dispare, înlocuită de schelet." La Alexandru Mironov, „comentariul se înveşmântează adesea în haină festivă, punctat neobosit de semnele clasice ale emoţiei: risipă de cuvinte mari, exclamaţii, metafore spontane, caracterizări ce nu par deloc speriate de spectrul prea învecinat al grandilocvenţei, extazieri şi vervă explozivă, de suporter sportiv. Toate acestea dau impresia că, prin Mironov, genul trăieşte o sărbătoare continuă. /.../ Furat de elan, recenzentul trage cu ochiul spre cititor, îl ia martor al entuziasmelor sale, îl invită cordial -- într-o oralitate uşor afectată -- să-i împărtăşească surprizele. Judecata valorică se exprimă printr-o terminologie a performanţei, iar performerul anticipaţiei culege îmbrăţişarea cuvenită fotbalistului care a înscris un gol nesperat."

Şirul exemplelor ar putea, bineînţeles, continua, dar s-a putut deja vedea că, în această primă şi solid articulată sinteză asupra anticipaţiei româneşti, analiza nu e deloc neglijată, dimpotrivă, cartea îşi află în aceasta un al doilea -- dacă nu primul -- pilon de susţinere. O rapidă şi sigură priză estetică a textului îşi ia ca însoţitor şi moderator o răbdare analitică fără margini, căci numai astfel un critic adevărat se poate face ascultat. Indubitabil, de-acum înainte Mircea Opriţă va fi cea mai „ascultată" voce a criticii literare sf în România. Să sperăm că se va face auzită mai des, să sperăm că va ieşi mai prompt „la intercepţie", „la întâmpinare".

Iar dacă sinteza istorico-literară îşi subsumează aceste analize critice şi se edifică din ele, sinteza teoretico-literară, mai puţin conturată dar incontestabil prezentă şi ea, rămâne difuză şi infuză în ele. În analiză, implicit în valorizare, un exigent criteriu estetic rămâne mereu activ. Coerenţa şi convergenţa sintezei îşi află suportul într-o concepţie teoretică infuză în analize, fără a fi expusă sistematic şi doctrinar: „O viziune teoretică a SF-ului, ca gen, se află îndărătul analizelor ce urmează" -- citim în prefaţa cărţii. „Profilul volumului este însă de natură s-o facă mai degrabă inaparentă, decât s-o sublinieze ostentativ." Care ar fi, totuşi, în linii mari, această „viziune teoretică"? Pentru a ne conduce la o clarificare, există suficiente „capete de fir" pe care Mircea Opriţă le lasă, nu întâmplător, să atârne ceva mai lung din urzeala sau textura tapiseriei, aşa cum face, de exemplu, atunci când, vorbind despre Ovid S.Crohmălniceanu, spune că acesta


«este unul dintre puţinii critici prfesionişti care tolerează SF-ul ca gen specific, suficient sieşi /.../, este, în plus, unul dintre şi mai puţinii critici profesionişti convinşi că „marea şansă" a anticipaţiei ar fi tocmai dezvoltarea independentă, în prelungirea elanului şi tendinţelor proprii. Între marginalizarea care îi asigură prolificitatea, prosperitatea epică şi ideatică, specificitatea estetică /.../ şi, pe de altă parte, accesul la literatura aşa-zis onorabilă, Crohmălniceanu optează pentru avantajele primei situaţii.»


Nu ni se spune explicit, dar implicit suntem invitaţi să deducem că Mircea Opriţă, în ce-l priveşte, nu se aşează pe această poziţie, dar nici exact la antipodul ei, ci pe o poziţie de mijloc, deductibilă, mai întâi, prin egala distanţare faţă de extreme : între secesiune şi anexiune, între izolaţionismul de ghettou literar şi asimilaţionismul deznaţionalizării literare, este posibilă o cale de mijloc -- şi Mircea Opriţă ştie s-o găsească şi s-o urmeze neabătut --, este posibilă păstrarea propriei identităţi „de gen" a literaturii sf şi integrarea ei armonioasă, ca un „altceva" cu drepturi depline, în „republica literelor", în literatura română „generală" („mainstream"). Dacă există un eidos în science-fiction, dacă există o arhetipală şi înnăscută „formă internă" spre a cărei împlinire literatura sf tinde endogen şi irepresibil -- atunci acesta este, spune subtextual şi demonstrează textual, de la un capăt la altul, Anticipaţia românească. Desigur, cu privire la natura ultimă şi ireductibilă a acestui „altceva", cu privire la „diferenţa specifică" ce rămâne să-l separe necesar şi legitim de „genul proxim", ar fi multe de discutat şi de precizat, dar aceasta ar însemna inevitabil teoretizare „sistematică" şi doctrină „ostentativă", ceea ce am văzut că Mircea Opriţă nu-şi propune, cel puţin deocamdată, printre obiectivele cărţii sale de-acum.

Cu un suflu de cursă lungă ce ştie să-şi menţină echilibrul şi pasul egal de-a lungul sutelor de pagini; disponibil şi deschis la noutate şi diversitate, dar percepându-le mereu obiectiv, ponderat, cu egalitate de spirit şi fără umoare sau parti pris; ştiind să păstreze nuanţa şi relativismul în judecăţi ce se impun totuşi ca definitive; gustând picanteria şi aberaţia, când le întâlneşte, cu un hieratic şi ambiguu surâs de mandarin oriental ce observă cu acuitate contingentul dar rămâne deasupra lui -- autorul Anticipaţiei româneşti ştie crea şi comunica senzaţia că îşi domină suveran domeniul : departe de a se lăsa dominat şi sufocat de un „material" altfel imens şi stufos, despre care „ştie tot şi ceva pe deasupra", el este „cunoscătorul", expertul pe care nimic nu-l poate surprinde şi amăgi, pentru că a văzut tot, a citit tot, a răscolit şi a scotocit peste tot, nu i-a scăpat nimic şi n-a uitat nimic: el este căpitanul care-şi cunoaşte, aşa zicând, echipajul cu care se află îmbarcat la bordul aceleiaşi nave, Anticipaţia românească, de la primii veterani până la ultimii recruţi.

Amintindu-ne, analogic, de serialul TV Star Trek şi de echipajul navei Enterprise, condus cu mână sigură dar nu de fier de către căpitanul Jean-Luc Picard, vom înţelege, cred, cu toţii de ce, în Enciclopedia sa şi a lui John Clute, Peter Nicholls constată, pe drept cuvânt, că :


«Pentru succesul serialului Star Trek: The Next Generation meritul revine în mare parte anumitor membri ai distribuţiei, esenţialmente actorului britanic Patrick Stewart, fost societar al prestigioasei „Royal Shakespeare Company", care susţine rolul Căpitanului Jean-Luc Picard, căpitanul navei „Enterprise", cu brio, cu vigoare şi cu o impresionantă gravitas.»


Nu mai e nevoie, desigur, să glosez pe marginea efectului de stil pe care-l introduce, în contextul englez („with impressive gravitas and vigour"), forma latinească a cuvântului „gravitas". N-aş putea găsi un cuvânt mai potrivit şi o sintagmă mai adecvată pentru a rezuma impresia de lectură pe care, mutatis mutandis, o lasă Anticipaţia românească a lui Mircea Opriţă.

În plină cursă, azi, pe drumul început în urmă cu peste un secol, Anticipaţia Românească are un Căpitan!:


/ Comentariu la prima ediţie a cărţii (Editura Dacia, Cluj, 1994), apărut în revista Helion. Magazin al Asociaţiei Române de Science-Fiction, editat cu sprijinul Casei de editură Sedona, Timişoara, nr.2, 1994, pp.110-120. /





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





BENZI DESENATE

Sandu Florea
     

Daţi un CLICK! pe imaginea pe care doriţi să o vedeţi.


KUMANGO


Kumango pag.  1
   
Kumango pag.  2
   
Kumango pag.  3
   
Kumango pag.  4

Kumango pag.  5
   
Kumango pag.  6
   
Kumango pag.  7
   
Kumango pag.  8

Kumango pag.  9
   
Kumango pag. 10
   
Kumango pag. 11
   
Kumango pag. 12


DE ACELAŞI AUTOR:

Hotelul viselor : Pro-Scris 13-14, 15-16, 17-18 şi 19-20
A Graveyard Tale : Pro-Scris 13-14
Borderlands : Pro-Scris 13-14
Garda : Pro-Scris 13-14
Kumango (prima versiune) : Pro-Scris 15-16


O rubrică specială Pro-Eminenţe i-a fost dedicată lui Sandu Florea în Pro-Scris 13-14 cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la apariţia albumului Galbar, prima bandă desenată SF românească





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN





LA STÂNGA-MPREJUR ŞI DE LA CAPĂT

Györfi-Deák György


Recunosc cinstit de la început că ideea unui studiu comparat între „Întoarcerea regelui" şi „Întoarcerea cavalerului Jedi" nu-mi aparţine, ci am descoperit-o pe internet, în arhivele unei liste de discuţii purtate în 1993, ce a adunat fanii de pretutindeni ai lui J. R. R. Tolkien. M-a amuzat să văd câte asemănări există între cele două poveşti, atât în ceea ce priveşte personajele, cât şi structura naraţiunii, derularea firului epic, atmosfera creată. M-am lăsat prins în joc, am căutat alte similitudini, le-am adăugat celor iniţiale şi aşa a rezultat acest text, total lipsit de spirit academic şi deloc supus rigorilor savante. Dacă doriţi, poate fi considerat drept un şir de consemnări într-un jurnal al bunei-dispoziţii.


TOLKIEN Întoarcerea regelui     KAHN Întoarcerea cavalerului Jedi


ASEMĂNĂRI STRUCTURALE

Atât „Stăpânul inelelor" cât şi seria originală „Star Wars" au fost organizate ca trilogii a căror temă centrală este lupta unui mic grup de rebeli, care se încăpăţânează să rămână de partea Binelui, împotriva puterilor întunecate, bine organizate şi dotate superior. În prima parte ne sunt prezentaţi eroii, în a doua parte ei ajung la ananghie, ca apoi în episodul final să învingă, printr-o muncă de echipă menită să favorizeze incursiunea unui comando ce atacă punctul vulnerabil al adversarului. În trilogia tolkieneană, acesta este Inelul Suveran; în filmul lui George Lucas e chiar Steaua Morţii, colosala maşină de ucis. Păstrând proporţiile, ambele istorii reconstituie la o scară continentală, respectiv galactică, lupta dintre David şi Goliath.

Tolkien şi-a organizat materialul în şase cărţi, care povestesc teribila confruntare care a pus capăt celui de-al Treilea Ev şi o parte separată, a şaptea, care grupează anexele ce prezintă anale, genealogii, cronologii, limbile şi popoarele din Pământul de Mijloc. După succesul seriei iniţiale, George Lucas a hotărât să filmeze încă o trilogie. Cu noile episoade, ciclul a ajuns să cuprindă şase filme, dintre care ultimul va fi prezentat în mai 2005 şi ne va arăta cum s-a transformat Anakin Skywalker în Darth Vader.

E drept, „Stăpânul inelelor" este o capodoperă literară, care are la bază un univers şi o mitologie de sine stătătoare, pline de semnificaţii, subtil reprezentate în multiplele planuri ale acţiunii, în vreme ce „Star Wars" este o producţie comercială, bazată pe efecte speciale spectaculoase, cu proiectile laser care trec piuind dintr-un colţ al ecranului în celălalt, ignorând toate legile fizicii, cu nave uriaşe care umplu vidul interstelar sau se avântă cu viteze hiperluminice pe un fundal muzical solemn, compus din imnuri şi marşuri „ce hipnotizează audienţa şi o face accepte absurdul", ca să-l cităm pe criticul Peter Nicholls.

Cu toate acestea, ambele trilogii au umplut cinematografele până la refuz, au înregistrat nişte încasări record, au adunat o grămadă de premii, au polarizat interesul a milioane de fani şi au intrat în istoria cinematografiei.


Aragorn     Luke Skywalker


ARAGORN ŞI LUKE SKYWALKER

Majoritatea comentatorilor consideră că hobbitul Frodo Baggins constituie tiparul din care a fost modelat Luke Skywalker. Argumentele ar fi următoarele: amândoi sunt nişte copii orfani, de la ţară, însărcinaţi să distrugă cea mai puternică armă a inamicului, aflată în ţinuturile întunecate ale Mordorului sau ale unei Galaxii foarte, foarte îndepărtate.

Dacă însă îl vom asculta pe Unchiaşul, tatăl lui Sam Gamgee, vom vedea că Frodo se trage din Ţara Iedului, că părinţii săi au locuit în Pădurea Bătrână, s-au răsturnat cu barca şi s-au înecat în Râul Viniac. (I.1) Ei par să fi fost mai degrabă pescari decât fermieri.

În al doilea rând, Luke Skywalker n-a fost singurul pilot însărcinat să distrugă Steaua Morţii, atacul a fost executat cu peste 30 de aparate cu aripi in X, foarte agile, prea micuţe pentru a fi nimerite de tirul artileriei imperiale. De aceea, Lordul Vader a dat alarma şi a trimis împotriva lor toate aparatele TIE disponibile. Lupta „aeriană" a fost cumplită, cu pierderi mari de ambele părţi şi i-ar fi căzut victimă până şi Luke, dacă n-ar fi apărut Han Solo şi „Şoimul Mileniului" ca să-l salveze.

Dacă însă privim conflictul interior al personajelor, devin clare asemănările dintre Aragorn şi Luke, mai cu seamă cele evidenţiate în ultimele episoade ale trilogiilor. Tolkien a botezat ultimul volum „Întoarcerea regelui", în vreme ce Lucas s-a hotărât în cele din urmă pentru varianta „Întoarcerea cavalerului Jedi". La început, ambii eroi sunt orfani şi rătăcesc prin lume, fără un scop foarte bine definit. În momentul în care întâlnesc un mentor (vrăjitorul Gandalf, respectiv Obi-Wan Kenobi), ei se alătură unui grup de insurgenţi motivaţi şi decişi, parcurg un traseu spiritual aparte, marcat şi de momente de derută, ca apoi să joace un rol decisiv în bătălia finală dintre Bine şi Rău.

Amândoi sunt marcaţi de câte o greşeală a predecesorilor. Aragorn se trage din spiţa lui Isildur, regele care ar fi putut să pună capăt puterii lui Sauron aruncând Inelul Suveran în lava Hăului de la Capătul Lumii, dar a fost sedus de puterea zăvorâtă în bijuterie şi a permis Răului să renască. Luke Skywalker este fiul cavalerului Jedi care a ales Partea Întunecată a Forţei, sedus de puterea viitorului împărat Palpatine.

Amândoi eroii primesc de la mentorul lor câte o armă care a aparţinut acestui predecesor care a căzut în ispită. Elfii din Rivendell au păstrat cu mult respect cioburile şi ciotul lui Narsil, sabia care a tăiat degetul lui Sauron şi i-au refăcut lama atunci când Frăţia Inelului a pornit către Mordor. Aragorn i-a schimbat numele în Anduril, Flacăra Apusului:

„Tare mai strălucea sabia aceea după ce-a fost isprăvită. Lumina Soarelui se răsfrângea roşie în ea, cea a Lunii lucea rece, iar tăişul era dur şi bine ascuţit." (II.3)

În sălaşul său ascuns într-unul dintre canioanele stâncoase de la marginea Pustiului Jundland, Obi-Wan Kenobi îi înmânează tânărului Skywalker sabia-laser a tatălui său, prima armă de acest tip care apare în epopeea galactică.

„Îi dădu lui Luke un aparat mic, aparent inofensiv, pe care tânărul începu să-l studieze plin de interes. În linii mari, era alcătuit dintr-un mâner scurt şi gros în care erau încorporate două butoane mici. Deasupra acestuia se afla un disc metalic circular puţin mai mare în diametru decât lăţimea palmei lui. Atât în mâner, cât şi în disc erau montate câteva componente neobişnuite, aidoma unor pietre preţioase ; printre acestea se număra şi ceea ce părea a fi cea mai mică baterie pe care o văzuse Luke vreodată. Partea opusă a discului era atât de şlefuită încât avea strălucirea unei oglinzi."

În cele din urmă, după victoria finală, celor doi eroi li se recunoaşte oficial statutul de lideri. Aragorn reface Casa Regală a Arborelui Alb şi domneşte în Gondor, regatul din sudul Pământului de Mijloc. Luke Skywalker devine comandant, apoi general al Republicii Galactice şi Maestrul Jedi menit să refacă rândurile decimate ale unei confrerii mistico-marţiale.


Regele vrăjitor     Darth Vader


REGELE-VRĂJITOR, STĂPÂNUL NAZGULILOR ŞI DARTH VADER

„Witch-King" este o construcţie ciudată în limba engleză, deoarece alătură doi termeni total diferiţi: „Witch", care înseamnă vrăjitoare şi e de gen feminin, şi „King", adică rege, care e de gen masculin. Construcţia e cu atât mai ciudată cu cât vine din partea unui filolog, profesor la Oxford, care, implicit, cunoştea aceste distincţii.

Portretul Regelui Vrăjitor (încercăm o sugestie tardivă: Rege-farmazon) seamănă în multe privinţe cu cel al lui Darth Vader, Lordul Întunecat. Iată-l descris în timpul bătăliei de pe Câmpiile Pelennor (V.6), după ce l-a doborât pe regele Théoden şi e înfruntat de domniţa Éowyn:

„Pe spinarea [fiarei] se găsea o formă uriaşă, ameninţătoare, acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană de oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se zărea, în afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: Stăpânul nazgulilor."

În paralel, iată şi portretul alter-ego-ului său dintr-o „galaxie foarte, foarte îndepărtată":

„Avea doi metri. Era biped. O mască bizară din metal negru, în spatele căreia se ascundea un aparat pentru respiraţie, îi acoperea întotdeauna faţa. Era un Lord Întunecat al Sith-ului, o creatură impunătoare şi ameninţătoare, aşa cum traversa, cu trena robei negre fâlfâind, coridoarele navei rebele."

Desigur, de fâlfâit flutură mantiile, nu robele, lucru pe care traducătoarea Dana Pătrănoiu ar fi trebuit să-l remarce, dar să lăsăm nemulţumirile pentru notiţa bibliografică de la capăt.

Regele Vrăjitor a fost un laş, un as al intrigilor, fără pic de respect pentru codul de onoare al cavalerilor. El s-a făcut că acceptă provocarea lui Eärnur, fiul lui Eärnil, ultimul rege din Gondor, dar în loc să se lupte, l-a prins şi l-a torturat în fortăreaţa de la Minas Morgul. Spre deosebire de el, Darth Vader s-a purtat de fiecare dată cu un fair play ce poate părea exagerat în condiţiile date, respectând cu sfinţenie regulile unui straniu bushido al samurailor astrali.


Ochiul lui Sauron     Împăratul Palpatine


SAURON ŞI ÎMPĂRATUL PALPATINE

La origine, Sauron a fost un maiar, poate cel mai puternic dintre toţi. Dintru început, el a ales să fie locotenentul lui Melkor (Morgoth Vrăjmaşul). Acesta l-a uns comandantul cetăţii Angband, care a fost distrusă la începutul Primei Ere, iar Melkor a fost alungat. Sauron l-a însoţit, dar apoi a revenit în Pământul de Mijloc şi s-a fortificat în Mordor, unde a clădit terifianta fortăreaţă Barad-dur. Ascunzându-şi adevăratul caracter, el a încercat să amăgească şi să-şi subjuge neamurile cu ajutorul Inelelor Puterii. El a învăţat ştiinţa făuririi lor de la elfii din Eregion şi le-a împărţit cu intenţia de a controla lumea cu ajutorul Inelului Suveran: nouă le-a dat regilor oamenilor, şapte piticilor, iar trei ielelor, care au bănuit ceva şi apoi, când şi-au dat seama de adevăratele intenţii ale lui Sauron, le-au ascuns.

Iniţial, Palpatine a fost senatorul care l-a îndemnat pe viceregele Comerţului să instituie o blocadă asupra planetei Naboo şi a convins-o pe regina Amidala să voteze pentru destituirea Cancelarului, lucru care a provocat o criză politică. În acelaşi timp, el a fost Lordul Sith care l-a trimis pe Darth Maul să le pună beţe în roate maestrului Jedi Qui Gon Jinn şi ucenicului său Obi-Wan Kenobi, a sprijinit mişcarea separatistă a Contelui Dooku şi a provocat Războiul Clonelor, în urma căruia a devenit Împărat şi a instituit un regim despotic fără precedent.

În basme, puterile Zmeului sunt ascunse într-un anume obiect pitit într-o păsărică aflată în interiorul unui animal etc. Obiectul odată găsit, personajul negativ îşi pierde aura supranaturală şi ajunge la discreţia justiţiarilor. În final, amândoi tiranii s-au dovedit mai vulnerabili decât s-ar fi crezut la prima vedere. Dacă Sauron şi-a pierdut puterile în momentul în care Inelul Suveran a fost aruncat şi s-a dizolvat în lava vulcanului Orodruin, locul unde a fost făurit, Împăratul Palpatine a fost înfruntat de Luke Skywalker şi omorât de Darth Vader, care l-a strivit şi l-a azvârlit în puţul energetic al superstaţiei de dimensiuni planetare.


Gandalf     Obi-Wan Kenobi


GANDALF ŞI OBI-WAN KENOBI

George Lucas a mărturisit odată într-un interviu că atunci când l-a creat pe Obi-Wan Kenobi a recurs la trei modele foarte bine definite: vrăjitorul Merlin din ciclul Regelui Arthur, samuraii japonezi şi statura impunătoare a lui Gandalf din „Stăpânul inelelor". Prin urmare, orice discuţie ar fi de prisos, identificarea e certificată. Totuşi să facem o succintă trecere în revistă a Învăţătorului.

Hobbiţii considerau că Gandalf e un personaj ciudat şi se fereau de el. În „O poveste cu un hobbit", Bilbo se minunează:

„- Gandalf! Gandalf! Doamne, dumnezeule! Nu cumva sunteţi acela care a împins atâţia băieţi şi fete cuminţi să plece în lumea largă, să se vâre în aventuri nesăbuite ? Să se caţăre în pomi, să se ducă în vizită la spiriduşi - sau să navigheze pe vapoare, spre ţărmuri îndepărtate ? Doamne, ce viată intere... adică, vreau să spun că pe vremuri aţi cam încurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rău, aş zice."

Unchiul Owen n-are nici el o părere mai bună despre Obi-Wan Kenobi. El îi spune verde în faţă lui Luke:

„- Ţi-am mai vorbit despre Kenobi. E un nebun, periculos şi rău-intenţionat şi cel mai bine e să-l ocoleşti."

Dar, în ciuda aparenţelor, avem de-a face cu o făptură angelică, plămădită dintr-un aluat divin, nemuritor.

În ambele cicluri epice, Sfătuitorul înţelept apare cu aceleaşi caracteristici fizice, psihice, parapsihice, comportamentale. Amândoi mor şi renasc mai puternici. Gandalf piere în înfruntarea cu demonul Balrog din Minele Moria, la podul Khazad-dum, iar Obi-Wan dispare în timpul confruntării cu Darth Vader. Amândoi reapar ulterior într-o pădure: Gandalf în codrul Fangorn, Obi-Wan în căsuţa lui Yoda, construită printre rădăcinile uriaşelor mangrove de pe planeta Dagobah. Ei reprezintă razele de soare care străpung stratul de nori negri, alungă primejdia, înlătură teama, readuc curcubeul pe cer şi viaţa pe Pământ.

O ultimă remarcă: amândoi eroii au fost interpretaţi de nişte actori englezi de excepţie. Bătrânul Obi-Wan a fost jucat de Alec Guinness, în vreme ce Ian McKellen s-a identificat perfect cu maiarul trimis să salveze Pământul de Mijloc.


Hobbit     Ewok


HOBBIŢI ŞI EWOKŞI

Ewokşii sunt o specie extraterestră care seamănă cu nişte ursuleţi (teddy-bear aliens). Ei apar pentru prima oară în „Întoarcerea cavalerului Jedi" şi trăiesc pe Endor, „luna verde - o lună a cărei planetă mamă pierise mai demult într-un cataclism necunoscut" (chiar aşa !?!). Neamul mascaţilor „cu un rictus de amabilitate pe faţă" (Philip Strick) constituie o civilizaţie primitivă, aflată la nivelul epocii de piatră, care vieţuieşte printre nişte copaci uriaşi, „înalţi de o mie de picioare", specie înrudită îndeaproape cu maiestuoşii arbori din Lothlórien, sălaşul ielelor Galadhrim, neamul elfesc peste care stăpânesc Seniorul Celeborn şi Doamna Galadriel.

Hobiţii, ne lămureşte însuşi Tolkien în „Prologul" din „Stăpânul inelelor", sunt un popor discret, foarte vechi, amintit ca Halflings sau Poporul Mărunt în „Silmarillion", singurul de care enţii, „păstorii copacilor" din Fangorn, un neam la fel de vechi, n-au ştire. O parte dintre ei sunt obişnuiţi cu viaţa în codru. Precum am mai amintit, Frodo Baggins provine din Ţara Iedului şi face parte din neamul Brandybuck, un „soi ciudat, care trăieşte în Pădurea Bătrână", spre deosebire de alţi piticuţi, care preferă câmpia sau colinele acoperite de iarbă. Hobbiţii se ocupă cu cultivatul pământului, se pricep să mânuiască uneltele, dar nu le plac maşinăriile. La nevoie, se pricep să folosească şi armele, dar n-au o fire războinică. Ca şi ewokşii, sunt un popor vesel, cu chipuri „mai degrabă blajine, decât frumoase", foarte ospitalieri, „încântaţi de petreceri şi de cadouri".

În mod evident, micuţele „animale flocoase" de pe Endor au multe în comun cu hobiţii, în afară de statura măruntă (circa un metru), părul de pe laba piciorului şi dârzenia cu care se aruncă în luptă. J. R. R. Tolkien l-a inventat pe hobbitul Bilbo Baggins în vreme ce corecta nişte extemporale, iar „Stăpânul inelelor" constituie o continuare a aventurilor descrise în „O poveste cu un hobbit" (1937). George Lucas a reluat personajele în „The Ewok Adventure" (1984), film de televiziune realizat pentru ABC, în care micuţii ursuleţi ajută doi copii să-şi salveze părinţii din ghearele unor monştri. Povestea a continuat cu „Ewoks: The Battle for Endor" (1985).


Frodo Baggins     R2-D2


FRODO BAGGINS ŞI R2-D2

Tema centrală a primului episod „Star Wars" a constituit-o recuperarea planurilor de construcţie ale Stelei Morţii, pe care micul robot „tripodal" R2-D2 le-a purtat dintr-un capăt în celălalt al galaxiei, urmărit de întunecatul Darth Vader şi trupele sale credincioase, antrenate să tragă fără somaţie şi să treacă peste cadavre, până când obţin prada dorită. Ca nişte nazguli conduşi de Regele Vrăjitor, ei au coborât pe Tatooine, au luat-o pe urmele micuţilor tâlhari jawa, i-au masacrat familia lui Luke Skywalker, au urmărit „Şoimul mileniului" pas cu pas.

R2-D2 şi C-3PO sunt singurele personaje care apar în toate filmele din ciclul „Star Wars", aşa că, din acest punct de vedere, poate că referirea ar trebui să fie făcută la Bilbo Baggins. Însă, după ce şi-a sărbătorit cea de-a 111-a zi de naştere („a rather curious number"), Bilbo dispare din peisaj şi se retrage la Rivendell, ca să-şi scrie memoriile. În cărţile lui Tolkien, există şi alte personaje de cursă lungă, precum Gandalf, Elrond ori sărmanul Gollum, fiecare cu rostul lui.

Există un singur Om cu care poate fi asemănat Frodo Baggins. Micimea hobbiţilor ne trimite cu gândul la condiţia modestă a Fiului, care s-a născut la Bethleem într-o iesle, a pătimit pentru păcatele noastre şi ne-a arătat o Cale de urmat. Dar despre toate acestea, George Lucas şi „Star Wars" nu pomenesc nimic.



NOTIŢĂ BIBLIOGRAFICĂ:

Pentru că n-am dispus de nişte copii de calitate ale filmelor analizate şi nu m-am putut încrede în subtitrările filmelor piratate (ce se găsesc uşor pe internet, dar sunt făcute după ureche de nişte adolescenţi care uneori nu-şi cunosc bine nici propria limbă - cinste excepţiilor!) am folosit ca surse principale cărţile.

În primul rând, este vorba despre uimitor de neglijent întocmita ediţie a „Stăpânului inelelor" din 2002, tălmăcită de Irina şi Ion Horea. Găsim aici erori incredibile - vezi vol.I, pag. 82: „fiul lui Isildur, Elendil" !?! Că pe ici-colo s-a uitat câte un accent, câte o literă, câte un cuvânt, mai treacă-meargă, dar din „Frăţia inelului" lipsesc zeci de pagini (209-224, 352-369), ilustraţii (vezi pag. 427, respectiv inscripţia de la intrarea în minele Moriei) ori chiar capitole întregi (cum ar fi Anexa E din "Întoarcerea regelui", iartă-le Tolkien păcatul!).

Referinţele „Star Wars" au fost preluate din novelizările apărute la Editura Elit Comentator în 1993:
George Lucas, Războiul stelelor: Din aventurile lui Luke Skywalker, tradusă de Dana Pătrănoiu.
Donald F. Glut, Imperiul contraatacă, traducere de Ciprian Tănăsescu.
James Kahn, Întoarcerea cavalerului Jedi, transpusă în româneşte de Ondine Cristina Dăscăliţa.


Traduceri în româneşte cuprinse în arhiva Pro-Scris:

J.R.R. Tolkien - Mythopoeia (fragmente)
(fragmente din textul original şi versiunea maghiară completă în traducerea lui Német Anikó
J.R.R. Tolkien - Fantezia (un capitol din Despre povestile cu zane)
J.R.R. Tolkien - Epilog (un capitol din Despre povestile cu zane)


Alte articole dedicate lui Tolkien prezente în acest număr :

Cătălin Ionescu - Răbdarea timpului
Györfi-Deák György - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien
Györfi-Deák György - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale
Györfi-Deák György - Tolkien cel vesnic verde


Articole despre Tolkien publicate anterior în Pro-Scris:

Mircea Cărbunaru - Fantasy şi heroic fantasy, o explicaţie necesară
Liviu Radu - Despre Stăpânul inelelor
Györfi-Deák György - Pre-Supunere
Szabó Sándor - Tolkien pe Marte
Györfi-Deák György - Hobbiţii în ţara lui Ceauşescu
Gandalf vrăjitorul (interviu cu Ian McKellen)
Györfi-Deák György - Inelele suverane





TOLKIEN CEL VEŞNIC VERDE 1: MITOLOGII VEGETALE

Györfi-Deák György


Cu mult înainte ca Sauron să forjeze Inelul Suveran, Fëanor, „cel mai renumit dintre eldari în ceea ce priveşte măiestria artistică şi cunoaşterea tradiţiei", a făurit Silmarillii, cele Trei Nestemate care au fost furate ulterior de Melkor, valarul decăzut, devenit mai târziu Morgoth vrăjmaşul. În apele pietrelor fermecate, zice Tolkien în Anexa A la „Stăpânul inelelor", eldarul a închis strălucirea lui Telperion şi Laurelin, cei Doi copaci din Valinor.

Povestea acestora se găseşte în „Quenta silmarillion", de unde aflăm că arborii legendari s-au ivit pe un dâmb acoperit cu iarbă, aflat în faţa porţii de apus a cetăţii Valmart, „cea cu multe clopote". După ce a creat minunatul tărâm Valinor, Doamna Yavanna a sfinţit colina Ezellohar, numită şi Corollairë (Coron Oiolairë, adică Dâmbul veşnicei veri), apoi s-a aşezat şi a cântat o rugăciune în care şi-a cuprins gândurile legate de tot ce creşte în lume. Doamna Nienna a ascultat-o tăcută, doar lacrimile îi şiroiau, udând iarba. Restul valarilor stăteau în linişte şi priveau, astfel încât acel ceas al începutului n-a fost tulburat de nici un fel de zgomot.

În văzul tuturor, pe colină au apărut doi puieţi, care, în vreme ce Yavanna cânta, au început să se dezvolte, copăcel-copăcel, până când au ajuns arbori mândri şi semeţi. Telperion era argintiu, cu frunze de un verde închis şi ramurile înţesate de flori ce picurau roua unei lumini argintii. Laurelin avea frunze de un verde deschis, cu marginile aurite, iar florile-i răspândeau o ploaie aurită pe pământ. Apariţia lor a marcat începutul calendarului din Valinor.

Tot din „Istoria Silmarillilor" aflăm că Melkor a văzut lumina lor şi, împreună cu monstruoasa creatură Ungoliant, i-a atacat pe valari în vreme ce sărbătoreau Prima recoltă. El a sosit ca o negură şi şi-a înfipt lancea cea întunecată în inima Copacilor, iar ţesătoarea de întuneric le-a supt seva şi i-a ucis. Iar de atunci înainte luminile copacilor au dăinuit doar în strălucirea silmarillilor şi în cântecele ielelor.

Domnul Manwë le-a poruncit preaputernicelor Yavanna şi Nienna să-şi folosească ştiinţa tămăduitoare şi să vindece rănile înveninate. Dar oricât a cântat Yavanna şi oricâte lacrimi a vărsat Nienna, n-au putut să salveze copacii. Înainte să se sfârşească, pe una din ramurile lui Telperion s-a deschis o ultimă floare argintie, iar Laurelin a rodit o poamă de aur, pe care Yavanna le-a cules cu grijă, Manwë le-a sfinţit şi le-a înmânat lui Aule, să fie înflăcăratul Anar şi blânda Isil, Soarele şi Luna Pământului de Mijloc.

Şi deoarece Telperion fusese foarte iubit în Valinor, Yavanna a creat o copie a lui, un copăcel pe care valarii l-au numit Galathilion. El avea coaja albă, dar nu răspândea nici un fel de lumină şi a fost plantat într-o grădină aflată la poalele turnului Ingwë, Mindon Eldaliéva, un far ce lumina până departe ceţoasa mare.

Galathilion a avut mulţi lăstari, care s-au răspândit în Eldamar. Unul dintre ei a fost cel numit Celeborn, cel sădit în Tol Eressëa. Din sămânţa lui a răsărit Nimloth, puietul care a fost dus de oameni în Númenor. El a constituit podoaba grădinii regale din Armenelos, iar cronica Akallabeth aminteşte că înflorea numai seara, iar mireasma florilor sale parfuma aerul nopţii.

Apoi Sauron, slujitorul lui Morgoth, a făurit Inelele Puterii. Nouă dintre ele au fost date regilor care-i cârmuiau pe oameni, şapte piticilor, trei elfilor, iar pe ultimul, Inelul Suveran făurit în adâncul vulcanului Orodrúin, Sauron l-a păstrat pestru sine. Înşelându-i pe regi, Seniorul Întunericului şi-a construit fortăreaţa Barad-dűr în Mordor.

În vremea lui Ar-Gimilzôr, cel de-al 22-lea rege, arborele Nimloth n-a mai fost îngrijit şi a început să se usuce. Inziladűn, fiul său cel mare, ce a domnit sub numele elfesc de Tar-Palantir, a îndreptat această stare de fapte. El a prevestit că, atunci când Copacul Alb se va veşteji, şirul regilor din Númenor se va isprăvi.

Din păcate, el a avut ca urmaş doar o fată, care a cedat puterea uzurpatorului Ar-Pharazôn. Sauron a reuşit să-l amăgească pe noul rege şi l-a câştigat de partea lui Melkor şi al întunericului. Atunci i-a cerut să-l taie pe Nimloth, dar Ar-Pharazôn n-a îndrăznit, deoarece se temea că prevestirea predecesorului său se va împlini.

Aşa prinţul Isildur, fiul lui Elendil, unul dintre Devotaţii care au refuzat să se supună Răului, a avut răgazul să se strecoare în curtea regală din Armenelos şi a reuşit să rupă un fruct. Gărzile ce păzeau Copacul Alb din ordinul lui Sauron l-au surprins pe cutezător şi l-au rănit grav, însă Isildur a reuşit să fugă şi, cu mare greutate, a dus preţioasa poamă în Romenna, apoi a căzut ca mort. Amandil a răsădit în secret sămânţa, iar în primăvara următoare din ea a răsărit un lăstar, iar Isildur s-a ridicat vindecat din patul în care zăcuse până atunci fără conştiinţă.

Sauron a înălţat un templu negru dedicat lui Melkor în chiar centrul Armenelosului şi în cele din urmă l-a convins pe Ar-Pharazôn să cedeze, promiţându-i că va izgoni Moartea din lume, astfel că Nimloth a fost tăiat, iar din lemnele sale a fost clădit primul rug de jertfă înălţat pentru slăvirea lui Melkor. Mai târziu, regele a atacat Valinorul, ca să cucerească viaţa eternă din mâinile Seniorilor din Apus. Númenor a fost scufundat în apele mării, iar Tărâmurile Nemuritoare au fost îndepărtate pentru totdeauna dintre hotarele acestei lumi.

Elendil şi fiii săi, Isildur şi Anárion, au reuşit să scape de la Cădere, deoarece plecaseră îmbarcaţi în nouă corăbii, purtând cu ei un vlăstar de Nimloth şi cele Şapte Pietre Văzătoare (palantirii), daruri primite din partea eldarilor. Exilaţii au fost aruncaţi de furtună pe ţărmul Pământului de Mijloc, unde au întemeiat regatele Arnor (în Nord) şi Gondor (în Sud).

Faptele lor au fost perpetuate de cântece. În cartea a treia din „Stăpânul inelelor", după ce forţele Binelui l-au învins pe vrăjitorul trădător Saruman şi l-au lăsat în turnul cel negru al Orthanc-ului, sub paza enţilor, oamenii-copaci cunoscuţi şi sub numele de „păstori ai pădurilor", hobbitul Pippin îl aude pe vrăjitorul Gandalf îngânând un cântecel:

Corăbii-nalte şi regi înalţi
De trei ori trei
Ce-au adus din ţinutul năruit
Peste mări vălurite, ei?
Şapte stele, şapte pietre
Şi-un arbore înălbit.

Elendil şi fii săi au întemeiat capitala Osgiliath şi au construit turnurile din Minas Ithil şi Minas Anort, cetate amintită ca Minas Tirith în „Stăpânul inelelor". La început, Isildur a plantat puiul de Nimloth, amintirea Albului Telperion, în curtea casei sale din Minas Ithil. Cu timpul, el a devenit blazonul casei regale din Gondor, semnul său fluturând pe steaguri.

În „Stăpânul inelelor", diferite personaje îl amintesc ca simbol al regalităţii în ţara din sudul Pământului de Mijloc. Când Frodo priveşte în oglinda Doamnei Galadriel (II.7), printre viziunile sale se numără şi cea a unei oşti ce poartă un stindard cu emblema unui copac alb, scăldate în soare, care răpune corăbiile negre ale corsarilor. E steagul cusut de Arwen, fiica regelui elf Elrond, pentru iubitul ei Aragorn, flamură pe care semnul Gondorului e înconjurat de cele Şapte stele şi coroana lui Elendil (V.6).

După bătălia de pe Câmpiile Pelennor, Legolas, prinţul elf, îl numeşte pe Aragorn ca „Senior al Copacului Alb". (V.9)

Faramir, fiul mai mic al majordomului Denethor II, îi mărturiseşte hobbitului Frodo:

- Mi-aş dori să văd iar Arborele Alb în floare, la curţile regilor şi să revină Cununa de Argint; iar Minas Tirith să fie în pace... (IV.5)

Dar pacea este un bun greu de câştigat şi uşor de stricat. La finele celui de-al Doilea Ev, umbra lui Sauron s-a întors în turnul negru al fortăreţei din Barad-dűr şi a atacat din nou. Elendil, domnul refugiat din Númenor, s-a aliat cu regele elf Gil-galad şi l-au înfruntat pe Seniorul Întunericului la Dagorlad, apoi i-au asediat citadela, sub zidurile căreia a pierit prinţul Anárion. Ultima bătălie a fost teribilă, în luptă au căzut atât Gil-galad cât şi Elendil, dar Isildur a reuşit să-i taie degetul lui Sauron pe care stătea Inelul Suveran şi duhul Răului a fost nevoit să fugă.

După victorie, Isildur a sădit în Minas Anor (viitoarea Minas Tirith) un puiet al Copacului Alb, în amintirea fratelui său căzut în luptă. El a refuzat să distrugă Inelul Suveran, pe care l-a pierdut apoi în vreme ce a căzut în Anduin, râul cel mare şi a încercat să-şi scape pielea, fugind din faţa orcilor care l-au săgetat. În Prăpădul de la Câmpiile Stânjeneilor au pierit şi cei trei fii mai mari ai săi.

Arborele din Minas Anor a supravieţuit până când regele Telemnar şi copiii săi au pierit seceraţi de Marea Molimă. Mai multe părţi ale regatului au rămas pustii, iar capitala Osgiliath a început să decadă, lucru care a permis forţelor întunecate să se întărească. Atunci regele Tarondor a mutat curtea regală la Minas Anor, unde a adus un alt puiet al Copacului Alb şi l-a plantat în Curtea Fântânii, unde, peste veacuri, hobbitul Pippin i-a zărit trunchiul uscat, aplecat asupra unui havuz. (V.1)

Acest Copac Alb s-a uscat când Eärnur, fiul lui Eärnil, ultimul rege din Gondor, a acceptat provocarea Regelui-vrăjitor, nazgulul ce stăpânea Minas Morgul şi s-a dus să se dueleze cu el. Dar acolo a fost prins, dus în turnul torturilor şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Şirul regilor s-a întrerupt, iar ţara Gondorului a fost guvernată vreme de secole de Majordomi.

După Războiul Inelului şi înfrângerea lui Sauron, prinţul Aragorn a fost încoronat ca rege sub numele de Elessar. După ceremonie, vrăjitorul Gandalf l-a dus într-o noapte pe muntele Mindolluin şi au urcat pe o potecă unde doar regilor le era îngăduit să umble. Au urcat până sub crestele înzăpezite. Aici, „în chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai înalt de trei picioare; îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, întunecate în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana firavă încă purta câteva flori ale căror petale albe străluceau precum omătul în lumina Soarelui". Era un vlăstar din Cel mai Bătrân Copac. (VI.5)

Arborele veştejit din Minas Tirith a fost smuls, cu multă veneraţie, din rădăcini şi lăsat să se odihnească, iar în locul său a fost plantat vlăstarul găsit de Aragorn. Când hobbitul Frodo, Purtătorul Inelului, s-a dus să-şi i-a rămas bun de la rege, l-a găsit şezând lângă fântână împreună cu Arwen, regina sa, care cânta un cântec din Valinor, iar Copacul Alb creştea şi înflorea alături.

Nu se ştie nimic despre soarta acestui arbore şi a urmaşilor săi în cel de-al Patrulea Ev.


Traduceri în româneşte cuprinse în arhiva Pro-Scris:

J.R.R. Tolkien - Mythopoeia (fragmente)
(fragmente din textul original şi versiunea maghiară completă în traducerea lui Német Anikó
J.R.R. Tolkien - Fantezia (un capitol din Despre povestile cu zane)
J.R.R. Tolkien - Epilog (un capitol din Despre povestile cu zane)


Alte articole dedicate lui Tolkien prezente în acest număr :

Cătălin Ionescu - Răbdarea timpului
Györfi-Deák György - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien
Györfi-Deák György - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - La stânga-mprejur şi de la capăt
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale


Articole despre Tolkien publicate anterior în Pro-Scris:

Mircea Cărbunaru - Fantasy şi heroic fantasy, o explicaţie necesară
Liviu Radu - Despre Stăpânul inelelor
Györfi-Deák György - Pre-Supunere
Szabó Sándor - Tolkien pe Marte
Györfi-Deák György - Hobbiţii în ţara lui Ceauşescu
Gandalf vrăjitorul (interviu cu Ian McKellen)
Györfi-Deák György - Inelele suverane





PRO-FILE





ÎN JOACĂ, DESPRE TOLKIEN

I. Amendam Ent (Györfi-Deák György)


În ianuarie 2004, revista PC GAMES a dedicat 18 pagini ciclului „The Lord of the Ring", creat de scriitorul britanic J.R.R. Tolkien. Grupajul respectiv are o structură compozită, ce începe cu un articol dedicat romanului (Despre stăpân şi despre Inel), o parcurgere hip-hop bip-bop a primelor două episoade ale filmului realizat de Peter Jackson, după care începe seria prezentărilor de jocuri: The Battle for Middle-earth, Middle Earth Online, The Hobbit, The War of the Ring, The Return of the King.

Cosmin Bogdan deschide grupajul cu un amplu studiu dedicat operei tolkienene. El analizează pe îndelete rosturile unei poveşti bine spuse, în care desluşeşte „un catalizator al visului", o punte între lumea reală şi lumea fantastică, „un refugiu în faţa brutalităţii sociale". Astfel, poveştile cu zâne devin locul de taină în care s-a retras J.R.R. Tolkien „din faţa nebuniei din care s-a născut a doua conflagraţie mondială" şi în care acum se poate pierde, de bună voie, cititorul român pus la încercare de greutăţile tranziţiei.

Povestea luptelor duse pentru dobândirea sau pierderea Inelului Puterii, instrument prin care Domnul Întunericului încearcă să domine Pământul de Mijloc, este generată de conflictul dintre cele două lumi, cea a Răului şi a Binelui, dintre Mordor (ţară în care există ordine, dar nu-i de trăit) şi verdele Comitat unde îşi duc veacul micuţii hobbiţi, „fiinţe cu un remarcabil bun simţ, cu o măsură şi un calm rareori influenţate de patimi".

Legătura dintre aceste ţări aflate la mare depărtare o face drumul parcurs de Purtătorul Inelului, o călătorie iniţiatică ce pune stăpânire pe cititor, îl copleşeşte, îl poartă prin locuri nebănuite, îl face să simtă îndoielile, temerile şi sfârşeala lui Frodo Baggins, hobbitul: „pornit la drum ca o fiinţă inocentă, ajunge, la sfârşitul acestei călătorii, o persoană maturizată prin dureroasa iniţiere, lucidă, care ŞI-A PIERDUT NEVINOVĂŢIA".

Aici trebuie să facem o remarcă. Iniţierea presupune o renaştere, care nu se realizează decât în cazul unei purificări sufleteşti prealabile, prin izolare, post şi rugăciune. Să ne gândim la Postul Paştilor, apoi la Săptămâna Patimilor, al cărei moment culminant îl reprezintă Răstignirea, moartea pe cruce şi Reînvierea. Într-un fel, Inelul Suveran constituie crucea pe care Frodo o poartă când urcă Muntele Osândei, iar momentul de rătăcire pe buza vulcanului este echivalentul strigătului: „Eli, Eli, lama sabahtani ?" (Matei 27, 46)

Mircea Eliade descrie şi analizează finalitatea ritualurilor australiene de iniţiere în cartea „Mituri, vise şi mistere":

„Adolescentul începe prin a fi terorizat de o realitate supranaturală şi în urma întâlnirii cu teroarea divină neofitul moare: moare pentru copilărie, adică pentru ignoranţă şi iresponsabilitate. Când se va întoarce din pădure, va fi un altul decât copilul dinainte. El traversează o serie de probe iniţiatice care îl obligă să înfrunte frica, suferinţa, tortura, dar care îl obligă mai ales să-şi asume un nou mod de a fi, cel propriu adultului."

Trecerea de la copilărie la stadiul de adult constituie un proces natural, derutant, dar nu un păcat. E o pierdere a candoarei, dar nicidecum un motiv de vinovăţie. E adevărat, Frodo a rămas marcat de rănile lăsate de agenţii Răului: pumnalul nazgulilor, lancea orcilor, veninul lui Shelob, lipsa degetului pe care şi-a pus Inelul Puterii. Obosit şi înfometat, el a cedat fizic, dar n-a acceptat niciodată să facă pact cu Diavolul şi să devină aliatul Răului.

Cosmin Bogdan are dreptate când susţine, citându-l pe Tolkien, că puterea corupe (iar puterea absolută corupe absolut) şi că salvarea Omului nu se face pe calea armelor, ci pe cale spirituală: „în lupta cu Răul poţi câştiga bătălii după bătălii, dacă sufletul tău nu e salvat, totul e în zadar." De aceea, „eroul cărţii nu este nici Gimli, fiul lui Gloin, adevărată întruchipare a îndrăznelii, nici elful, întruchiparea Spiritualităţii, nici Aragorn, adevărat cavaler fără teamă sau prihană, şi nici măcar Gandalf, întruparea Înţelepciunii", ci Frodo, sufletul pur care îi ajută să aducă biruinţa, „singura posibilă", asupra Răului.

Întocmai ca şi Gandalf cel Cenuşiu, care cade de pe puntea de la Khazad-Dum, tras în adâncuri de demonul Balrog, dar biruie Blestemul lui Durin şi renaşte în chipul lui Gandalf cel Alb, Frodo îşi pierde puritatea în faţa Hăului de la Capătul Lumii, dar şi-o recâştigă în final, când puterile lui Sauron dispar, laolaltă cu duhurile Nazgulilor şi imperiul de teroare din Mordor.

În aceste condiţii, ideea că „hobbitul Bilbo se exclude din Hobbiton, ţară a Nevinovăţiei, pentru că până la urmă a fost sedus de Inel" este o aiureală. Plecarea lui Frodo împreună cu Bilbo şi ielele reprezintă terminarea iniţierii, împlinirea destinului său, renaşterea pură în misteriosul tărâm de la Soare-Apune. Blajinului Sam i se refuză (temporar) accesul în Noua Împărăţie :

"- Nu, Sam. Nu [poţi veni] încă, oricum nu mai departe de Limanuri. Cu toate că şi tu ai fost Purtător al Inelului, chiar dacă pentru un timp scurt. Poate va veni şi vremea ta." - îi spune Frodo.

Sam rămâne în Comitat, să fie Primarul, după ce a devenit „cel mai vestit grădinar din istorie" şi moştenitor al vizuinii din Fundătura, aşa cum, paralela se impune de la sine, Iisus L-a desemnat pe Sfântul Petre ca piatra de temelie pe care Şi-a zidit Biserica, citadelă pe care „porţile Iadului nu o vor birui". (Matei 16, 18)

După prezentarea romanului "Stăpânul inelelor", următorul articol din PC Games descrie pe scurt primele două episoade din filmul realizat de regizorul neo-zeelandez Peter Jackson. Cititorul va găsi aici multe amănunte tehnice sau istorioare de culise despre geneza peliculei, cu accent pe efectele speciale şi pe bătăliile virtuale realizate cu ajutorul animaţiei 3D.

În fine, articolele menite să facă reclamă jocurilor inspirate de cărţile lui J.R.R. Tolkien ne vântură o sumedenie de englezisme prin faţa ochilor şi ne oferă din belşug „perle" de rostire românească: „cunoscând publisher-ul în mintea jucătorului SE ÎNCOLŢEŞTE gândul unor viitoare expansion-uri" (Middle Earth Online); „efecte grafice şi ATMOSFERICE dintre cele mai încântătoare" (The Battle for Middle-earth); „jocul PORNEŞTE din Shire, de unde Bilbo PORNEŞTE în aventura vieţii sale" (The Hobbit) etc. La urma urmei, la ce să te aştepţi din partea unor comentatori ce semnează cu pseudonime „răsunătoare" precum : Aurolacu Lebedelor, Valutican Can, Bâlbâitu Matinal? Ca să cităm din vorbele înţelepte ale primului amintit: „găsim şi unele părţi care ERA mai bine să nu apară." (p.33)

Stilul de redactare al acestor articole dovedeşte cât de sterile sunt discuţiile despre ortografia cu „î din a" atât timp cât tânăra generaţie termină liceul, poate chiar o instituţie de învăţământ superior şi nu-şi însuşeşte nici măcar regulile gramaticale de bază. Degeaba, încordarea degetelor pe taste şi privirea aţintită pe monitor nu permit „dulcea zăbavă a cărţilor", cea mai bună profesoară de limbă şi literatură. Dar poate că tocmai „Stăpânul inelelor" va reuşi să-i atragă pe „gameri" către lectură şi să-i direcţioneze către alte opere ce rostesc Poveşti fără de sfârşit despre Tărâmul Fanteziei.


Traduceri în româneşte cuprinse în arhiva Pro-Scris:

J.R.R. Tolkien - Mythopoeia (fragmente)
(fragmente din textul original şi versiunea maghiară completă în traducerea lui Német Anikó
J.R.R. Tolkien - Fantezia (un capitol din Despre povestile cu zane)
J.R.R. Tolkien - Epilog (un capitol din Despre povestile cu zane)


Alte articole dedicate lui Tolkien prezente în acest număr :

Cătălin Ionescu - Răbdarea timpului
Györfi-Deák György - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien
Györfi-Deák György - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - La stânga-mprejur şi de la capăt
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale


Articole despre Tolkien publicate anterior în Pro-Scris:

Mircea Cărbunaru - Fantasy şi heroic fantasy, o explicaţie necesară
Liviu Radu - Despre Stăpânul inelelor
Györfi-Deák György - Pre-Supunere
Szabó Sándor - Tolkien pe Marte
Györfi-Deák György - Hobbiţii în ţara lui Ceauşescu
Gandalf vrăjitorul (interviu cu Ian McKellen)
Györfi-Deák György - Inelele suverane





PĂMÂNTUL DE MIJLOC, LOCUL PRIMEI BĂTĂLII DIGITALE

Györfi-Deák György


După o aşteptare ce a durat un an, la intrarea în cinematografe au reapărut afişele care anunţau că rulează „Întoarcerea regelui”, ultima parte a trilogiei „Stăpânul inelelor” scrisă de J. R. R. Tolkien şi ecranizată de Peter Jackson. Reclamele şi fragmentele prezentate în avanpremieră pe internet promiteau spectatorilor că vor asista la cele mai grandioase scene de luptă, împănate cu efecte speciale nemaivăzute. În cea mai aprigă luptă dintre Bine şi Rău, de pe câmpia Pelennor, urmau să se înfrunte armate compuse din sute de mii de războinici: elfi, Nazguli, oameni, orci, olifanţi...

De această dată, publicul şi critica (în parte dezamăgiţi de libertăţile pe care regizorul neozeelandez şi le-a permis în „Cele două turnuri”) au plecat din sala de spectacole emoţionaţi şi mulţumiţi. Povestea a curs de la sine, jocul actorilor a convins, Frodo şi-a îndeplinit misiunea, Sauron a fost definitiv învins, iar regele s-a întors în Gondor.

Spectacolul a cucerit datorită atentei dozări a efectelor speciale. Filmul cuprinde o serie de inovaţii tehnice şi informatice de o complexitate nemaiîntâlnită până în prezent. Realizatorii secvenţelor de luptă sunt profesionişti familiarizaţi cu procedeele „clasice” (Blue Screen - filmarea pe un fundal albastru cu ajutorul unei camere dotate cu un filtru de aceeaşi culoare, Digital Matte Painting - umplerea fundalului cu imagini create independent ori chiar cu animaţii digitale) şi oameni conştienţi de limitele acestor trucuri. Echipa condusă de la Weta Digital, condusă de Stephen Regelous, a lucrat începând din 1996 la software-ul care să creeze un spaţiu vast în lumea virtuală, un câmp de război digital. Astfel a luat naştere Massive, un program de simulare multiplă.

El a devenit operaţional în 2000 şi a fost folosit pentru realizarea unor scene din „Frăţia inelului” (prima bătălie dintre oameni, iele şi Sauron, în care Isildur, fiul lui Elendil, a dobândit Inelul Puterii) şi „Cele două turnuri” (confruntarea de la Văgăuna lui Helm), cu rezultate impresionante pentru unii (sau plictisitoare pentru alţii, care au văzut în ele doar un artificiu tehnic de care s-a abuzat). De această dată, realizatorii au beneficiat de suficient timp şi de o capacitate de procesare superioară pentru a realiza scenele similare din „Întoarcerea regelui”, aşa că asediul lui Minas Tirith şi lupta de la Poarta Neagră au cuprins secvenţe belicoase cu adevărat uimitoare.

O armată manevrată de Massive e formată din „agenţi” dotaţi cu inteligenţă artificială. Programarea nu cere cine ştie ce operaţii complicate. Mai întâi, unui actor i se plasează o serie de senzori, apoi mişcările sale sunt filmate, analizate şi memorate. Massive ştie să pună cap la cap diferitele secvenţe. În momentul în care un orc întâlneşte un elf, el va ataca. Dacă elful apucă să scoată sabia din teacă, atacatorul poate să renunţe sau să continue atacul. Elful poate evita atacul sau să se apere, ba chiar să atace. Fiecare agent dispune de capacităţi biologice (îndemânare, forţă fizică, înălţime, acuitate vizuală) sau mentale (agresivitate, stăruinţă, inteligenţă) diferite. Astfel orcii pot fi graşi, înceţi în mişcări, dar să lovească cu putere, în vreme ce elfii pot fi înalţi, sprinteni, dar neatenţi. Astfel, întocmai ca şi soldaţii din oastea de teracotă a Împăratului Galben, fiecare participant la marea bătălie poate fi individualizat şi lăsat să se descurce singur. Astfel, el nu poate trece ca o fantomă prin ceilalţi combatanţi, ci se caţără pe ziduri, ocoleşte obstacolele, îşi recunoaşte şi înfruntă adversarii.

Manual, nu ar fi fost posibil să se realizeze acest lucru. În „Gladiatorul”, film realizat de Ridley Scott, impresia de mulţime a fost creată prin suprapunerea unor secvenţe filmate independent. În „Atacul clonelor” (George Lucas), au fost mixate digital secvenţe de luptă înregistrate individual. Este pentru prima oară când o bătălie decurge chiar sub ochii spectatorilor. Teoretic, programatorii au libertatea să decidă deznodământul, deşi pe parcursul testelor au apărut şi situaţii neaşteptate, precum cea în care una dintre părţi s-a retras pe neaşteptate. „Agenţii” sunt inteligenţi, odată plasaţi într-un labirint, ei ştiu să găsească singuri ieşirea. Totuşi nu trebuie să vă imaginaţi că personajele Massive sunt geniale, inteligenţa lor se situează la nivelul unei furnici.

Softul permite şi aplicaţii non-umane. În „Întoarcerea regelui”, cavaleria din Rohan se grăbeşte să vină în ajutorul Gondorului. Peter Jackson a dispus de câteva sute de cai, dar nu i s-a părut suficient pentru crearea unei senzaţii copleşitoare. Echipa tehnică a adaptat programul Massive să creeze şi o cavalerie virtuală. Prin procedeul Motion Capture, au fost înregistrate diferitele mişcări ale cailor: mers la pas, trap, galop. De aici încolo, calculatoarele s-au descurcat singure.

Revista electronică maghiară „Poarta Universului” (http://www.sf.hu/), de unde am preluat o parte dintre informaţiile prezentate mai sus, mai anunţă că o variantă „casnică” a programului a ajuns în magazinele de jocuri pe calculator, astfel încât de acum înainte fiecare fan Tolkien va putea să înfrunte oştile sălbatice ale lui Sauron şi să ajute Binele să triumfe.


Traduceri în româneşte cuprinse în arhiva Pro-Scris:

J.R.R. Tolkien - Mythopoeia (fragmente)
(fragmente din textul original şi versiunea maghiară completă în traducerea lui Német Anikó
J.R.R. Tolkien - Fantezia (un capitol din Despre povestile cu zane)
J.R.R. Tolkien - Epilog (un capitol din Despre povestile cu zane)


Alte articole dedicate lui Tolkien prezente în acest număr :

Cătălin Ionescu - Răbdarea timpului
Györfi-Deák György - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien
Györfi-Deák György - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - La stânga-mprejur şi de la capăt
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale


Articole despre Tolkien publicate anterior în Pro-Scris:

Mircea Cărbunaru - Fantasy şi heroic fantasy, o explicaţie necesară
Liviu Radu - Despre Stăpânul inelelor
Györfi-Deák György - Pre-Supunere
Szabó Sándor - Tolkien pe Marte
Györfi-Deák György - Hobbiţii în ţara lui Ceauşescu
Gandalf vrăjitorul (interviu cu Ian McKellen)
Györfi-Deák György - Inelele suverane





PRO-PUNERI





ARMELE CONSILIERULUI

Ovidiu Bufnilă


Armele Consilierului de Imagine:

1. Nu-ti arata armele in public. Nu-ti lauda armele. Nu te descoperi prosteste. Nu-ti vinde armele.

2. Nu cumpara arme de la terti. Construieste armele tale de imagine.

3. Nu cumpara arme de furat. Ar putea fi virusate.

4. Nu folosi armele disproportionat.

5. Nu irosi munitia fara de rost. Daca e cafteala semantica si nu Razboi De Imagine poarta cu tine o sabie de lemn.

6. Sabia de lemn, metafora fiind, te poate ajuta sa castigi lupta impotriva unei spade prost manuite.

7. Rafineaza-ti tehnicile dar nu lasa armele sa rugineasca.

8. Armele de imagine sa fie mereu in Mintea ta care este Intregul tau CORP DE IMAGINE, tu fiind imaginea.

9. Nu lasa armele tale de imagine in mana necunoscatorilor. Le vor strica sau ti le vor ascunde.

10. Inarmat fiind, poarta-te ca si cum n-ai fi.

11. Invata arta PRIMEI LOVITURI. Sunt Razboaie de Imagine in care nu vei avea niciodata sansa de a da a doua lovitura.

12. Perfectioneaza-ti ARMELE DE IMAGINE si TEHNICILE TALE DE LUPTA in Razboaie Disimulate.


PS: Daca este tentat si amagit de Razboiul de Intuneric, atunci intr-o buna zi vei fi pierdut in prostie, in lene, in ura si sminteala. Tinteste catre LUMINA. Caci SABIA e LUMINA INTERIOARA. Aceasta este arma ta de taina.





CONSILIERUL DE IMAGINE

Ovidiu Bufnilă


Iata cateva mici descoperiri despre consilierul de imagine cu mentiunea ca s-ar putea sa fie doar erorile mele de interpretare asupra unor realitati sau metafizici:

1. Consilierul de imagine poate fi un profesionist real, cu studii in domeniu, etc.

2. Consilierul de imagine ar putea fi o structura stranie, mirifica sau deplorabila care ma ghideaza in lume si in lumea abstracta.

3. Consilierul de imagine poate fi orice alta structura a viului care imi poate prezenta o serie de SEMNE valabile din punctul meu de vedere, care sa-mi serveasca scopurilor imediate sau de lunga durata.

4. Consilierul de imagine ar putea fi un Maestru care, prin diverse mijloace, prin inductie sau influenta sau, de ce nu, prin pase magnetice si miraculoase, raspandeste fiorul unei schimbari ideatice.

5. Consilierul de imagine poate fi orice alta structura fizica sau non-fizica avand fie un regim de functionare fie un regim de fiintare.

6. Consilierul de imagine poate fi un CONCEPT instructionat intr-o ENCICLOPEDIE anume, cu gramatici specifice misiunii sale.

7. Consilierul de imagine poate fi chiar IMAGINEA, conceptual sau vulgar si banal.





MISIUNEA ŞCOLII BUFNILIENE

Ovidiu Bufnilă


PRETUIESTE VIATA: nu te inlatura pe tine din iuresul si din miracolul vietii

OCROTESTE VIATA: fie fluture, fie om, fie dinozaur, fie ierburi magice, fie trandafiri, ocroteste aceste minunate forme ale viului

APARA VIATA: nu pregeta sa aperi viata oriunde ar fi ea, oricui ar fi

ADAUGA VIATA: poti adauga viata sub diverse forme, descopera aceste cai

INSTRUIESTE VIATA: invata viata sa fie viata, instruieste florile sa se faca frumoase dar instruieste-te si pe tine

INFRUMUSETEAZA VIATA: alunga raul din tine si din ceilalti

INSPIRA VIATA: viata inspira viata.





CURS DE IMAGINE

Ovidiu Bufnilă


......................................................

Capitolu' unu:
Aia mai primii oameni despre Imagine au zis:
Socrate, Platon si Aristot, mari smecheri filozofi au zis niste chestii ca lumea despre Magia Imaginii adica au zis ca obiectele, fiinte sau lucruri, ca asa le numeau ei in negura veacurilor, au ceea ce se cheama ASPECT. Ei au inventat o zicere mica MIMESIS. MIMESISUL asta ar fi ASPECTUL care se REPETA.

Capitolu' doi:
Aici e o zicere grea despre Eco, Greimas, Kramer, Hume, Jones, Eduardo Matrinolli si alti bengosi care s-au exprimat despre SEMANTICA, HERMENEUTICA si ARTELE MANIPULARII.

Capitolu' trei:
Teoria conspiratiei consitpate de la Borgia la Machaibelli la Mata Hari si Mazon Kaa si implicatiile asupra Imaginarului Multimilor( lasati-l pe Gustav leBond ca asta a dat-o nasol in bara); pentru Silitorii Kakciosi, Ortega I Gassot.

Capitolu' patru spre cinci:
Ideologie, Propaganda, Publicitate excesiva si curvinistica manipulatoare, Reclama de sine a la maniere de Muzzolin de Rumbampres, Analize tranzactionaliode si Sondaje de opinie cu sonde de argint pentru gagici roccoco

Capitolu' noua care le sare pe alea din urma:
Cacofonia: arma de lupta a serviciilor secrete ale armatelor; Fluturasi nasoi si gresit gramaticali azvarliti cu tona in capu' liniilor dusmane si dusmanoase

Burlesca de gradul I pentru Incepatori: Top Secret
........................
...........
...................................
..............................................
- Alo, tovarasi! Tovarasi!
- Liniste! Linisteeeeee! Linisteeeee!





ŞCOALA CONSILIERILOR

Ovidiu Bufnilă


PRIMUL INEL:

1. Cine este CEL(Acela, Acesta) sau CEI(ACESTIA, ACEIA) care te vor, care te invita, care te angajeaza, care te implora sa fii sau care te ameninta voind a fi CONSILIERUL LUI/LOR DE IMAGINE:

a) Vorbim aici de incheierea unei intelegeri, de incheierea unui contract sau de instructionarea unui conflict.

Ia-ti toate informatiile, cauta toate informatiile, imagineaza-ti toate informatiile, cumpara toate informatiile despre CEL sau CEI cu care inchei o intelegere oricare ar fi ea avand ca obiect Consilierea de Imagine.

c) Daca nu vei cunoaste cine sunt CEL SAU CEI atunci te vei afla fie in postura ridicola fie in eroare de fond fie in mare pericol.

d) RELATIILE: CEL sau CEI sunt prinsi in domeniul RELATIILOR fie sau fie: sarcina ta e sa cresti vizibilitatea pentru tine insuti spre a instructiona acele strategii de imagine de trebuinta tie sau angajatorilor/angajatorului tau.

e) NU TE ARATA in EXCES fata de CEL sau CEI, oricare ar fi tentatia, in orice directie ar spori ea.

f) Descopera tu insuti ARMELE TALE.
...................
................................
..........
..............................................
................
...............................................................

ULTIMUL INEL:
Acest Ultim Inel este de fapt un Construct ILUZORIU.

AVERTISMENT:
Nu incerca sa dai viata sau sa pui in forma rigida Ultimul Inel chiar daca ai sporit vizibilitatea lui de-a lungul vietii tale sau carierei tale. Cand VEI VEDEA Ultimul Inel vei intelege de ce.


PS: UN MESAJ pentru ABSOLUT toti specialistii de imagine din lume, profesionisti adevarati, cu studii, doctorate si masterate in PR, Marketing Politic, Comunicare, etc.: Acest CURS de IMAGINE este el INSUSI un construct iluzoriu. Nu VA RISIPITI fortele incercad sa construiti o asa-zisa IMPOSTURA a acestui construct ILUZORIU. Nu va irositi fortele luptand cu HIMERE sau, mai mult, mai inalt si mai sofisticat, cu SIMULACRE! Daca nu aveti stiinta magica SIMULAKRA, nu este o pierdere a voastra dar s-ar putea preschimba nestiinta de ea intr-o cumplita ratacire. In general, cei avizati sau cei pur si simplu "cititi" vorbesc despre Imagologie, Iconografie, Iconologie, etc. Acei consilieri de imagine(pentru ei insisi sau pentru un CELALAT sau CEILALTI, fi eu EL sau o EA, fie un grup, o populatie sau un popor care cauta totusi o Istorie Mare si o Izbavire) care se vor inversuna sa NAVIGHEZE maiestuos sau silnic spre INELUL TREI, vor descoperi multe alte DOMENII ale IMAGINARULUI si IMAGINII. Intre un pur si respectabil tehnocrat al Razboaielor De Imagine si un Magician NU ESTE nici o DIFERENTA pentru ca MAGICIENII RAZBOAIELOR DE IMAGINE sunt constructii magice potrivit stiintelor din care, prin accident, s-a intrupat candva stiinta SIMULAKRA si alte stiinte: Chimia Puterii, Metafizica Non-Liniara si, desigur, alte stiinte publice sau savarsite spre propria si trecatoarea savoare a descoperitorului lor.





OMUL DE ACŢIUNE

Ovidiu Bufnilă


Oare e foarte greu sa ne eliberam de angoasa noastra milenara care nu s-a transformat niciodata in actiune evidenta? Oare e imposibil sa ne schimbam IMAGINEA despre lume? Oare e prea dificil sa fim cu adevarat liberi si nu impovarati cu comportamente si atitudini desuete? Oare nu ne putem elibera de prejudecati? Nu putem scapa de modestia idioata potrivit careia daca esti constient de valoarea ta si o comunici si o faci cumva sa se intrupeze in acte fie inaltatoare, fie sortite esecului, esti privit cu dispret cand, din contra, ar trebui sa se nasca spiritul de competitie viguros?
Oare nu putem iesi din mocirla dictionarelor si a citatelor? OARE NU NE PUTEM EXPLICITA decat prin referinta?
Noi romanii NE EXPLICITAM prin REFERINTA!
Suntem fie buricul pamantului sau, la extrema, niste paria.
Noi nu putem descatusa acel IMAGINAR INSURGENT atat de trebuincios pentru a face ISTORIE MARE?
Ne ucidem sau sinucidem zavarandu-ne in ghetoul DEX-ului?
Dumnezeule, dar asta este o eroare istorica!
NU AVEM CURAJUL de a construi, noi, noi sa construim acolo unde pare de neconstruit?

Rar vezi in Romania vreun om care sa nu se REFERE. Care sa nu faca REFERINTA. Asta nu e ACTIUNE ISTORICA! Este numai LENTOARE ISTORICA! Este INCADRARE GRESITA a Imaginii noastre despre locul nostru in Istorie si in Lume.

De unde vine aceasta ticaloasa referentialitate care nu produce actiune ci doar oglindire vulgara? Din aceasta siluire ticaloasa, din aceasta punere sub teascul MEMORARII! Nu fac acum un inventar ca mi-ar trebui milioane de biti.
Cum cer cuiva sa se exprime liber, sa-si IMAGINEZE LIBER, aluneca in referinta. Am pus tot felul de intrebari pe multe forumuri. TOATA LUMEA SE EXPLICITEAZA. Toti se EXPLICA prin REFERINTA! Nu avem curajul verbului A FI! Nu avem curajul de a ne construi o IDENTITATE in afara referintelor. Cum deschizi un conflict, ti se vara-n nas DEX-ul, sau Platon, sau aporiile Marilor Gnoze, sau cosmopolitismul nostru funciar care nu este nici pe departe spirit universal ci doar un cabotinism infect. Suntem cabotini nu OAMENI LIBERI!
Studentii trebuie sa MEMOREZE. Cetateanul trebuie sa stie pe de rost! Nu suntem VII! Suntem niste Cadavre care repetam la nesfarsit lectia!
CANTA LECTIA, urla Idiotul meu profesor de fizica atunci cand biata fiinta Ovidiu Bufnila pipaia misterul cosmosului si cand astepta de la profesor o scanteie, o lumina!
Ma uit in jur! Ce vad? Vad neputinta de a avea curajul nebun de a deschide drumuri!
Nu suntem in stare sa facem autostrazi si nici Istorie Mare.
Sa fiu dus la esafod pentru asta.
Dar Noile Forte De Crestere au sansa de a face Istorie Mare.
Ce anume poate inalta spiritul? Si avem nevoie sa inaltam spiritul? Dar asta e cheia devenirii!
Peste tot in jur sunt falsi oameni de actiune! Crapelnita nationala nu e Istorie Mare! Haleala si vulgaritatea nu e istorie mare. Hahaleala si prosteala nu sunt Istorie Mare.
IMAGINEA? E stearpa. NU E PROIECT incremenit cum spune Liiceanu! NU ESTE PROIECT!
Incadrarea imaginilor este pervers gresita.

Daca esti sincer, imaginea ta este incadrata la prosti, la penibili la patetici!
Daca vrei sa fii luptator, esti conspiratorul de serviciu!
Daca spui un adevar despre imagine te toarna repede la sectie ca esti agitator!
Daca vorbesti despre vulgaritate, esti dusmanul de moarte al vulgaristilor.

A fi razboinic in Marele Razboi al Lumii nu inseamna sa fii un miel sacrificat, nu inseamna sa fii Naivul spanzurat in piata publica ci INSEAMNA sa devii OM DE ACTIUNE.





ORIGAMI TOLKIEN

Györfi-Deák György


ARBORELE ALB
The White Tree - A Fehér Fa
GYÖRFI-DEÁK - Telperion

SEMNE DE CARTE
bookmarks - könyvjelzők
GYÖRFI-DEÁK Gandalf :-: Arwen :-: King Elessar (Aragorn) :-: Enţi :-: Balrog

ARME
weapons - fegyverek
FARINA - Sting

MONŞTRI
Monsters - Szörnyek
HANLON - Balrog
ESSELTINE - Dragon in Flight
GYÖRFI-DEÁK - Flapping dragon
HANLON - Nazgul

OLIFANŢI
Oliphants - Műmákok
GIMENO - Mamut

ORCI
Orks - Orkok
BARBOUR Skull :-: Spock :-: Devil :-: BLAIS Masque


NOTĂ
Alte articole ce cuprind exemplificări origami ale unor teme, subiecte şi personaje din literatura science-fiction:

Dinozauri
http://proscris.web1000.com/Ps17-18/dino.htm
Ciclul Star Wars
http://proscris.web1000.com/Ps19-20/starwars.htm
Ciclul Star Trek
http://proscris.web1000.com/Ps21-22/startrek.htm
Ciclul Stăpânul inelelor (The Lord of the Rings)
http://proscris.web1000.com/Ps23-24/ring.htm

Alte figurine, împăturite din bancnote ieşite din uz, sunt prezentate pe pagina Gyurigami, de la adresa: http://www.bilet.go.ro/origami/.





ILUSTRAŢII LA OPERA LUI J. R. R. TOLKIEN

Abund Ent (Györfi-Deák György)


Iată o versiune tălmăcită în româneşte a paginii :
http://csirke.inf.elte.hu/tolkien/kepek.html
Mulţumim tuturor celor care s-au străduit şi au adunat aceste imagini, ca să ne bucure şi să se încânte.


Ted Nasmith - Peşterile din Aglarond
Stăpânul inelelor, VI, 4

John Howe - Turnul Alb din Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Fraţii Hildebrand - Barad-dur, Turnul întunecat din Mordor
Akallabeth; Stăpânul inelelor, I, 2; VI, 3

John Howe - Poarta Lunii


J.R.R. Tolkien - Muntele singuratic
O poveste cu un hobbit, X

Ted Nasmith - La hotarul Comitatului, mergând înspre Pădurea Bătrână
Stăpânul inelelor, I, 6

Ted Nasmith - Comitatul
O poveste cu un hobbit; Stăpânul inelelor

John Howe - Poarta Soarelui


Ted Nasmith - În faţa hanului "Poneiul cabrat"
Stăpânul inelelor, I, 9

Fraţii Hildebrand - La "Poneiul cabrat", în camera lui Aragorn
Stăpânul inelelor, I, 10

J.R.R. Tolkien - Regele Vulturilor
O poveste cu un hobbit, VI

Fraţii Hildebrand - Întoarcerea regelui
Stăpânul inelelor, VI, 5

Fraţii Hildebrand - Argonath, Pilaştrii Regilor de pe râul Anduin
Stăpânul inelelor, II, 9

J.R.R. Tolkien - Poarta ielelor din Pădurea Întunecată
O poveste cu un hobbit, IX

John Howe - Asediul cetăţii Angband
Quenta Silmarillion

Alan Lee - Aragorn
Stăpânul inelelor, I, 10

Ted Nasmith - Cu Aragorn, prin codru
Stăpânul inelelor, I, 11

Alan Lee - Aragorn, Gimli şi Legolas
Stăpânul inelelor, III, 2

Angus McBride - Făurirea Inelului Suveran
Silmarillion, Despre inele şi cel de-al Treilea Ev
Stăpânul inelelor, I, 2; II, 2

J.R.R. Tolkien - Inscripţia de pe Inelul Suveran
Stăpânul inelelor, I, 2

J.R.R. Tolkien - Inscripţia de pe Inelul Suveran
Stăpânul inelelor, I, 2

Alan Lee - Bătrânul Bilbo în Rivendell
Stăpânul inelelor, II, 1

Fraţii Hildebrand - Bătrânul Bilbo
Stăpânul inelelor, II, 1

Fraţii Hildebrand - Shelob
Stăpânul inelelor, IV, 9

John Howe - Prins în pânza lui Shelob
Stăpânul inelelor, IV, 9

Alan Lee - Shelob la pândă
Stăpânul inelelor, IV, 9

John Howe - Barad-dur, Turnul Întunecat
Akallabeth; Stăpânul inelelor, I, 2; VI, 3

Alan Lee - Barad-dur
Akallabeth; Stăpânul inelelor, I, 2; VI, 3

Fraţii Hildebrand - Beorn
O poveste cu un hobbit, VII

J.R.R. Tolkien - Discuţia cu Smaug
O poveste cu un hobbit, XII

John Howe - Corbul le aduce veşti piticilor
O poveste cu un hobbit, XV

J.R.R. Tolkien - Vizuina lui Bilbo
O poveste cu un hobbit, I; Stăpânul inelelor, I, 1

? - Bilbo
O poveste cu un hobbit,

Fraţii Hildebrand - Merry şi Pippin în captivitatea orcilor
Stăpânul inelelor, III, 3

? - Bilbo (din desenul animat)
O poveste cu un hobbit

John Howe - Petrecerea piticilor din vizuina lui Bilbo
O poveste cu un hobbit, I

Alan Lee - Casa lui Toma Bombadil
Stăpânul inelelor, I, 7

Alan Lee - Amon Hen
Stăpânul inelelor, II, 10

Ted Nasmith - Moartea lui Boromir
Stăpânul inelelor, III, 1

Alan Lee - Un Nazgul călăre pe balaur
Stăpânul inelelor

Ted Nasmith - Rămas bun, Lórien
Stăpânul inelelor, II, 8

Alan Lee - Cirith Ungol
Stăpânul inelelor, VI, 1

Angus McBride - Scenă de luptă (?)
Stăpânul inelelor (?)

Alan Lee - Bătălia de pe Câmpiile Pelennor
Stăpânul inelelor, V, 6

Alan Lee - Frodo şi Sam la Minas Morgul
Stăpânul inelelor, IV, 8

Fraţii Hildebrand - În faţa porţilor lui Minas Morgul
Stăpânul inelelor, IV, 8

Ted Nasmith - Turnul Alb din Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Ted Nasmith - Turnul Alb din Minas Tirith (detaliu)
Stăpânul inelelor, V, 1

Alan Lee - Denethor în sala tronului
Stăpânul inelelor, V, 1

Angus McBride - Moartea lui Isildur
Stăpânul inelelor, I, 2

? - Călătoria lui Earendil
Quenta Silmarillion, XXIV

John Howe - Edoras
Stăpânul inelelor, III, 6

Ted Nasmith - Sam, singur în Cirith Ungol
Stăpânul inelelor, VI, 1

Alan Lee - Sfat la Elrond
Stăpânul inelelor, II, 2

Fraţii Hildebrand - Éowyn şi Nazgulul
Stăpânul inelelor, V, 6

John Howe - Domniţa Éowyn se luptă cu Căpitanul Negru
Stăpânul inelelor, V, 6

Fraţii Hildebrand - Vindecarea lui Éowyn
Stăpânul inelelor, V, 8

Angus McBride - Domniţa Éowyn se luptă cu Căpitanul Negru
Stăpânul inelelor, V, 6

Ted Nasmith - Domniţa Éowyn se luptă cu Căpitanul Negru
Stăpânul inelelor, V, 6

Ted Nasmith - Eorl şi Cirion, bunii prieteni
Unfinished Tales, partea a III-a, 2

Alan Lee - Pădurea Fangorn
Stăpânul inelelor, III, 4

Fraţii Hildebrand - Faramir
Stăpânul inelelor, IV, 4 şi urm.

Alan Lee - Călăreţii Negri
Stăpânul inelelor, I, 12

John Howe - Lupta lui Fingolfin cu Morgoth
Quenta SIlmarillion, XVIII

Alan Lee - Dispariţia lui Frodo
Stăpânul inelelor, I, 9

Tim Kirk - Frodo hoinăreşte prin Comitat
Stăpânul inelelor, I, 1

Fraţii Hildebrand - Bătrânul Om-Salcie
Stăpânul inelelor, I, 6

John Howe - Bătrânul Om-Salcie
Stăpânul inelelor, I, 6

? - Bătrânul Om-Salcie
Stăpânul inelelor, I, 6

Fraţii Hildebrand - Vizita lui Gandalf
O poveste cu un hobbit, I

Alan Lee - Oglinda lui Galadriel
Stăpânul inelelor, II, 7

John Howe - Galadriel şi oglinda
Stăpânul inelelor, II, 7

Angus McBride - Doamna Galadriel
Stăpânul inelelor, II, 7

Fraţii Hildebrand - Inelul lui Galadriel
Silmarillion, Despre inele şi cel de-al Treilea Ev
Stăpânul inelelor, II, 7

? - Inelul lui Galadriel
Silmarillion, Despre inele şi cel de-al Treilea Ev
Stăpânul inelelor, II, 7

Fraţii Hildebrand - Darul lui Galadriel
Stăpânul inelelor, II, 8

Ted Nasmith - Vizita lui Gandalf
O poveste cu un hobbit, I

Ted Nasmith - Vizita lui Gandalf (detaliu)
O poveste cu un hobbit, I

Tim Kirk - Gandalf în Fundătura
O poveste cu un hobbit, I

? - Gandalf
Stăpânul inelelor, I, 1

? - Gandalf (în desenul animat)
O poveste cu un hobbit, I

Alan Lee - Gandalf pufăie în vizuina lui Bilbo
Stăpânul inelelor, I, 1

Fraţii Hildebrand - Întoarcerea lui Gandalf
Stăpânul inelelor, III, 5

John Howe - Gandalf
Stăpânul inelelor, I, 2

? - Gandalf în biblioteca din Minas Tirith
Stăpânul inelelor, I, 2

John Howe - Lupta lui Gandalf cu Balrogul în Moria
Stăpânul inelelor, II, 5

Fraţii Hildebrand - Gandalf îl înfruntă pe Balrog
Stăpânul inelelor, II, 5

Ted Nasmith - Gandalf se luptă cu Blestemul lui Durin
Stăpânul inelelor, II, 5

John Howe - Lupta dintre Glorfindel şi un Balrog
Quenta Silmarillion, XVIII

John Howe - Marele Gnom
O poveste cu un hobbit, IV

Alan Lee - Gollum tabără pe Frodo
Stăpânul inelelor, IV, 1

Fraţii Hildebrand - Gollum
Stăpânul inelelor, IV, 1

John Howe - Asediul Gondolinului
Quenta Silmarillion, XXIII

John Howe - Gondolin
Quenta Silmarillion

Nasmith - Podişul Gorgoroth
Stăpânul inelelor, VI, 3

John Howe - Frăţia Inelului la intrarea în trecătoarea Caradhras
Stăpânul inelelor, II, 3

Ted Nasmisth - Un pumnal în beznă
Stăpânul inelelor, I, 11

Alan Lee - Armată de orci (?)
Stăpânul inelelor

Alan Lee - Corabie elfească
Stăpânul inelelor, VI, 9

Angus McBride - Lupta de la mormântul lui Balin
Stăpânul inelelor, II, 5

Alan Lee - Asediul Văgăunii lui Helm
Stăpânul inelelor, III, 7

Alan Lee - Smârcurile morţilor
Stăpânul inelelor, IV, 2

Alan Lee - Troli împietriţi
O poveste cu un hobbit, II

Ted Nasmith - Elfii părăsesc Pământul de Mijloc
Stăpânul inelelor, VI, 9

Tim Kirk - Elfii părăsesc Pământul de Mijloc
Stăpânul inelelor, VI, 9

Goldsmith - Elfii părăsesc Lothlórien
Stăpânul inelelor, VI, 9

Ted Nasmith - O vedere a Vâlcelei Despicate (Rivendell)
Stăpânul inelelor, II, 1

Alan Lee - Vâlceaua Despicată (Rivendell)
Stăpânul inelelor, II, 1

Ted Nasmith - Zâna Lúthien
Quenta Silmarillion, XIX

Fraţii Hildebrand - La ferma lui Maggot
Stăpânul inelelor, I, 4

John Howe - Melkor şi Ungoliant
Quenta Silmarillion, VIII

John Howe - Întâlnirea cu Călăreţul Negru
Stăpânul inelelor, I, III

Ted Nasmith - Drumul prin Smârcurile Morţilor
Stăpânul inelelor, IV, 2

Fraţii Hildebrand - Asediul oraşului Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Alan Lee - Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Alan Lee - Piaţă în Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Alan Lee - Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Alan Lee - Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Ted Nasmith - Minas Tirith
Stăpânul inelelor, V, 1

Ted Nasmith - Frodo şi Sam în Mordor
Stăpânul inelelor, VI, 2-3

Ted Nasmith - Frodo şi Sam în Mordor (detaliu)
Stăpânul inelelor, VI, 2-3

Ted Nasmith - În Mordor
Stăpânul inelelor, VI, 2-3

Ted Nasmith - Morgoth, regele întunecat
Valaquenta; Quenta Silmarillion

J.R.R. Tolkien - Inscripţia de pe Poarta Moriei
Stăpânul inelelor, II, 4

Alan Lee - Oliphantul
Stăpânul inelelor, IV, 3

Alan Lee - Poarta Moriei
Stăpânul inelelor, II, 4

Alan Lee - Răsărit de soare în galeriile Moriei
Stăpânul inelelor, II, 4

Ted Nasmith - Nazguli
Stăpânul inelelor

John Howe - Căderea Númenorului
Akallabeth

Ted Nasmith - Un oliphant
Stăpânul inelelor, IV, 3

Angus McBride - Trupă de orci
Stăpânul inelelor

Alan Lee - Orcii de la Cirith Ungol
Stăpânul inelelor, VI, 1

Alan Lee - Orci
Stăpânul inelelor

John Howe - Printre orcii de la Gura Isenului
Stăpânul inelelor, VI, 2

? - Asediul fortăreţii din Văgăuna lui Helm
Stăpânul inelelor, III, 7

John Howe - Orci
Stăpânul inelelor

? - Orthanc
Stăpânul inelelor, II, 2; III, 8

Angus McBride - Asediul oraşului Osgiliath
Stăpânul inelelor, V, I; VII, Anexa A, IV (Gondor şi moştenitorii lui Anárion)

Angus Mcbride - Asediu
Stăpânul inelelor

John Howe - Frodo se salvează la Vadul Vâlcelei Despicate
Stăpânul inelelor, I, 12

Ted Nasmith - Frodo trece Vadul Vâlcelei Despicate
Stăpânul inelelor, I, 12

Ted Nasmith - Pe câmpiile din Rohan
Stăpânul inelelor, III, 2

Ted Nasmith - Pe câmpiile din Rohan
Stăpânul inelelor, III, 2

Fraţii Hildebrand - Lăcaşul Auriu din Rohan
Stăpânul inelelor, III, 6

Alan Lee - Un oraş de odinioară


Ted Nasmith - Sam o înjunghie pe Shelob
Stăpânul inelelor, IV, 9

Angus McBride - Smaug
O poveste cu un hobbit, XIV

Fraţii Hildebrand - Saruman şi palantírul
Stăpânul inelelor,

Ted Nasmith - Acasă la Arborebărbos, în Sala Izvoarelor
Stăpânul inelelor, III, 4

Angus McBride - Acasă la Arborebărbos, în Sala Izvoarelor
Stăpânul inelelor, III, 4

Alan Lee - Arborebărbos
Stăpânul inelelor, III, 4

Fraţii Hildebrand - Arborebărbos
Stăpânul inelelor, III, 4

? - Smaug
O poveste cu un hobbit, XII

Ted Nasmith - Smaug pârjoleşte ţinutul din jurul Muntelui Singuratic
O poveste cu un hobbit, XII

Fraţii Hildebrand - Smaug
O poveste cu un hobbit, XII

John Howe - Moartea lui Smaug
O poveste cu un hobbit, XIV

Ted Nasmith - La Ţancul Vremii (Weathertop)
Stăpânul inelelor, I, 9

Ted Nasmith - Bilbo se întrece cu Gollum în dezlegarea de ghicitori
O poveste cu un hobbit, V

Fraţii Hildebrand - Regele Théoden şi Limbă de Vierme
Stăpânul inelelor, III, 6

Alan Lee - Lăcaşul Auriu al lui Théoden
Stăpânul inelelor, III, 6

Goldsmith - Tinúviel şi Beren
Quenta Silmarillion, XIX

Autor necunoscut - Mormântul lui Tolkien


Ted Nasmith - Tuor în Vinyamar
Quenta Silmarillion, XXIII

Ted Nasmith - Tuor ajunge în Gondolin
Quenta Silmarillion, XXIII

Alan Lee - Lacul de la intrarea în Moria
Stăpânul inelelor, II, 4

John Howe - Túrin îl omoară pe Glaurung, Balaurul Tată
Quenta Silmarillion, XXI

John Howe - Ulmo, zeul apelor
Ainulindale

Alan Lee - Ospăţ cu Gwindor
Quenta Silmarillion, XX-XXI; Unfinished Tales

Ted Nasmith - Pe ţărmul Valinorului
Valaquenta

? - Turnul Orthanc din Isengard
Stăpânul inelelor, II, 2; III, 8

Alan Lee - Întoarcerea în Comitat
Stăpânul inelelor, VI, 7

Ted Nasmith - Muntele Osândei
Stăpânul inelelor, VI, 3

Alan Lee - Muntele Osândei
Stăpânul inelelor, VI, 3

? - Muntele Osândei
Stăpânul inelelor, VI, 3

John Howe - Fundătura (Bag End)
O poveste cu un hobbit, I

Alan Lee - Fundătura (Bag End)
O poveste cu un hobbit, I

Ted Nasmith - Trecătoarea Cornului Roşu (Caradhras)
Stăpânul inelelor, II, 3

Alan Lee - Pădurea Bătrână
Stăpânul inelelor, I, 6

Alan Lee - Drum prin Mordor
Stăpânul inelelor, VI, 2-3

Alan Lee - Drumul către tabăra călăreţilor din Rohan
Stăpânul inelelor, III, 2


Traduceri în româneşte cuprinse în arhiva Pro-Scris:

J.R.R. Tolkien - Mythopoeia (fragmente)
(fragmente din textul original şi versiunea maghiară completă în traducerea lui Német Anikó
J.R.R. Tolkien - Fantezia (un capitol din Despre povestile cu zane)
J.R.R. Tolkien - Epilog (un capitol din Despre povestile cu zane)


Alte articole dedicate lui Tolkien prezente în acest număr :

Cătălin Ionescu - Răbdarea timpului
Györfi-Deák György - Ilustraţii la opera lui J. R. R. Tolkien
Györfi-Deák György - În joacă, despre Tolkien
Györfi-Deák György - La stânga-mprejur şi de la capăt
Györfi-Deák György - Origami Tolkien
Györfi-Deák György - Pământul de Mijloc, locul primei bătălii digitale


Articole despre Tolkien publicate anterior în Pro-Scris:

Mircea Cărbunaru - Fantasy şi heroic fantasy, o explicaţie necesară
Liviu Radu - Despre Stăpânul inelelor
Györfi-Deák György - Pre-Supunere
Szabó Sándor - Tolkien pe Marte
Györfi-Deák György - Hobbiţii în ţara lui Ceauşescu
Gandalf vrăjitorul (interviu cu Ian McKellen)
Györfi-Deák György - Inelele suverane





PRO-POZIŢII





TEST REUŞIT DE UNIVERSITATE

Cătălin Ionescu


În ce măsură lucrările de critică sau istorie literară sunt dedicate sau nu marelui public, acesta este un lucru pe marginea căruia se poate discuta la nesfârşit. Personal prefer o abordare mult mai pragmatică a problemei: citesc cărţile care mă atrag.

Şi, din acest punct „ingineresc” de vedere, volumul lui Mircea Naidin reuşeşte, fără îndoială, să „convingă” cititorii că merită terminat.

Subintitulat „Definiţii. Origini. Fondatori”, volumul „Literatura Science Fiction” este o pledoarie onestă pentru science fiction. Aşa cum spune şi Cornel Robu în prefaţa sa, „... Mircea Naidin trece în revistă venerabila galerie a «părinţilor fondatori» ai anticipaţiei – Edgar Allan Poe, Mary Shelley, Jules Verne, H.G. Wells, Hugo Gernsback – şi îi face fiecăruia o primire pe măsură, cu ceremonia exegetică de rigoare, cu deferenţa cuvenită şi cu erudiţia inerentă, dar şi cu un entuziasm întru science fiction şi al unei fervente «iubiri» pe care nu se sfieşte s-o declare public.” Volumul este totodată dedicat studenţilor care au participat, în 1998 şi 1999 la cursul despre „Literatura Science Fiction” ţinut de autor în cadrul Facultăţii de Litere din Cluj.

Mircea Naidin parcurge cu migală, dar în aceeaşi măsură cu dinamism, părţile expunerii sale: „argumentul” de început, apoi „identitatea”, „definirea”, „originea”, balanţa „cultură şi civilizaţie, „naşterea” genului, separat în secolul 19 şi secolul 20, ajungând în cele din urmă la „concluziile generale”, ultimul capitol purtând numele: „Science Fiction – un fenomen specific modernităţii occidentale”.

Sigur, Mircea Naidin sintetizează ideile clasice ale începuturilor science fiction-ului. Şi chiar dacă, personal, am simţit lipsa explorării explicite a domeniului ficţiunii politice (chiar dacă unii autori sunt amintiţi în alte contexte) – şi, în consecinţă, existenţa unui punct de vedere mai puţin „industrial” asupra unui gen literar, viziunea generală a autorului este coerentă în formă şi densitate. În mod cert, un index de nume (autori şi opere literare) ar fi conferit mult mai multă putere acestui studiu despre începuturile science fiction-ului – dar, cine ştie, poate că o a doua ediţie va ţine cont şi de lucrul acesta...

Oricum, nu pot să nu menţionez că difuzarea cărţii prin comandă directă la editură a funcţionat ireproşabil, aproape (prin politeţea desăvârşită şi prin rapiditatea primirii pachetului). Păcat pentru cele câteva greşeli de tehnoredactare...

Concluzionând, cartea lui Mircea Naidin este mai mult decât o lectură interesantă, constituind totodată o invitaţie spre alte posibile deschideri universitare către genul science fiction.


Mircea Naidin - Literatura Science Fiction
Editura Fundaţiei Pro, 2003





OVIDIU BUFNILĂ

Mircea Opriţă


Productiv din cale-afară, dar şi extrem de adaptabil la condiţiile economiei de piaţă, Ovidiu Bufnilă utilizează în paralel şi cu egală disponibilitate tiparul clasic şi înregistrările computerului pentru difuzarea scrierilor sale recente. Cine are curiozitatea de a-i apela numele prin vreun mecanism de căutare pe Internet, va descoperi curând zeci de povestiri publicate la tot atâtea poziţii, îndeosebi în engleză şi spaniolă, precum şi site-uri personale menite să-l lămurească pe „navigatorul” indecis de la capătul lumii asupra omului şi operei sale efervescente. Cât priveşte versiunile româneşti ale articolelor şi prozelor lui de scurtă şi foarte scurtă respiraţie, aproape că nu există e-revistă actuală (de la Pro-Scris la SFera brăileană) unde ele să nu fie prezente, în numerele „la zi” şi în arhivă. Mobil în spirit, bine informat în privinţa importanţei mediatizării/automediatizării pentru supravieţuirea provizorie a scriitorului tânăr contemporan, autorul nu are inhibiţii, nici reţineri structurate pe prejudecăţi. Hărnicia lui e dublată de o evidentă risipă în activităţi manageriale, urmărind o răspândire cât mai fericită a scrierilor proprii, într-un context pe care cea mai mare parte a românilor trăitori din cultură au motive să-l socotească defavorizat.

Publicate în acelaşi an (2002) de aceeaşi editură implantată temeinic în reţeaua Internetului (LiterNet), două volume în format electronic au dat năvală peste noi când – ca să folosesc o veche expresie deja improprie – „cerneala tipografică” de pe paginile romanului Cruciada lui Moreaugarin încă nu se uscase complet. Din informaţiile mele, autorul nu este însă la prima „însămânţare” masivă a universului cibernetic, un alt roman, Cadavre de lux (din care s-au publicat mereu fragmente şi în periodice de tip Gutenberg) fiindu-i datat 2001. Cum în această versiune neconvenţională n-am reuşit să dau de el, mă rezum deocamdată la discutarea celor de mai jos.

Inelul magic figurează la adresa http:// editura.liternet.ro/ ebooks/ obufnilainelul.html. Este o culegere de povestiri şi povestioare, 75 la număr, ceea ce mi se pare de-a dreptul impresionant după recolta din Moartea purpurie (1995) şi după sute de alte texte scurte, încă risipite, ca într-un delir auctorial, prin reviste literare, prin fanzine şi almanahuri. Ovidiu Bufnilă începe să capete, astfel, dimensiunile unui monstru folcloric, capabil să împroaşte pe nări flăcări literare la fiecare respiraţie. Nu e de mirare că editurile generatoare de cărţi pe hârtie nu-i mai ajung. Problema e dacă şi Internetul, cu toate posibilităţile lui în continuă extindere, va mai reuşi să ţină pasul cu volumul în creştere al acestei opere vulcanice, plină de străluciri ca o lavă fierbinte şi sfârâitoare, care ameninţă să umple, în curgerea ei nestăvilită, orice fisură din teren. În fine, dincolo de ironia amicală pe care i-o servesc autorului din cele mai bune consideraţii, sunt constrâns să mărturisesc că mi-a mai venit inima la loc pe măsură ce răsfoiam listingul culegerii recente. Cu un sentiment aproape reconfortant, reîntâlnesc pagini cu sunet cunoscut, locuri şi personaje ce-mi sunt familiare în gesticulaţia lor stranie şi în superficialitatea cuceritoare a prezenţei lor de un comic nebun, dar, în acelaşi timp, de un cald lirism al absurdului. Iat-o pe Mama Filoni agitându-şi prin aer braţele într-un zbor de pescăruş, iată florile de portocal ivite din zidăria casei lui Balthazar, iar alături de flaşnetarul Gargali, aşezat pe un scăunel de unde admiră „soarele nostru electric”, nimeni altul decât Hezal, frizerul-fără-foarfece – figuri simpatice despre care am mai scris când comentam romanul Cruciada lui Moreaugarin. Iată şi „oraşul vrăjit” Adamville, cu numele lui predestinat, de început de lume mirifică, prin care bântuie puşi pe şotii Maeştrii Cântăreţi şi, mai ales, demiurgul vesel care răspunde la numele de Magicianul, pregătind în secret (un secret ştiut de toată suflarea locului) Marele Carnaval. La Ovidiu Bufnilă „Anul Magicianului” n-are limite, el năzuie să ţină cât o veşnicie. O primă constatare, deci: Inelul magic adună în sumarul său caleidoscopic destul material de construcţie întrebuinţat şi în romanul pomenit mai sus, ceea ce nu deranjează, în fond, fiindcă aceste „cărămizi” de folosinţă multiplă au într-adevăr şi aspect de piesă finită, servind la fel de bine în regim independent, ca şi într-un proiect mai amplu, alături de alte structuri individualizate, dar interconectabile, din aceeaşi insolită substanţă constitutivă.

Culegerea discutată are şi texte fără legătură directă cu Moreaugarin, dar care, tematic şi stilistic, nu prezintă semne de incompatibilitate ficţională cu povestirile preluate în roman. Lucrările acestea pleacă din mai vechiul univers al fundamental-suciţilor lui Bufnilă, adăugându-i noi file de antologie mirabilă, cu detalii capabile de sunet proaspăt într-o partitură a polifoniei generalizate. Aproape fiecare text scurt conţine, într-o concentrare telegrafică, un posibil roman fantastic, în care personajele sar sprinten de pe coordonatele realului pe cele ale neverosimilului patentat (şi înapoi), într-un splendid joc al urmelor încâlcite până la halucinaţie. Totul se bazează pe mulţimea amănuntelor neaşteptate, contradictorii şi, totodată, capabile de fuziune comună. Rezultatul acesteia trebuie să fie o blândă convieţuire întru spectaculos. Arcibald din Omul lup visează să facătrafic cu arme, dar Siberia peste care dă el „colcăia de tot felul de paranormali, şi de vrăjitoare, şi de soldaţi atomici, şi de animale fugite din laboratoarele secrete ale armatei viitorului”. Transformat într-un licantrop, el stârneşte la întoarcere o panică iraţională, însă măsurile de capturare a mutantului sfârşesc prin contraefecte uluitoare: „Ceaţa ne-a adus o turmă de elefanţi, în golf s-a aciuat un caşalot vorbitor, ne-a survolat un pterodactil, iar omul zăpezilor a dat o raită prin parcul de distracţii, punând pe fugă întreaga noastră suflare”. Altundeva, locuitorii unui orăşel participă, ca într-o joacă de copii, la căutarea febrilă a noului Griffin, rebotezat aici Ingmar Bregmar, care „îşi pusese casca pe cap şi devenise invizibil cât ai zice peşte”. În locul lui, din poduri şi pivniţe ies însă la iveală „un dirijabil, o trăsură de pe vremea lui Napoleon, un proiectil german din al doilea război mondial, un cufăr plin de arginţi pierdut de piraţii din Insula Broaştei Ţestoase, giulgiul din Torino şi câteva scrisori pe care Berlioz le trimisese prin Poşta Temporală vestitei Mata Hari” (Omul invizibil). O avalanşă de obiecte insolite, fermecătoare în reunirea lor neaşteptată, stă gata să-şi înceapă curgerea aproape în fiecare povestire de-a autorului, participând astfel, însufleţit, la o vânzoleală continuă, în care informaţia publicistică şi aluzia culturală îşi dau bucuros mâna cu elementul suprarealist, inventat. Unele schiţe optează pentru soluţii de o veselă, sau – dimpotrivă – de sumbră perversitate poetică. Altele sunt veritabile concentrate ironice, precum această frumoasă nebunie de realitate virtuală, intitulată Soldatul Echelon:


„Echelon se aruncă înainte penetrând Europa. Europa îi zâmbi dulceag. Dragă soldatule, te-ai infestat, îi şopti midineta Europa făcându-şi buzele cu ruj de migole. Echelon o privi impresionat şi o împuşcă drept în frunte cu un revolver din primul război mondial. Un unchi din Denver i-l făcuse cadou pe vremea când imaginarul său era în plină construcţie în Buclele Davies. Să fii un soldat construit atât de sofisticat era o mândrie. Echelon deschise uşa camerei şi pătrunse într-un nou cadru informaţional. Se auzi chemat pe nume. Era altă midinetă, Africa. Africa? Dar midineta nu figura în programul său şi cu atât mai puţin în Câmpul Informaţional Universal. De unde venea Africa? O trase amuzat către el. Schiţă câţiva paşi de dans. Mambo? Cha-cha? Mazurca? Africa chicoti lăsându-se moale în braţele lui. Era chiar ca în Casablanca. Soldatul Echelon îşi verifică domeniul virtual adiţional şi lansă un mesaj subliminal. Un duduit îl puse în alertă. Încercă o eschivă citită în manualul spionului virtual dar elefantul african călărit de un asiatic neidentificat de serviciile noastre secrete îl făcu una cu pământul.”


Aceasta, şi alte câteva povestiri, între care Insula spionilor, Relatare despre dublu, Operaţiunea „Ferestre deschise”, pregătesc terenul pentru romanul ce urmează: Câmpuri magnetice (la adresa: http:// editura.liternet.ro/ ebooks/ obufnilacampuri.html). Îl pregătesc în special ca tematică, întrucât pe o bună parte a ei lucrarea dezvoltă o supratemă a războiului informaţional în proiecţie universală. Introdusă tot la modul ironic, bineînţeles, dar şi cu mai multe pretenţii de filosofare speculativă, menită să dea adâncime ideatică unei cărţi fără subiect.

La nivelul fundamental al literaturii sale, Ovidiu Bufnilă e un povestitor tenace. Dar nu un povestitor de subiecte detaliate, ca majoritatea prozatorilor, ci de efemeride epice uluitoare. Un evocator de figuri ieşite din comun, fiecare cu elementele sale de spectaculos şi mister. Iar evocarea aceasta se face pe nerăsuflate, ca şi cum un maratonist de comedie, lansat în plină cursă cu miză obscură, ar trebui să-şi descarce precipitat sacul poveştilor pentru cârdurile de copii care se ţin din loc în loc dupăel. Pentru substanţa şi natura discursului, ajunge dacă evoc, la rândul meu, miracolele de pe o singură pagină. Astfel, trompeţii din Galeea asurzesc lumea cu semnalele lor vestitoare de nenorocire, husarii din Goblena „tunelează domeniile virtuale în goana cailor”, eremiţii „reformaţi” din Ehren se pregătesc să dărâme zidul din Takla Makan, de unde astrofizicienii scrutează spuza stelelor, generalul Başkaev se ceartă cu „augusta oficială din Burbansk”, Abu Kadâr îşi ancorează submarinul galben în apropiere de Insulele Diavolului pentru o întrevedere secretă a lui Obin Oba cu vicepreşedintele Weinberger, cavaleriştii din Guaribo duc o scrisoare plutonierului Slatt, iar „pricoliciul de la arsenalul din Galeea” îşi povesteşte cui vrea şi cui nu vrea coşmarurile, în care se revelează nu doar existenţa diamantelor de lumină veche, ci şi ipoteza neliniştitoare că „întreg universul plin de universuri” ar fi înfăşurat într-o mantie înstelată, operă a „magicienilor secretului”. Voluptuoasa Bobolina le promite „electricilor din Susa Mabusa” că o să afle ea tot adevărul, în ciuda locotenenţilor împăratului Ogawa, care-i pun mereu beţe în roate. Generalul Monteoros se întâlneşte cu begonul de Bagonda în problema împărţirii lumii, „totalitarienii din Cretona” pun la cale ambuscada pentru „totalitariştii din Galeea”, domnişoara Margareta din micul Beaubourg se hârjoneşte într-o căpiţă de fân cu Pitoşkin (omul colonelului Sharun), iar forţele de ordine din Betola încearcă să împrăştie zece mii de gunoieri „care aveau de gând să dea o lovitură mortală guvernantei naţionale”, apoi „să atace Tulule şi să devină nemuritori”. De parcă n-ar fi destul, sub cerul înroşit al acestei lumi agitate se aude bubuitul tunurilor din Kumbra Kumbrali, pe când forţele maritime ale vicepreşedintelui Weinberger produc deja primele „vârtejuri virtuale”.

Roiul acesta de personaje pitoreşti a mai zumzăit şi prin povestirile culegerii Inelul magic, dar niciodată într-o asemenea aglomerare şi, cu „destine” atât de divergente, căutând febril o umbrelă comună. „Câmpurile magnetice” din romanul cu acest titlu le atrag într-un carusel stăpânit de regula veselei ameţeli, anticipat şi acesta de Jazzonia, de Cruciada lui Moreaugarin. Dacă Moreaugarin ne lăsa la vedere nu doar spectacolul, ci şi pe autorul/dirijorul/principalul său interpret, în Câmpuri magnetice Magicianul omnipotent stă retras în umbră, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că păpuşile vrăjite – ale sale şi totodată ale universului virtual – scapă de sarcina de a-i purta mai departe amprenta. Am mai observat şi cu alte prilejuri că Ovidiu Bufnilă, care şi-a făcut un stil şi o tehnică inconfundabile, tinde să şi le exploateze la nesfârşit, ca într-o alunecare pe faţa paradoxal-continuă a inelului Möbius. Riscurile acestei ciclice abordări a aceluiaşi univers, fie el cât de exotic şi de lesne manipulabil, sunt plafonarea, căderea în manieră, stereotipia, autopastişa. Din fericire, inteligenţa autorului stăpâneşte încă destul de bine caruselul pe care tot ea l-a pornit. Universul său „plin de universuri” nu dă încă semne de oboseală. Invenţia funcţionează eficace şi e chiar surprinzător să constaţi că aceleaşi figurine de caleidoscop pot fi antrenate în mereu alte conjuncturi de interesantă bizarerie suprarealistă, păstrându-şi originalitatea, plăcuta sugestivitate lirico-ironică şi energia debordantă. Gata mereu să „dea în clocot”, infinita realitate virtuală îşi aruncă jucăriile în pagina literară, însoţite de un neostoit foc de artificii.

Faţă de scrierile anterioare, romanul discutat aici îşi adaugă o experienţă demnă de a fi menţionată, dându-i-se şansă, chiar dacă, asemeni altor excelente exerciţii literare ale autorului, nu e ferită nici ea de riscuri şi eşec. În lipsa unui veritabil suflu epic, capabil să dezvolte şi să organizeze „singur” o construcţie, paginile de tip carusel, de felul celei pe care am descris-o mai sus, tind acum să se lege între ele prin punţi eseistice. Aceste structuri au un ritm interior ce dă frazei aspect de verset, uneori de o falsă tonalitate solemnă. Şi, din nou, umorul jucăuş şi ironic (unealta-miracol a lui Ovidiu Bufnilă, sursă a atâtor savuroase invenţii onomastice şi toponimice) este chemat să asimileze ansamblului subiecte de intelectualitate aridă, devenite suport ideatic al marelui carnaval virtual. După personajele bufone lansate de la început în arenă, după cohortele de obiecte însufleţite care le însoţesc, e rândul ideilor sobre din manuale să fie trimise – costumate adecvat şi cu măşti de un comic subtil – să-şi facă evoluţiile tocmai sub cupolă, la trapez.





SFÂRŞITUL ŢIGANIADEI

Mircea Opriţă


Dacă mulţi scriitori îşi împlinesc un destin rectiliniu, crescând fără surprize, ca arborele în prelungirea previzibilă a rădăcinilor sale, Voicu Bugariu, în schimb, nu mai ilustrează de mult o asemenea reţetă generală. Aşa cum am mai observat, primele sale cărţi SF, grupând lucrări de respiraţie scurtă (povestiri, dar şi un roman alcătuit în mare măsură tot prin fuziunea unor povestiri), manifestau o tendinţă literară certă, nu doar inerentă textelor, ci sprijinită şi teoretic, prin articole de promovare decisă a acestei agreate linii de conduită auctorială. După 1990, însă, odată cu zguduirile sociale şi de ideologie care ne-au despărţit de numeroase lucruri ştiute şi trăite până atunci, semnatarul Lumii lui Als Ob pare să-şi fi schimbat atât opţiunile critice vizavi de gen, cât şi strategiile personale de abordare creatoare a domeniului. În luările sale de poziţie, imaginea SF-ului ca produs al unei ebuliţii extraliterare, şi chiar ca expresie a unei culturi aparte, începe să-l intereseze mai mult decât vechile sale încercări de definire a anticipaţiei ca aparţinând sferei manierismului – creaţiei literare, în orice caz. Nu vreau să spun că o asemenea direcţie de explorare critică ar fi infructuoasă, mai ales pentru o anume abordare a realităţilor SF („mişcarea” specifică, în primul rând, dar şi producţiile acesteia) cu instrumentele sociologului literar. Mă rezum să constat obiectiv această deplasare de interes a criticului, care a atras după sine şi unele modificări, atât de substanţă, cât şi de metodă, importante pentru proza lui. Preocuparea pentru faptul strict literar conţine în sine o tendinţă întrucâtva inhibitoare, în vreme ce ieşirea spre „vulg” a avut drept urmare, la Voicu Bugariu, o mai liberă şi necomplexată abordare a speciei romaneşti, pe care odinioară tiparul prozei „manierate” lăsa impresia c-o îngrădeşte excesiv, blocându-i elanul epic.

Cu Zeul apatiei (1998) începe o serie de romane dezinhibate ca problematică şi, de asemenea, ca limbaj. Autorul recuperează acum, pentru scrisul său, teme „vii”, incitante, extrase din perspectiva previzibilă a unor realităţi contemporane nu tocmai fericite, şi pe care în registrele vechi nu le-ar fi putut trata. Temele acestea, mai brutale, mai vizitate de diverse forme de violenţă, cheamă automat un limbaj structurat pe măsura şi natura lor. Vorbirea respectivă, dacă e s-o spun cu delicateţe, nu cunoaşte dicţionarele normative, nici regulile academice ale gramaticii. „Rominia” mijlocului de secol XXI, cu bandele de tâlhari şi administraţia ei feudalo-tribală, este, în lucrare, teatrul unei Ţiganiade a viitorului, permiţând să se lăfăie pe scenele sale pegra socială a umanităţii, cu vicii devenite virtuţi şi cu moduri de viaţă incalificabile. Putem să ne exprimăm, dacă dorim asta, dezacordul cu imaginea „anticipată” de autor, ceea ce nu înseamnă că el n-are dreptul la ea, că nu-i este îngăduit să ne-o propună. Şi, iarăşi, putem critica limbajul suburban generalizat din romanele sale recente, dar e greşit să nu ţinem seama de argumentul logic că personajele erupte din colibe de carton şi din reţelele de canalizare, spre a constitui haosul social, vag spoit şi bine peticit, al imperiului lui Baxt al II-lea, numai în limbaj suburban şi acultural ni se puteau adresa. Lângă această argumentare aproximativ teoretică, prin care vin în sprijinul autorului, sunt dispus să mai adaug un fapt ce ţine de strategia compoziţională. Să-l înţeleg, cu alte cuvinte, pe Bugariu că, atunci când sacrifică literaritatea frazei pentru expresia frustă, are în vedere o ieşire din laboratorul aseptic şi experimental al artei selecte, către pieţele ce adună, asemeni unui coş cu zarzavaturi proaspete, secvenţe picante, mustind de viaţă slobodă şi necenzurată. Unui destin devitalizat, al producătorului de gingăşii alegorice şi speculaţii de salon, i se preferă acum creatorul vânjos şi vânos, cu scrotul umflat ca mingile de tenis (personajele acestor romane ar utiliza sinonime corporale infinit mai expresive, recunosc!) şi care nu stă pe gânduri când e să-şi deverseze preaplinul unei documentări underground în pagina de roman. Singura problemă delicată ar mai fi cea a excesului, a limitei – mai mult sau mai puţin relative – dintre uz şi abuz.

Dinspre scriitor, problema aceasta se răsfrânge automat şi asupra cititorului. Şi nu am în vedere neapărat spiritele cele mai pudice, tentate să arunce cartea, cu dezgust, la prima întâlnire cu expresia de directă denominaţie sexuală. Mă refer la faptul că, doar în romanul de care va fi vorba mai jos, popularul falus apare în exhibarea sa cea mai nudă de (abia) 6 ori, în vreme ce mai delicata sa pereche feminină are privilegiul de a fi pomenită în 37 de situaţii distincte, iar invocarea actului copulativ se face de nu mai puţin de 74 de ori, în combinaţii de-a dreptul exotice şi cu referire la o atât de variată geografie intimă a corpului uman, încât americanismele oarecum automate de felul lui „Fuck you!” ar trebui să crape pur şi simplu de invidie. Ca să nu mai pomenesc decât în treacăt că expresiile privind operaţia defecării şi rezultatul ei material, în variante substantivale şi adjectivale, sunt propuse de 36 de ori răbdării cititorului. Ceea ce e, totuşi, dincolo de spaima editorilor, un veritabil răsfăţ statistic, şi poate că nu prea multă lume rezistă bine la un asemenea perseverent bombardament al coprolaliei şi al rutinatei descărcări de fantasme sexuale, cum caracterizează undeva procedeul acesta însuşi Baxt al II-lea, stimulat de amintirea studiilor sale universitare săvârşite dincolo de Ocean.

Visul lui Stephen King (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2003), fără a fi – ca desfăşurare epică – directa continuare a Zeului apatiei, face parte, evident, din ciclul deschis de Voicu Bugariu, prin contribuţie proprie, la proiectul „Alte Românii”. Universul noului roman este acelaşi, personajele se reiau de pe poziţiile sociale cunoscute, prestaţia lor e la fel de vulgară, iar patima înjurăturilor deşănţate nu le-a scăzut nici un pic. Psihologiile de regulă rudimentare ale personajelor se manifestă la modul voluptuos în suburbanitate. Această variantă lumpen a Lumii lui Ca Şi Cum practică excesul la modul spectacular, pe planul manifestărilor publice, dar şi în relaţiile private, sau în încâlcitura de gânduri şocante care constituie intimitatea cea mai „profundă” a indivizilor. De ceea ce am numi noi „deficit cultural” ei fie n-au ştiinţă, fie că se mândresc cu el, redescoperindu-şi-l ca pe o calitate natural-umană, autentică, sub stratul de spoială „civilizatorie” aplicat de normele educaţiei moderne. Toate aceste premise, bine exploatate mai întâi în Zeul apatiei, apoi în Animalul de beton, dar şi în romanul discutat acum, sunt argumente temeinice în apărarea cărţilor pomenite de învinuirea de pornografie, pe care, iarăşi, un spirit puritan, intolerant, ar fi tentat s-o formuleze cu o prea largă uşurinţă. Despre pornografie se poate vorbi atunci când autorul se complace pervers în depravarea pe care o propune unui cititor oarecare (presupus inocent), îndemnat – insidios sau pe faţă – să se scufunde şi el într-o perversitate la fel de adâncă. Or, nu e cazul la Voicu Bugariu, care îşi urmăreşte lumea fictivă şi personajele cu o detaşare rece, senină, excelent transcrisă metaforic în simbolul entităţii extraterestre cu rol de observator şi, totodată, de experimentator în registrul intelectualităţii pure. În regimul caracteristic personajelor sale, imprecaţia mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin colorată, „se mănâncă pe pâine”. Altfel zis, ţine de obişnuinţe cotidiene, de o rutină a gândirii în care funcţionează, mecanic, pentru alţii, expresii ca „salut”, ori „bună dimineaţa”. Totul implică normalitatea unei lumi a-normale (deci cu norma morală abandonată ca pe o buleandră nefolositoare), şi care pluteşte în perversitate precum peştele în apă, fără a avea deloc conştiinţa lucrului defectuos. În propria sa matrice generativă, Ţiganiada viitorului se supune unor reguli de existenţă şi de funcţionare pentru care autorul era chiar obligat să apeleze, ca Ion Budai-Deleanu odinioară, la un limbaj şi la nişte mentalităţi adecvate, pregnante în postura lor singulară.

Alegându-şi o asemenea temă delicată, Voicu Bugariu avea la dispoziţie mai multe moduri de tratare, dintre care cel mai la îndemână ar fi fost comedia eroicomică a înaintaşului mai sus pomenit. Ceea ce ar fi dat imediat romanelor sale o distinctă notă parodică. Noua Ţiganiadă are şi ea destule situaţii de comedie, portretele se constituie adesea din trăsături groteşti, caricaturale, pline de remarcabilă expresivitate în felul lor. La curtea imperială se practică, hilar, ritualuri de adresare ce amestecă expresia fundamental bolovănoasă a insului necivilizat cu stilul pedant-ceremonios al unei tradiţii mai curând literaturizate decât autentică. Dar, în condiţiile imaginate de autor, şi aceasta ţine de normalitatea deconcertantă a „sistemului”, şi nu neapărat de vreo intenţie explicit comediografică. La fel, faptul că împărăteasa Cerasela, cu statura ei elefantină, de matroană de şatră, îl alintă pe Baxt al II-lea în intimitate cu un apelativ pe cât de surprinzător (invitând în scenă comicul), pe atât de firesc în registru natural: Ionel. Originalitatea autorului este că nu-şi ridiculizează personajele, chiar şi atunci când ele însele, modul lor de gândire şi de comportament îndeamnă la aşa ceva. Conduse în sensul unor fire ce constituie trama narativă a romanului/romanelor, Bugariu le lasă pur şi simplu să se manifeste liber în prelungirea naturii lor autentice. Tratamentul e, cum am mai observat, de o răceală superior-ironică, prin care se temperează orice tentaţie de supralicitare a registrului umoristic dincolo de efectele generate de caracterul, incontestabil comic, al premiselor.

După aceste comentarii, se subînţelege că şi Visul lui Stephen King este o carte descriptibilă în termeni de roman comercial, popular. Prezent în titlu, numele romancierului american specializat în horror avertizează în privinţa unor performanţe de aceeaşi natură pe care şi le propune romanul lui Voicu Bugariu. Şi într-adevăr, această „Rominie” tolerată, chiar sprijinită financiar, din motive politice, de organismele internaţionale (şi în care romii se complac cu viclenie nativă într-un simulacru de democraţie „originală” spre a-i smulge pe nemuncite foloasele) ajunge să fie bântuită de o stranie epidemie devastatoare, asemeni ciumelor medievale. O epidemie a crimelor absurde, iraţionale ca însuşi fundamentul socio-uman al lumii conturate în roman, societate deschisă mai curând spre patimă şi violenţă decât spre raţiune şi echilibru. Virusul malefic al acestui univers excentric are caracteristici parapsihologice, manifestându-se prin „batmanii” programaţi să ucidă cu gândul, oriunde şi oricând, cel mai adesea la întâmplare, pentru ca haosul şi panica să fie depline. În vecinătatea actelor recente de agresiune reală asupra omenirii, Voicu Bugariu imaginează aici o formă nouă de terorism, capabilă să dea peste cap orice civilizaţie şi să decimeze rapid populaţia globului. Acest filon al romanului trebuie pus în relaţie cu experienţe de dezorganizare planetară mai vechi pe teren românesc: Sfârşit de Ion Biberi şi 2000 de Gheorghe Săsărman. Încadrat într-o tradiţie a temei finis mundi, subiectul horror, dacă nu se „îmblânzeşte”, devine totuşi mai familiar şi, implicit, mai acceptabil în context. Imaginaţia catastrofică din roman funcţionează în acelaşi regim glacial de care am mai pomenit. Ea acumulează un întreg inventar de scene terifiante în seama unui cronicar desensibilizat, apt să consemneze grozăviile fără o tresărire de muşchi. Atitudinea pare a fi, din nou, aceea a unei inteligenţe extraterestre, dar poate fi recunoscută, la urma urmei, şi între viciile omeneşti contemporane, rezultante fireşti ale unei societăţi alienate şi supuse manipulărilor mediatice:


„Cei doi văd o maternitate din China, nemaipomenit de curată şi de dichisită, unde noii născuţi mor pe capete, sufocaţi. Mai întâi, feţele lor mici se învineţesc, iar apoi se înnegresc. Mamele pruncilor ucişi nu păţesc nimic, dar chinul de pe feţele lor este greu de privit. Cine este mutantul? se întreabă comentatorul, folosind termenul care l-a înlocuit pe cel de batman. Omul modest, aflat în parcul de lângă maternitate, pe o bancă? Cel cu faţa înflăcărată de un zâmbet drăcesc (adus cu mare meserie în prim plan)? Sau bătrânul cu barba albă, lungă şi subţire, părând însăşi întruchiparea înţelepciunii? Sau poate adolescentul cu ochelari, având înfăţişarea unui matematician supradotat?

Văd un mare oraş din State – nu mai contează care dintre ele –, unde vehiculele aeriene se prăbuşesc precum nişte cărăbuşi multicolori. Piloţii mor subit. Unii nici nu mai au timp să anunţe că pierd controlul. Pasagerii nu sunt atinşi de virusul psihic, dar nu rezistă la impactul oribil cu betoanele oraşului. Circulaţia urbană este întreruptă, se declară stare de urgenţă, dar primii sunt ucişi chiar cei din echipele de salvare. Îi izbesc maladii necunoscute şi galopante.

Văd cum militarii dintr-o bază de rachete (secretă?) sunt loviţi de o epidemie de natură necunoscută şi cad ca muştele, incapabili să-şi anunţe superiorii de ceea ce se petrece. Leşinurile lor fără întoarcere sunt înregistrate de aparate şi ajung în reţeaua de informare mondială. Meseriaşii au grijă să selecţioneze cele mai atroce secvenţe.”


Fără a fi un moralist de modă veche, Voicu Bugariu deconspiră, totuşi, din zborul notaţiilor sale „gazetăreşti” metehne umane ce tind să se transfere viitorului dintr-o listă unde multe dintre ele s-au constituit în capete de afiş încă din prezent. „Batmanii” din volum (întâi romi, fiindcă o persistentă ironie pretinde ca toate „originalităţile” să provină, la fel ca astăzi, din Bukry, Rominia, dar fenomenul se răspândeşte în evantai asupra mapamondului întreg) îi prilejuiesc autorului un intersant studiu asupra puterii teribile, accesibile oricui şi manifestate fără control. Boschetari instalaţi temeinic în primitivitate, sau intelectuali spilcuiţi, personajele romanului tânjesc cu înfrigurare după „darul” unei forţe în fond împovărătoare, ce nu le dă şansă decât la crimă. O crimă practicată din umbră, cu violenţă animalică ori cu subtilităţi rafinate şi, mai ales, cu sentimentul egoist al deplinei impunităţi. Elogiul filosofic al nebuniei coboară aici pe terenul literaturii senzaţionale, iar Bugariu, în registrul abordat acum de el, şi-a propus să scoată tot ce se putea extrage din subiect.

Ca şi celelalte cărţi ale ciclului, Visul lui Stephen King este un roman-scenariu, căruia autorul îi urmăreşte strâns acţiunea, sărind cu uşurinţă din scenă în scenă şi evitând să le încarce, pe acesta din urmă, cu substanţă considerată de prisos. Într-o asemenea tehnică a simplificărilor, vădit cinematografică, dialogul contează mai mult decât descrierile, iar pasta groasă a prozatorului clasic este înlocuită cu produsul dinamic al notaţiilor expeditive, de caiet regizoral. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că Voicu Bugariu, renunţând la mai vechea sa ipostază dovedit „literară”, s-a scufundat în cea mai autentică literatură de consum. Spre deosebire de mulţi alţi practicanţi ai scrisului comercial, el operează cu instrumente de fineţe, rafinează inteligent tehnicile împrumutate şi, odată acceptată natura refractară a subiectului, cititorul va găsi în roman destule lucruri de subtilitate, ba chiar – în limitele speciale ale modului de scriitură senzaţional – prilejuri de satisfacţie estetică. Veritabilul Stephen King, maestru al literaturii horror contemporane, practică, în fond, o artă prin care, fără a strica regulile ferme ale jocului generic, tinde să recupereze pentru literatură un material ce părea la un moment dat iremediabil sortit unor zone periferice ale scrisului. Călcându-i pe urme, Bugariu explorează la rândul său verificate clişee ale senzaţionalului, cărora le sparge „membrana celulară”, le extrage nucleele pline de vigoare şi le implantează, într-un insolit proces de clonare, unei literaturi încă neînstare să priceapă ce i se întâmplă, şi de ce.

E posibil ca, prin acest roman, experienţa „disidentă” (literar vorbind) a autorului, începută cu Zeul apatiei, să se încheie, lăsând loc pentru altceva. Ţiganiada secolului XXI pare să-şi fi consumat, ca idee şi subiect, rezervele de productivitate proprii, iar insistenţa în acest sector oarecum special al imaginarului riscă să anuleze rezultatele de fuziune intergenerică obţinute până acum. Ţiganiada aceasta şi-a consumat, de altfel, şi personajele cu care Bugariu a pornit la drum. Pregătind retragerea generală, ele ies definitiv din scenă, ca sinucigaşul profet Santana, castrat dintr-o toană imperială, ca miliardarul decrepit Santoy, pulverizat de ura explozivă a tinerei sale amante devenită „batman”, ca augusta Cerasela într-o fantomatică misiune „anti-tero” cu caracter ectoplasmatic şi paranormal, ori ca Baxt al II-lea, lovit de apoplexie chiar în momentul când dobândeşte, la rândul său, puterea infernală a mutanţilor. Dacă fiecare din romanele ciclului îşi închide jocul la capătul paginilor sale, acum am impresia că se pune punct final ciclului însuşi.





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (1)

Autorul fără operă sau opera fără autor?


Cornel Robu


Lăsând acum la o parte cazul -- mai uzual şi mai banal -- al autorului fără operă (chiar dacă rămâne oricând o minunată funie la casă de spânzurat...), să vorbim mai bine despre opera fără autor -- un „paradox al timpului", doar în science-fiction posibil, despre care prea rar s-a vorbit până acum (nici măcar nume n-avea, label sau brand, dacă tot braconăm pe teritorii exotice).


Paradoxurile timpului în science-fiction:

Pentru producerea unor cât mai năucitoare decalaje şi alterări ficţionale în durata timpului, în izocronie, dar şi în alte atribute ale acestuia, s-au consacrat empiric în science-fiction şi câteva soluţii-standard, câteva situaţii particulare care, prin forţa lor de atracţie şi prin relativa lor frecvenţă decurgând de aici, au ajuns a prinde consistenţă generică, cristalizându-se ca „motive" tematice. Acestea sunt faimoasele „paradoxuri temporale" sau „paradoxuri ale timpului" („time paradoxes") ce asigură substanţa şi furnizează materia primă pentru un vast şi spectaculos capitol tematic din science-fiction.

«Paradoxurile timpului ocupă o nişă foarte specializată printre temele SF» -- constată Malcolm J.Edwards, în articolul aferent din prima ediţie (l979) a Enciclopediei lui Peter Nicholls şi John Clute (The Encyclopedia of Science Fiction; în ediţia a II-a, din l993, deşi dublă ca volum, acest pasaj lipseşte). «Atracţia lor rezidă în ingeniozitatea cu care autorii ştiu deriva din regulile foarte stricte ale paradoxului temporal mereu alte şi alte variante, tot mai complicate şi mai alambicate: sub acest aspect, s-ar putea spune că istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie un echivalent, în plan sf, al romanelor poliţiste pe tema crimei comise într-o cameră încuiată pe dinăuntru ("the locked-room mystery"). Multe povestiri din această categorie vin cu pretenţia de-a oferi o versiune dezinvoltă a străvechilor controverse filosofice cu privire la libertate şi necesitate, la determinism şi liberul arbitru, dar de obicei nu pentru aşa ceva, nu pentru profunzimea lor metafizică se ţin ele minte, ci mai degrabă pentru ingeniozitatea şi agerimea lor.»

Ca posibili termeni de comparaţie, mutatis mutandis, s-ar mai putea adăuga la „enigma camerei încuiate" din romanul poliţist, şi „formele fixe" din poezie (sonet, rondel, gazel, glossa etc.), partiturile „de virtuozitate" sau „de coloratură" din muzică sau „exerciţiile fixe" pe care unele sporturi (gimnastica, patinajul etc.) le prevăd în concurs (deşi, pe de altă parte, inventivitatea şi originalitatea, amprenta personală şi ambiţia ineditului le-ar apropia tocmai de „exerciţiile" sau „probele liber alese" prevăzute în programul aceloraşi concursuri: orice comparaţie şchioapătă...). Dar poate că tocmai această comparaţie sportivă este mai adecvată pentru ambiţia, gratuitatea şi pitorescul „competiţiei" nedeclarate în care tacit s-au înscris, mai ales în anii '50 ai trecutului secol, când „moda" şi-a atins apogeul (dar şi performanţele cele mai memorabile), scriitorii de science-fiction care şi-au încercat forţele în aceste probe de vituozitate care sunt paradoxurile timpului.

Paradoxuri fiind, natura lor este fireşte logică, şi anume -- ele rezultă din implicaţiile, din contradicţiile şi impasurile, din blocările şi dereglările, nu o dată aporetice, pe care ideea sau ipoteza deplasării în timp („cronomoţia") le aduce inerent cu sine în modul coerent, dar inextricabil, „aprioric", în care mintea umană concepe şi percepe timpul şi atributele acestuia. „Probă" în care acest imperfect dar inegalabil dispozitiv de procesare a informaţiei, cel mai performant din întregul univers cunoscut, îşi cunoaşte şi propriile-i limite, ia act de ele prin însuşi faptul că „le forţează" (şi numai în acest fel!), le cunoaşte dar implicit le şi recunoaşte: «Potrivit viziunii lui Einstein asupra lumii, spaţiul-timp poate fi configurat ca un continuum cvadridimensional solid, temporalitatea fiind pură iluzie» -- constata Ioan Petru Culianu în ultima-i carte antumă, Călătoríi în lumea de dincolo (Out of This World, l99l; trad.rom. Gabriela şi Andrei Oişteanu, Editura Nemira, l994). «Nu este deloc limpede de ce timpul curge numai într-o singură direcţie. Şi nu este nici un motiv categoric ca cineva să nu se poată mişca înainte şi înapoi prin continuum, în orice punct din spaţiul-timp ar dori. Cu alte cuvinte, se pare că multe dintre limitele noastre sunt mai dificil de explicat decât unele dintre libertăţile noastre.» Şi n-am avea de unde şti până unde se întind aceste libertăţi dacă nu ne-am lovi de acele limite, n-am avea de unde şti ce înălţime avem dacă nu ne-am lovi cu capul (literalmente!) de pragul de sus al uşii sau de plafonul prea scund al închisorii noastre terestre. Plafon care, totuşi, rămâne fatalmente (şi până la proba contrarie: puţin optimism n-are cum strica) cel mai înalt nivel complexional cunoscut în univers (sau din universul cunoscut), din tot ce cunoaştem şi ştim cu certitudine (deşi, vai!, tot prin intermediul aceluiaşi fragil şi distorsionant dispozitiv biologic). Dar măcar tot e ceva şi-atâta: că avem un plafon de care să dăm cu capul şi, mai ales, un cap cu care să dăm de plafon.

Această aprioric plafonată percepţie, această inextricabil intuitivă reprezentare a timpului constituie, cum se ştie, o componentă esenţială a „experienţei realului", un „stâlp" central şi structiv în susţinerea a ceea ce se numeşte „simţul realului" şi, odată prăbuşit, sau numai clătinat, numai subminat acest stâlp, acest pilon ontologic, experienţa realului se simte agresiv contrariată, simţul realului intră într-o acută derută, în „stare de urgenţă" şi în lansări de S.O.S., însăşi ancorarea ontologică a fiinţei umane în real se vede ameninţată, desfiinţată, copleşită, covârşită: iar de-aici, cum sistematic şi paradigmatic se întâmplă în science-fiction, nici sublimul, travestit de circumstanţă în „sense of wonder", nu mai e departe.

Cu un surplus de „covârşire", în acest aparte caz al „paradoxurilor timpului", de natură a exacerba până la nec plus ultra potenţialul generator de emoţie, de furori, de „thrill", de frison intelectual mai întâi, dar şi de emoţie estetică în cele din urmă, când e cazul : dacă peste tot în sublim şi în science-fiction „covârşirea" ontologică este o condiţie sine qua non, dacă peste tot, pus în faţa „covârşirii" fizice fără posibilitate de ripostă fizică, „omul", eul generic uman reacţionează estetic apelând la intervenţia raţiunii sale -- facultate ireductibilă la natura „covârşitoare" şi mai presus de ea --, de data aceasta covârşirea „atacă direct la cap", vizează însuşi sediul acelei ireductibile şi inexpugnabile facultăţi raţionale -- mintea umană, pe care-o covârşeşte, o „întoarce pe dos" şi-o „face nod" prin propriile-i mijloace, prin propriile-i articulaţii şi circuite şi stereotipii logice, prin aporie şi paradox. De aceea şi sunt atât de frecventate, atât de atractive şi de fascinante, de frapante şi de frisonante, „paradoxurile timpului" în science-fiction, chiar şi cu riscul căderii în spectaculos şi în senzaţional gratuit, pe care n-ar fi nevoie să căutăm prea mult ca să-l găsim. Dar esenţialul rămâne intact: „întoarcerea pe dos" a minţii, stupefierea şi blocarea ei de moment prin aporie şi paradox, auto-blocarea tropismelor şi stereotipiilor logice prin propria lor inerţie de funcţionare, aducerea „simţului realului" în stare de perplexitate şi „siderare", de „astonishment", „wonderment" sau „bewilderment" -- toate acestea participă eficient la acea „copleşire" sau „covârşire" a umanului care, cum se ştie încă de la Kant şi de la Schiller, şi cum ne-o confirmă azi un secol de science-fiction, constituie o premisă necesară a generării emoţiei sublimului, inclusiv în ipostaza acesteia de „sense of wonder".

«Istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie o subdiviziune a clasei istoriilor pe tema călătoriei în timp, diferenţiere ce rezultă din aparenta imposibilitate de a pune de acord călătoria de-a lungul timpului cu un principiu al cauzalităţii. Dacă această călătorie în timp este posibilă, atunci efectul poate fi anterior propriei cauze şi o poate el însuşi genera.» (Malcolm J.Edwards, ibidem).

«Faptul că, orientată înspre trecut, călătoria în timp dislocă tiparul dat al cauzalităţii, schimbând sau anulând fapte binecunoscute ca atare, ca fapt împlinit, n-a fost în măsură a cauza expulzarea istoriilor de acest fel din domeniul sf : dimpotrivă, a dus la expansiunea unui sub-gen în care astfel de istorii celebrează şi exaltă estetica particulară a unor astfel de paradoxuri» -- constată acelaşi Malcolm J.Edwards în cea de-a doua ediţie (l993) a amintitei Enciclopedii, de data aceasta unindu-şi semnătura cu cea a altui erudit exeget, Brian Stableford. «Paradoxalitatea ce ţine de însăşi esenţa călătoriei în timp este adesea rezumată şi scenarizată în întrebarea: „Ce s-ar întâmpla cu mine dacă m-aş întoarce undeva înapoi în timp şi acolo mi-aş ucide propriul meu bunic?" -- o întrebare la care scriitorii de science-fiction au oferit multe şi diverse răspunsuri. O povestire pe tema paradoxurilor timpului de obicei duce fie la o bizar de plauzibilă reductio ad absurdum, fie la o abilă întorsătură literară ce reuşeşte să creeze aparenţa de a fi rezolvat paradoxul prin dizolvarea sau eludarea aparent inevitabilei contradicţii.»

„Paradoxul bunicului" (ucis de nepot) este forma negativă, mai cunoscută, a unui „paradox al tatălui", conform căruia, în variantă afirmativă, întorcându-se în trecut, fiul poate deveni propriul său tată (efectul poate deveni propria sa cauză) şi tatăl se poate trezi propriul său fiu (cauza poate fi cauzată de propriul ei efect); tot în urma „călătoriei în timp", temerarul „călător" se poate trezi faţă-n faţă cu sine însuşi cel de altădată sau din viitor („paradoxul dublurii"); se poate întâlni cu oameni pe care i-a mai întâlnit / îi va întâlni cândva, dar pe care nu-i mai recunoaşte sau nu-l mai recunosc ei pe el („paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi" sau al „necunoscuţilor cunoscuţi"); poate fi aşteptat pe parcursul escapadei în viitor de utile instrucţiuni pe care el însuşi şi le-a trimis / şi le va trimite la post restant („paradoxul scrisorii auto-adresate"); poate primi, din eroare „poştală", colete greşit expediate din viitor, conţinând obiecte necunoscute prezentului („missent parcels"); poate fi prins fără scăpare într-un flux temporal care-l poartă dinspre viitor înspre trecut („paradoxul timpului inversat" sau al „timpului curgând invers"); poate schimba cursul prezent şi viitor al istoriei prin bine calculate intervenţii „chirurgicale" operate în trecut („cronoplastia" şi „ucronia", „istoria alternativă", „paralelă" sau „contrafactuală", subsumabile toate unui vast şi extrem de productiv „paradox al timpului vulnerabil"), dar poate descoperi cu exasperare şi că, orice ar face, nu poate schimba nimic („paradoxul timpului invulnerabil"). Singurul paradox „fizic" rătăcit printre aceste paradoxuri „logice" este „paradoxul fraţilor gemeni", dintre care unul îmbătrâneşte firesc şi ajunge moşneag, iar celălalt rămâne flăcău în perpetuitate, graţie unor „efecte relativiste" prezumate ştiinţific a se produce la viteze apropiate de cea a luminii, deci în urma unei călătorii în spaţiu, nu în timp.

„Paradoxul operei fără autor" este şi el un astfel de paradox exclusiv „logic" şi deloc „fizic": ca şi celelalte nouă „paradoxuri ale timpului" sumar enumerate mai sus, el nu are nici o realitate fizică, fie şi una doar ipotetică, prezumată ştiinţific, matematic (precum „paradoxul fraţilor gemeni"); nu are deci „acoperire" ştiinţifică, şi cu atât mai puţin factuală, efectivă; nu are altă existenţă decât una pur mentală şi nu dă seama despre altceva decât despre mintea în care există, despre felul cum e constituit şi funcţionează, răsucindu-se şi înnodându-se în sine însuşi, în paradoxuri şi aporii, intelectul uman. De aceea, dacă mai e nevoie s-o spun, modul de abordare nu poate fi unul „realist", „de bun simţ" sau „cu spirit de răspundere" morală ori socială, cu „conştiinţă civică", ceea ce în cazul dat ar denota doar obtuzitate intelectuală, lipsă de humor şi inadecvare estetică; dacă nu cumva spaima „drobului de sare" din aceste nesărate precizări a şi denotat deja aceleaşi lucruri; să privim, aşadar, lucrurile cum grano salis.


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. Textul de faţă a fost predat spre publicare revistei Tribuna din Cluj. /





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (2)

Cum apare pe lume opera fără autor


Cornel Robu


Totul începe, fatal, de la călătoria în timp, de la „cronomoţie", acreditată prin iluzie ficţională, prin „that willing suspension of disbelief" (S.T.Coleridge): în momentul în care am acceptat că ne-am putea deplasa în timp, am acceptat ipso facto şi bulversarea cauzalităţii. Iar forma pe care cel mai des o ia această derută cauzală menită a „întoarce mintea pe dos" şi a crea astfel potenţial pentru generarea de „sense of wonder" este aporetica „buclă în timp": «Bucla închisă în timp („the closed loop in time"), în care un fapt întâmplat devine propria sa cauză, este forma narativă cea mai simplă practicată în istoriile pe tema paradoxurilor temporale» (Malcolm J.Edwards, ibidem). Ar mai fi şi altele, dar să rămânem deocamdată la aceasta.

«Într-un anumit moment din trecut sau prezent, cineva vine la un artist (pictor, într-o povestire, scriitor în alta) şi-i face plocon fie o carte despre evoluţia picturii în viitor, fie un roman scris în viitor. Pictorul / romancierul se pune pe treabă şi începe să imite materialul dat cât poate de bine, astfel că în scurt timp ajunge celebru : paradoxul constă, aici, în faptul că artistul se inspiră din propria-i creaţie viitoare, deoarece el însuşi urmează să fie autorul acelei cărţi sau al acelor tablouri, atâta doar că „după douăzeci de ani".» Acest laconic enunţ al temei este desprins dintr-un eseu al lui Stanislaw Lem, „The Time-Travel Story and Related Matters of SF Structuring" (l974), iar aluzia din final nu poate fi decât la cunoscutul roman al lui Alexandre Dumas-pčre Vingt ans aprčs.

Cine să fie, însă, scriitorul / romancierul al cărui nume Stanislaw Lem nu-l aminteşte (poate nici nu şi-l aminteşte, dar „cazul" i-a rămas în memoria difuză)? Un caz neelucidat (încă!), dar, în compensaţie, iată şi unul elucidat, un „făptaş" identificat (cu rezervele de rigoare în regim conjectural): dacă „scriitorul" nu ştim cine este, „pictorul" nu poate fi decât Morniel Mathaway, personajul lui William Tenn (n.l9l9) din povestirea Cum a fost descoperit Morniel Mathaway („The Discovery of Morniel Mathaway", l955; trad.rom. Dan Iordache şi Dan Merişca, în Almanah Anticipaţia, l986), de-al cărui nume se leagă „unul din cele mai frumoase paradoxuri temporale pe care ni le-a oferit vreodată SF-ul", cum certifică Jacques Sadoul în Istoria SF-ului modern :

«Morniel Mathaway este un pictor contempotan ratat. O maşină a timpului apare deodată în atelierul lui şi un critic de artă din viitor (numit Glescu, probabil forma la care în anul 2487 va ajunge numele Golescu -- n.n.) vine să-i prezinte omagiile. El ţine în mână un catalog al operelor lui Morniel Mathaway, opere care se dovedesc a fi într-adevăr geniale. Abuzând de credulitatea criticului, pictorul ratat îl îndepărtează un moment, pune mâna pe catalogul operelor lui şi pleacă în viitor, strângând catalogul sub braţ. Rămas în prezent, pentru a putea supravieţui criticul îşi va asuma personalitatea lui Morniel Mathaway şi va începe, încet-încet, să picteze din memorie tablourile atribuite idolului său. Dar, cu trecerea vremii, criticul uită din ce în ce mai tare operele lui Mathaway, al căror autor devine în realitate.»

Catalogul cu pricina (o „carte", spune textul, un splendid album: „Paginile erau foarte albe şi netede şi produceau, atunci când erau întoarse, un ţiuit ascuţit. Un lucru în orice caz era sigur -- nu era hârtie") poate părea, la o primă privire, un „missent parcel", un „colet greşit expediat", întrucât este întocmit şi adus de altcineva din viitor în prezent, la bordul unei „maşini a timpului"; şi totuşi, este o „scrisoare auto-adresată", întrucât acest „altcineva" se dovedeşte a fi, în cele din urmă, adevăratul titular al identităţii respective, adevăratul actor al paradoxului: adevăratul adresant nu este Morniel Mathaway, cel care fură inutil albumul şi fuge cu el în viitor (unde putea găsi o mulţime de exemplare identice), ci tocmai cel care-l adusese din viitor în prezent, Glescu, criticul de artă care efectiv l-a şi scris; şi nu întâmplător autorul îl lasă pe acest amnezic naufragiat în prezent să se descurce fără această cârjă a anamnezei care este „scrisoarea auto-adresată", pentru că ambiţia lui scriitoricească bate mult mai departe.

Ca miză maximală, William Tenn vizează aici însăşi esenţa creaţiei artistice, care este trăire vie, căutare imprevizibilă, fără rezultate prestabilite, nu copiere mecanică, nu (auto)pastişă sau (auto)plagiat. Iar dacă e vorba de anamneză, dacă aşa ceva există, atunci numai aşa se poate ajunge la ea, prin creaţie vie: pentru că „adevărul este un rod al imaginaţiei" („Truth is a matter of the imagination"), cum strălucit avea să demonstreze peste ani (1969) Ursula K.Le Guin, într-un roman mult mai celebru (The Left Hand of Darkness / Mâna stângă a întunericului, trad.rom. Mihai-Dan Pavelescu, Nemira, l994), nescris încă la acea dată (1955), când William Tenn îşi punea cam aceleaşi probleme („ultime", ce-i drept).

Dar deocamdată ne aflăm în faţa mizei minimale, aceasta ne absoarbe acum prioritar atenţia, ca şi autorului, şi această miză vizează „doar" paradoxurile timpului din science-fiction, ambiţia de-a oferi o „altă" variantă la căile lor bătute, de-a găsi o ieşire inedită, ingenioasă din cercul lor vicios. Adică nimic mai mult sau mai puţin decât imposibilul, strict logic vorbind; în termenii imaginaţiei, însă, nu în cei ai logicii stricte, acest imposibil devine posibil, astfel încât William Tenn poate exclama victorios, prin gura unui personaj al său şi odată cu alţi confraţi (precum un Fredric Brown, în Paradoxul pierdut, 1943) care-au mai încercat acest „tur de forţă": „Nu există şi n-a existat niciodată vreun paradox temporal!"

«Domnul Glescu - Morniel Mathaway este cel mai mare pictor al vremii noastre. Şi cel mai nefericit.» -- constată personajul-narator al povestirii, un poet.

«- Dar ce-i apucă pe toţi aceşti oameni, mi se confesă el după ultima sa expoziţie. Să mă ridice astfel în slăvi! Când eu ştiu prea bine că n-am nici un pic de talent adevărat. Totul e de mâna a doua în opera mea. TOTUL! Am încercat să fac o operă originală, o operă care să fie cu adevărat a mea, dar sunt atât de îmbibat de Mathaway încât nu reuşesc să-mi exprim nicidecum propria personalitate, orice eforturi aş face. Şi nătărăii ăştia de critici care-mi aduc elogii delirante, când opera mea nici măcar nu e de mine!

- De cine e, atunci? l-am întrebat.

- De Mathaway, bineînţeles! spuse el cu amărăciune. Am admis întotdeauna că un paradox temporal este imposibil -- păcat că nu puteţi citi toată literatura ştiinţifică, enormă, care există pe acest subiect : sunt biblioteci întregi. Specialiştii în timp afirmă că este imposibil ca un tablou, de exemplu, să fie copiat după o reproducere viitoare, fiindcă în cazul acesta n-ar exista autor. Dar asta e tocmai ce fac eu! Copiez cartea aceea din memorie!

Mi-ar fi plăcut să-i pot spune adevărul. Este cu adevărat un băiat de valoare, mai ales dacă îl comparăm cu primul Mathaway, şi suferă atât de mult...

Dar nu pot face aşa ceva.

Vedeţi dumneavoastră, ceea ce se întâmplă este că el încearcă dinadins să nu copieze aceste tablouri. Se străduieşte aşa de mult în această privinţă încât nici măcar nu mai vrea să audă vorbindu-se despre acea carte sau să vorbească despre ea cu mine. De curând, am reuşit totuşi să-i strecor câteva vorbe, şi ştiţi la ce concluzie am ajuns? Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de ea, ca să zic aşa!

De altfel, lucrul acesta nu mă miră deloc. EL este adevăratul Morniel Mathaway şi n-a existat niciodată vreun paradox temporal. Dar dacă i-aş spune vreodată că, în realitate, EL PICTEAZĂ aceste tablouri, în loc să le copieze din memorie, şi-ar pierde şi bruma de încredere în sine pe care-o mai are.

Trebuie să-l las să creadă că e un fel de impostor, când în realitate este un mare artist.

- Haide, nu-ţi mai face atâta sânge rău! îi repet mereu. Principalul este că pictura asta se vinde.»


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. Textul de faţă a fost predat spre publicare revistei Tribuna din Cluj. /





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (3)

Opera lui Shakespeare n-a fost scrisă de Shakespeare, ci de altcineva, care purta acelaşi nume


Cornel Robu


Să presupunem acum, urmându-l în continuare pe Stanislaw Lem, că în locul pictorului ar fi un scriitor, şi nu oricare, ci însuşi „Marele Will", inegalabilul William Shakespeare : în postura unui „călător în timp" descins în viitor (cândva în secolele XIX sau XX, să zicem), el n-ar fi decât un oarecare ins numit Bill Shairkespeyr (astfel grafiat de Anthony Burgess, în povestirea Muza, l968), necunoscut în secolul lui întrucât încă nu scrisese nimic, care ar cumpăra (sau fura) o ediţie completă a operelor lui Shakespeare, disponibile în orice librărie, s-ar întoarce cu masivul op în timpul din care venise, pe la l590-l600, şi-ar începe să-i toarne la capodopere, piesă după piesă -- „operele lui Shakespeare", transmise posterităţii şi publicate în secolul XIX sau XX în ediţie completă. :

Dar de ce să se deranjeze personal Shakespeare până în secolul XX, când poate fi vizitat el, cu infinită veneraţie, în secolul XVI, de un ultra-devotat exeget „shakespeareolog" din viitor, care-ar face din asta ţelul suprem al vieţii (şi carierei) sale? Mai ales că, printre altele, o astfel de opţiune elimină de la sine o serie de dificultăţi suplimentare, în ordinea plauzibilităţii şi „motivaţiei realiste", implicate în ipoteza unei „maşini a timpului" ce-ar fi fost disponibilă încă în acel secol pre-tehnologic. Încă odată, mai ales că pentru prima variantă nu avem ca probă decât o vagă şi nesigură amintire (care, cu tot respectul cuvenit, poate fi şi o „falsă memorie" a lui Stanislaw Lem, prin firească simetrie sau analogie cu ficţionalul pictor de care vorbise mai înainte), în timp ce pentru a doua variantă avem „proba" în mână; şi, iarăşi, nu orice probă, ci o povestire pe care „va trebui mai întâi s-o citească oricine va dori să mai scrie despre călătoria în timp sau despre lumi alternative", cum opinau în 1970 Harry Harrison şi Brian W.Aldiss, când îşi deschideau antologia The Year's Best Science Fiction 3 cu povestirea lui Anthony Burgess (l9l7-l993) Muza („The Muse", l968); cu atât mai mult cu cât reputatul scriitor britanic (cunoscut mai ales graţie romanului Portocala mecanică / A Clockwork Orange, l962; film l97l) este şi un prestigios shakespeareolog, monografia sa Shakespeare (l970; trad.rom. Sorana Corneanu, Editura Humanitas, 2002) datând din aceiaşi ani, fiind ulterioară cu numai doi ani povestirii Muza şi concomitentă antologiei amintite. (Anterior, în l964, mai scrisese şi un roman „din viaţa lui Shakespeare", netradus în româneşte: Nothing Like the Sun. A Story of Shakespeare's Love -Life).

Şi, cu toate că Anthony Burgess complică (aparent inutil) premisele, decorul şi factologia istorico-biografică a „cazului", „bucla cauzală" pe care-o „înnoadă" naraţiunea atinge aceeaşi paradoxală circularitate, concluzia paradoxală spre care progresia narativă conduce este aceeaşi, simplă : opera lui Shakespeare nu are autor!

Mai întâi, „Anglia proto-Elizabethană" în care Paley, pasionatul shakespeareolog, se întoarce din viitor, nu e situată pe Terra, pe „Pământul" propriu-zis, ci pe o dublură identică a acestuia, undeva în imensitatea spaţiului cosmic, în „Sistemul B 303", nu în sistemul nostru solar: mai degrabă decât de-o „lume/istorie alternativă", derulată pe-o altă „creodă" sau „linie de probabilitate" în timp, e vorba, aşadar, de-o „lume paralelă" sau de-un „univers paralel" situat într-o altă dimensiune a spaţiului; dar şi în spaţiul „nostru", tridimensional, rămâne latent validă o explicaţie „ştiinţifică": posibilitatea, de exemplu, a unei „aporii statistice" de genul celei imaginate de Camille Flammarion în romanul Stella (l877), sau de Ovid S.Crohmălniceanu în povestirea Ceilalţi (l980), sau non-ficţional de Oriana Fallaci în cartea-reportaj Dacă Soarele moare (Se il Sole muore, l965; trad.rom. Constantin Ivaneş, Editura Dacia, l98l): dacă Universul e infinit, existenţa în (ne)cuprinsul lui a unor sisteme solare şi planete perfect identice, cu tot cu locuitorii lor, e nu numai posibilă, nu numai probabilă, dar chiar inevitabilă. În Muza lui Anthony Burgess, aşadar, călătorul în timp este concomitent -- deşi facultativ şi dispensabil -- şi un călător în spaţiu.

Oricum ar fi, „lume alternativă" în timp sau „lume paralelă" în spaţiu, aici identitatea nu e chiar perfectă, mici anacronisme, mici diferenţe sau „fisuri" sau „fire fugite" din „ţesutul" complexional al acestei „lumi" apar chiar din momentul asolizării (pseudo- sau quasi-"aterizării") temerarului cosmo-temponaut; trecând peste pitorescul primelor scene, cea mai frapantă surpriză a eruditului şi manieratului studios este de-a da ochii cu un Shakespeare bădăran şi agresiv, care nu este însă un ageamiu într-ale autorlâcului literar, întrucât nu se află la prima vizită de acest fel, din partea unor „shakespeareologi" ai viitorului pentru care are un suveran dispreţ, dar de la care reuşise, în repetate rânduri, să smulgă texte ale viitoarelor sale „opere". Rapace şi fără scrupule, el confiscă „hârtiile" pe care le avea asupra sa Paley (după care un servitor nu mai puţin grobian îl deposedează pe „străin" de aur şi-l predă poliţiei ca „stafie", ca arătare diavolească): „hârtii" printre care se află şi textul piesei Neguţătorul din Veneţia (l595), a cărei „muză" nefericitul istoric literar, de care istoria nu va mai auzi vreodată, se trezeşte a fi cu de-a sila şi chiar fără să-şi dea seama ce se-ntâmplă; „inspirat" de această „muză", Shakespeare nu face decât să copieze, să „treacă pe curat" cu un scris îngrijit, „fără ştersături", textul picat din viitor:

«Astea da, îşi zise Shakespeare, astea-s nişte piese pe cinste. Ce curios, una dintre ele, pe cât putea să-şi dea seama răsfoind-o în grabă, era despre un cămătar evreu. Insul ăsta, Paley, parcă zicea că-i de loc de pe la Norwich, îl citise mai mult ca sigur pe Marlowe şi sesizase pe loc ce posibilităţi dramatice mai ascundea încă o figură de felul lui Lopez, tipul omului pus pe rele. Doar şi el, Shakespeare, cochetase într-o vreme cu ideea de-a scrie o piesă ca asta. Şi uite c-o avea acum în mână, gata scrisă, parcă pentru el anume. Şi asta nu e tot, uite-aici şi alte câteva istorii ce arată la fel de promiţător. Uite asta, despre Regele Henry al IV-lea. Sau astalaltă, o comedie de-i zice Mult zgomot pentru nimic. Pleaşcă. Daruri din cer, trimise de zei. Cineva, acolo sus, mă iubeşte -- zâmbi el pe sub mustaţă. Îşi aduse aminte că alemanul, germanul care-l vizitase mai demult, Doctor Schleyer sau cam aşa ceva, venise şi el cu o istorie cam ca asta, a nebunului ăsta de-acum (nebun? Pot oare nebunii, îi ţine pe ei cureaua să scrie aşa ceva? „Lunaticul, libovnicul, poetul": ce mai vers, nemaipomenit, din povestea aia cu zâne pe care-o adusese Schleyer. Bietul de Schleyer, murise şi el, de ciumă). Erau bune şi piesele aduse de Schleyer, nimic de zis, dar parcă nu chiar aşa de bune ca astea de-acum, pe cum se-arată.

Aruncând priviri furişe în jur (deşi era singur în odaie) Shakespeare îşi făcu repede semnul crucii. Poate că poeţii, care din vechime o tot ţin întruna cu Muza, se gândeau la vizitatori de felul ăstuia, pe care tocmai îl aruncase în stradă, de unde vaietele i se auzeau tot mai slab, sau de felul neamţului de Schleyer, sau de felul ăluia care, chiar şi supus la cele mai cumplite cazne, se jura că el e de fel din Virginia, asta vine parcă prin America (să fi fost oare nimeni altul decât Edgar Allan Poe -- n.n.), şi că ei acolo-n America au, cică, universităţi la fel de bune ca la Oxford sau Leyden sau Wittenberg, de nu chiar mai bune? Ridică din umeri, ştiind prea bine că-n cer şi pe pământ se află a fi atâtea lucruri, mult mai multe decât etc. Prea bine, la urma urmei, oricine-ar fi, să fie bineveniţi şi din toată inima primiţi, atâta timp cât nu vin cu mâna goală, ci aduc cu ei piese de teatru. Acel Richard II al lui Schleyer mai are, poate, nevoie de nişte îndreptări şi îmbunătăţiri, la care tocmai lucra acum, în schimb celelalte, începând cu Henry VI, care-i veniseră mai demult, erau de-acum pe buzele tuturor. Îşi purtă ochii pe foaia care era prima în acest nou teanc, trecându-şi alene degetele prin barba-i arămie înspicată deja argintiu, luminoşii lui ochi cenuşii citind cu luare aminte. Cu un suspin adânc, făcu ghemotoc o foaie pe care-o avea deja scrisă pe masă, nu înainte de-a o citi încă o dată. Nu merge, îşi zise, cam şchioapătă, prea multă magie. Ducele Ingenio zicea aşa:

Luaţi aminte, gentilomi, cum în adânc de mări
Tot ce există viu aici, aidoma-i şi-acolo;
Tot astfel în adâncul cerului, departe,
Şi noi ne-am regăsi aidoma la faţă,
Ca şi cum fiecare am avea un geamăn
Şi tot ce facem ar mai fi făcut o dată;
La rândul lor, şi gemenii au gemeni,
La nesfârşit, în număr ca şi-n spaţiu,
Şi gemeni au şi stelele de gheaţă...

Prea fantasmagoric, nu merge şi pace. Azvârli ghemotocul de hârtie în coşul de gunoi pe care Tomkin (servitorul -- n.n.) avea să-l golească mai târziu. Luă o foaie albă, neîncepută, şi trecu pe curat mai întâi titlul, cu un scris frumos rotunjit:

THE MERCHANT OF VENICE

Apoi se aşternu pe scris, fără să şteargă un rând.»

No comment. Neguţătorul din Veneţia este o „operă fără autor". Paradox atins. Touché.

Cu ce preţ, asta-i altă poveste. Nu-i treaba noastră, turcul (respectiv englezul, recte Burgess) plăteşte. Că doar are cu ce, berechet, „Farmecul discret al Burgess-iei" (cum inspirat parafrazá Virgil Stanciu un cunoscut titlu de film) putând face iertate multe păcate (iertate, nu uitate!).

De parcă n-ar fi fost de-ajuns jenanta postură de plagiator în care cutează a-l pune pe „Marele Will" (când până şi-un amărât de pictor ca Morniel Mathaway, şi ficţional pe deasupra, „scornit", era creditat de William Tenn, în povestirea de mai înainte, cu demnitatea creaţiei artistice autentice, prin strădania de-a ignora „modelul" picat din viitor pentru a putea crea liber, imprevizibil şi neprestabilit), -- Anthony Burgess nu se poate abţine de la un ultim sarcasm: face parte din hagiografia shakespeareologică legenda pioasă, acreditată în timp de exegeţi, cum că „Marele Will" „never blotted a line", că scria fără ştersături şi poticneli, fără ezitări şi tatonări, cu mână sigură şi neezitantă, „din prima", „fără să şteargă vreun rând" („not blotting a line"). Dar ispita diavolească a orgoliului fictorial nu iartă nimic, „nu are nimica sfânt", nici măcar veneraţia supremă, sacrosanctă, cuvenită stâlpului totemic identitar: Shakespeare rămâne, totuşi, Shakespeare, mister Burgess, auzi?, aşa să ştii!, şi nu-s doi ca el, e „poetul vostru nepereche", Luceafărul poeziei englezeşti! Pe lume nu-s mai multe Mari Britanii! La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Noi, oricum, avem sacii (paradoxurile timpului, cum ar veni) suiţi în căruţă : chiar şi aşa, în ipoteza unui Anthony Burgess mai reverenţios, mai reşpektuos, în ipoteza că Shakespeare n-ar fi aruncat la coşul de gunoi propria ciornă a Neguţătorului din Veneţia, ci „textul definitiv" picat din viitor, refuzând cu dispreţ nedemna ispită a „Muzei", -- chiar şi în aceste condiţii, ale trăirii vii şi-ale imaginaţiei imprevizibile ce definesc actul creaţiei majore, autentice, „bucla cauzală" a paradoxului tot s-ar fi închis: chiar şi scris sub puterea unei inspiraţii genuine, Neguţătorul din Veneţia ar fi continuat să existe în posteritate ca o piesă pe care, de fapt, nu a scris-o nimeni, ca o „operă fără autor": Shakespeare „se aşterne pe scris" numai după ce a fost vizitat de „Muză"; fără textul adus din viitor de Paley, chiar şi aruncat la gunoi până la urmă, n-ar fi existat nici textul scris „din vână proprie" în 1595 de Shakespeare şi transmis ca atare posterităţii, deci acelui viitor îndepărtat de unde urmează a fi adus. Fără „Muză", autorul n-ar exista, dar „Muza", de fapt, ea însăşi, nu există. Ergo: autorul nu există, opera însă există, opera deci nu are autor.

Dar -- să stăm strâmb şi să judecăm drept -- nu e Anthony Burgess singurul autor de science-fiction posedat de acest demon, nu-i doar el singurul animat de ambiţia quasi-sportivă de a-şi depăşi şi reduce la tăcere competitorii, fie şi nedeclaraţi ca atare, confraţii care implicit s-au înscris în cursă atunci când şi-au încercat, anterior, puterea (minţii) şi ingeniozitatea cu „paradoxurile timpului"; cum şi-ar fi putut refuza, atunci, satisfacţia auctorială de-a fi găsit, pe post de ingenioasă „poantă finală", un „loc comun" citat ad litteram, o sintagmă notorie în exegeza shakespeareană -- „bibliografie de referinţă" a cărei copleşitoare abundenţă îl va fi adus la exasperare pe noul exeget obligat s-o parcurgă : în 1968, anul apariţiei povestirii „The Muse" în The Hudson Review, Anthony Burgess se mai „documenta", putem deduce, pentru monografia Shakespeare, apărută în 1970.


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. Textul de faţă a fost predat spre publicare revistei Tribuna din Cluj. /





PRO-TON





APROAPE ÎNGERI

Sergiu Someşan


Când am citit anunţul din ziar, l-am înconjurat cu pixul, apoi, privind cu grijă în jur, am întors ziarul cu faţa în jos de parcă mi-ar fi fost frică să nu-l vadă altcineva şi să mi-o ia înainte. Anunţul era sec: „Angajez paznic pentru crescătorie de animale exotice. Se cere disponibilitate pentru muncă în locuri izolate. Salariu atractiv şi durata angajării minimum un an". Alături de rubrica cu anunţuri era şi un reportaj despre jaful de la bancă: "Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca din localitate. Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul dintre ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite". Lângă articol erau fotografiile celor doi tâlhari şi puţin mai jos poza mea. În ea arătam palid ca şi cum aş fi fost grav rănit şi cine ar fi văzut numai poza din ziar mi-ar fi dat puţine şanse să scap cu viaţă. Am băut cu înghiţituri mari cola care se încălzise şi m-am grăbit spre un telefon. E adevărat că ziarul apăruse în dimineaţa asta, dar mai ştii cine dădea târcoale slujbei mele? Am vârât zâmbind o fisă în telefon: deja o consideram slujba mea, şi nu ştiu de ce totul mi s-a părut că a curs firesc. Prea uşor şi prea firesc.

- Alo!

În receptor se auzeau doar fâşâituri şi pocnituri, ca şi cum sunetul vocii mele şi-ar fi căutat drumul spre ţintă.

Într-un târziu, cineva mi-a răspuns:

- Alo... da, spuneţi, vă rog.

După voce, părea un bărbat în vârstă, cultivat şi calm.

Mi-am compus şi eu o voce asemănătoare:

- Mă numesc Jim Warren şi v-am sunat în legătură cu anunţul... paznic pentru crescătorie...

- A... sigur că da, domnul Warren....

În timp ce mintea mea înregistra mecanic informaţiile privind modul prin care puteam ajunge la crescătorie, ceva s-a pus în mişcare. Un drăcuşor neliniştit îmi şoptea că cel de la capătului firului părea să-mi cunoască foarte bine numele şi că se oprise în ultimul moment. Imposibil. Nimeni nu ştia nimic, cu atât mai puţin necunoscutul de la telefon. Pe care hotărâsem să-l contactez cu numai câteva minute în urmă.

În trenul care mă ducea spre viitorul meu loc de muncă, scuturat pe îndelete de vagonul vechi şi aproape gol, m-am hotărât să-i păstrez noua slujbă cât mai mult timp. Poate între timp vor uita de mine şi complicii celor doi tâlhari ucişi. Care sigur vor dori să se răzbune. Rumegam în minte întâmplările zilei de ieri şi încă nu mă puteam lămuri cum am putut ieşi atât de uşor din spital. La căderea nopţii, m-am strecurat uşor, ca un abur, pe sub nasul poliţistului pus să-mi asigure protecţia. Nu prea aveam eu încredere în poliţie şi în abilitatea ei de a mă apăra prea multă vreme, aşa că era mai bine să mă descurc singur..

După ore bune de mers cu trenul printr-un peisaj de câmpie monoton, dintr-o dată, aproape pe neaşteptate, totul în jurul meu a început să se schimbe. Câmpia a cedat locul unor dealuri pietroase, preschimbate şi ele în scurtă vreme, după numai câţiva kilometri, în munţi abrupţi, pe care ici-colo câţiva jnepeni încăpăţânaţi încercau să se caţere fără succes. Când, peste încă o oră, am sosit în staţia terminus, mi s-a părut că am ajuns pe fundul unei uriaşe căldări de piatră din care se strecura afară, parcă pe furiş, numai linia ferată printr-un defileu îngust. Aici au coborât toţi călătorii şi în numai câteva clipe s-au pierdut cu paşi repezi pe drumul din spatele gării. Pe peron mai rămăseseră numai un impiegat de mişcare şi trei munteni cu priviri aspre şi feţe dure, tăiate parcă din stânca munţilor care ne înconjurau. Cum figurile lor nu prea mă îndemnau la conversaţie, m-am îndreptat spre impiegatul în uniformă, care mă privea neliniştit în timp ce mă apropiam de el. A privit pe furiş spre cei trei munteni şi, la un moment dat, mi s-a părut că vrea să intre în clădirea gării şi să trântească uşa după el. Am mărit pasul şi l-am întrebat arătându-i anunţul din ziar:

- Bună ziua! La ferma Ronsson cum aş putea ajunge?

Mi s-a părut că s-a schimbat la faţă şi s-a uitat iar spre cei trei, care deveniseră brusc atenţi. Apoi a privit înspăimântat spre mine cu nişte ochi mari şi goi, ca şi cum nu m-ar fi văzut.

- Aaa... ferma Ronsson... pleacă un drum spre ea chiar din spatele gării. E la vreo trei kilometri de aici..., spuse el poticnit, într-un târziu.

Trei kilometri... Nu avea rost să caut nici un mijloc de transport, mai ales că nu aveam nici un bagaj la mine în afară de mica raniţă, care nu numai că era uşoară, dar era şi pe jumătate goală.

Am mulţumit cu o înclinare din cap şi am dat să plec. Brusc mi-a venit o idee. Ce ar fi să aflu cu câteva minute mai repede ce muncă o să mă aştepte?

- Nu vă supăraţi... Poate că îmi puteţi spune ce fel de animale se cresc la fermă? Ştiţi, urmează să mă angajez acolo ca paznic...

De data asta, omul s-a schimbat cu totul la faţă. M-a privit un minut lung fără să spună nimic, doar deschizând şi închizând gura fără să îi iasă nici un sunet.

- Animale? a bâiguit el într-un târziu.

- Da, ce fel de animale? am repetat eu apăsat şi prin minte au început să îmi treacă tot felul de boli specifice zonelor înalte, din cauza lipsei iodului din apa de băut.

Din câte îmi aminteam eu, parcă producea cu totul alte afecţiuni, şi tocmai mă pregăteam să repet întrebarea, când omul a făcut trei paşi iute ca fulgerul spre uşa biroului gării, a trântit-o după el şi am auzit clar cheia cum s-a răsucit de două ori în broască. M-am întors spre cei trei munteni, dar aceştia se îndepărtau deja cu paşi mari şi cumpăniţi şi, văzându-le spatele lat, nu prea mi-a venit să le întrerup plimbarea. M-am apropiat de uşa închisă atât de brusc în nasul meu. Se auzea de dincolo de ea o voce înspăimântată:

- Nu mint, zău aşa! Am auzit o voce care m-a întrebat de ferma Ronsson... Şi despre ce fel de animale cresc acolo...

O voce arţăgoasă de femeie i-a răspuns:

- E normal să auzi spre seară voci care te întreabă de drumul spre iad, dacă începi să sugi rachiul de ienupăr cum dă soarele prima geana. Ai să ajungi ca cel de dinaintea ta, să vorbeşti singur cu liniile... O să-ţi pierzi slujba, nenorocitule, şi o să mă laşi pe drumuri şi pe mine şi pe copii...

- Azi n-am băut nimic, începu el să se dezvinovăţească, dar sunetul sec al câtorva palme mi-a dat de înţeles că avea o femeie care trecea extrem de uşor de la vorbe la fapte.

Am preferat să plec fără să mai insist, deşi în sinea mea mă întrebam cât o fi putut bea mogâldeaţa de funcţionar încât să i se pară că vede fantome... Sau că îmi aude numai vocea. O singură dată băusem rachiu de ienupăr şi trei zile am bolit. Dar parcă totuşi nu văzusem fantome... Poate că nu băusem destul. Dacă la fermă aveau, puteam încerca şi asta. Timp de un an, puteam încerca multe...

În spatele gării erau numai două drumuri: unul ducea spre orăşelul aflat la numai o azvârlitură de băţ, iar altul, abia o cărăruie ceva mai răsărită, se pierdea spre munţi. Am apucat mai bine raniţa şi am început să urc voiniceşte. În stânga şi în dreapta drumului se înălţau stânci cenuşii întrerupte ici-colo de filoane de rocă de un roşu-aprins. În lumina tot mai slabă, păreau dârele de sânge ale unui uriaş sacrificat sus, în creierul munţilor. Atmosfera devenise de-a dreptul apăsătoare, aşa că m-am bucurat când am zărit casa. Părea mai degrabă o cabană ceva mai mare, care se continua în spate cu câteva construcţii joase. „Acolo cresc probabil animalele", mi-am spus şi am mărit paşii. Undeva în subconştient îmi rămăsese reacţia funcţionarului de la gară şi, involuntar, mă gândeam la cele mai catastrofale scenarii. Adevărul este că unul singur nu mi-ar fi convenit: cel în care la fermă ar fi crescut şerpi. Nu pot să sufăr şerpii şi niciodată nu am putut să îmi explic de ce. De fapt este o fobie atât de comună la majoritatea oamenilor, încât nu prea ai nevoie să o explici, pentru că toată lumea te înţelege. Cu gândul acesta în minte, am bătut în uşă.

Mi-a deschis un bărbat în vârstă, dar care îmi părea voinic şi destul de viguros, în lumina palidă a apusului.

- Da? m-a privit el întrebător, apoi privirea i-a coborât spre raniţă şi i s-a luminat a înţelegere. Pentru anunţ, nu?

- Da, pentru anunţ. Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? am întrebat, deşi îi recunoscusem deja vocea.

- Da, cu mine a răspuns el, studiindu-mă din cap până în picioare, poftindu-mă apoi cu un gest larg să intru.

- Numai puţin, am spus eu şi m-am oprit în prag. Înainte de a intra, ar fi bine să lămurim nişte lucruri. Nu suport şerpii...

A început să râdă vesel:

- Foarte bine. Cine a pomenit ceva de şerpi? Şi, la urma urmei, cine suportă şerpii?

M-am scărpinat în cap, încurcat:

- E drept că nimeni, numai că în anunţ era vorba de animale exotice, apoi în oraş nimeni nu voia să îmi spună despre ce este vorba, aşa că am făcut fără să vreau tot felul de asociaţii de idei...

A mai râs câteva clipe cu râsul lui molcom, apoi mi-a arătat o mică pancartă agăţată chiar lângă uşă:

- De fapt oamenilor le este mai frică de ceea ce nu înţeleg, chiar mai mult decât de şerpi. Citeşte te rog! Eu arăt asta tuturor şi tot degeaba...

Cu litere mari, gotice, erau scrise îngrijit câteva rânduri. Becul din faţa casei nu lumina foarte tare aşa că m-am apropiat mai mult să pot citi:


„ Necunoscutul naşte frică,
frica naşte mânie şi
mânia caută o victimă"


- Noi nu vrem să devenim victimele nimănui, numai pentru că lumea nu ne cunoaşte domnule Warren. şi dumneata va trebui să ai grijă de asta...

A zâmbit iar larg apoi a deschis uşa şi m-a poftit să intru. Încăperea unde am intrat era mare şi părea şi mai spaţioasă datorită faptului că nu avea aproape deloc mobilă. O masă mare în mijloc, câteva scaune lângă ea şi două dulapuri pe lângă pereţi. Nu prea am mai fost atent la ce spunea pentru că pe lângă masă se învârtea o fată blondă care aşeza vesela. Mi-a aruncat o privire fugară când am intrat, apoi şi-a văzut mai departe de treabă. Am încercat să fiu atent la ce spunea viitorul meu patron, dar mi-am dat seama că privind la fată i-am pierdut şirul vorbelor.

- ... când vine trenul. Am mai pus o jumătate de oră până ajungi aici, aşa că am hotărât să te aşteptăm cu masa.

A văzut privirea mea care aluneca mereu spre fată şi a zâmbit uşor.

- Am uitat să ţi-o prezint pe fata mea. Ea e Eloise!

Fata a privit scurt spre mine, a înclinat scurt din cap, apoi s-a aplecat iar asupra mesei.

- Ea are grijă de... animale. Dumneata va trebui numai să ne păzeşti... de eventualii musafiri nepoftiţi.

- Animale, tată? Fata ridică ochii mari şi întrebători spre tatăl său, dar acesta dădu nepăsător din umeri:

- Domnului Warren îi era frică să nu creştem şerpi. Nu-i poate suporta!

Râsul cristalin al fetei şi privirea ei amuzată m-au făcut să mă nu mă simt prea bine, însă mirosul îmbietor al mâncării mi-a adus aminte că trecuseră câteva ore bune de când nu mai pusesem nimic în gură. Şi apoi dintr-o dată mi-a trecut prin minte că nişte animale de care putea avea grijă o fată aşa de tânără nu puteau fi prea periculoase.

Am început să mâncăm şi tocmai mă pregăteam să laud masa când, afară, s-a auzit un sunet îndepărtat. Părea un amestec ciudat de clinchet de pahare şi ciripit de mici păsărele.

Fata a ridicat privirea spre tatăl ei şi a zâmbit:

- Iar mă strigă. Să mă duc?

Bătrânul mai luă o gură de mâncare, o mestecă tacticos şi, când termină, luă o înghiţitură de vin, apoi se ridică de la masă.

- Mai bine mă duc eu. Tu i-ai alintat prea mult şi, dacă o ţin tot aşa, în curând n-or să ne mai lase să dormim noaptea.

Din uşă, s-a întors spre noi:

- Dacă întârzii prea mult, arată-i tu domnului Warren unde îi este odaia. O fi obosit. Îi arăt eu dimineaţă ce are de făcut...

După ce a plecat, un timp a fost linişte, apoi, dintr-o dată, ciripitul s-a înteţit, acoperit de glasul cald şi învăluitor al bătrânului. Am vrut să mai întreb încă o dată despre animalele din fermă - după sunete îmi păreau mai degrabă nişte porumbei care uguiau încetişor -, dar, privind la fata care strângea cu mişcări graţioase masa, am uitat. După cum am mai spus, era blondă, faţa avea trăsături frumoase, regulate, şi un bronz dat de soarele înălţimilor îi aurea obrajii dându-i un farmec aparte. Nu ştiu de ce, aveam impresia că timpul petrecut la fermă va trece foarte uşor. Simţindu-mi privirea aţintită asupra ei, Eloise se întoarse spre mine zâmbindu-mi:

- Imediat termin şi îţi arăt unde o să dormi. Ţi-o fi somn... Tata mi-a zis că eşti de azi-dimineaţă pe drum.

Priveam scena domestică şi prin minte îmi treceau tot felul de gânduri. Aveam 33 de ani şi deja eram considerat bătrân pentru genul de muncă pe care îmi plăcea s-o fac. Cinci ani în legiunea străină, încă trei bodyguard la tot felul de nebuni cu bani ameninţaţi de alţi nebuni cu bani, apoi paznic la banca de unde abia reuşisem să scap cu viaţă... Aveam un cont destul de bunicel, poate venise vremea să mă aşez la casa mea. Uitându-mă la Eloise cum trebăluia prin bucătărie, mă întrebam dacă aş fi fost un soţ bun. Pentru că am avut toată viaţa numai meserii dure, cu femeile nu ştiam să mă port. Mi se păreau fragile, imprevizibile, şi imediat gata să plângă. Zâmbeam pierdut în gânduri şi tocmai îmi spuneam că pe Eloise nu aş fi în stare niciodată să o fac să sufere sau să plângă, când s-a auzit un zgomot la uşă şi a revenit tatăl ei. A privit la noi lung, pe sub sprâncene şi a început şi el să zâmbească:

- Nu ştiu de ce, cred că o să-ţi placă slujba. Şi poate că o să rămâi mai mult de un an la noi, domnule Warren.

Eloise s-a întors surprinsă spre el:

- Chiar la asta mă gândeam şi eu, tată. Tu de ce crezi aşa ceva?

Bătrânul s-a aşezat încetişor la masă, râzând uşor:

- Bănuiesc că îi place priveliştea, spuse el şi arătă spre geam, unde munţii luminaţi de o superbă lună plină îşi arătau până departe crestele poleite.

Am simţit că roşesc şi mi-am făcut de lucru la bătrâna mea raniţă de legionar. Oare chiar atât de previzibil eram?

Acum râdeau amândoi, un râs vesel care nu mă supăra, şi după un timp am început să râd şi eu alături de ei.

- Ar fi bine să-i arăţi unde o să doarmă. Poate că nu o să-i placă confortul nostru şi ne trezim că mâine dimineaţă pleacă...

Ştiam că glumeşte şi mai simţeam că aş fi în stare să dorm şi pe pietre, numai să pot rămâne.

- Noapte bună, i-am spus şi am pornit-o pe scări, în sus, după Eloise, cu rucsacul în mână şi cu privirea în jos, încercând să nu-i privesc picioarele bronzate, care urcau sprintene înaintea ochilor mei pe scara abruptă.

Am ajuns pe un coridor întunecos, luminat într-un capăt de o lampă de veghe care trimitea spre noi o lumină slabă. Cum mergea înaintea mea, mi s-a părut că în întunericul pâlpâitor al coridorului toată fiinţa ei e înconjurată de o aură palidă de lumină diafană, iar din umeri i se desprindeau o pereche graţioasă de aripi. Am clipit de câteva ori şi aripile au dispărut; am început să zâmbesc în sinea mea: dacă o vedeam pe Eloise cu aripi, era clar că începeam să mă îndrăgostesc de ea. Dacă nu cumva eram gata îndrăgostit.

Eloise deschise prima cameră şi intră cu mine ca un motan mare şi blând după ea. Mai lipsea să torc şi să mă frec de piciorul ei. Să fi ştiut că mă lasă, zău că aş fi început.

- Uite, aici o să dormi, îmi spuse ea după ce aprinse lumina şi arătă spre pat. Hainele ţi le poţi aşeza în şifonier. Baia este la capătul coridorului şi lampa de veghe este aprinsă toată noaptea, aşa că nu te poţi rătăci.

În mijlocul camerei mici şi cochete erau o masă şi patru scaune. Se aşeză pe unul dintre ele şi începu să aranjeze florile din vază.

- Florile eu le-am cules azi-dimineaţă. Speram să îţi placă..., îmi spuse ea şi privi drept în ochii mei.

"Speram să îţi placă", a spus ea mângâind florile, dar eu auzisem: speram să îţi plac! Sau poate chiar aşa spusese...

- Înainte să vii, avea grijă de fermă fratele meu... El a trebuit să plece... Îmi era tare frică să nu vină cineva... - glasul i se poticni, apoi continuă: Ştii, cineva cu care să nu mă înţeleg. Uneori, mai ales iarna, rămânem izolaţi aici luni întregi

- Perfect, am spus eu cu glas sugrumat. Am tuşit ca să-mi dreg vocea şi am continuat: Vreau să spun că o să îmi placă în mod sigur aici... şi cred că o să ne înţelegem...

Se ridică de pe scaun şi se apropie de mine. Îmi ajungea până la bărbie şi mirosea a flori proaspete şi a aer aspru de munte. Se ridică uşor pe vârfuri şi mă sărută pe colţul gurii. Am înghiţit în sec, încercând să spun ceva. Mi-a pus un deget pe buze şi a zâmbit fericită.

- Noapte bună, a spus şi s-a îndreptat spre uşă.

- Noapte bună, am răspuns, şi ea a închis uşa, pierzându-se în întunericul coridorului.

M-am dezmeticit şi am fugit să deschid uşa, privind după ea. Iar mi se părea că umerii îi erau învăluiţi în faldurile largi ale unor aripi.

- Eloise, am strigat uşor, şi ea s-a întors spre mine nedumerită.

Stăteam în uşă şi priveam spre ea cum se apropie, gândindu-mă cum să o întreb. Mi-am făcut curaj:

- Aş vrea să ştiu, totuşi, ce creşteţi aici? Numai dacă nu este secret, bineînţeles...

M-a privit lung, dintr-o dată întristată.

- Ştiam că te frământă asta. Vino să îţi arăt! Oricum trebuia să vezi dimineaţă...

- Dar tatăl tău nu se va supăra?

Cobora deja scările, aşa că mi-a răspuns fără a întoarce capul:

- În mod sigur nu se va supăra. Ba chiar se va bucura că îţi arăt eu, nu el...

Bătrânul nu mai era în camera de jos şi eu am urmat-o pe Eloise prin uşa din spate. La început am crezut că am nimerit într-un dormitor pentru copii. De-a lungul pereţilor, aşezate pe două rânduri, se înşirau pătuţuri mici de copii. În ele, copii de toate vârstele dormeau zâmbind sau murmurând ceva prin somn.

- Acum ai văzut? s-a întors spre mine Eloise şi mi-a zâmbit larg.

- Am văzut, dar zău că nu înţeleg, i-am răspuns, şi chiar atunci unul dintre copii s-a răsucit prin somn şi i-am văzut aripioarele. Albe şi parcă diafane, dar perfect reale.

M-am aplecat peste alte paturi şi am văzut că toţi aveau aripi. M-am întors spre Eloise cuprins de un început de înţelegere.

Ea doar a dat din cap şi a confirmat:

- Copii care mor... Trebuie să stea undeva până cresc mari şi pot deveni îngeri păzitori, nu?

Ferma la care mă angajasem era o crescătorie de îngeri...

* * *

Eloise s-a aplecat spre unul dintre paturi să aşeze o păturică, şi atunci i-am putut vedea clar aripile pliate şi coborând graţios de-a lungul spatelui. M-a privit cu o uşoară tristeţe, şi atunci am ştiut, fără să mă întorc, că şi pe spatele meu erau aceleaşi albe aripi...

Am zâmbit la gândul că undeva, în oraşul unde fusese jefuită o bancă, un ziarist avea să fie foarte dezamăgit că nu va mai putea să-i ia un interviu paznicului de la bancă rănit în schimbul de focuri.





MITURILE ESENŢIALE

Sergiu Someşan


„După cum spuneau vechii greci, încă de acum două mii de ani, nu gladiatorii, histrionii şi curtezanele vor rămâne în amintirea oamenilor peste veacuri, ci poeţii, gânditorii şi filozofii. Şi totuşi, dacă privim în jurul nostru vedem că tentaţia clipei este atât de mare, încât nimeni nu pare să dorească a-i rămâne numele în amintirea urmaşilor. Toată lumea vrea să trăiască clipa! Luaţi la întâmplare câţiva tineri pe stradă şi întrebaţi-i ce aspiraţii au. Cei mai mulţi ar dori să devină fotbalişti, cântăreţi - eventual de manele -, iar fetele, toate fără nici o excepţie, modele! Incultura, sub forma ei cea mai agresivă, nu numai că năvăleşte violent, clipă de clipă, în viaţa noastră, dar mai este şi zgomotoasă şi viu colorată."

Vocea prezentatorului se auzea înfundat din cauza apei care îi intrase în urechi, dar fără îndoială că avea dreptate. Cum dreptate avea şi Tudose să nu îi placă ora şase dimineaţa, după ce ani de-a rândul se sculase la şapte şi jumătate. Era ideea noului director, numit săptămâna trecută în funcţie: „Chiar dacă suntem un institut de cercetări, nu văd nici un motiv să ne apucăm de lucru la nouă, ca boierii. De luni, toată lumea la ora şapte să înceapă munca! Portar, cercetător şi femeie de serviciu."

La urma urmei, nu era o diferenţă aşa de mare, dar ora lipsă de somn părea să îi fi dat peste cap toate micile obişnuinţe. Timpii dintre făcutul cafelei şi bărbierit nu s-au mai sincronizat şi jumătate din cafea s-a scurs pe aragaz. A băut-o, atâta câtă i-a mai rămas, în faţa televizorului, butonând telecomanda, încercând să afle cum va fi vremea şi în loc de asta ascultând o altă emisiune culturală.

„Dezvrăjirea lumii, desacralizarea ei, pierderea legăturii cu miturile esenţiale ale omenirii duc, în fond, la îndepărtarea omului de esenţa sa; la mecanizarea şi automatizarea fiinţei umane până la pierderea identităţii şi a legăturii cu transcedentalul. Priviţi la cei din jur când sunteţi într-un tramvai şi ajungeţi lângă o biserică: mâna celor de lângă voi mimează mecanic un gest care de multă vreme pentru ei nu mai înseamnă nimic. În ochii lor nu vezi nici o lumină, în sufletul lor nu simţi nici o tresărire: au plătit obolul de cruci pe ziua în curs, aşa că pot să îşi vadă mai departe de viaţa lipsită de ţeluri, simplă înşiruire nesfârşită de sterotipisme dinamice..."

Moderatorul vorbea interesant, dar cafeaua, multă-puţină câtă fusese, se sfârşise, aşa că termină în fugă îmbrăcatul şi se repezi pe scări în jos să prindă tramvaiul de şase şi un sfert. De la chioşcul de ziare cumpără în ultimul moment „Viaţa culturală", cu gândul să aibă de citit în tramvai. Avea de mers şapte staţii, până tocmai în partea cealaltă a oraşului, aproape în câmp, ca şi cum Institutul ar fi fost cine ştie ce factor poluant.

Nu găsi în tot tramvaiul decât un singur loc. Era în spatele cabinei vatmanului şi, cum toate celelalte scaune erau aşezate cu faţa spre el, avea impresia că este dirijorul unui cor muncitoresc. Pentru că toate locurile erau ocupate de muncitori, unii chiar în salopete, care îl priveau întunecaţi. Din difuzorul aflat deasupra lui se auzea un tânguit de manele, dar încercă să nu îl bage în seamă, cum nu băgă în seamă nici discuţiile reluate imediat ce tramvaiul porni. Era luni şi se vedea că unii se desprindeau greu de obiceiurile week-end-ului prelungit, pentru că o sticlă începu să fie purtată din mână în mână. Deschise ostentativ „Viaţa culturală", pregătit să se refugieze în lectură următoarea jumătate de oră.

Încă pe prima pagină găsi un ciclu de articole reunite sub un supratitlu incitant: „Cultura, un produs perisabil?". Primul articol promitea să fie interesant, aşa că se cufundă în lectura lui, încercând să facă abstracţie de lălăielile difuzorului şi de discuţiile de dincolo de cortina fragilă a revistei: „Mare parte dintre oameni nu citesc nici un cotidian şi folosesc televiziunea drept unică sursă de informare. S-a stabilit în urma unor sondaje că 95% dintre liceeni privesc în fiecare zi la televizor, iar dintre aceştia, doar 8% citesc zilnic ceva, de obicei presa sportivă. În general, violenţa acoperă 90% din programe. Alternativa violenţei televizuale este sportul sau divertismentul ieftin, adesea grobian, cu glume licenţioase şi muzică uşoară, care nu e decât o formă de lascivitate ritmată. 40% dintre liceeni preţuiesc manelele. Sub pretextul «naturaleţei», al «dezinvolturii» şi al «aplombului», majoritatea prezentatorilor acestui tip de emisiuni vorbesc folosind un vocabular ce frizează sau chiar intră masiv în sfera vulgarităţii, a mahalagescului; unii escaladează constant culmile grotescului greţos şi deviant..."

După invectivele care se intersectau furioase pe deasupra scaunelor, se părea că problemele ridicate de autorul articolului nu îi preocupau absolut deloc pe cei din tramvai.

„Henţ sau ofsaid?", asta era marea dilemă a celor din faţa lui, şi întrebarea obsedantă şi zbierată interfera în mod neplăcut cu dilema care îl frământa pe autorul articolului, şi anume dacă este posibil ca, în condiţiile în care invadanta cultură audio-video a devenit omniprezentă în viaţa noastră, cultura scrisă mai poate avea vreo şansă. Nu îi fu dat să afle răspunsul pentru că, asemenea sabiei pe care o folosise Alexandru Macedon să taie nodul gordian, o mână aspră şi brutală trase în jos pavăza subţire a revistei, făcând loc unei sticle cu rachiu.

- Bea! spuse o voce răguşită, şi ochii negri şi tulburi care îl priveau îi amintiră în mod neplăcut de Germinalul lui Zola.

Înainte de a-şi da seama ce face, apucă sticla şi, ţintuit cu privirea de cel din faţa lui, un zdrahon mustăcios de vreo doi metri, îmbrăcat într-o salopetă murdară, luă un gât de băutură. Se înecă, tuşi, scuipă, dar ochii din faţa lui îl priviră neîndurători:

- Mai bea o dată! Pe urmă să ne spui dacă în minutul 23 a fost henţ sau ofsaid.

În ciuda tăriei băuturii, întârzie cu sticla la gură cât mai mult, forţându-şi mintea să găsească un răspuns plauzibil: „Henţ sau ofsaid?" Probabil că ieri avusese loc vreun nenorocit de meci. Butonase după-amiază telecomanda, căutând o emisiune cât de cât convenabilă. Pe un canale zbierase cineva ceva despre un henţ. Tramvaiul opri în prima dintre cele şapte staţii, dar nimeni, nici măcar Tudose nu observă asta. Avea să fie un drum mai lung ca de obicei, gândi el şi mai luă o gură de rachiu, de data asta fără să i-o ceară nimeni. Tramvaiul porni zdrăngănind, el lăsă revista în jos şi înapoie sticla:

- Henţ a fost, spuse cu hotărâre.

În timp ce jumătate dintre ocupanţii tramvaiului izbucniră în chiote de bucurie, ceilalţi păstrară o tăcere rău prevestitoare. Printre ei şi mustăciosul din faţa lui, care îl privea încruntat, cu o privire bănuitoare. Îi luă sticla şi trase şi el un gât bun, apoi întrebă mohorât:

- Cine a făcut henţ?

De data asta memoria nu îl mai ajută, şi ridică neputincios din umeri.

Mustăciosul mai trase un gât, apoi în tăcerea grea care se lăsase întrebă:

- Ce echipe au jucat ieri?

Clipele au prins a se scurge încet pe lângă Tudose şi din spatele tramvaiului au început a se auzi murmure ameninţătoare. Fără să se întoarcă, mustăciosul întinse spre ei o mână mare cât o lopată, şi murmurele încetară imediat. Apoi, cu o viteză neaşteptată, mâna se îndreptă spre el, îl prinse de reverele sacoului, îl ridică fără un efort aparent şi-l arătă celorlalţi ca pe un trofeu de mare preţ:

- Fraţiiilooor! zbieră cu un glas subţire mustăciosul.

Tremoloul de primadonă al mustăciosului l-ar fi făcut în alte condiţii să râdă, dar aşa, cum era agăţat la capătul căngii umane care îl vântura prin aer, ăsta era ultimul lucru la care se gândea Tudose. Insensibil la gândurile lui, mustăciosul îşi continuă spectacolul:

— Fraţiiilooor! Ăsta nici nu ştie ce echipe au jucat ieri!

Şi, ca să nu mai fie nici o îndoială despre cine era vorba, îl scutură bine pe Tudose până când ochelarii îi ajunseră pe vârful nasului.

Cu o mişcare instinctivă şi-i împinse înapoi, în timp ce era scuturat tot mai tare şi ridicat tot mai sus, ca să îl vadă toţi.

- Ce facem cu el, fraţiiilooor? întrebă mustăciosul, dar se vedea treaba că întrebarea era uşor retorică, deoarece, purtându-l mai mult pe sus, acesta se apropia tot mai mult de uşa tramvaiului.

- Afară cu el!

Unanimitatea deplină a strigătului l-a lămurit pe Tudose că reprezentanţii clasei muncitoare nu erau la prima acţiune de acest gen. Nu l-au uimit aşadar peste măsură nici ghionturile primite şi nici şutul în fund cu care a fost ajutat să ajungă în patru labe pe peronul staţiei.

- Ia-ţi şi hârţoagele cu tine! a strigat unul din tramvai, şi pagini din „Viaţa culturală" au prins a zbura pe lângă el, aşezându-se în cele din urmă obosite într-o băltoacă.

Se ridică de jos şi începu să se şteargă în timp ce tramvaiul se îndepărta huruind. Se aşeză câteva minute pe o bancă să-şi revină, apoi de la chioşcul din staţie îşi mai cumpără un exemplar din „Viaţa Culturală". Articolele despre fragilitatea artei promiteau să fie mai interesante decât se arătau la prima vedere. Începu să citească încă un articol, cu gândul să lase să treacă pe lângă el vreo două tramvaie ca sa fie sigur că nu avea să mai întâlnească în el muncitori. În operele literare, unitatea şi coeziunea lor erau subliniate prin frumoase figuri de stil, dar în viaţa reală lui Tudose i se părea că solidaritatea lor era direcţionată complet greşit.

„Valori morale care garantează perenitatea şi perpetuarea culturii, ca decenţa, discreţia, delicateţea, gingăşia, tandreţea, solidaritatea, sunt ridiculizate prin înlocuirea cu un cult al succesului-cu-orice-preţ, al banului, al învingătorului prin orice mijloace (pumn, glonţ, viclenie), al individualismului cinic, al şmecheriei agresive. O rapidă scrutare a evoluţiei răului (adică a subculturii, a violenţei, a grosolăniei, a prostului-gust) în televiziune va evidenţia amploarea globală a fenomenului şi anihilarea actului cultural, prin transformarea lui în "marfă", valoare-preţ, şi degradarea rolului filozofico-existenţial al culturii. Ar trebui, în aceste condiţii, să fie iniţiate veritabile «cruciade culturale şi morale» pentru ca adevărata cultură să îngăduie indivizilor să supravieţuiască în societatea mecanizată a aşa numitelor soap-operas, a muncii alienante, a publicităţii stupide şi a mijloacelor de comunicare în masă îndobitocitoare. Nu este greşit să folosim sintagma imperialism cultural, dacă ne referim la răspândirea internaţională a modelelor de emisiuni stupide. Emisiunile culturale, puţine câte mai sunt, au fost împinse cu bună ştiinţă la ore imposibile din noapte, făcând în schimb loc, la orele de maximă audienţă, falselor vedete care sunt vârâte pe gâtul oamenilor din nevoia de a aduce public, o audienţă cât mai mare, lipsită de orice scrupule şi aducătoare de profit. Rezultatul firesc al acestui fenomen este o dramatică prăbuşire a sistemului tradiţional de valori."

Prins de frumuseţea articolului, abia într-un târziu ridică ochii de pe el şi văzu că la geamurile tramvaielor care treceau din sfert în sfert de oră nu se mai vedeau feţele întunecate ale clasei muncitoare, fiind înlocuite de chipuri nevinovate de copii care mergeau la şcoală. Împături cu grijă revista şi îndrăzni iar să se urce. Şi de data asta, deşi erau mai multe locuri libere, se aşeză tot pe scaunul din spatele cabinei vatamanului, şi se pregăti de lectură, ascultând numai cu jumătate de ureche discuţiile adolescenţilor de lângă el. Nici nu le înregistră, fiind sigur ca era vorba de note, examene, referate şi lecţii recapitulate în grabă. Tramvaiul pornise deja, când în faţa şinelor apăru dintr-o dată un puşti, ridicând mâna. Se vede treaba că vatmanul îl cunoştea, deoarece opri brusc, fără să-i spună o vorbă. Din spatele chioşcului de ziare, mergând alene, se apropiau câţiva tineri. Turul pantalonilor căzut undeva pe la genunchi, ţigara lipită şmechereşte în colţul gurii şi mâinile vârâte în buzunare până la coate fu tot ce zări prima dată la ei. Pe urmă, deşi tramvaiul aştepta, le văzu mersul agale, indolent, ca şi cum ar fi fost siguri că tramvaiul nu avea să plece fără ei. Abia când urcară toţi, tramvaiul o luă din loc smucindu-se greoi. După graba cu care cei mici le făcură loc, Tănase îşi dădu seama că erau cunoscuţi. Unul dintre ei păşi alene pe culoar şi, ajuns la cabina vatmanului, îi bătu în uşa metalică să-i deschidă. Îi dădu o casetă şi, peste câteva clipe, din difuzoarele tramvaiului începu să se reverse o cacofonie de sunete peste care cu greu se putea auzi vocea stridentă a unui tânăr ce părea că vrea să comunice lumii ceva. Încercă să facă abstracţie de zgomotul din jur şi căută continuarea articolului: „Această invazie a prostului-gust duce la dispreţuirea culturii înalte. Oamenii nu mai citesc cărţi şi nu mai văd filme de artă. Ba mai mult, au un sentiment de desconsiderare faţă de ele. Subcultura video dă naştere sub ochii noştri la o altă generaţie. E suficient să treceţi o dată pe lângă o librărie care are în preajmă o sală de jocuri video. În librărie, câţiva cititori stingheri, în general între două vârste, răsfoiesc cărţile, în timp ce alături, într-o sală pe sfert cât librăria, se înghesuie o mulţime de jucători. Privirea fixă, sunetele guturale şi mişcările sacadate te duc cu gândul la o posibilă involuţie a speciei umane. Sau o altfel de evoluţie, deşi, privindu-l şi ascultându-l pe unul dintre ei mai mult timp, mintea îţi fuge fără să vrei la un câine din laboratorul lui Pavlov. Un câine ceva mai evoluat, căruia în loc de mâncare i se pun în faţă - pentru a obţine un set precis de mişcări şi reacţii - lumini şi umbre colorate. Căci incultura, după cum s-a mai spus de atâtea ori, nu este numai agresivă, ci şi foarte frumos colorată."

Lăsă revista pe genunchi, cu gândul să-i arate articolul şi colegului de birou. Căzut pe gânduri, abia observă că la următoarea staţie mai urcă un val de tineri. După sunetele guturale de recunoaştere cu care au fost întâmpinaţi şi după graba cu care elevii din clasele mici se refugiară grămadă în spatele tramvaiului, Tănase îşi dădu seama că drumul care îi mai rămăsese avea să îi pară extrem de lung. O sticlă, de data asta dintr-o băutură mai fină, începu să fie trecută din mână în mână şi interpretul din difuzoare se porni să se tânguie mai aritmic ca niciodată despre mama lui pe care o adora. Sau poate că o ura, pentru că nu se auzea prea bine, şi nici engleza în care cânta nu avea un accent cunoscut.

De data asta nu ar fi putut spune că a fost dat jos şi îmbrâncit. Nimeni nu s-a atins de el; atât numai că la un moment dat a ridicat ochii de pe revistă şi a văzut cum buzele celor din faţa lui se mişcă tăcute mimând cântecul aritmic de la difuzor. Imaginea a 20 de guri schimonosindu-se mute la el şi părând că vor să îi spună în tăcere acelaşi lucru a fost mai mult decât a putut suporta, şi a coborât ca în transă la prima staţie. Se uită posomorât la ceas: era opt şi jumătate, deci până la urmă tot la nouă, ca şi până acum, va ajunge. Nici nu voia să-şi închipuie ce va zice noul director când îl va vedea la ora asta. Precis îşi va închipui că este un gest de frondă şi că a făcut-o intenţionat. Cum mai avea numai două staţii, se întrebă dacă nu ar fi mai bine să meargă pe jos. Amintindu-şi de cei doi kilometri care îl mai despărţeau de Institut, se hotărî să meargă totuşi cu tramvaiul. Mai ales că, de câteva zile, vedea o tânără fragilă şi drăguţă aşezată de fiecare dată undeva pe scaunele din spate. O bănuia a fi studentă, fiindcă mereu o vedea citind foi acoperite cu un scris mărunt pe care le scotea una câte una dintr-o mapă subţire de plastic. Lăsă să treacă tramvaiul de jumătate şi se urcă în următorul, cel cu care mergea de obicei. Respiră uşurat când ajunse în atmosfera familiară şi cunoscută. Câteva gospodine care mergeau la piaţă, câţiva pensionari care îşi duceau nepoţii la grădiniţă şi, pe ultimul rând de scaune, în spate, citind ca de obicei, era fata. Voia de mult să schimbe câteva vorbe cu ea şi acum i se oferise un prilej bun. Era sigur că îl va compătimi pentru incursiunea lui prin lumea „celor care nu citesc".

Se apropie de ea căutându-şi cuvintele, cu gândul de a-i povesti cât mai fidel câte ceva din întâmplările acelei dimineţi, dar fata îl privi înspăimântată când se aşeză lângă ea. Ba chiar se trase mai într-o parte, întorcând faţa.

- Ştii ce mi s-a întâmplat? începu el să spună, dar nu putu continua, pentru că ochii măriţi de spaimă ai fetei îi dădură de înţeles că ea nu îl asculta.

Încercă să o liniştească, şi îşi dădu seama că din gât îi ieşeau numai câteva sunete guturale, onomatopee ciudate care o înspăimântară şi mai mult.

„Incultura, spre deosebire de lipsa de cultură, nu este numai agresivă, ci şi contaminantă." Oare citise asta în articolul din revistă, sau auzise la televizor azi dimineaţă? Nu era sigur, oricum nu mai conta, pentru că fata de lângă el începu să îşi strângă hârtiile, pregătindu-se să coboare. Până acum coborâse de fiecare dată în aceeaşi staţie cu el. Ce se întâmplase oare?

Îşi simţi dintr-o dată hainele îmbibate de mirosul celor care îl îmbrânciseră jos din tramvai, câţiva erau în salopete care nu fuseseră de multă vreme spălate; ţuica proastă pe care o băuse - o parte parcă se vărsase chiar pe el - îşi trimitea mirosul puternic în jur.

Se ridică în picioare şi încercă să se aranjeze puţin; îndreptă cravata şi se scutură de praful pe care îl adunase de pe peronul staţiei unde fusese trimis de-a berbeleacul. Scoase o lamă de gumă şi o mestecă ostentativ de câteva ori:

- Ei, acum e bine? o întrebă el, încercând să pară glumeţ.

Se pare că nu găsise tonul corect, pentru că fata se ridică în picioare şi se îndreptă grăbită spre uşă. Întinse mâna să o oprească, dar nu prinse decât mapa subţire de plastic în care ea îşi ţinea foile. Chiar atunci tramvaiul opri şi fata coborî fără să mai privească înapoi. Vru să coboare după ea să-i înapoieze mapa, dar tramvaiul porni brusc, făcându-l să se clatine. Se aşeză pe locul fetei şi privi dosarul subţire rămas amintire de la ea. Pe copertă, cu litere mari de tipar, scria: „MITURILE ESENŢIALE". Răsfoi abătut foile şi sub ochi îi căzură câteva versuri din „Epopeea lui Ghilgameş":

„Când vru în sfârşit să se ducă
la turma sa de gazele
şi la prietenii săi dintotdeauna,
aceştia au luat-o la fugă.
Văzându-l pe Enkidu că se apropie,
gazelele o iau la fugă,
şi vechii lui prieteni
o iau şi ei la fugă.
Animalele pure şi nevinovate ale pădurii
se feresc înspăimântate de apropierea lui
şi nu îl mai recunosc.
Enkidu vru să sară şi să fugă după ei,
dar trupul îi era vlăguit,
genunchii îi erau înţepeniţi,
în timp ce turma lui de animale nevinovate
se depărta în fugă."

În josul paginii, cu scrisul mărunt şi egal, fata adăugase: „Schimbarea mediului cultural, prin forţă sau persuasiune, sau numai pentru că este o modă urmată de cei mulţi, poate duce la pierderea comunicării cu fiinţa noastră interioară şi, în fond, la pierderea inocenţei".

Tănase puse în tăcere dosarul de plastic lângă el; se simţea mirosind a rachiu ieftin, a ulei ars luat de pe vreuna dintre salopetele celor care îl îmbrânciseră jos din tramvai, şi în minte îi vâjâia melodia lipsită de ritm a liceenilor.

Se întoarse şi privi în urmă pe geamul din spate al tramvaiului: în staţie, silueta de gazelă fragilă şi atât de inabordabilă a fetei se pierdea, parcă pentru totdeauna, în depărtări.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.ev.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Atelier KULT
Redactori: Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu
http://www.atelierkult.com/

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personala Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Gyurigami
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro/origami.htm







ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1   
(17.07 - 15.09.2000)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)
(găzduit de serverele reţelei Web1000)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Judecăţi (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (Pro-Gresii 17-18)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Săsărman, Georghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Georghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Georghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - Eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


rEaliZaTORi:

Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr-şeF / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr


aU ColaboraT:

Ovidiu Bufnilă
Voicu Bugariu
Sandu Florea
Simone Györfi
Lucian Merişca
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Cornel Robu
Sergiu Someşan

Free JavaScripts
provided by
The JavaScript Source

Images from
http://www.lordoftherings.net





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA?


Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pân' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul ;

A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume ; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.

Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei ;

Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...

(Vasile Voiculescu - Sonetul CLXX)
joi, 20 ianuarie 1955


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu