PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - Pro-Domo
PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice
PRO-TEST
Györfi-Deák György - Pre-Dator
Cătălin Ionescu - Pre-Făcătorie: Cele 3 legi ale parlamentarilor cu creier pozitronic
PRO-EMINENŢE
* Herbert George Wells
Horia Aramă - Colecţionarul de insule (fragmente)
Ilya Ehrenburg - Întâlniri cu Capek şi Wells (fragmente)
Ion Hobana - „Eliberator al gîndirii şi al imaginaţiei”
Mircea Opriţă - Accente necesare (fragmente)
Ion Aurel Preda - Notă introductivă (la volumul „Povestiri”, 1959 )
Szerb Antal - H. G. Wells
* Octavian Paler
Cătălin Ionescu - Decalogul de sub totalitarism
* Robert Lazu
Oana Stoica-Mujea - „Miracol şi Catastrofă”
PRO-FILE
Dan Popescu - Cărţi F & SF apărute în 2006
Dan Popescu - Cărţi F & SF apărute în 2007
Dan Popescu - "O mărturie în acest sens" (Almanahul Helion)
Cătălin Ionescu - Farmecul discret al restauraţiei (Almanahul Helion)
PRO-PUNERI
Mircea Opriţă - Scurtă istorie a unei „istorii alternative”
Virgona Vilius - De vorbă cu Gerald D. Nordley despre extratereştri şi relaţiile militare din francizele S.F. americane notorii
Cătălin Ionescu - Scurte aprecieri ale relaţiei dintre science fiction şi Securitate
PRO-POZIŢII
Liviu Radu - O antologie demnă de interes (Horia Nicola Ursu)
Liviu Radu - Un roman deosebit (K. J. Bishop)
Liviu Radu - O antologie interesantă (Michael Chabon)
Liviu Radu - Reţete, reţetari şi intrigi de palat (Costi Gurgu)
Liviu Radu - O lume care încearcă să afle ce a fost (M. John Harrison)
Liviu Radu - Poveşti cu vampiri în manieră modernă (Laurell K. Hamilton)
Liviu Radu - De data asta, despre voodoo şi zoombi (Laurell K. Hamilton)
Liviu Radu - Cartea rămâne mai bună decât filmul (Stephen King)
Liviu Radu - Riscurile de a avea telefon mobil (Stephen King)
Liviu Radu - Magia între vis şi realitate (Kelly Link)
Liviu Radu - Lume, lume virtuală! (Florin Pîtea)
Liviu Radu - Tranziţii în principal tehnologice (Geoff Ryman)
Liviu Radu - O Veneţie underground (Jeff Vandermeer)
Oana Stoica-Mujea - Omenirea s-a născut dintr-un vis (Clive Barker)
Györfi-Deák György - Poveşti fără Alisa (Lewis Caroll)
Györfi-Deák György - Primul roman apocaliptic autohton (Jósika Miklós)
Györfi-Deák György - H de la Hrană (Victor Martin)
Györfi-Deák György - Repovestiri senine (Mircea Opriţă)
Györfi-Deák György - Clipa eternă (Cornel Robu)
Györfi-Deák György - Pro Spes (Pentru speranţă) (Oana Stoica-Mujea)
Györfi-Deák György - Micile Apocalipse (Kurt Vonnegut jr.)
PRO-GRESII
Boda László - Aldous Huxley şi existenţa lipsită de speranţă
Voicu Bugariu - Postmodernismul şi sefiştii români
Victor Martin - Poveste din cartierul SF
Victor Martin - Cititul involuntar
Victor Martin - Înapoi, la conţinutul fondului problemei!
Cătălin Ionescu - Rollerball 1975 sau lungul şi violentul drum de regăsire
PRO-TON
Victor Martin - Omul providenţial (2)
Oana Stoica-Mujea - Insula pierdută
PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori
PRO-NUME
Lista neagră
PRO-SCRIS
Va urma?
PRO-DOMO
PRO-DOMO
Cătălin Ionescu
Atunci când grupul Eagles s-a reunit în anul 1994 să înregistreze albumul live Hell Freezes Over, unul din membrii fondatori, Glenn Frey, a anunţat oficial: „Nu ne-am despărţit niciodată. Ne-am luat doar o vacanţă de 14 ani”. Lucrul, în sine, era principial corect. Chiar dacă vacanţa de 14 ani începuse de fapt şi de drept cu o păruială între el şi colegul lui, Don Felder...
Într-un mod vag asemănător, revista Pro-Scris şi-a luat o mică vacanţă. Asemănarea, desigur, este á la Radio Erevan. Adică nici nu m-am păruit cu Gyuri, nici nu am avut o vacanţă de 14 ani. Cert este însă că ultimul număr Pro-Scris este datat trimestrele II şi III, 2006, iar numărul curent este datat trimestrele I şi II, 2007. De ce? De ce nu?... În fond, chiar şi o "mică" vacanţă de 3 luni este, la urma urmei, ceva atât de science fiction...
Ca să se simtă în siguranţă, revista Pro-Scris şi-a păstrat aceleaşi principii teoretice. De altfel revista se tot simte în siguranţă de aproape 7 ani... Capitolul Pro-Teze vă aşteaptă totuşi să-l vizitaţi, sunt acolo şi informaţii de ultimă oră despre adresele de net ale noastre.
Numărul curent Pro-Scris stă sub o umbră politică acaparatoare. Dacă în deschiderea numărului trecut, Györfi-Deák György vorbea despre urmărirea de către Securitate a scriitorilor, iată că între timp au apărut şi primele nume ale celor care au făcut pactul cu diavolul. O mare surpriză a fost recunoaşterea publică a colaborării lui Sorin Antohi cu Securitatea. Mare şi tristă, în acelaşi timp. În editorialul său, Pre-Dator, Györfi-Deák György, vorbeşte cu mâhnire despre percepţia unui intelectual asupra activităţii organelor de partid şi de stat, precum şi de inconsistenţa eforturilor din ziua de azi de a-i dovedi şi condamna pe vinovaţi. În celălalt editorial de sub genericul Pro-Test, Cătălin Ionescu atacă virulent anume oameni politici din Parlamentul României, în număr de 322, printr-o parabolă cu scrierile lui Isaac Asimov despre roboţi. Titlul materialului este Cele 3 legi ale parlamentarilor cu creier pozitronic.
Genericul Pro-Eminenţe rezervă un spaţiu generos personalităţii lui Herbert George Wells. Într-un anume fel Pro-Scris era dator cititorilor săi. Anul trecut, în 13 august, se împlineau 60 de ani de la moartea scriitorului englez (născut în 21 septembrie 1866). Binecunoscut pentru faimoasele sale romane Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil sau Insula doctorului Moreau, H. G. Wells a scris însă nu numai beletristică, ci şi istorie, comentariu social, fiind şi un militant declarat socialist. Totuşi, în ciuda faptului că opera din ultima parte a vieţii a fost proponderent politică şi didactică, scrierile science fiction din prima parte a vieţii sunt mult mai cunoscute. Mai mult, alături de Hugo Gernsback şi Jules Verne, a primit şi apelativul de „părintele science fiction-ului”. Györfi-Deák György a selectat un bogat conţinut critic la adresa personalităţii lui Wells: un fragment din volumul Colecţionarul de insule semnat de Horia Aramă pe tema Utopiei moderne, volumul lui H.G. Wells apărut în anul 1905; o întâlnire a scriitorului şi ziaristului din Uniunea Sovietică Ilya Ehrenburg cu Wells şi Capek; un extras din volumul Un englez neliniştit, semnat de Ion Hobana despre gânditorul Wells; un fragment din cartea lui Mircea Opriţă întitulată H. G. Wells: Utopia modernă, care descrie curentul deschis în science fiction; o parte din prefaţa semnată de Ion Aurel Preda la un volum de povestiri al lui Wells apărut în limba română din anul 1959; şi, nu în ultimul rând, un extras din Istoria literaturii universale a literatului maghiar Szerb Antal, volum apărut în anul 1941, cu patru ani înaintea de moartea lui Szerb într-un lagăr de concentrare nazist.
Capitolul Pro-Eminenţe se preocupă, din nefericire, şi de recenta trecere în nefiinţă a lui Octavian Paler. Impresionat de volumul Viaţa pe un peron Cătălin Ionescu îi face o scurtă critică, menţinând accentul pe critica societăţii, în Decalogul de sub totalitarism.
În acelaşi capitol, puteţi citi şi un excelent interviu luat de Oana Stoica-Mujea lui Robert Lazu, intitulat Miracol şi catastrofă.
Capitolul Pro-File se deschide cu o trecere în revistă exhaustivă a apariţiilor editoriale. Materialul lui Dan Popescu a fost împărţit de autorul său în două părţi în funcţie de data de apariţie, respectiv anii 2006 şi 2007.
Sub acelaşi generic puteţi citi şi două materiale de esenţă critică la adresa Almanahului Science Fiction 2007, editat de clubul Helion la sfârşitul anului 2006. Primul material, sub aceeaşi semnătură a lui Dan Popescu este intitulat "O mărturie în acest sens" şi se referă la senzaţiile amestecate încercate de autor la primul „impact” cu almanahul în cauză. Al doilea material, sub semnătura lui Cătălin Ionescu, se intitulează Farmecul discret al restauraţiei, evidenţiind plusurile şi, din păcate, multele minusuri ale ambiţiosului almanah.
Capitolul Pro-Puneri este structurat în 3 subcapitole distincte. Primul, Scurtă istorie a unei „istorii alternative”, este un extras din volumul lui Mircea Opriţă intitulat Discoteca din Alexandria şi apărut în anul 2007 la Editura Limes din Cluj-Napoca, pe tema, ce ar fi dacă Apollo 11 ar fi ajuns pe Marte în loc de Lună?
Al doilea material este un nou interviu luat de Virgona Vilius domnului Gerald D. Nordley despre extratereştri şi francizele S.F. americane notorii. Vă reamintim că un alt interviu luat domnului Nordley tot de către Virgons Vilius poate fi întâlnit în numărul trecut al reviste Pro-Scris.
Ultimul material de sub genericul Pro-Puneri este intitulat Scurte aprecieri ale relaţiei dintre science fiction şi Securitate şi este semnat de Cătălin Ionescu. În cazul acesta titlul este suficient de semnificativ.
Urmează un bogat capitol de Pro-Poziţii. Liviu Radu ne propune pentru început nu mai puţin de 13 recenzii de carte. Începem cu Editura Tritonic şi volumul Transformarea lui Martin Lake, o antologie de Horia Nicola Ursu care cuprinde 4 autori, Jeff Vandermeer, Nicola Griffith, Marian Coman şi K. J. Bishop. Ultima autoare a antologiei mai sus amintite, K. J. Bishop, semnează la aceeaşi editură, Tritonic, romanul Oraşul gravat. Urmează antologia Povestiri incredibile, volumul 2, antologator Michael Chabon, apărută la Editura Nemira. Liviu Radu se reîntoarce apoi la editura Tritonic cu recenzia volumului lui Costi Gurgu, Reţetarium. Din bogata colecţie de titluri apărute la aceeaşi editură, a selectat apoi o ediţie omnibus de romane, nuvele şi povestiri semnate de M. John Harrison despre lumea ce dă şi titlul volumului, Viriconium. Liviu ne prezintă în continuare 2 romane semnate de Laurell K. Hamilton, Plăceri interzise şi Cadavrul care râde, într-un still horror foarte modern, tot la Tritonic. Ajuns la capitolul horror Liviu Radu trece în revistă şi două titluri de Stephen King, La miezul nopţii, volumul 1, precum şi Mobilul. Cărţile sunt apărute la editurile Trei, respectiv Nemira. Următorul volum (tot la Tritonic) este Magia pentru începători, semnat de Kelly Link, „cea mai apreciată autoare de proză scurtă din acest moment”. Gangland, romanul lui Florin Pîtea, apărut la editura Amalteea, urmează pe lista criticului neobosit Liviu Radu, care nu trece cu vederea nimic. Ultimele 2 titluri din maratonul lui Liviu Radu sunt Geoff Ryman, Aer şi ediţia omnibus cu romanele şi povestirile lui Jeff Vandermeer desfăşurate în universul intitulat Veniss Underground. Ambele cărţi sunt apărute tot la editura Tritonic din Bucureşti.
Oana Stoica-Mujea comentează, tot sub auspiciul Pro-Poziţiilor, volumul dark fantasy Everville, semnat de Clive Barker la editura RAO.
Györfi-Deák György ne prezintă la rându-i câteva recenzii, tot la Pro-Poziţii. Şi începe cu două volume ale lui Charles Lutwidge Dodgson, mult mai cunoscut sub pseudonimul său literar, Lewis Caroll. Cele două volume apărute la editura DramArt din Iaşi sunt Faerie Tales/Poveşti din Feeria şi Another Fairy Tale/Altă poveste din Feeria. Urmează cronica unei prime apocalipse autohtone, cea scrisă de romancierul Jósika Miklós, născut aproape de finele secolului 18 în Turda. Nuvela Zilele sfârşitului lumii (în original Végnapok) a apărut în volumul Galaktika 35, la Budapesta, în anul 1979. Seria de cronici este continuată de volumul lui Victor Martin, Frigiderul cu cărţi, volum apărut la Craiova, la editura MJM. Victor Martin este un prolific şi neliniştit autor român, colaborator, după cum probabil aţi observat, şi cu revista Pro-Scris... Discoteca din Alexandria, noul volum semnat de Mircea Opriţă la editura Limes din Cluj este următor popas pe traiectoriile Pro-Poziţiilor. Pe lângă titlu, volumul are şi 3 subtitluri, Cartea ştiinţelor, Ziua a doua din 'Un decameron europrovincial' şi cel mai sugestiv, Repovestiri senine. Cornel Robu continuă şi concluzionează voluminosul studiu O cheie pentru science fiction cu volumul Paradoxurile timpului în science fiction, în care autorul analizează 11 cazuri de paradoxuri temporare. Cartea este apărută la Cluj, la editura Casa cărţii de sţiinţă. Penultima cronică literară este cea la romanul Şarama, apărut în două volume, Profeţia şi Întunericul, fiecare în trei părţi. Purtând semnătura lui Oana Stoica-Mujea, proza care aparţine şi totuşi se detaşează de linia fantasticului eroic, a apărut la editura Eminescu. Ultima cronică este un omagiu adus de Györfi-Deák György scriitorului Kurt Vonnegut jr., dispărut recent dintre noi (11 noiembrie 1922 - 11 aprilie 2007). Iar volumul trecut în revistă nu este faimosul Abator 5, cum poate ne-am fi aşteptat, ci relativ mai puţin cunoscutul Leagănul pisicii, apărut în versiune românească în anul 2004, la editura Polirom.
Urmează un la fel de bogat - şi de pertinent - capitol de Pro-Gresii. Pentru început, Györfi-Deák György a tradus un studiu despre Aldous Huxley aparţinând lui Boda Lászlo, profesor în teologie la Universitatea Catolică Péter Pazmany din Budapesta. Studiul se intitulează Aldous Huxley şi existenţa lipsită de speranţă. Continuă Voicu Bugariu, cu un material intitulat Postmodernismul şi sefiştii români, în care criticul analizează cu atenţie raporturile postmodernismului românesc cu lumea literară, constatând, cu acest prilej, „avantajele” modului sefist de a face literatură.
Victor Martin ne propune, sub acelaşi „acoperiş” al Pro-Gresiilor, nu mai puţin de 3 texte, rotunde, dense şi, dacă mi-e îngăduită această butadă, realist de pesimiste. Primul este o Poveste din cartierul SF, despre răspunderile, tentaţiile, pericolele şi consecinţele unei critici literare incompetente. Al doilea este intitulat Cititul involuntar având ca temă inconsistenţă navigării pe internet, cât şi a politicilor editurilor de a sprijini mai degrabă non-valoarea decât valoarea literară. Cel de-al treilea - şi, după părerea mea, cel mai virulent - este Înapoi, la conţinutul fondului problemei!, despre criza de identitate a SF-ului şi a SF-iştilor români.
În ultimul material al acestui capitol Cătălin Ionescu îşi pune cenuşă în cap şi face elogiul unui film vechi, pe care îl repudiase cu câţiva ani în urmă, Rollerball, versiunea originală, din anul 1975.
Pro-Ton, capitolul de proză, grupează 2 texte scurte. Primul este de fapt o continuare din numărul trecut, intitulat Omul providenţial, sub semnătură lui Victor Martin, având puternice accente politice parodice. Finalul acestei povestiri îl veţi putea citi în numărul viitor din Pro-Scris.
Al doilea text este semnat de Oana Stoica-Mujea, intitulat Insula pierdută, un text de nuanţă fantasy.
Pro-Scris nu neglijează nici capitolul Pro-Porţie. Ca de obicei, veţi găsi aici Link-urile alese de Pro-Scris, o Arhivă on-line unde puteţi consulta toate numerele revistei Pro-Scris, apărute din august 2000 şi până acum, plus un Index de autori prezenţi în paginile revistei noastre.
Spre final, Pro-Numele vă prezintă în stilul caracteristic (java, dacă interesează pe cineva...) Lista neagră a realizatorilor şi colaboratorilor.
În spiritul tradiţiei proprii, înainte de a se despărţi de dumneavoastră, cititorii, Pro-Scris îşi pune, la modul retoric, întrebarea Va urma? Poezia aleasă îi aparţine de astă dată lui Mircea Dinescu. Şi poate că, şi în lumina poveştii cu trupa Eagles cu care am început, sensul întrebării de acum nu ar fi, dacă va urma, ci, mai curând, când va urma? Până una alta, în spirit science fiction, să lăsăm viitorul să decidă asupra acestui aspect...
Noi vă urăm lectură plăcută!
PRO-TEZE
PRINCIPIILE TEORETICE
Cătălin Ionescu
Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.
Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.
Noua adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.110m.com - la această oră serverele de la 110mb asigură, în regim gratuit, cel mai rapid acces site-ul Pro-Scris, oferind totodată mai multe facilităţi tehnice, care sunt în curs de implementare.
Sunt funcţionale şi adresele:
http://proscris.port5.com
şi/sau
http://proscris.50webs.com.
Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail catksa@yahoo.com
Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
Editorul
© 2000 - 2007
PRO-TEST
PRE-DATOR
Györfi-Deák György
De un an de zile, de când Sorin Antohi a recunoscut că a colaborat cu Securitatea, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Până la urmă, am intrat în Uniunea Europeană cu turnătorii noştri cu tot. „Zestre" grea, ca un bolovan legat de picioarele unui om aruncat în apă. Ion Mihai Pacepa spunea în „Orizonturi roşii" că unul din zece români furniza, de voie sau de nevoie, informaţii. Dacă îi adunăm şi pe activiştii de partid, şi pe agenţii în uniformă, ne iese la fix 15% , adică tocmai cât este electoratul Partidului „România Mare".
Ca maghiar, am avut o cu totul altă percepţie asupra activităţii organelor de partid şi de stat. Am avut prieteni sâcâiţi ani de-a rândul, pentru că odată au ascultat în căminul studenţesc o casetă cu înregistrarea unei opere rock despre întemeierea regatului ungar, reprezentaţie acum devenită clasică şi trecută în repertoriul Teatrului de Stat din Timişoara. Cum în vecini era şi un ghitarist cu mofturi de mare cunoscător de muzică, băieţii l-au chemat să se bucure de spectacol, fără să ştie ce hram poartă omul. Greşeală fatală, care pe unii i-a costat diploma. Alţii au fost terorizaţi ca să nu povestească despre pseudo-atentatul de la Sfântul Gheorghe (1984) ori despre mişcările muncitoreşti de la Braşov (1987). Rând pe rând, au fost interzise emisiunile de radio şi TV în alte limbi, apoi o bună parte dintre activităţile culturale. Către 1987, s-a ajuns până la situaţia absurdă că nu era voie să pomeneşti denumirea maghiară sau germană a unei localităţi într-un text scris în limba respectivă, y compris Budapest, corectat cu sârguinţă de cenzori ca „Budapesta" (unii râdeau şi ziceau că de aceea s-a introdus codul poştal, pentru ca să fie totuşi ceva ce se citeşte la fel în diferite limbi).
Aminteam într-un articol mai vechi („Despre distopii, numai de bine”, în Pro-Scris 3-4 de faptul că utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei:
„Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.”
Ultimele două propoziţii se referă la un caz concret. Nagy „Király” Ottó a fost student la politehnica timişoreană. Pornind de la istoria SF a suedezului Sam Lundwall (tradusă în maghiară de Szentmihályi Szabó Péter şi publicată în Metagalaktika 7 din 1984), el a scris o lucrare bine documentată despre societăţile viitorului, cu care a câştigat premiul I la Sesiunea de comunicări, secţiunea Filosofie. Impresionaţi de calitatea lucrării, profesorii săi au trimis-o mai departe, la Bucureşti, unde avea loc sesiunea naţională. Lucrarea a picat sub nasul unui colaborator al Securităţii, care şi-a anunţat ofiţerul de legătură şi tânărul a fost luat la întrebări, în repetate rânduri, despre entuziasmul cu care s-a dedicat studiului societăţilor totalitare. În cele din urmă, sâcâit de câinii de pază ai regimului, Ottó a trecut graniţa în Ungaria şi de acolo mai departe, la nemţi.
Securiştii ne citeau corespondenţa, ne ascultau convorbirile, făceau tot ce-i posibil ca să ne spioneze gândurile. Si trăiau bine, în vreme ce noi primeam o jumătate de pachet de unt, un kil de zahăr, o sticlă de ulei şi „În arşiţa nopţii" de John Ball la pachet cu „Rolul clasei muncitoare în edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate". Informaţiile adunate erau folosite pentru şantajarea şi coruperea altor informatori. Intelectualii erau primii vizaţi, mai cu seamă scriitorii cu priză la public.
Precum treceau anii, bănuiesc că tot aşa se adunau filele în dosare.
Aş fi fost curios să-mi văd propriul dosar, mai ales după ce câţiva foşti colegi au recunoscut public că au dat cu subsemnatul pe la organele specializate. În anul patru, am locuit într-o cameră perete în perete cu cea a lui Andrei Bodiu, un loc pe unde Carol Sebestyén trecea în mod obişnuit. Dar trebuie să-mi pun pofta în cui. Condiţiile de studiere ale arhivelor sunt prohibitive, trebuie să faci o cerere cu luni înainte, apoi să călătoreşti la Bucureşti, unde, după cum cer interesele politice de moment, te poţi trezi că ţi se pun trei foi în faţă şi acelea pline de rânduri şi cuvinte acoperite cu benzi negre.
Şi asta doar ca, eventual, să ţi se confirme faptul că un anumit membru de vază din partidul ţărănesc (se poate să fi trecut între timp la altă formaţiune politică), acum mare patron de firmă, despre care ziarele zic că ar fi fost favorizat în încheierea anumitor contracte cu municipalitatea, este cel care i-a dat în gât pe prietenii mei - lucru pe care oricum îl ştiam de pe vremea lui Ceauşescu.
Ca să-i identificăm pe o parte dintre delatori, nici n-avem nevoie de arhive. Dovezi şi mărturii există destule, dar nu există un for oficial dispus să le ia în seamă. Ca să-i dovedim şi să-i condamnăm pe vinovaţi, avem nevoie în primul rând de o justiţie funcţională. Apoi de o veritabilă lege a lustraţiei. Altminteri, orice demers justiţiar se transformă într-o luptă cu morile de vânt, iar călăii de ieri ne râd în nas de la înălţimea tribunei Parlamentului, unde i-a propulsat partidul şi sistemul de votare a aleşilor pe liste.
PRE-FĂCĂTORIE: CELE 3 LEGI ALE PARLAMENTARILOR CU CREIER POZITRONIC
Cătălin Ionescu
Stephen Byerley este personajul principal din povestirea Evidence (Dovada) din faimosul volum I, Robot, semnat de Isaac Asimov. Byerley, de profesie avocat, candidează pentru un post politic iar contracandidaţii răspândesc zvonul ca ar fi un robot. Pentru elucidarea cauzei este trimisă Susan Calvin, robopsihologul de la Roboţii Americani. Byerley îşi dovedeşte în cele din urmă umanitatea lovind un om, în direct, la televiziune, dar Susan Calvin realizează că gestul nu este semnificativ, pentru că exista posibilitatea ca şi omul lovit să nu fie, la rându-i, decât un alt robot umanoid. Robopsihologul însă nu va interveni mai departe în alegerile politice, pentru că, din toate punctele de vedere, un robot pozitronic ce respectă cele 3 legi fundamentale ale roboticii este cel mai bun candidat posibil pentru o funcţie politică. Ideea este dusă mai departe în următoarea şi ultima povestire a volumului, Evitable conflict (Conflictul evitabil), în care întreaga economie mondială este condusă de creiere pozitronice, de Maşini. Volumul Eu, robotul a fost publicat în original anul 1950 (prima traducere în limba română a apărut în anul 1967).
După mai bine de jumătate de veac, poveştile asimoviene sunt la fel de actuale şi în România anului 2007. Deşi premisele nu sunt defel identice...
1 ianuarie 2007 poate fi considerată cea mai mare realizare politică românească din ultimii 88 de ani. 1 decembrie 1918 este, cronologic, evenimentul imediat anterior din destinul românesc care poate egala „Unirea” cu Europa, care a intrat oficial în vigoare în prima zi a acestui an.
Ca de obicei, detractorii şi nemulţumiţii cronici au bodogănit: nu vă aşteptaţi la minuni, cetăţeni, Europa, hulpavă, abia aşteaptă să sugă tot ce este „milenar” în cultura română şi să ne trântească pe masă simulacrele societăţii de consum, la preţuri insuportabile. „Intelectualii” de stânga (suntem o revistă de science fiction, să presupunem că ar exista şi aşa ceva...) au deplâns cu lacrimi de crocodil starea precară a Europei, subjugată de corupţie, birocraţie şi neînţelegeri între state, incapabilă să-şi adopte, de pildă, o constituţie. „Specialiştii” în fotbal şi politică de la colţul străzii sau din diferite redacţii de presă au continuat să atragă cu tărie atenţia celor care se uită în gura lor asupra greşelile inadmisibile făcute după căderea ceauşismului, şi mai ales despre „patrioţii” care au militat mereu şi în van pentru „a nu-ţi vinde ţara”...
Şi totuşi 1 ianuarie 2007 a venit şi a trecut. România a prins „ultimul tren” şi face parte din Uniunea Europeană. O Uniune cu destule probleme dar care, dincolo de divergenţele existente, şi-a ales motto-ul „Uniţi în diversitate”. O Uniune în care România are dreptul la un viitor apropiat de Vestul Europei, delimitându-se astfel de influenţa Estului...
*
Ajuns aici, mă simt dator cu o explicaţie: În momentul în care am explicat unuia din membrii redacţiei noastre că editorialul meu va aborda şi tema Europei Unite (hm, astea erau intenţiile la vremea aceea...), persoana în cauză (pentru care eu unul am, de altfel, un respect sincer) a încercat, cu tact şi diplomaţie, să mă convingă să nu cad în plasa unui politic derizoriu. Nu am reuşit însă să aflu exact esenţa, adică răspunsul la întrebarea „de ce”? Cum foarte mulţi tineri din ziua de azi privesc cu scârbă circul politic actual - euforia intrării în Europa s-a „cam” evaporat, steguleţele albastre parcă nu au fluturat niciodată pe maşini şi scandalurile politice au depăşit orice urmă de decenţă – mi s-ar fi părut foarte interesant să am răspunsul unui tânăr la întrebarea „de ce nu suportaţi politica românească”?
Ce este însă, la urma urmei, politica aceasta atât de rău famată pe meleaguri mioritice? RoDEX 1.2 dă următoarea definiţie: „Totalitate de scopuri şi obiective urmărite de clasele sau grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri şi obiective.” Dumnezeule, ce definiţie made in the 50’s... Site-ul Answers.com oferă o cu totul altă variantă: „Arta sau ştiinţa guvernului sau guvernarea, în sensul guvernării unei entităţi politice, precum naţiunea, şi administrarea şi comanda afacerilor interne şi externe.” A spus cineva, „arta”?...
Situaţia politică din România nu are însă nimic de-a face cu arta. O ţară care abia a intrat în Uniunea Europeană şi este sfâşiată de conflicte interminabile, în care beligeranţii se regrupează rapid în noi alianţe de circumstanţă, pentru a nimici cu disperare inamicul... Veşnica şi înţeleapta întrebare „cui prodest” a încetat să mai funcţioneze. România a fost împinsă într-o criză politică fără precedent, care nici acum nu pare depăşită. S-a apropiat oare densitatea mămăligii româneşti de o nouă valoare critică, care o predispune la explozie?...
*
Revenind la science fiction şi politică, un articol care merită o atenţie aparte este Political Ideas in Science Fiction (Idei politice în science fiction) de pe site-ul Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Political_ideas_in_science_fiction). De la bun început se remarcă faptul că explorarea politicii de către genul science fiction s-a făcut chiar de la originile sale. De altfel trebuie să recunoaştem că arta politicii a exercitat o anume fascinaţie asupra oamenilor dintotdeauna – lui Aristotel (384 – 322 îH) i se atribuie butada „Omul este, prin natura sa, un animal politic”.
Animalele din politica românească par mai degrabă suspecte de turbare. Virusul ucigaş a luat în stăpânire aproape întreg parlamentul care a suspendat, fără nici un motiv legal, preşedintele ales, fluturând în loc de explicaţii nişte baliverne despre pericolul dictaturii, al fascismului, etc. Vechii şi declaraţii duşmani din parlament au strâns rândurile, într-o unitate monolitică, împotriva celui care a avut curajul – şi demnitatea – să condamne comunismul şi crimele sale şi care a arătat că doreşte să lupte nu doar din complezenţă împotriva corupţiei. Culmea, deşi sondajele de opinie erau extrem de clare, liderii politici au primit votul de blam al electoratului complet nepregătiţi la această variantă. Ceea ce nu face decât să evidenţieze, dacă mai era nevoie, imensa ruptură dintre interesele politicianiste (deci nicidecum politice!) şi aspiraţiile electoratului. În orice ţară civilizată un astfel de hiatus ar fi dus la dizolvarea parlamentului. Nu şi în România, unde clasa politică nu are nici o noţiune de responsabilitate... Nu pot însă să trec cu vederea şi faptul că, abia în al douăsprezecelea ceas, Europa s-a simţit datoare să intervină, cu ceva mai multă fermitate, în criza politică românească, existând totuşi curente politice importante europene (socialist şi liberal, de pildă) care au catalizat pur şi simplu criza politică, prin declaraţii de-a dreptul iresponsabile... Cuvântul de ordine al României văzute dinspre Bruxelles a fost nu „Uniţi în diversitate”, ci mai curând „Dezbinaţi până la prăsele”...
În editorialul numărului 4 din 2004 spuneam:
«Teoria Conspiraţiei. Axioma Conspiraţiei. Regula Conspiraţiei. Rutina Conspiraţiei. Stop!
În toată această nebună scenă pe care se joacă şi rejoacă Teoria conspiraţiei live, de un număr greu de precizat de ani, spectacol pe care eu îl urmăresc cu nesaţ, s-a întâmplat ceva absolut de neimaginat. Dincolo de orice limită. Brusc şi incredibil.
Pentru prima oară în toţi anii pe care i-am trăit pe aceste meleaguri - şi, credeţi-mă, îmi amintesc de pildă cu destulă claritate funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej - pentru prima dată deci în peste 4 decenii şi jumătate am rămas uimit de discursul unui preşedinte ales al României. De faptul super science fiction că un preşedinte a ţinut câteva discursuri pline nu de obişnuitele platitudini lemnoase despre consens, datorie, popor şi ţară - ci de câteva vorbe sincere. Să fie oare Traian Băsescu omul care va ştii să facă din România o ţară normală?
Este, probabil, prea devreme pentru a trage astfel de concluzii. Distanţa la care a ajuns România faţă de Ucraina, după 15 ani de epocă Ion Iliescu & Emil Constantinescu este îngrozitor de mică. Şi, nu în ultimul rând, îndelungatul meu antrenament în teoriile conspiraţioniste mă face, în continuare, circumspect. Am ajuns să nu cred în minuni, chiar dacă ani de zile am sperat în ele. Pentru a schimba schimbarea este, din nefericire, nevoie de mai mult decât câteva vorbe.
Faptul însă, deocamdată, rămâne singular. Teoria conspiraţiei va trebui poate să intre în revizie. Desigur, nu am uitat că rolul scriitorului, fie el şi de science fiction, este de a fi în opoziţie, indiferent cine este la putere. O lecţie pe care science fiction-ul nostru, mai întotdeauna amator de face sluj la mai marii zilei, nu a înţeles-o nici acum.
Dar pe mine mă tot munceşte un alt gând. Oare cu ce ochi voi citi peste 4 sau 5 ani acest editorial? Va trebui să revizuiesc iar, pentru a câta oară, Teoria Conspiraţiei? Vectorul rău va rămâne în continuare înţepenit pe defazajul de stânga?... »
Iată că nu au trecut decât 3 ani şi ceva de atunci. Parlamentul are în prezent imaginea unei clase politice complet rupte de toate problemele societăţii civile, incoerente în propriul angrenaj monstruos de legi, conceput exclusiv pentru a-i servi intereselor proprii, în timp ce sistemul demagogic a luat proporţii aproape incredibile.
În povestirea Evidence Isaac Asimov scria:
«Robopsihologul dădu din cap.
- ... Mie îmi plac roboţii. Îmi plac mai mult decât oamenii. Dacă ar putea fi creat un robot care să îndeplinească funcţiile unui demnitar, sunt convinsă că ar fi cel mai bun dintre toţi demnitarii. Conform legilor roboticii el nu va putea pricinui nici un rău oamenilor, nu va putea deveni niciodată tiran, corupt, imbecil sau tributar prejudecăţilor. Iar după ce va fi slujit un timp anumit se va retrage singur – pentru că nu va voi să jignească oamenii lăsându-i să vadă că cel care-i conduce este un robot. Ar fi un conducător aproape ideal.
- Un singur neajuns: s-ar putea să greşească din cauza limitelor creierului lui. Creierul pozitronic nu cuprinde întreaga gamă extrem de complexă a creierului uman.
- Ar avea consilieri. Nici chiar creierul uman nu-i în stare să guverneze fără ajutor.»
Sigur, ideea unei maşini care să guverneze este mai degrabă înfiorătoare decât amuzantă. Roboţii lui Asimov însă, prin prisma celor 3 legi ale roboticii, trec cu mult dincolo de apelativul „maşină”. În aceeaşi povestire se explică:
«...dacă nu le interpretezi ca atare, cele trei legi ale roboticii sunt de fapt principiile de bază ale majorităţii sistemelor etice din lume. După cum se ştie, orice fiinţă umană e firesc să aibă instinct de conservare care, pentru roboţi, constituie conţinutul legii a treia. Tot aşa, orice om „cumsecade”, cu conştiinţă socială şi simţ de răspundere, se va supune autorităţii celor în drept; va asculta de medicii lui, de şefii lui, de guvern, de psihiatri şi de semenii lui; se va supune legilor, va respecta regulamente, se va conforma obiceiurilor, chiar atunci când acestea îl vor incomoda sau îî vor periclita existenţa. Ceea ce corespunde legii a doua a roboţilor. Le fel e de presupus că, orice om „cumsecade” îi va iubi pe ceilalţi, cât şi pe sine însuşi, îşi va ocroti semenii şi îşi va risca viaţa pentru a salva viaţa altuia. Pentru roboţi, aceasta este legea întâi. »
Roboţii nu sunt, prin urmare, din punct de vedere psihologic, decât nişte persoane ideale. Chiar dacă, mai departe, Asimov a avut grijă el însuşi de „progeniturile” sale: în ultimă instanţă roboţii vor împiedica libera dezvoltare a omului, şi atunci vor trebui să dispară, totuşi. Nu înainte însă de a li se atribui roboţilor, prin introducerea unei intrinseci legi zero, capacitatea de a face până şi crime...
Revenind la oile noastre, putem afirma, în spirit science fiction, că şi în fotoliile parlamentului nostru stau „oameni” cu creier pozitronic care respectă 3 legi fundamentale:
1. Parlamentarului nu i se poate pricinui nici un rău.
2. Parlamentarul trebuie să asculte dispoziţiile şefilor de partid, dacă ele nu contrazic legea 1.
3. Parlamentarul trebuie să-şi apere mandatul şi interesul propriu, în spiritul legilor 1 şi 2.
Parlamentarii cu creier „pozitronic” sunt, desigur, cei ce gândesc în spirit „pozitiv” şi nicidecum „negativ” (înainte de Asimov aveau apelativul „yesman”). Evident, din creierele lor s-a născut întrebarea „pozitronică” de pe buletinele de vot ale referendumului, şi tot creierele lor „pozitronice” au îndemnat electoratul, pe toate căile posibile, să voteze DA... Doar că electorii, ca nişte nesimţiţi, au doar creiere omeneşti. Limitate, „electronice”, adică „negativiste”... Parlamentarii cu creier pozitronic sunt fabricaţi, prin tradiţie, de venerabila companie Roboţii dinspre soarerăsare şi oficial numărul de exemplare în funcţiune este de 322. Totuşi suntem convinşi că, în fapt, numărul lor este mult mai mare...
Iar eu ar trebui să mă opresc aici... Nu pot însă să nu mai arunc o privire spre Teoria Conspiraţiei şi să nu mă întreb dacă e nevoie de o nouă revizie...Din păcate, până la instalarea a unui sistem democratic stabil, sub toate formele şi la toate nivelele, Teoria Conspiraţiei va fi tot mereu revizuită. Şi noi nu putem decât să sperăm, cu optimism – sau, mai curând, cu pesimism - ponderat că preşedintele Băsescu va fi capabil şi va dori să reformeze clasa noastră politică, astfel încât să putem continua drumul integrării europene început anul acesta. Dar, dincolo de lupta – şi drumul - preşedintelui, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, dacă în viaţa politică a României anului de graţie 2007 vor continua să mişune „parlamentari cu creier pozitronic”, o bună parte din vină o purtăm şi noi, cetăţenii cu drept de vot.
PRO-EMINENŢE: HERBERT GEORGE WELLS
COLECŢIONARUL DE INSULE
(fragmente)
Horia Aramă
Vizitat de „idei” ca şi de „viziuni”, fără să facă nici literatură sută la sută, nici filosofic integrală, utopistul sintetizează într-o măsură sau alta în opera sa elemente din ambele zone amintite. Trăsătura prin care se identifică în cea mai mare măsură cu ele este caracterul de „iluzie” al artei şi filosofici surprins de filosoful D. D. Roşca în „Existenţa tragică”. Dacă există în fenomenul suprastructural vreo „iluzie necesară”, aceasta rezidă în utopie.
Am amintit aceste câteva idei pentru a prezenta o scriere puţin cunoscută. Este vorba despre Utopia în literatura engleză, lucrare de doctorat susţinută de Emil I. Diaconu la universitatea clujeană şi apoi tipărită în 1936, prima, iar după ştirea noastră singura teză consacrată la noi fenomenului utopic şi, cu cele o sută treizeci şi trei de pagini ale sale, cea mai amplă alcătuire originală asupra lumilor de nicăieri.
Autorul studiază locul „mediului” în utopia engleză. El arată „cum au reacţionat diferiţii utopişti faţă de mediul înconjurător şi cum au rezolvat ei, pe planul ideal al operelor lor, problemele sociale existente”. Paralela dintre mediu şi utopie scoate în evidenţă şi faptul că scrierile de acest gen diferă nu numai de la o epocă la alta, ci şi de la o „stare de civilizaţie” la alta. „Civilizaţia agricolă şi industrială a Angliei, de exemplu, le împarte în două grupe distincte : din prima fac parte operele lui Morus, Bacon, Harrington şi Swift, din a doua ale lui Lytton, Butler, Morris şi Wells. Deşi problemele generale, de care toate se ocupă, sunt aproape aceleaşi, mediul civilizaţiilor diferite le-a imprimat totuşi o coloratură deosebită”.
[...]
Era normal ca „lovitura” s-o încerce un talent proteic de talia lui Wells : O utopie modernă (1905) prezintă un proiect utopic „practic”, „realist”. Ambiţie singulară în literatura veacului nostru, dar nu şi în istoria lui... O altă inovaţie ar fi caracterul planetar al viziunii utopice, care cuprinde lumea întreagă, în sfârşit, după ce prin cartea numită a negat mai întâi caracterul himeric al utopiei, apoi insularitatea, caracterul ei de excepţie, Wells atacă un alt aspect definitoriu al genului : stagnarea. El propune o utopie în evoluţie, creionează o lume care nu renunţa să producă noul, să se perfecţioneze. „Realismul” lui Wells cuprinde multe aspecte. Autorului i se pare mai posibila o lume organizată în stilul unui „socialism etatizant” decât una risipită în grupări amorfe ca la Morris. Dar — observă E. I. Diaconu — nici marea sa viziune globală nu este decât continuarea expansiunii, în idee, a Imperiului Britanic până la limitele Terrei. Sinteza raselor, a civilizaţiilor şi limba internaţională (esperanto apăruse în 1887) nu erau decât dezvoltarea logică a premiselor lucrării. Realismul wellsian merge foarte departe atunci când în cadrul vast al statului său mondial păstrează statele naţionale şi rolul lor intern, ceea ca le uneşte fiind politica externă comună, reglementarea muncii, a comerţului, a deplasării etc. Independenţa economică a individului îi asigură acestuia o libertate mult superioară celei din societatea modernă, dar care nu poate contraveni „ordinei şi armoniei generale”. Familia rămâne baza societăţii, emanciparea economică asigurând femeii drepturi egale în toate privinţele. Punerea pe picioare a unui organism politic de proporţiile globului pământesc pretinde, consideră Wells, constituirea unei elite a funcţionarilor publici cu orizont larg. În afară de această „nobilime voluntară” şi nu ereditară, care îşi asumă cele mai dificile sarcini ale vieţii sociale, autorul „Utopiei moderne” mai prevede formarea a patru categorii bazate pe însuşirile intelectuale şi psihologice ale indivizilor. Apare astfel o nouă ierarhizare a societăţii care scriitorului la curent cu ideile noi din ştiinţa timpului său îi pare mai aproape de „realitate”, de „mediu” decât cea tradiţională, dar care nu face decât să anunţe coşmarurile secolului care începea.
Dacă teza nu este lipsită de îndrăzneală şi anvergură, iar pe alocuri analiza merge departe în întâmpinarea unor idei materialist-istorice, concluziile lui Emil Diaconu rămân palide, inconsistente. Studiind în paralel istoria şi chipul său aşa cum se răsfrânge în oglinzile strâmbe ale utopiei, doctorandul pare să fi evitat formularea unor adevăruri jenante, dacă nu pentru sine, atunci pentru epoca, ori cristalizarea unor paradoxuri nedemne pentru o lucrare de doctorat. Nu cumva exemplarul tipărit ne oferă o variantă amputată a tezei susţinute ? Ne oprim aici, înainte ca lanţul supoziţiilor să ne rătăcească.
[...]
Fragment citat din volumul:
Horia Aramă - Colecţionarul de insule
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 200, 204-205
ÎNTÂLNIRI CU CAPEK ŞI WELLS
(fragmente)
Ilya Ehrenburg
[...]
La congresul de la Paris n-au venit scriitori de seamă din Cehoslovacia. M-am dus eu la Praga, m-am întâlnit cu Capek. El vorbi îndelung despre ameninţarea fascistă, căzu de acord să facă parte din prezidiul asociaţiei. Lucra pe atunci la romanul „Războiul cu salamandrele”. Zâmbind îmi spuse : „Aţi auzit probabil o anecdotă care circulă la Praga. Într-o zi cu soare trece Capek pe stradă cu umbrela deschisă. La întrebarea unui trecător uimit, răspunde: ,La Londra acum plouă". Într-adevăr sunt multe lucruri în moravurile englezilor, care mă atrag. Îmi place, de pildă, că londonezii nu se înghesuie în metro sau autobuz, nu se îmbrâncesc unul pe altul. Aceasta se datoreşte probabil faptului că îmi plac visurile veacului trecut. Astăzi trăim în altă epocă, societatea îl înghesuie pe om, un popor îmbrânceşte pe celălalt..."
Pe atunci poetul Hóra era secretarul Uniunii scriitorilor cehi. El propuse să includem uniunea lor în asociaţia noastră. Am luat apoi parte la congresul scriitorilor din Slovacia, care au intrat şi ei în asociaţie.
În Spania aproape toţi scriitorii tineri erau de partea noastră: Lorca, Alberti, Bergamin. Mă întâlnii cu vechiul meu prieten Gomez de la Cerna, care se ferea de politică. Reuşii să-l conving şi pe el să intre în asociaţia noastră.
În iunie 1936 se ţinu la Londra şedinţa plenară a secretariatului. Eram într-o dispoziţie optimistă. Discutarăm tot felul de proiecte, precum instituirea unor premii literare internaţionale, organizarea unui birou de traduceri în diferite limbi a celor mai bune opere etc. Cu pasiune deosebită s-a discutat proiectul de a se iniţia o enciclopedie, care, în intenţia lui Benda, Malraux, Bloch, trebuia să devină ceea ce fusese enciclopedia lui Diderot, Voltaire, Montesquieu, pentru oamenii din a doua jumătate a secolului XVIII.
Pe neaşteptate, la întrunirea noastră apăru Herbert Wells. Îl cunoscusem în vara lui 1934 la vila lui Maxim Maximovici Litvinov. În discuţia purtată cu Maxim Maximovici, Eisenstein şi cu mine el mărturisi că multe lucruri în ţara noastră îi produseseră o impresie favorabilă. Ceea ce părea să-l irite, căci nu-i plăcea ca realitatea să-i contrazică pronosticurile. Era deosebit de perspicace şi avea un simţ neobişnuit al previziunii. Vorbind în 1919 despre bomba atomică, Andrei Belâi o făcuse cu presentimentul unui poet, pe când Wells, descriind în 1914 aplicarea armei atomice într-un viitor război, emisese un pronostic ştiinţific. Preţuia logica şi trata cu suspiciune dialectica. Dar la vila lui Litvinov discutând cu Tania, fetiţa zvăpăiată a acestuia, se arătă pe neaşteptate apropiat, chiar bun.
Wells intră în sala noastră de şedinţe, puse pălăria pe masă şi ne administră pe loc un duş rece : ne explică lucid că nu suntem nici Diderot, nici Voltaire, că nu avem bani şi că în genere trăim cu utopii. Ne ipovesti o anecdotă cu trei croitori, cărora le venise ideea să vorbească în numele Imperiului britanic. Terminând îşi luă pălăria şi plecă.
În scepticismul său avusese desigur dreptate; nu reuşirăm să alcătuim nici măcar primul volum din enciclopedie, nici să instituim premii literare. Nici pentru a stimula traducerile n-am făcut nimic... Bergamin propuse ca cel de-al doilea congres internaţional să fie convocat la Madrid în 1937. Această propunere fu acceptată. La data aceea nici unul dintre noi nu ştia că peste trei săptămâni urma să izbucnească în Spania un război cumplit, pustiitor. Dintre toate hotărârile noastre, una singură a fost pusă în aplicare. Cel de al doilea congres s-a întrunit, într-adevăr, în 1937 la Madrid şi şedinţele le-am ţinut sub tirul artileriei fasciste.
Asociaţia îşi îndeplinise menirea : ea ajutase pe scriitori şi de altfel şi pe mulţi cititori să înţeleagă că începe o epoca nouă, epoca bombelor şi nu a cărţilor.
[...]
Fragment reprodus din volumul:
Ilya Ehrenburg - Oameni, ani, viaţă, vol. IV
Traducere de Tatiana Nicolescu
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pag. 120-123
„ELIBERATOR AL GÎNDIRII ŞI AL IMAGINAŢIEI”
Ion Hobana
Herbert George Wells a murit la 13 august 1946, cu cinci săptămîni înainte de a împlini 80 de ani. în autonecrologul pe care-l publicase cu un deceniu în urmă, el conchidea: „A fost mai mult om de ştiinţă decît artist, cu toate că a utilizat modalităţi literare. Astăzi n-a mai rămas aproape nimic din opera lui, dar fără el şi fără cei asemenea lui, banca de idei comună pe care se întemeiază civilizaţia noastră nu s-ar fi constituit niciodată” (1). Credea cu adevărat Wells în caducitatea scrisului său? În contextul declaraţiilor contradictorii pe care le-a făcut în peste jumătate de veac de activitate literară şi eseistică, e greu de dat un răspuns. Contradictorii sînt, de altfel şi opiniile numeroşilor săi biografi şi exegeţi. Nu lipsesc negativiştii de felul lui David Lodge, a cărui „evaluare” se transformă într-un adevărat rechizitoriu: „Cînd a murit, în 1946, Wells era un gînditor discreditat; ca romancier, i se acorda cinstea destul de îndoielnică de a fi zămislit «science fiction»-ul, dar lumea îşi amintea de el mai ales ca autor de comedii de moravuri avînd ca obiect mica burghezie, care-l imitau pe Dickens fără să se ridice la nivelul acestuia, amuzante, desigur, dar minore” (2).
Mă voi mulţumi să citez, în replică, alte opinii privind rolul gînditorului. Într-un număr special închinat celei de-a 75-a aniversări a lui Wells, revista „Adam” publica omagiul lui John Dos Passos, cuprinzînd următorul pasaj: „Forţa gîndirii lui constă în faptul că el a înţeles totdeauna — atît de puţini literaţi au înţeles asta vreodată — importanţa tehnologiei în treburile omeneşti” (3). Pe aceeaşi pagină, Thomas Mann adăuga: „Fie ca lumea care se va naşte din acest război să nu rămînă prea mult în urma ideilor şi speranţelor sale” (4). Într-un volum de Portrete din memorie, Bertrand Russel aducea în discuţie un nou şi hotărîtor argument: „... însemnătatea lui Wells se datorează, mai presus de orice, rolului său de eliberator al gîndirii şi al imaginaţiei. El a ştiut să zugrăvească tabloul unor societăţi posibile, atrăgătoare şi respingătoare totodată, într-un mod care i-a stimulat pe tineri să examineze eventualităţi la care n-ar fi reflectat altfel” (5, p. 79). Această din urmă caracterizare se referă tocmai la cinstea deloc îndoielnică nu de a fi zămislit science fiction-ul, ci de a-l fi investit cu însemnele maturităţii creatoare.
Încercînd să sintetizeze aportul lui Wells, Alexei şi Cory Panshin enumera cîteva trăsături care alcătuiesc o sugestivă imagine de ansamblu: „... (el) a reunit diferitele elemente ale fanteziei speculative. A fost un maestru al concretizării şi al dramatizării. A inventat analogii care sînt folosite cu succes şi astăzi. A scris destul de bine pentru a-i satisface pe cei cu exigenţe literare şi destul de colorat pentru a place unui public mai larg. A îmbinat filozofia didactică, deci ideile, cu expresia estetică, deci cu emoţia pură” (6, p. 36). Să adăugăm că, reflectînd ezitările şi erorile inerente căutării unui model propriu de reorganizare a societăţii, opera lui — critică acerbă a unor stări de lucruri anacronice, avertisment împotriva evoluţiei lor primejdioase într-un viitor posibil, program utopic travestit în întîmplări şi dialoguri expresive — a exercitat o influenţă inconfundabilă asupra contemporaneităţii, constituind şi astăzi un ferment necesar al creşterii noilor generaţii. Dacă science fiction-ul este o literatură a Schimbării, atunci Wells rămîne unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai acestui atribut esenţial, care justifică audienţa din ce în ce mai largă a genului, într-o lume supusă unor multiple şi accelerate prefaceri. Şi n-aş fi putut găsi o mai potrivită încheiere pentru tentativa mea de a circumscrie universul science fiction-ului wellsian, decît inegalabila ofrandă a lui Jorge Luis Borges: „... Maşina timpului, Insula doctorului Moreau, Istorisirea lui Plattner, Primii oameni în Lună. Sînt primele cărţi pe care le-am citit; vor fi, poate, cele din urmă... Cred că vor fi încorporate, asemeni fabulelor lui Tezeu ori Ahasverus, în memoria generală a speciei şi vor transcende gloria creatorului lor sau dispariţia limbii în care au fost scrise” (Cf. 7).
Referinţe bibliografice în text
1. XXX, H.G. Wells Writes His Own Obituary, „Listener", XVII, 392 (15 July 1936) (înapoi la text)
2. Lodge, David, Assessing H.G. Wells, „Encounter", XXVIII, 1 (January 1967) (înapoi la text)
3. Dos Passos, John, A Great Man, „Adam", No. 153, November 1941 (înapoi la text)
4. Mann, Thomas, One of the Most Inspired Intellects, „Adam", No. 153, November 1941 (înapoi la text)
5. Russell, Bertrand, Portraits from Memory, London, 1956 (înapoi la text)
6. Panshin, Alexei e Cory, Mondi interiori. Storia della fantascienza, Milano, Editricc Nord, 1977 (înapoi la text)
7. Philmus, Robert M., Wells and Borges and the Labyrinths of Time, „Science-Fiction Studies", 4, Volume I, Part4, Fall 1974 (înapoi la text)
Fragment preluat din volumul:
Ion Hobana - Un englez neliniştit
Editura RAO, Bucureşti, 1996, pag. 329-331
ACCENTE NECESARE
Mircea Opriţă
(fragmente)
[...]
Wells scrie science fiction într-un moment când genul, deja constituit sub semnul unui echilibru rezonabil al celor doi termeni întrevăzuţi în compunerea denumirii sale actuale, pretindea tratarea temelor vechi într-un spirit nou. Călătoriile imaginare, invenţiile miraculoase, anticipaţiile tehnologice şi satira socială din romanele utopistului modern au imprimată adânc amprenta inconfundabilă a ceea ce trece astăzi drept science fiction. Zborul omului, pentru care ajungeau cândva picăturile de rouă evaporate din sticluţele purtate la brâu de un Cyrano de Bergerac, forţa motrice a gâştelor înhămate sau cea naturală a vântului purtător de fabuloase corăbii aeriene, zborul acesta apelează acum la principiul antigravitaţiei - soluţie ce poate fi suspectată de orice în afară de naivitate. Călătoria în timp va schimba comodul şi convenţionalul procedeu al visului simulator cu experimentul presupus de virtuţile tehnice puse în seama unei maşini specializate. Trecerea într-un alt univers se face prin sugestii fascinante precum contracţia, răsucirea sau bascularea spaţiului, într-un reflex de mitologie a ştiinţei provocat de „umbra lui Einstein" care, în Oameni ca zeii, „cade asupra povestirii, dar trece uşor pe lângă ea". Degenerescenta biologică şi, la fel, hipertrofiile monstruoase nu sunt metamorfoze extravagante, imagini ale unei teratologii gratuite, ci speculează inteligent principiul darwinst al evoluţiei, devenit - în transcrierea alegorizantă a lui Wells - Creşterea şi Schimbarea. Iar acel Megalopolis al viitorului, penitenciarul iluziilor din Când se va trezi Cel-ce-doarme, contrazice şi el, violent, imaginea idilică din utopiile premergătoare elaborării simbolurilor genului science fiction. Ideile celei mai avansate frontiere din ştiinţa epocii (de la chirurgia transplantului de organe şi până la teoria relativităţii, de la concepţia încă tulburător de nouă a contagiunii prin microorganisme şi până la comunicaţiile interplanetare prin unde electromagnetice) străbat paginile utopistului modern ca un fluid subtil care în curgerea lui secretă face inutil şi ridicol complicatul sistem de pârghii şi scripeţi ce dădeau o viaţă iluzorie utopiei clasice.
În science fiction, H. G. Wells deschide o epocă. Influenţa lui este atât de copleşitoare încât suntem azi în situaţia de a admite că genul îi datorează şi experienţele sale meritorii, şi - indirect - eşecurile. Nu atât utopia tezistă cât distopiile wellsiene şi-au transmis, printr-o explozivă ereditate literară, trăsăturile marcante, recognoscibile în peisajul specific tabloului science fiction contemporan. Dacă proliferarea publicaţiilor specializate, începând din deceniul trei al secolului nostru, reprezintă un fenomen pe care sociologul îl poate studia cu folos într-un alt context decât acela care îl priveşte nemijlocit pe Wells, este totuşi adevărat că povestirile şi romanele sale, de la Maşina timpului la Imperiul furnicilor, de la Omul invizibil la apocaliptica istorioară Steaua, de la Noul accelerator şi Oul de cristal la Primii oameni în Lună şi Insula doctorului Moreau, au oferit modele fascinante autorilor de toate calibrele, multiplicându-se în nenumărate versiuni epigonice şi din când în când stimulând ecloziunea vreunui talent original. Războiul lumilor lansează moda „big eyes monsters" (monştri cu ochi holbaţi) dintr-o întreagă avalanşă de lucrări rezervate xenobiologiei belicoase, Steaua şi finalul Maşinii timpului produc în serie imagini escatologice bazate pe coliziuni planetare sau pe ideea degradării universului până la epuizarea întregii sale energii, iar Când se va trezi Cel-ce-doarme dă naştere unei tradiţii contrautopice în care reuşitele, mai puţine, întrerup prea rar fluxul constant al unor producţii mediocre. Secretul prin care Wells obţinea maximum de efect cu minimă insistenţă în descrierea vreunui aparat miraculos (maşina de călătorit în timp, sfera de cavorită) se pierde curând fie în ridicolul excesului de comentariu tehnic, fie în cel al unor consternante simplificări: un banal dispozitiv încropit din felurite sârmuliţe, becuri şi butoane încearcă să se substituie astfel proverbialului punct filozofic al lui Arhimede, pe seama căruia autorul de science-fiction are şi el pretenţia că răstoarnă lumea.
Critica e îndreptăţită să judece cu asprime eşecurile, declinul modelului în imitaţii de prost gust, scufundarea valorilor literare în paraliteratură. O datorie profesională, de onoare, îi impune însă la fel de categoric să evite acel gen de apreciere „în bloc" care amestecă laolaltă valoarea şi nonvaloarea, stârnind confuzii în loc să limpezească. Nu utopistul modern va fi făcut responsabil pentru faptul că imitatorii săi lipsiţi de har compromit ideea unui science-fiction de bună calitate, pe care dealtfel l-a intuit şi l-a scris. Gestul critic are aici şi misiunea salutară de a împiedica procesul de deglutiţie suferit de o operă remarcabilă, în pericol să dispară treptat în corpul devorator al imensei hidre epigonice, acolo unde - reciclată în produşi degradaţi - originalitatea unor idei şi a unor tratamente aplicate subiectelor începe să se distingă cu dificultate, ca printr-un filtru din ce în ce mai opac.
„Un scriitor mai subtil, un gânditor mai profund, un ironist n-ar fi putut face şcoală ca el", observă Pierre Versins [1] în legătură cu utopistul modern, şi nu fără temei. Utopia sa rebelă pasionează, provoacă entuziasme deloc gratuite, e rescrisă la vedere sau pe ascuns, conştient sau inconştient. Şi totuşi, accesibilitatea lui Wells e limitată, multe fapte importante ale operei se întâmplă dincolo de aparenţe. Publicul creat de Jules Verne prin călătoriile sale extraordinare, puternic marcate de spiritul secolului al XlX-lea, descoperă brusc gânditorul mai modern şi artistul mai preocupat de uneltele meseriei lui. E gata să i se abandoneze, să i se dedice cu entuziasm fanatic, acceptă să-l numească necondiţionat, odată cu Brian Aldiss: „Prospero al tuturor lumilor noi şi îndrăzneţe ale imaginaţiei, Shakespeare al genului science fiction" [2]. Dar succesul excepţional şi iubirea neţărmurită ameninţă să devină în cele din urmă anihilatoare. Pe măsură ce omul se ridică, impunător, pe un piedestal al admiraţiei care îi asigură gloria postumă a unei mari vedete, opera sa riscă să fie împinsă într-o insolită anonimizare, transformându-se într-un neprotejat bun public, în izvor de inspiraţie colectivă. Singurul remediu împotriva risipirii unei creaţii originale sub agresiva avalanşă a cuvintelor altora rămâne, în aceste condiţii, întoarcerea la sursă. Poate mai mult decât alţii, Wells e în situaţia de a avea nevoie de reîmprospătate lecturi critice menite să-l explice, dar şi să discearnă într-un proces evolutiv autenticul de fals, adevărul de prejudecată.
Două sunt imaginile omului, între care se dezvoltă utopia sa modernă ca între nişte marcaje memorabile, mărturii ale trecerii, repere fixate de aparatul fotografic în timp. Una ni-l arată pe H. G. Wells tânăr, în costum de epocă (amestec de ţinută sport şi îmbrăcăminte proletară, în nota vetustă a anului 1900), alături de o bicicletă care îşi etalează semeţ profilul antediluvian, ca o sumară maşină a timpului din şaua căreia Exploratorul, cu silueta aproape adolescentină şi expresia de reţinută încântare a celui conştient de sensul extravagantei sale aventuri, coboară pentru cuvenita imortalizare a clipei. Cealaltă imagine e mai popularul portret din anii treizeci, al unui ins cu faţa cărnoasă şi comună, cu calviţia abia mascată de pieptănătură, cu gâtul strâns în gulerul neîncăpător al cămăşii peste care flutură aripioarele de catifea ale unui papion. Figură de băcan ieşit la pensie, încă robust şi vioi, căruia doar privirea de o blândă şi tulburătoare transparenţă îi intelectualizează trăsăturile, adăugind distincţie zâmbetului cald ivit de sub mustaţa zburlită. Distanţa dintre aceste două portrete este, în planul operei, distanţa dintre îndârjitul Leadford, cel ce presară drumul spre Utopia cu seminţele revoltei sale necontrafăcute, şi domolitul domn Barnstaple, pentru care aventura utopică are în ea ceva mai degrabă turistic decât expediţionar, alcătuindu-se dintr-un şir de iluzii planificate şi altul de uimite replici ilustrative.
Odată cu faima care îl transformă într-un personaj mondial, utopistul modern străbate o lume pe care o ştie dură şi neiertătoare („lumea e lume, nu o instituţie de caritate" [3]), convins însă de iminenţa schimbării, încrezător în puterea raţiunii de a controla şi organiza ştiinţific treburile omului pe Pământ. Gestul său investigator în nebuloasa din care se alcătuieşte ezitant viitorul planetei invocă întru justificare speranţa că o gândire mai echilibrată şi mai cuprinzătoare va conduce în cele din urmă la propulsarea spiritului spre o treaptă înaltă şi că societatea umană, împreună cu civilizaţia sa, se vor înnobila treptat prin adăugare de valori morale superioare. Când dezamăgirile îi şterg temporar lumina de pe chipul îmbătrânit, utopistul modern are sentimentul dezolant al strigătului în pustiu, dar îşi urmează calea neabătut, dintr-o misiune asumată cu atâta convingere disperată încât şi-o simte intrată în instinct, ca traseul de migraţie în creierul păsărilor. Explicaţii subiective, disculpări travestite, definiţii sentimentale şi fraze cu valoarea unor profesiuni de credinţă constituie arhitectura specifică a discursului său confesiv, niciodată indiferent, totdeauna lucid şi încărcat de o tensiune internă perfect sesizabilă :
„Trufia mea teribil de ambiţioasa a fost şi ea un important factor căruia îi datorez supravieţuirea. Voi muri aşa cum am trăit, inima responsabilă a întregii mele lumi. Câteodată sunt autorul unor ncelegante gesturi care mă eclipsează, însă ele nu înşeală pe nimeni şi nu mi se potrivesc. Sunt un cockney tipic, nu fac temenele şi n-am sentimentul inferiorităţii faţă de vreunul din semenii mei. Construindu-mi mental un sistem de autoapărare împotriva faptului de necontestat că eşuasem ca student şi în mod vizibil n-aveam nici firea şi nici aptitudinile necesare unei adevărate cariere ştiinţifice, m-am convins pe mine însumi că eram o inteligenţă remarcabilă şi un scriitor potenţial. Undeva trebuie să existe o compensaţie. Am început să scriu, într-adevăr, aşa cum un câine de salon începe să latre. Am hămăit, ameninţător, la o lume care nu-mi dădea atenţie.” [4]
Destul de târziu avea să înţeleagă utopistul modern că lumea era totuşi atentă la demersul său pasionat, dar nu la predicile plicticoase ale ipostazei sale barnstapliene, ci la mesajul tineresc din vremea când îşi însuşea extravagantul mers pe bicicletă. Multe din trăsăturile personalităţii lui H. G. Wells se transmit nealterate de-a lungul existenţei sale octogenare. Spiritul de independenţă, încrederea în ştiinţă şi în progres, dispreţul dezordinii social-politice şi al confuziei morale, pasiunea polemică şi vizionarismul utopic sunt câteva asemenea constante ale omiului şi ale operei. Ceea ce s-a alterat, însă ţine de puterea artistului de a-şi transforma viziunile în reprezentări de natură literar-estetică tot atât de reuşite, de impresionante şi originale ca Maşina timpului, Omul invizibil, Insula doctorului Moreau, Războiul lumilor, Primii oameni în Lună şi un număr de scurte povestiri excepţionale. Sunt, toate acestea, moştenirea cu caracter durabil prin care ni se adresează, în modul cel mai direct şi pe tonul potrivit convorbirilor peste mari goluri de timp, cel pe care l-am putea descrie prin cuvintele rezervate unuia dintre personajele sale : „Toată viaţa fusese un cetăţean al Utopiei, exilat pe Pământ".
Note în text:
1. Pierre Versins, Pierre Versins, Encyclopédie de l'utopie, des voyajes extraordinaires et de la science-fiction, L'age d'homme S.A., Lausanne, 1972, p. 953.
2. Brian W. Aldiss, Un miliardo di anni [Billion Year Spree], Delta fantascienza, [Milano, 1974], p. 126.
3. Wells, Anticipations of the Reaction of Mechanical and Scientific Progress upon Human Life and Thought, Bernhard Tauchnitz, Leipzig, 1902, vol. 3558, p. 285.
4. Wells, Experiment în Autobiography, Victor Gollancz Ltd & The Cresset Press Ltd, Londra, 1934, vol. I, p. 291.
Fragment reprodus din volumul:
Mircea Opriţă - H. G. Wells: Utopia modernă
Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pag. 302-307.
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
(la volumul „Povestiri”, 1959 )
Ion Aurel Preda
[...]
La sfârşitul secolului trecut, când Wells şi-a început activitatea literară, Anglia era teatrul unor mari frământări şi lupte sociale. Capitalismul englez intrase în faza imperialistă, şi această trecere îşi găsea expresia în dezvoltarea rapidă a monopolurilor, în agravarea situaţiei materiale a maselor şi în înăsprirea conflictelor de clasă. Apologeţii imperialismului încercau să fundamenteze teoretic expansiunea colonială a burgheziei engleze. Reacţiunea internă se înteţea. În acelaşi timp însă creştea şi mişcarea muncitorească organizată.
În deceniul al 9-lea, sub influenţa schimbărilor survenite în situaţia capitalismului englez şi a evenimentelor internaţionale, în Anglia a avut loc o reînviere a spiritului de luptă al mişcării sindicale. Dar socialismul englez, întruchipat în programele unor organizaţii ca societatea fabienilor sau partidul laburist, nu a reuşit să se ridice la recunoaşterea necesităţii revoluţiei şi a evoluat pe linia reformismului.
Ideologia reformistă a social-democraţiei de dreapta a pus o amprentă puternică pe concepţiile social-politice ale multor scriitori, între care şi Wells. În condiţiile unor antagonisme de clasă despuiate de orice rămăşiţă de veşmânt care să le ascundă existenţa şi semnificaţia, Wells nu a putut să nu ajungă la cunoaşterea racilelor societăţii capitaliste, în primul rând a exploatării clasei muncitoare de către magnaţii capitalului. Interesul său pentru problemele sociale s-a vădit încă din primul roman, „Maşina timpului", în care zugrăveşte degenerarea societăţii burgheze într-un viitor îndepărtat, când, după mii de ani de exploatare, muncitorii şi-au pierdut chipul omenesc, iar membrii clasei dominante s-au transformat în fiinţe parazitare incapabile să se hrănească singure. Wells a fost atras din tinereţe spre ideile socialismului, dar ale unui socialism utopic, steril, care nu recunoştea lupta de clasă şi necesitatea revoluţiei. În concepţia sa, clasa muncitoare se dizolvă în noţiunea mult mai largă de tehnicieni şi oameni de ştiinţă, în care el vedea pe adevăraţii purtători ai progresului social. Aceasta şi este esenţa teoriei tehnocreaţiei, de care este străbătută în bună parte opera sa : viitoarea societate ar făuri-o intelectualitatea tehnică.
Ideea a fost ilustrată în cele câteva utopii ale sale - „Lumea eliberată", în fruntea căreia se află un consiliu de oameni de ştiinţă şi scriitori, „Primii oameni în lună" sau „O utopie modernă". Concluziile care decurgeau din ideile socialiste de nuanţă fabiană nu erau de fapt noi: contradicţiile societăţii capitaliste trebuie să fie rezolvate pe calea lichidării deosebirilor morale dintre oameni. Prin aceasta el apare ca un continuilor al iluminismului, care, în condiţiile epocii contemporane, devine cu totul anacronic, dăunător. În utopiile sale societatea va rămâne, în consecinţă, împărţită în clase sociale după criteriul utilităţii diferitelor grupuri. În această lumină, critica făcută de el societăţii burgheze, deşi vehementă, nu vizează înseşi bazele acestei societăţi, iar protestul său, deşi sincer, a avut numai forţă demascatoare.
Wells a avut în două rânduri prilejul să viziteze Uniunea Sovietică : în 1920 şi apoi, după patrusprezece ani, în 1934. Fără a făgădui marile realizări din acest răstimp, el s-a menţinut şi după aceea pe poziţiile social-reformismului. Cu toate acestea, atitudinea sa statornic antifascistă şi antirăzboinică nu poate să nu fie apreciată, după cum nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în 1945, cu un an înainte de moarte, şi-a exprimat, într-o scrisoare publicată în ziarul „Daily Worker", intenţia de a vota pentru partidul comunist, pe care, obligat de realităţi, ajunsese să-l recunoască drept singurul apărător adevărat al intereselor clasei muncitoare.
Dacă în romanele sale cu caracter utopic, Wells, plătind tribut ideologiei burgheze, reacţionare, s-a îndepărtat de puternica venă realistă a creaţiei sale, şi a ajuns astfel, invariabil, la impas, în romanele ştiinţifico-fantastice el a dat literaturii universale opere de mare valoare literară, conţinând un înalt mesaj uman.
Interesul lui Wells pentru ştiinţă trebuie atribuit în primul rând dezvoltării vertiginoase a ştiinţelor naturii în ultimele decenii ale secolului trecut, dezvoltare care a confirmat pas cu pas justeţea concepţiei materialist-dialectice şi a dat o lovituri de moarte idealismului şi religiei. Darwinismul în biologie, noile idei despre structura materiei în fizică, progresele chimiei, pătrunderea tot mai adâncă a cunoaşterii umane în tainele micro şi macro-cosmosului, precum şi numeroasele invenţii tehnice au revoluţionat perspectiva omului asupra universului şi au deschis noi şi uriaşe posibilităţi dezvoltării societăţii. Problemele ştiinţei pătrundeau adânc în cercurile largi ale publicului, devenind un obiect de dezbatere în ziare şi uneori de popularizare.
Dar ceea ce l-a interesat pe Wells în ştiinţă a fost tocmai raportul dintre dezvoltarea ei şi dezvoltarea societăţii, iar nu posibilitatea efectivă a realizării unor ipoteze şi profeţii tehnice ingenioase, ca în cazul lui Jules Verne.
Wells exprimă în romanele sale o încredere neţărmurită în posibilităţile grandioase de progres pe care ştiinţa şi tehnica le deschid omenirii.
Dar în societatea capitalistă ştiinţa este aservită intereselor, clasei dominante şi realizările ei sunt adeseori îndreptate împotriva umanităţii. Aceasta este ideea fundamentală pe care se bazează romanele sale ştiinţifico-fantastice. Pornind de la fapte cu iz de realitate, Wells se serveşte de ficţiunea ştiinţifică pentru a dezbate, pe planul unor vaste generalizări, mari probleme ale contemporaneităţii. În societatea capitalistă oamenii de ştiinţă trebuie să consimtă la mari sacrificii materiale şi morale pentru a-şi atinge ţelul: descoperirea ştiinţifică. Adeseori însă această descoperire se transformă, în mâinile lor sau ale altora, într-o primejdie socială mortală. Griffin, omul invizibil, degenerează într-un maniac primejdios şi ajunge totodată o victimă a societăţii burgheze. Superioritatea tehnică a marţienilor ajunşi pe pământ („Războiul lumilor") - reprezentanţi ai unei societăţi în care toate consecinţele capitalismului au ajuns la extrem - este folosită pentru exterminarea omenirii (o luptă de concurenţă proiectată pe un fond cosmic).
Aşadar, romanele fantastice ale lui Wells nu sunt fantezii gratuite, ci fantasticul serveşte aici drept formă unui profund conţinut de idei social-politice. Asemenea lui Swift, Wells proiectează în afara lumii, în viitor sau într-un prezent închipuit, imaginea unuia sau altuia dintre aspectele societăţii burgheze, amplificând-o până la absurd, pentru a scoate în mod pregnant în evidenţă tarele acestei societăţi.
Pe Wells îl interesează deopotrivă atât soarta individului cât şi soarta întregii omeniri, şi el se ridică împotriva folosirii ştiinţei în scopuri distructive.
[...]
Fragment din prefaţa apărută în volumul:
Herbert George Wells - Povestiri
În româneşte de B. Bereanu
Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, 1959, pag. 3-11.
H. G. WELLS
Szerb Antal
[...]
Destinul scriitorilor francezi este să fie consideraţi drept pornografici, din cauza numeroaselor scene senzuale - soarta celor englezi este să fie trecuţi în rândul literaturii pentru tineret, poate tocmai din cauza rarităţii episoadelor cu conotaţii sexuale. Dintre clasici, acesta a fost destinul lui Defoe, Swift, Scott şi Dickens; dintre moderni, au păţit la fel Stevenson, Kipling, Conrad şi H. G. Wells.
Pe Wells l-am amintit când a venit vorba despre Shaw, din cauza felului lor comun de a reflecta realitatea. Într-o vreme, popularitatea sa chiar a rivalizat cu cea a lui Shaw, iar când a ajuns în culmea gloriei, la începutul anilor '20, a devenit la rândul său o „instituţie naţională”, a cărui autoritate i-a impresionat mai degrabă pe cei de peste hotare decât pe conaţionali; apoi, fulgerător, şi-a pierdut importanţa şi azi e luat în seamă doar ca un autor de literatură pentru tineret.
Şi-a scris romanele fantastice, atât de gustate de cititorii nevârstnici, în prima perioadă a carierei sale literare: terifianta „Insulă a doctorului Moreau” (1896), unde un chirurg misterios preschimbă prin operaţii laborioase animalele în oameni, dar atunci când moare, ele renunţă la complicatele reguli ale traiului omenesc şi decad în starea de sălbăticie; apăsătorul şi monumentalul „Război al lumilor”, unde marţienii, reprezentanţii unei civilizaţii tehnice aduse la perfecţiune, însă cu totul lipsită de inimă, încearcă să distrugă omenirea; incursiunile în viitor, precum „Maşina timpului” sau „Când se va trezi cel care doarme” etc. Wells este scriitorul marcat de avântul din epocă al ştiinţelor naturale, care a revărsat peste noi un potop de fantasmagorii savante excelent scrise, cu un impact covârşitor.
În cea de-a doua etapă a carierei sale, a încercat să-şi consolideze poziţia din highlife, zonă a societăţii unde a ajuns datorită talentului său, printr-o serie de romane autobiografice pline de umor (Love and Mr. Lewisham, 1900; Kipps, 1905 etc.)
Romanele şi eseurile din cea de-a treia perioadă tratează cele mai grave probleme sociale. Cea mai bine realizată este „Passionate Friends” (Prieteni îndrăgostiţi, 1913), o impresionantă şi mişcătoare poveste de dragoste, însă cea mai cunoscută este emfatica „The World of William Clissold” (1926). Eroii săi caută femei care să-i egaleze în calităţi, lucru care provoacă diferite tragedii: fie nu găsesc persoana căutată; fie o găsesc, dar convenţiile sociale îi împiedică să fie fericiţi; fie femeia nu se poate elibera de sub povara unei educaţii desuete şi nu reuşeşte să se înalţe la nivelul partenerului. Eroinele lui Wells seamănă cu cele ale lui Ibsen sau Shaw, ele acţionează conform principiilor feminismului, formulate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Wells îngroaşă trăsăturile de consoartă şi uită de feminitatea lor.
O vreme, idealul său politic a coincis cu socialismul cetăţenesc promovat de fabieni, dar apoi s-a rupt de ei şi a devenit un partizan al noului aristocratism. Visul său preferat a fost cel al cooperării transnaţionale a elitelor intelectuale şi crearea unui Stat Mondial autocrat, în vederea păstrării unei păci durabile, ce va înlesni producţia de bunuri, adică un fel de mare capitalism raţionalizat şi cooperant.
Trăsăturile specifice ale felului său de a imagina transpar încă din romanele fantastice din tinereţe: se simte la fel de în largul său în viitor precum odinioară se simţeau poeţii romantici în trecut. Este un utopist înnăscut, cu o vocaţie de profet. Periodic, aproape din doi în doi ani, a stabilit printr-o nouă lucrare cum va fi peste cincizeci, o sută, o mie de ani. Câteva dintre profeţiile sale s-au împlinit: autobuzele au început cu adevărat să concureze trenurile, iar războiul mondial a izbucnit din cauza portului Danzig.
În ultima etapă a creaţiei, fragila coloană vertebrală a romanelor este împovărată de greutatea divagaţiilor filosofice. N-ar fi un păcat în sine: operele lui Thomas Mann sau Aldous Huxley ne arată câtă problematizare încape într-un roman. Necazul este că Wells nu este cu adevărat un gânditor, nu-i stă în fire să teoretizeze. Cărţile sale tratează secvenţial firul narativ, separându-l de conţinutul ideatic. Din când în când, parcă şi-ar drege vocea şi ar începe să conferenţieze. Ţine cu tot dinadinsul să ne înveţe. Încrederea exagerată în sine, tipică parveniţilor, devine greu de suportat. Iar ceea ce ar dori să ne înveţe sunt adevăruri cunoscute de toată lumea...
Traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Szerb Antal - A világirodalom története (Istoria literaturii universale)
Editura Magvető, Budapesta, 1941, pag. 738-739
PRO-EMINENŢE: OCTAVIAN PALER
DECALOGUL DE SUB TOTALITARISM
Cătălin Ionescu
Într-un subiectivism apropiat, poate, de mentalitatea scriitorului, Octavian Paler a fost, pentru mine, omul unei singure opere literare. Deşi, de bună seamă, i-am citit mai multe cărţi, totuşi gândul mi-a rămas fixat pe „Viaţa pe un peron”. Dincolo de „minunea” apariţiei unei astfel de cărţi sub regim comunist (prima ediţie a apărut în anul 1981 la editura „Cartea românească”), „Viaţa pe un peron” mi s-a părut o carte antitotalitară totală, dacă mi-este îngăduită această butadă. Ştiam că Paler făcuse parte din structurile superioare ale partidului, şi totuşi pentru mine volumul „Viaţa pe un peron” l-a absolvit de orice vină. Nu puteam crede – şi continui să nu cred nici astăzi – că autorul unei asemenea cărţi poate adera, din convingere, la ideologia unei societăţi totalitare.
Mai mult, după evenimentele din 1989 Octavian Paler a păşit hotărât în mass-media şi s-a angajat într-o luptă deschisă cu urmaşii comunismului românesc, în paginile ziarului România liberă. Aş aminti aici polemica sa cu Silviu Brucan, sau faimosul articol „Iluziile au durat numai o lună”, publicat atunci când nou creatul FSN a hotărât să participe la alegeri.
Mai târziu, de-a lungul timpului, poziţia comentatorului politico-social Octavian Paler s-a mai schimbat şi recunosc că au fost şi momente în care nu l-am mai înţeles. Poate că este adevărat că Paler din ultima perioadă nu mai este Paler cel care a fondat, împreună cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu şi alţii Grupul pentru Dialog Social. Dincolo însă de efemeritatea jurnalismului, rămân totuşi cărţile.
Viaţa pe un peron„Viaţa pe un peron” este o parabolă tristă a totalitarismului. Ca de altfel şi decalogul lui Paler, din acelaşi volum:
«Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.»
Poate că epitetul suprem al „Vieţii pe un peron”, ca şi al celorlalte scrieri ale lui Paler este umanismul.
«Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.
Am vrut să scriu lângă decalog: „A aştepta este un mod de a nu muri.” Pe urmă am renunţat. Nu-mi mai ajunge aşteptarea.»
În acelaşi timp, mesajul antitotalitar este construit cu migală atât prin trimiteri directe la comunismul românesc, cât şi prin imagini neaşteptat de reale. Spargerea becurilor de pildă, este inspirată din nebunia economiei de curent electric din acea vreme. Dresorii de câini şi îmblânzitorii de cobre sunt membrii poliţiei politice, ai Securităţii.
Dar, dincolo de implacabilitatea destinului ţesut de potentaţi doar de dragul puterii, transpare - cum era de aşteptat - şi o anume revoltă. Nu o revoltă directă la adresa puterii – care nici nu ar fi permis-o, de altfel – ci, mai nuanţat, o revoltă la adresa resemnării în faţa puterii.
«Închipuiţi-vă că aş fi stat aici cu Eleonora până când am fi obosit cu totul aşteptând. Că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am mai fi avut puterea să ne urcăm în el... Cum s-ar fi întâmplat? Parcă văd. Am fi rămas, Eleonora în sala de aşteptare, eu pe banca de pe peron, ascultând pufăitul locomotivei, strigătul „Poftiţi în vagoane”, dar n-am fi schiţat nici o mişcare, n-am fi avut putere să ne urcăm în tren. L-am dorit prea mult. L-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a mai rîmas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleca fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele puteri, să aşteptăm alt tren...»
E greu de spus în ce măsură Paler a încercat să „camufleze” violenţa protestului antitotalitar printr-o întoarcere către sine, printr-o parabolă a însingurării. Personal nu cred lucrul acesta. Cartea, privită acum şi prin prisma anilor scurşi după îndepărtarea lui Ceauşescu, este mai rotundă, mai densă şi mai actuală ca oricând. A trăi pe un peron însemnă, printre altele, frică. O frică prezentă care duce, implacabil, la o frică de viitor. Este pârghia exactă pe care a apăsat comunismul şi politicienii post-comunişti. Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice. Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice - nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. Să nu numeri zilele. Lasaţi-ne pe noi să guvernăm. Lasaţi-ne pe noi să hotărâm ce este bine şi ce este rău pentru voi...
Dar Octavian Paler ştie remediul. Alături de tristul decalog al vieţii trăite sub totalitarism - sau sub o tranziţie fără sfârşit - există şi o soluţie simplă şi clară.
«Dar trebuie să adaug şi a unsprezecea poruncă. O voi lua din Dante. „Priveşte şi treci!” Dacă mai am ceva de făcut, sunt mai potrivite aceste vorbe decât cele puse pe poarta Infernului, pe care eu le-am interpretat totdeauna în sensul că infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă.»
Sigur că soluţia nu este, nici pe departe, absolută. Într-o societate alienată sau chiar bolnavă de comunism, mai există un aspect major al fricii unui intelectual. Acela de a face pactul cu Diavolul.
«Vă spun, deci, fără ocoluri că mi-e frică. Asta înseamnă că duc cobra cu mine. Se va culca alături de mine, ca o umbră, în deşert şi când voi deschide ochii se va legăna ameninţând să mă muşte. Îmi este, într-adevăr, frică, domnilor. Nu, nu că o să mor de sete în deşert. Voi găsi, poate, o oază unde să beau apă. Nu mă tem nici de şacali. Mă tem numai de fiara din mine care, simţind deşertul, va mârâi şi mai tare decât până acum şi va vrea să termine răfuiala cu Dumnezeu. Aici încă mă apără amintirile, dar în deşert voi fi singur cu această fiară. Îşi va ridica botul umed şi dezgustător de care mi-e greaţă. Iar deşertul o să-mi şoptească perfid că nu există altă cale. Ori victimă, ori îmblânzitor. Ori îmblânzesc cobra, ori o las să mă muşte. El va pune în fiecare seară lângă mine un fluier. Şi poate nu voi rezista până la capăt. Într-o seară, când cobra se va foi, s-ar putea să iau fluierul, cum am făcut la coliba din mlaştină şi, ascultând vântul, să începă să cânt. Fiara din mine ar râde atunci în hohote. N-ar trebui să mai lupte, căci melodia s-ar înfăşura ca un laţ la gâtul lui Dumnezeu, sugrumându-l. Şi voi cânta, poate, astfel până ce voi uita. Atunci nu-mi va mai fi frică. Voi întinde mâna şi voi vârî cobra la sân.»
„Viaţa pe un peron” este o operă literară cu deschideri multiple. La fel de actuală acum, la douăzeci şi şase de ani de la apariţie. În lumina parabolei unei societăţi care nu s-a desprins de frica îmblânzitorilor. A unei societăţi care a învăţat vreme de peste 60 de ani să aştepte, pe acelaşi peron, un tren care nu a venit niciodată... A unei societăţi care are în continuare mare nevoie de repere morale şi civice, din ce în ce mai puţine.
Doamne, apără-mă de mine însumi, concluzionează Octavian Paler.
Ce concluzie am putea trage şi noi, după ce Paler a ajuns într-o lume mai bună?
Doamne - în lipsa unor intelectuali veritabili - apără-ne de noi şi de conducătorii noştri.
Octavian Paler – Viaţa pe un peron
Ediţia a II-a
Editura Albatros, Bucureşti, 1991
PRO-EMINENŢE: ROBERT LAZU
„MIRACOL ŞI CATASTROFĂ”
Interviu cu Robert Lazu
Oana Stoica-Mujea
Oana Stoica-Mujea: Dragă Robert Lazu, îţi mulţumesc că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii din Argeş. În primul rând aş vrea să te întreb care este părerea ta despre cultura acestui secol vis-a`-vis de noua generaţie.
Robert Lazu: Mulţumesc şi eu pentru această invitaţie! Prima ta întrebare nu este deloc simplă, asta deoarece îmi este destul de greu să delimitez semnificaţii precise pentru o sintagmă cum este cea folosită de tine: „cultura acestui secol”. Dacă presupunem că este vorba despre influenţa anumitor mijloace media, care astăzi sunt nelipsite din vieţile noastre - cum ar fi jocurile electronice, animaţiile digitale, reclamele şi produsele industriei de advertising, muzica şi filmele digitizate - , atunci da, putem vorbi despre influenţa lor asupra generaţiei noului mileniu, aceea care a început să se afirme după anul 2000.
Discern două tipuri de influenţe: în primul rând aceea negativă, care rezultă din dependenţa tot mai apăsătoare pe care mulţi din membrii acestei generaţii o resimt faţă de calculatorul personal şi produsele derivate. Îmi îngădui să citez un mic fragment dintr-un articol recent, „Cybercritica şi Dispariţia lui Afară”, unde am descris efectele nedorite ale Internetului şi PC-ului asupra vieţilor noastre: “Le resimţim cu toţii – efectele culturii digitale - , mai mult sau mai puţin dramatic, mai mult sau mai puţin conştient. Conectaţi prin canalele privirii nesăţioase la reţea, începem să ne asemănăm, oarecum, cu homunculii furnizori de energie crescuţi în acvariile demoniacei
Însă nu trebuie să percepem totul sub spectrul culorilor şi tonurilor pesimiste. Există şi lucruri pozitive în ceea ce priveşte influenţa tehnologiilor informaţiei. Unul din cele mai importante este comunicarea. Chiar şi acest interviu se desfăşoară folosind calculatorul, clientul de chat Yahoo Meseenger şi poşta electronică. Evident, aceasta e partea luminoasă a lucrurilor, aceea care, într-adevăr, ne poate aduce mari foloase.
Oana Stoica-Mujea: Spune-mi câteva cuvinte despre scriitorul şi omul Robert Lazu.
Robert Lazu: Am să încep cu acel lucru pe care eu îl consider „realizarea” mea – şi a soţiei mele - cea mai importantă: avem cinci copii, care realmente sunt bucuria şi mândria noastră. Spun acest lucru deoarece într-o lume în care fapte extrem de grave precum avortul şi contracepţia s-au generalizat, o familie cu cinci copii e privită ciudat de cei din jur, dacă nu chiar cu dispreţ şi ostilitate. Şi trebuie să adaug repede că nu suntem „pocăiţi”, aşa cum adesea suntem întrebaţi de cei care aud că avem cinci copii. Suntem romano-catolici, iar formaţia mea nu este una literară, ci una filosofică. Am terminat facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara în 1997, apoi am evoluat, sinuos, îndepărtându-mă de învăţământ, care este vocaţia mea principală dar pe care nu o pot exercita în condiţiile nedemne ale profesoratului din România – o ţară în care educaţia şi inteligenţa sunt dispreţuite. În prezent sunt colaborator permanent al revistei Adevărul literar şi artistic, dar susţin şi un program de educaţie religioasă pentru adulţi în cadrul parohiei catolice unde ne trăim viaţa religioasă. Nu ştiu dacă mă pot numi scriitor. Deşi am publicat mai multe cărţi care pot fi cunoscute pe site-ul meu, http://robert.lazu.ro, ele nu sunt opere de ficţiune. Sper să debutez cât de curând, atât sub forma scurtă a nuvelei şi povestirii, cât şi în aceea, mai lungă şi mai pretenţioasă, a romanului.
Oana Stoica-Mujea: Ce anume te-a atras la literatura fantastică, în general, şi în la operele lui Tolkien, în special?
Robert Lazu: Înainte de literatura fantasy, pe care am cunoscut-o destul de târziu, a fost o pasiunea pentru literatură. De fapt, pot să îţi spun că am făcut filosofia din dorinţa de a deveni, cândva, scriitor, însă numai după ce voi fi cucerit o viziune cât mai amplă şi profundă despre om, despre viaţă, despre lume. Această atracţie o explic atât prin curiozitatea mea funciară, cât şi printr-un anumit gust al aventurii, care poate să-şi găsească seva în marile opere literare. În ceea ce-l priveşte pe Tolkien, contactul cu operele sale s-a produs încă de când eram în clasa a patra, când am citit Hobbitul care mi-a provocat o mare bucurie. Apoi, în ultimii ani ai facultăţii, după 1998, l-am redescoperit îndrăgostindu-mă de atmosfera fabuloasă din romanele sale, dar şi de spiritul cavaleresc pe care cele mai frumoase din personajele sale – Aragorn, Bilbo şi Frodo Baggins – îl fac vizibil în faţa ochilor încântaţi ai cititorilor.
Oana Stoica-Mujea: Ştiu că de curând ai lansat la New York volumul-interviu realizat împreună cu Andrei Codrescu, Miracol şi Catastrofă. Cum a fost primită cartea voastră? Ce impresie ţi-a făcut publicul de peste ocean?
Lazu Robert: După cum sugerează şi titlul, volumul realizat cu Andrei Codrescu, acest valoros scriitor de limbă engleză care, deşi născut în România, trăieşte de zeci de ani în USA, este oarecum un „miracol” ţinând seama de modul în care a fost realizat de doi oameni care nu se văzuseră niciodată. Realizat prin dialoguri desfăşurate în cyberspaţiu, volumul a fost foarte bine primit atât de critica literară românească, cât şi de publicul românesc şi, parţial, american din USA. Personalităţi de prim rang din diaspora românească newyorkeză au receptat extrem de favorabil lucrarea: Nina Cassian, Doru Paul Mugur, Carmen Firan, Julian Semilian şi alţi scriitori şi poeţi români care trăiesc peste Ocean au întâmpinat cu aprecieri pozitive volumul nostru. Cât despre publicul prezent la lansare, el mi-a lăsat cea mai bună impresie, cu atât mai mult cu cât am avut oarecare emoţii faţă de diversitatea sa. De asemenea instituţia gazdă, Institutul Cultural Român din New York, prin persoana lui Bogdan Ştefănescu, directorul-adjunct, mi-a asigurat condiţii minunate în cele cinci zile petrecute în metropola americană.
Oana Stoica-Mujea: Eşti implicat în foarte multe momente culturale, ar fi imposibil de enumerat aici; te rog să vorbeşti despre cele care-ţi sunt mai dragi.
Robert Lazu: Da, îmi spun adesea că sunt implicat în multe, prea multe proiecte şi „momente” culturale, în defavoarea unei anumite rigori şi temeinicii specifice lucrului bine făcut. Tocmai de aceea am încercat în ultimul an - cu un preţ pe care nu mi-a făcut totdeauna plăcere să-l plătesc – să renunţ la multe din proiectele mele pentru a mă dedica câtorva direcţii principale. De departe cea mai importantă e cea care se leagă de viaţa şi opera lui J.R.R. Tolkien. Pregătesc o masivă enciclopedie a lumii lui Tolkien, care sper să apară în această toamnă la RAO, dar şi o monografie personală care va fi publicată în USA: Images & Symbols in Tolkien’s Work. Mai lucrez la un volum colectiv despre interpretarea Sfintei Scripturi (care va apărea tot în USA), şi, totodată, scriu un mic roman care ar putea reprezenta debutul meu literar.
Oana Stoica-Mujea: Aş vrea să le dezvăluim cititorilor câte ceva despre invitaţia ta la Oxford. Despre ce se va discuta la Oxford şi care este rolul tău?
Robert Lazu: Da, anumite texte ale mele despre Tolkien, traduse în limba engleză, au ajuns să fie cunoscute de unul din cei mai importanţi specialişti de la Oxford: Stratford Caldecott. Fin cunoscător al operei lui Tolkien, Stratford a apreciat drept originală interpretarea operelor maestrului Faeriei pe care am propus-o; în consecinţă, m-a invitat la Congresul dedicat autorului britanic la celebrul Colegiu Exeter, locul unde Tolkien şi-a făcut studiile în tinereţe. Acest eveniment extraordinar, organizat de Universitatea din Oxford, a avut loc în perioada cuprinsă între 21 şi 25 august a acestui an (http://www.tolkiensoxford.com/). În ce mă priveşte, din motive obiective nu am putut participa direct, însă Stratford Cadecott a citit conferinţa mea – intitulată „Inside the Belly of the Dragon: Levels of Initiation in Tolkien's Works” - în aula Colegiul Exeter. Lucrul care m-a impresionat a fost viteza de reacţie a publicului american: deşi nu am fost prezent eu însumi acolo, am primit aproape imediat câteva feed-back-uri din partea unor scholari Tolkien din USA.
Oana Stoica-Mujea: Au ajuns literatura şi cultura, în România, la un punct mort? Şi dacă da, ce este de făcut?
Robert Lazu: Nu aş zice că „au ajuns”. Eu cred că atât literatura cât şi cultura au fost într-un punct mort aproape întotdeauna. Explicaţia mea e simplă: până ce creativitatea, inteligenţa, educaţia nu vor fi apreciate cum se cuvine în România, eliminindu-se în acelaşi timp impostura din aceste teritorii (la fel ca din multe altele), nimic nu se poate schimba. În plus, profesionalizarea unor asemenea vocaţii precum cele artistice şi literare e un pas fără de care nu se poate schimba nimic. Şi nu în ultimul rând contactul viu, real cu publicul. Asta e o altă condiţie pe care scriitorii şi oamenii de cultură înşişi trebuie să o împlinească. Dar pentru aşa ceva e necesară o mai bună aplecare asupra advertising-ului, asupra promovării propriilor activităţi şi creaţii. Sper ca noile generaţii de scriitori şi artişti, evitând calea – facilă - a compromisului cu valori estetice şi morale dubioase pe care alunecă unii dintre ei, să reuşească să schimbe ceva într-un loc unde nu prea se întâmplă nimic.
Oana Stoica-Mujea: Ce autori români ne poţi semnala?
Robert Lazu: Nu vă pot numi decât acei autori pe care-i (re)citesc cu plăcere: Andrei Codrescu, Adina Dabija şi Doru Paul Mugur, Mihail Neamţu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky, Bogdan-Tătaru Cazaban, Radu Pavel Gheo... mai sunt şi alţii, dar aceştia sunt dintre cei mai dragi mie.
Oana Stoica-Mujea: Ce sfat le-ai da tinerilor din ziua de azi?
Robert Lazu: Să nu se lase dominaţi de mode şi să înveţe să-şi cultive, cu decenţă, inteligenţa şi creativitatea.
Oana Stoica-Mujea: În finalul interviului aş dori să-ţi mulţumesc.
Robert Lazu: Şi eu îţi mulţumesc pentru acest prilej de dialog şi reflecţie!
Interviu apărut în revista „Argeş” (Piteşti), iulie 2006
republicat de revista „Observatorul” (Toronto, Canada) (http://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&ID=4405)
PRO-FILE
CĂRŢI F & SF APĂRUTE ÎN 2006
Dan Popescu
AMALTEA
colecţia “star wars”
- nr. 18 / Timothy ZAHN - Viziuni din viitor / N / SF / HTp / 30,00 L
- nr. 19 / George LUCAS - o nouă speranţă / A New Hope / N / SF / HTp / 25,99 L / 190 p / 973-7780-51-5 / traducere de I. STOIAN
- nr. 20 / Donald F. GLUT - Imperiul contraatacă / The Empire Strikes Back / N / SF / HTp / 25,99 L / 190 p / 973-7780-52-3 / traducere de Bogdan MIHĂILESCU
- nr. 21 / James KAHN - Întoarcerea lui Jedi / Return of the Jedi / N / SF / HTp / 25,99 L / 190 p / 973-7780-53-1 / traducere de George STOIAN
- nr. 22 / Steven BARNES - Complotul de pe Cestus / The Cestus Deception / N / SF / HTp / 30 L / 382 p / 973-7780-68-x / traducere de George STOIAN
- nr. 23 / Vonda N. McINTYRE - Steaua de cristal / The Crystal Star / N / SF / HTp / 25 L / 286 p / 973-7780-73-6 / traducere de Bogdan MIHĂILESCU
ANTET XX PRESS
- Gerard KLEIN - Timpul nu are miros / Le Temps n'a pas d'Odeur / R / N / SF / Tp / 16 L / 160 p / 973-636-173-x
AQUILA '93, Oradea
colecţia "cameleon"
- Stephen KING - Jumătatea întunecată / The Dark Half / N / F / HTp / 39,90 L / 648 p / 973-714-117-2 / traducerea de Mircea PRICĂJAN / coperta de Alexandru SABO
- Stephen KING - Lucruri preţioase / Needful Things / N / F / HTp / 760 p / 34,9 L / 973-714-074-5 / traducerea de Mircea PRICĂJAN / coperta de Alexandru SABO
ARTEMIS
- Philippe WALTER- Arthur- ursul şi regele / Arthur -L'Ours et le roi / nonF / HTp / 973-566-140-3 / 11 L / 216 p / coperta de Cristian NEGOI / traducere de Valentin F. MIHĂIESCU
CARTEA de BUZUNAR
- antologator Rodica BRETIN - Vînătorii lumii de dincolo / Am / R / F / Pb / 14,90 L / 320 p / 973-705-127-0 / coperta de Titel FOLEA
CARTEA ROMĂNEASCĂ
- Ilinca BERNEA - Semnul lunii / N / F / Tp / 27,99 L 434 p / 973-23-1826-0 / coperta de Angela ROTARU SERBENCO
- Radu CIOBOTEA - Apărătorii - vol. 1 = Ultimul meterez , vol. 2 = O fereastră în timp / N / F / Tp / 558 p + 530 p / 59,95 L / 973-23-1864-3, 973-23-1864-5
- Valentin URŞIANU - Tavanul ipotetic / N / M + SF / Tp / Fb / 973-23-1850-3 / 19,50 L / 286 p / coperta de Radu RĂILEANU
CORINT
colecţia "scriitori români"
- Dan STANCA - Morminte străvezii / R+ (ediţie definitivă) / N / M + SF / Tp / 248 p/ 25 L / 973-653-875-3 / prefaţă de Alexandru ŞTEFĂNESCU / coperta de Cristina BUCUROIU cu detaliu din "Viziuni simultane" de Umberto BOCCONI
CORINT JUNIOR
- K. A. APPLEGATE - Animorfi 01 - Cronicile după Ellimist / N / SF / Tp / 218 p / 26,50 L / 973-7644-47-6 / coperta de Romas KUKALIS / traducerea de Sorin PETRESCU
- K. A. APPLEGATE - Animorfi 02 - Cronicile hork-bajirilor / N / SF / Tp / 214 p / 27,50 L / 973-7644-44-1 / coperta de Romas KUKALIS / traducerea de Sorin PETRESCU
- K. A. APPLEGATE - Animorfi 03 - Cronicile andalite / N / SF / Tp / 334 p / 29,90 L / 973-7644-43-3 / coperta de Romas KUKALIS / traducerea de Sorin PETRESCU
- K. A. APPLEGATE - Animorfi 04 - Visser / N / SF / Tp / 208 p / 26 L / 973-7644-46-8 / coperta de Romas KUKALIS/ traducerea de Sorin PETRESCU
- Alan GIBBONS - Umbra minotaurului / The Shadow of the Minotaur / N / F & SF / Pb / 286 p / 15,99 L / 973-7789-67-9 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ
- Alan GIBBONS - Legiunea vampirilor / The Vampyr Legion / N / F & SF / Pb / 240 p / 15,99 L / 973-7789-68-7 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ
- Alan GIBBONS - Războinicii corbului / The Warriors of the Raven / N / F & SF / Pb / 204 p / 15,99 L / 973-7789-72-5 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ
- Joseph DELANEY - Cronicile Wardstone 01 - Ucenicul vraciului / Wardstone Chronicles 1 - The Spook's Apprentice / N / F / HPb / 973-7789-99-7 / 24,00 L / 320 p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT
- Joseph DELANEY - Cronicile Wardstone 02 - Blestemul vraciului / Wardstone Chronicles 2 - The Spook's Curse / N / F / HPb / 973-7789-0-x / 26,00 L / 432 p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT
- Joseph DELANEY - Cronicile Wardstone 02 - Secretul vraciului / Wardstone Chronicles 3 - The Spook's Secret / N / F / HPb / 973-7789-42-5 / 27,50 L / 428 p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT
- Philip B. KERR - Copiii lămpii fermecate 01 - Akhnaton şi djinnii captivi / Childrens of the Lamp - The Akhnaton Adventure / N / SF / Tp / 336 p / 27,99 L / 973-7644-18-2 / traducere şi note de Gina FRÎNCU/ coperta de Peter MASELDZIJA
- Philip B. KERR - Copiii lămpii fermecate 02 - Babilonul djinnului albastru / Childrens of the Lamp - The Blue Djinn of Babylon / N / SF / Tp / 364 p / 27,99 L / 973-7644-12-3 / traducere şinote deAdrian DELIU / coperta de Peter MASELDZIJA
- Philip B. KERR - Copiii lămpii fermecate 03 - Cobra, regele din Katmandu / Childrens of the Lamp - The Cobra King of Katmandu / N / SF / Tp / 362 p / 29,90 L / traducerea de Gina FRÎNCUşi Andreea CRISTOIU / coperta de Peter MASELDZIJA
- Terry PRATCHETT - Tiffany 01 - Scoţiduşii liberi/ The Wee Free Men / N / F / Tp / 400 p / 32,5 L / 973-7644-59-x / traducerea de Cristina JINGA / ilustraţii de Paul KIDBY
- Terry PRATCHETT - Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate (vol. din seria Lumea Disc) / The Amazing Maurice and his Educate Rodents / N / F / Tp / 352 p / 29,9 L / 973-7644-40-9 / traducerea de Mirela ACSENTE / ilustraţii de David WYATT
- Paul STEWART & Chris RIDDELL - Cronicile lumii de margine 01: Dincolo de pădurea întunecată / N / F / Tp / hărţile sînt prezentate în volum separat
CORUŢ PAVEL
seria "octogon"
- nr. 74 / Pavel CORUŢ - Cutezătorii din Carpaţi / N / SF + nonF / Tp
- nr. 75 / Pavel CORUŢ - Legea şi forţa / N / SF + nonF / Tp
- nr. 76 / Pavel CORUŢ - Teroarea / N / SF + nonF / Tp
- nr. 77 / Pavel CORUŢ - Urmaşii zeilor / N / SF + nonF / Tp
- nr. 78 / Pavel CORUŢ - Conspiraţia spaimei şi urii / N / SF + nonF / Tp
- nr. 79 / Pavel CORUŢ - Incursiune în tărîmul uitat / N / SF + nonF / Tp / 229 p Fiction + 26 p nonF / 80,00 L / 973-9225-76-4
- nr. 80 / Pavel CORUŢ - Noi vom renaşte într-un vis / N / SF + nonF / Tp /
- nr. 81 / Pavel CORUŢ - Oamenii lui Zamolxe / N / SF + nonF / Tp / 973-9225-80-2 / 256 p = 224 p SF + 32 p nonF
CURTEA VECHE
- Andrei KURKOV - Moartea pinguinului / N / F / Tp / p / L / / traducere de Mircea Aurel BUICIUC / coperta
colecţia "byblos"
- Orhan PAMUK - Mă numesc Roşu / Benim Adim Kirmizi / N / M + F / Tp / 35,99 L / 614 p / 973-669-208-6 / traducere, note şi glosar de Luminiţa MUNTEANU
- Tatiana TOLSTAIA - Zîtul / N / F / Tp / 300 p / 26,99 L / 973-669-226-4 / traducere de Luana SCHIDU / coperta de Nemethi Andras BARNA cu detaliu din "Ispitirea Sfîntului Anton" de Hieronimus BOSCH
DACIA, Cluj
- Ancuţa MĂRIEŞ - Surori pe veci amazoane / N / F / Tp / 25 L / 973-35-2136-1 / 312 p ilustraţia coperţii 1 : Peter COOPER; ilustraţia coperţii 2 ; Ancuţa MĂRIEŞ
DIASFERA
colecţia "excalibur"
- Liviu RADU - Cifrele sunt reci, numerele-s calde / C / SF / Pb / 15 L
- Florin PÎTEA - Gangland / N / SF / Pb / 15 L
- Ana-Maria NEGRILĂ - Împăratul gheţurilor / C / SF / Pb / 15 L
- Lucian Dragoş BOGDAN - Frontiera / N / SF / Pb / 15 L / 328 p / 973-99251-7-0 / coperta de Tudor POPA şi Cristian CÎRSTOIU
EMIA, Deva
- Ladislau DARADICI - Înaripatele din vis / F / C / se pare ca editura a avut unele probleme si cartea, practc, nu a aparut in librarii
EMINESCU
colecţia "fantasy"
- Oana STOICA MUJEA - Şarama 1 / N / 15 L / 973-22-1029-x
- Oana STOICA MUJEA - Şarama 2 / N / 15 L / 973-10-32-x
GRANADA
colecţia "fantasticulmileniului III"
- Mihail GRĂMESCUşi Adina LIPAI, antologatori - Ipostaze ale fantasticului contemporan / C / nonF / Tp / 100 p / coperta de Adina LIPAI şi ALINA LUNGU
HESTIA, Timişoara
- Cristian GHINEA - Înotătorii din ziduri / C /
HOUSE of GUIDES
colecţia "scenariile secolului XXI"
- Alessio GROSSO - Apocalipsul negru / N / SF / Tp / 24,50 L / 270 p / 973-7975-61-8
HUMANTAS
- Ion D. SÎRBU - Şoarecele B şi alte povestiri / C / SF / R / Tp / 35 L 973-50-1178-6 / 468 p / coperta de Gabi DUMITRIU
colecţia "fiction - raftul Denisei"
- Isabel ALENDE - Casa spiritelor / R N / F / Tp / .. / traducere de Cornelia RĂDULESCU
- Anthony BURGESS - Portocala mecanică / A Clockwork Orange / R / N / SF / Tp / 19 L / 200 p / 973-50-1247-2 / traducere de Carmen CIORA şi Domnica DRUMEA
- Andrew Sean GREER - Confesiunile lui Max Tivoli / F / N / Tp / 26 L / 292 p / 973--50-1437-8 / traducere de Iulia GORZO
- Kurt VONNEGUT - Bufoniada / Slapstick or Lonesome No More / 19,99 L / 226 p / 973-50-1396-7 / traducere de Ariadna GRĂDINARU / coperta de Gabi DUMITRU
- Kurt VONNEGUT - Pianul mecanic / Player Piano/ 27 L / 358 p / 973-50-1291-x / traducere de Sanda ARONESCU / coperta de Gabi DUMITRU
KONDYLI
colecţia "kondyli junior"
- Emily RODDA - Deltora Quest nr.6/8- Labirintul fiarei / The / N / F / Ch / Pb / xxx p / xxx L / 973-99861-xx-xx / traducere de xxx / coperta de Marc McBRIDE
- Emily RODDA - Deltora Quest nr.7/8- Valea pierzaniei / The / N / F / Ch / Pb / xxx p / xxx L / 973-99861-xx-xx / traducere de xxx / coperta de Marc McBRIDE
- Emily RODDA - Deltora Quest nr.8/8- Întoarcerea / The / N / F / Ch / Pb / xxx p / xxx L / 973-99861-xx-xx / traducere de xxx / coperta de Marc McBRIDE
LEDA / CORINT
colecţia "galeria fantastică"
- Theodore STURGEON - Mai mult decît oameni / More than Humans / C / SF / Tp / 353 p / 24 L / 973-7624-00-9 / traducere de Nicolae BALTĂ / coperta de Corneliu RADU şi Corina RONCEA cu ilustraţie din "Cuşca infinită" de Richard POWERS
- A. E. VAN VOGT - Odiseea navei Space Beagle / / N / R / SF / Tp / L / p / 073-7786-- / traducere de / coperta de
- H. G. WELLS - Omul invizibil / The Invisible man / N / R / SF / Tp / L / 973-7786-- / p / traducere de / coperta de cu detaliu din
- John WYNDHAM - Crisalide / Chrysalis / N / SF / Tp / 22,50 L / 310 p / 973-7624-01-7 / traducere de Sorin VOINEA / coperta de Corneliu RADU şi Corina RONCEA cu ilustraţie din "Drum în zig zag" de John HARRIS
galeria de proză
- Cinghiz AITMATOV - O zi mai lungă decît veacul / R / N / M + SF / Tp / 24,90 L / 973-7624-03-3 / 336 p / traducere şi note de Ion COVACI şi Denis FEJES
- Margaret ATWOOD - Povestirea cameristei / Handmaid Tale / N / Pb / 26,99 L / 973-102-003-9 / 442 p / traducere, note, postfaţă şi date biografice de Monica BOTEZ / coperta de Cornelia RADU şi J. GRECEA cu ilustraţie-detaliu din "Tînără la maşina de cusut" de Edward HOPPER
LUCMAN
colecţia "SF"
- Charles SHEFFIELD - Pînza dintre lumi / The Web Between the Worlds / N / SF / Tp / 11,59 L / 270 p / 973-723-1115-5 / traducere de Diana ŞERBAN / coperta de Mara SANDU
MARINEASA, Timişoara
- Duşan BAISKI - Păsări pătrate pe cerul de apus / C / M + F + SF /
MINERVA
- Jean d'ORMESSON - Povestea Jidovului Rătăcitor / Histoire du Juif Errant / N / F / Tp / 496 p / 18,90 L / 973-21-0751-0 / traducere, prefaţă şi cronologie de Toader SAULEA / coperta de Cristina DUMITRESCU
colecţia "fantastica"
- Terry BROOKS - Primul rege Shannara / The First King Shannara / N / F / Tp / 28,99 L / 590 p / 973-21-0795-2 / traducere de Dora FEJES / coperta de Victoria ARGINT
MINERVA - biblioteca pentru toti
- Teophile GAUTIER - Avatar / R / N / F / Pb / 10,49 L / 368 p / 973-21-0784-7 traducere şi cronologie de Florenţa DRĂGHICESCU
colecţia "Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice"
- Felix ADERCA - Oraşele înecate / R / N / SF / Pb / p / 8,91 L / 973-2- / prefaţă de on HOBANA / coperta de Cristina DUMITRESCU
NEMIRA
colecţia "junior"
- E. Rose SABIN - Şcoala de vrăjitorie / A School for Sorcery / N / F /Pb / 19,90 L / 334 p / 973-569-834-x / traducere de Adriana BĂDESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- E. Rose SABIN - Puteri periculoase / A Perilous Power / N / F /Pb / 18,99 L / 268 p / 973-569-860-9 / traducere de Marina RADU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- E. Rose SABIN - Bestiile atacă / The Beasts Ravens / N / F /Pb / 19,99 L / 318 p / 973-569-872-2 / traducere de Adriana BĂDESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
colecţia "Mc Sweeney’s"
- nr. 02 / Michael CHABON, antologator - Povestiri incredibile 2 / Mc Sweeney’s Mammoth Treasury of Thrilling Tales 2 / As / M + F + SF / Pb / 446 p / 27,99 L / 973-569-876-5 / traduceri de C. BARBU, C. IORDACHE, A. POPESCU, G. STOIAN / coperta de Dana MOROIU şi Cornel ALEXANDRESCU / introducere de Michael CHABON
colecţia "nautilus"
- Gregory BENFORD - Timperfect / Timescape / R / SF / Pb / 27,99 L / 574 p / 973-569-861-7 / postfaţă de Susan STONE BLACKBURN / traducere de Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de Chuck SIEBHUR
- John BRUNNER - Răbdarea timpului / The Long Result / N / R / SF / Pb / 192 p / 14,99 L / 973-569-875-7
- John BRUNNER - Zanzibar / Stand on Zanzibar / R / N / SF / Pb / 694 p / 34,89 L / 973-569-888-9 / traducere de Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Serge BRUSSOLO - Coşmar de închiriat / Cauchemar a louer / R / H / N./ Pb / 252 p / 16,90 L / 973-569-837-4 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de
- Serge BRUSSOLO - Haita / La meute / R / H / N./ Pb / 252 p / 15,90 L / 973-569-862-5 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU
- Serge BRUSSOLO - Krucifix / La croix de sang / R / H / N./ Pb / 268 p / 16,90 L / 973-569-857-9 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU
- Philip K. DICK - Omul din castelul inalt / The Man in the High Castle / R / N / SF / Pb / 320 p / 17,90 L / 973-569-789-x
- Philip K. DICK - Timpul dezarticulat / Time out of Joint / R / N / SF / Pb / 270 p / 19,90 L / 973-569-808-0 / traducere de Mihai MOROIU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Philip K. DICK - Ubik / Ubik / R / N / SF / Pb / 288 p / 19,90 L / 973-569-864-1 / traducere de Ştefan GHIDOVEANU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului 01 : Fluviul vieţii / / N / R / SF / Pb / 14,90 L 284 p / 973-569-848-x / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO
- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului 02 : Vasul miraculos / / N / R / SF / Pb / 18,90 L 318 p / 973-569-850-1 / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO
- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului 03: Planul misterios / / N / R / SF / Pb /
29,90 L 620 p / 973-569-849-8 / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO
- K. KURTZ & D.T. HARRIS - Iniţiatul / The Adept / R / SF / N / Pb / 22,99 L / 973-569-859-5 / traducere deMihai MOROIU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de Tom KIDD
- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Pandora 01 - Incidentul Isus / The Jesus Incident / R / SF / N / Pb / 528 p / 30 L / 973-569-807-2 / traducere de Emilian BAZAC
- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Pandora 02 - Efectul Lazar / The Lazarus Effect / R/ N / SF / Pb / 528 p / 30 L / 973-569-806-2 / traducere de Emilian BAZAC
- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Pandora 03 -Factorul înălţare / Pandora-The Resurection Factor / R / SF / N / Pb / 464 p / 28 L / 973-569-805-6 / traducere de Emilian BAZAC
- Stephen KING - Mobilul / N / SF / Pb / 30,59 L / 440 p / 973-569-883-8 / traducere de Mihai Dan PAVELESCU
- Ursula K. LeGUIN - Lumea lui Rocannnon / Rocannon World / R / N / SF / Pb / 12,9 L / 160 p / 973-569-878-1
- Ursula K. LeGUIN - Mîna stîngă a întunericului / The Left Hand of Darkness /
R / N / SF / Pb / 18,99 L / 304 p / 973-569-866-8 / traducere de Mihai Dan PAVELESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Christopher PRIEST - Magicienii / The Prestige / F / Pb / N / 24,9 L / 440 p / 973-569-923-0 / traducere de Diana BOBONETE / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Carl SAGAN - Contact / N / SF / Pb / 30 L / 590 p / 973-569-855-2 / traducere de Radu Pavel Gheo
- Robert SILVERBERG - Vatican, ultimul conclav / The Best of Robert Silverberg / R / C / SF / Pb / 312 p / 973-569-863-3 / cuvînt înainte de Barrz MALZBERG / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU / traducere de Dan POPESCU
- Roger ZELAZNY Lordul luminii / Lord of light / R+ / N / SF / Pb / 22,99 L / 362 p / 973-569-865-x / traducere de Mircea ŞTEFANCU / coperta de Coreneliu ALEXANDESCU cu detaliu din "Black Lightning" de Thomas WEISS
colecţia "babel"
- Stephane AUDEGUY - Teoria norilor / La theorie des nuages / N / Pb / 304 p / 20 L / 973-569-811-0 / traducere de Dan PETRESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU cu detaliu din "Coarda sensibilă" de Rene MAGRITTE
colecţia "suspans"
- A. J. HARTLEY - Masca lui Atreus / N / M + SF / Pb / 19,90 L / 458 p / traducere de Eugen DUMITRESCU / coperatd e Corneliu ALEXANDRESCU
- Chelsea QUINN YARBRO - Contele de St. Germain / Hotel Transylvania / N / F (H) / Pb / 376 p / 24,99 L / 973-569-909-5 / traducere de Gabriel STOIAN / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU
- Chelsea QUINN YARBRO - Nopţile bestiei / Beast Nights / R / N / F (H) / Pb / 430 p / 20 L / 973-569-836-6 / traducere de Mihai MOROIU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU
ORIZONTURI + LUCEAFĂRUL
- Jude DEVEREAUX - Capcana timpului / Allways / N / M + F / Tp / 314 p / 29,90 L / traducere de Aurelia ULICI / coperta de Claudiu COSTACHE / urmare la "Pentru totdeauna" şi "Împreună pentru totdeauna"
PANDORA M
colecţia "mistery"
- *** - 9 povestiri bizare / As / F / Pb / traducere de Alina LUCA / 14,90 L / 973-8330-78-5 / 230 p
PARALELA 45, Piteşti
- Serge BRUSSOLO - Iceberg / Iceberg Ltd / N / F / Pb / 262 p / 24 L / 973-697-942-3 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de Andrei MĂNESCU
colecţia "biblioteca românească"
- Vasile ANDRU - Grădinile ascunse / N / F / Tp / 246 p / 973-8958-03-02 / 17 L / coperta de Andrei MĂNESCU
colecţia "mediana"
- Daniel-Philippe de SOUDRES - "Statul"- internet : călătorie la rădăcinile terorismului de mîine şi ale post-capitalismului de poimîine / "Etat" - Internet: vozage dans les racines du terrorisme de demain et du post capitalisme d'apres-demain / N / SF / Tp / 180 p în română plus 194 p în franceză / L / 973-697-672-6 / copertaAndrei MĂNESCU cu ilustraţie "Battle for paint" (graffiti) / traducer e de Letiţia ILEA / cuvînt înainte de Magda CÂRNECI
PERGAMON
- George CĂLINESCU - Estetica basmului / R / nonF / 304 p / 39,99 L/ 973-87396-0-8
POLIROM, Iaşi
- Alessandro BOFFA - Eşti un animal, Viskovitz / N / F / 17,95 L
- Jorge Luis BORGES - Moartea şi busola - proză completă vol. 1 / R+ / C / F + M / HTp / 873-46-0087-7 / 42,6 L
- Jorge Luis BORGES - Cartea de nisip - proză completă vol. 2 / R+ / C / F + M / HTp
- Jorge Luis BORGES & Margarita GUERRERO - Cartea fiinţelor imaginare / R+ / C / HTp / 42,49 L / 330 p / 973-46-0357-4 / traducere şi note de Ileana SCIPIONE / ilustraţii de Felix AFTENE
- Sam BOURNE - Omorîţii pe cei drepţi / The Righteous Men / N / M + F / Tp / 33,95 L / 486 p / 973-46-024-0 / traducere şi note de Dana Ligia ILIN
colecţia "ego"
- Doina RUŞTI - Zogru / N / F / Tp / 973-46-0218-7 / 17 L / 270 p / cuvînt înainte de Ioan GRŞAN / pe copertă, ilustraţie de Adalbert LAZĂR
colecţia "haruki murakami"
- Haruki MURAKAMI - Kafka pe malul mării / / N / M + F / Tp / 534 p / 33,99 L / 973-46-0333-7 / traducerea de Iuliana OPRINA
colecţia "proză XXI"
- Andrei CODRESCU - mesi@ / R / N / SF / Pb / 28,90 L / 620 p / 973-46-0260-8 / traducere şi note de Ioana AVĂDANI
- Andrei CODRESCU - Wakefield / Wakefield / N / F / Pb / 25,92 L / 364 p / 973-46-0360-4 / traducere şi note de Ioana AVĂDANI
- Michel HOULLEBECQ - Posibilitatea unei insule / La possibilite d'une ile / N / SF / Pb / 28,95 L / 973-46-0258-6 / 454 p / traducere de Emanoil MARCU
- Kazuo ISHIGURO - Să nu mă părăseşti / Never let me go / N / SF / Pb / 23 L / 346 p / 973-46-0186-5 / traducere de Vali FLORESCU
- Philip ROTH - Complotul împotriva Americii" / The Plot against America / N / SF / Tp / 26,90 L / 366 p / 973-46-0180-6 / traducere şi note de Fraga CUSIN
- Amy TAN - Cele o sută de simţuri secrete / N / F / Pb / 29,95 L / 450 p / 973-46-0212-8 / traducere de Ioana FILAT
RAO
- Judy ALLEN - Enciclopedia fantasy / nonF / HTp, aprox. 20 x 28 cm, full color / 59,99 L / 144 p / 973-717-061-x / traducere de Diana LUPU şi Cezar TĂBÂRCEA / prefaţă de Jonathan STROUD
- Clive BARKER - Everville / N / F / Pb / 762 p / 31,99 L / 973-103-057-3 / traducere de Verginica BARBU MITITELU
- Erik L'HOMME - Cartea stelelor 01: Vrăjitorul Qadehar / Le livre des etoiles: Qadehar le sorcier / N / F / Pb / 973-103-004-2 / 17,99 L / 250 p / traducere de Aurelia ULICI / ilustraţii de Philippe MUNCH şi James PRUNIER
- P. D. JAMES - Fiul omului / The Children of Man / R / Pb / SF / N / 24,99 L / 314 p / 973-103-101-4 / traducere de Sanda APOSTOLESCU
- Robert JORDAN - Roata timpului 01 : Ochiul lumii / Eye of the World / N / F / Pb / 973-103-118-9 / 39,99 L / 922 p / traducere de Cezar Octavian TĂBÎRCEA şi Diana LUPU
- Dean KOONZ - Invazia / The Taking / N / F / HTp / 316 p / 33,99 L / 973-103-073-5 / traducerea de Gabriel STOIAN
- T.M. LaHAYE & Jerry B. JENKINS - Supravieţuitorii 05 - Apollyon / Left Behind 05 - Apollyon / N / F / Pb / 378 p / 26,99 L / 973-576-745-7 / traducere de Verginica BARBU MITITELU /
- Anne RICE - Cronicile vrăjitoarelor 01 - Ora vrăjitoarelor / N / F / Pb /
- Anne RICE - Cronicile vrăjitoarelor 02 - Lasher / Lasher / N / F / Pb / 32,99 L / 762 p / 973-103-094-8 / traducere de Cristina TACHE
- John SAUL - Chinuieşte-i pe copii / Suffer the Children / N / F / Pb / 378 p / 30 L / 973-103-077-8 / traducere de Aurel ŞTEFĂNESCU
- John SAUL - Prezenţa / The Presence / N / F / Pb / 440 p / 22,99 L / 973-576-953-6 / traducere de Radu PINTEA
- John SAUL - Vocile / Midnight Voices / N / F / Hc / 380 p / 35,99 L / traducere de Gina Monica ŞERBAN
- J. R. R. TOLKIEN - Lordul Inelelor 01 : Frăţia inelului / The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring / R / N / F / Pb / traducerea Irina şi Ion HOREA / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN
- J. R. R. TOLKIEN - Lordul Inelelor 02 : Cele două turnuri / The Lord of the Rings: The Two Towers / R / N / F / Pb / traducerea Irina şi Ion HOREA / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN
- J. R. R. TOLKIEN - Lordul Inelelor 03 : Întoarcerea regelui / The Lord of the Rings: The Return of the King / R / N / F / Pb/ traducerea Irina şi Ion HOREA / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN
- J. R. R. TOLKIEN - Roverandom / R / N / F / Pb / Ch / 120 p / 14,49 L / 973-576-957-3-2 / traducere, nota biografica si nota explicativa de Cristina ILIESCU / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN
- J. R. R. TOLKIEN - Silmarillion / R / N / F / Pb / traducere Irina FLOREA si Ion HOREA (versurile) / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN
- J. R. R. TOLKIEN - Scrisori de la Moş Crăciun / F / C / HTp aprox. 18 x 25 cm
rao "class"
- Rafel ABALAS - Grimpow, drumul nevăzut / F? / HTp / N / 49,99 L / 973-103-005-0
- John Twelwe HAWKS - Al 4-lea tărîm 01 - Călătorul / N / F / HTp / 973-103-074-3 / 48,99 L / 508 p / traducere de Oana CRISTEA
- Michael WHITE - Echinox / Equinox / N / F / HTp / 44,98 L / 314 p / 973-103-079-4 / traducere şi note de Adrian DELIU
rao pentru copii
- Luc BESSON - Arthur şi cetatea interzisă / Arthur et la Cite Interdite / N / F / Tp / 188 p / 22,99 L / 973-103-054-9 / traducerea de Irina PRICOP / copertă şi ilustraţii de Patrice GARCIA
- Luc BESSON - Arthur şi Minimoşii / Arthur et les Minimoys / N / F / Tp / 220 p / 22,99 L / 973-103-052-4 / traducerea de Irina PRICOP / copertă şi ilustraţii de Patrice GARCIA
- Luc BESSON - Arthur şi răzbunarea lui Maltazar / Arthur et la vengeance du Maltazard / N / F / Tp / 188 p / 22,99 L / 973-103-053-0 / traducerea de Irina PRICOP / copertă şi ilustraţii de Patrice GARCIA
- Moony WITCHER - Nina şi ochiul secret al Atlantidei / Nina e l'Occhio Segreto di Atlantida / N / F / Ch / Tp / 380 p / 32,99 L / 973-103-083-2 / traducere de Ilieş CÎMPEANU / ilustraţii de Ilaria MATEINI
- Michelle PAVER - Cronici din ţinuturi îndepărtate 01 - Frăţia lupilor / Wolf Brotherhood / N / F / Pb / 973-103-035-7 / traducere de Lucia OSTAFI-ILIESCU / coperta şi ilustraţiile interioare de John FORDHAM
rao pentru tineret
- Eoin COLFER - Artemis Fowl, codul infinitului / / N / F / Pb / ... p / ... L / 973-576-...-... / traducere de Mihaela PAPA
- Eoin COLFER - Supranaturaliştii / The Supernaturalists / N / F / Pb / 314 p / 19,99 L / 973-576-956-5 / traducere de Mihaela PAPA
- Christopher PAOLINI - Eragon 2: Cartea primului născut / Eldest / N / F / Tp / 700 p / 43,99 L / 973-576-909-3 / traducere de Cezar Octavian TĂBÂRCEA / coperta de John Jude PALENCAR
- Katherine ROBERTS - Cele 7 minuni 03 : În căutarea templului amazoanelor / The Amazon Temple Quest / N / F / Pb / 16,99 L / 314 p / 973-576-958-1 / traducere de Fabiola POPA
R.G. PUBLISHING
- Jeremy ROBINSON - Didymus / N / SF/ Tp / 268 p / 24,90 L / 973-87768-1-3 / traducere de Mihai PARMAC
ROSETTI EDUCAŢIONAL
- Stephen SANDER - Zîna norocului / C / F / Tp / Ch / 973-7881-16-8 / 88 p / 6,50 L
- Stephen SANDER - Căluţul înaripat / C / F / Tp / Ch / 973-7881-17-6 / 96 p / 6,50 L
- Stephen SANDER - Stăpînul cerului / C / F / Tp / Ch / 973-7881-15-x / 96 p / 6,50 L
SAECULUM I.O.
colecţia "mythos"
- Adolf SCHULLERUS - Tipologia basmelor româneşti / Tp / 8,72 L / 973-642-108-2
TRITONIC
colecţia "fiction.ro"
- K. J. BISHOP - Oraşul gravat / The Etched City / N / SF / Pb / 410 p / 22 L / 973-733-100-1 / traducerea de Mircea PRICĂJAN şi Mihai SAMOILĂ / coperta de Alexandru BARDAN
- Neil GAIMAN - Zei americani / American Gods / N / F / Pb / 30,00 L / 640 p / 973-733-070-6 / traducere şi note de Liviu RADU / coperta de Alexandru BARDAN
- Neil GAIMAN - Băieţii lui Anansi / Anansi Boys / N / F / Pb / 24,99 L / 364 p / 973-733-103-6 / traducere şi note de Liviu RADU / coperta de Alexandru BARDAN
- Costi GURGU - Reţetarium / C / SF / Pb / 973-733-069-2 / 286p / L / postfaţă de Dan Silviu BOERESCU / coperta de Costi GURGU
- Laurel K. HAMILTON - Anita Blake: Cadavrul care rîde / Anita Blake: the Laughing Corpse / N / F / Pb / 25,99 L / 368 p / 973-733-106-0 / traducere de Florin Mircea TUDOR / coperta de Alexandra BARDAN
- Laurel K. HAMILTON - Anita Blake: Plăceri interzise / Anita Blake: Guiltz Pleasures / N / F / Pb / 25,99 L / 364 p / 973-733-094-3 / traducere de Florin Mircea TUDOR / coperta de Alexandra BARDAN
- Michael JOHN HARRISON - Viriconium / Pastel City & Storm of Wings & In Viriconium / 3 x N & C / 416 p / 35 L / 973-733-068-4 / traducere de Mircea RICĂJAN / coperta de Lucian MAREŞ / prefaţa "Despre Viriconium: cîteva însemnări în chip de introducere" de Neil GAIMAN / conţine: Oraşul pastel; Furtuna de aripi; În Viriconium; (Lamia şi Lord Cromis; Cavalerii din Viriconium; Capul norocos; Ciudatele mari păcate; Stăpînii dezordinii; Dansataoarea din Dans; Călătoria unui tînăr spre Viriconium)
- Kelly LINK - Magia pentru începători / Magic for beginners / N / F / Pb / 25,99 L / 300 p / 973-733-111-7 / traducere de Ona FRANZ / coperta de Cătălin FURTUNĂ
- Ken MacLEOD - Vînătorii de fulgere / Newton's Wake - a space opera / N / SF / Pb / 22,99 L / 384 p / 973-733-082-x / traducere de Mihai SAMOILĂ / coperta de Mara IOSIF
- China MIEVILLE - Cicatricea / The Scar / N / SF / Pb / 30,00 L / 684 p / 973-733-067-6 / traducere de Mihai SAMOILĂ / coperta de Cristian ROŞU cu ilustraţie de Alexandru POPESCU
- China MIEVILLE - Consiliul de fier / Iron Council / N / SF / Tp / 33 L / 560 p / 973-733-083-8 / traducere de Mihai SAMOILĂ / Coperta de Mara IOSIF şi Alexandru POPESCU
- Geof RYMAN - Aer / Air / N / F / Pb / 512 p / 30,99 L / 973-733-101-x traducere de Mircea PRICĂJAN / coperta de Cătălin FURTUNĂ
- Kim Stanley ROBINSON - 40 semne de ploaie / 40 Signs of Rain / N / SF / Tp / 22,99 L / 382 p / 973-733-097-8 / traducere de Mihai SAMOILĂ / copertade Mara IOSIF
- Horia Nicola URSU, antologator - Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri / As / SF / Pb / 206 p / 17 L / 973-733-099-4 / coperta de Vlad Mihai BOTTAşi Ona FRANZ
- Jeff VANDERMEER - Veniss underground / N / SF / Pb / 336 p / 25,99L / 973-733-095-1 / traducere de Mircea PRICĂJAN / coperta de Mara IOSIF
UNIVERSITAS XXI, Iaşi
- Lucian STROCHI - Ceasornicul lui Eliade / C / M + F / Tp / 362 p / 20 L / 973-7889-28-2 / prefaţă de D. R POPESCU / coperta de Dana CRĂCIUN cu detaliii din opera lui Rene MAGRITTE / include "repere bio-bibliografice" şi colofon / conţine: Insula lui Isus, Ştacheta, şatfeta, pisica; Dispărutul; O scrisoare deschisă; Ceasornicul lui Eliade; Divizia sălbatică; Autor versus personaj; soldata de la Marathon; O stradă liniştită; Tuşa; Efecte colaterale; Lecţia de înot; Talismanul; Aproape autentic; Hoţul de curcubeu; Sfîntul IUoan de la Mînăstireşti; Ultimul mesaj de pe Atlantida; Trapez; Csilla sau vsul roz; Celebra bătălie de la Rediu; Între tablouri paralele; Păstrează copia;Ultimul H; Cupa de cristal; Pantera albă; Superba spaimă supremă; Armele secrete ale poetului; Trenul cursă de persoane; Meteorit second hand; Incendiu la bibliotecă; Cronica bizantină; Fotografia din oglindă; Penultimul rol; M.M.; Lilialul dictator; Schimbarea la faţă; Răzbunarea unui mort curajos; Naşterea unei naţiuni; Cele trei inele ale templierilor; Complexul Dante; Nimic despre eroi; Cicatricea lui Paracelsus; Scheletul unui zeu; Codul albastru; Trei fîntîni; Fratele meu , vrăjitorul; Marele Daba.
www.liternet.ro
- Ilinca BERNEA - Semnul lunii / N / F /
- Dimitrie LUPU - Pecinginea / N / SF /
LEGENDĂ & PRECIZĂRI
KEY & NOTES
A = Antologie / Anthology;
Am = Antologie mixtă, cu autori şi români şi străini / Anthology with both Romanian and Foreign Authors;
As = Antologie cu autori străini / Anthology with foreign authors;
BD = Benzi Desenate / Stripes;
C = Culegere de texte ale unui autor / Collection;
Ch = pentru Copii / for Children;
F = Fantastic (include fantasy şi unele texte horror pe care editorul nu le-a definit explicit ca horror / Fantastic (includes fantasy and some horror which the editor did not define explicitely);
FB = prima carte de profil, a autorului sau editurii / First Book of the author or publishing house;
H = Horror;
HTp = carte cartonată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Hardcover Tradepaperback;
HPb = carte cartonată, format de buzunar / Hardcover paperback;
L = preţul în lei, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency;
M = Mainstream;
N = Roman / Novel;
nonF = lucrare nonFiction: critică, istorie, teorie, eseuri etc. / nonFiction: criticism, theory, history, essays, etc;
p = numărul de pagini / number of pages;
Pb = carte broşată, format de buzunar (aprox. 110 - 170 mm) / paperback
R = Reeditare / Reprint;
R+ = Reeditare cu adăugiri / Reprint with Corrections;
L = preţul în lei noi, după 01 iulie 2005, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency after 1st July 2005;
SF = Science Fiction;
Tp = carte broşată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Tradepaperback
¨ În cazul lucrărilor a căror încadrare în < F > sau < SF > depinde de utilizarea doar a cîtorva elemente sau pagini de text am folosit marcajul < M + F > sau < M + SF >. În cazul lucrărilor la care şi această soluţie este discutabilă, am folosit marcaj numai cînd însuşi autorul a indicat o direcţie sau alta. De exemplu, în această situaţie se află lucrările a căror încadrare depinde de modul se receptare a elementelor de paranormal utilizate de autor; Pavel CORUŢ indică el însuşi directia < SF >.
¨ Lucrările < H > nedeclarate ca atare de către editor, sunt incluse la < F >.
¨ La edituri, este precizat oraşul de reşedinţă numai în cazul celor care nu sînt din Bucureşti
¨ Numele de familie este scris cu majuscule.
¨ Începînd cu anul 2004, cu excepţia unor ediţii speciale, deosebite, nu mai notez cărţile după filme de desene animate (gen Liga Dreptăţii) şi nici numeroasele reeditări trade/paperback, anuale, ale unor scriitori români (ELIADE, EMINESCU, VOICULESCU etc.) sau străini (BURROUGHS, CARROLL, SWIFT, VERNE etc.).
Dan POPESCU
0744 793139
escu_neamt@yahoo.com
CP 3 - 49, Piatra Neamţ 610330
CĂRŢI F & SF APĂRUTE ÎN 2007
Dan Popescu
ALLFA
colecţia “biblioteca de buzunar”
- Judith MERKLE RILEY - Stăpînul tuturor dorinţelor - Relicva Magică / The Master of All Desires - / N / F / Pb / 24,9 L / 582 p / 973-724-092-7 / traducere de Veronica ŞERBĂNOIU / coperta de Andra PENESCU
CARTEA ROMĂNEASCĂ
- Adrian FRĂŢILĂ - Căţelul pămîntului / C / M + F / Tp / 19,95 L / 973-23-1899-7 / 214 p / conţine : Căţelul pămîntului; Răpirea Europei.
- Petru CIMPOEŞU - Aventurile marelui brigand / N / F / HTp / 488 p / 35 L / 973-46-0584-2
CORINT JUNIOR
- John BERKELEY - Aventurile lui Miercuri 01 - Palatul rîsului / The Wednesday Tales 01 - The Palace of Laughter / N / F / HTp / 440 p / 35 L / 973-128-007-3 / traducere de Larisa BOTOR
- Vicki BLUM - Dorinţa inorogului / Wish Upon a Unicorn / N / F / Tp / 973-7644-60-2 / 12,99 L / 138 p / traducere de Cristina JINGA / coperta şi ilustraţii interioare de Alan BARNARD / harta de Paul HEERSINK
- Vicki BLUM - Inorogul umbră / The Shadow Unicorn / N / F / Tp / 973-7644-61-9 / 12,99 L / 124 p / traducere de Cristina JINGA / coperta de Lorne WINTERS / ilustraţii interioare de David Bordeleau / harta de Paul HEERSINK
- Vicki BLUM - Ţinutul fără inorogi / The Land Without Unicorns / N / F / Tp / 973-7644-62-6 / 12,99 L / 118 p / traducere de Cristina JINGA / coperta de Pat STEPHENS / ilustraţii interioare de David BORDELEAU/ harta de Paul HEERSINK
- Patrick CARMAN - Atherton 01 - Casa puterii / Atherton - The House of Power / N / F / HTp / 382 p / 34 l / 973-128-003-5 / coperta de Philip STRAUB / traducere de Sorin VOINEA
- Linda McNABB - Ucenicul dragonilor / The Dragon's Apprentice / N / F / Tp / 973-7644-69-5 / 190 p / 19,90 L / coperta de Walter RIESS / traducere de Mirela ACSENTE
- Linda McNABB - Păpuşarul / T / N / F / Tp / 973-7644-yy-y / p / L / coperta de / traducere de
- Guillaume PREVOST - Cartea Timpului 01 - Piatra sculptată / T / N / F / Tp / 973-7644-yy-y / p / L / coperta de / traducere de
- Paul STEWART & Chris RIDDELL - Cronicile lumii de margine 02: Vînătorul de furtuni / Stormchaser / N / F / Tp / 29,9 L / 973-7644-94-7 / 400 p / traducere de Alina SCURTU
CORUŢ PAVEL
seria "octogon"
- nr. 82 / Pavel CORUŢ - Destin de daimon / N / SF + nonF / 252 p = 204 p SF + 48 p nonF & Tp / 973-9225-81-0
HUMANTAS
colecţia "cartea de pe noptieră"
- Adolfo BIOY CASARES - Dintr- lume într-alta / De un mundo a otro / N / F / Pb / 11 L / 973-50-1668-5 / 94 p / traducere de Tudora ŞANDRU MEHEDINŢI
colecţia "raftul denisei"
- Carlos FUENTES - O companie neliniştitoare / C /F / Tp / 25 L / 973-50-1492-6 / traducere sinote de Andrei IONESCU
- Ismail KADARE - Palatul viselor / Pallati i endrrave / N / F / R / Tp / 19 L / 206 p / 973-50-1521-3 / traducere de Marius DOBRESCU / coperta de Gabi DUMITRU
MARIST, Baia Mare
- Cristian NEGREA - Cînd armele vorbesc / N / M + / Pb / 730 p / 29 L / 973-8935-27-3 / coperta de Lucian MAREŞ
MEDIA-TECH, Iaşi
colecţia "scifiscop"
- Dan DOBOŞ - Gheorghe, un om special / C / F + SF / Tp / 200 p / 973-8364-24-8 /
ilustraţia coperţii de Chris MOORE / conţine: Pletele Sfîntului Augustin; Franciscasino; A şasea cale; AntiProVerb I - a vedea; AntiProVerb II - a iubi; AntiProVerb III - a crede; AntiProVerb IV - a muri; Ion cel fericit; Scrînciobul; Iepurele; Gheorghe, un om special; Dona Cristina; Cîntă-mi Hermes, cîntă-mi!; Gambitul lui Carly; Să-mi ierţi furia, iubite!; Îngeri, ieşiţi din morminte.
MILLENNIUM PRESS, Satu Mare
colecţia "epic"
- Brian HERBERT & Kevin J. ANDERSON - Dune : Casa Atreides / Dune : House Atreides / N / SF / Tp / 796 p / 39,99 L / 973-87590-4-8 / traducere de Silviu GENESCU şi Mircea PRICĂJAN / coperta de Vlad BOTTA & Ona FRANTZ
colecţia "prezent"
- Ben BOVA - Powersat / N / SF / Pb / 32,99 L / 542 p / traducere de Mircea PRICĂJAN / coperta de
- Cory DOCTOROW - Un miliard de şanse / Themepunks / N / SF / Pb / 17,89 L / 973-87590-7-7 / 176 p / traducere de Monica NICOLAU / / coperta de Vlad BOTTA
NEMIRA
colecţia "idei politice fundamentale"
- Francis BACON - Noua Atlantidă / Sylva Sylvarum or a natural historiae in ten centuries .. published after the autors deadh by William Rawley / Tp / 168 p / 19,9 L / 973-143-005-8 / traducere de Dana JALOBEANU / coperta de Dana MOROIU
colecţia "nautilus"
- Alfred BESTER - Omul demolat / The Demolished Man / N / R / SF / Tp / 973-569-954-3 / 17,9 L / 250 p / traducere de Mihai Dan PAVELESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Orson Scott CARD - Umbra lui Ender / Ender's Shadow / N / SF / Pb / 506 p / 973-569-867-6-/ traducere de Roxana BRÎNCEANU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Orson Scott CARD - Umbra hegemonului / Shadow of the Hegemon / N / SF / Pb / 436 p / 24,90 L / 973-569-930-3 / traducere de Roxana BRÎNCEANU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Orson Scott CARD - Umbra marionetelor / Shadow puppets / N / SF / Pb / 368 p / 23,90 L / 973-569-956-7 / traducere de Roxana BRÎNCEANU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Philip K. DICK - Substanţa M / A Scanner Darkly / N / SF / Pb / 342 p / 21,99 L / 973-569-944-3 / traducere de Ana Veronica MIRCEA / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Joe HALDEMANN - Camuflaj / Camouflage / N / SF / Pb / 22,9 L / 374 p / 973-569-879-9 / traducere de Gabriel STOIAN
colecţia "nautilus-fantasy"
- Ken GRIMWOOD - Replay / N / F / Pb / 370 p / 22,90 L / 973-569-943-5 / traducere de Antuza GENESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Marion ZIMMER BRADLEY - Negurile 01 / The Mists of Avalon 01 / N / F / Pb / 36,99 L / 758 p / 973-569-901-x / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
- Marion ZIMMER BRADLEY - Negurile 02 / The Mists of Avalon 02 / N / F / Pb / L / p / 973-569-......-... / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU
colecţia "suspans"
- Stephen KING - Povestea lui Lisey / Lisey's story / M + F / N / Tp / 45,9 L / 596 p / 973-569-978-9 / traducere de Mircea PRICĂJAN / copertă şi ilustraţii de Mark STUTZMAN
POLIROM, Iaşi
- Michael CRICHTON - Sfera / The Sphere / R / N / SF / HTp / 37,99 L / 973-46-0576-7
- Christopher MOORE - O treabă murdară / N / M + F / Tp / 29,95 L / 430 p / 973-46-0629-0 / traducere de Sorin MOISE / coperta de Radu RĂILEANU
- Amelie NORTHCOMB - Acid sulfuric / / N / M + SF / 19,95 L / / / traducere şi note de Ada TANASĂ
- Amelie NORTHCOMB - Peplum / / N / M + SF / / / / traducere de Mihai ELIN
colecţia "ego"
- Bogdan POPESCU - Cine adoarme ultimul / N / M + F / Tp / 24,95 L / 428 p / 973-46-0516-3 / prefaţă de Daniel CRISTEA ENACHE / pe copertă, detaliu din "Tentaţia Sf. Anton" deHieronimus BOSCH
colecţia "proză XX"
- Alberto Vazquez FIGUEROA - Iguana / La Iguana / N / F / Pb / 296 p / 22,95 L / 973-46-0193-6 / traducere de Irina DOGARU
RAO
- T. M. LaHAYE & Jerry B. JENKINS - Supravieţuitorii 06 : Cavalerii Apocalipsei / Left Behind 06 / N / F / Pb / p / L / 973-576- - / traducere de Verginica BARBU MITITELU
- T.M. LaHAYE & Jerry B. JENKINS - Supravieţuitorii 07 : Posedatul / N / F / Pb / 378 p / 26,99 L / 973-103-200-9 / traducere de Verginica BARBU MITITELU / este a 7-a carte din ciclul "Supravieţuitorii"(Left Behind)
- Jonathan STROUD - Bartimaeus 01 - Amuleta din Samarkand / The Amulet of Samarkand / N / F / Pb / 37,99 / 410 p / 973-103-056-2 / traducere de Carmen Iulia BOURCEANU
colecţia "rao class"
- Susanne CLARKE - Jonathan Strange - Mr. Norrell / N / F / HTp / 69,99 L / 973-103-115-6
colecţia "rao pentru copii şi tineret"
- Luc BESSON - Arthur şi războiul celor două lumi /
- Michelle PAVER - Cronici din ţinuturi îndepărtate 02 - Spiritul călător / Spirit Walker / N / F / Pb / 24,99 L / 378 p / 973-103-139-2 / copertă şi ilustraţii de Geoff TAYLOR / traducere de Lucia OSTAFI - ILIESCU
TRITONIC
colecţia "fiction.ro"
- Neil GAIMAN - Pulbere de stele / Stardust / N / F / Pb / 18,89 / 218 p / 973-733-124-3 / traducere de Liviu RADU / / coperta de Alexandru BARDAN cu ilustraţii de Roman KOROCHUK
- Peter F. HAMILTON - Commonwealth Saga 01 - Steaua Pandorei / Commonwealth Saga 01 - Pandora's Star / N / F / Pb / 35 L / 648 p / 973-733-141-0 / traducere de Mihai Dan PAVELESCU / coperta de Alex POPESCU
- Lois McMASTER BUJOLD - Blestemul Chalionului / The Curse of Chalion / N / F / Pb / 638 p / 33,68 L / 973-733-112-0 / traducere de Raluca CHIRVASE / coperta de Alexandru BARDAN cu ilustraţii de Artur BOGAKI
- Roger ZELAZNY - Amber 01 - Nouă prinţi din Amber / 9 Princes of Amber / N / F / Pb / 17 L / 190 p / 973-733-121-2 / traducere de Eugen CRISTEA / coperta de Alexandru BARDAN
- Roger ZELAZNY - Amber 02 - Armele din Avalon / The Guns of Avalon / N / F / Pb / 18 L / 214 p / 973-733-122-9 / traducere de Eugen CRISTEA / coperta de Alexandru BARDAN
VESTALA / SAECULUM I.O.
- I. OPRIŞAN - Basme fantastice româneşti - vol. 5: Fata din icoană / A / F / Tp
- I. OPRIŞAN - Basme fantastice româneşti - vol. 6: Busuioc şi Siminoc / A / F / Tp
- I. OPRIŞAN - Basme fantastice româneşti - vol. 7: Ţăpian şi Ţăpianca / A / F / Tp
VREMEA
- Howard P. LOVECRAFT - Monstrul din prag / R / F / C / Pb / 238 p / 17,44 L / 973-645-239-0 / traducere şi copertă de Silvia COLFESCU
LEGENDĂ & PRECIZĂRI
KEY & NOTES
A = Antologie / Anthology;
Am = Antologie mixtă, cu autori şi români şi străini / Anthology with both Romanian and Foreign Authors;
As = Antologie cu autori străini / Anthology with foreign authors;
BD = Benzi Desenate / Stripes;
C = Culegere de texte ale unui autor / Collection;
Ch = pentru Copii / for Children;
F = Fantastic (include fantasy şi unele texte horror pe care editorul nu le-a definit explicit ca horror / Fantastic (includes fantasy and some horror which the editor did not define explicitely);
FB = prima carte de profil, a autorului sau editurii / First Book of the author or publishing house;
H = Horror;
HTp = carte cartonată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Hardcover Tradepaperback;
HPb = carte cartonată, format de buzunar / Hardcover paperback;
L = preţul în lei, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency;
M = Mainstream;
N = Roman / Novel;
nonF = lucrare nonFiction: critică, istorie, teorie, eseuri etc. / nonFiction: criticism, theory, history, essays, etc;
p = numărul de pagini / number of pages;
Pb = carte broşată, format de buzunar (aprox. 110 - 170 mm) / paperback
R = Reeditare / Reprint;
R+ = Reeditare cu adăugiri / Reprint with Corrections;
L = preţul în lei noi, după 01 iulie 2005, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency after 1st July 2005;
SF = Science Fiction;
Tp = carte broşată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Tradepaperback
¨ În cazul lucrărilor a căror încadrare în < F > sau < SF > depinde de utilizarea doar a cîtorva elemente sau pagini de text am folosit marcajul < M + F > sau < M + SF >. În cazul lucrărilor la care şi această soluţie este discutabilă, am folosit marcaj numai cînd însuşi autorul a indicat o direcţie sau alta. De exemplu, în această situaţie se află lucrările a căror încadrare depinde de modul se receptare a elementelor de paranormal utilizate de autor; Pavel CORUŢ indică el însuşi directia < SF >.
¨ Lucrările < H > nedeclarate ca atare de către editor, sunt incluse la < F >.
¨ La edituri, este precizat oraşul de reşedinţă numai în cazul celor care nu sînt din Bucureşti
¨ Numele de familie este scris cu majuscule.
¨ Începînd cu anul 2004, cu excepţia unor ediţii speciale, deosebite, nu mai notez cărţile după filme de desene animate (gen Liga Dreptăţii) şi nici numeroasele reeditări trade/paperback, anuale, ale unor scriitori români (ELIADE, EMINESCU, VOICULESCU etc.) sau străini (BURROUGHS, CARROLL, SWIFT, VERNE etc.).
Dan POPESCU
0744 793139
escu_neamt@yahoo.com
CP 3 - 49, Piatra Neamţ 610330
"O MĂRTURIE ÎN ACEST SENS"
Dan Popescu
Încercînd să mă dumiresc asupra Almanahului Science Fiction 2007 realizat de clubul Helion din Timişoara cu "sprijinul major" al cîtorva reprezentanţi de seamă ai "anticipaţiei româneşti actuale", îmi aduc aminte de două broshuricutze al căror aspect mi-a amintit de primele numere C.P.S.F. citite de mine (1970).
În vara anului trecut, în drum spre o ieşire duminicală la iarbă verde, am descoperit cu plăcută uimire, la un chioşc RODIPET, numerele 575 şi 576 din C.P.S.F. Anticipaţia. Am trecut cu vederea coperţile anacronice şi... plăcerea mi-a fost spulberată de adunătura de preluări, retipăriri şi texte vechi - unele de cel puţin 10 ani. Cărăşel-isme.
Încercaţi să vă imaginaţi ce simte un copil care vede prăjitura favorită şi cînd o gustă, stupoare, guriţa i se umple de rînced şi de acru şi... Exact aşa m-am simţit eu. Are rost să mai discutăm de minusurile şi prostiile realizatorilor? Fracţiuni de secundă fusesem alarmat că îmi lipsesc numerele 569 .. 574, întindeam mîna spre telefonul mobil să sun un prieten din Bucureşti... Ulterior am verificat adresa sitului www.anticipatia.kogaion.ro. Am primit un "403 forbidden" sec şi am încadrat erata de pe ultima pagină a numărului 576 la umor negru. C.P.S.F. a murit. Asta e.
Almanahul Science Fiction 2007este realizat de un grup de oameni cu experienţă - şi editorială şi de fandom - nominalizaţi pe pagina cu sumarul şi adresele redacţiei. Celor complexaţi că nu cunosc semnatarii articolelor, poveştilor şi coperţilor, le recomand să apeleze la redacţie prin email sau prin telefon - almanahu' nu conţine astfel de date.
Adevărul este că realizarea unui almanah science-fiction în această Românie supraaglomerată de oferte editoriale F & SF este un act de curaj. Probabil că din acest motiv echipa a încercat să atragă cititorii cu o metodă oarecum inedită: intrigarea cititorului documentat. Mea culpa: nu am idee cum s-au gîndit la ceilalţi posibili cititori/cumpărători şi nici măcar dacă s-au gîndit.
Publicitatea din www.roSFonline.ro începe cu "primul almanah SF de după revoluţie" şi ceva mai încolo se adaugă "un produs 100 % Helion". La urma urmelor credeţi că celelalte almanahe (Nautilus (2001), Solaris (2003), Anticipatia (8 apariţii în perioada 1990 .. 2000) şi parcă şi un Ştiinţă şi Tehnică) au fost SeFe? Citiţi-l pe ăsta şi mai vorbim.
În editorial se precizează că Almanahul Science Fiction 2007 a fost realizat cu "sprijinul major" al cîtorva reprezentanţi de seamă ai "anticipaţiei româneşti actuale" şi că această ediţie "este probantă pentru creaţia s.f. românească". Pe cale de consecinţă, cititorul documentat, distras de utilizarea "s.f." şi "anticipaţie" ca sinonime, îşi va introduce ideea-fitil că ăştia-s "greii", ceilalţi reprezentanţi nefiind nici "de seamă", nici "reprezentanţi" şi poate nici "majori". Şi va achiziţiona 3 exemplare, unul pentru acasă, unul pentru tramvai (metrou, tren, bus, taxi etc.) şi unul pentru şef.
Almanahul începe - în buna tradiţie a almanahurilor Anticipaţia - cu un set de articole aproape ştiinţifice, menite să debusoleze orice altă încercare a cititorului de a rămîne uimit de vreo poveste fantastică, continuă cu conţinutul şi se încheie apoteotic, cu 20 de pagini pentru rebusişti.
Iar cireaşa de pe tort o găsiţi pe coperta 4 unde sîntem invitaţi să căutăm "din timp" ediţia estivală care "apare în mai 2007" (şi în care, cine ştie, poate vom găsi textele premiate la Atlantykron).
28.01.2007
PS. Sper că v-am transmis şi vouă, cititorilor rîndurilor de mai sus, senzaţia amestecată cu care m-am procopsit şi pe care nu o doresc nimănui.
(Almanahul Helion)
FARMECUL DISCRET AL RESTAURAŢIEI
Cătălin Ionescu
(Almanahul Helion)
După reintrarea în forţă în anul 2006 în peisajul science fiction românesc a revistei Helion, (4 numere apărute) almanahul clubului timişorean cu acelaşi nume a fost aşteptat cu mare interes. O anume campanie de marketing l-a precedat, almanahul avea să fie distribuit după lansarea mediatizată (de fapt două lansări, una în Timişoara şi alta în Bucureşti) prin Rodipet (l-am văzut şi eu la câteva chioşcuri de ziare din Bucureşti) şi nicidecum în cerc restrâns sau numai la comandă. Ceea ce însemna, foarte simplu, că realizatorii mizau pe un succes comercial, pe care nu-l putem judeca fără a şti tirajul şi câte exemplare s-au vândut. Prin simplă extrapolare însă, mă îndoiesc că un Almanah science fiction s-ar vinde în România în multe mii de exemplare fără probleme - dar mi-ar face plăcere să mă înşel... Oricum, nu vom vorbi în cele ce urmează de succesul comercial.
La prima vedere, coperta e deconcertantă. Nu se specifică nicăieri că este vorba de Clubul Helion, ci doar de un Almanah Science Fiction 2007. Evident, realizatorii ţintesc mult mai departe: brand-ul Helion reprezintă implicit o autoritate naţională în materie, preluând, tăcut dar ferm, ştafeta din mâna fostului Almanah Anticipaţia – dar despre acest lucru vom vorbi ceva mai târziu. Editorialul semnat de Cornel Secu se mulţumeşte să traseze o traiectorie ascendentă în science fiction-ul românesc, plecând direct de la starea science fiction-ul românesc, ajungând la Clubul Helion şi lărgind apoi cercul colaboratorilor Almanahului cu numele câtorva reprezentanţi de seamă ai anticipaţiei româneşti prezenţi în paginile volumului. În cele din urmă, Cornel Secu precizează clar intenţiile:
„Această primă ediţie a Almanahului Science Fiction este probantă pentru creaţia s.f. românească, chiar dacă nu s-a putut realiza o cuprindere exhaustivă a tuturor personalităţilor reprezentative ale s.f.-ului românesc contemporan."
După editorial urmează cuprinsul şi în josul paginii 3 găsim caseta de redacţie: redactor-şef Cornel Secu, redactor-şef adjunct Florin Leodor Dănilă, apoi o listă de colaboratori speciali, prezentarea grafică, coperta, etc, etc. Nu mă pot opri să nu mă întreb, retoric de bună seamă, ce înseamnă de fapt termenul de „colaborator special”? O categorie superioară „colaboratorul comun”?... Dar să nu divagăm.
Almanahul este structurat pe mai multe capitole: Ipoteze extraordinare, Lumea românească, Corespondenţe speciale, Mapamond SF, Umor SF, Fenomenul OZN, Univers rebusistic. O structură care de la o primă privire pare inegală: capitolul OZN cuprinde un singur material, de 3 pagini, semnat de Adrian Bancu. Greu de spus de ce nu a fost incorporat capitolului de început, Ipoteze extraordinare.
Primul material al almanahului, „Teleportarea ca transfer ordonat de spaţiu-timp", este însă un serios punct minus. Textul lui Ovidiu Petcu este surprinzător de slab: lung peste măsură, plicticos, inconsistent... Un singur exemplu:
„În procesul cunoaşterii, fiecare nouă cucerire dezvăluie un mereu mai larg spaţiu de necunoscut, născând frustări şi spaime. Partea bună e că măcar ştim „cum stăm". Aşa am înţeles că nu vom vedea niciodată adevărata „culoare" a corpurilor din jur, şi asta pentru că ochiul primeşte doar lumina reflectată de ele; însă, prin această eliminare, putem aprecia proprietatea respectivă, deşi nu este utilă biologic."
Ce aţi înţeles de aici (am dat tot paragraful pentru a nu fi acuzat că scot din context)? Că adevărata culoare o au doar „sursele luminoase"? Că prin această eliminare (care eliminare?!) putem aprecia că există o culoare absolută? Ce nu este utilă biologic, culoarea?! (Nu doresc numănui să traiască într-o lume de gri... ) Colac peste pupăză, textul a fost şi în câteva rânduri prost cules, de pildă la pagina 7, ultimul paragraf pe coloana din dreapta, în loc de 1015 km este scris 10-15 km, pagina 8, tot ultimul paragraf pe coloana din dreapta, în loc de litera grecească pi apare altceva - ceea ce duce logic la constatarea că materialul a plictisit în egală măsură şi redactorii şi corectorii... Şi ca să termin capitolul teleportării, într-un gest absolut incalificabil, acelaşi material este „teleportat" de editorii clubului Helion şi în recenta apariţie Biblioteca Nova.
Ce are „buletinul de teorie, critică şi istorie a literaturii" Biblioteca Nova (numărul 1, septembrie 2006) cu plictisitorul material cu care se deschide Almanahul Science Fiction 2007, nu cred că poate explica cineva, cu atât mai puţin Lucian-Vasile Szabo, în editorialul său intitulat „Biblioteca Nova, un ghid în universul science fiction", un material în general valabil (deşi există anume omisiuni, dar nu despre Biblioteca Nova discutăm în prezentul material), cu un singur amendament: nu se aplică decât într-o proporţie mult prea redusă numărului curent al Bibliotecii Nova, care în afară de texte axate pe tema buletinului, critica literară, conţine neaşteptat de multă umplutură (4 texte referitoare la sesiunea Helion despre teleportarea şi reorganizarea materiei, 2 texte despre civilizaţii şi oraşe dispărute, câteva reluări din arhiva revistei Helion - Lucian Ionică, 1982 şi Cornel Robu, 1990)... Din păcate numărul 1 al seriei nouă Biblioteca Nova este extrem de neconvingător.
Dar să ne întoarcem la Almanahul Science Fiction 2007. Aproape tot capitolul de Ipoteze extrordinare cuprinde texte îndoielnice, de pildă „Un virus mult prea ciudat", sub semnătura lui Lucian Negruţiu este mai degrabă o ridicolă povestire SF decât un material non-fiction.
Partea de proză românească propune un sumar mult mai omogen, aici găsim texte semnate, în ordinea apariţiei de Cotizo Draia, Mircea Opriţă, Dănuţ Ungureanu, Dan Merişca, Costel Baboş & Lavinia Moţoc, Victor Martin, Gheorghe Săsărman, Marian Mirescu, Lucian Merişca, Cristian Teodorescu, Cezar Mazilu, Mădălina Mazilu, Vlad-Romeo Frânghiu, Marian Truţă, Constantin Cozmiuc, Sorin Francis, Mircea Băduţ, Traian Bădulescu & Maria Ciochină, Mihnea Columbeanu, Andrei Gaceff. Se observă polarizarea acestui capitol cu numele „grele" la atac, pentru ca mai la coadă să apară şi generaţia „mai puţin cunoscută"... Impresia generală este pozitivă, grupajul este omogen, ba chiar axat pe o anume orientare de critică la adresa societăţii româneşti contemporane...
Plusul lăsat de capitolul de proză românească este rapid contrabalansat de Corespondenţele speciale care amestecă impresii de reporter de la convenţii science fiction europene şi americane (semnate de Lucian Merişca şi Dacian Vâlcu) cu eternele osanale ale „insulei" Atlantykron semnate de Traian Bădulescu care reia cu această ocazie neschimbatul său articol omagial în manieră cronologică.
Urmează un mic capitol Mapamond SF, în care întâlnim texte semnate de Herbert Franke, Babits Mihály, Ian Watson & Roberto Quaglia, Csáth Géza, Ugo Malaguti şi Jean-Pierre Laigle.
Un neaşteptat capitol de umor urmează, în care întâlnim, proze scurte semnate de Mircea Opriţă, Cristian Loghin cu şi fără Marian Mirescu, Victor Martin. Textele însă, sunt vag umoristice, construite mai degrabă în stil parodic protestar la adresa anumitor aspecte sociale româneşti - şi întregind, în felul acesta, capitolul de proză românească, unde le-ar fi fost de altfel locul. Ultimele capitole sunt Fenomenul OZN şi Univers rebusistic şi care nu fac decât să accentueze impresia de pagini de umplutură…
Un alt element pregnant - şi extrem de neplăcut - care sare imediat în ochii unui cititor „senior" este asemănarea, în formă, cu defunctul Almanah Anticipaţia, editat ani de-a rândul de Revista Ştiinţă şi tehnică. De altfel aproape totul pare a fi copiat după macheta Almanahului Anticipaţia. Până şi structura de capitole este similară cu cea a Almanahului. Ca şi cum, în mod conştient, prin formă, nume şi conţinut, acest Almanah Science Fiction ar fi continuatorul de drept al „tradiţiei" Almanahului Anticipaţia, şi această similitudine reprezintă totodată „omagiul" unei structuri imuabile. Numai că, din păcate, această dorinţă de „omogenitate" este extrem de discordantă. Pentru că Almanahul Anticipaţia a fost gândit ca entitate în anii 80, în plin cult al personalităţii ceauşiste, adică o perioadă neagră a culturii române, atent controlate de puterea comunistă. Faptul că în Almanah s-au strecurat şi texte admirabile, unele chiar cu puternică tentă anti-totalitară este remarcabil pentru vremea respectivă, dar insuficient în sine. De altfel ediţiile post decembriste ale Almanhului păcătuiesc, în majoritate, printr-o încercare mai degrabă ridicolă de a urma aceeaşi reţetă - care părea excelentă într-o lume totalitară, dar insuficientă şi chiar retrogradă într-o lume liberă. Cu atât mai ciudată este această reîncercare de a reînvia acum spiritul Almanahului Anticipaţia, cu aceleaşi „umpluturi" care te duc cu gândul la jalnicele încercări de educare şi formare a omului nou - pentru că realmente nu înţeleg de ce Almanahul Science Fiction se deschide cu penibilul articol despre teleportare, care nu are nimic de-a face cu literatura science fiction-ul...
De altfel, într-un mod mai degrabă paradoxal, înclinaţia spre trecut nu este străină spiritului science fiction-lui românesc: reînvierea Colecţiei Povestiri Ştiinţifico-Fantastice din anii 90, de către aceeaşi redacţie a revistei Ştiinţă şi tehnică s-a făcut în forma numerelor apărute în perioada anilor 1956 - 1963. Sigur că cineva ar putea obiecta, bine, dar science fiction-ul a fost în acea perioadă portiţa de scăpare din „spălătura de creier" făcută pe toate canalele de propaganda comunistă. Da şi nu, lucrurile nu sunt atât de simple. Pentru că, în acelaşi timp, literatura ştiinţifico-fantastică a fost purtătoarea propagandei ateiste şi a ideilor utopice socialiste, care în cele din urmă s-au dovedit extrem de nocive societăţii româneşti.
Şi privind la rece Almanahul Science Fiction 2007 şi numele realizatorilor şi colaboratorilor se mai observă un lucru, mai degrabă îngrijorător: conţinutul „valabil" al almanahului, abia dacă depăşeşte conţinutul echivalent al unei reviste Helion, restul fiind o materiale mai mult sau mai puţin de conjunctură. În ciuda numelor unor colaboratori din toată ţara, Almanahul Science Fiction dă o măsură destul de exactă a însingurării la care a ajuns Clubul Helion în România - un fapt pe care personal l-am observat cu tristeţe de mai multă vreme, fără să-i înţeleg adevăratele motivaţii. Ori, în aceste condiţii, aplecarea către trecut devine un soi de gest reflex. Sigur că, într-o lume literară liberă, chiar şi nostalgia restauraţiei îşi are un anume farmec discret. Cu condiţia să nu fie decât o interesantă lecţie despre cum nu trebuie construit viitorul de care se preocupă literatura science fiction şi nicidecum un model demn de urmat...
PRO-PUNERI
SCURTĂ ISTORIE A UNEI „ISTORII ALTERNATIVE”
Mircea Opriţă
După cum unii ştiu, colaborez de câţiva ani buni la Ziarul de duminică, unde am ajuns să împlinesc visul unuia dintre personajele mele (naratorul din romanul Cina cea mai lungă), care vis trebuie să fi fost şi al meu cândva, din moment ce i l-am atribuit lui, iar el, personajul în cauză, mi l-a lăsat moştenire, într-o interesantă pendulare de la realitate la ficţiune şi invers. Ţin acolo o rubrică de comentarii asupra faptului ştiinţific, speculând uneori şi resursele literare latente ale subiectelor mele. Cum ziarul amintit îşi are redacţia în acelaşi spaţiu cu revista Descoperă, s-a întâmplat în câteva rânduri să fiu şi invitatul acesteia, pronunţându-mă în chestiuni în care editorul-şef, Marc Ulieriu, şi editorul senior Ioan Es. Pop au socotit că aş putea avea un cuvânt de spus. Unul dintre articolele scrise de mine pentru Descoperă s-a intitulat Clubul nemuritorilor – club care chiar există în lumea noastră plină de surprinzătoare iniţiative şi se ocupă cu exact ceea ce aţi auzit: dobândirea nemuririi prin nanotehnologie şi prin alte asemenea soluţii de la frontiera cu viitorul.
Nu demult am fost rugat să particip la un test de istorie virtuală, neştiind atunci că vom fi examinaţi mai mulţi. I-am descoperit pe ceilalţi în secţiunea „D-future” din numărul 11, pe decembrie 2006 – ianuarie 2007, al revistei. Figurau acolo, dintre colegii de eforturi anticipative, Ion Hobana şi Alexandru Mironov, apoi doi tineri oameni de ştiinţă (un istoric şi un paleontolog), ba chiar şi Florin Constantiniu, de la înălţimea fotoliului de academician. Toţi aceşti invitaţi s-au străduit să dea răspunsuri la nişte întrebări viclene, de tipul „Ce s-ar fi întîmplat dacă...”: Dacă zborul ar fi fost descoperit cu o mie de ani mai devreme? Dacă Imperiul Roman nu s-ar fi prăbuşit niciodată? Dacă „ar fi venit americanii” şi România nu ar fi ajuns în sfera de influenţă sovietică? Dacă nu ar fi dispărut dinozaurii? Dacă Luna nu s-ar fi format? Dacă Germania ar fi câştigat al doilea război mondial? Dacă criza rachetelor din Cuba nu ar fi fost soluţionată paşnic? În fine, probleme tot una şi una, dintre care vreo câteva au mai umblat prin minţile scriitorilor de SF, proiducând chiar romane memorabile. Dar, oricum, e interesant şi plăcut să vezi noi răspunsuri, proaspete şi pline de miez.
Nu vreau să fiu suspectat că fac reclamă mascată revistei Descoperă, deşi ar merita să i se facă reclamă chiar „pe faţă”, întrucât e o publicaţie de popularizare a ştiinţei inteligent gândită şi excelent executată tipografic. Aşa că nu-mi fac păcate nici dacă-mi invit cititorii să şi-o procure şi să parcurgă – spre bucuria ochilor şi a sufletului lor – măcar numărul acesta, care este şi foarte nou. Şi unde mi-am prezentat la rândul meu „extemporalul” pe un subiect pe care nu-l mai trec aici, fiindcă oricum o să-l reiau mai jos. Nici gestul acesta nu se doreşte o reclamă mascată (de data asta pentru mine însumi, vai ce lucru odios!). Mă văd, totuşi, nevoit să-l fac, dintr-un motiv justificat: gospodărindu-şi spaţiul cu o lăudabilă grijă de a privilegia imaginea (în cazul meu, o splendidă fotografie a solului marţian), redacţia a operat nişte retezări la începutul şi în finalul materialului conceput de mine. Că s-a tăiat începutul, treacă-meargă, nu se schimbă prea mult. Dar faptul că n-a mai putut intra cea de-a treia versiune de răspuns dată problemei ce mi-a revenit spre rezolvare schimbă cam totul, fiindcă acolo se află răspunsul propriu-zis la întrebare, iar primele două soluţii jucăuşe doar îl anticipează şi-l pregătesc. Poate că e şi puţin orgoliu auctorial în gestul meu de revenire, prin bunăvoinţa reînnoită a Pro-Scris-ului electronic. Dar, mai presus de asta, stă dorinţa mea ca măcar unii dintre cititori să cunoască versiunea integrală a unui jocul de câteva clipe în domeniul extrem de tentant al istoriei alternative. Aşadar:
O UCRONIE MARŢIANĂ
sau (cu titlul din revistă)
CE S-AR FI ÎNTÂMPLAT DACĂ APOLLO 11 AR FI AJUNS PE MARTE?
Ca martor „în direct” al primei aselenizări umane, nu e tocmai simplu să mă detaşez de acest subiect aproape prăfuit al secolului XX, prefăcându-mă că nici n-a existat. Noaptea aceea de iulie a anului 1969, în care nu mi-am dezlipit privirile de pe ecranul televizorului, ca să surprind clipa când Neil Armstrong punea piciorul pe Lună şi lăsa o amprentă striată în praful unor ere definitiv încremenite, m-a marcat, ca pe atâţia alţii din epocă, fascinaţi cu toţii de idealul zborului extraterestru şi de performanţele tehnice uluitoare ale civilizaţiei omeneşti.
Asta nu înseamnă că vreo legătură sentimentală tiranică mă împiedică să stric conturul imaginii şi să amestec piesele mărunte într-un puzzle din care să se poată alcătui altceva. Lucrul îmi este uşurat, de altfel, de predecesori, întrucât chiar în epocă s-au găsit unii dispuşi să dea un exemplu de stricare a imaginii oficiale a evenimentului, demolând-o chiar de tot, fără să se mai ostenească să pună altceva în loc. Aşa a apărut un capitol senzaţional din seria teoriilor conspiraţiei: Apollo 11 ar fi fost o falsificare imensă, Armstrong şi colegii lui de echipă n-au coborât pe Lună, întreg spectacolul fiind montat pentru marele public şi pentru interesele politice speciale ale celor ce puteau trage un profit din toate acestea.
Chiar dacă pleacă de la aceeaşi premisă a ratării ţintei anunţate de NASA cu surle şi trâmbiţe, o ucronie nu va fi nihilistă, ci va construi altceva în loc. Ipoteza lui „ce-ar fi dacă?” ne permite să gândim scenarii mai mult sau mai puţin verosimile, aşa cum verosimilă (mai mult sau mai puţin) e şi literatura care recreează pe cont propriu situaţii produse cu alte mijloace şi în alte scopuri de realitatea însăşi.
Prin urmare: Apollo 11 n-a mai aselenizat, ci s-a îndreptat spre planeta Marte? E posibil, dar posibilul are de făcut aici un efort imens până să se suprapună în mod convingător peste plauzibil. În evantaiul virtualităţilor, o redistribuire a sarcinilor pe tabla de şah a jocurilor cosmice nu este de neluat în seamă. Cu atât mai mult cu cât America ne-a dovedit în repetate rânduri cât de interesată este ea de zborul marţian, iar paşii făcuţi în direcţia acestui obiectiv de amplă şi îndelungată strategie n-au fost până astăzi nici puţini, şi nici de mică însemnătate. Mai rămâne de văzut dacă în 1969 ţara aceasta cât un continent ar fi fost destul de pregătită din punct de vedere tehnic, dar şi sub aspect psihologic, să abordeze aventura marţiană în locul celei selenare. Realizată sub preşedinţia lui Nixon, expediţia Apollo 11 dădea zor să rezolve cam în ultimul moment o sarcină trasată de preşedintele John F. Kennedy, şi anume: omul să descindă pe Lună şi să se întoarcă nevătămat pe Pământ încă înainte de încheierea anilor ’60. Prin urmare, Luna, dar hai să zicem că Marte. Că şi Marte! Că, poate, totuşi, Marte...
Cât priveşte partea tehnică, unii vor spune că o expediţie spre planeta roşie e mult mai complicată decât una spre Lună şi că NASA n-avea în epocă nici navele potrivite, nici multe alte resurse necesare supravieţuirii unui echipaj uman pe un traseu atât de lung. Una e o călătorie de câteva zile – să zicem, din 16 până în 24 iulie, cu un popas de câteva ore pe suprafaţa corpului cosmic vizitat – şi cu totul altceva un drum dus-întors de peste o jumătate de an, cu tot ce presupune acesta ca organizare expediţionară şi ca execuţie propriu-zisă.
Deci, admiţând că promotorii teoriei conspiraţiei au dreptatea lor, că televiziunile ne-au jucat pe degete şi în 1969, că pe Lună n-au debarcat Armstrong şi Aldrin, ci eventual concurenţa sovietică (Konstantin Ţiolkovski şi Arkadi Gaidar), să ne îndreptăm privirile spre Marte. Şi ce altceva vedem acolo, decât
SCENARII
1. Apollo 11 pleacă la 16 iulie 1969 cu racheta Saturn V pe o traiectorie calculată în aşa fel încât să intersecteze orbita planetei Marte. Lansarea decurge excelent, dar două zile mai târziu Michael Collins, cel ce urma să piloteze modulul de comandă circum-marţian, transmite la bază mesajul alarmant că Saturn V şi-a consumat rezerva de combustibil fără să poată înscrie nava pe orbita stabilită. NASA face public comunicatul pregătit pentru caz de eşec al lansării şi deces al echipajului, care oricum nu mai are mult de trăit. (Pentru cine e dispus să vadă aici rodul unei imaginaţii macabre, precizez că şi în cazul controversatei descinderi pe Lună exista, pregătit, un comunicat de acest fel, vizându-i pe Armstrong şi Aldrin, iar în cazul mai vechi al lui Iuri Gagarin ruşii redactaseră chiar două comunicate îndoliate, faţă de unul singur optimist. Ceea ce e în măsură să ne convingă de faptul că lucrurile în Cosmos nu sunt deloc simple şi netede, iar cei de la bazele de lansare se pregătesc întotdeauna pentru orice.)
2. Întrucât, din fericire, scenariul anterior a fost simulat pe computer, arătând clar limitele rachetei Saturn V în situaţia transferului echipajului de pe ruta spre Lună pe una sensibil mai lungă, putem da filmul înapoi şi reluăm lansarea. Apollo 11 pleacă doi ani mai târziu, la 9 septembrie 1971, cu riscul de a-l face pe preşedintele Kennedy să se răsucească în mormânt de obidă, dar cu o rachetă Saturn V îmbunătăţită, care înscrie corect expediţia pe traseul interplanetar. Trei luni trec greu, cu diverse observaţii de rutină şi simulări făcute în modulul de comandă şi în modulul marţian, dar la 2 ianuarie 1972, când planeta Marte începuse deja să se vadă ca o lună mai mică pe cerul sumbru din hublouri, unul din motoarele folosite pentru corecţia traiectoriei se blochează, încât se iveşte nevoia unei reparaţii urgente. Edwin „Buzz” Aldrin, care în alte condiţii ar fi fost un excelent pilot de modul lunar, iese în spaţiu să efectueze reparaţia şi nu se mai întoarce, ratând astfel ocazia de a fi un tot atât de bun pilot de modul marţian. În aceste condiţii, nava trece la o bună distanţă pe lângă Marte, iar în decembrie 1972, când inclusiv stocul de alimente destinat drumului de întoarcere era pe sfârşite, comandantul Armstrong transmite spre Pământ un set de observaţii asupra inelului lui Saturn, precum şi convingerea fermă a echipajului că va rata şi această spectaculoasă planetă. NASA reia comunicatul îndoliat şi-l difuzează pe toate canalele. Conform unui plan care s-ar fi aplicat şi în cazul debarcării nenorocoase pe Lună, comunicaţiile cu nava urmează să fie tăiate, iar un cleric va încredinţa încă de pe acum celui Atotputernic sufletele astonauţilor, aşa cum se procedează la înmormântările celor pieriţi în largul oceanului.
3. Un scenariu optimist, în care misiunea Apollo 11 pleacă abia în anul 1973, dar ajunge cu bine lângă planeta Marte, iar modulul Columbia, pilotat de Michael Collins, se înscrie pe o orbită circumplanetară acceptabilă. La 14 iunie, orele 16 şi 18 minute, modulul marţian Eagle descinde în Mare Tyrrhenum, cu Neil Armstrong şi Edwin Aldrin la bord. Conform programului, cei doi iau o masă frugală şi, nerăbdători, decid să înceapă explorarea exteriorului mai devreme decât era stabilit. Armstrong iese primul şi lasă celebra amprentă de talpă în nisipul roşcat al planetei, iar când rosteşte fraza ritualică „un pas mic pentru un om, unul mare pentru omenire” are grijă să pronunţe corect şi tare toate cuvintele, ca să se audă bine în difuzoarele de la NASA şi să nu se poată lega chiţibuşarii de gramatica lui când se va întoarce pe Pământ. Aldrin iese şi el în „dezolarea magnifică”, lăsându-se fotografiat pe fondul solului marţian, într-o poză de antologie, în care apare şi imaginea comandantului Armstrong reflectată artistic pe vizorul căştii pilotului. În acea primă zi de explorare, astronauţii de pe Apollo 11 televizează meticulos împrejurimile cenuşii, plantează steagul american pe o moviliţă, instalează aparate de măsurare a radiaţiilor şi a vântului marţian şi se grăbesc să colecteze de pe suprafaţa lui Marte 23 kg de rocă (mă rog, ei comunică la bază 46 de pfunzi). Zoriţi, ei fac cam tot ce aveau de făcut, fără să se gândească la faptul că-i mai aşteaptă o lună şi jumătate de şedere pe planeta proaspăt abordată, înainte de a reveni la modulul Columbia, ca să-şi reia spre casă călătoria interplanetară.
Aici mă opresc, renunţând deocamdată la scenariile 4 şi 5, fiindcă în caz contrar ar trebui să descriu modelele de baze marţiene propuse de Michael Collins, care, în singurătatea modulului cu care înconjura de atâtea săptămâni planeta roşie, are destul timp să le deseneze, închipuindu-şi totodată diverse proiecte de colonizare umană sistematică. Sau, un lucru mai delicat, ar trebui să citez din jurnalul lui „Buzz” Aldrin pasajele în care îşi povesteşte întâlnirile surprinzătoare cu Stendhal, Edgar Allan Poe şi alţi câţiva pământeni reîncarnaţi sub formă de peregrini prin Marea Tireniană. Într-un colţ de pagină există şi o scurtă însemnare a lui Neil Armstrong, care îi atrage atenţia pilotului său asupra unei povestiri semnate de Ray Bradbury, precum şi mărturisirea lui Aldrin că nu s-ar fi mirat dacă l-ar fi întâlnit pe acolo şi pe Bradbury în persoană. Convingerea mea e că pilotul modulului Eagle n-avea nici o şansă să-l întâlnească pe Bradbury printre stafiile de pe Marte, fiindcă autorul Cronicilor marţiene nu numai că trăia în 1973, dar mai trăieşte şi astăzi, ajuns la o vârstă venerabilă şi la un geamantan de cărţi minunate.
Mircea Opriţă - Discoteca din Alexandria.
Editura Limes, Cluj, 2007.
DE VORBĂ CU GERALD D. NORDLEY DESPRE EXTRATEREŞTRI ŞI RELAŢIILE MILITARE DIN FRANCIZELE S.F. AMERICANE NOTORII
Virgona Vilius
- Sunt extratereştrii printre noi, şi ce reprezintă militarismul în S.F.-ul cinematografic? -
1.) Ce opinaţi în legătură cu francizele S.F. de televiziune şi cinema „militarizate” (v. Poarta stelelor şi Star Trek), avînd în vedere că sunteţi militar de carieră, dar în aria cercetării?
Atît eu, cît şi cîţiva dintre colegii mei din Forţele Aeriene, am considerat că Star Trek, în seriile mai vechi, a făcut o treabă bună prezentînd şi explicitînd: relaţiile militare, ierarhiile de comandă, precum şi stilurile de conducere de la acea vreme. Pe de altă parte, echipa ficţională de protagonişti a Forţelor Aeriene din Poarta stelelor, este un grup de specialişti, iar relaţiile dintre ei sunt cu mult mai lejere decît ar putea fi în realitate. Spre exemplu, unităţile lor de cercetare şi operaţii funcţionează cu mult mai bine decît ne-am obişnuit cu toţii în realitate, iar generalul lor nu prea pare presat în legătura cu ordinea de zi. În antiteză, în Star Trek, cercetarea aparţine, de regulă, unui singur savant, nu vreunei colaborări – gigant, aşa cum se solicită cel puţin în zilele noastre. De asemenea, ştiinţa şi ingineria acelui univers ficţional pare să se împartă în două mari categorii, şi anume: fie imposibilă (motoare superluminice şi antigravitaţie), fie mai puţin avansată decît a noastră, în materie de comunicaţii, armament şi tehnologia informaţiei, ca să nu mai vorbesc de ce am putea avea de-acum în cîteva sute de ani. Oameni în spaţiu, a făcut o treabă la fel de bună, în urmă cu cîteva decenii, descriind mediul militar al epocii respective. Într-una din prezentările de film, am crezut că unităţile militare din Planetă interzisă şi Destinaţie: Luna erau prototipice pentru cele din Cel de-al Doilea Razboi Mondial, proiectate însă într-un viitor la care scenariştii nu s-au prea gîndit cum vor evolua lucrurile mai ales pentru femei, din acest punct de vedere (femeile de carieră militară, n. red.); cam atît îmi pot aminti despre acele seriale. Producţiile acestea sunt intenţionate a fi dramatice, dar nu prea vezi dramă în ele, ci mai degrabă navete controlate robotic care se înfruntă reciproc, iar bătălia se termină în cîteva milisecunde. Din cînd în cînd, industria de spectacol mai arată şi cîte ceva ce poate părea drept un viitor plauzibil tehnologic, îndeosebi în ceea ce priveşte medicina şi aparatura de profil (de exemplu: tricorderul şi aplicaţiile magneţilor superconductori).
2.) Care vă este opinia în legătură cu operaţiunile „strict secrete” ale „Ariei 51”, ţinînd cont că nu mai sunt atît de secrete?
Mă voi abţine de la comentarii, atît timp cît o desecretizare oficială a „Ariei 51” nu va fi întreprinsă, în ceea ce priveşte atît tehnologia experimentală de-acolo, cît şi altele, fiindcă tot ceea ce ar şti publicul, ar şti şi inamicul acum. Totuşi, sunt destul de sigur că niciun experiment militar de-acolo nu a implicat nave străine, cel puţin pînă în urmă cu 20 de ani, dat fiind faptul că am avut acces, şi mai mult ca sigur că treaba mea, sau măcar a colegilor mei cercetători din echipă, ar fi fost evaluarea sistemelor de propulsie ale unor astfel de vehicule conjecturate; bineînţeles, nu am întîlnit aşa ceva.
3.) Credeţi în faptul că inteligenţă (nu neapărat superioară nouă) există în vastitatea cosmică?
Da, consider ca foarte probabilă această ipoteză, iar şansele de a găsi inteligenţă cresc continuu, dar ca să descoperim vreuna la cîţiva ani-lumină de noi şi la cel puţin nivelul nostru tehnologic, se apropie de punctul minim.
4.) Cum comentaţi aşa-zisele incidente privind „navele” străine care încă ne-ar vizita?
Consider că sunt fenomene naturale sau de origine pămînteană greşit interpretate. Poate există şi vreun fel de bază psihologică pentru unele dintre relatări; unii oameni chiar cred că au avut aceste experienţe, dar pare mai probabil că sunt născociri ale celor care nu doresc decît să atragă atenţia asupra lor şi să-i enerveze pe ceilalţi.
5.) Cum interpretaţi numeroasele zăriri ale „navelor” străine (uneori, întîlniri de gradele 3 şi 4, n.a.), în special în Antichitate, dar şi în Evul Mediu?
Erau evuri în care oricine putea crede orice, iar oamenii îşi puteau imagina tot felul de întîmplări cu tot felul de creaturi supranaturale ciudate care mai de care.
6.) Ce părere aveţi despre categoric respinsa „autopsie” a unei E.B.E., respectiv a celei de la mult trimbiţata „prăbuşire” de „navă” straină de la Roswell, New Mexico, din 1947?
O foarte bună prietenă de-a mea, Pat McEwan, scriitoare de ştiinţifico-fantastic şi avînd o carieră de tehniciană la Criminalistică, a realizat o reconstituire a aşa-zisei „autopsii”, pe care o prezintă la fiecare convenţie de profil; din păcate, nu-mi aduc aminte prea bine detaliile. Trebuie să mai precizez că Pat a lucrat cca un an de zile la identificarea cadavrelor din gropile comune din Balcani, şi că are cîteva relatări interesante în legatură cu aceste cazuri. Ca să-l parafrazez pe Walt Kelly: „I-am întîlnit pe extratereştri, iar ei sunt noi!”
7.) Credeţi într-un fel de Ragnarok ştiinţifico-fantastic, dacă e să ne referim la escatologia nordică?
În primul rînd, este un eveniment foarte improbabil, iar în al doilea rînd, extratereştrii care ne-or contacta (prin intermediul zborurilor interstelare), ar fi prea avansaţi tehnologic, astfel încît să mai putem face ceva în legătură cu deciziile lor în privinţa noastră. Şi voi mai nota faptul că stelele din împrejurimea noastră au vîrste medii de 2 miliarde de ani; or, viaţa pluricelulară pe Pămînt există la o zecime din acea vîrstă, iar nivelul nostru de inteligenţă la a zecea mie parte din vîrsta vieţii pluricelulare, ca să nu mai vorbesc de capacitatea noastră de a lansa sonde în spaţiul interplanetar, dezvoltată abia la o vîrstă de zece milioane de ori mai mica (decît cea de început de viaţă pluricelulară, n. red.). Ca să fim vizitaţi de extratereştri cu tehnologii numai puţin devansînd-o pe a noastră, ar fi ca şi cum vreunul dintre noi ar merge la operă şi ar da peste cineva care s-a născut în aceeaşi secundă a aceleiaşi zile din aceeaşi luna a aceluiaşi an în care s-ar fi născut primul. Să fim realişti, vizitatorii ar trebui să fie cu milioane de ani înaintea noastră (din punct de vedere tehnologic, n. red.); orice şi-ar dori să facă cu legile Fizicii, ar trebui să poată face. De-altfel, ar putea colecta date despre noi cu sonde de mărimea unei bacterii, precum ar putea să ne modeleze psihismele şi tiparele comportamentale atît de bine încît să ne apară drept omniscienţi. Nu ar fi necesar să se bată cu noi, ci doar să ne facă să ne comportăm exact cum îşi doresc ei (imaginaţi-vă naniţi care să stimuleze anumite zone ale creierului uman pentru a produce o anumită stare de euforie reacţionînd la terţi stimuli externi, sau poate chiar ceva mai rudimentar decît naniţii). Nu numai că nu am putea să le rezistăm cumva, dar nici nu am şti că macar e ceva acolo căruia să-i rezistăm. Concluzia e că dacă extratereştrii ne sunt în urmă cu tehnologia la a zecea parte din vîrsta planetei noastre, înseamnă că nu sunt călători interstelari, dar dacă sunt înaintea noastră cu aceeaşi vechime, nici măcar nu i-am remarca. Şi ca să răspund întrebării lui Fermi: „Unde sunt?”, dacă umanitatea pare, cel puţin, că se dezvoltă independent, fară vreun amestec făţiş dinafară, se poate spune că nu există vreo putere galactică rudimentară, respectiv ostilă faţă de noi. Orice o fi existînd acolo, fie nu-i pasă suficient de mult încît să monitorizeze fiecare stea din galaxie, fie face o treabă excelentă din a respecta vreun fel de Primă Directivă a neamestecului. Extratereştrii din relatările de pînă acum, par a fi entităţi neîndemînatice, la un nivel tehnologic relativ rudimentar (implauzibil de imperfect, de-altfel) în comparaţie cu cei reali, dacă ar fi să vină. Par creaţii ale minţii omeneşti, şi încă ale uneia neinformate pe deplin.
Note:
a.) Entitate biologică extraterestră (E.B.E., ro. şi en.)
b.) Poarta stelelor (orig. Stargate, film – în 1994 - şi serial - din 1997 pînă în prezent, SG-1 şi Atlantis)
c.) Star Trek (filme - între 1979 şi 2002 – şi serial – între 1966 şi 2006: SO, GU, DS9, VOY şi ENT)
d.) Oameni în spaţiu (orig. Men into Space, serial – între 1959 şi 1960)
e.) Planetă interzisă (orig. Forbidden Planet, film – în 1956)
f.) Destinaţie: Luna (orig. Destination: Moon, film – în 1950)
g.) Tricorderul a fost produs, cf. liniilor temporale „trekiste”, pentru două scopuri total diferite de către Flota Stelară a Federaţiei Planetelor Unite: scanarea zonelor învecinate şi a oamenilor pentru o mai bună diagnosticare a acestora.
h.) „Aria 51” (cunoscută sub o varietate de nume „conspirative”), o zonă restricţionată de către F.A.S.U.A. publicului amator şi localizată în deşertul Nevada lîngă Lacul Groom; culmea făţărniciei e că F.A.S.U.A. nu doresc să recunoască măcar existenţa acestei baze (ref. en.: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/06/Usaf_on_area51.png).
i.) Faimosul caz al unei presupuse E.B.E. recuperate în 1947 la Roswell, New Mexico, S.U.A., după presupusa prăbuşire a unei nave străine.
j.) Cazul gropilor comune din Bosnia – Herţegovina, la Srebenica, în 1995 (cf. opiniilor experţilor internaţionali în Criminalistica şi relatărilor matorilor, peste 10.000 de etnici musulmani ar fi fost executaţi în stil nazist în pădurea de la marginea localităţii).
k.) Reflecţia desenatorului american de carieră, Walt Kelly, este: „Am întîlnit inamicul: pe noi înşine!” (orig. „We have met the enemy and he is us!”)
l.) Întrebarea (orig. „Where are they?” sau „Where is everybody?”) aparţine savantului în Fizica, Enrico Fermi, care ajunsese la concluzia că s-ar putea ca civilizaţiile extrapămîntene să nici nu existe, din moment ce nicio dovadă palpabilă, precum: sonde spaţiale, nave stelare ş.a. nu au fost găsite de oameni; totuşi, întrebarea aceasta presupune un paradox („Paradoxul lui Fermi”).
SCURTE APRECIERI ALE RELAŢIEI DINTRE SCIENCE FICTION ŞI SECURITATE
Cătălin Ionescu
Recunoaterea deschisă de către Sorin Antohi a colaborării cu Securitatea ridică o serie de probleme privind relaţia lumii intelectuale (deci inclusiv literare) româneşti cu poliţia politică. Cum un capitol aparte al literaturii este science fiction-ul – definit uneori, culmea, ca acea parte a literaturii care se îngrijeşte în special de impactul viitorului – este normal să ne punem întrebarea care au fost – şi sunt – relaţiile science fiction-ului cu poliţia politică.
Are rost un astfel de demers? Desigur, pe un fundal atât de lunecos, de tabu, lucrurile nu sunt defel uşoare. De altfel puţini reprezentanţi ai science fiction-ului românesc au publicat texte politico-cetăţeneşti, aceasta fiind, aşa cum bine remarca Liviu Radu „o atitudine diferită de cea a majorităţii SF-iştilor, care consideră că literatura este o formă de retragere din realitate” (SF-istul ca personaj al actualităţii). Să încercăm să privim prin ambele prisme.
Ce ar fi avut Securitatea de câştigat prin controlul mişcării science fiction? Nimic altceva decât întărirea poziţiei sale de forţă. Scopul puterii este, pur şi simplu, mai multă putere. Orice mărire a sferei de influenţă – şi implicit, de dominare şi intimidare – era „benefică” pentru poliţia politică. Astfel încât a lăsa „necontrolată” o mişcare cu tendinţe de mase ar fi fost o greşeală impardonabilă.
Ar fi avut ceva de câştigat science fiction-ul prin „înfrăţirea cu diavolul”? Deşi pare o întrebare ridicolă – de obicei semnarea unui angajament de informator este rezultatul unor lungi presiuni psihice şi nu numai – totuşi, în mod paradoxal, mişcarea science fiction, prin mişcări inteligente, a avut de câştigat. Un exemplu este apariţia, în 1981 la Iaşi a fanzinului Fantastic Magazin nr. 1. Cu peste 100 de pagini, de talia unui almanah, Fantastic Magazin nr. 1 a fost, probabil, unul dintre cele mai interesante fanzine apărute în epoca ceauşistă. Legea de atunci stipula faptul că se pot multiplica fără aprobare până la 99 de copii. Tirajul fanzinului a fost doar „oficial” de 99 de exemplare, însă la modul real s-au editat câteva sute. Primul nume în colectivul de redacţie Fantastic Magazin nr. 1 este al lui Sorin Antohi. Revista a fost tehnoredactată de Dan Merişca şi a fost tipărită la aproximativ 5 ani după ce Sorin Antohi semnase angajamentul de colaborare cu Securitatea. Mai mult, anul 1981 corespunde perioadei în care Antohi a furnizat note informative sub numele conspirativ „Valentin” (adică între 1976 şi 1982). În colectivul de redacţie apare şi Sorin Simion. Numele lui Dan Merişca şi Sorin Simion se regăsesc în mărturisirea lui Antohi, fiind anchetaţi de Securitate după apariţia unei reviste scoase de cei trei pe vremea liceului, mai precis în anul 1974. Nu se specifică însă nicăieri că Merişca şi Simion ar fi semnat, la rândul lor, angajamente cu Securitatea 1.
Apropo de fanzine şi de alte publicaţii, Alexandru Mironov, un personaj foarte apropiat mişcării science fiction, şi acuzat în mai multe rânduri de reputata publicaţie de investigaţie „Academia Caţavencu” că este ofiţer activ în Securitate, a scos mai multe antologii science fiction, unele chiar remarcabile (aş evidenţia „Nici un zeu în Cosmos” – o ciudată ironie, în pofida mesajului vădit ateist şi materialist). De altfel Mironov a fost editor la revista Ştiinţă şi Tehnică. Iată ce scria în 2004 în site-ul România SF Online (http://www.romaniasf.ro/punctedevedere.html):
«În 1979 părăsesc postul cald de profesor de liceu şi mă mut la revista "Ştiinţă şi Tehnică" - o fac mai ales pentru că mă convinge un fanatic camarad de arme, Mihai Ionescu, pe care îl va condamna şi executa, în 1981, o avalanşă trădătoare. La respectiva revistă intru în cârdăşie solidă cu tânărul redactor şef, Ioan Eremia Albescu, scoatem un "Almanah Ştiinţă şi Tehnică" şi, cu eforturi sociale greu de descris, celebrul, acum, "Almanah Anticipaţia". CPSF are astfel o sosie, bine deghizată, şi se va vinde, an de an, în tiraje de 100.000 de exemplare.»
O singură precizare, Ioan Eremia Albescu a fost membru CC al UTC şi a întreţinut strânse relaţii şi cu cluburile timişorene care au scos şi ele, în perioada ceauşistă, mai multe fanzine tipărite... Sigur, nu trebuie trasă de aici concluzia că fanzinele şi revistele apărute în perioada ceuşistă au fost „fabricate” în laboratoarele Securităţii. Dar, evident, ele nici nu apăreau fără „aprobările” organelor...
Mergând mai departe pe firul raţionamentului, mai apare o constatare interesantă: science fiction-ul românesc a fost purtat cumva pe umeri de revoluţia comunistă, drept un vârf de lance al propagandei materialist dialectice. Lansată în 1955, vechea Colecţie de Povestiri Ştiinţifico Fantastice pare a fi un produs al laboratoarelor moscovite, deşi primele nume sunt de rezonanţă românească. De altfel şi primele texte ale lui Adrian Rogoz au prezentat puternice aspecte politico-propagandiste 2.
În ce măsură scriitorii şi criticii profesionişti din perioada comunistă au fost sau nu în vizorul Securităţii, este greu de spus. Într-un comunicat din 2006 al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, se precizează (http://www.uniuneascriitorilor.ro/noutati.html#pc):
«Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a luat act de întreaga dezbatere pe tema desecretizării dosarelor şi a colaborării cu fosta Securitate, inclusiv de opiniile exprimate de către scriitorii înşişi cu ocazia întâlnirii din 30 august a.c., de la sediul central al USR din Bucureşti. Comitetul Director consideră că breasla literară n-a fost nici mai persecutată, nici mai cruţată decât altele de către fosta Securitate. Spre cinstea scriitorilor, trebuie spus că ei au dat cel mai mare număr de disidenţi şi, totodată, că reuniunile Consiliilor Naţionale şi ale Conferinţelor Naţionale din perioada 1968-1989 au reprezentat forumuri de contestaţie politică fără termen de comparaţie în România comunistă.
Există, din nefericire, şi scriitori care au colaborat cu fosta Securitate. Există şi scriitori care au contribuit la cultul personalităţii şi care au ridicat în slăvi regimul comunist. Comitetul Director este convins că aflarea adevărului este absolut necesară. Conducerea Uniunii Scriitorilor din România va solicita C.N.S.A.S. identificarea şi cercetarea dosarelor membrilor ei. »
Comunicatul pare, mai degrabă, forţat de presiunea evenimentelor şi nicidecum generat de vreun curent intern de opinie. În science fiction există însă un caz aparte: scriitorul Pavel Coruţ şi-a declarat singur apartenenţa la Securitate. Mai mult, prin romanele sale a încercat să promoveze cu insistenţă pseudo-mitul părţii bune a Securităţii. Totuşi trebuie să remarcăm că Pavel Coruţ nu făcut parte propriu-zis din mişcarea science fiction, în ciuda tentei clare urmărită în cărţile sale. Poate mai corectă este afirmaţia că science fiction-ul românesc a preferat să ignore, pe toate planurile, cărţile lui Pavel Coruţ. Dar nu din motive politice sau ideologice, ci mai curând datorită izolării SF-ului faţă de main-stream - şi este poate relevant şi faptul că romanele sale au avut şi un relativ succes comercial.
După evenimentele din 1989, generaţia ’90 din science fiction-ul românesc a încercat o emulsionare a genului în România. Din punctul nostru de vedere, la modul aproape ironic, unul din cele mai interesante şi îndelungate experimente, „Jurnalul SF” (realizat de Adrian şi Ionuţ Bănuţă) a fost realizat în trustul de presă Jurnalul, corporaţia Intact (Dan Voiculescu). Am spus ironic, pentru că tuşe groase de propagandă comunisto-PSD-istă au reieşit nu din Jurnalul SF, ci din revista Anticipaţia, reapărută după 1990 în forma grafică a anilor 1956-1963. Semnatarul acelor editoriale politizate este neobositul Alexandru Mironov. Şi apropo de Mironov şi influenţa sa, ar mai trebui amintit un lucru:
În noiembrie 2005 Adrian Bănuţă a primit premiul pentru televiziune acordat de SIVECO România şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO jurnaliştilor, „pentru rolul fundamental jucat în modelarea tinerei generaţii” 3. Preşedintele juriului a fost Alexandru Mironov – şi la acea dată Adrian Bănuţă era ginerele său. Revenind însă la Jurnalul SF trebuie menţionat şi faptul că fraţii Bănuţă nu au exercitat presiuni politice şi nici nu au recunoscut, mai târziu, existenţa unor astfel de presiuni din partea şefilor lor 4.
Ajunşi la reprezentanţii science fiction-ului românesc din mass media, trebuie să mai remarcăm un fapt destul de ciudat. Deşi la ora actuală există mai mulţi foşti sau prezenţi scriitori science fiction (să-l amintim de pildă doar pe faimosul Cristian Tudor Popescu), cineva a făcut de curând o mişcare greu de înţeles. Este vorba de Bogdan Ficeac, ex-redactor-şef la România liberă, care a trecut urgent exact de partea cealaltă a baricadei, în tabăra lui Dan Voiculescu 5.
Revenind însă strict la lumea science fiction, mai este oare necesară astăzi întrebare dacă scriitori români de science fiction au colaborat (sau colaborează) cu Securitatea?
Din punctul meu de vedere, răspunsul este afirmativ. Şi, în pesimismul meu, continui să cred că vor apare şi alte surprize amare, precum cea a lui Sorin Antohi. Chiar dacă acele ipotetice persoane nu au făcut rău în modul direct, totuşi apropierea intelectualilor de serviciile secrete de dinainte şi de după 1989, care pot iniţia cu uşurinţă acţiuni de poliţie politică (cât de uşor se poate extrapola definiţia Securităţii!) rămâne un fapt tulburător.
Cert este însă că a existat şi există o ciudată inapetenţă a science fiction-ului pentru o implicare directă, la nivel intelectual, în aspectele politice. Şi aici mă simt dator cu o paranteză mai largă. Vorbesc, repet, de o neimplicare intelectuală, progresistă. Nu cred în existenţa intelectualilor de stânga. Alexandru Mironov a încercat – şi a reuşit - să implice science fiction-ul românesc în mai multe aspecte politice, găsindu-se destui care să-l urmeze... Iată ce scria Mironov în Cronica Română din data de 10 noiembrie 2006 ( http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=61386)
«M-am hotărât să reintru mai masiv în ceea ce a mai rămas din fandomul SF - adică lumea creatorilor şi consumatorilor de fantezie - şi să încerc ceea ce mă bucur să vă spun că întotdeauna mi-a reuşit: coagularea unor echipe de tineri de toate vârstele în jurul ideilor şi acţiunilor lansate de înainte-mergători.
...
Voi începe astăzi cu cel-de-curând-plecat-dintre-noi, admirabilul pedagog care a fost Doru Pruteanu. L-am cunoscut la primul Romcon ţinut la Iasi - cred că în 1981 - alături de „Quasar”-iştii Dan si Lucian Merişca, George Ceauşu, Răzvan Haritonovici, Sorin Antohi (pe ultimul il asigur că îi păstrez aceeasi simpatie, din totdeauna, indiferent de necazurile politice şi mediatice prin care trece).
...
Câţiva dintre noi au intrat solid în mass-media (Cristian Tudor Popescu şi B. Ficeac în jurnalistică, Lucian Merişca la Radio Iaşi, Lucian Ionica la TVR Timişoara, M. Bădescu la TVR, Şt. Ghidoveanu la Radio România Tineret), apoi eu am făcut pasul către Preşedinţia României şi Guvern şi i-am luat alături de mine pe cei cu care mersesem până atunci şi ştiam că se poate merge cu ei mai departe: Doru Pruteanu, Şerban Ursu, Răzvan Haritonovici, Sorin Repanovici, Cătălin Grosu. În proiectarea strategiei pentru tineret Doru Pruteanu mi-a fost colaboratorul cel mai apropiat şi nu numai atât, ci el şi cu Serban Ursu s-au dovedit organizatori foarte buni ai inefabilului, ai ţesăturii fine din care este alcătuit socialul, al gandurilor, ideilor şi proiectelor puse în practică pentru binele oamenilor. »
Câte dintre persoanele înşirate cu emfază de Mironov au colaborat cu Securitatea? Nu este cazul aici să facem presupuneri fără acoperire. Cert este însă un lucru: în science fiction s-a păstrat – şi se păstrează în continuare - mentalitatea feudală, de sluj la mai marii-zilei - lucru care după 1989 nu a servit nici unui scop literar sau publicistic. FNTSF-ul, faimoasa Federaţie Naţională de Tineret pentru Science-Fiction, Ştiinţă Prospectivă şi Impact cu Viitorul a continuat să existe, preamărită de corifeii săi 6 – ba chiar a încercat în câteva rânduri să exercite anumite presiuni (de genul sponsorizării unor deplasări la convenţii internaţionale).
Foarte puţini reprezentanţi ai science fiction-ului românesc au avut curajul să-şi expună direct convingerile politice, altele decât cele oficioase. Un lucru cu atât mai ciudat, cu cât, totuşi după anul 2000 s-au lansat mai mulţi scriitori, au apărut cărţi, reviste şi reviste electronice - ca să nu mai amintesc şi de relativ recenta „vogă” a blogurilor.
De ce viaţa cetăţii este neinteresantă pentru sefişti? Este o întrebare la care mă tem că nici colaboratorii securităţii de lângă noi, care-şi freacă mâinile de bucurie când aud aşa ceva, nu ar şti să răspundă....
Nota redacţiei
Articolul a fost publicat iniţial în Pro-Scris în iunie 2007 şi a fost revizuit de Cătălin Ionescu în aprilie 2009, în urma unor discuţii cu Lucian Merişca.
Note
1 Scrisoarea lui Sorin Antohi poate fi încă găsită pe net la adresa
http://www.civicmedia.ro/acm/pdf/Sorin_Antohoscrisoare22.pdf
(înapoi la text)
2 A se vedea în sensul acesta şi materialul „Scurtă istorie politică a science fiction-ului românesc”, semnat de Cătălin Ionescu în revista Ficţiuni, partea 1-a la
http://www.fictiuni.p5net.ro/Ionescu1.htm
(înapoi la text)
3 Mai multe amănunte la adresa de web
http://www.siveco.ro/press_release_details.jsp?ID=390
(înapoi la text)
4 A se vedea interviurile din
Pro-Scris, trimestrul 1, 2006 - Adrian Bănuţă
Pro-Scris, trimestrele 2-3, 2006 - Ionuţ Bănuţă
(înapoi la text)
5 A se vedea de pildă articolul din ziarul Gândul, la
http://www.gindul.info/articol_33101/bogdan_ficeac_va_fi_consilierul_lui_dan_voiculescu_pe_media_sau_afaceri.html
(înapoi la text)
6 A se vedea în sensul acesta şi materialul „Scurtă istorie politică a science fiction-ului românesc”, partea a 2-a la
http://www.fictiuni.p5net.ro/Ionescu2.htm
(înapoi la text)
PRO-POZIŢII
O ANTOLOGIE DEMNĂ DE INTERES
Liviu Radu
Editura TRITONIC ne oferă un volum care cuprinde patru povestiri ale unor autori care au fost publicaţi recent (îndeosebi de această editură) şi a căror operă este demnă de interes.
Antologia începe cu povestirea care dă numele volumului, Transformarea lui Martin Lake, de Jeff Vandermeer, un text care ne prezintă transformarea unui pictor ratat într-un mare artist al epocii sale. Intriga se desfăşoară în jurul tabloului acestuia, tablou intitulat Invitaţie la o decapitare, operă barocă şi suprarealistă care ascunde sub o formă alegorică experienţa de viaţă reală a artistului, experienţă care i-a schimbat complet viziunea despre viaţă şi, mai ales, despre moarte. Baladă tristă despre artă, viaţă, artişti şi patimi, povestea îşi desfăşoară intriga într-o societate divizată, în care susţinătorii sau adversarii unui artist se comportă precum suporterii agresivi ai unei echipe de fotbal.
Urmează nuvela Yaguara, de Nicola Griffith, care reuşeşte să-şi transpună obsesiile lesbiene într-un mediu bizar din America Centrală, unde o cercetătoare a ruinelor maya se va transforma în leopard, în urma unor ritualuri magice. După opinia mea, povestea ar fi fost chiar extrordinară, dacă autoarea ne-ar fi scutit de manifestarea militantă a preferinţelor sale sexuale. Nu că aş avea ceva împotriva unui asemenea lucru, ci cred doar că expunerea unor asemenea opinii nu au nici o legătură cu povestea şi, mai mult, sunt oarecum în contradicţie cu subiectul tratat. Altfel, Nicola Griffith rămîne aceeaşi scriitoare talentată care a primit pe drept premiul NEBULA.
În acest volum a fost inclusă şi povestirea Testamentul de ciocolată, de Marian Coman, o povestire interesantă, inteligentă şi scrisă cu mult talent. Şi cu un final extrem de bine construit. Dacă îşi imaginează cineva că Marian Coman a fost inclus în această antologie din considerente de reclamă editorială, atunci se înşeală. Marian Coman nu-i cu nimic inferior autorilor străini din volum, autori plini de premii ca mareşalii sovietici de medalii. Scrie la fel de bine, iar textul său e cel puţin la fel de bun ca şi celelalte texte din antologie. Marian Coman dovedeşte că nu avem de ce să ne fie ruşine de literatura noastră.
În fine, ultimul text – şi, după părerea mea cel mai bun – îi aparţine autoarei australiene K. J. Bishop. Este vorba de Maldoror în lumea largă, o variantă proprie a aventurilor eroului conceput de Lautreamont cu o sută cincizeci de ani în urmă. Ceea ce dovedeşte că textele avangardiste de altădată - mult apreciate de suprarealişti – au ajuns acum un bun comun, care pot fi apreciate şi de publicul larg, fără o pregătire literară specială. Sau că literatura SF este, prin natura sa, o literatură de ariergardă, care reuşeşte să transforme ăn bun de larg consum ceea ce a fost cîndva avangardă, adică ceva rezervat elitei.
Transformarea lui Martin Lake - antologie de Horia Nicola Ursu
Editura Tritonic, Bucureşti, 2006
UN ROMAN DEOSEBIT
Liviu Radu
Avem de-a face cu primul roman al scriitoarei australiene K. J. Bishop şi remarcăm din start că există o legătură ideatică între acesta şi povestirea aceleaşi autoare, Maldoror în lumea largă, apărută de curînd într-o antologie publicată tot de editura Tritonic. În ambele texte întîlnim un erou romantic, negativ şi opus normelor morale acceptate.
Oraşul gravat este romanul unor persoane care trăiesc într-o lume violentă şi care încearcă să scape de această violenţă, dar nimeresc în alte variante ale aceleiaşi lumi. Societatea respectivă – în diferite forme ale sale – îşi rezolvă conflictele pe calea armelor, iar duelul, individual sau în grup, reprezintă un soi de judecată divină, ca în Evul Mediu european, judecată al cărui rezultat nu poate fi pus sub semnul întrebării.
Autoarea ne plimbă prin pustietăţi şi prin oraşe, dar pretutindeni domneşte legea celui puternic, în care cei bogaţi îşi crează armate personale care sfidează autorităţile, precum baronii jefuitori din vremurile îndepărtate. Avem de-a face însă cu o lume rafinată în sălbăticia ei, care apreciază artele şi care-i pasionată de discuţii teologice. O lume decadentă, de-un baroc bizar, dar foarte credibilă.
K J Bishop are un simţ aparte al detaliilor, iar personajele sale sînt pe deplin caracterizate, sînt pline de viaţă şi convingătoare. Avem de-a face cu personaje tragice, ale căror slăbiciuni le pun în situaţii fără ieşire şi care au de ales între supravieţuire şi renunţarea la orice considerente etice. Autoarea ne oferă două variante ale aceluiaşi personaj, într-o variantă feminină şi una masculină. Cele două personaje capătă însă valenţele generale ale sexului lor. Personajul feminin este o doctoriţă care, după ce a luptat într-o armată revoluţionară transformată după înfrîngere într-o ceată de bandiţi, nu renunţă complet la idealurile sale şi se dedică ajutorării celor bolnavi şi săraci, pe care-i îngrijeşte cu devotament matern. Eroul masculin, care a luptat în aceeaşi armată revoluţionară, devine mercenar în serviciul unui traficant de sclavi, îşi asasinează cel mai bun prieten şi renunţă la orice valori morale, devenind astfel o întrupare a lui Maldoror. El cunoaşte însă o artistă specializată în gravură, ale cărei lucrări oglindesc sufletul ascuns al societăţii în care trăiesc.
Caracterul bizar şi baroc al lumii descrise de doamna Bishop este subliniat şi de diferite întîmplări supranaturale, de vise cu caracter mai mult sau mai puţin profetic. Toate acestea sugerează admiraţia autoarei pentru suprarealism – ştiut fiind faptul că Maldoror a fost foarte apreciat de teoreticienii acestui curent. Putem concluziona că doamna Bishop a reuşit să scrie un roman cu tentă realistă – chiar naturalistă uneori – dar în care sînt valorificate într-un mod original şi valoros motive şi obsesii ale suprarealismului şi ale realismului magic sud-american. Rezultatul este deosebit de reuşit, iar eu consider că acest volum este - dacă nu cel mai bun publicat de editura Tritonic, atunci unul dintre cele mai bune volume. Sincer vorbind, mă întreb dacă scriitoarea va reuşi să se menţină şi în continuare la acelaşi nivel.
K. J. Bishop – Oraşul gravat
Traducere de Mihai Samoilă şi Mircea Pricăjan
Editura Tritonic, Bucureşti, 2006
O ANTOLOGIE INTERESANTĂ
Liviu Radu
Această antologie, ca şi prima alcătuită de Chabon, încearcă să se abată de la regulile clasice ale antologiilor. Nu este nici tematică, nici nu conţine cele mai bune texte dintr-un an, nici cele mai premiate, nici cele mai interesante poveşti publicate într-o anumită revistă. Este, pur şi simplu, o colecţie de povestiri care au plăcut autorului, avînd în comun tematica fantastică. Altfel, avem de-a face cu autori de mare renume şi, evident, de mare talent. Mai mult, autorul antologiei a strîns în mod deliberat texte de facturi diferite, sperînd să satisfacă gusturi cît mai diverse. Atunci cînd un autor român face acest lucru, antologia respectivă este considerată de comentatorii noştri ca fiind de proastă calitate. Dacă punem alături de această antologie şi volumul de povestiri al lui Kelly Link, apărut de curînd în româneşte, descoperim că metoda lui Chabon se aplică în mod curent în alte ţări.
Volumul conţine cincisprezece povestiri. Printre acestea avem un text în manieră clasică al lui Stephen King, Lisey şi nebunul, un text foarte interesat şi în care fantasticul este foarte discret. În totală contradicţie cu această povestire avem Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra, de China Mieville, o istorisire despre o stradă rătăcitoare, în maniera suprarealistă cu care ne-a obişnuit acest autor.
Mai avem Farul legendar de la Vina del Mar, în care Joyce Carol Oates preia o idee de la Edgar Allan Poe şi o transformă în ceva macabru şi delirant. Margaret Atwood ne oferă, în Lusus naturae, un punct de vedere al unui copil monstruos care priveşte lumea dintr-un punct de vedere propriu.
Chabon ne mai oferă o nuvelă interesantă a lui Peter Staub, Puşca cu aer comprimat a domnului Aickman, un text în maniera bine cunoscută a celebrului autor.
Nu are rost să înşirăm toate textele din volum. Autorii lor sunt nume cunoscute şi apreciate din literatura fantastică sau horror americană, iar povestirile lor tratează subiecte captivante, de la cazuri psihice la întîmplări extraordinare, folosind tehnici literare variate, dar potrivite subiectelor tratate.
Deşi antologatorul oferă la sfîrşit cîteva informaţii despre autori, considerăm ca acestea sunt prea reduse, avînd în vedere că mulţi dintre scriitorii respectivi sunt necunoscuţi cititorilor din România. Poate că la următorul volum din seria respectivă, editura Nemira nu se va mulţumi doar cu traducerea cărţii şi ne va prezenta mai pe larg scriitorii din antologie. Aceasta este singura observaţie care poate fi făcută unei antologii de excepţie şi care ne oferă nu numai texte ieşite din comun, dar şi posibilitatea de a cunoaşte autori de renume care n-au mai fost traduşi în limba română.
Michael Chabon (antologator) - Povestiri incredibile, vol 2
Traducere de Cristina Barbu, Cristina Ioordache, Alexandra Popescu, Gabriel Stoian
Editura Nemira, 2006
REŢETE, REŢETARI ŞI INTRIGI DE PALAT
Liviu Radu
Costi Gurgu este un scriitor unic în literatura SF din România şi face parte dintr-un grup restrîns de autori din întreaga lume. Încă de la Minunata Caora a dat dovadă că poate imagina într-un mod credibil o lume nonumană, iar cu Reţetarium a demonstrat că n-a fost vorba de o întîmplare, că are acestă capacitate de a concepe societăţi în care regulile sunt altele decît cele din jurul nostru – o capacitate foarte rar întîlnită.
Am avut privilegiul de a citi şi prima versiune a romanului. Chiar dacă îmbunătăţirile sunt evidente, chiar dacă autorul a adăugat multe evenimente, a dezvoltat intriga şi a personificat mai bine eroii, nu putem să nu remarcăm faptul că esenţa romanului – adică imaginarea unei lumi în care gustul produce o plăcere deosebită, deci apariţia unei societăţi cu legi proprii de funcţionare, în care această plăcere joacă un rol important – a rămas aceeaşi de la bun început. Regulile lumii în care reţetele au un rol major, în care reţetarii devin nişte personaje marcante ale societăţii, au fost foarte bine definite, iar autorul ne lasă să le descoperim treptat, fără expuneri didacticiste care ar fi redus farmecul poveştii.
Reţetele prezentate atît la începuturi de capitol, cît şi în decursul volumului, dovedesc nu numai imaginaţie ieşită din comun, dar şi un simţ aparte al umorului. Sincer vorbind, cînd am citit romanul lui Costi am avut impresia că acesta a început treaba în glumă – amuzîndu-se copios de ceea ce-i trecea prin minte – apoi a început să se ia din ce în ce în ce mai în serios, sfîrşind prin a închipui nu numai scene dinamice, dar şi evenimente tragice. Astfel, reţetele de la începutul volumului au îndeosebi scopul de a şoca şi amuza, în timp ce acelea din partea de final a romanului sunt încărcate de înţelesuri mai profunde. Scena ce descrie ieşirea pe furiş din oraşul asediat, prin anusul animalului ce alcătuieşte acest oraş, este plină de umor tocmai prin stranietatea şi absurdul unei asemenea situaţii.
În ciuda acestor elemente comice prin bizarerie, Costi Gurgu a dat dimensiuni tragice personajelor, prin ambiţii şi ţeluri foarte omeneşti, deci pe care le putem pricepe şi aprecia. S-ar putea considera că aceste caracteristici umane ale unor personaje nonumane ar putea să reprezinte o scădere a calităţii romanului. Opinia mea este că nu se poate vorbi de aşa ceva. În primul rînd, un roman în care cititorul nu are nici un reper la care să se poată raporta devine nu numai greu de înţeles, dar şi puţin atrăgător. În al doilea rînd, autorul ne sugerează că nu suntem deosebit de originali, că păcatele şi obsesiile noastre pot fi caracteristice şi altor lumi. Iar acest lucru dă o valoare suplimentară unui roman deosebit de valoros.
Costi Gurgu – Reţetarium
Editura Tritonic, Bucureşti, 2006
O LUME CARE ÎNCEARCĂ SĂ AFLE CE A FOST
Liviu Radu
Avem de-a face cu o ediţie ominibus, care conţine romane, nuvele şi povestiri a căror acţiune se desfăşosară în lumea pe care autorul o numeşte Viriconium. O lume despre care aflăm că a fost cîndva înfloritoare şi puternică, dar care acum a decăzut pînă aproape de pragul barbariei. Pustiuri stranii şi populate de monştri se întind acolo unde cîndva au fost oraşe minunate şi cîmpii bogate în roade. Iar indivizi plin de curaj nebunesc le străbat şi scotocesc prin pămîntul lor, descoperind arme şi artefacte pe care unii le mai ştiu folosi, dar pe care nimeni nu mai ştie să le repare, cu atît mai puţin să le producă.
Decăderea plină de măreţie a acestei lumi este însoţită de războaie crunte, iar indivizi plini de eroism încearcă să salveze ce se mai poate salva. Regine nobile, cavaleri care-şi închipuie că-s mai degrabă poeţi decăt spadasini, pitici înzestraţi cu o inteligenţă mult mai mare decît trupul lor, magi creatori de păsări mecanice şi tot felul de artişti bîntuie lumea aceea, iar la rîndul lor sunt bîntuiţi de nostalgii şi de regrete. O lume decadentă care-i obsedată de măreţia de altădată şi care încearcă să fie pe măsura trecutului – pe care însă nu şi-l aminteşte prea bine.
Harrison reuşeşte să se ridice la înălţimea sarcinii pe care şi-a asumat-o. Textele sale mustesc de nostalgie şi de măreţie, sunt adevărate epopei ale unor legende care trăiesc în sufletele personajelor sale. Autorul se alătură unor scriitori de mare valoare care au oglinit în operele lor prăbuşirea unor lumi (aş enumera aici pe Lampedusa, Şolohov sau Margaret Mitchell) reuşind să fie la nivelul acestora din punct de vedere al măiestriei literare şi prin creerea unor personaje extrem de credibile şi de convingătoare. Mai mult, Harrison ne oferă intrigi palpitante, captivîndu-ne şi uimindu-ne. Atitudinea sa, elitistă şi calofilă, este susţinută de personaje tragice, de-o măreţie romantică, bazată pe un intelectualism propăvăduitor al sacrificiului de sine. Aceste personaje – cu preocupări artistice definitorii – privesc trecerea lor prin viaţă ca o operă de artă menită să le supravieţuiască, de aceea gesturile lor sunt definitive şi impresionante.
Avem de-a face cu o operă care are legături evidente cu romantismul perioadei de început a romanelor fantasy, dar care se adresează unui public cu o inteligenţă şi cu o cultură deasupra mediei. Este vorba, dacă vreţi să ne exprimăm plastic, de un soi de romane cu Conan Barbarul scrise pentru doctorii în literatură contemporană. Romane care se citesc cu o plăcere deosebită, pentru că-s interesante şi palpitante, dar care, în plus, ne satisfac şi din punct de vedere etic şi estetic.
M. John Harrison – Viriconium
Traducere de Mircea Pricăjan
Editura Tritonic, Bucureşti, 2006
POVEŞTI CU VAMPIRI ÎN MANIERĂ MODERNĂ
Liviu Radu
Cu acest volum, editura Tritonic începe prezentarea seriei de romane care o are ca eroină principală pe Anita Blake. Cartea beneficiază de traducerea de-o excelentă calitate a lui Florin Mircea Tudor, care ne oferă şi o prefaţă ce ne introduce în lumea literaturii horror şi a monştrilor care populează această literatură. Merită să amintim că domnul Tudor, eminent cadru universitar şi autor al unui extraordinar Dicţionar de literatură horror, este un specialist al genului, iar prezentarea făcută de domnia sa ca un adevărat profesionist se dovedeşte extrem de utilă.
Doamna Hamilton începe cu acest roman o serie de poveşti care se desfăşoară într-o Americă în care vampirii, zombii şi licantropii au devenit un lucru atît de obişnuit, încît au căpătat existenţă legală şi au anumite drepturi. Un vampir nu poate fi ucis decît dacă s-a dovedit că a omorît oameni, iar execuţia sa este efectuată de persoane abilitate în mod special de organele juridice. Într-un fel, Laurell K. Hamilton crează un univers SF, chiar dacă în acest univers acţionează legile magiei negre.
Romanul Plăceri interzise are ca titlu numele unui restaurant în care vampirii fac streap-tease, spre deliciul plin de groază al spectatorilor oameni. Găsim în acest roman probleme principiale interesante, cum ar fi coabitarea unor specii care sunt în mod normal inamice, probleme care sunt, de fapt, extrapolarea unor probleme ale zilelor noastre. Chiar dacă preocupările eroilor doamnei Hamilton par fanteziste, naturaleţea cu care le expune autoarea te face să te întrebi: şi dacă ar fi aşa, dacă ar exista o asemenea situaţie, cum ar fi bine să procedăm?
Anita Blake are o meserie interesată: este reanimatoare, adică se ocupă cu reanimarea zombilor, cu aducerea la viaţă a morţilor. În afară de asta, dă o mînă de ajutor poliţiei în cazurile de asasinate bizare, cînd se bănuieşte că ucigaşul nu face parte din specia umană. În general, romanele din acestă serie au ca pretext o anchetă a Anitei Blake, reanimatoarea încercănd să rezolve o crimă sau o serie de crime. În acest roman, Anita se străduieşte să descopere cine a asasinat un grup de vampiri. Ancheta o conduce în lumea tenebroasă a morţilor-vii şi scoate la iveală relaţiile stranii ale acestora cu oamenii, precum şi luptele pentru putere din cadrul comunităţii vampirilor. Vom descoperi, atît în acest roman, cît şi în următoarele, că intriga poliţistă este doar un pretext, că rezolvarea enigmei se va face fără mare bătaie de cap şi că, de fapt, avem de-a face cu un roman horror de cea mai bună calitate, care merită citit nu numai de pasionaţii genului. Laurell K. Hamilton este o scriitoare talentată, iar eroina sa şi-a cîştigat în mod justificat admiraţia cititorilor. Vom descoperi în acestă carte nu numai fiorii pe care-i provoacă un roman horror, ci şi multă imaginaţie şi inteligenţă.
Laurell K. Hamilton - Plăceri interzise
Traducere şi prefaţă de Florin Mircea Tudor
Editura Tritonic, 2006
DE DATA ASTA, DESPRE VOODOO ŞI ZOOMBI)
Liviu Radu
De data acasta, editura Tritonic ne oferă al doilea volum din seria dedicată Anitei Blake. Aflăm cu această ocazie că eroina este pe jumătate mexicană, pe linie maternă, dar mai aflăm şi un lucru mai puţin probabil, şi anume că bunica sa mexicană ar fi fost preoteasă voodoo. Dacă ascendenţa sa hispanică şi-ar fi avut obîrşia în Republica Dominicană, atunci afirmaţia ar fi fost convingătoare, dar doamna Hamilton, care şi-a construit aspectul fizic al eroinei sale pornind de la contradicţia dintre pielea extrem de albă şi părul foarte negru, era foarte conştientă că nu putea să obţină această înfăţişare dacă Anita ar fi avut negri printre strămoşii săi. Pe de altă parte, talentul înnăscut al personajului său de a reînvia morţii implica neapărat o anumită legătură cu voodoo. Dar, avînd în vedere că avem de-a face cu un personaj literar, să acceptăm ceea ce afirmă autoarea.
Romanul începe într-un mod dramatic: Anita Blake primeşte o ofertă foarte tentantă, şi anume să reînvie un mort, în schimbul unui milion de dolari. Numai că este vorba de aducerea la viaţă a unei persoane care a decedat cu sute de ani în urmă, ceea ce impune ca în timpul rirtualului de reînviere să fie sacrificat nu un animal oarecare, ci un om. Bineînţeles, Anita refuză să fie complice la un asasinat.
Pentru ca lucrurile să se complice şi mai mult, în oraş au loc o serie de asasinate de-o ferocitate ieşită din comun, în care sunt măcelărite cu atrocitate şi mîncate familii întregi, inclusiv copii mici. Anita presupune că aceste asasinate au fost săvîrşite de nişte zombi scăpaţi de sub control şi încearcă să-şi dea seama cine a reînviat acei zombi şi de ce.
Toate indiciile duc spre o preoteasă voodoo, dar discuţiile cu acesta se dovedesc infructuoase, ba mai mult, preoteasa nu se mulţumeşte s-o ameninţe pe Anita, ci îşi transpune ameninţările în practică şi trimite o pereche de zombi s-o asasineze. Eroina noastră reuşeşte să scape cu mare greutate, iar autoarea profită de toate aceste aventuri pentru a ne prezenta cît mai pe larg societatea ciudată în care are loc acţiunea şi care se caracterizează prin coabitarea dintre oameni, vampiri, zombi şi licantropi.
Trebuie să mai amintim faptul că titlul bizar al romanului este, de fapt, numele unui restaurant. Să ne aducem aminte că şi titlul primului roman din această serie, Plăceri interzise, era tot numele unui restaurant ăn care oamenii se duceau să vadă spectacole date de vampiri.
Merită să mai spunem că romanul se va încheia într-un mod spectaculos, că toate enigmele vor fi rezolvate şi că se va face dreptate, iar Anita îşi va demonstra încă o dată atît puterile deosebite, cît şi calităţile morale ce-o fac demnă de admiraţie.
Avem şi de data asta de-a face cu un roman interesant, captivant şi cu multe lucruri originale, iar maniera pseudo-poliţistă de naraţiune menţine un ritm trepidant.
Laurell K. Hamilton - Cadavrul care rîde
Traducere şi prefaţă de Florin Mircea Tudor
Editura Tritonic, 2006
CARTEA RĂMÂNE MAI BUNĂ DECÂT FILMUL
Liviu Radu
Acest volum – care se doreşte a fi primul dintr-o colecţie de miniromane ale lui King – conţine Langolierii şi Fereastra secretă. Ambele au fost ecranizate – primul sub formă de miniserial, al doilea ca film de lung metraj, cu distribuţie onorabilă în primul caz, cu o distribuţie foarte bună în al doilea. În principiu, cititorul ar trebui să se întrebe dacă e cazul să mai cumpere cartea, întrucât cunoaşte poveştile. După opinia mea, volumul merită să fie achiziţionat, pentru că Stephen King are întotdeauna ceva de spus care nu poate fi redat numai în imagini, ceva ce scapă ecranizării.
În primul roman avem de-a face cu o falsă Apocalipsă. O parte dintre pasagerii unui avion se trezesc din somn şi descoperă ca echipajul şi ceilalţi călători au dispărut. Detaliile sunt extrem de asemănătoare celor din seria de romane din seria Left Behind – apărută la editura RAO sub titlul Supravieţuitorii – şi sugerează că avem de-a face cu urcarea la cer a celor credincioşi. Descoperim apoi că, de fapt, avionul a pătruns într-un univers paralel, acolo unde trecutul este distrus pentru a lăsa loc doar prezentului. Pasagerii se înfruntă nu numai cu o lume bizară şi misterioasă, ci şi cu un nebun aflat printre ei. De fapt, cartea se deosebeşte de ecranizare tocmai prin acest personaj, care în film este schematic şi fără consistenţă, în timp ce King crează un personaj interesant şi destul de logic în nebunia sa.
Fereastra secretă reia una dintre temele preferate a lui King: scriitorul aflat în criză de inspiraţie şi care se dedublează, care se înfruntă cu partea sa întunecată (subiect tratat magistral în primul roman de acest gen, The Dark Side). Personajul principal – interpretat în film de către Johnny Depp, un actor care-şi etalează şi de data asta talentul ieşit din comun – este acuzat de plagiat de un individ agesiv şi cu tendinţe asasine - interpretat de John Turturro. Tentativele scriitorului de a demonstra că nu a plagiat sunt împiedicate prin distrugerea probelor şi prin uciderea martorilor. În finalul unui roman care pare a fi doar un thriller cu oarecare nuanţe horror, descoperim nu numai că, de fapt, romancierul nostru chiar plagiase o povestire, iar vina aceasta se manifestase într-un moment de criză personală prin apariţia aceea care-i distrusese existenţa. Mai mult, în epilogul romanului descoperim că acea dublură a sriitorului, care păruse doar o manifestare a unei boli psihice, căpătase de fapt o existenţă reală. Acest lucru ne obligă la reconsiderarea întregului roman, care capătă brusc valenţe fantastice.
Personal, aştept cu interes volumul următor, pentru că acesta mi s-a părut interesant şi demn de a fi citit.
Stephen King - La miezul nopţii (1)
Traducere de Constantin Dumitru-Palcus
Editura Trei, Bucureşti, 2006
RISCURILE DE A AVEA TELEFON MOBIL
Liviu Radu
Ne-am obişnuit ca Stephen King să ne ofere tot felul de scenarii apocaliptice, în care sfîrşitul lumii să fie provocat de extratereştri, de diavol sau de entităţi înfiorătoare, fără o origine prea precisă. De data asta ne oferă o apocalipsă produsă prin intermediul telefoanelor celulare. Dacă în The Stand catastrofa este produsă de un virus scăpat de sub control, de data asta avem de-a face cu o maladie psihică transmisă prin intermediul undelor radio care sînt recepţionate de telefoanele mobile.
Scenariul urmăreşte toate fazele cu care sîntem obişnuiţi din celelalte romane de acest gen: apariţia primelor simptome, răspîndirea acestora pînă la distrugerea întregii societăţi, organizarea supravieţuitorilor, lupta acestora împotriva monştrilor produşi de catastrofă, finalul fericit în care omenirea iese din nou învingătoare.
În principiu, romanul nu aduce nimic nou - cu excepţia modului de răspîndire a bolii catastrofice. Dacă totuşi cartea merită citită - şi merită într-adevăr să fie citită - acest lucru se datorează modului în care King ştie să-şi folosească talentul. Ca în multe dintre romanele sale, autorul se dovedeşte un bun observator şi un bun cunoscător al firii umane. Ca atare, romanul este alcătuit din secvenţe credibile, pline de amănunte convingătoare. De fapt, un roman horror merită citit doar dacă autorul îşi prerzintă într-un mod credibil povestea evident incredibilă.
Mai mult, King reuşeşte să construiască o poveste palpitantă, în ciuda faptului că foloseşte elemente banalizate după atătea romane şi filme care prezintă sfărşitul lumii. Acţiunea este foarte trepidantă, au loc răsturnări continue de situaţii, personajele sînt convingătoare, ba unele dintre ele reuşesc să cîştige simpatia cititorului, făcîndu-l pe acesta să se implice din punct de vedere emoţional.
Singurul lucru care i se poate reproşa autorului este faptul că n-a încercat să ne prezinte o justificare a celor întîmplate, dar după cum ştim prea bine, într-un roman horror logica interesează mai puţin şi contează mai mult generarea în mintea cititorului a unui sentiment de groază şi oroare. Iar King reuşeşte acest lucru foarte bine.
Stephen King - Mobilul
Traducere de Mihai Dan Pavelescu
Editura Nemira, 2006
MAGIA ÎNTRE VIS ŞI REALITATE
Liviu Radu
Kelly Link este cea mai apreciată autoare de proza scurtă din acest moment. A luat o mulţime de premii şi se bucură de aprecierea unanimă a cititorilor. Proza ei reprezintă un exemplu strălucit de folosire a modalităţilor de exprimare mainstream în cadrul literaturii fantasy.
Volumul care ne este oferit de editura Tritonic a cucerit premiile Hugo şi Nebula în 2005, respectiv 2006, şi reprezintă o culegere de povestiri foarte variate ca stil şi mod de abordare, care merg de la Nişte planuri în caz de zombie, în care fantasticul este extrem de discret, la Piele de pisică, un basm macabru în care realitatea joacă un rol superficial.
Textele lui Kelly Link se caracterizează printr-o abordare indirectă a fantasticului. Nu avem de-a face cu intervenţia brutală şi şocantă a supranaturalului în viaţa cotidiană, cum se întîmplă în proza fantastică britanică din perioada clasică, nici cu o lume evident fantastică, aşa cum se întîmplă în feerii. Autoarea ne descrie o lume foarte obişnuită, în care eroii fabulează, povestesc diferite lucruri care s-ar putea să fie adevărate. La fel de bine s-ar putea să fie simple închipuiri. Numai că, la un moment dat, cititorul îşi dă seama că anumite lucruri nu sunt tocmai în regulă şi că diferenţa dintre poveste şi realitate nu mai e clară... Exemplul cel mai evident ne este oferit de Acalmie, text în care avem de-a face cu o poveste în cadrul unei poveşti, care le rîndul ei face parte dintr-o poveste... Iar în final descoperim că povestea nu-i tocmai imaginară...
Cam în acelaşi fel se petrec lucrurile şi în Magie pentru începători, unde autoarea ne povesteşte despre un serial ciudat de televiziune, care este difuzat fără ca ora şi postul să fi fost anunţate anterior, dar cu toate acestea fanii reuşesc să-l urmărească. Iar unul dintre copiii care admiră personajele fantastice din acest serial se întîlneşte cu unul dintre aceste personaje...
În aceeaşi gamă a fantasticului se încadrează şi Geanta fărmăcată, în care avem de-a face cu relatarea unui tinere, ce-şi aminteşte despre poveştile spuse de bunica sa. În principiu, este vorba despre locuitorii unui sat din Asia Centrală care, pentru a scăpa de războaie, invazii şi alte necazuri şi-au vîrît satul într-o geantă cu aspect cît se poate de normal.
Rezumînd, putem afirma că proza lui Kelly Link este o proză mainstream, în care eroii sunt de obicei tineri neadaptaţi, care se refugiază într-o lume a imaginaţiei. O chestie des folosită de autorii britanici etichetaţi drept tinerii furioşi. Diferenţa faţă de aceştia constă în faptul ca la Kelly Link există posibilitatea ca refugiul să fie nu într-o lume a fanteziei - aşa cum pare iniţial - ci într-o lume în care fantezia capătă formă consistentă...
Kelly Link - Magia pentru începători
Traducere şi note de Ona Frantz
Editura Tritonic, 2006
LUME, LUME VIRTUALĂ!
Liviu Radu
Se spune că iubeşti pe cineva nu pentru calităţile sale, ci în ciuda defectelor pe care le are. Parafrazînd acesta perlă de înţelepciune, putem afirma că ne place romanul lui Pîtea nu pentru calităţile sale, ci în ciuda defectelor pe care le are. Bineînţeles, nu-i vorba de defecte majore, pentru că talentul lui Pîtea n-ar fi fost suficient să compenseze – doar prin el însuşi - greşeli de logică sau de construcţie romanescă. Pe de altă parte, Pîtea nu putea să facă greşeli decît intenţionat, pentru că în cazul său intervin pregătirea de specialitate şi o cantitate mare de lectură, adică lucruri menite să-l împiedice să facă prostii. În ciuda acestor elemente care par a reprezenta o autocenzură suficientă, Pîtea a acţionat în mod deliberat într-un mod pe care eu îl consider eronat.
De exemplu, unul dintre personajele sale umple pereţii de graffiti. Vom descoperi ulterior că acest lucru are un anumit sens. Singura problemă este că mesajele respective sînt scrise în engleză, în ciuda faptului că personajele vorbesc româneşte.
Un alt exemplu: romanul conţine toate clişeele literaturii cyberpunk, începînd cu grupurile urbane, inteligenţe artificiale şi terminînd cu refugiile din staţiile orbitale. Pentru cunoscătorii genului, treaba devine cam obositoare.
M-am întrebat de ce romanul se numeşte Gangland, pentru că grupările ce acţionează în carte se numesc triburi, nu bande.
N-are rost să vă plictisim cu o sumedenie de lucruri mărunte, de acelaşi calibru, care demonstrează uneori neatenţie, alteori opinii ciudate.
Important este altceva: că în ciuda tuturor acestor lucruri, faţă de care cititorul poate obiecta, romanul are certe calităţi, se citeşte cu plăcere şi lasă o impresie generală favorabilă.
Acţiunea este trepidantă, răsturnările de situaţii sînt frecvente, personajele sînt bine creionate, credibile şi unele dintre ele chiar simpatice. Scriitura este fluentă, frazele - de obicei scurte, percutante – sînt uşor de urmărit, iar dialogurile sună natural. Pîtea este un scriitor talentat şi nu ne dezamăgeşte nici de data asta.
Însă nu mă pot abţine să nu-mi pun o întrebare foarte serioasă: cînd o să priceapă Florin Pîtea că, totuşi, cyberpunkul nu-i oferă cea mai bună cale de afirmare? Cyberpunkul a fost de la bun început o literatură specializată, care respecta anumite canoane născocite de inventatorii genului. În asemenea literaturi, libertatea de mişcare este redusă, un autor nu-şi poate folosi potenţialul creator pe deplin. Sincer vorbind, nu înţeleg de ce Pîtea, care a demonstrat în mai multe ocazii că-i un scriitor cu multă imaginaţie, îşi limitează singur posibilităţile literare. Pînă la un anumit punct, e treaba lui. Dar de la un moment dat, e şi treaba cititorilor.
Florin Pîtea – Gangland
Editura Amalteea, Bucureşti, 2006
TRANZIŢII ÎN PRINCIPAL TEHNOLOGICE
Liviu Radu
Să ne imaginam o ţară din Asia Centrală, una care să semene cu o fostă republică sovietică, dar în care să nu fi existat comunism, o ţară săracă şi lipsită de resurse, în care oamenii nu numai că n-au auzit de calculatoare, dar n-au auzit nici măcar de televizoare, ba unii nu ştiu nici măcar de existenţa radioului. O ţară în care înapoierea tehnologică este foarte mare, iar nivelul civilizaţiei se situează la nivelul începutului secolului XX. Să ne imaginăm în continuare că în ţara aceea trăiesc mai multe etnii, că există mai multe religii, dar că religia dominantă este islamul... În ţara aceea este pace, n-a fost nicicînd război civil, altfel am fi putut să ne gîndim la Afganistan. Oricum, este vorba de o ţară imaginară, care nu seamănă cu nici una dintre cele din Asia Centrală, dar care are elemente din cam toate ţările din zonă.
În ţara aceasta are loc un eveniment crucial, care constă în racordarea tuturor cetăţenilor la realitatea virtuală, la reţeaua numită aer. Evident, un asemenea lucru este şocant şi dificil de acceptat pentru un om obişnuit cu tehnologia modernă, deci ne imaginăm ce se întîmplă în lumea aceea uitată de timp.
Geoff Ryman îşi alege un personaj interesant, o femeie - deja avem de-a face cu un punct de vedere programatic, pentru că femeile sunt tratate într-un mod aparte în lumea musulmană - care femeie dăduse dovadă de un anumit spirit întreprinzător şi înainte de apariţia aerului, deci care, într-un fel, era mai predispusă decît alţii să accepte noul şi să încerce să-şi remodeleze viaţa astfel încît să profite cît mai mult de tehnologia modernă.
Eroina noastră - care se numeşte Mae, şi ne întrebăm în ce măsură acest nume a fost ales în scopul unei trimiteri la actriţa Mae West - reuşeşte nu numai să înveţe lucrul în reţea, dar devine capabilă să obţină subvenţii guvernamentale şi să creeze o firmă care primeşte comenzi pe internet. Mai mult, nu se mulţumeşte doar cu faptul că s-a adaptat la noua situaţie, dar devine o propagandistă a noii tehnologii printre consătenii săi.
Evident, povestea este bine construită, pesonajele sînt bine definite, au trăiri complexe, dar convingătoare, iar autorul dă dovadă de un talent impresionant. Cartea se citeşte cu plăcere, iar cititorul este cucerit de naraţiune.
Cu toate acestea, noi, cei care am trecut printr-o perioadă de tranziţie politică şi tehnologică, răminem oarecum cu impresia că autorul s-a implicat doar într-un simplu joc intelectual, care nu are prea multă legătură cu realitatea...
Geoff Ryman - Aer
Traducere de Mircea Pricăjan
Editura Tritonic, 2006
O VENEŢIE UNDERGROUND
Liviu Radu
(Jeff VandermeerVom începe prin a sublinia faptul că editura Tritonic ne oferă o ediţie omnibus, care cuprinde nu numai romanul Veniss Underground, ci şi toate povestirile pe care le-a scris Vandermeer pînă în prezent şi a căror acţiune se desfăşoară în acelaşi univers.
Despre Jeff Vandermeer se pot spune multe lucruri, dar nu-l poţi acuza că nu cunoaşte meşteşugul scrisului sau că nu-i dispus să se preteze la tot felul de experimente literare. Astfel, cele trei părţi ale romanului sunt scrise într-un mod aparte: prima la persoana întîia, a doua la persoana a doua şi a treia la persoana a treia. Dacă mai amintim că tot romanul este plin de referinţe culturale şi de aluzii la mitologia clasică (amintim doar aluziile evidente la Orfeu şi Euridice) şi că eroul principal este un artist care crează forme de viaţă considerate opere de artă, atunci ne dăm seama că Jeff Vandermeer este un calofil şi un estet, iar romanul său se adresează în principal acelori iubitori de fantastic care au o cultură vastă, dar care agreează jocurile intelectuale şi care - mai ales – sunt capabili să reacţioneze emoţional la o poveste de dragoste în cel mai clasic stil, o poveste despre sacrificiu şi dăruire deplină de sine.
Ca şi China Mieville sau alţi autori de succes ai momentului, Vandermeer îşi imaginează o lume decrepită şi decadentă, în care satisfacţiile sunt puţine şi în care moartea este mai mult decît o componentă importantă a vieţii. Adăugînd un strop de umor macabrului şi scandalosului, autorul ne prezintă făpturi artificiale, fie extrapolări bizare ale unora existente – şi mă refer aici la suricatele care capătă nu numai dimensiuni deosebite, dar şi o inteligenţă pe măsură – fie combinaţii şocante de fiinţe reale şi imaginare. În subteranele oraşului numit Venis se află colecţii înfiorătoare de piese de schimb umane, alcătuite prin schimburi macabre sau prin violenţă, iar procurarea unui organ necesar pentru un transplant poate duce la trocuri macabre.
Nu avem cum să ignorăm latura şocantă a romanului lui Vandermeer, dar nu putem să-l reducem doar la atît. Romanul are o valoare estetică evidentă şi este scris cu un talent care se impune. După un început mai dificil, în care trebuie să ne adaptăm la stilul autorului, ne vom lăsa cuceriţi de poveste, ne vom pomeni că, fără să vrem, am fost captivaţi de intrigă şi vom urmări cu sufletul la gură peripeţiile noului Orfeu într-un infern al tehnologiilor viitorului.
Dragoste şi ură, sacrificiu şi dezamăgire, dorinţa de afirmare şi de regăsire a sinelui… motive străvechi şi fără încetare noi, pe care Vandermeer le îmbină şi le combină într-un fel propriu, obţinînd ceva nou, proaspăt şi original.
Jeff Vandermeer - Veniss Underground
Traducere de Mircea Pricăjan
Editura Tritonic, Bucureşti, 2006)
OMENIREA S-A NĂSCUT DINTR-UN VIS
Oana Stoica-Mujea
Pentru prima oară m-am înşelat în privinţa unui autor. Nu am avut tăria de caracter sau, poate, voinţa de a vedea dincolo de caracterele înşirate pe hârtie. Sincer, mă bucur că m-am înşelat şi că astăzi pot vorbi cu admiraţie şi, o uşoară invidie, despre Clive Barker.
La începutul acestui an am fost încântată să aud că pe piaţă există un autor de horror ce ar îngrozi şi cea mai neîncrezătoare fiinţă. Aşa am ajuns să cumpăr antologia „ Cărţile însângerate”, însă pe măsură ce citeam mi-am dat seama că, cu excepţia câtorva povestiri, scrierile sunt mai degrabă scârboase. Nu am reuşit să duc această carte până la capăt, dar am hotărât să îi mai dau o şansă autorului ajungând astfel să citesc „ Cabal”. Romanul m-a impresionat la început, pe de o parte datorită subiectului care mi s-a părut inedit, dar şi datorită stilului, la început, curat şi lin. Însă ajunsă la jumătate, cartea a început să devieze, autorul schimbându-şi brusc ideea şi stilul.
Dezamăgită de aceste două apariţii pe piaţa românească, mi-am spus că, pentru mine, Clive Barker este un capitol încheiat. Dar nu a fost să fie. De curând, umblând prin librării la „Noutăţi”, îmi atrage privirea o nouă carte semnată Clive Barker. Am fost în dubiu preţ de câteva zile dacă să o cumpăr sau nu. Pe de o parte titlul cărţii mă ducea cu gândul la un horror învechit, un clişeu contemporan, pe de altă parte mă gândeam la un SF prost. Însă, ceva a fost mai presus de presentimentele mele şi am îndrăznit să o cumpăr.
Prezentarea de pe spatele cărţii suna frumos, misterios, lăsând imaginaţia să se întindă între genul horror şi SF cu repeziciune. Am hotărât că este timpul să o citesc, cei drept, puţin încordată la gândul că va fi doar pierdere de timp.
Romanul are ca temă centrală lupta binelui împotriva răului. O temă predominantă genului fantasy. Însă nu numai genul fantasy predomină în roman, acesta împletindu-se în iţe fine cu horrorul.
Titlul romanului este dat de numele oraşului ce a fost construit la dorinţa expresă a unuia dintre pionierii plecaţi să cucerească Vestul. Everville este, de fapt, hotarul dintre această lume şi Quiddity, Marea Viselor. La drept vorbind eu am reperat oraşul Everville ca un culoar de aşteptare între iad şi rai, dar care dintre cele două lumi e iadul şi, care este raiul, nu am reuşit să înţeleg. Oraşul este construit în numele transcendenţei, chiar dacă cea ce l-a construit a dorit doar să ducă dorinţa tatălui mai departe, în încercarea de-a clădi o a doua Alexandrie.
Romanul este scris pe mai multe planuri, toate având ca obiectiv aceiaşi luptă, indiferent de ce parte a baricadei s-ar fi aflat. Ca, până la urmă, planurile să se unească şi să ajungă într-un singur punct.
Se vehiculează ideea că omenirea s-a născut dintr-un vis. Un vis, visat de cei de dincolo. Cei de dincolo sunt creaturi fabuloase, jumătate oameni, jumătate altceva. Au credinţe şi idealuri diferite, dar luptă pentru aceiaşi cauză şi anume, viaţa.
Ideea ce dă naştere poveştii nu este una nouă, dar este scrisă în aşa fel încât nu poate să nu fie pe placul cititorului. Ideea de rai şi iad, îngeri decăzuţi, demoni, fantome, creaturile bizare de dincolo şi zeii lor, se îmbină cu ideea pământului ce trebuie cucerit. Am putea spune că iadul vrea controlul asupra pământului. Însă iadul este reprezentat de o creatură bizară numită Yad. De fapt, nu este o creatură, este o forţă supremă ce nu are chip sau o formă anume. Aşa cum am spus ideea nu este nouă, dar, totuşi, simţi elementul surpriză în fiecare frază creată.
Personajele sunt bine conturate având fiecare locul său în poveste. Nu sunt personaje deosebite. Unele dintre ele aflând pe parcurs ce se întâmplă, în timp ce celelalte ştiu deja cu ce se confruntă. Dar nici unul dintre aceste personaje nu este mai presus de ceea ce se întâmplă, autorul dovedint astfel că nu există un personaj predominant pozitiv sau negativ, puternic sau slab. Fiecare erou luptând în felul propriu, condus de propriile simţiri şi dorinţe.
Autorul nu insistă asupra drumului parcurs de personaje, ci doar asupra drumului ce duce dincolo. Quddity, se presupune a fi întoarcerea la origini. Se vehiculează ideea că aici s-au născut primele fiinţe şi tot aici tind să se întoarcă odată cu evoluţia. Autorul ne dă de înţeles că pe măsură ce omul evoluează îşi doreşte tot mai mult să se întoarcă la forma de început. Cunoaşterea originii fiind cel mai important lucru pentru eroii romanului. Avem personaje ce evoluează de la maimuţă la om, personaj ce ajunge să fie mulţumit de felul său; altele se confruntă atât cu dorinţa de cunoaştere cât şi cu propriile persoane. Ducând astfel o luptă pe două fronturi. Bineînţeles că nu lipsesc personajele care îşi doresc totul sau nimic, sau cele ce au totul şi îşi doresc nimicul.
Se vehiculează şi ideea visului. Personajele se întreabă la un moment dat dacă nu cumva sunt născute din visele celor de dincolo. Sau, de ce nu, dacă cei de dincolo nu sunt visaţi de ei. Romanul se învârte în jurul câtorva întrebări: Cine pe cine a visat? Totul este vis sau, totul este realitate? Care este realitatea şi care este ficţiunea?
Pornind de la aceste întrebări, eroii îşi conturează drumul sperând ca răspunsurile să vină pe parcurs.
Descoperirea Mării Viselor, acolo unde se spune că fiecare om ajunge de trei ori în timpul somnului, este şi descoperirea visului în sine. Phoebe, o femeie simplă, îndrăgostită de un negru, este prima care se avântă dincolo prin vis; prima care realizează că visul face parte dintr-o fantezie reală. Realitatea şi visul sunt atât de bine împletite că cititorul nu reuşeşte să facă diferenţa. Autorul ne lasă pe noi să alegem dacă totul a fost real sau, din contră, totul a fost posibil prin puterea visului.
În Everville, iadul şi raiul, realitatea şi visul, au un punct comun, oraşul. Aici se dezlănţuie iadul şi tot aici îşi face apariţia noţiunea de rai. Este o împletire magnifică a unui întreg universal şi existenţial. De fapt, până la urmă, totul se rezumă la a lupta pentru viaţă, lucru care ni se întâmplă tuturor zi de zi.
Am să încadrez genul la dark fantasy şi am să vă las şi pe dumneavoastră să parcurgeţi cartea şi să vă formaţi o părere.
Clive Barker - Everville
Editura RAO, Bucureşti, 2006
POVEŞTI FĂRĂ ALISA
Györfi-Deák György
Fostul decan Henry Liddell de la colegiul Christ Church din Oxford a scris o „Istorie a Romei” (A History of Rome, 1857) şi a întocmit împreună cu Robert Scott un foarte util dicţionar englez-grec, destinat studenţilor, dar marea realizare a vieţii sale a fost familia. În vara lui 1846, s-a căsătorit cu Lorina Reeve şi au fost binecuvântaţi cu o casă plină de copii. Primul născut a fost Edward Henry (1847), dar în istoria literaturii engleze au rămas cele trei fete mai mari: Lorina, Alice şi Edith, care obişnuiau să-l întâmpine pe timidul reverend Charles Lutwidge Dodgson, profesorul de matematici de la şcoala condusă de tăticul lor şi să-i ceară să le distreze cu poveşti şi poezioare aparent fără sens.
În 1862, cu prilejul unei plimbări cu barca, tânărul dascăl le-a povestit aventurile unei fetiţe pornite pe urmele unui iepuraş alb, disperat mare-nevoie că va întârzia de la petrecerea Reginei de Cupă. La rugămintea auditoriului, a continuat povestea, pe care a publicat-o în 1865, sub pseudonimul Lewis Carroll: „Aventurile lui Alice în Ţara de-a Mirării” (Alice's Adventures in Wonderland), titlu prescurtat de obicei ca „Alisa în Ţara Minunilor”. Succesul cărţii a fost asigurat şi de minunatele ilustraţii realizate de Sir John Tenniel. Povestea a fost continuată în 1872 de „Prin Oglindă” (Through the Looking-Glass, and What Alice Found There), tradusă la noi ca „Alisa în Ţara din Oglindă”. Printre cititorii entuziasmaţi, s-au numărat copilul Oscar Wilde (1854-1900) şi Regina Victoria (1819-1901), care a cerut să i se aducă toate cărţile scrise de autor şi a constatat cu tristeţe că restul erau doar nişte plictisitoare tratate de matematică.
Succesul Aliselor a fost covârşitor. S-au compus cântece, s-au realizat spectacole de balet, filme, desene animate, s-au scris alte cărţi, printre care multe ficţiuni, precum „Lumea Alisei” (Alice's World, 1971) de Sam Lundwall, „Alisa în Ţara Urechii de Ac” (Alice Through the Needle's Eye”, 1985) de Gilbert Adair, „Războaiele din Ţara Oglinzii” (The Looking-Glass Wars) de Frank Beddor, „Vurt” (1993) de Jeff Noon, „Coraline” (2002) de Neil Gaiman etc. Pornind pe urmele matematicianului Martin Gardner, un mare popularizator al ştiinţei şi un consecvent comentator al lui Lewis Carroll (Annotated Alice, 1960; More Annotated Alice, 1990), fizicianul Robert Gilmore a scris „Alisa în Ţara Cuantică” (Alice in Quantumland, 1995). Personajul Alice Liddell apare atât în ciclul „Lumea fluviului” de Philip José Farmer cât şi la rusul Boris Starling, în romanul „Vodka” (2004), inspirat de sticluţa de gâtul căreia era legată o etichetă pe care se puteau citi silabele „BEA-MĂ”. Şi amintiţi-vă de primele cuvinte apărute pe monitorul lui Neo din filmul „Matrix” (1999)...
Aventurile Alisei au fost traduse în 125 de limbi. Ar fi greu de spus câte ediţii româneşti există, mai ales că multe dintre ele au fost scoase în folosul editorului şi nicidecum al autorului. În articolul „Aventurile lui Alice în limba română” (Convorbiri literare, nr.10/2002), Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi identifică în perioada 1939-1997 şase traduceri ale primei „Aliciade” şi trei ale celei secunde. Conferenţiara ieşeană, autoarea unei lucrări de doctorat dedicate „Poeticii basmului modern”, a constatat cu tristeţe că „primele trei [Rab(?), 1939; Eugen B. Marian, 1946; N. Ionescu, 1947(?)] tentative de a familiariza receptorul român cu textele carrolliene sunt absolut deplorabile”. Întâia tălmăcire câtuşi de cât onorabilă îi aparţine Elisabetei Gălăţeanu (ediţia 1958), urmată de cele realizate de Frida Papadache (1976, 1971) şi de Mirella Acsente (1997).
Lewis Carroll a scris şi alte lucrări, unde nu apare personajul Alisa. Câteva fragmente traduse din ele au apărut în 1995, în revista „Secolul XX”. Mult apreciată este mini-epopeea comică, „încântător de absurdă”, „The Hunting of the Snark” (1876), termen construit pe baza contopirii („împachetării”) a două înţelesuri într-un singur cuvânt, un „cuvânt-valiză”, în cazul acesta: „rechin” şi „sforăit”. Desigur, socoteala de-acasă, din Angliterra, este mai greu de potrivit cu cea din traduceri. Există câteva propuneri de echivalenţe româneşti: „La vânătoare de sforăit” (Mirella Acsente), „Vânătoarea şmerchinului” (Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi). Altminteri, nici englezii n-au reuşit să se lămurească pe deplin, deşi cuvântul a intrat în dicţionare. De exemplu, în „The Oxford Dictionary”, cuvîntul „smerchin”/„snark” este definit succint, am putea spune că numai de dragul definiţiei: „un animal fantastic, având caracteristici vagi”. Termenul a fost preluat în jargonul informaticienilor, unde semnifică „orice eveniment inexplicabil pe un computer” (cf. L. Ivaner, Lexiconul Hackerilor, Promedia Plus, 1997).
Dar, lucru foarte puţin cunoscut la noi, scriitorul englez a scris şi poveşti cu zâne, mai precis cu o zânişoară şi un zânişor (Sylvie and Bruno, 1889; Sylvie and Bruno Concluded, 1893). Sunt nişte fiinţe mărunţele („făpturi diminutive năzdrăvane, imprevizibile şi fermecătoare”), înalte de o şchioapă, fără aripioare, cu părul castaniu sau negru, greu de zărit. Când greierii încetează brusc să cânte, e un semn că urmează să-şi facă apariţia. Zânişorii măsoară distanţele în lungimi de şoareci morţi (dar îşi exprimă părerea de rău în yarzi) şi se distrează plecând la vânătoare de melci. Trăiesc într-un regat guvernat de regele Oberon şi doamna sa, regina Titania, întocmai ca în piesa „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare.
Primele peripeţii ale lui Sylvie şi Bruno au apărut într-o revistă pentru copii, „Aunt Judy's Magazine”, în 1867. Autorul a mărturisit că şi-a propus să extindă povestea în 1874, dar multă vreme a întrezărit doar scăpărări de idei şi fragmente de dialoguri, prea puţin pentru a duce totul la bun sfârşit. În cele din urmă, ca să depăşească impasul, Lewis Carroll a adoptat tonul condescendent specific povestirilor didactice, adică tocmai stilul cuminte şi searbăd, ironizat anterior prin luările de poziţie ale Alisei. Există totuşi surprize, precum ceasul Profesorului, „the Outlandish Watch”, care este pătrat şi are un număr incert de arătătoare: şase sau opt. Precum se arată într-un alt articol din „Convorbiri literare”: „Ceasul Profesorului este un ceas 'la pătrat', un super-ceas, care, în loc să urmeze/marcheze, dictează trecerea timpului, obligă timpul să i se supună”.
Poveştile despre zânişori fac parte integrantă din opera marelui scriitor englez şi mulţi, adulţi sau copii, au acum şansa să se aplece asupra lor. La Editura DramArt din Iaşi, au apărut în 2006, două volumaşe, cuprinzând în texte paralele, englez şi român, capitolele 14, 15 şi 24 din primul volum, în traducerea Mihaelei Cernăuţi-Gorodeţchi: „Faerie Tales”/„Poveşti din Feeria”, împreună cu „Fairies and Magic Words”/„Zâne şi cuvinte magice” şi „Another Fairy Tale”/„Altă poveste din Feeria”, împreună cu câteva dintre reţetele lui Lewis Carroll pentru a scrie răvaşe nostime. Mai multe note despre personajele şi piesele de teatru interpretate la „Banchetul broaştelor” sunt cât se poate de bine venite. Spiritul ludic şi logic al marelui scriitor englez transpare în jocul „Dubletelor”, cunoscut ca şi „Scara cuvintelor” sau „Transformări”. De exemplu, „sărac” poate fi transformat în „bogat”, prin intermediul unor cuvinte obţinute prin schimbarea unei singure litere (semnele diacritice pot fi neglijate): SARAC - SARAT - BARAT - BAGAT - BOGAT. Urmând calea aceasta, se poate face „cald” din „frig”, că doar „iarna nu-i ca vara”.
În afară de opera literară propriu-zisă şi de cărţile de matematică, Lewis Carroll a mai publicat două cărţi de logică pentru tineret, socotite azi ca demodate („The Game of Logic” tocmai a apărut pe gutenberg.net), plus două volume de enigme originale: „Poveste încîlcită” (A Tangled Tale) şi „Probleme pentru la noapte” (Pillow Problems), care, în vremurile de azi, îşi vor găsi cu greu un traducător. Dar, orice surpriză ne va rezerva viitorul, să ne amintim de vorba Domnului Domn (Mister Sir), naratorul din „Sylvie şi Bruno”: „Toată această aventură a ocupat doar spaţiul de o virgulă! O singură virgulă, despre care toţi grămăticii spun că 'face cât una'!” Charles Lutwidge Dodgson a fost un spirit ales, care a rămas printre noi prin unicitatea sa.
Despre:
Lewis Carroll - Faerie Tales/Poveşti din Feeria
traducere de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi
Editura DramArt, Iaşi, 2006.
Lewis Carroll - Another Fairy Tale/Altă poveste din Feeria
traducere de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi
Editura DramArt, Iaşi, 2006.
PRIMUL ROMAN APOCALIPTIC AUTOHTON
Györfi-Deák György
Romancierul Jósika Miklós s-a născut în 28 aprilie 1794 în Turda, dar şi-a petrecut o bună parte din viaţă pe moşia din Surduc, astăzi comună mare în judeţul Sălaj, pe atunci un sătuc cu doar 80 de case. Conacul lui, transformat în staţiune mecanică de tractoare de către autorităţile comuniste, a fost multă vreme un reper istoric, deoarece aici a fost găzduit principele Rákóczi Ferencz II. înainte de catastrofala bătălie de la Jibou (11 noiembrie 1705). În momentul când a auzit bubuind tunurile, principele ardelean tocmai lua micul dejun împreună cu Csáki László, proprietarul de atunci al moşiei. Rákóczi a încălecat imediat, dar n-a mai ajuns la armata sa, ci doar la trupele care se retrăgeau în goană către Dej. Ca să cuprindă dintr-o vedere situaţia de pe câmpul de bătălie, el s-a urcat pe Piscuiul Ronei (cunoscut azi ca Dealul lui Rákóczi) şi a constatat cu tristeţe că oştirea i-a fost spulberată printr-un atac surpriză al armatei imperiale comandate de generalul Ludwig von Herbeville, pornit pe firul pârâului Firiza, dinspre Cuceu. Întrucât pentru puterea socialistă istoria începea cu 23 august 1944, iar orice moşier era automat un duşman de clasă, castelul din Surduc a fost lăsat pradă paraginei.
Baronul Jósika Miklós de Branyicska este prezent în toate manualele şi istoriile literare maghiare cu romanul istoric „Abafi” (1836), carte scrisă în stilul lui Walter Scott şi care prezintă unele asemănări cu „Waverley”. Ea a fost aşternută pe hârtie în castelul de pe malul stâng al Someşului, apoi retipărită de mai multe ori (12 reeditări până în 1926, apoi 1936, 1958, 1981, 1990, 1993...). Din păcate, aventuroasa poveste din vremea lui Sigismund Báthori încă n-a fost tradusă în româneşte, Jósika fiind un autor cunoscut şi apreciat doar în mediile universitare, deşi el s-a referit cu prietenie la românii ardeleni.
Aproape de-o vârstă şi bun prieten cu Wesselényi Miklós junior (1796-1850), el i-a împărtăşit ideile liberale, reformatoare şi l-a susţinut în lupta pentru eliberarea iobagilor, publicând manifestele „Direcţia” (Irány) şi „Vázolatok” (Schiţe), ambele tipărite la Cluj, în 1835. Referindu-se la furtunoasele dezbateri de atunci, din Dieta de la Cluj, unde susţinuseră necesitatea reformelor sociale, Jósika îi scria lui Wesselényi după izbucnirea revoluţiei din 1848: „Sper însă că ajungând la Cluj, o să fie recunoscut Jósika Miklós de la mişcările din 1834-35, dacă nu m-au identificat după cele 50 de volume ale mele.”
Cifra de 50 de volume nu este o exagerare. Romanticul maghiar ne-a lăsat moştenire o operă vastă, în special povestiri şi romane, cu subiecte istorice sau sociale: „Zólyomi” (1836), „Ultimul Báthori” (Az utolsó Báthori, 1837), „Cehii în Ungaria” (A csehek Magyarországon, 1839), „Zrínyi, poetul” (Zrínyi, a költő, 1843), „Casa din Pesta” (Egy kétemeletes ház Pesten, 1847). Precum a arătat Pataki Ferencz în articolul „Reşedinţa lui Jósika Miklós din Surduc” (Vasárnapi Újság, 16 februarie 1868, pag.77): „Surducul „a fost reşedinţa sa preferată şi, înainte de Revoluţia din 1848, a locuit aici aproape de-a lungul întregului an. Munca şi imaginaţia îi înveseleau zilele. Cine trăieşte sub acelaşi acoperiş cu asemenea îngeri păzitori nu se plictiseşte.”
După sfârşitul nefericit al revoluţiei, Jósika a plecat în exil, unde a continuat să scrie şi să publice. Cel mai cunoscut roman din această perioadă este „Eszther” (1853), dar să reţinem şi „Rákóczi Ferencz II” (1861), în două părţi, terminat în exil, la Bruxelles, unde a locuit până în 1864. Jósika Miklós a murit la Dresda, în 27 februarie 1865. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cu puţin înainte de împlinirea a 100 de ani de la naştere (1897), osemintele i-au fost aduse în Cluj şi îngropate în cimitirul Házsongárd.
Prin nuvela „apocaliptică” „Zilele sfârşitului lumii” (Végnapok), Jósika Miklós se înscrie printre precursorii literaturii science-fiction, oferindu-ne una dintre primele profeţii funeste de la începutul erei industriale. Datorită puţinătăţii surselor de informare, n-am putut stabili anul exact al publicării. Pe Wikipedia se indică 1842. O serie de fragmente au fost republicate de Kuczka Péter în antologia „Galaktika” nr.35/1979, unde se specifică 1847 (deci, indiferent de cine are dreptate, ea provine din perioada surducană). Antologatorul a apreciat „stilul demodat, dar frumos şi poetic” al autorului, „bogăţia imaginaţiei, descrierile de peisaje şi fiinţe extraterestre, asemănătoare celor făcute mai apoi de Lem ori, alteori, de Bradbury”, remarcând în treacăt că vor trece 30-40 de ani până când va apare o naraţiune similară. Precum arată şi Florin Manolescu în „Literatura SF”, Camille Flammarion (1842—1925) şi-a publicat romanul „La fin du monde” abia între 1893-1894. La noi, merită amintit Victor Anestin (1875—1918) cu „O tragedie cerească” (1914), carte reeditată de Cornel Robu în 1986.
Jósika şi-a dedicat scrierea prietenului său, contele Gustav Latour. Ideea unor schimbări climatice majore a revenit în actualitate la începutul mileniului III, când constatăm pe propria noastră piele efectele produse de poluarea industrială şi de traficul vehiculelor acţionate de motoare cu combustie internă. Deşi în cazul lui Jósika modificările catastrofale ale climei au cauze naturale (răcirea Soarelui şi o serie de erupţii vulcanice), scriitorul maghiar descrie cu acurateţe efectele posibile şi, astfel, se înscrie printre primii autori care au atribuit anticipaţiei un caracter de literatură de avertisment.
Despre:
Jósika Miklós - Végnapok.
În vol.:
Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia,
Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag.57-58.
H DE LA HRANĂ
Györfi-Deák György
Victor Martin este unul dintre neliniştiţii de serviciu ai zilei de azi. Starea de neastâmpăr l-a însoţit vreme de trei generaţii literare, din anii '80 până în prezent, ca o umbră prelinsă în cerneala cu care scrie, brăzdată adânc cu peniţa stiloului în hârtia manuscriselor, trecută apoi în paginile tipărite ale publicaţiilor. A scris poezii, romane, povestiri SF, mai degrabă caustice decât umoristice. A publicat o sumedenie de mici culegeri de aforisme, încercând să închege un fel de altă „Poveste a vorbii”. De când a apărut revista craioveană de cultură „Autograf MJM”, a descoperit gustul editorialelor şi a început să le sporească. A trimis şi la „Pro-Scris” câteva, altele au apărut în „Biblioteca Nova”, în revista „Argeş”, pe situl „RomaniaSF on line” etc.
„Frigiderul cu cărţi” este prima culegere din publicistica martiniană. Ea cuprinde 30 de studii de caz, preocupate în principal de metehnele şi suferinţele culturii româneşti, în vremurile de pripas ale Tranziţiei, fiica Corupţiei şi a lui Izbelişte-Vodă. E o luptă cu morile luate de vânt, un marş de protest prin cartierul habarnismului, cu claxoanele date la maxim, o dezhumare din trecerea pe linia moartă. Ceea ce guvernanţii de acum înţeleg prin cultură naţională este un faliment alimentat pe cale instituţională, o pădure pietrificată acoperită cu zgrunţi de sare, o navă cu coca perforată, eşuată pe ţărm, în aşteptarea mareei care o va scufunda cu totul.
Victor Martin vede şi simte „monstruos”. Îl deranjează „încremenirea în proiect”, elogiile aduse lenei, nemurirea Caţavencilor care „aclamă munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!”. În România de azi nu există scriitori adevăraţi, nimeni nu are şansa să-şi facă meseria, în mod onest şi cu o retribuţie satisfăcătoare. Cine lucrează cu tragere de inimă n-are cum să profite de roade. Nu este plătită nici calitatea, nici cantitatea muncii. Căpătuiala este un apanaj dirijat politic. „Plăţile sunt arbitrare şi de neînţeles. Cel mai bine sunt plătite amantele, soţiile, nepoatele sau surorile”. Dacă se încearcă pornirea unei afaceri, înscrierea firmei, utilităţile, plata forţei de muncă şi birurile percepute de guvern costă mai mult decât venitul realizat prin activitatea de producţie. Statul degeaba a devenit mai profitabil, din destule puncte de vedere, decât iniţiativa. În loc să exportăm bunuri, servicii, politici culturale sau sociale, umplem Occidentul cu lene, hoţie, cerşetorie, mizerie.
Editorialistul craiovean scrie cu două mâini, împrăştiind cuvinte şi idei, prelucrând materia brută într-o formă bolovănoasă, menită să evidenţieze brutalitatea subiectelor desprinse din realitatea imediată. Unii calofili înrăiţi întru literatură i-au reproşat că-i aduce la exasperare prin anti-stilul promovat. E un risc asumat de autor, în cunoştinţă de cauză. Există o presiune imensă în slovele îndesate pe unitatea pătrată din paginile cu aceste articole necruţătoare, fiecare compusă pe baza unei sentinţe incasabile: „Învăţământul e sărac, deoarece e făcut pentru oameni săraci”. În zbuciumul comunicării, răzbate admiraţia faţă de creativitatea, ordinea, prosperitatea Occidentului. „Azi nu se mai pune problema luptei pentru procurarea hranei, ci problema calităţii mâncării”. Noi trăim în România şi asta ne umple tot timpul. Înainte de revoluţie, am trăit într-o lume care s-a hrănit cu resturi, prin redistribuirea sărăciei; iar când resturile s-au terminat, frica atavică de autodevorare a declanşat „revolta spontană” care i-a propulsat pe activiştii „cu faţă umană”, „oamenii de bine”, în locul nomenclatoriştilor de odinioară. Acum ne-am aşezat la masa Europei, însă teama n-a dispărut, deoarece pentru a fi acceptaţi ca egali trebuie să dovedim că suntem competitivi. „Dacă ni se face frică să gândim aşa, nu trebuie să ne gândim în altă parte.”
Frigiderul doldora de cărţi i-ar putea oferi autorului o oază de linişte şi stabilitate într-o lume nebună, nebună, nebună. Dar el este un răsăritean sadea, de peste deal de Balcani, un om care, dacă cineva îi deschide cartea, îl întâmpină pe acesta cu pită şi sare, se dezbracă în grabă de tot ce are mai de preţ printre gânduri, i le îngrămădeşte cititorului în cap, să nu-i reproşeze nimeni că l-a întâlnit şi a plecat neomenit.
Despre:
Victor Martin - Frigiderul cu cărţi
Editura MJM, Craiova, 2006.
REPOVESTIRI SENINE
Györfi-Deák György
Când am aflat că Michael Haulică a renunţat şi Mircea Opriţă a preluat rubrica de science-fiction de la „Ziarul financiar”, am dat fuga la situl publicaţiei să văd ce scrie în noua rubrică, „Discoteca din Alexandria”, dar graba mi-a fost zadarnică, m-am trezit în faţa unei uşi închise, blindată cu gratiile trase peste un stor metalic, dincolo de care se auzea cum foşnea o maşină de numărat bani. Am tras cu ochiul, dar după primele două paragrafe afişate ca momeală în găurica cheii, un rând roşu-putred mi-a poruncit: „Pentru varianta integrală, abonează-te!”
Pe moment, m-am întrebat de ce nu pun îndemnul respectiv pe frontispiciul cotidianului, cu nişte litere de un roşu mai vioi, pe o hârtie filigranată cu secera şi ciocanul: „Gheşeftari din toate pieţele, abonaţi-vă!”, întrucât numai comuniştii aveau obiceiul să îngrădească dreptul omului la libera informare, apoi i-am lăsat în plata Domnului. Dacă e ceva ca lumea pe acolo, tot voi afla, că doar banul bun circulă din mână în mână şi trece dincolo de Marea cea Mare.
Bine am făcut şi iată că aşteptările mi s-au împlinit, scriitorul şi criticul clujean şi-a adunat articolele şi le-a publicat la o editură concitadină, cu un nume de fostă revistă de cultură din Sălaj, Limes. Cartea, pe lângă titlu (tot „Discoteca din Alexandria”), are şi trei subtitluri, culese cu litere din ce în ce mai mici, pentru adâncirea efectului: unul pompos, cu o morgă academică, chiar enciclopedică: „Cartea ştiinţelor”; altul, cu cheie: „Ziua a doua din 'Un decameron europrovincial'” şi cel mai sugestiv, drept care l-am şi pus în fruntea acestei cronici: „Repovestiri senine”.
Prin strategia parcurgerii acestor trei nivele, intenţia ludică transpare gradat, iar surpriza descoperirii unei propuneri de participare activă la o conspiraţie împotriva savantlâcurilor şi năravurilor dintru început de mileniu stârneşte o plăcere de care de multă vreme n-am avut parte.
„Cartea ştiinţelor” ne anunţă că volumul cuprinde o suită de eseuri despre ultimele descoperiri ale savanţilor. Pe vremuri, Stanislaw Lem a scris „Summa Technologiae” (1964), lucrare menită să-i pregătească pe contemporani să îndure efectele produse de avântul tehnico-ştiinţific. Mircea Opriţă a urmărit o bună parte dintre subiectele de cercetare aflate în actualitate şi ne împărtăşeşte cu bonomie din experienţa sa de observator: de ce se ceartă oltenii pe aerodina lui Coandă; ce va fi când vom ajunge pe Marte; cum arată viermele de internet (din coadă de câine nu se face sită de mătase); despre dreptul de a fi mâncat la cerere; uimirea Veturiei Goga, spiritistă de elită, de a fi asistat atât la zborul lui Aurel Vlaicu cât şi la aselenizarea primilor oameni pe Lună; cum poate fi mulsă Luna şi cât de „smântânos” este heliul 3; despre brotacii disecaţi de elevi, clone, încălzire globală, Pentagon, „Războiul stelelor”, primul taikonaut, Omul din lună, meteoritul ucigaş, fenomenul Tungus, dosarul Gagarin, dinozaurii, evoluţionism versus creaţionism şi viceversa, virusul gripei aviare etc.
Va să zică, volumul cuprinde 84 = 3 x 4 x 7 de promisiuni ale rotunjirii unui nou Decameron. El n-ar fi primul în literatura română şi nici măcar în Cluj, unde Victor Papilian a alcătuit deja unul (publicat postum, în 1996), dar trecerea peste pragul anului 2000 permite un alt tip de încadrare în ramă. În versiunea originală, cea a lui Giovanni Boccaccio, ziua a doua este aceea când Filomena („statornica iubitoare”) preia sceptrul, iar vorbitorii povestesc despre „aceia ce, loviţi de cine ştie ce năpaste, izbutesc până la urmă să scape cu bine, împotriva oricărori aşteptări”. Prin urmare, Mircea Opriţă cunoaşte pericolele noii ere, dar preferă să ni le semnaleze printr-o manieră de abordare optimistă, adăugând de la sine stropul ce face ca jumătatea de sticlă să pară mai degrabă plină decât iremediabil golită. Incursiunile în high-tech sunt punctate de un fel de „breaking stories”, povestiri de sine stătătoare, intercalate în chip de foileton, pentru a reflecta în metatext învăţămintele de adunat din subtext. Iar ceea ce lipseşte unei zecimalităţi absolute e la rândul său sublim, întrucât 100 - 84 = 16, joc al puterilor binare, oglindire bază-exponent, cu doi la puterea a patra egal cu patru la puterea a doua.
Autorul e un cărturar „subversiv”, un protestatar cu pancardă, amplasat la intrarea în discotecă, pornit să militeze în favoarea bibliotecilor. Calul său de bătaie este agresivul obtuz şi plin de sine, prostul fudul. Un prim exemplu e fostul miliţian, organul de ordine „proaspăt alfabetizat, cu modeste dosare proletare şi excelente relaţii de partid”. Când acestui proto-Garcea i se oferă drept cadou de ziua lui o carte, tablagiul reacţionează ofensat: „Fugi de-aci cu chestia asta! Mai am una acasă...” Duşmănia surdă faţă de carte şi biblioteci nu este o invenţie recentă: „Hitler ardea cărţile în pieţe, comuniştii le împuşcau pe bază de listă [...] Ce să mai zici de cenzura secolelor mai vechi, de intoleranţa medievală, de opiniile Inchiziţiei creştine faţă de carte şi autori, de opiniile fundamentalismului islamic în aceeaşi problemă”. E adevărat, ofensiva terorismului a început să afecteze şi discotecile, dar o bibliotecă arsă până în temelii produce în timp mult mai multe victime decât un sinucigaş doldora de dinamită (ce să mai discutăm despre urmele lăsate de politica falimentară a guvernelor postdecembriste în domeniul culturii!).
Mircea Opriţă revine asupra fenomenului în final. „Repovestirile senine” se încheie cu păţania tristă a bătrânului învăţat Prospero, tatăl unui Caliban taliban, o brută în stare să facă moarte de om numai ca să nu audă de cărţi. Când vine ceasul dreptei judecăţi şi ajunge pe eşafod, condamnatului la moarte i se oferă împlinirea unei ultime dorinţe. Şoptit şi cu o voce răguşită, paricidul îşi îndreaptă privirea către lăcaşul de spiritualitate evitat cu îndărătnicie şi-şi recunoaşte păcatul: „Vreau la bibliotecă...”
Despre:
Mircea Opriţă - Discoteca din Alexandria.
Editura Limes, Cluj, 2007.
CLIPA ETERNĂ
Györfi-Deák György
În „Argumentul Pro Domo” ce deschide voluminosul studiu „O cheie pentru science-fiction” (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004), universitarul clujean Cornel Robu îşi cerea scuze pentru cele 612 pagini, un număr „nescontat de mare”, rezultat în final, „după zece ani de «motroşeală»” şi mărturisea că, şi în aceste condiţii, a fost nevoit să desprindă un capitol „din locul în care-l aşează firesc desfăşurarea firului logic al argumentării şi publicarea lui separată, între copertele unui al doilea sperat volum”. Acolo, autorul a ţinut să sublinieze că, în ciuda considerentelor de ordin cantitativ şi de despărţirea studiului în două volume, „cartea este, însă, una singură”.
Iată că la sfârşitul anului 2006, a apărut, la aceeaşi editură, şi „subcapitolul” anunţat cu doi ani înainte: „Paradoxurile timpului în science-fiction”. El a fost gândit să reflecte modul în care timpul, percepţia sa intuitivă şi reprezentarea sa ficţională, generează „sense of wonder”, aşadar „plăcerea şi emoţia estetică a sublimului” din science-fiction.
„Wonder”, „uimirea” englezească transpusă într-o operă literară, nu reprezintă o încheiere, o punere la punct, o analiză turnată concis într-un rezumat sau un articol enciclopedic, urmată de o trecere în index, într-un opus voluminos cocoţat pe un raft de bibliotecă. Folosită ca verb, „I wonder”, „mă întreb”, minunarea generatoare de sublim nu rezolvă o dată şi pentru totdeauna starea excepţională care a provocat-o, ci ne prezintă răspunsul ca premiză a unei alte întrebări. Cognoscibilul şi raţionalul nu-şi sunt întrutotul satisfăcătoare, cartezianul „Dubito, ergo cogito” - „mă îndoiesc, deci cuget”, nu produce răspunsuri eterne valabile, deoarece „cogito, ergo sum” introduce în demonstraţia riguros logică prezenţa cugetătorului ca parte a procesului de deducţie sau evaluare, va să zică premiza subiectivităţii umane. Omul este cel care se îndoieşte, cel care cugetă, cel care există ca urmare a minunării, îndoielii şi cugetării.
Cornel Robu remarca în primul volum faptul că existenţa umană reprezintă un număr de câteva zeci de ani aflat undeva între duratele extreme de jos şi de sus ale unei scări temporale logaritmice, întinsă între lungimea Planck şi vârsta Universului. Eternitatea, precum ne arată teoria relativităţii generalizate, nu-i decât timpul dilatat până la infinitatea unei clipe. „Scara umană” a magnitudinilor temporale ne defineşte percepţia: socotind cu măsura fenomenelor astronomice, omul trăieşte tulburător de puţin, dar totodată incredibil de mult, raportat la străfulgerările de energie şi transformările particulelor din interiorul atomilor.
Incredibila lărgime a scalei de evenimente a trezit interesul scriitorilor de science-fiction. De la începutul, dar mai cu seamă pe la mijlocul secolului XX, autorii s-au întrecut să-şi exerseze inventivitatea şi origininalitatea întru exploatarea paradoxurilor generate de călătoriile în timp, într-un fel de competiţie neoficială menită să le evidenţieze virtuozitatea. Pentru că exploatarea situaţiilor imaginabile adaugă un surplus de „covârşire”, ea exacerbează, la început, potenţialul generator de emoţie, de furori, de frison intelectual, ca în final, acolo unde măiestria a fost dovedită, să genereze emoţia artistică caracteristică operei literare:
„«Întoarcerea pe dos” a minţii, stupefierea şi blocarea ei de moment prin aporie şi paradox, auto-blocarea tropismelor şi stereotipiilor logice prin propria lor inerţie de funcţionare, aducerea «simţului realului» în starea de perplexitate şi «siderare», de «astonishment», «wonderment» sau «bewilderment» - toate acestea participă eficient la acea «copleşire» sau «covârşire» a umanului care, cum se ştie încă de la Kant şi de la Schiller, şi cum ne-o confirmă azi un secol de science-fiction, constituie o premiză necesară a generării emoţiei sublimului, inclusiv în ipostaza ecestuia de «sense of wonder».” (pag.7)
Cornel Robu analizează 11 cazuri de paradoxuri temporale generate prin mecanismele proprii ale ştiinţificţiunii: binecunoscutul caz al fraţilor gemeni din relativitatea einsteiniană; procrearea propriului tată; uciderea bunicului de către nepot; modificarea istoriei prin cronoplastie sau situarea în afara ei; imposibilitatea sau interzicerea oricăror intervenţii temporale; paradoxul dublurii; cazul cunoscuţilor necunoscuţi; scrisoarea auto-adresată; paradoxul operei fără autor; problema coletelor greşit expediate; inversarea direcţiei de curgere a timpului.
Cu excepţia primului, toate celelalte zece paradoxuri nu au nici o realitate fizică, factuală, nici o acoperire ştiinţifică, cu atât mai puţin istorică. Ele sunt doar nişte speculaţii inteligente, corelative, pe o temă veche de când lumea: călătoriile în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Existenţa lor este una pur mentală şi nu constituie decât o reprezentare a felului întortocheat în care intelectul uman este alcătuit şi funcţionează „răsucindu-se şi înnodându-se în sine însuşi”. E ca şi cum reprezentarea timpului sub forma inelului Ouroboros, a şarpelui care-şi înghite coada, ar fi transformată într-o Meduză prin oglindirea în cioburile unui glob rotitor dintr-o discotecă, întru distrarea privitorilor.
În 1991, Cornel Robu a întocmit şi a publicat la Editura Dacia o antologie de proză science-fiction, cu un titlu cât se poate de sugestiv, preluat dintr-o nuvelă a lui Constantin Cozmiuc: „Timpul este umbra noastră”. E totodată un punct de turnură în evoluţia studiilor despre sublim, împlinite prin volumul de faţă. Timpul e umbra noastră. Pe parcursul unei vieţi omeneşti, el se transformă în amintiri plasate într-un context de relaţii, perpetuate prin povestire ori notare. „The sense of wonder” poate fi transmis altei generaţii, este retrăit în diferite momente ale istoriei de felurite persoane, devine o informaţie ce orbitează, dacă putem să spunem aşa, pe o buclă temporală aflată, ca valoare, pe o treaptă situată cu mult deasupra unei simple existenţe umane: existenţa unei civilizaţii.
Despre:
Cornel Robu - Paradoxurile timpului în science-fiction
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006.
PRO SPES
(Pentru speranţă)
Györfi-Deák György
În ciclul său de prezentare istorică, Mircea Cărbunaru a dedicat un întreg articol evoluţiei fantasticului eroic („Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy”), ca să sublinieze ideea că revoluţia sexuală şi feminismul militant din anii '70 au trecut în plan secundar poveştile cu eroii muschiuloşi, porniţi să salveze prinţese exotice, mari farmazoane („sword and sorcery”) şi au impus peste Ocean o nouă matcă a cursurilor narative ce brăzdează tărâmurile din Feeria.
Fenomenul n-a fost singular, se pot cita destule exemple din Europa răsăriteană, ba chiar şi de la noi, deşi autorităţile comuniste acceptau numai eroismul revoluţionar al uteciştilor şi membrilor de partid (cu ştim noi cine în frunte), eventual cel get-beget strămoşesc, dar asta numai în cazul lui Burebista şi al voievozilor aprobaţi de Comitetul de cultură, totul fără elemente de simbolistică, mistică sau magie. Straiul basmelor şi pretextul literaturii pentru copii a permis totuşi editarea multor lucrări, jaloane policolore într-un deşert populat cu cactuşi uscăţivi.
În anii '60, sub umbra deasă a multilateralului Vladimir Colin, a înflorit o floare cu o corolă zâmbăreaţă: Viorica Huber, căsătorită Rogoz. Mircea Opriţă remarca în „Anticipaţia românească” aparenta lejeritate cu care autoarea îşi modela fanteziile, bunadispoziţie cu care repovestea în variantă SF basme ştiute şi mituri vechi: „Ipostază pentru Narcis”, „Să nu afle Aladin”, „Povestea lui Xivor”. I-au călcat pe urme Olga Caba (Totaliter Aliter, 1982), Rodica Bretin (Efect holografic, 1985; Şoimul alb, 1988; Drumul fără sfârşit, 1991; Cel care vine din urmă, 1993), Alina Nour (Extratereştrii de buzunar, 1987; Un extraterestru în pijama, 1991), Ona Frantz (Sfâşierea, 1999), Ancuţa Mărieş (Lorzii de la capătul deşertului, 1998; Surori pe veci amazoane, 2006).
Proza scrisă de Oana Stoica-Mujea aparţine şi totuşi se detaşează de această linie. Plusul, ca diferenţă specifică, se datorează, probabil, experienţei literare suplimentare, dobândite prin lectura unor cărţi necunoscute înainte de 1989, scrise de Ursula K. Le Guin, Anne McCaffrey, Gordon R. Dickson, Lois McMaster Bujold, Jane Yolen, Mercedes Lackey, Anne Rice etc.
Oana Stoica-Mujea a debutat cu romanul „Stăpânul”, apărut la Editura NapocaStar din Cluj în 2005. Primele fragmente au fost publicate cu vreo doi ani înainte, pe situl SFera din Brăila, în partea rezervată literaturii fantasy. El este primul dintr-o trilogie despre care nu avem alte informaţii, deci nu ştim cum va continua. Povestea începe în satul Grossville, situat „la graniţa dintre realitate şi fantezie”, undeva în Belgia. Aşezarea este jumătate luminată, jumătate în întuneric. Locuitorii sunt oameni obişnuiţi, dar şi himere, semi-zâne, copii plodiţi cu alte făpturi fantastice şi mitologice, „din lumea de dincolo”. Deşi a absolvit o facultate tehnică, autoarea reconstituie cu fidelitate viaţa din cancelaria unei şcoli (însă cu evidente influenţe hogwartsiene din ciclul Harry Potter) şi o redă cu pertinenţa unui pedadog aflat mulţi ani la catedră.
Eroul principal este Ken Rogers, un profesor de istoria literaturii, specialist în mitologie, fiul bucovinencei Karla şi al rusului Dimitri (da, da, îl cheamă Rogers!). Cum însă mama sa era fiica lui Ares, el este în fapt nepotul zeului războiului. Moştenire grea, deoarece o prezicătoare a proorocit că el va fi diplomatul menit să aducă pacea între om şi zei. Apropo, în sătucul belgian trăieşte şi predă limba greacă Pandora, aducătoarea celebrei cutii, trimisă de zei să-i pedeapsească pe oameni, după ce Prometeu a furat focul ceresc. Pe fundul lădiţei a rămas speranţa, puterea secretă a oamenilor cu sufletul curat. „Oare, nu visele ne întregesc viaţa? Poate că din vise se naşte speranţa şi, după cum bine ştiţi, speranţa moare ultima.”
În 2006, la Editura Eminescu, a apărut „Şarama”, un alt roman fantasy, de data aceasta în două volume: „Profeţia” şi „Întunericul”, fiecare din câte trei părţi. Avem şi de această dată de-a face cu o proorocire, însă una care-i implică pe gemenii Sior şi Sirona, vlăstare nobile salvate şi crescute de credincioasa slujnică Niar, după ce ambiţiosul tiran Sorian, zis „Trădătorul”, le-a cucerit cetatea de baştină şi a pus să fie ucişi toţi nou-născuţii din ţară. Ca nişte adevăraţi eroi de basm, gemenii sunt ajutaţi de motanul Liort şi dulăul alb Lord T.
Şarama este Marea Carte a Destinului, păstrată şi păzită în marele Turn al Morţii (numit şi „Turn de Amar”). Ca şi Inelul Suveran din „Stăpânul inelelor” al lui J. R. R. Tolkien, ea este înzestrată cu o mare putere de preschimbare, pe care fiecare dintre cele două tabere aflate în conflict încearcă să o folosească întru atingerea scopurilor proprii, deşi nici unii, nici alţii nu posedă o metodă infailibilă de control şi sunt jucaţi pe degete de ea. De aici, nenumăratele drame în care sunt implicaţi atât muritorii, cât şi celelalte Neamuri din universul creat de Oana Stoica-Mujea.
Ideea enunţată în „Stăpânul” e reluată aici de Niar. Gemenii reprezintă speranţa, promisiunea unui viitor mai bun, dar ea începe să capete contur abia după ce protagoniştii îşi acceptă, cel puţin pentru un timp, rolul dictat de soartă. În urma despărţirii fraţilor, firul narativ se bifurcă, apoi se apropie iar, însă fără să se reunească în final. Ca şi mama ei, Sirona este o vrăjitoare, însă una nevoită să înveţe din mers magia oglinzilor şi celelalte taine ale neamului arkadios. Îşi asumă riscuri, face greşeli, dar nu se lasă abătută din drum. Mult mai schematic realizat în plan psihologic, Sior reprezintă soluţia de continuitate. Căsătoria cu Photine, fata lui Sorian, aduce pacea dorită şi rezolvă criza dinastică, împlinind happy-end-ul profeţit.
Zice versetul biblic din „Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel”: „şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea”. Precum scrie în „Vulgata”: „fides, spes, caritas”. „Spes” reprezintă „speranţa”, iar „caritas” este dragostea care, susţine apostolul, e mai presus decât toate. În domeniul literaturii fantasy, credinţa nu este întotdeauna fluturată pe drapel, cinste excepţiilor, însă nădejdea devine la fel de importantă ca şi caritatea, afecţiunea plină de întrajutorare, iubirea aproapelui. La Oana Stoica-Mujea, ca şi la Ursula K. Le Guin sau Gordon R. Dickson, romanul fantastic eroic este o gestă a speranţelor împlinite.
Despre:
Oana Stoica-Mujea - Şarama
Editura Eminescu, Bucureşti, 2006.
MICILE APOCALIPSE
Györfi-Deák György
Prima dată am citit o proză de Kurt Vonnegut jr. în 1983, pe ultima pagină a fanzinului „Paradox", unde studenţii timişoreni reuşiseră să strecoare o minusculă, însă deosebit de expresivă distopie, „Harrison Bergeron", tradusă de Silviu Genescu cu titlul „Biet supraom". Din bibliografiile aflate la îndemână, văd că povestea supergeniului din 2081 (o vreme când, „în sfârşit", toată lumea va fi egală şi nimeni nu se va putea lăuda că ar fi mai puternic, mai iute sau mai deştept decât altul, pentru că este obligat să poarte tot felul de handicapuri) a făcut carieră în epoca Ceauşescu. Ea a fost tradusă ulterior de Dan Iordache şi Dan Merişca („Vatra" 1/1986) şi de Mihaela Popa (Almanahul Anticipaţia 1991).
Anii '80 au constituit un teren fertil pentru receptarea cărţilor scrise de rebelul de peste ocean, în special datorită excelentelor traduceri făcute de Rodica Mihăilă şi Marcel Pop-Corniş, ultimul fiind un excelent cunoscător al literaturii americane, în special al lui Herman Melville, autorul lui „Moby Dick", căruia i-a dedicat studiul „Anatomia balenei albe". Pe vremea aceea, Vonnegut era deja un autor cu notorietate, publicase deja o sumedenie de romane: „Pianul mecanic" (Player piano, 1952), „Sirenele de pe Titan" (The Sirens of Titan, 1959), „Mama Noapte" (Mother Night, 1961), „Leagănul pisicii" (Cat's Cradle, 1963), „Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte" (God bless you, Mr. Rosewater or Pearls before swine, 1965), „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor, Un dans obligatoriu cu moartea" (Slaughterhouse-Five or the Children's Crusade, A Duty-dance with Death, 1969), „Mic-dejunul campionilor sau La revedere, Blue Monday" (Breakfast of champions, or Goodbye blue Monday!, 1973), „Făcăleţul sau Adio, singurătate" (Slapstick, or Lonesome No More!, 1976), „Deţinutul" (Jailbird, 1979), Deadeye Dick (1982), Galápagos (1985), Barbă Albastră (Bluebeard, 1987). După Revoluţie, i-au apărut „Hocus-Pocus" (1990), „Cutremurul timpului" (1997). A mai publicat diferite volume de povestiri, piese de teatru, eseuri. Ultimul, „Un om fără ţară" (A Man Without a Country, 2005), a fost o lucidă analiză a politicii americane după alegerile din 2004 şi a stârnit discuţii aprinse. Deşi n-a avut nici un fel de pregătire academică, a fost invitat să predea cursuri de „creative writing" la Universitatea din Iowa, la Harvard şi la City College. I s-au ecranizat mai multe scrieri, în unele dintre ele a avut apariţii episodice, însă nu şi în filmul TV realizat în 1995, după deja-amintitul „Harrison Bergeron", cu Sean Astin (hobbitul Sam Gamgee) şi Miranda de Pencier în rolurile principale, realizat de regizorul Bruce Pittman, după un scenariu de Arthur Crimm.
Criticii l-au considerat un autor de „comedii negre". Dacă îi parcurgem biografia, vom vedea că a avut toată dreptatea să râdă de rânduielile prost-croite ale lumii şi să creeze tot felul de scenarii satirico-apocaliptice, cu speranţa că nimeni nu se va strădui să le pună în aplicare. În tinereţe, scriitorul a luptat în cel De-al Doilea Război Mondial şi a fost luat prizonier în urma bătăliei de la Bulge (decembrie 1944). Nemţii l-au trimis în tabăra din Dresda şi a fost unul dintre cei 7 americani care au scăpat cu viaţă, după ce, în noaptea de 13 spre 14 februarie 1945, aviaţia americană a bombardat oraşul şi l-a ras de pe faţa pământului. Cum oraşul era ticsit cu refugiaţi, numărul victimelor (35.000 morţi) a fost comparabil cu cel rezultat în urma atacurilor cu bombă atomică şi nucleară din Hiroshima şi Nagasaki. Scriitorul a povestit pe larg toată tărăşenia în romanul „Abatorul 5", publicat în toiul conflictului din Vietnam, drept care n-a fost întâmpinat cu prea multă căldură de către autorităţi. Cartea a fost exclusă din unele biblioteci şi interzisă în câteva şcoli din motive de... „obscenitate".
Vonnegut a creat o serie de personaje marcate de anii petrecuţi în războiul din Vietnam. Unul ar fi Eugene Debs Hartke din „Hocus-Pocus", trecut în rezervă cu gradul de locotenent-colonel. El devine profesor la o şcoală specială pentru copii handicapaţi, din apropierea unei închisori atacate de nişte traficanţi de droguri, dornici să elibereze pe unul dintre ai lor. E epoca descrisă şi de Michael Crichton în „Noaptea samurailor", când la conducerea mai multor firme şi instituţii americane (inclusiv penitenciare) au ajuns asiatici, în special japonezi, aşa că, profitând de debandadă, puşcăriaşii evadaţi se înarmează, se proclamă „luptători pentru libertate" şi îşi reglează conturile cu fosta conducere. Când Hartke este numit comandant al forţelor de ordine din regiune şi reuşeşte să restabilească un calm relativ în zonă, este acuzat de incitare la revoltă şi arestat.
Un alt veteran de război este spiritul nemuritor al lui Leon Trotsky Trout, fiul lui Kilgore Trout, alter-ego-ul lui Vonnegut (numele personajului a fost inspirat de cel al unui scriitor SF real: Theodore Sturgeon). Leon veghează asupra micii comunităţi din romanul „Galápagos", naufragiată pe insula Santa Rosalía din arhipeleagul sud-american. Restul lumii a fost răvăşit de colapsul financiar mondial şi de boala infertilităţii umane. Geneza romanului a fost influenţată explicit de studiile lui Charles Darwin, publicate în jurnalul său de călătorie, „Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle" (The Voyage of the Beagle, 1839). Autorul profită de izolare, ca să ne distreze cu ideea transformării speciei umane într-un fel de foci, vieţuitoare adaptate vieţii marine.
Cel mai cumplit apocalips imaginat de Vonnegut este cel provocat de fizicianul Felix Hoenikker, laureat al Premiului Nobel. El a fost unul dintre savanţii angajaţi pentru crearea bombei atomice. După reuşita primului test, unul dintre colegii săi a oftat: „Ştiinţa a aflat acum ce este păcatul." Hoenikker l-a întrebat mirat: „Ce este păcatul?" Aşa merg lucrurile.
În concluzie, bătrânul Felix a fost unul dintre cercetătorii fanatici, pe care nu-i interesează implicaţiile sociale sau ecologice ale descoperirilor făcute. În urma ultimelor sale experienţe, savantul a creat o superstare cristalină a apei, care se topeşte la 46 grade Celsius, pe care a denumit-o „Gheaţa-9": un fel de amorsă capabilă să îngheţe instantaneu mari cantităţi de apă. Apoi a murit fulgerător în Seara de Ajun, aşezat în fotoliul său de răchită, în vreme ce privea marea. Beneficiile descoperirii revin celor trei copii ai săi: Franklin, Angela cea înaltă şi micul Newton. Ei vor profita de imensa putere înmagazinată în revoluţionarea stare de agregare ca să-şi împlinească toate dorinţele. Devenit indezirabil datorită diferitelor infracţiuni comise, Frank a fugit din S.U.A. pe insula San Lorenzo, o republică bananieră de 70 de kilometri lungime pe 30 lăţime, cu o populaţie de 450.000 suflete. Aici s-a îndrăgostit lulea de frumoasa Mona Monzano, fata adoptivă a dictatorului Miguel „Papa" Monzano. Ca să obţină mâna fetei, Frank i-a dăruit socrului său termosul unde păstra o fărâmă din „Gheaţa-9" şi a devenit mâna lui dreaptă, cu rangul de general-maior.
De fapt, tiranul reprezenta doar puterea executivă, Cezarul. „Papa" Monzano era urmaşul caporalului dezertor Earl McCabe, naufragiat pe insulă împreună cu aventurierul Lionel Boyd Johnson, nume stâlcit de către localnici în forma „Bokonon". Renăscut din spuma mării, Johnson a avut o revelaţie şi a devenit liderul spiritual al sărăcimii de pe insulă, un păstrător al speranţei. Cinismul lui Vonnegut atinge cote maxime când vine vorba despre noua religie. Întrucât s-a dovedit că adevărul era duşmanul oamenilor, Bokonon şi-a asumat răspunderea de a oferi populaţiei minciuni (foma) din ce în ce mai abile, cu scopul de a-i face fericiţi. Dualismul guvernării avea o dinamică intrinsecă: puterea l-a declarat pe noul profet în afara legii şi a organizat diferite expediţii încercând să-l captureze; Bokonon, tot mai popular, era ascuns de adepţi şi reuşea de fiecare dată să scape ca prin minune.
„Leagănul pisicii" reprezintă sforicica petrecută pe după degete, pe care copiii o preiau unul de la celălalt şi-i dau noi forme. Bătrânul Hoenikker îl distra în felul acesta pe fiul său Newt şi-i cânta: „În pom într-un leagăn doarme pisicuţa./ Vântul când bate, ea se dă huţa./ Dacă o creangă va fi ruptă de vînt,/ Leagănul şi mâţa se vor izbi de pământ". Cântecelul reflectă felul cum inevitabilul produce accidente prin care destinul izbeşte nemilos şi ireversibil. Epava ambarcaţiunii cu care caporalul american şi profetul rătăcitor au ajuns pe insula San Lorenzo a fost aurită şi Bokonon a lansat legenda că, atunci când „Barca de Aur" va pluti pe apă, va veni sfârşitul lumii. Uite că acesta a venit mai repede decât ar fi bănuit oricine. „Papa" Monzano s-a sinucis înghiţind o fărâmă de „Gheaţă-9" şi s-a transformat într-o stană de piatră. Ceremonia de incinerare a fost tulburată de atacul avioanelor trimise să-i susţină pe cei care încercau să preia puterea. Când reşedinţa oficială a fost bombardată şi s-a prăbuşit în mare, cadavrul dictatorului a ajuns accidental în apă şi a îngheţat întregul ocean, provocând o catastrofă mondială.
Prin întâmplările absurde trăite de urmaşii laureatului Nobel („aşa tată, aşa copii"), Kurt Vonnegut jr. conturează o lume a bunului plac aflat sub incidenţa hazardului, nu prea diferită de cea în care am trăit până în 1989 şi avertizează că „duhul distrugerii" poate fi eliberat accidental din sticlă. Cu toată grozăvia ei, vremelnica putere pământeană a dictatorilor este incapabilă să-i protejeze împotriva fatalităţii. În „Evanghelii", Mântuitorul a cerut să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Bokonon, falsul profet al minciunii prezentate ca adevăr suprem, a reformulat acest pasaj: „Nu-i daţi nici un strop de atenţie Cezarului. Cezarul n-are nici cea mai vagă idee despre ce se întîmplă CU ADEVĂRAT".
Despre:
Kurt Vonnegut jr. - Leagănul pisicii
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
PRO-GRESII
ALDOUS HUXLEY ŞI EXISTENŢA LIPSITĂ DE SPERANŢĂ
Boda László
Dacă în cazul sculptoriţei Camille Claudelle avem de-a face cu un caz zguduitor de rătăcire, când vine vorba de Aldous Huxley, cercetătorul teolog capătă senzaţia copleşitoare că avem de-a face cu cel mai potrivit exemplu pentru ilustrarea intelectualităţii decăzute. Nicidecum nu este vorba despre o încarnare a Răului, ci doar despre faptul că scriitorul englez posedă o mare capacitate de creaţie, derivată dintr-o inteligenţă elevată şi, deşi nu-l reneagă pe Dumnezeu, făureşte o lume din care lipseşte cu desăvârşire speranţa mântuirii.
Huxley este un spirit cinic, dotat cu o inteligenţă excepţională, marcat de damnarea provocată de un Ego supradimensionat, însă care trăieşte în deplină libertate. Precum singur se descrie în chipul lui Philip Quarles, este „o minte cercetătoare, glacială, inumană". Sunt trăsături întâlnite şi la Mephistoul lui Goethe sau la Luciferul lui Madách. El asistă la prăbuşirea sistemului de norme acceptate în mod tradiţional, colaps provocat de convulsiile unei lumi aşa-zise moderne, unde salvarea este oferită de tehnică, stând pe ruinele valorilor spirituale şi morale. Huxley dezvăluie cu forţa unui profet faptul că civilizaţia tehnologică este o pură amăgire. Din ea nu lipseşte credinţa în Dumnezeu, ci speranţa mântuirii. Ea nu cuprinde într-însa nimic „diabolic", în sensul conferit de concepţiile din perioada romantică, ca la americanul Robert Louis Stevenson, unde domnul Jekill se preschimbă în maleficul Mr. Hide. O astfel de transformare psihică radicală reprezintă o licenţă poetică, o invenţie scriitoricească. Spre deosebire de alţii, Huxley trăieşte viaţa unui veritabil damnat, care îşi caută mântuirea, însă n-o găseşte. El este tipul de om dotat cu o inteligenţă superioară, incapabil să creadă în ceva, cinicul lipsit de căldură sufletească. Prin toate aceste trăsături, el devine ambasadorul îngerului decăzut, dar nu într-un rol jucat pe o scenă, ci în viaţa de toate zilele, în chipul unui autor trecut pe lista creatorilor de excepţie din domeniul literar, capabil să stârnească un mare ecou în epoca sa.
Soarta decăzuţilor de pe Pământ nu este pecetluită. Închisoarea lor spirituală nu reprezintă locul unde-şi petrec condamnarea pe viaţă. Huxley caută o cale de evadare. În „Minunata lume nouă", poate cea mai cunoscută dintre operele sale, critică fără milă şi destramă iluzia în puterea de preschimbare a invenţiilor tehnice. Printre „profeţii minori" care l-au precedat, să-l amintim pe Cain în viziunea lui Byron sau falansterul din „Tragedia omului" de Madách.
Huxley trăieşte într-un infern pământean, dar asta nu-l împiedică să încerce să evadeze. Întrucât s-a înstrăinat de adevărurile propovăduite de Biblie, caută să afle un capăt salvator de frânghie în misticismul filozofiilor orientale, atunci când, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, se mută din Anglia în Statele Unite. Amploarea şi grozăvia devastărilor îi oferă senzaţia copleşitoare a iadului slobozit pe Pământ. Pesimismul pune stăpânire pe sufletul său, dându-i senzaţia că „nu există nici o salvare", premiza sentimentului de damnare. În comparaţie cu el, deznădejdea lui Madách e doar o palidă umbră. În sinistra viziune a viitorului imaginat de Huxley, omul decade, revine la stadiul de animal, precum în celebrul film, „Planeta maimuţelor", peliculă puternic marcată de influenţa postumă a autorului englez.
Huxley începe să scrie o utopie cu titlul de „Insula", din slovele căreia transpare clar tăinuita alianţă cu îngerul căzut, deşi scriitorul nu pare s-o conştientizeze şi nici nu vorbeşte deschis despre ea. Dezvoltarea la maximum a capacităţilor omului reprezintă scopul (în aparenţă, umanist) al vieţii în acest tărâm de vis. Însă devenirea se realizează prin mijlocirea unui drog. Să ne amintim câtă suferinţă şi câte victime a provocat în rândul tinerilor consumul de narcotice şi stupefiante, transformându-le viaţa într-un veşnic chin. Nici vorbă despre sentimentul de fericire a celor înălţaţi, acest „Rai" nu-i decât o firmă amăgitoare atârnată deasupra porţii atrăgătoare a infernului pământean, care oferă scurta glorie a podiumului celor orbiţi de luminile strălucitoare ale reflectoarelor aţintite asupra unei scene.
Un critic literar îl compară pe Huxley cu Shakespeare, dar nicidecum pentru a stabili o ierarhizare literară, ci pentru a evidenţia felul similar de concepere a Răului. Concluzia exegetului se potriveşte ca o mănuşă în cazul de faţă. În „Istoria literaturii engleze", el arată că: „reprezentarea Răului de către Shakespeare nu izvorăşte niciodată din premiza că viaţa este, în ultima instanţă, câinoasă şi lipsită de sens, că omul este dintru început sortit damnării şi pieirii".
Vörösmarty s-a smuls din mocirla depresiei provocate de lipsa de speranţă. El s-a înălţat până la iluminarea interioară reflectată de versul „Şi-n lume va fi iarăşi sărbătoare". Huxley a rămas până la sfârşitul vieţii lipsit de posibilitatea de a scăpa. A încercat de mai multe ori, dar în final - toate indiciile o demonstrează la unison - a rămas robul plăcerii de a-şi savura damnarea terestră, ca urmare a renunţării la credinţa în Mântuire, captiv în sfera unei existenţe lipsite de orice posibilitate de smulgere din impas, descrisă atât de sugestiv de celebra inscripţie plasată de Dante deasupra intrării în iad, inspirată de o autentică concepţie teologică: „Lasciate ogni speranza", adică: „Lăsaţi orice speranţă".
Traducere de Györfi-Deák György
Titlul original:
Aldous Huxley és a reményvesztett létezés
Din volumul:
Boda László - A Sátán, A nagy Kísértő a teológia, az élet és az irodalom szembesítésében (Satana, Marele Amăgitor în reprezentările teologiei, vieţii şi literaturii) Szent István Társulat, Budapest, 2006.
POSTMODERNISMUL ŞI SEFIŞTII ROMÂNI
Voicu Bugariu
O apropiere între modul postmodernist de-a concepe literatura şi preferinţa sefiştilor pentru recombinarea uneori parodică (conştientizată sau nu) a unor „prefabricate” pare naturală şi evidentă. Mircea Opriţă o propune, în special în legătură cu îndrăznelile intertextualiste ale unor sefişti din promoţia anilor ’90. În opinia sa, există un posmodernism SF românesc, ilustrat în special de Michael Haulică, Sebastian A. Corn, Liviu Radu, Cătălin Ionescu, Ona Frantz, Florin Pîtea. În textele acestor autori, Mircea Opriţă descoperă trăsături ale „gândirii postmoderne”: sincronizarea la idealul descentralizării, promovarea temelor marginalizate, adoptarea unor strategii ale jocului liber, acceptarea democratică a parodiei alături de demersul „serios”. Volumul colectiv Motocentauri pe Acoperişul Lumii (1995) este considerat „o carte-manifest a SF-ului nouăzecist”, implicit o dovadă a adaptării de către sefiştii români a strategiilor narative postmoderniste. Autorii (Ionuţ Bănuţă, Caius Stancu, Dănuţ Ivănescu, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Don Simon, Doru Stoica şi Cătălin Ionescu) reuşesc într-adevăr să dovedească o libertate scripturală încă neîntâlnită în sefeul românesc, aceasta fiind calitatea capabilă să-i apropie de idealul postmodernist al încălcării tuturor barierelor narative tradiţionale.1
Cât priveşte latura teoretică, totdeauna importantă în cazul unor manifestări de tip antiliterar, Mircea Opriţă se opreşte asupra Jurnalului S.F., descoperind elementele unei estetici postmoderne, nu înainte de a-şi lua unele precauţii, atunci când se referă la „amatorismul drapat în recuzită generică”, capabil să înfrunte profesionismul literar cu mult curaj şi, adăugăm noi, cu deplină îndreptăţire culturală. Concluziile sale sunt favorabile:
„Cu tot caracterul ei aproximativ şi rudimentar, estetica [promovată în Jurnalul S.F.] năzuie deschis la cultivarea unor trăsături postmoderne ale scrisului. Ca şi în cazul literaturii generale, SF-ul ’nouăzecist’ este văzut într-o contrapunere semnificativă la modurile experimentate anterior. Un spirit al desacralizării se aplică oricărui lucru: mituri, teme, mijloace de expresie, limbaj.”2
Criticul literar tradiţional este sceptic în privinţa unor asemenea concluzii, obiectând că pot intra în discuţie doar teoretizările situate la nivelul validităţii dialectice. Or, continuă criticul, eseiştii de la „Jurnalul S.F.” au audienţă doar în cadrul comunităţii sefiste, textele lor nu intră în circuitul discuţiilor profesionale despre literatură din România; aşa stând lucrurile, se poate spune că Mircea Opriţă forţează nota, din partizanat, atunci când procedează la „anexarea” sefistă a postmodernismului. În schimb, un istoric al mentalităţilor sau unul al ideilor literare, de felul lui Adrian Marino, consideră că totul este în ordine, iar discursul rudimentar al celor de la Jurnalul S.F. este cu totul îndreptăţit să ilustreze modul postmodernist.3 Ceea ce este stângăcie pentru un literat devine, într-un asemenea caz, o probă mai deosebită de autenticitate. Dacă privesc astfel lucrurile, literaţii sunt nevoiţi să admită că paradigma postmodernă, dacă există cu adevărat, le asigură sefiştilor condiţiile unei victorii strategice. Postmodernismul fiind o „filozofie” a pluralismului, conceptul de elită, esenţial pentru optica tradiţională a literaţilor, devine inoperant. Aşa stând lucrurile, sefiştii ar trebui să se simtă perfect de bine în ambianţa ideilor postmoderniste, acestea având darul de-a le valida pe deplin textele. În modul lor specific, neconvingător pentru profesioniştii comentariului literar, teoreticienii de la Jurnalul S.F. contestă competenţa elitei literare dincolo de marginile unui anumit grup social. Ei nu fac apel la ideile postmodernismului, referirile lor antielitiste părând mai degrabă intuitive. Rolul delimitării lor faţă de criteriile elitiste de receptare a textelor literare este unul social. Fără a ambiţiona să pătrundă printre cunoscătorii autentici ai postmodernismului, autorii de teoretizări de la Jurnalul S.F. doresc în special să asigure coeziunea sefiştilor români, să le păstreze şi să le consolideze configuraţia psihologică de grup social distinct.
În contextul discuţiei despre posibila apartenenţă postmodernistă a unor sefişti români, se cuvin amintite şi contribuţiile lui Florin Pîtea, absolvent de filologie, anglist cu o carieră universitară. Ocupându-se de opera lui Thomas Pynchon, „o figură centrală a postmodernismului”, precum şi de influenţele exercitate de acesta asupra unor autori, după apariţia primului său roman, în 1962, Florin Pîtea citează opinia lui William Gibson:
„Pynchon a fost întotdeauna un scriitor preferat şi o influenţă majoră. În multe feluri îl văd ca fiind aproape [la] începutul unei anumite specii mutante de SF - genul cyberpunk, SF-ul care amestecă suprarealismul şi imaginile culturii pop cu informaţii ezoterice istorice şi ştiinţifice.”4
În calitatea lui de părinte al „subgenului cyberpunk”,5 William Gibson este unul dintre autorii menţionaţi frecvent de Florin Pîtea. Despre el, Bruce Sterling, alt autor de sefeuri receptiv la ideile strategiile narative ale postmodernismului, are o afirmaţie revelatoare:
„Cel mai revoluţionar act pe care-l putem face, ca scriitori, este să combinăm genurile, să transplantăm limbaje de la alte lucrări la subiectele SF. Stilul este conţinut. Gibson ne oferă ceva nou – un nou stil. Nu pentru că l-a inventat, ci pentru că a avut înţelepciunea să vadă că un stil vechi ar putea fi adaptat la materialul nostru tradiţional.”6
Ideea amestecului ingenios de registre narative, precum şi apelul la informaţii livreşti cât mai diversificate par a fi, în opinia lui Florin Pîtea, cele mai importante trăsături postmoderniste ale scriitorului american. Lui Thomas Pynchon i se atribuie inventarea unui nou gen literar, „un amestec de cultură ştiinţifică şi umanistă, umor şi angoasă.” El ar fi fost foarte convingător „în redarea stării de spirit a sfîrşitului de secol douăzeci”.
Florin Pîtea nu face referiri la sefiştii români, deşi unii dintre aceştia s-au aliniat (sau au încercat s-o facă) la poetica postmodernistă/cyberpunk. Singurele „comentarii” sunt proprile sale proze, unde foloseşte din plin inovaţiile de tip postmodernist ale autorilor cyberpunk. Drept urmare, din eseurile sale reţinem mai ales ideea că autorii postmoderni acuză o mutaţie de optică faţă de propriile texte şi o mentalitate schimbată în raport cu scriitorii tradiţionali. La ei, mentalitatea sefistă, discutată de noi din diferite unghiuri de vedere, se transformă treptat în mentalitate neosefistă. Florin Pîtea, cu orgolioasa sa ignorare a sefeurilor româneşti, nu tocmai flatantă pentru respectivii autori, ilustrează o mentalitate postsefistă.7
Literaţii „convertiţi” la postmodernism văd relaţiile cu sefiştii altfel decât cei „ortodocşi”. Ei le acordă autorilor de sefeuri o oarecare atenţie, dar nu-i acceptă ca egali, poziţia lor fiind aceea a unor patricieni faţă de nişte liberţi. Teoretic, atitudinea postmodernă faţă de literatură presupune toleranţă faţă de genurile socotite inferioare până mai ieri, ba chiar situarea acestora pe picior de egalitate cu literatura elitelor. În Postmodernismul românesc (1999), elogiu lipsit de orice rezervă al respectivei orientări literare, Mircea Cărtărescu scoate în evidenţă acest aspect:
„...experienţa artistică ’înaltă’ foloseşte expresii codificate, cristalizate de-a lungul timpului, pentru exprimarea fiecărui sentiment. Ele sunt la fel de convenţionale ca şi codul plebeu al kitsch-ului, dar sunt prestigioase cultural. [...] În experienţa postmodernă, kitsch-ul este noua lingua franca a unei lumi dominate de design, advertising şi show-biz, instituţii în care se dizolvă ca să se recreeze la nesfârşit.”8
Referindu-se la kitsch, autorul are de fapt în vedere toate categoriile de texte necorespunzătoare standardelor estetice tradiţionale, dar devenite legitime prin prisma ideilor postmoderne. El îl citează pe Sorin Alexandrescu, în legătură cu depăşita „bătălie canonică”:
„..cred că a venit în sfârşit timpul să se încheie supremaţia canonului estetic în literatura română [...] nu doresc nici o (nouă) bătălie canonică, ci doar abandonarea oricărui canon. Şi tânjesc după aerul pur care-i va urma.”9
Dacă lucrurile se vor întâmpla astfel, mulţi specialişti în literatură vor fi nevoiţi să se reprofileze, precum Adrian Marino, în ultimii ani ai vieţii sale, trecând de la istoria literară la istoria culturală. Deocamdată însă vremea acestei egalităţi depline a textelor nu a venit. Mircea Cărtărescu o dovedeşte, în Postmodernismul românesc, rezervându-le sefiştilor şi lucrărilor acestora un statut special, legat de „reciclarea posmodernistă”. După ce plasează sefeurile, alături de alte texte situate în afara preferinţelor elitei literare, în paraliteratură, Mircea Cărtărescu observă înclinaţia autorilor postmodernişti, inclusiv a celor români, de a împrumuta de la acestea, „structuri narative rigide” şi „imagini arhetipale”. Reciclarea „formelor narative istoricizate”, precum şi a celor „populare” ar duce la ivirea unor „metaromane”. Există şi referirea la „reciclarea nostalgică” unor texte de mâna a doua, „marginale”, inclusiv „serialele gen heroic fantasy, pulp-urile SF”. În aceeaşi categorie sunt incluse preocupările unor autori pentru „anumite curente de ultimă oră în artele ’populare’ (cyberpunk etc.)”. Mircea Cărtărescu oferă şi alte semne ale unei atitudini democratice faţă de toate tipurile de texte. Astfel, face o referire elogioasă la preocuparea lui Florin Manolescu pentru paraliteratură şi arată că acesta este „autorul unei excelente istorii a literaturii SF”, continuând:
„De altfel, SF-ul românesc a fost, din 1960 încoace, prin colecţiile şi revistele specializate, unul dintre cele mai intresante domenii ale literaturii contemporane, având miturile sale, marii autori, curentele, genurile şi speciile sale distincte. La structurarea sa a contribuit o critică adeseori sofisticată, numărând străluciţi eseişti şi erudiţi în materie. Mult mai slab monitorizate au fost celelalte zone ale paraliteraturii româneşti...”10
Însumând aceste elogii, eseistul nu menţionează însă un aspect capital al problemei. Anume că Florin Manolescu şi emulii săi în ale cercetării sefeului sunt şi nişte avocaţi ai sefiştilor, în tentativa acestora de a fi „primiţi” în literatură, printre literaţi.
De ce nu sunt incluse printre cărţile postmoderniste şi unele sefeuri? De ce acest „privilegiu” le este rezervat doar textelor unde sefeurile sunt „citate”? Răspunsurile la aceste întrebări pot fi aflate doar atunci când comparăm cele două mentalităţi, a literaţilor şi a sefiştilor. Se pare că, în practică, literatul canonic, Mircea Cărtărescu în cazul de faţă, nu poate să aşeze pe picior de egalitate literatura elitelor şi literatura populară, deşi susţine teoretic că o asemenea procedare este justificată şi de dorit. I-ar fi şi foarte greu, de altfel. La facultăţile de filologie se învaţă că există literatură bună şi mai puţin bună, criteriul de departajare fiind cel estetic. În decursul anilor, se formează anumite reflexe mentale, dificil de înlocuit printr-o atitudine de contemplator senin, specifică unui istoric al mentalităţilor. Pentru acesta din urmă, orice text este interesant, iar alegerile dictate de criteriul estetic sunt strict subiective. În cazul situării literaţilor faţă de sefeuri, funcţionează această mentalitate segregaţionistă.
Un exemplu semnificativ sunt referirile la Jorge Luís Borges, socotit de către toţi teoreticienii, inclusiv de Mircea Cărtărescu, un reprezentant de frunte al postmodernismului. Unele dintre povestirile lui Borges pot fi considerate sefeuri. Pe de altă parte, unele texte semnate de sefişti se ridică probabil la nivelul artistic al acestora. Ce se întâmplă, atunci? Singurul răspuns, propus deja de noi, este că Borges scrie „prea bine” pentru sefişti. Drept urmare, povestirile sale curat sefiste nu sunt revendicate de către sefişti, ci de către literaţi. Acest mecanism mental explică inclusiv faptul că Mircea Cărtărescu refuză în mod sistematic să accepte ideea că unele sefeuri pot fi şi altceva decât paraliteratură. Observăm, o dată mai mult, faptul că sefultura11 este un concept solid, un fel de cheie teoretică pentru înţelegerea celor două mentalităţi. Literatul, în mod definitiv, nu acceptă ideea că sefultura poate fi şi altceva decât paraliteratură. În schimb, atunci când anumite texte conţinând motive şi modalităţi sefiste se ridică la un nivel literar socotit acceptabil, este dispus să le omologheze ca literatură. Iată un exemplu, din cartea lui Mircea Cărtărescu:
„Proza anilor ’90 are, de fapt, o puternică înclinaţie către funcţionalitatea care combină mimarea genurilor paraliterare (SF – cu variantele sale: heroic fantasy, space opera etc. – romanul erotic, thriller-ul) cu tehnicile inspirate de computer.”12
Ceva asemănător ni se spune şi în legătură cu activitatea lui Sebastian A. Corn, un autor revendicat de sefişti. Acesta este creditat cu „experimente SF”, nu cu sefeuri. Cu alte cuvinte, discuţia începe doar în legătură cu textele capabile să recicleze sau să mimeze sefeurile. Cine decide însă unde începe mimarea reuşită şi se termină sefeul propriu-zis? ar putea să se întrebe sefiştii, cu îndreptăţire. Greu de răspuns, mai ales dacă ţinem cont de faptul că unii autori de sefeuri practică parodia, deci se distanţează de locurile comune ale genului lor preferat. În această privinţă, întreaga carte a lui Mircea Cărtărescu despre postmodernismul românesc acuză o neclaritate fundamentală. Unele dintre citatele din cărţi socotite a fi capitale oferă mostre de pură şi simplă banalitate, nu arată vreo valoare literară deosebită şi nici nu probează nişte virtuţi combinatorii ieşite din comun. Meritul lor pare a fi, ne lasă să înţelegem autorul, faptul că sunt nişte documente despre dispoziţia ludică şi combinatorie a unor autori. Şi, desigur, acela de-a oferi eseistului ocazia unor speculaţii despre marile posibilităţi ale postmodernismului. Poate că are dreptate Adrian Dinu Rachieru, atunci când se referă la inconsistenţa potmodernismului:
„Dacă atitudinea postmodernă încurajează proliferarea nivelatoare a variantelor, plutind în incompletitudine, echivoc şi un fals şi periculos egalitarism, atunci nu puteam să-i nu-i dăm dreptate incisivei Alison Lee: postmodernismul numeşte o criză a autorităţii culturale. În pofida avalanşei de teoretizări, sofisticate şi contradictorii, Postmodernismul în ebuliţie – ne asigură Brian McHale – rămâne neidentificabil şi nelocalizabil.”13
Nu ştim cât de postmoderniste sunt încercările româneşti de aliniere la tehnicile narative lansate de autorii cyberpunk14, nu ştim, apoi, dacă sefeurile, unele dintre ele, ar putea să corespundă standardelor impuse de teoreticienii postmodernismului. De altfel, asemenea aproximări nu corespund intenţiilor declarate ale lucrării de faţă. În schimb, discuţia despre postmodernismul sefiştilor ne ajută să lămurim şi mai mult cele două mentalităţi, oferindu-ne noi argumente ale unei incompatibilităţi fundamentale. Până când neosefiştii şi neoliteraţii se vor trata reciproc cu o deplină indiferenţă, sefiştilor şi literaţilor le este dat, se pare, să-şi continue monologurile lor paralele.
Această indiferenţă pare a fi inclusă în condiţia omului postmodern, dominată nu numai de dezangajare morală, dar şi de refuzul aprofundării unor aspecte existenţiale până mai ieri absorbante. Dacă lucrurile stau aşa, iar argumentele nu lipsesc, înseamnă că nici autorul de literatură, fie aceasta destinată lecturii culte sau celei populare, nu este străin de această condiţie a superficialităţii şi a părăsirii rapide a „peisajelor”, oricare ar fi acestea.15 Imaginea scriitorului tradiţional, truditor asupra manuscrisului său, ezitant în faţa soluţiile narative, pare iremediabil de domeniul trecutului. Autorul postmodern alege la repezeală nişte combinaţii, se bazează pe efectele întâmplătoare, nu are timp pentru şovăieli, fiindcă tocmai trebuie să plece la studioul de televiziune, unde participă la un talk show, ba chiar este moderatorul acestuia. Desigur, mai rămân şi autori din genul scrupuloşilor. Aceştia, precum Borges sau Eco, folosesc într-un mod foarte elaborat prefabricatele recomandate de poetica postmodernistă. Erudiţia lor le permite o asemenea atitudine. Rămâne să căutăm printre sefiştii români autori din această categorie. Poate că vom descoperi câteva rude spirituale îndepărtate ale postmoderniştilor elaboraţi, de felul celor citaţi mai sus. Până atunci însă suntem constrânşi să observăm că posmoderniştii români, fie ei sefişti sau literaţi, nu sunt prea grozavi, ca să spunem aşa. Performanţele lor par mai degrabă mecanice, amintind de eşecurile nenumărate ale artiştilor manierişti, preţ al puţinelor succese. În acest context, putem constata că postmodernismul literar este „avantajos” pentru modul sefist de-a face literatură. Sefeurile conţin o sumedenie de referiri, explicite şi mai ales implicite, la istoria genului, fiind nişte exerciţii de inteligenţă, în primul rând, mai puţin nişte opere de intuiţie, în sensul promovat de tradiţia literară.
Note
1 Analizând în mod minuţios volumul colectiv Motocentauri pe Acoperişul Lumii, Radu Pavel Gheo nu-l apropie de poetica posmodernismului, deşi ar fi avut numeroase motive s-o facă. Explicaţia pare a fi o anume mefienţă faţă de concept şi faţă de metodologia interpretativă corelativă acestuia. Observăm la acest avizat comentator o anumită atitudine „retro” faţă de literatură. Radu Pavel Gheo nu caută în Motocentauri pe Acoperişul Lumii virtuţi postmoderniste ale textului, ci mai ales calităţi literare tradiţionale, despărţindu-se astfel, în mod tacit, de adepţii ideii că postmodernismul oferă o nouă paradigmă, inclusiv în materie de critică şi istorie literară. Aceştia din urmă consideră că textele lor preferate sunt întrucâtva situate dincolo de literatură, sunt „postliteratură”, amintind în această privinţă de poziţia sefiştilor canonici. Radu Pavel Gheo nu aderă la un asemenea punct de vedere. În loc să se extazieze în faţa inventivităţii combinatorii a autorilor, lipsită de legături vizibile cu tradiţionalul talent literar, precum adepţii caracterului extraliterar al sefeului autentic, el caută valoarea literară a diferitelor texte, ajungând la concluzii rezervate: „Pentru a umple spaţiul ficţional şi evenimentele cuprinse în introductiva Scurtă Istorie... ori pentru a crea impresia de unitate şi continuitate, ar fi fost necesare mult mai multe texte, acoperind mult mai multă istorie imaginară. Puşi să aleagă între proiectul irealizabil de a face din antologie o carte ’rotundă’ şi în acelaşi timp un volum cu o valoare literară incontestabilă în integritatea ei de artefact, creatorii au ales o păguboasă cale de mijloc.” (Radu Pavel Gheo, Despre science fiction, Omnibooks, 2001, p. 126) Este evident că Radu Pavel Gheo reprezintă mentalitatea literaţilor, includerea sa în comunitatea sefiştilor fiind în bună măsură artificială. (înapoi la text)
2 Mircea Opriţă, Anticipaţia românească – un capitol de istorie literară, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Viitorul Românesc, Buc., 2003, p. 367. (înapoi la text)
3 Iată câteva referiri ale lui Matei Călinescu la conceptul de postmodernism, alese pentru darul lor de-a fi clare, dar şi pentru poziţia circumspectă a autorului. În Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu. Traducerea textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antohi. Postfaţă de Mircea Martin, Polirom 2005), Matei Călinescu nu se grăbeşte să decidă că postmodernismul este „noua paradigmă”, socotind că este „un construct terminologic mai degrabă stângaci”, aducător de probleme în materie de periodizare. O altă rezervă se lasă întrevăzută şi atunci când teoreticianul citează opinia poststructuralistă a lui Umberto Eco: „Cred că postmodernismul nu e un curent care să fie definit cronologic, ci mai degrabă o categorie ideală – sau, mai bine spus, un Kunstwollen, un mod de operare”. Dincolo de aceste dovezi de prudenţă, ne sunt oferite câteva elemente de bază ale unei poetici postmoderniste a „indeterminării” sau a „impreciziei”, din categoria „convenţiilor structurale”: „o nouă utilizare existenţială sau ’ontologică’ a perspectivismului narativ, diferită de aceea mai degrabă psihologică pe care o regăseam în modernism[...]; dublarea şi multiplicarea începuturilor, finalurilor şi a acţiunilor narate[...]; tematizarea parodică a autorului (reapariţia autorului sâcâitor şi manipulator, de data aceasta cu o dispoziţie autoironică aparte); tematizarea nu mai puţin parodică, dar mult mai deconcertantă, a cititorului[...]; tratarea pe picior de egalitate a acţiunii şi ficţiunii, a realităţii şi mitului, a adevărului şi minciunii, a originalului şi imitaţiei, ca mijloc de a accentua imprecizia distincţiilor obişnuite; autoreferenţialitatea şi ’metaficţiunea’ ca mijloace de dramatizare a inevitabilei învârtiri în cerc[...]; versiunile extreme ale ‘naratorului îndoielnic’, utilizate uneori, paradoxal, pentru a obţine o construcţie riguroasă [...].” (p. 292-293) La acestea se adaugă faptul că postmodernismul „utilizează în mod insistent o retorică a palinodiei sau a retractării”. (p. 297)
Cât priveşte profilul psihologic al omului postmodern(ist), sunt interesante opiniile lui Zygmunt Bauman. După ce îl citează pe Alain Finkielkraut („De acum postmodern, omul contemporan proclamă egalitatea dintre vechi şi nou, dintre major şi minor, dintre gusturi şi culturi. În loc să conceapă prezentul ca pe un câmp de luptă, el îl deschide fără prejudecăţi şi fără excepţii tuturor combinaţiilor.”), Bauman afirmă că că tipurile umane cele mai reprezentative pentru perioada postmodernă, a dezangajării morale, sunt vagabondul şi turistul. Aceste două metafore încearcă să surprindă modul postmodern de a trăi „în treacăt”: „Un lucru pe care viaţa vagabondului şi cea a turistului nu sunt prevăzute a-l conţine şi cel mai adesea sunt scutite de a-l conţine, este responsabilitatea morală, stânjenitoare, frustrantă, ce ucide bucuria şi provoacă insomnii. Plăcerile din sala de masaj vin fără gândul trist despre copiii vânduţi pentru prostituţie [...] Responsabilitatea morală dispare atunci când ’toată lumea o face’ [...] În lumea postmodernă, vagbondul şi turistul nu mai sunt oameni marginali sau condiţii marginale. Ei se transformă în tipare destinate să monopolizeze şi să modeleze totalitatea vieţii şi întregul cotidian, în şabloane cu care sunt năsurate toate practicile. Ei sunt glorificaţi de corul exploatatorilor comerciali şi al linguşitorilor din mass-media. Ei stabilesc stadardele de fericire şi de succes în viaţă, în general.” (Etica postmodernă, Traducere de Doina Lică, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 263-264) (înapoi la text)
4 În Romanele lui Thomas Pynchon şi influenţa acestora asupra altor scriitori postmoderni. (http://www.geocities.com/themaddancinggod/) O versiune a acestui articol a apărut în revista Ficţiuni, nr. 4, 2001. (înapoi la text)
5 “A science-fiction subgenre characterized by countercultural antiheroes trapped in a dehumanized, high-tech future.”
„The word cyberpunk was coined by writer Bruce Bethke, who wrote a story with that title in 1982. He derived the term from the words cybernetics, the science of replacing human functions with computerized ones, and punk, the cacophonous music and nihilistic sensibility that developed in the youth culture during the 1970s and '80s. Science-fiction editor Gardner Dozois is generally credited with having popularized the term.”
„The roots of cyberpunk extend past Bethke's tale to the technological fiction of the 1940s and '50s, to the writings of Samuel R. Delany and others who took up themes of alienation in a high-tech future, and to the criticism of Bruce Sterling, who in the 1970s called for science fiction that addressed the social and scientific concerns of the day. Not until the publication of William Gibson's 1984 novel Neuromancer, however, did cyberpunk take off as a movement within the genre. Other members of the cyberpunk school include Sterling, John Shirley, and Rudy Rucker.” (Encyclopaedia Britannica Deluxe Edition 2004, CD-ROM)
Referiri mai puţin neutre la cyberpunk pot fi citite în numeroase surse online. Dintre acestea, atrage atenţia în mod special The Cyberpunk Project (http://project.cyberpunk.ru/), cu o tratare sistematică a diferitelor caracteristici şi urmări ale respectivei orientări scripturale, inclusiv ale mişcării cyberpunk. Se poate constata că membrii acesteia din urmă, rude spirituale cu avangardiştii şi cu alţi practicanţi ai antiliteraturii, repetă în bună măsură tipul de argumentaţie practicat de sefişti în legătură cu desprinderea lor de literatură. De data aceasta însă ei au avantajul că se delimitează nu de literatură, o entitate cunoscută de ei în mod aproximativ, ci de domeniul familiar al sefeurilor. Concluziile sunt interesante, mai ales prin calitatea lor de a sugera ca meritele textelor respective nu ţin de virtuţile tradiţionale ale literaturii: „Cyberpunk is a literary movement, born in the 1980's, that seeks to completely integrate the realms of high tech and of pop culture, both mainstream and underground, and break down the separation between the organic and the artificial.” Ca şi alte comentarii din acelaşi site, conceptele de valoare literară şi de talent specific al scriitorului sunt lăsate deoparte.
Este poate momentul să menţionăm şi opinia unui critic literar român de azi despre cyberpunk, situată la mare distanţă faţă de entuziasmelele exemplificate mai sus. Privind lucrurile prin prisma unei mentalităţi distincte, aceea a literatului, Monica Spiridon scrie, cu referire la „o retorică a sublimului tehnologic”, într-o recenzie la cartea lui Adrian Marino, Biografia ideii de literatura, vol. 6 (partea IV): ”O carieră teoretică spectaculoasă face recent un concept ca ciberspatiu (cyberspace) – a nu se confunda cu spaţiul cibernetic. Avem aici de-a face cu reactualizarea unei metafore epistemologice, semnate şi datate, inventate de William Gibson în cartea Neuromancer, la începutul anilor ‘80. O evaluare la rece a unor astfel de cruciade inovatoare demonstrează că produsele lor sunt fie metafore gnoseologice navigând în vidul dintre teorie si S.F., fie forme de interacţiune destul de banale, în care mediile electronice cooperează cu textul scris, balanţa inclinând în favoarea celui din urmă, nu invers.” (http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4856)
Autoarea priveşte Neuromancer cu o răceală caracteristică, străină de extazul unor reprezentanţi ai mentalităţii sefiste. (înapoi la text)
6 Florin Pîtea, loc. cit. (înapoi la text)
7 Cât priveşte performanţele postmoderniste ale sefiştilor români, un critic literar poate veni cu precizarea, de bun simţ cândva, că adoptarea unor strategii narative anumite, oricare ar fi acestea, nu duce cu necesitate la realizări notabile. El ar putea propune apoi o paralelă între romanul lui Umberto Eco, Il nome della rosa (1980) şi trilogia lui Dan Doboş, Abaţia (2002, 2003, 2005), asemănătoare într-o oarecare măsură prin situare culturală şi istorică. Concluzia ar fi că ambii autori apelează la o recuzită medievală, dar diferenţa între cele două cărţi este astronomică. Umberto Eco este un medievalist erudit, Dan Doboş - un jurnalist capabil să folosească unele informaţii despre evul mediu, dobândite din câteva lecturi grăbite. În plus, primul scrie bine, al doilea, nu. Din punctul de vedere al istoriei mentalităţilor însă totul este OK. Din moment ce ambii autori au publicul lor, valoarea estetică, proclamată de unul dintre grupuri, nu este relevantă şi pentru al doilea. (înapoi la text)
8 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea, Humanitas, Buc., 1999, pp. 421, 422. (înapoi la text)
9 Sorin Alexandrescu, înDilema, 3-9 oct. 1997, apud Mircea Cărtărescu, op cit., p. 225. (înapoi la text)
10 Mircea Cărtărescu, op. cit., p 218. (înapoi la text)
11 După apariţia unui fragment din lucrarea de faţă (în revista Helion, nr. 4, 2006), am înregistrat reacţii semnificative, pentru mentalitatea sefistă. A ieşit la iveală faptul că admiterea dubletului sefultură/ sefist, în opoziţie cu literatură/ literat, cheia de boltă a lucrării de faţă, are darul de a-i irita pe sefişti. Aspect foarte explicabil, dacă ţinem cont de o lungă tradiţie. Sefistul canonic nu poate admite ideea că nu este (şi) scriitor. Nu este însă vorba despre a fi sau nu scriitor, atunci când eşti autor de sefeuri. Nimeni nu-l împiedică pe autor să fie sau să se declare scriitor. Problema este că întregul mecanism teoretic al lucrării de faţă n-ar fi putut funcţiona în absenţa disociaţiei de idei propuse de noi. Admiterea ideii că există două mentalităţi diferite, corespunzătoare celor două grupuri sociale, s-a dovedit indispensabilă. (înapoi la text)
12 Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 469. (înapoi la text)
13 Ibidem, p. 282. (înapoi la text)
14 O aproximare în acest sens este posibilă, dacă ţinem cont de legătura între încrederea modernistă în tehnologie, perfecţionismul inerent al acestei atitudini şi tradiţia sefistă. Zygmunt Bauman oferă anumite sugestii în acest sens: “Raţiunea de a fi a societăţii tehnologice este dorinţa de perfecţionare: iniţial, ea a fost imaginea unui habitat ordonat, bine organizat şi controlat îndeaproape, care a înlocuit hrababura naturii.” (Op. cit, p 211-212) Un ideal analog a fost dominant printre autorii de sefeuri, o lungă perioadă de vreme. Privind astfel lucrurile, avem poate îndreptăţirea să considerăm că preocupările posttehnologice, legate de industria informaţiilor şi de inserarea omului în aceasta ar corespunde unor preocupări de tip postmodernist. În acelaşi timp însă suntem obligaţi să constatăm că o dată cu abandonarea tot mai accentuată a preocupărilor pentru tehnologie, identitatea tradiţională a sefiştilor pare a fi tot mai periclitată. Ei încearcă să se adapteze noilor condiţii, dar păstrarea unui statut de independenţă este tot mai dificilă. (înapoi la text)
15 Citându-l pe David Lyon (Postmodernitatea, trad. rom., 1998), Adrian Dinu Rachieru consideră, în tonalitatea sceptică a cărţii sale, că telecomanda este “imaginea arhetipală a Postmodernismului”, având darul de-a amplifica “fluxul de relativitate” . (Elitism şi postmodernism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor, Garuda-art, Chişinău, 2000, p. 81) Dacă aşa stau lucrurile într-adevăr, înseamnă că nu numai omul postmodern cultivă acest mod de-a patina pe suprafaţa unei realităţi cunoscute mai ales prin intermediul mass-mediei, ci şi autorul de texte literare. O altă carte a lui David Lyon (Jesus in Disneyland: Religion in Postmodern Times, 2000) se ocupă de raportul actual dintre, postmodernitate şi religie. Sugestiva metaforă a acestei relaţii este oferită de o întâlnire a adoratorilor lui Iisus petrecută în parcul Disneyland din Anaheim, California. Cum personajele Disney sunt probabil mai cunoscute astăzi în lume decât multe figuri biblice, constată autorul, asocierea pare justificată, dincolo de a posibilă acuză demodată de basfemie. Întrebarea dilematică este dacă mediul Disneyland trivializează credinţa sau o face mai accesibilă pentru cei doritorii să şi-o asume. Autorul răspunde că ambele variante sunt corecte. Trivializarea credinţei este reală, dar în acelaşi timp impusă de vremuri, iar biserica “nu are încotro”, trebuie să adopte modalităţi până nu de multă vreme blasfematorii. Atitudinea de sociolog a lui David Lyon faţă de asemenea realităţi este echidistantă, deosebită de două posibilităţi retorice frecvente. El ocoleşte apologia postmodernităţii, dar evită şi reproşurile amare la adresa noilor vremuri, rostite în numele unui trecut superior. (înapoi la text)
POVESTE DIN CARTIERUL SF
Victor Martin
Nu orice editor de carte sau redactor la o editura e un critic literar competent; daca nu are talent într-un domeniu sau altul al genului literar pe care îl slujeşte, nici atât.
Da, dar o întreaga generaţie poate sa cada pe mâna unui astfel de critic, care pândeşte o împrejurare favorabila parvenitismului. Copiii îl cred când le spune ca au talent. Unii chiar au, dar nu se mai ştie care dintre ei, în condiţiile în care laudele deşanţate îi ameţesc pe toţi, facându-i sa se culce pe laurii victoriei. Coabiteaza literar, consuma beri, schimba idei, sunt fericiţi. Unul merge pe un drum, altul merge pe alt drum profesional. Unul reuşeste în viaţa şi abandoneaza literatura, altul merge mai departe. Unii pleaca în strainatate, alţii se întorc. Unii vând vopsele şi îşi publica opera, alţii vând componente de calculator. Unii se plombeaza pe la câte o editura sau revista, alţii sunt daţi afara de acolo. Tineteţea e o stare de spirit, mai ales când eşti tânar şi nimic nu-ţi sta în cale; doar succesul.
Ca sa fie tot timpul sub lupa publicului, scriitorul e nevoit sa publice tot timpul, tot timpul lui, cantitatea de substanţa micşorând concentraţia de idei şi transformând inspiraţia într-un simplu act respirator.
Revistele literare sunt din ce în ce mai multe şi mai puţin citite, în vastitatea Internetului te pierzi. În plus, atât publicaţiile pe suport de hârtie, cât şi cele electronice, sunt împarţite pe criterii normale, politice, culturale, financiare, de marketing, de atelier, de club, de spaţii dedicate, de blog-uri, forumuri sau liste de discuţii, devenite stranii prin lipsa de percepţie. E ca şi cum o comisie de sondare a opiniei publice e perceputa ca o comisie de scindare a opiniei publice.
Împreuna cu ei, apare criticul, „ca soarele de pe cer”, prozator ratat, dar suma a nazuinţelor celor ce îl înconjoara cu caldura, în speranţa ca vor fi şi ei laudaţi. Daca tot nu are talent, criticul secundei e activistul cultural perfect. Se poate ocupa de deplasarile în strainatate, împarte pâini unuia sau altuia dintre traducatori, ţine o rubrica permanenta la o revista culturala, unde, evident, numai el are dreptate. E îngrijitor de ediţie sau colecţie, redactor de revista sau supliment, referent, editor, antologator. E orice vrei şi se comporta cum vrei, chiar şi ca un editor adevarat, cum a vazut el în filme.
Nu se întrevede scriitorul de mâine în scriitorul de azi? Nu-i nimic. Se întrevede scriitorul de azi pe mâine. Totul e sa nu ridice vreunul capul mai mult, sa strice algoritmul.
E mai uşor sa ai „autori aduşi de mâna” decât autori aduşi de spate.
Fiecare generaţie, artificiala sau nu, îşi are activiştii ei culturali, care nu se suporta între ei. Activismul este cel al momentului, nu al trecutului sau viitorului. Exista prapastii între generaţii. Orice generaţie, care neaga importanţa unei generaţii superioare sau a uneia ce va sa vina, se neaga pe sine.
Nu numai ca se autodevora prin promovarea valorii arbitrare de catre criticul autoimpus, dar genereaza şi un fel de canibalism între generaţii.
Cei ce se ştiu ar trebui sa se simta, sa mearga la praşit. Ce interes au, mai ales când sunt „pe val”? Stau bine cu sacii puşi în caruţa, nu au nici un interes sa educe, ci sa ameţeasca. Sunt conştienţi ca vom ajunge în Europa, ocolindu-i valorile morale, dar au venit ca sa se aşeze, nu sa se ridice de pe scaun.
Atâta timp cât lumea e într-un marş continuu, priveşte înainte şi nu-i putem atrage atenţia, suntem spectatori, nu scriitori. Nu putem ţine ritmul sufocant al alergarii, nu ştim catre ce sa alergam, nu putem intra în rândul lumii. Avem critica şi proza doar comportamentale.
Criticul are pareri. Ce aţi vrea sa aiba?! E adevarat ce spune el, ca problema care ar trebui mai des discutata nu i se pare a fi „cum ajungi scriitor”, ci cum te menţii. Ca scriitor tânar, te menţii luând vitamine, facând jogging sau yoga şi ferindu-te de E-uri, cafea, tutun, alcool şi droguri, pâna la adânci batrâneţi. Daca n-ar fi o minciuna, afirmaţia ar fi un truism. E foarte greu sa ajungi scriitor, la maniera la care vede criticul modelul scriitorului de azi. Daca n-ai talent, orice e greu. Daca n-ai talent, e foarte greu şi sa-ţi dai seama ca n-ai talent. Vine criticul şi te minte ca ai talent, dar exista şi aici un impediment: unii critici nu au nici ei talent de descoperitori de talente.
Se pune întrebarea: criticul netalentat genereaza scriitorul netalentat sau invers? Nu-şi pune nimeni astfel de întrebari. Formatorul de opinie, activistul cultural, nu-şi face probleme de conştiinţa. Îi lauda pe toţi, ca s-o alege ceva. Timpul e un bun aliat. Daca a mizat pe calul cardiac, nici o problema, leafa merge. De rest, se ocupa istoria literaturii.
Ar fi simplist sa fie aşa. Înainte de a fi critic, omul trebuie sa fie diacritic, sa-şi aroge proprietatea de a imprima o valoare speciala fiinţelor din jur. Nu conteaza daca acestea au sau nu „valoare speciala”. O lansare de carte, o emisiune televizata, o cronica laudativa, o masa întinsa, ceva; oameni suntem. Literatura e viaţa, numai ca, vorba filozofului: asta-i viaţa?!
Criticul netalentat nu vorbeşte despre valoare. El nu are în vedere valoarea pentru istoria literaturii, ci „valoarea de piaţa”. Nu vede ca s-a trece prea uşor de la literatura pe înţelesul maselor la literatura de neînţeles, de la scriitura „în tranşee” la scritura în tranşe.
Când nu este prea edificat ce se întâmpla cu el, publicul e foarte uşor de pacalit. Aici, reclama, oricât de proasta ar fi, trebuie facuta cu insistenţa. La un public neformat, orice e reclama, chiar şi antireclama. Azi pacaleşti pe unul, mâine pacaleşti pe altul şi îţi vinzi tirajul. Daca îţi permiţi un tiraj mare, reclama nu mai are nici o importanţa; importanta e raspândirea uniforma a produsului, chiar şi prost, pe o suprafaţa cât mai mare. La publicul neinformat, amabalajul conteaza. Pâna se prinde publicul ca are de-a face cu o generaţie de scriitori fabricata, generaţia trece. Trece şi publicul, trece şi criticul, autoimpus ca vârf de lance, şi vine alta generaţie, cu alt public şi alt formator de opinie.
Pâna atunci, criticul porneşte de la o convingere forte supla: tot ce citeşte publicul sau e adevarat.
Veţi întreba: bine, dar, atunci, ce ramâne? Cum în urma „falimentului clasei politice”, ramâne chiar clasa politica a momentului, în urma falimentului vieţii literare a unei generaţii, ramâne chiar generaţia. E consemnata şi atât. Si mai ramâne ceva: speranţa într-o generaţie mai buna, care sa dea arhetipul scriitorului de valoare. Si speranţa într-un critic de talent, care să aibă şi curajul, şi spiritul de sacrificiu, de a-l descoperi.
Orgolioase, femeile din ziua de azi nu mai nasc conducători şi scriitori. Scriitorii care „apar de nicăieri”, într-acolo se îndreaptă şi apare scriitorul de mâine. Şi mâine e o zi.
CITITUL INVOLUNTAR
Victor Martin
Expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.
Raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia: „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.
Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.
Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.
O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.
Unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat.
Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici science-fiction-ul. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.
Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.
Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.
Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.
Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni.
O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.
Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.
Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul.
Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.
Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.
Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.
Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.
Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.
Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.
Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.
Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.
Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi. Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti.
Fan-ii citesc mai mult despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.
Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.
La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.
În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.
E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.
Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.
Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.
Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.
Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.
Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescise încă, aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă şi se încearcă în disperare să se fabrice...Pot nominaliza o editură profilată pe science-fiction care a organizat un concurs de debut, a anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.
Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.
Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.
Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din SF au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre science-fiction, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.
Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.
Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.
Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc. Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.
Sciitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul.
Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.
Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.
Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.
Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi.
Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.
Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.
Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.
Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.
Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.
Orice sfârşit e un început prost.
ÎNAPOI, LA CONŢINUTUL FONDULUI PROBLEMEI!
Victor Martin
Prin anii '60-'70 ai secolului trecut, la comanda organelor superioare de partid şi de stat, puternic asezonate cu cele de Securitate, s-a creat o „Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice", reprezentată din mici reviste săptămânale, format A5. Textele nepretenţioase, traduceri din SF-ul sovietic sau texte ale culturnicilor români, dădeau speranţa oricărui tânăr licean de atunci că poate accede în paginile acestei reviste, mai ales că se formaseră cenacluri de science-fiction în toate oraşele mari, cu ordin să se promoveze noile talente. Până la ordin, sistemul format din cenacluri, culminând cu o „conferinţă anuală a cenaclurilor şi creatorilor de literatură ştiinţifico-fantastică", era destul de închis.
A fost o vreme când, pentru a o culturaliza, omul de cultură trebuia să ia de nevastă femeia; cenaclurile de SF aveau mai mult o importanţă demografică. Dacă văd că nu pot să producă, oamenii încep să se reproducă.
Prozele din „colecţie" erau „de formă", ele fiind simple descrieri ale unor gadget-uri văzute prin filmele americane, pătrunse subteran pe teritoriul scumpei noastre patrii comuniste. Tineretul nu avea nevoie de „story"-uri, într-o ţară închistată în dogmă, unde nu era voie să se întâmple decât ceea ce era ordin să se întâmple.
Dau ca exemplu, în sensul arătat mai sus, o carte „muncită", unde decorul e folosit drept acţiune, „Verde Aixa"; acolo, autorul se chinuie să ne prezinte evoluţia luxuriantă şi forţat apocaliptică a unei jungle, pe o planetă oarecare. Numărul celor care credeau că, imitând ploaia plicticoasă a lui Ray Bradbury, au redescoperit America a crescut. Din ploaia capitalistă, s-a dezvoltat jungla comunistă şi atât. Nu au descoperit decât o Americă lăsată să treacă prin ciurul cu găuri mici a cenzurii şi nici pe aia. Pe sub mână, reproduse pe un copiator, se puteau citi carţi de categoria a treia, cu pretenţia de mari realizări occidentale. De exemplu, într-o "varză" de mai multe sute de pagini, era descris zborul şi zbaterile interioare ale unui condor ca pe o mare filozofie, acţiunea lipsind cu desăvârşire. Situaţia se repetă şi azi, când s-a umplut piaţa de cărţi ale unor necunoscuţi, fără plata copyright-ului, dar pe hârtie fină şi coperţi atractive.
Dacă nu ştie ce să creadă, cititorul poate să creadă ce vrea; sunt banii lui.
De la „Germenul Andromeda" al lui Michael Crichton la serialul canadian „ReGenesis", unde ştiinţa e prezentată în acţiune, alături de destinele personajelor, după un scenariu în care se întâmplă ceva, e drum lung şi în curs de a fi asfaltat cu tot mai bune intenţii. Cărţile unde acţiunea, decorurile şi gadget-urile se îmbină armonios pot fi numărate pe puţine degete. Cele româneşti, pe şi mai puţine.
În anii cuceririi bolovanului selenar, care a încântat nopţile senine ale atâtor creatori de literatură ştiinţifico-fantastică, o singură voce era mai distinctă şi recunoscută de ceilalţi, Sergiu Fărcăşan, dar acesta, după ce a înregistrat succese notabile în România, a preferat să nu mai înregistreze astfel de succese, dar în Canada, intuind că linia existenţei lui are acelaşi sens, dar e paralelă cu cea a partidului care l-a promovat. Ştia el ce ştia. Ştia că scopul nu este literatura, ci omul nou şi educarea acestuia prin paraştiinţă şi cibernetică fără dotare tehnică performantă, să nu mai înţeleagă nimic, că se face al dracului.
Ca azi, când literatura SF e pe cale să se întoarcă la fondul problemei, autorul amintit folosea elementele science fiction-ului ca decor, acţiunea fiind acţiune. Sergiu Fărcăşan nu ştia că, prin romanul "Vă caută un taur", cu spaţiile lui virtuale, se rupea de genul SF, pentru a crea o utopie dialogică, anticipând ceea ce mai târziu se va numi cyberpunk.
Din punctual meu de vedere, Sergiu Fărcăşan a făcut un mare rău că a plecat; a schimbat viitorul science-fiction-ului românesc, acesta evoluând pe alte coordonate. În timp ce scriitorul pleacă, nu se ştie ce se naşte.
Restul autorilor de SF au devenit cântători cântând. Ei au înţeles că, pentru a scăpa de construcţia unui bloc, ajunge să te gândeşti la acest lucru şi să-l descrii în culori vii, mobilizatorare; pică şi-un ban grămadă.
Dacă unii îmbrăţişau parabola amplă, pe sute de pagini, după tipar occidental, alţii s-au orientat către satiră. Mulţi au luat „Ciberiada" lui Stanislaw Lem drept o înşiruire de gadget-uri amuzante sau o alegorie, nevăzând în scriere o satiră la adresa tehnologizării forţate din est, lipsită de orice fond.
Nefiind un gen literar integrat într-o democraţie normal dezvoltată tehnologic, SF-ul românesc nu s-a propagat în valuri. A venit un curent prosovietic, alături de unul antisovietic, iar fractura a produs-o cyberpunk-ul anilor '90, acum mort şi îngropat, împreună cu promotorii lui.
Cyberpunk-ul, de la variaţiuni vestimentare la variaţiuni comportamentale, n-a prins. Cei ce veneau, plini de orgoliul tineresc, care nu i-a parăsit nici azi, după 15 ani de tevatură SF, nu aveau de ce să se agaţe pentru a face ceva comparabil cu hiperrealismul vestic, în condiţiile suprarealismului autohton, şi s-au agăţat de un cuvânt care le zbârnâia plăcut în ureche, cu palide decoruri, dialoguri în argou, limbaj de mahala, teribilisme ieftine, horror vesel, muncitoresc, delir fals, imagini apocaliptic-ridicole şi altele.
"Aici nu există graniţe. Noi aparţinem Nicăieri-ului. Suntem Ceilalţi, Diferiţii, şobolanii electronici, înotând în oceanul de informaţie. Nu avem prieteni, suntem cei ascunşi, singuratici. Prietenii ne sunt de cealaltă parte a ecranului. Noi suntem Cyberpunk.(The Cyberpunk Manifesto)", pare o provocare înfricoşătoare, dacă n-ar fi superfluă şi ridicolă.
Dacă îşi imaginează cineva că românul e interesat de proiectul ficţional de transformare a realităţii umane într-o simplă interpretare a acesteia, se înşală. Se înşală şi din cauză că, proaspăt ieşiţi dintr-o dictatură, nu ne confruntasem cu fenomenul de rutinizare, de pierdere a individualităţii în cadrul societăţii de consum. Nouăzeciştii, nici atât. Era imposibil de produs ceva comparabil cu "Neuromantul", "Contele Zero" sau "Johnny Mnemonic". Taiwan-ul reprezintă viitorul nostru, la care nu se ştie când vom ajunge; de Anglia sau S.U.A, nu mai are nici un rost să vorbim.
Fiecare încerca să se autoidentifice postrevoluţionar. S-a trecut de la lecţia statului degeaba la coadă la lecţia băgatului în faţă. Asta e cauza neatenţiei unora şi iuţelii unor tineri, mai mult tenace, care s-au băgat în faţă. Mulţi şi-au spus că n-au nici o şansă fără o cultură solidă, că vor claca fără talent şi imaginaţie. Au avut dreptate, dar parţial. Dacă ai aderat la un fenomen contracultural sau subcultural, cum este cyberpunk-ul, nu îţi trebuie cultură.
Fenomenul "Jurnalul SF" a ţinut mai mult decât se preconizase, doar din cauza nostalgiei unor bătrâni după vechiul şi uzatul SF al anilor '60-'70, şi dorinţei unor tineri de a avea un serviciu, nu din cauza culturii, contraculturii sau discursului marginal. Cât timp fantasticul fad s-a confundat cu science-fiction-ul, lucrurile au mai mers. S-a făcut literatură şi din stări de spirit tinereşti, numai că stările de spirit n-au valoare. Sunt nepreţuite, deci nu se vând.
Doar actul cultural spre care tinde genul science-fiction are preţ şi se poate vinde. Cyberpunk-ul, act subcultural, nu are preţ decât dacă îl înscrii în cadrul mai larg al SF-ului occidental; nu românesc.
Principalul merit al Jurnalului SF a fost periodicitatea lui incredibilă. Nu s-a dat nici o secundă importanţă aspectului estetic, menţinându-se tot timpul la nivelul juvenil al realizatorilor.
Te poţi sustrage mainstream-ului, te poţi sustrage chiar şi literaturii SF, dar, ca să faci asta, fă-ţi, domnule, dacă poţi, o revistă cyberpunk-istă, nu te băga într-o publicaţie gândită să fie de science-fiction! Dacă vrei să-ţi redefineşti coordonatele esenţiale, subiectivitate, timp, spaţiu, nu reuşeşti, prin gesturi anarhice, nu faci decât sport. "Combinaţia de infatuare dată de cunoaşterea aprofundată a noilor tehnologii şi dispreţul faţă de o aplicare conventională a acestora", o definiţie a cyberpunk-ului, care prinde în haosul cultural al vremurilor pe care le trăim, vorbeşte de "infatuare" şi "dispreţ".
Nici acum nu-i târziu ca grupul care a năvălit într-o revistă proiectată a fi SF să-şi facă o publicaţie cu profil net cyberpunk. Ea se poate înscrie foarte bine în rândul tipăriturilor de nişă, cum se spune mai nou, cum sunt cele de culturism, enologie, legumicultură, creme de faţă şi altele.
Science-fiction-ul evoluează şi el prin decor şi vestimentaţie, dar evoluează spre literatură. Mulţi se miră că, în condiţiile astea, revista "Jurnalul SF" a avut o rezistenţă atât de lungă. Nu a rezistat mult sau puţin; a rezistat atâta timp cât a fost finanţată de patron. Redactorii, cu automulţimirea lor, cu zbaterile lor sterile, nu au nici un merit.
E greu de înţeles cum au putut autodenumiţii cyberpunk-işti români să se acomodeze în faţa şocului tehnologic, a fenomenului digitalizării, în condiţiile în care tehnologia ciberneticii abia pătrundea în ţară şi foarte greu în conştiinţe.
Abia acum, la începutul secolului XXI, putem vorbi de digitalizare, dar, ce păcat, putem vorbi din ce în ce mai puţin de science-fiction. De cyberpunk, nici atât.
Obligaţi de mersul înainte al societăţii, independent de voinţa noastră, elevii şi studenţii, lipsiţi de mijloace materiale sau de şansa de a le pica, mură în gură, un „Jurnal SF", se folosesc de ceea ce au, adică de calculator şi Internet, care au pătruns şi în cele mai nenorocite sate.
Oricâte site-uri ar apărea, Fandomul românesc tot are nevoie de o revistă, care să strângă toţi scriitorii SF la un loc. Cei care cântă prohodul lui Gutenberg se înşală. Aşa cum DVD-ul nu va înlătura cinematograful, tot aşa, nici revistele electronice nu vor scoate de pe piaţă revistele tipărite. Fiecare lucru are farmecul lui. Site-urile SF au mai mult un caracter informativ. Ca autor, nu te mai pierzi într-un lucru al tău, care este cartea scrisă de tine, ci te pierzi într-o mare de lucruri: cărţile altora.
Aşa cum predecesorii lor au crezut că au redescoperit America prin cyberpunk, tinerii de azi pe mâine cred că redescoperă America prin weblog; nici descoperirea Americii de către spanioli n-a fost o adevărată „descoperire". Internauţii recuceresc Internetul, în fiecare zi, în condiţiile în care acesta nu poate fi nici măcar cucerit. Ocupaţi cu luptele, chiar şi cavalerii teutoni au uitat să se înmulţească; să citească o carte, nici atât. Ocupaţi cu navigarea în apele turburi ale Internetului, tinerii vor dispărea, apoi vor dispărea alţii. Nu se vor afirma prin cultură sau talent. E adevărat, clipa are mai multe minute pe Internet, dar ei vor fi simpli spectatori.
Acestea fiind terminate, după ce lumea, indiferent de orientarea ideologică, şi-a luat tainul de libertate, se punea problema să construim o societate de consum, unde şi SF-ul să devină o marfă, iar noi să devenim consumatorii celor care ştiu reţeta şi modul de preparare a acestui gen literar. N-a fost aşa; în spiritul românesc de a face cele mai bune lucruri proaste, s-a continuat. Nu se ştie dacă la ordin sau din inerţie.
A fost o perioadă postrevoluţionară cu din ce în ce mai rare zvâcniri de teribilism. Nu e adevărat că inteligenţa nu trebuie condiţionată de prostie, s-a spus.
Odată cu apariţia cyberpunk-ului, s-a creat, prin falsitate, vid în SF-ul autohton. Vidul există, atâta timp cât e afirmat. Şi a fost afirmat din greu. Ca şi conţinut, acesta e lipsit de orice conţinut. Ca şi vidul, prin lipsa conţinutului, cyberpunk-ul e perfect. Tot ce nu poate fi analizat şi cuantificat e perfect. Da, dar perfecţiunea e legată de ceva concret; virtualul e doar perfectibilitate. Cyberpunk-ul a fost ceva între "a nu fi" şi "a nu mai fi".
Toată lumea e mulţumită; când unul face o prostie, să fiţi siguri că următorul nu face aceeaşi prostie.
Totodată, exaltarea specifică anilor '60-'70, cu un accentuat spirit de inspiraţie bahică, a trecut şi ea. Au crezut că, dacă se vor lăsa de băutură, vor edifica o literatură de o foarte largă respiraţie şi au văzut că acest lucru nu ajunge.
Scriitorii SF, conduşi de potentaţii secundei, apoi de odraslele acestora, fie s-au reorientat, fie au fost puşi în penumbră. Administratorii science-fiction-ului românesc nu au nimic a face cu literatura; doar cu organizarea ei. Ei sunt cei care şi-au inventat meseria de realizatori de carte, cu specific original, românesc.
Cu mafia scriitorilor de 3 lei, din jurul principalelor edituri cu producţie de carte SF, nu e deloc de mirare să ne întrebăm dacă se mai citeşte science-fiction-ul. Nu se mai citeşte. Cine poate să explice apariţia atâtor carţi fără valoare, până la o masă critică? te întrebi. Nimeni. E o perioadă când calitatea unui text nu are nici o importanţă. Important e autorul. Acesta e promovat, se aude despre el, dar nu l-au citit nici rudele. Critica a fost înlocuită de publicitate. Timpul dă dreptate celor puţini şi putere celor mulţi, dar nimeni nu mai are răbdare. Nerăbdătorii scriu prost.
Aparent, avem o mulţime de scriitori SF şi se publică o mulţime de titluri. În realitate, există o mână de autori foarte des citaţi, care dau interviuri, îşi dau cu părerea, se laudă ei între ei şi sunt, deocamdată, nu se ştie din ce cauză, foarte căutaţi de edituri. Faţă de alţi autori, complet necunoscuţi, cu tiraje mici, scoase, de cele mai multe ori, în regie proprie, privilegiaţii au tiraje ceva mai mari, o bună promovare a cărţilor, dar tot degeaba. Toţi sunt o apa şi un pământ; scriitorii cunoscuţi pentru că au cărţi submediocre, iar necunoscuţii pentru ca nu au nici o posibilitate de a ieşi pe piaţă.
Înainte de a ne gândi ce am putea lua cu noi, dacă am naufragia pe insula pustie a science-fiction-ului românesc, trebuie să ne gândim ce ne este de prisos.
Avem o criză de identitate şi între SF-işti. Nimeni nu se regăseşte, nimeni nu-şi găseşte locul; mai rău, fiecare are impresia că locul celui de alături e mai bun. Nimeni nu are răbdare ca trecerea timpului să-i certifice sau să-i infirme valoarea; bătrânii nu mai au timp, iar la tineri dă energia pe-afară, dând iluzia calităţii. Criza de identitate morală a societăţii se regăseşte şi în Fandom. E o criză mult mai acută decât cea a societăţii în care trăim, deoarece nu e dată de lipsurile materiale, ci de pretenţii nejustificate, adesea violente. Dorinţa autorilor momentului de a ajunge mai în faţă se loveşte de neputinţa de a realiza acest deziderat.
Retoric, unii editori se întreabă unde ne sunt autorii români de SF? Cum unde? Sunt în România, o ţară virtuală unde ţi-e greu să pătrunzi, căreia ţi-e greu să-i decoperi sensurile ascunse, d-apăi scriitorii SF. Mulţi nu mai scriu de frică să nu fie imitaţi.
Printre protejaţi, mai pătrunde câte un scriitor adevărat, dar, oare, mai poţi fi adevărat printre umbre devoratoare? Nici o şansă. Nu faci parte din mafie, ţi se dă cartea înapoi, de cele mai multe ori, necitită. Când reuşeşti să publici, ori eşti făcut praf de cronici, ori, şi mai rău, nu te bagă nimeni în seamă. Mediocrii cu pile îşi văd de ale lor, cum i-au învăţat părinţii, folosind perseverenţa pe post de talent şi inteligenţă; apar la emisiuni televizate, unde vorbesc despre nimic, sau îşi iau interviuri, ei între ei.
Toată lumea scrie cărţi; meseria de gunoier a devenit onorifică.
Din orgoliu sau din interes, mediocrii ştiu să construiască o lume închisă, cum este şi cea a science-fiction-ului românesc, ştiu să se aleagă şi să se laude între ei, respingând orice corp străin. Virusul calităţii e atacat de anticorpi bine dezvoltaţi, bine hrăniţi şi bine înfipţi în funcţii de respingere.
Proştii au o calitate: se strâng laolaltă, se apără, se promovează. Oamenii inteligenţi sunt individualişti. Promovarea nulităţii estetice, a actului de a scrie, doar aşa, ca să nu se uite actul scrisului, nu duce niciunde şi, am văzut, n-a dus niciunde. Nimeni nu se întreabă ce era dacă nu era el.
Nemaiînţelegându-se nici între ei, psoudopostmoderniştii, pseudocyberpunk-iştii sau pseudoorice vreţi voi au crezut că fac gaură în cer dacă o pozează în revoltaţi şi pleacă în America sau Anglia. Cum acestea sunt ţinuturi cu oameni prea puţin impresionaţi de prostia fudulă, şi-a găsit fiecare câte un loc călduţ pe aici, pe meleagurile mioriţei, mai mult sau mai puţin legat de cultură.
Spre deosebire de noi, englezii îşi promovează nonvalorile tot la noi.
Lipsa unei concurenţe a valorii reale duce chiar şi pseudoliteratura SF a generaţiei postrevoluţionare la extincţie firească. Nonconformismul e o reacţie la ceva conform cu nişte idei închistate; neexistând ceva conform cu altceva, nonconformismul e de faţadă, doar declarativ.
Acum, grupul strâns într-un cuvânt s-a spulberat, ca o vorbă-n vânt; după ce a monopolizat atenţia prin falsitate, e greu de reorganizat SF-ul românesc. Acesta se coagulează, deocamdată, în puncte disparate ale Internetului şi, cine ştie, poate va veni o zi când se va ieşi din computer şi va forma un întreg real, credibil şi vandabil. Şansa părăsirii Internetului e slaba pregătire tehnică a utilizatorilor care sunt scriitori. Când mărul este acru, viermele îi părăseşte cyberspaţiul, ca fiind mult prea virtual.
Totul e să apară şi o critică adevărată, care să promoveze un SF real, pe criteriul valorii, nu o pseudoliteratură de împrumut, dar e foarte greu; mulţi din criticii de ocazie ai science-fiction-ului nostru spun că şi-au neglijat opera literară pentru a-i promova pe alţii. E ca şi cum am pleca de la premiza falsă că toată lumea s-a născut cu talent literar. Există şi talent de critic, există şi talent de organizator. Şi băgatul strâmbelor poate fi un talent.
Nimeni nu şi-a găsit direcţia în generarea unei direcţii comune cu priză la un public format din mers. Inspiraţia le vine în momentele cele mai nepotrivite.
Există oameni care se întreabă şi azi de ce s-au băgat în chestia asta cu SF-ul şi nu în alta. Dacă îşi imaginează cineva că s-a băgat în Fandom din spirit de frondă, din spirit protestatar, e un ipocrit. Cei de după '89, venind de aiurea, neavând unde se băga, s-au introdus în "Jurnalul SF" cu ghetele murdare, au călcat totul în picioare şi au creat o pseudogrupare a unui curent cyberpunk-ist, care venea ca nuca în peretele României. Cyberpunk-ul se sustrage mainstream-ului, iar SF-ul, dacă vrea să aibă un viitor, trebuie să se îndrepte către acest mainstream.
Ce-i mâna pe ei în luptă? Împotriva cui şi a ce protestau or fi ştiind doar ei şi nu spun. "Artă pentru artă", înţeleg, dar şi asta are o tendinţă: esteticul, valoarea, lucrul bine făcut, vandabil şi lizibil.
Înainte de '89, ai fi putut spune că SF-ul e nonconformist, care era mai mult conform cu dogma comunistă. Cei de atunci mint când spun că au pus umărul la răsturnarea căruţei dictatorial-comuniste, pentru simplul motiv că aceasta, după ce s-a uşurat de câteva figure notorii, îşi vede de drumul ei, înainte, sub forma unui socialism de tip francez, din anii '60.
La nivelul imaginarului, e posibil orice, dar atât. Nu avea nimeni cum să imagineze vreun "1984". Într-un regim democratic, poţi scrie despre tiranie. Într-o dictatură, nu poţi scrie nici măcar despre democraţie. Eu, de exemplu, am nimerit în SF din orgoliu, dar nu din orgoliul de a face parte dintr-o mişcare mai aparte, ci dintr-o enervare de moment. Stând la o masă cu doi prieteni, m-am enervat că ei discutau despre o pasiune comună, science-fiction-ul, şi eu eram exclus. Am hotărât să văd ce e cu SF-ul ăsta şi să le arăt eu. Le-am arătat, dar numai atât cât mi-a permis regimul mafiot, organizat în consfătuiri anuale ale creatorilor şi cenaclurilor de gen, unde trona, ca un zeu atoateştiutor, Vladimir Colin, un redactor de la Viaţa Românească. Din acest „zeu", a rămas doar „premiul Vladimir Colin". Şi o socializare forţată; cu mulţi dintre cei întâlniţi, în lungul meu drum prin consfătuirile astea, nu am schimbat nici trei vorbe. Fiecare venea să se exprime, fiecare avea pretenţia să fie ascultat şi publicat. Se discuta despre orice; foarte puţin despre SF. Literatura de atunci părea de calitate doar prin comparaţie cu viaţa foarte proastă.
Am crezut că Revoluţia din 1989 ne va elibera de magma mediocrităţii. N-a fost să fie. Magma asta s-a împărţit în două: FNTSF şi ARSFan. Această reorganizare nu a împărţit lumea SF românească în buni şi răi; a fost doar o operaţie cantitativă, nici măcar geografică est-vest. Realizatorii Jurnalului SF, de exemplu, erau mironovieni, dar, pentru a se pune pe picioare, în 1992, au venit să ceară ajutor celor adunaţi la Timişoara. Invers, Eurocon-ul '94, organizat de timişoreni, a apelat la fonduri guvernamentale. Oamenilor nu le place adevărul, mai ales atunci când nu sunt în stare nici măcar să-şi apere minciuna.
Totul a fost o joacă de-a şoarecele cu pisica, iar jocul a fost inventat la cel mai înalt nivel, cum s-a dovedit, să ţină şoarecii şi pisicile laolaltă. Astfel, pisicile securiste nu mai trebuiau să alerge pe coclauri după şoricei.
Şi, atunci, unde este literatura SF? Pe aci, pe undeva. Se ascunde şi ea în marea de maculatură, că n-or fi chiar toate pisicile şi toţi şoarecii la cel de proşti.
Dacă ar fi să-şi ia viaţa literară de la capăt, mulţi scriitori s-ar plictisi îngrozitor. Orice pagină albă poate fi un poem, dar nu e.
Necazul e că, de la un anumit procent în jos, literatura science-fiction de calitate devine invizibilă şi e chiar ajutată să devină astfel. Cititorul nu mai are timp să desfacă milioane de scoici pentru o perlă. Nici critica de circumstanţă nu-i oferă ceva; dimpotrivă, trimite săracul om exact spre pseudoliteratura potentatului sau celui finanţat de el, pe criterii doar de ei ştiute.
Dacă înainte de '89 editurile publicau numai prostii, astăzi editurile publică orice, fără discernământ. Nu mai caută texte realmente slabe; caută texte subvenţionate sau sponsorizate.
SF-ul actual nu are nici o culoare politică. Nu are nici o culoare; e complet fad. Miroase a televiziune publică, miroase a vânzări de vopseluri, detergenţi sau alte afaceri. N-a ajuns la mirosul de petrol, că poate se reînfiinţau consfătuirile pe ţară; la petrol, au ajuns alţii, mai iuţi de mână. Nici chiar vânzarea de tehnică de calcul nu te poate face mai talentat.
Dar, cui îi pasă? Dacă n-are duşmani, editorul e în stare să ia bani şi de la prieteni.
Ajunşi la Putere, semidocţii se vor uita de sus la sfertodocţi şi vor publica ce vor ei. Ei sunt viitorul; viitorul nostru, dar, ce păcat, trecutul lor. Omenirea nu avansează; doar calculatoarele.
ROLLERBALL 1975 SAU LUNGUL ŞI VIOLENTUL DRUM DE REGĂSIRE
Cătălin Ionescu
În 2002, impresionat de remake-ul filmului Rollerball scriam cu aplomb (Pro-Scris 11-12):
În a doua jumătate a anilor 70, critica românească de film remarca faimosul "Rollerball", varianta 1975, în regia lui Norman Jewison, avându-l în rolul principal pe faimosul James Caan. La început cu reţinută admiraţie, subliniind desigur calităţile "anticapitaliste" şi "general umane" ale peliculei. Încerc să citez din memorie câteva fragmente din criticile timpului, reţinute din lecturile "Almanahului Cinema": în 1976 pelicula este menţinută la o ştachetă înaltă, în 1978 devine tot mai des un "cal de bătaie" - "violenţa gratuită a filmelor americane", "ce sens poate avea revolta lui Jonathan E într-o lume dezumanizată?" - pentru ca la începutul anilor 80 să nu se mai scrie nimic despre el.
Un punct comun totuşi: scena subintitulată "moartea copacului", considerată de critica perioadei drept momentul cel mai cutremurător şi, desigur, mai uman.
Nu ştiu câţi dintre cititorii acestor rânduri au văzut filmul. Mărturisesc că eu l-am văzut in anii '90, pe un canal german de televiziune, şi nu am înţeles mare lucru - în primul rând pentru că nu cunosc limba germană. Dar, în ceea ce mă priveşte, moartea copacului, nu m-a impresionat în mod deosebit. Nu semăna deloc cu ce-mi imaginasem eu, citind cronicile din reviste. Nu era o parabolă a distrugerii vegetaţiei - şi implicit a speranţei - ci o parabolă a însingurării într-o lume nepăsătoare. Bogaţii prieteni ai echipei de rollerball nu distrugeau ultimul copac scăpat ca prin minune de capitalismul sălbatic şi "defrişator", ci-şi omorau, pur si simplu, plictisul, într-o lume violentă prin singurătate. Hainele tipice anilor '70 şi presiunea celor 20 de ani scurşi de la premieră au transformat însă parabola "zidului" copacului bombardat în ciudăţenie.
Am văzut de curând Rollerball, varianta originală, difuzat în România de canalul de televiziune MGM. Beneficiind de o subtitrare corectă şi de banda sonoră originală, impresia filmului a fost cu totul alta decât atunci când l-am urmărit dublat în limba germană. Şi, de bună seamă, Rollerball 1975 este o distopie de clasă, cu mult peste remake-ul din 2002.
În anul 2018 problemele omenirii au fost rezolvate prin controlul total al corporaţiilor multinaţionale asupra resurselor. Războaiele au fost oprite prin canalizarea violenţei spre spectacolul extrem de violent al campionatului de rollerball, o combinaţie de fotbal american şi motocross, ansamblul semănând mai degrabă cu o luptă de gladiatori, în care mingea este o bilă metalică pusă în joc de un soi de tun şi în care eliminarea fizică a jucătorilor nu este ceva neobişnuit. În acest context, unuia din jucătorii seniori, Jonathan E.(actorul James Caan) ai echipei din Houston, patronată de Corporaţia Energiei, aflat în echipă de vreo 10 ani, i se cere să se retragă în plină glorie. Cererea vine direct de la un soi de CEO al Corporaţiei şi nu este justificată. Surprins, starul Jonathan E. Începe o investigaţie proprie pentru a descoperi în cele din urmă că politica nu permitea accesul individual la popularitate. Jonathan E. nu acceptă însă şi, în ciuda tuturor opreliştilor, va juca mai departe.
Remarcabil în filmul din 1975 este modul în care este construită, cu migala, atmosfera acestei distopii. Secvenţelor ritmice ale măcelurilor de pe pista de rollerball i se opun secvenţele decadente ale unei societăţii hipnotizate parcă de violenţă, şi gata oricând să răbufnească. Faimoasa secvenţă a morţii copacilor de care aminteam mai sus este tot o expresie a fascinaţiei violenţei sublimate de rollerball, dar cu atât mai prezentă în sufletele oamenilor. Camera de filmat studiază de altfel din plin chipurile spectatorilor şi telespectatorilor (vila lui Jonathan E., unde se ţin petreceri, este împânzită la propriu de ecrane tv) fascinaţi de sângele vărsat în numele jocului. De altfel personajele sunt înfăţişate cu o anume stare de indiferenţă, o stare alterată generată de droguri, violenţă şi plictis generalizat. Astfel încât revolta lui Jonathan E împotriva sistemului este şi un act de regăsire de sine, într-o lume a indiferenţei chiar şi în faţa morţii.
Sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 a produs câteva alte filme avertisment remarcabile: 2001 – O odisee spaţială (1968), Germenul Andromeda (1971), Zardoz (1974). Dintre toate, Rollerball pare totuşi cel mai apropiat de prezent în prevestirile sale funeste. Un comentariu de pe internet este semnificativ în acest sens:
În 1975, Rollerball însemna science fiction. Astăzi este aproape realitate. Înlocuiţi drogurile "soma" cu medicamentul "Prozac" şi jocul "rollerball" cu serialul "Survivor" şi asta este realitatea în care trăim. Corporaţiile conduc, directorii sunt la putere, şi filme precum remake-ul Rollerball al lui John McTiernan sunt chiar rollerballul nostru de acum. Painea şi circul este iar la modă, şi vă puteţi înfrupta din ele la cinematograful multiplex de lângă voi...
Sigur, nu este cazul să absolutizăm. Totuşi revolta lui Jonathan E.într-o lume dezumanizată şi alienată de televiziune pune întrebări nu numai în America. Sigur, păstrând propoţiile. Dacă americanii au motive să se teamă de domnia corporaţiilor (hm, Corporaţia Energiei din Houston-ul rollerball-ian să aibă oarece legătură cu faimosul Enron din Houston-ul real?) românii se află la rîndul lor, sub spectrul unei clase politice incompetente şi corupte, gata de absolut orice pentru a-şi păstra puterea mascată sub lozincile răsuflate ale binelui maselor.
Mai mult, în rollerball-ul românesc din 2007, regulile se schimbă cu repeziciune, exact ca în povestea din 1975. Un guvern care, aşa cum s-a mai spus, seamănă mai degrabă cu un Consiliu de administraţie, sprijinit din umbră de Corporaţiile unui parlament în care aleşii se consideră stăpânii absoluţi, este isterizat de dorinţa de a da jos un fel de Jonathan B. (de la Băsescu), „campionul” spectatorilor-alegători. Exact ca în filmul de acum 30 de ani, nu există nici o limită, nici o decenţă, nici o urmă de bun-simţ, ci doar o încleştare pe viaţă şi pe moarte. B. trebuie îndepărtat, pentru că a devenit, aproape peste noapte, inamicul public al jocului – deşi, paradoxal, este un campion şi, mai mult, nu există nici un motiv coerent pentru această cerere. Aici povestea capătă accente tipic româneşti, în care publicului i se explică, cu frenezie, că favoritul lor este de fapt duşmanul lor. Marile corporaţii din parlamentul & guvernul României nu lucrează discret prin câte un singur CEO, ci declanşează o acţiune în care toţi mahării ies în faţă pentru a cere eliminarea lui Jonathan B.. Culmea culmilor, pun la cale eliminarea campionului de rollerball printr-un alt joc de rollerball, cu noi şi noi reguli. Contează prea puţin faptul că, la urma urmei, regulile originale ale acestui sport ucigaş au fost urzite tot de aceleaşi personaje ale marilor Corporaţii, nemijlocit pentru binele lor. Jocul trebuie pus la adăpost de „campionul” care ii ameninţă existenţa.
Iar morala fabulei este simplă. Rollerball, în delirul său criminal, nu poate fi stopat decât din interior. De altfel, revenind la filmul nostru, refuzul lui Jonathan E. din final de a lua viaţa adversarului său, este emblematic în context. Jocul nu trebuie să ucidă. Şi, în ultimă înstanţă, ciudatul mesaj de îndemn spre individualism, în sensul regăsirii de sine, lăsat în 1975 de filmul Rollerball se poate traduce foarte uşor în România anului 2007, sufocată nefiresc, la intrarea în Uniunea Europeană, de orgoliile pătimaşe ale unor parlamentari iresponsabili, printr-un alt îndemn: cetăţeni, gândiţi!
ROLLERBALL (1975)
Regia: Norman Jewison
Producător: Norman Jewison
Scenariu: William Harrison
Distribuţie: James Caan, John Houseman, Maud Adams, John Beck
ROLLERBALL (2002)
Regia: John McTiernan
Producător: Kristen Branan, John McTiernan, Charles Roven, Beau St. Clair, Michael Tadross
Scenariu: William Harrison, Larry Ferguson, John Pogue
Distribuţie: Chris Klein, Jean Reno, LL Cool J, Rebecca Romijn-Stamos
PRO-TON
OMUL PROVIDENŢIAL (2)
Victor Martin
(continuare din nr. trecut)
Brusc, monstrul urlă de durere, se ridică de la masă, tuşi puternic şi se uită împrejur, speriat, lăcrimând din ochii a cel puţin douăzeci de capete şi blestemând aşchia oasoasă ce i se înfipsese în mucoasa internă a unuia dontre nenumăratele gâtlejuri. Se aşeză la loc, prefăcându-se că nu observă privirile întrebătoare ale celor de la mesele alăturate.
- Ce e cu noi?! Unde suntem? se auzi şi vocea unuia dintre capetele monstrului adormit, care ascundea în el spionul pământean.
- Suntem pe o terasă, la o băuturică, răspunse monstrul care nu dormea, acoperind înregistratorul magnetic cu palmele mai multor excrescenţe telescopice cornoase, lipăind, demonstrativ, vinul din mai multe farfurii.
- Aha! Şi ce facem aici?
- Tu dormeai, iar eu luam masa şi vizionam un episod din viaţa şi existenţa noastră, a monştrilor politicii planetare. Cum se întâmplă de obicei, când acţiunea era mai interesantă, mi s-a pus un os într-unul din gâturi. Te-ai gândit să te trezeşti sau mai dormi?
- Mor de somn. Nu ştiu ce am.
- E de la băutură. Dacă vrei, pot extrage episodul. Când te trezeşti, îl poţi viziona.
- La ce te uitai?
- La un fragment în care noi, monştri, ajungem departe, pe o planetă necunoscută, la celălalt capăr al galaxiei, unde dăm peste un personaj enigmatic, cu foarte puţine capete şi foarte puţine picioare, un exemplar providenţial, aşteptat de secole întregi, care, prin prezenţa lui, ne banalizează misiunea, îl minţi. Tocmai eram curios să aflu dacă acesta face parte din populaţia autohtonă şi e vreun mutant, ceva, sau e proiectat acolo de altă civilizaţie.
- Ce prostie! Chestia asta cu personaje mesianice, providenţiale, am întâlnit-o şi eu undeva.
- Cum te simţi?
- Mi-au dispărut durerile capetelor, dar sunt mort de somn.
- Vrei să mănânci ceva?
- Nu.
- Atunci, dacă vrei să mai dormi, poate reuşesc şi eu să termin masa. Captivat de discuţiile dintre noi şi stârpiturile dintr-un oraş, am ajuns abia la felul doi.
Fără să mai spună o vorbă, spionul metamorfozat în monstru puse capătul vorbitor pe masă, în timp ce alte două capete îi alunecară sub masă, şi adormi pe loc.
Celălalt îi propti din nou înregistratorul în faţa unuia dintre ochii rămaşi deschişi şi îl repuse în funcţiune.
După câteva scene sângeroase, în care forţele terestre de apărare a păcii apărau pacea, urmări câteva minute certurile filmate ale lui R. S. Craian cu nevasta, într-un episod dinaintea plecării sale în spaţiu, apoi aparatul reuşi să se autoregleze şi să revină la prezenţa lui pe astrul unde dăduse peste vindecătorul misterios.
Urmat de trupele de menţinere a păcii, primarul şi câteva zeci de gură cască, înconjurând vehiculul de marfă, colonelul ajunsese în centru, în piaţa din faţa unui templu cu o arhitectură indefinită, unde se strânsese aproape jumătate din populaţia oraşului.
- Domnule primar, vă rog să ne salvaţi! strigă un bărbat mai gras decât cei din jur, ieşind din edificiul înalt şi somptuos. Un nebun a dat buzna peste noi, strigând că aceasta este casa lui şi, de acum încolo, o va numi casă de rugăciune. Auzi colo, să spună că am făcut din casa lui o peşteră de tâlhari! O peşteră de tâlhari a făcut el, răsturnând tarabele negustorilor şi mesele schimbătorilor de bani, dându-ne afară şi apucându-se să vindece orbi şi şchiopi acolo. Vrea să ne strice toate socotelile.
- Ce socoteli?! se miră edilul-şef.
- Dumneavoastră ne-aţi închiriat spaţiile din templu, că tot stătea degeaba clădirea şi se degrada, să facem şi noi un mic comerţ sau cămătărie, iar acum a venit unul cu pretenţia că edificiul e al său sau al tatălui său ceresc, n-am înţeles prea bine. Spune că are hotărâre judecătorească definitivă. Vă rog să-i spuneţi să plece!
- Nu pot.
- De ce, mă rog?! Nu vă ajung banii pe care vi-i dăm?
- Nu e vorba de asta. Acesta este omul providenţial. E o
chestiune de principiu. Acesta e omul care, prin jertfa lui, ne va spăla de toate păcatele şi vom putea să zburăm din nou, cum făceau străbunii noştri.
- Nu ştiu ca străbunii noştri să fi zburat vreodată, spuse negustorul. Ştiu că alte civilizaţii au ajuns până la noi.
- Eşti orb. Dacă nici măcar proştilor nu le-ar mai plăcea lucrurile neinteligente, am putea spune că am progresat.
- Nu sunt orb deloc. Văd că începeţi s-o luaţi pe urma celui care spune poveşti în templu şi afirmă că, dacă se întâmplă ceva important, nu e treaba noastră, ci a urmaşilor străbunilor noştri!
- Adică a voastră, râse Craian.
- Chiar aşa, spuse negustorul. Noi suntem urmaşii străbunilor noştri. Trecutul face parte doar din viitorul unora; aceia care ştiu din ce să şi-l croiască.
- N-ai reţinut bine, spuse primarul. Trebuie să fie ceva legat de urmaşii urmaşilor noştri, adică de viitorime.
- Se poate. La câte a spus acolo, e loc de multe interpretări, dar dacă ziceţi că prezenţa lui e o chestiune de principiu, putem să atacăm cu recurs hotărârea judecătorească.
- Justiţia e oarbă şi are picioare scurte, spuse un alt negustor. Justiţia e o minciună. În ziua de azi, nimic nu mai e bătut în cuie. Avem un contract de închiriere.
- Dacă ar fi arestat, am scăpa de prezenţa lui supărătoare, interveni un altul.
- Mandatul de arestare trebuie emis de un judecător.
- Îl arestează şi, după un timp, se întoarce înapoi. Cei care l-au aşteptat douăzeci de secole, îl mai pot aştepta puţin timp.
- Poate fi arestat de mai multe ori.
- Poate fi arestat de câte ori vrei, numai că mandate le de arestare se emit „doar de judecător”. Judecătorii au închis Judecătoria şi au venit aici cu toţii. S-au aşezat şi ascultă tâmpeniile mesianicului.
- Dacă templul a fost retrocedat celui atât de mult timp aşteptat, înseamnă că e al lui, spuse primarul. Să se mai îmbogăţească şi alţii.
- Parcă spuneai că e o chestiune de principiu, de izbăvire a rasei, nu de faptul că ar deschide ăsta o şcoală de literatură în templu.
- Lasă, că v-aţi umflat de bani. Sunteţi tot mai sferici şi tot mai chei.
- Sfericitatea şi calviţia sunt consecinţe fireşti ale evoluţiei ontogenetice a populaţiei noastre. Nu are nimic a face cu negustoria. Câştigăm, plătim impozite; nu câştigăm, dăm faliment.
- Pentru voi câştigaţi.
- Nu pentru noi. Pentru generaţiile viitoare sau pentru popor. Noi pentru popor vrem să ne îmbogăţim; pentru el ne sacrificăm liniştea şi timpul liber. Plătim impozite înrobitoare.
- E plăcerea voastră. Şi dacă aş vrea, tot nu v-aş putea ajuta. Legile noastre sunt neterminabile.
- Neterminate.
- Nu. Sunt neterminabile. Orice variantă a unei legi nu e nici măcar mulţumitoare; perfectă, nici atât.
- Vrea să transforme templul într-un loc de rugăciune, pentru toată lumea, unde să ne mai întâlnim şi noi, la câte o bârfă, nu să ne rugăm pe la colţuri, spuse un bărbat.
- Dar, aceasta nu foloseşte la nimic, spuse negustorul. S-a apucat să vorbească în pilde, dă cu tifla la toată lumea, iar populaţia stă cu gura căscată la el şi îi ascultă elucubraţiile. Cu vorbe meşteşugite, a pus la punct şi dăscălimea, care se credea tare deşteaptă. Când am ieşit, spunea ceva despre dreptate, credinţă, sacrificiu, iar pe noi, negustorii, ne-a scos din edificiu fără milă. Ce facem?
- Să ne rugăm! spuse primarul.
- Din rugăciuni, nu câştigă nimeni absolut nimic.
- Ba da. Hrană sufletească. De acum încolo, în loc să ne ducem la cumpărături, ne vom duce la biserică.
- Dacă n-ai bani, nu te poţi duce nici la cumpărături, nici la biserică.
- La biserică te poţi duce fără bani.
- Pe dracu’ ! se enervă negustorul. Nu dă odată bogăţia peste mine, că mă las de negustorie, mă îmbrac frumos şi mă duc la templu în fiecare dimineaţă. Trei ore înşir la rugăciuni. Credinţa e bună, dar să ai bani s-o întreţii.
- Nimic nu este absolut, spuse primarul. Confunzi credinţa cu religia. Din orice se poate câştiga ceva, iar religia, se ştie, e foarte bănoasă.
- Dar, religia asta sau cum îi spuneţi dumneavoastră e abia la început. Până vă organizaţi, până scrieţi un program, o dogmă, o doctrină, ceva, trece timp.
- Are dreptate, spuse colonelul. Cred că pierdem timpul.
Ordonă trupelor să facă drum prin mulţimea adunată afară şi păşi spre uşa principală a templului.
- Îndrăzniţi! auzi o voce.
- Sigur că îndrăznesc, râse Urmanov. Ce te face să crezi că n-aş putea îndrăzni?
- Nu ştiu. Nu v-am întrebat dacă îndrăzniţi; v-am spus să îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.
- Cred că, mai degrabă, ai ameţit-o, spuse colonelul.
- Îndrăzniţi să nu vă opuneţi, vă zic vouă! S-au mai opus şi alţii. Violenţa creează violenţă. Nonviolenţa creează credinţă, spuse propovăduitorul.
- Cred că am să mă opun puţin, cu voia dumneavoastră. Am să mă opun eroismului de a nu face nici o brânză. Suntem militari şi avem nevoie de obiectul muncii, care este violenţa. Nu avem nevoie de arma adevărului. Arma noastră adevărată e adevărul însuşi.
- Adevărul nu trebuie căutat aici, spuse omul providenţial.
Planeta asta a ajuns în iarna existenţei sale politice. Toată lumea se gândeşte la această mică zeitate, care este kilocaloria.
- Dacă spui că o planetă ca asta, luminată tot timpul, are probleme cu kilocaloria, înseamnă că nu ai fost niciodată pe Pământ, unde penuria de energie atinge pragul critic.
- Nu ştiu cum e la voi, dar aici, ca urmare a scăderii economice, capitalul electoral s-a dus de-a dura, zi de zi, tot mai mult, iar cetăţenii au început să gândească sacadat, în timp ce sparg în dinţi seminţe de fructe de agaru şi aruncă cojile pe jos. Simbol al suprarealismului semnificant, acest oraş a devenit, din cauza unei atât de mari lipse de civilizaţie, tot mai absurd; străzile sunt udate după ploaie, gardurile din jurul clădirilor sunt făcute din resturi vegetale, se dau aprobări de construcţie a vilelor pe platforme de gunoi sau chiar în mijlocul drumului. Bătrâni sau tineri, locuitorii îşi scuipă ura şi bacteriile salivare pe geam, în capul altora, pe bulevardele largi trece vântul pustiului, dintr-o parte în alta, ca prin nişte tuburi de orgă. Legile sunt proaste, clădirile sunt neterminate, hoţii sunt protejaţi de şefii lor, să nu se spetească muncind....
- În orice societate e aşa, spuse colonelul. Atâta timp cât e predat la termen, nimic nu e prea mult. Dacă hoţii n-ar fi protejaţi, de la cine ar mai fura oamenii cinstiţi. Hoţii au banii. Pe Pământ, s-a dat chiar şi o lege a corupţiei generalizate.
- Am presupus eu că nu e ceva în regulă cu tine. Unde ai mai pomenit ca ţăranii să vină în oraş pentru a cumpăra alimente sau alte lucruri necesare traiului, să vândă vreun animal slab sau vreun vecin?
- Nu ştiu. Eu văd că aduc o notă de prospeţime, că înfrumuseţează locul. Îmbrăcaţi în frumoase costume populare, vin şi ei la oraş să-şi mai tragă sufletul îmbâcsit de praful câmpiei deşertice sau să se reculeagă lângă statuile strămoşilor. Lângă primărie, în stânga, în spatele unui teatru, se găseşte o rotondă formată din soclurile notabilităţilor trecutului, dar nu e, propriu zis, o rotondă pentru că personalităţile nu sunt aşezate în cerc, ci total aiurea. Ce să semnifice asta?
- Or fi fost aşezaţi aşa cum au trăit: unul mai încoace, altul mai încolo, spuse propovăduitorul.
- De ce zici că, în afară de animale, ţăranii îşi vând şi vecinii?
- De neam prost ce sunt. Vor şi ei să aibă un aparat de opresiune puternic, care să-i apere de hoţi, dar acesta nu e decât o copie din cărţi, cu agenţi slab pregătiţi. Din cauza asta, când vreun ţăran are necaz pe un altul, inventează ceva la adresa lui şi îl reclamă forţelor opresoare. Acestea sunt bucuroase că au ce lucra, să-şi scoată salariul, şi, în felul ăsta, orăşenii sunt protejaţi; nu mai sunt nevoiţi să se pârască între ei. Cu ajutorul ţăranilor arestaţi, forţele aparatului opresor încearcă, gratie cu gratie, să construiască o viaţă mai bună.
- Dacă promiţi cetăţenilor o viaţă mai bună, înseamnă că, implicit, recunoşti faptul că aceştia n-au dus niciodată o viaţă mai bună. De ce aparat opresor? De ce nu protector? întrebă Craian.
- Am văzut că are mai mult un caracter de proximitate.
- Adică de prevenţie.
- Cam aşa ceva, spuse propovăduitorul. În orice caz, opresoare, de proximitate, de protecţie sau ce-o fi, poliţia asta se rezumă doar la a da sfaturi. Pentru a nu deveni victimele tâlhăriilor, ea recomandă cetăţenilor să nu poarte bijuterii la vedere, ci să-şi procure pulovere pe gât, chiar dacă sunt 45 de grade Celsius. Pentru a nu etala inelele, le recomandă să-şi pună mănuşi, iar dacă nu se găsesc în magazine, pentru că avem de-a face cu un oraş tropical, spun că merg şi mănuşile chirurgicale. Dacă locuitorilor le e prea cald, le indică să ascundă bijuteriile în borsete, genţi, serviete, pungi de plastic sau ciorapi şi să nu ţină în păr agrafele din metale preţioase sau pe chelie tichii cu mărgăritare Le recomandă să evite locurile ferite şi umbroase, deoarece hoţii sunt şi ei oameni şi nu văd prin colţuri întunecoase. Le recomandă să evite locurile puţin aglomerate, deoarece hoţii sunt învăţaţi să fure la înghesuială sau la cozi; n-o să se apuce cineva să le strice reflexele condiţionate, exersate cu sudoarea frunţii. Le recomandă cetăţenilor, când pleacă de acasă, să verifice de mai multe ori dacă sunt urmăriţi, cu specificarea că, dacă sunt orgolioşi şi nu îi urmăreşte nici măcar un hoţ, să mai încerce. Le recomandă să strângă geanta sau borseta la piept, celelalte mâini ajungându-le să ducă plasa cu zarzavaturi sau copilul de mână. Recomandă cetăţeanului să strige după ajutor, dar mai tare, indicând hoţii care se indică între ei sau chiar pe respectivul. Şi hoţii s-au învăţat să strige după ajutor. Dacă cineva este atacat, pasivitatea nu este o atitudine recomandabilă. Se recomandă, flotări, răsuciri, aplecări şi rotiri de braţe pentru menţinerea unei bune condiţii fizice. Atunci când agresorul vrea să treacă strada pe cineva, trebuie ca respectivul să se împotrivească din toate puterile; nu trebuie să fie jefuit pe trecerea de pietoni. Pentru ca agresorul să nu considere cetăţeanul o victimă sigură sau, în limbajul lui, să-l ia de fraier, mai ales când agresorul e format din 3 indivizi ai unei specii de doi metri pe doi, cetăţeanul trebuie să strige din toate puterile; poate exersa acasă, cu odraslele. Nu este nici o ruşine să strigi după ajutor, în asemenea împrejurări. În cazul unui atac, se recomandă o reacţie promptă şi cu forţă; oricât ar fi de ocupat, hoţul a învăţat de la poliţişti arta resuscitării. Se recomandă încercarea atragerii atenţiei celor din jur, ţipând, vorbind tare sau lovindu-l pe agresor, că el e agresorul. Dacă sunt atacate, persoanele pot folosi orice obiect avut la îndemână: sacoşă, pantof, spray. Cerşind şi furând în oraşe mai civilizate decât acesta, răufăcătorilor le repugnă mahalagismele şi fug. De mirosul spray-urilor autohtone, fug îngroziţi. Dacă un agresor doreşte să lovească o persoană, el o va face indiferent dacă aceasta opune sau nu rezistenţă, aşa că: ce rost mai are? Ce trebuie să faceţi pentru a uşura munca forţelor opresoare? Ori de câte ori cineva e victima unui atac, să le contacteze cât mai repede. Dacă i s-a furat chiar telefonul mobil, să roage pe hoţ să facă acest lucru; hoţii ţinuturilor civilizate sunt civilizaţi. Refuzând să depuneţi reclamaţie, deoarece nu a văzut bine hoţul, cetăţeanul ajută infractorul să comită şi alte infracţiuni. Dacă depune reclamaţie, e felicitat pentru spirit civic; ajută hoţul să se recalifice, să-i dea foc la casă, contribuind astfel la dezvoltarea sectorului construcţiilor. Liniştea şi siguranţa de care avem nevoie le putem asigura doar împreună. Poliţistul aparatului opresor urmăreşte cu atenţie ca toţi cei vizaţi să facă tot ce li s-a recomandat. Dacă cetăţeanul e încăpăţânat şi nu se conformează, cu prima ocazie, este amendat.
- Asta e băşcălie la adresa organelor de ordine, spuse colonelul.
- Aşa am auzit, aşa ţi-am spus. Ei iau în serios lucrurile astea.
- Acum, depinde de nivelul de seriozitate al locului. Până la urmă, orice orăşean are la bază un ţăran. Ţăranii vin în oraş, la cumpărături, şi se califică la locul de muncă, uitând să se mai întoarcă acasă. Această uitare îi ţine câteva zeci de ani şi, uneori, toată viaţa. Nişte neserioşi.
- La oraş, învaţă să muncească organizat, spuse propovăduitorul.
- Da, dar când văd că unii dintre ei pot să muncească organizat şi să câştige uşor, ţăranilor de la ţară li se face lehamite de muncă. Agricultura suferă, suferă şi industria.
- Nu cred că au nevoie de sfaturile tale.
- Nici de ale tale, spuse Urmanov.
- Oraşul poate merge şi singur mai departe.
- Da, dar cineva trebuie, din când în când, s-o ia înainte.
- Am dedus că, înainte de venirea noastră, sărbătoreau ceva, spuse colonelul.
- Da. Sărbătoresc „Zilele oraşului”. Deşi acestea nu sunt decât un pretext pentru a vedea ce mai fac orăşenii şi de ce, m-am înscris şi eu, cu pildele mele, în programul de manifestări culturale. Zilele urbei sunt numărate.
- Cum adică? I-ai pus pe ăştia din templu să le numere şi le-ai făcut program anticipativ?
- Nu, nu m-am încurcat în speculaţii, spuse propovăduitorul. Am vrut să afirm că sunt fix şapte zile ale oraşului, conform programului de activităţi; deci, sunt numărate şi oricine sau oricum le-ar număra, ies tot şapte.
- Nici eu n-am vrut să mă lansez în speculaţii, spuse colonelul. Am vrut să sugerez faptul că nu poţi număra nici o zi în condiţiile în care e tot timpul ziuă. Planeta asta are mai mulţi sori, astfel încât e luminată toată ziua.
- Trebuie să existe un sistem convenţional de măsurare a timpului, spuse cel mult aşteptat.
- Dacă aşteaptă de douăzeci de secole venirea ta, cum spune primarul, înseamnă că au secole. Dacă au organizat „Zilele oraşului”, iar acestea sunt în număr de şapte, cum spui tu, înseamnă că au zile.
- Vezi? Aparatele voastre ce spun?
- Aparatele noastre spun că măsoară timpul ca pământenii, ceea ce înseamnă că au mai luat legătura cu noi, dar secundele, orele, zilele, anii şi secolele sunt mai scurte ca pe Pământ, spuse Craian.
- Atunci, care e necazul?
- La noi, expresia „zilele îţi sunt numărate” exprimă un iminent sfârşit. După cum te-ai exprimat, credem că prezici vreun cataclism sau chiar sfârşitul lumii.
- Prezic şi un cataclism, dar nu va fi un cataclism natural, spuse cel ales. Va fi un pogrom; vor muri mulţi băştinaşi. Nu va fi sfârşitul lumii atâta timp cât nu s-a terminat nici facerea lumii sau, mă rog, facerea fiecărei lumi în parte. Va fi doar sfârşitul unei lumi.
- Care ar putea fi aceea?
- Oraşul ăsta.
- Zău?! se miră colonelul. Cine ar putea fi dobitocul care să producă un omor în masă într-o aglomerare urbană ca asta?
- Poate tu, poate altul.
- În privinţa mea, e exclus. Eu sunt venit cu trupe de menţinere a păcii.
- Am văzut, spuse propovăduitorul. Unii menţin pacea cu arma în mână.
- Nu am nimic cu locuitorii oraşului, mai ales acum, când sunt în sărbătoare.
- Poate ai ceva cu mine.
- N-aş putea spune că-mi eşti simpatic, dar nu am nimic cu tine, mai ales acum, la acest binecuvântat ceas, când sunt cu toţii atât de bine dispuşi, spuse Urmanov. Atmosfera de sărbătoare e aerul în care toată lumea are dreptate. Populaţia are sau nu are conducătorii pe care îi merită, conducătorii au sau nu au populaţia pe care o merită, dar cu toţii trebuie să ştie acest lucru. Nu-l pot afla decât la ceas de bucurie bine disimulată, acţiuni enologice, de ecografie şi folclor negru.
- Etnografie.
- Poftim?
- Ai spus ecografie. Presupun că ai vrut să spui; etnografie, spuse cel ales.
- E posibil. Să mă scuzi! Oricum, mă gândeam la ceva mai profund, mai introspectiv. La ceas de veselie, cine nu e cu noi e cam aşa. Bucuroşi că vor putea să stea o clipă, chiar şi proletarii mejdinei mai uită să urmărească repartitoarele de căldură, picătura de apă sau drămuirea surâsului. Îmbrăcaţi în hainele cele bune, de firmă, cu găuri şi petice, acum copiii sunt instruiţi că, dacă nu sunt cuminţi, sucesc gâtul animalelor de casă, aruncă guma de mestecat pe jos, ascultă muzică rău famată, se descalţă în faţa primăriei sau dau cu pietre după handicapaţi, îi fac părinţii lor directori, la firmele lor, cu care se găsesc în incompatibilitate, conform adevăratelor declaraţii de avere. Profesorii uită că a rămas în urmă cu lecturile şi se pregătesc să înfrunte încă un an şcolar de greve; de veacuri, aşteaptă să treacă vremea, să vină şi vremea lor. Între timp, cei care au avut puterea să înţeleagă ceva au înţeles demult tot ce era de înţeles; cei care nu au nici o putere nu au nici un interes să înţeleagă ceva, nefiindu-le de nici un folos. Omul la distracţie se cunoaşte, când cedează cine-i mai deştept: scaunul. În rest: oale şi ulcele, spiciuri, dansuri, tromboane, tobe, băutură, stadioane.
- Ăştia nu sunt oameni, spuse propovăduitorul.
- Sunt cam negricioşi, dar seamănă mult cu noi. Noi, pământenii, luăm foarte uşor forma lor. Tu ce eşti? întrebă colonelul. Nu-ţi pot scana profilul psiho-somatic.
- Sunt fiul unui tată ceresc.
- Venind din cer şi fiind fii câte unui tată, mai bun sau mai rău, cu toţii suntem fii vreunui tată ceresc. De unde vii?
- Vin de oriunde vrei, spuse cel ales.
- Bine, lasă! Dacă nu vrei, nu spui.
- Nu e deloc amuzant. E trist. Aş fi vrut să nu fiu nevoit să vin aici, unde până şi sărăcia e contorizată, iar luxul nu e compensat decât prin mizerie morală. Abia acum, în ceas de sărbătoare, vedem că locuitorii oraşului supravieţuiesc în orice condiţii: unii supravieţuiesc în condiţii de lux, alţii în lipsa totală a acestuia.
- E mult rău pe această lume, spuse Craian. Politica se face prin jocul la două capete; la un capăt, bătrânii, iar tinerii, la celălalt capăt. În timp ce un capăt doarme, celălalt se gândeşte la asta. În timp ce un capăt fură, celălalt numără banii. În timp ce un capăt se odihneşte, altul pune de-o hărţuială sexuală. În timp ce un capăt comandă munca, celălalt face o analiză obiectivă. În timp ce unul comandă convingerea de la individ la individ, celălalt comandă convingerea organismelor internaţionale. În timp ce la un cap se comandă cine merge în străinătate pe banii contribuabilului, altul comandă brambureala de pe culoarele instituţiilor. Într-un singur punct, liderii se găsesc în consens; sunt de acord ca toţi conducătorii să se afle în vârful ierarhiei politice.
- Şi te-ai gândit să-i împaci tu? întrebă cel ales.
- N-am venit să împac pe nimeni. Vreau doar să menţin echilibrul precar numit pace.
- Treaba mea e să picur pacea în interiorul fiecăruia, să-l împac pe fiecare cu sine însuşi. Am venit să-i mântui şi să le redau setea de zbor. Dacă este nevoie, mă şi sacrific pentru asta.
- Cred că va fi nevoie, spuse colonelul.
- Cum adică? De unde ştii? Tu eşti un fals prooroc.
- Fals sau adevărat, cred ar fi bine să-i iei pe aceia pe care i-ai convins că tu eşti cel care le va obţine iertarea pentru toate păcatele şi s-o ştergi.
- Vrei să mă omori? întrebă propovăduitorul.
- Numai dacă va fi nevoie.
- Am ştiut eu. Cred că va fi nevoie.
- De ce spui asta?! se miră Craian.
- Pentru că nu vreau să mă mişc.
- Facă-se voia ta!
(sfârşitul în numărul următor)
INSULA PIERDUTĂ
Oana Stoica-Mujea
- Laheea?
- Da?
- Eu nu cred că tu nu poţi visa. Ai prea multe cunoştinţe despre acest domeniu.
Copila trase de cârmă. Se înnoptase de câteva ceasuri şi doar luminile insulei îi mai întâmpinau din depărtare cu o durere misterioasă.
- Ştiu multe lucruri, despre multe lucruri. Dar ştiu cu siguranţă că oamenii or să moară dacă nu încep să viseze. Este în firea omului s-o facă, nu şi în a vrăjitorilor.
Bărbatul se scărpină în cap încurcat. Lancea se mişcă uşor de parcă s-ar fi întors pe cealaltă parte în timpul somnului.
- Laheea?
- Da?
- Bunica ta înseamnă că nu era o vrăjitoare.
- De ce spui asta?
- E simplu. Dacă ea vedea ceea ce nu există, adică sirene, asta înseamnă că visa. Nu?
Laheea surâse. Nu îi răspunse doar continuă să privească spre luminile ce se învârteau ameţitor dincolo de apele întinse şi tăcute.
Aproape de miezul nopţii ancorară lângă un doc urât mirositor. Laheea îşi trase gluga pelerinei pe chip şi îi înmână o pelerină asemănătoare şi bărbatului.
- Acoperă-ţi faţa şi orice ai face nu-i lăsa să te privească în ochi. Mergi cu capul plecat şi nu te uita decât la marfă. Ne-am înţeles?
- Dar ce-i aici?
- Târgul de la miezul nopţii.
- Şi cine...
- Vorbeşti prea mult. Nici o vorbă, auzi? Nici o vorbă.
Lancea se clătină. Simţi o oarecare teamă în fierul ei magic şi misterios. Laheea păşi pe ponton iar el o urmă.
Nisipul fin îi scufunda picioarele până la gleznă. Se sprijinea în lance şi încerca să urmeze paşii vrăjitoarei. Nu îndrăzni să ridice privirea atunci când zări picioarele mari cu glezne butucănoase şi doar trei degete. Acum era sigur că nu ar dori să-i cunoască pe locuitori, adică să îi vadă faţă în faţă. Insula era acoperită de un miros înnecăcios şi-o ceaţă lăptoasă. Observă tarabele, destul de fragile, ce expuneau diverse mărfuri, cel mai probabil aduse de dincolo de mare, poate chiar furate. Trecură printre tarabe fără să se oprească. Simţea priviri reci aţintindu-i-se în ceafă. Până şi lancea era atât de rigidă că părea îngheţată.
Câteva glasuri gălăgioase i se proptiră în urechi ca nişte tobe. Butoaie de vin aruncate pe nisip în dezordine, carafe vărsate şi mâncare porcească. Amintirea beţivilor îi veni în minte ca o peliculă proastă, ce apoi se opri în glasul rece şi tunător al cuiva.
Rosti câteva cuvinte fără un înţeles anume, iar Laheea îi răspunse aidoma. Bărbatul o prinse te mână temător.
- Ce-a spus?
- N-ai vrea să ştii.
- Ba da, răspunse cu naivitate.
Laheea îi dădu degetele la o parte şi continuă să converseze cu străinul. Bărbatul îndrăzni să ridice repede privirea, dar nu fu suficient de repede pentru ca acea imagine să nu îl urmărească întreaga viaţă ca un coşmar. Creatura, monstrul, diavolul din faţa lor... Grotesc, înspăimântător, fără ca mintea umană să-l poată descrie.
Da, ştiuse de la bun început că asta se va întâmpla dacă îşi va ridica privirea măcar pentru o clipă. Cel puţin acum simţea frica de-a binelea. „ Aşa îţi trebuie dacă eşti prost", se muştrului singur. Lancea se zgâlţâi ameninţătoare. Laheea continua să vorbească cu bestia de parcă o ştia de-o viaţă, apoi conversaţia lor se termină brusc cu un fel de sunet venit din pământ şi înghiţit de noapte.
Vrăjitoarea îl trase după ea prin nişte cotloane dărăpănate cu miros de parfum ieftin şi peşte.
- Târgul de sclavi, îi spuse ea simplu.
- Parcă căutam provizii.
- Da.
- Atunci ce căutăm la târgul de sclavi?
- Stttt, făcu fata atunci când o lumină verzuie se aprinse de niciunde.
Paşi mici şi înghesuiţi îşi făcură loc printre bestiile beţivane. Picioare normale, constată bărbatul. Până şi lancea părea mai destinsă şi mai calmă. Îşi ridică privirea pentru o clipă, dar imaginea nu îl linişti mai mult decât cealaltă. O femeie cu nas coroiat şi laţe dezmăţate, cu dinţi cariaţi şi oasele feţei ieşite înafară de parcă ar fi murit de mai multe zile. Îşi ascunse din nou privirea şi simţi cum lancea râde misterios.
Glasul vrăjitoarei se ridică în aer ca o şoaptă pierdută în zgomot şi alcool:
- Fenice.
- Laheea.
- Credeam că ai plecat de-aici.
- Şi unde să mă duc?
Femeia îi pofti să ia loc pe nişte tamburi rupţi şi rotunzi. Trase o perdea ţinută între două lemne putrezite şi aprinse o nouă lumină. Bărbatul continuă să privească în jos.
- Vreun vrăjitor? întrebă Laheea.
- Nu cred, dar există un tânăr bizar. Dar tu trebuie să îmi spui dacă e sau nu e.
- Mi-am cam pierdut speranţa. Dacă îl văd şi nu e...
- Până la urmă o să prindem şi unul din ăsta.
- Doar nu vrei să cumperi un sclav, se revoltă bărbatul uitând cu desăvârşire că nu are voie să vorbească.
Laheea îl trase de pelerină şi îl aşeză la loc pe tamburet.
- Tu să taci, vierme.
- Vierme?!
- TACI!!!!.
Bărbatul strânse pumnul pe lance şi scrâşni din dinţi.
- Tac, tac, şuşoti în barbă.
- Cine e ăsta? se interesă Fenice.
- Un nebun cules de pe drum. Nu are importanţă, mă ajută uneori. E folositor atunci când nu încearcă să gândească. Mai bine, hai, să mergem la tânărul despre care mi-ai vorbit.
Fenice îi aruncă o privire goală:
- Să mergem.
Drumul dosnic îi ducea către o hărmălaie şi mai mare. Focuri împrăştiate de-a lungul falezei ce aruncau fulgerări sclipitoare. Creaturi ce ţipau şi strigau dansând pe-o muzică ce îţi trezea coşmaruri. Zei sculptaţi din lem şi ridicaţi deasupra mării ca nişte martiri. Şi în toată nebunia asta, oameni legaţi unul de altul ca nişte rufe bune de-aruncat.
Bărbatul trecu prin faţa lor stăpânindu-se să nu urle. Femei cu chipuri şterse, copii, prunci abia născuţi, bărbaţi cu priviri pierdute şi, în cele din urmă, un tânăr cu păr bălai ce părea să nu aibe pic de teamă.
Laheea şi Fenice se postară în faţa lui cercetându-l. Bărbatul îi aruncă doar o privire şi se refugie spre nisip privind cum gleznele îi sunt acoperite.
- Pare trufaş, spuse Laheea. Ochii... sunt potriviţi, braţele, hmm, pare cam... Cum te cheamă, băiete?
Tânărul schiţă un zâmbet acru:
- Ţie de ce îţi pasă?
- Ah, şi prost crescut, murmură Laheea.
Fenice făcu un pas lângă el.
- Da, şi vorbeşte cam mult. Se pare că ochii lor nu îi fac nici un rău, din contră, pare că el le face lor rău.
- Aşa?! se minună Laheea. Să înţeleg că avem un pui de om-lup.
- Nu crezi că mi-aş fi dat seama? se încruntă Fenice.
Laheea ridică din umeri nepăsătoare. Din câte îşi dădea seama bărbatul ar fi putut la fel de bine s-o facă proastă în faţă. Cu toate că nu i se părea o idee strălucită. Laheea continuă să-l observe. Aproape că îi simţea privirea lacomă, chiar de nu i-o vedea.
- Da, cu siguranţă e un om-lup în formare. Îl vreau. Ce ceri pe el?
Fenice rămase tăcută. Bărbatul avea o vagă idee că îl pândeşte din spatele laţelor fără noimă. Jocul creaturilor continua, dar zgomotul părea mult mai departe. Lancea se zbătu misterioasă, de parcă l-ar fi prevenit. Apoi vocea femeii se ridică în aer plutind drept în timpanul său:
- Pe ăla.
Simţi că leşină. Laheea nu spuse nimic. Apoi râse asemeni unei vrăjitoare:
- Doar nu vorbeşti serios. Nu ţi l-aş da, şi ştii bine asta. E al meu. Aşa ne-a fost vorba că nu facem schimb de scalvi între noi.
- Nu îmi pasă, eu pe el îl vreau.
- Fenice, îţi încalci jurământul. Aşa ceva nu este posibil. Şi apoi, e al meu.
- Atunci nu îţi dau puiul.
- Foarte bine...
- Şi nici provizii.
- Şi mai bine.
Laheea îl trase pe Omul cu Lancea lângă ea. Muzica se opri, focul părea să tacă şi toate creaturile îi priveau precum o bucată mare şi suculentă de carne.
- Am să creez o diversiune, îi şopti Laheea. Fugi. Fugi şi nu mă aştepta. Ai auzit? Fugi pe vas şi porneşte-l.
- Nu pot să fac asta.
- Dacă nu pleci acum vei rămâne captiv pentru un an de zile, şi nici atunci nu se ştie dacă vei mai scăpa.
- Şi tu?
- Te prind din urmă...
Vrăjitoarea îl împinse şi începu să murmure nişte cuvinte fără sens. Bărbatul şi-a dat seama că nu îi va fi bine să stea locului aşa că o luă la picior printre creaturile ce se întindeau furioase. Lancea se ridică în aer, spre surpinderea lor, şi ameninţa orice se apropie. Un bubuit. Urlete. Ţipete. Dar el nu se uita în spate nici măcar pentru o clipă. Simţi focul cum prinde viaţă şi se extinde. Văzu cum marea prinde culori roşiatice sub scântei.
Alergă. Alergă. Alergă până când ambarcaţiunea îl primi în braţele sale cu un soi de nelinişte. Tăie sfoara şi trase de cârmă. Doar o privire reuşi să arunce în urmă. O privire ce îi dezvălui un iad în flăcări întins la picioarele lui.
* * *
Insula dispăruse la puţin timp după ce soarele se revărsase în mare. Dispăruse pur şi simplu aşa cum dispare un vis la ivirea zorilor. Bărbatul privi înlăcrimat. Acum ştia ce vrusese să spună Laheea când îl prevenise să fugă. Insula aceea exista doar o zi pe an şi atunci pentru a vinde mărfuri şi sclavi. Dar acum era singur chiar dacă lancea se zbâtea uneori lângă el, se simţea asemeni valurilor ce plutesc spre niciunde şi îşi găsesc sfârşitul spărgându-se în alte şi alte ape.
Nu avea habar încotro se duce şi ce trebuie să facă. Era pierdut fără ajutorul ei.
Şi-apoi, de nicăieri, un vultur croncăni zgomotos şi se aşeză pe timonă.
- Şu, şu.
Vulturul bătu din aripi violent, se scutură de câteva ori şi se învălui într-o ceaţă prăfuită inundată de soare. Chiar când dădu să strige, chipul Laheei răvăşit, îi apăru în faţă.
- Un eşec total, spuse ea zâmbitoare. Cred că, Omule cu Lance, aduci ghinion, şi chicoti mulţumită.
- Ce e aşa amuzant şi cum ai făcut asta?
- E amuzant că după atâţia ani în care vin aici în căutare de vrăjitori, în cele din urmă am găsit un om-lup pe care l-a înghiţit focul. Dar şi mai amuzant e că insula aia nu va mai apărea niciodată. Cum am făcut asta, ar trebui să-ţi răspunzi singur.
- Da, eşti vrăjitoare. Dar, totuşi, ce e cu insula aia?
- Gândeşte-te singur.
Rămaseră tăcuţi mult timp. Bărbatul începuse s-o admire în tăcere. Era atât de imprevizibilă şi plină de resurse.
Adormi. Visul veni şi el asemeni unei ploi calde. Insula se vedea în toate colţurile mării, oriunde şi-ar fi întors privirea ea era acolo. Ameţitoare. Flăcări purpurii se ridicau de pretutindeni. Gânduri, altele decât ale sale. Fiori reci şi calzi. Şi-apoi o simţi. Lancea i se zbătea în mână cu un sentiment de bucurie.
Bărbatul se trezi în miez de noapte. Laheea îl privea înţelegătoare. El privi luna. Albă, rece, sclipind ca şi gheaţa în valurile mării.
- A fost un vis. Încă de când am păşit pe insulă. Nu-i aşa? Nu m-ai lăsat să îi privesc în ochi pentru a nu le vedea privirile goale. Acum încep să înţeleg. Dar visele ar trebui să fie frumoase.
- A fost un vis frumos. Un vis ce ţi-a adus un pic de aventură. Dar cel puţin acum sunt convinsă că tu eşti cel pe care-l caut, Hanniel.
Bărbatul se simţea copleşit dintr-o dată. Imaginea beţivilor îi apăru tot mai calră şi aproape că îşi amintea întâmplarea, dar o lăsă să fugă înainte ca soarele să răsară.
- Şi sirenele? întrebă el.
Laheea se făcu roşie ca para:
- Visul s-a dus, Hanniel. S-a dus. Sirenele nu există.
- Cine spune asta? se întrebă pe sine.
Lancea se zgâlţâi nervoasă şi repetă pe un ton sarcastic: „ Şi sirenele?". Bărbatul o smuci şi o aruncă pe punte. Apoi cu o privire răvăşită i se adresă Laheei:
- Şi dacă există?
- Atunci nu voi fi nevoită să te ucid, răspunse ea nervoasă. Dar până nu zăreşti măcar una, te rog, nu mă înnebuni.
- Şi palatul ăla pe care îl căutăm, e tot un vis?
Laheea îl privi stupefiată. Soarele se revărsă pe chipul ei cu mânie. O sclipire albă se întinse pe ape apoi dispăru.
- Ţi-am creat un vis pentru că am vrut să văd dacă eşti în stare să pătrunzi în el. Şi eşti. Nimeni nu a mai reuşit până acum. Dar, dacă Palatul Visului, este sau nu o nălucă, o halucinaţie, asta vei şti doar tu.
Bărbatul lăsă privirea să-i cuprindă marea.
- Mai am o nelămurire.
- E doar vina mea, se văicări Laheea.
- Dacă vrăjitoarele nu visează, cum se face că tu ai fost acolo?
- Acolo unde? Totul a fost în mintea ta, a fost visul tău şi m-ai purtat cu tine în gând. Ce vrei să dovedeşti de fapt? Vrei să-mi spui că am visat şi eu? Vrei să mă faci să cred că într-o zi ar fi posibil?
- De ce nu? Mi se pare firesc.
- Eşti singurul om căruia i se pare firesc. Ţi-am spus doar, nici măcar oamenii nu mai visează. Dar acum poţi salva visele tuturor, bune sau rele. Simţi nevoia de-a găsi răspunsurile prin graiul meu, dar adevărul este că ele se găsesc numai în tine. Eu nu mă pot amesteca.
Lancea se ridică şi rămase pentru un timp în aer. Bărbatul o prinse în palme.
- Şi-atunci, eu cum voi şti când visez şi când sunt treaz?
- O să ştii. Nu îţi fă griji.
- Ba sigur că îmi fac, pentru că acum mă întreb dacă ieri nu am văzut cu adevărat pământ.
Laheea oftă. Trase de cârmă, îi puse piedica şi îl privi rece.
- Hanniel, îţi jur că eşti cel mai complicat om pe care l-am cunoscut. Vei şti. Crede-mă că vei şti. Aşa cum ştii că ai văzut insula ieri. Insula există, doar că tu nu ai fost cu adevărat acolo, şi totuşi visul tău s-a întâmplat în realitate. Eu l-am creat pentru tine şi pentru ei. Ştiam că nu o să-ţi poţi ţine gura şi că totul se va destrăma, aşa cum şi blestemul lor s-a destrămat.
- O insulă fantomă, aşa cum sunt castelele de sub mare?
Laheea zâmbi, iar zâmbetul acela îi oferi răspunsul. Hanniel îşi lăsă privirea captivă în valurile unduitoare. Lancea se smuci mulţumită şi, adormi.
PRO-PORŢIE
LINK-URI ALESE
SFera
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sferaonline.ro
RomâniaSF online
Redactor: Mugur Cornilă
http://www.rosf.ro
Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://http://www.hgwells.ro/
Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/
Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro
Ţesătorul
Redactor: Florin Pîtea
http://www.amaltea.ro/tesatorul
http://www.geocities.com/themaddancinggod
Sergiu Someşan - Proză fantastică şi SF
http://sergiusomesan.wordpress.com/
Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/
LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/
Noesis
http://www.noesis.ro
Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro
Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/
Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/
Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro
TV Blog - Blogul iubitorilor de seriale TV
http://www.tvblog.ro
Scifi Team
http://www.scifiteam.ro
ARHIVA ON-LINE
Pro-Scris nr. 01
(17.07 - 15.09.2000)
Pro-Scris nr. 02
(17.09 - 17.12.2000)
Pro-Scris nr. 03-04
(18.12.2000 - 23.04.2001)
Pro-Scris nr. 05-06
(24.04 - 08.08.2001)
Pro-Scris nr. 07-08
(09.08 - 19.11.2001)
Pro-Scris nr. 09-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)
Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)
Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)
Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)
Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)
Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)
Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)
Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)
Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03.2004 - 27.06.2004)
Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)
Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)
Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)
Pro-Scris 1 / 2005 (nr. 33-34)
(20.04.2005 - 30.06.2005)
Pro-Scris 2 / 2005 (nr. 35-36)
(01.07.2005 - 15.01.2006)
Pro-Scris 3-4 / 2005 (nr. 37-40)
(16.01 - 10.04.2006)
Pro-Scris 1 / 2006 (nr. 41-42)
(11.04 - 27.08.2006)
Pro-Scris 2-3 / 2006 (nr. 43-46)
(28.08.2006 - 14.06.2007)
INDEX DE AUTORI
* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Andersen, Hans Christian - Picătura de apă (Pro-Ton 41-42)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Aramă, Horia - Colecţionarul de insule (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Barthes Roland - Nautilus şi „Corabia beată" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bălaşa, Titus - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boda, László - Aldous Huxley şi existenţa lipsită de speranţă (Pro-Gresii 47-50)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bucurescu, Adrian - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Bugariu, Voicu - O bună carte demodată (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Bugariu, Voicu - Postmodernismul şi sefistii români (Pro-Gresii 47-50)
Cassian, Nina - Capcana (Va urma 35-36)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Între aici şi altundeva. Fascinaţia unei Alte Lumi (Pro-Poziţii 35-36)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Valar (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Maiar (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Oromë (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Colin, Vladimir - Castelul din Carpaţi, azi (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 1 (Pro-Puneri 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 2 (Pro-Puneri 37-40)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 3 (Pro-Puneri 41-42)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 4 (Pro-Puneri 43-46)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cotoc, Zaharia - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (textul original) (Pro-Gresii 43-46)
Cowie, Jonathan - euROcon 2001 (în traducere) (Pro-Gresii 43-46)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)
Cozmiuc, Constantin - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie (Pro-File 33-34)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Crohmălniceanu, Ovid S. - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Cubleşan, Constantin - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Dan, Sergiu Pavel - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 1 (Pro-Puneri 35-36)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 2 (Pro-Puneri 37-40)
Ehrenburg, Ilya - Întâlniri cu Capek şi Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Eliade, Mircea - O călătorie spre centrul pământului (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)
Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
George, Alexandru - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)
Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi, Simone - Halloween, ardeleneşte (Pro-Ton 35-36)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)
Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)
Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák György - SFera şi artele magice (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák György - Autografe craiovene (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák György - O utopologie literară (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák, György - Un tărâm de explorat: Borderlands (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák, György - Pre-Luare (Pro-Test 35-36)
Györfi-Deák, György - Teologie şi Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Un studiu în albastru (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Confuzii verniene (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Györfi-Deák, György - Autograf MJM (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Pre-Stanţă (Pro-Test 37-40)
Györfi-Deák, György - Fabulă (Pro-Ton 37-40)
Györfi-Deák, György - Colocviu SF la Budapesta (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Helion (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Înşelători şi înşelătorii (Pro-Poziţii 37-40)
Györfi-Deák, György - Elfi (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât carbonul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - Lumea la microscop (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Infinitul cu clopoţei (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Dreptul la succes (Pro-Ton 41-42)
Györfi-Deák, György - Pre-Sus (Pro-Test 41-42)
Györfi-Deák, György - Între tradiţie şi distopie (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Goldberry (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Zmeul ca valoare absolută (Pro-Poziţii 41-42)
Györfi-Deák, György - Conferinţă Tolkien la Oxford (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Györfi-Deák, György - Anticipaţii argeşene (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Alte „Autografe” craiovene (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Pre-Meditare (Pro-Test 43-46)
Györfi-Deák, György - Un alt contact ratat (Pro-Poziţii 43-46)
Györfi-Deák, György - Despre polemici (Pro-Gresii 43-46)
Györfi-Deák, György - Contact 2006 (Pro-Poziţii 43-46)
Györfi-Deák, György - Fundătura (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Györfi-Deák, György - Helion 2 (Pro-File 43-46)
Györfi-Deák, György - Poveşti fără Alisa (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Pre-Dator (Pro-Test 47-50)
Györfi-Deák, György - Primul roman apocaliptic autohton (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - H de la Hrană (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Repovestiri senine (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Clipa eternă (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Pro Spes (Pro-Poziţii 47-50)
Györfi-Deák, György - Micile Apocalipse (Pro-Poziţii 47-50)
Haulică, Michael - Mirări, veşti bune, gelozii (Pro-Gresii 35-36)
Hobana, Ion - Trei simboluri ale anticipaţiei clasice: Robur, „Albatrosul", „Groaza" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Hobana, Ion - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Hobana, Ion - Eliberator al gîndirii şi al imaginaţiei (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)
Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)
Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ionescu, Cătălin - Pre-Cădere : Star Wars 3 sau câteva decenii de copilărie (Pro-Test 35-36)
Ionescu, Cătălin - Insuportabila frivolitate a prestanţei profesioniste (Pro-Gresii 35-36)
Ionescu, Cătălin - CPSF: O jumătate de veac (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - Pre-Car: Epitaf pentru cyberpunk (Pro-Test 37-40)
Ionescu, Cătălin - Centrul Labirintului (Pro-Eminenţe Cornel Robu 37-40)
Ionescu, Cătălin - Fascinaţia Stargate (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Adrian Bănuţă, redactor-şef la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare (Pro-Test 41-42)
Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 1 (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Dictionarul SF (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Ionescu, Cătălin - Helion 1/2006 (Pro-File 41-42)
Ionescu, Cătălin - Pre-Ocupare: Despre prezentul privit cu teamă dinspre viitor 2 (Pro-Test 43-46)
Ionescu, Cătălin - Lungul drum de la teribilism la profesionalism 2 (Pro-Eminenţe JSF 43-46)
Ionescu, Cătălin - „Omagiul” revizuit al unei reeditări (Pro-Poziţii 43-46)
Ionescu, Cătălin - Helion 3 (Pro-File 43-46)
Ionescu, Cătălin - 10 întrebări în exclusivitate pentru Ionuţ Bănuţă, redactor la Jurnalul SF (Pro-Eminenţe JSF 43-46)
Ionescu, Cătălin - nume articol (Pro-Test 47-50)
Ionescu, Cătălin - nume articol (Pro-File 47-50)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 1975 (Pro-Gresii 47-50)
Ionescu, Cătălin - Scurte aprecieri ale relaţiei dintre science fiction şi Securitate (Pro-Puneri 47-50)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Dialoguri despre lumea lui Tolkien (Pro-Gresii 35-36)
Lazu, Robert - Întoarcerea dragonului rătăcitor (Pro-Gresii 37-40)
Lazu, Robert - J.R.R. Tolkien şi dragonii (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Lazu, Robert - Tolkien şi Cavalerul Verde (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Lazu, Robert - Prejudecăţi în ţara literelor (Pro-Puneri 43-46)
Lazu, Robert - Misterioasa transformare (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)
Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Martin, Victor - Omul providenţial 1 (Pro-Ton 43-46)
Martin, Victor - De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului (Pro-Gresii 43-46)
Martin, Victor - Cititul involuntar (Pro-Gresii 47-50)
Martin, Victor - Înapoi, la conţinutul fondului problemei! (Pro-Gresii 47-50)
Martin, Victor - Omul providenţial 2 (Pro-Ton 47-50)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)
Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)
Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)
Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Opriţă, Mircea - Un tratat despre SF (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Opriţă, Mircea - Eternul Jules Verne (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Opriţă, Mircea - Florin Manolescu (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Poziţii 37-40)
Opriţă, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Opriţă, Mircea - Scurtă istorie a unei „istorii alternative” (Pro-Puneri 47-50)
Opriţă, Mircea - Accente necesare (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Orwell, George - Noi, de E. I. Zamiatin (Pro-Puneri 41-42)
Orwell, George - Wells, Hitler şi Statul Mondial (Pro-Puneri 43-46)
Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Papilian, Victor - Lacrima (Pro-Ton 43-46)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)
Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Pîrligras, Viorel - Lumea lui Tolkien, aşa cum e (Pro-Gresii 35-36)
Popa, Mircea - Cronologie Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Popa, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Popescu, Dan - Foto-ghicitoare (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt către Scriitori 2001 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Premiile SIGMA Ediţiile 2001-2002 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anii 2000-2004 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2002 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2003 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2004 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2005 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt de re-venire (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Propuneri pentru Premiile de Excelenţă (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Regulament Premiile SIGMA 2005 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - In memoriam Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Alexandru Ungureanu 35-36)
Popescu, Dan - Nimic nou lîngă Băneasa (Pro-Ton 41-42)
Popescu, Dan - Cărţi F şi SF apărute în anul 2005 (Pro-File 41-42)
Popescu, Dan - O sută de paşi (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute pînă la 20.07.2006 (Pro-File 43-46)
Popescu, Dan - Cărţi F & SF apărute în 2006 (Pro-File 47-50)
Popescu, Dan - O mărturie în acest sens (Pro-File 47-50)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Preda, Ion Aurel - Notă introductivă la volumul „Povestiri” (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)
Radu, Liviu - Literatură popular-elitistă (Pro-Poziţii 35-36)
Radu, Liviu - Cărămizi (Pro-Poziţii 37-40)
Radu, Liviu - O antologie demnă de interes (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Un roman deosebit (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O antologie interesantă (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Reţete, reţetari şi intrigi de palat (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O lume care încearcă să afle ce a fost (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Cartea ramâne mai bună decât filmul (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Magia între vis şi realitate (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Lume, lume virtuală! (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Tranziţii în principal tehnologice (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - O Veneţie underground (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Poveşti cu vampiri în manieră modernă (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - Riscurile de a avea telefon mobil (Pro-Poziţii 47-50)
Radu, Liviu - De data asta, despre voodoo şi zoombi (Pro-Poziţii 47-50)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 1 (Pro-Puneri 35-36)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 2 (Pro-Puneri 37-40)
Robu, Cornel - „Manechinul lui Igor” de Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)
Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Stoica-Mujea, Oana - Iubirea unui vrăjitor (Pro-Ton 41-42)
Stoica-Mujea, Oana - Miracol şi Catastrofă (Pro-Eminenţe Tolkien 47-50)
Stoica-Mujea, Oana - Omenirea s-a născut dintr-un vis (Pro-Poziţii 47-50)
Stoica-Mujea, Oana - Insula pierdută (Pro-Ton 47-50)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Szerb, Antal - H. G. Wells (Pro-Eminenţe H. G. Wells 47-50)
Tache, Simona - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Tamaş, Cristian - Apariţii editoriale SF şi F 2005 (Pro-File 37-40)
Tamaş, Cristian - Those barren leaves (Pro-Eminenţe JSF 41-42)
Tamaş, Cristian - Aparitii editoriale SF & F 2006 (Pro-File 43-46)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 3 (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 4 (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 5 (Pro-Eminenţe Tolkien 41-42)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Craciun 6 (Pro-Eminenţe Tolkien 43-46)
Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Vighi, Daniel - Literatura S.F. (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Vilius, Virgona - Sferele Dyson: Un impas pentru spaţioingineria contemporană (Pro-Gresii 41-42)
Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Incidentul „Mintaka 3” (Pro-Gresii 41-42)
Vilius, Virgona - Ameninţarea din umbră. Frustrarea personală (Pro-Puneri 43-46)
Vilius, Virgona - De vorbă cu d-nul Gerald D. Nordley despre Sferele Dyson şi unde tractoare (Pro-Puneri 43-46)
Vilius, Virgona - Agonia teismului în viziune „trekistă”: Continuumul Q (Pro-Gresii 43-46)
Vilius, Virgona - Suferinţa subiectivă. Cinci lumini (Pro-Gresii 43-46)
Vilius, Virgona - De vorbă cu Gerald D. Nordley (Pro-Puneri 47-50)
Voiculescu, Vasile - Arhitectul (Va urma 37-40)
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)
Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Pro-Ton 33-34)
Zaciu, Mircea - Victor Papilian (Pro-Eminenţe Victor Papilian 43-46)
PRO-NUME
LISTA NEAGRĂ
rEAliZaTORi:
Györfi-Deák György- wEbmaSTer / ediTOr-şeF
Cătălin Ionescu- weBmAsTEr / eDiTOr
aU CoLAboRaT:
Voicu Bugariu
Victor Martin
Dan Popescu
Liviu Radu
Oana Stoica-Mujea
Virgona Vilius
Free JavaScripts provided
by The JavaScript Source
PRO-SCRIS
VA URMA?
Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi,
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anume confuzie
ca legătura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuză în sfârşit marea
că-i prea manieristă...
Astfel îndrăznesc să numesc viaţa:
acea caznă fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.
(Mircea Dinescu - Naşterea unei definiţii)
din volumul
Mircea Dinescu - Moartea citeşte ziarul,
Editura Cartea românească, 1990, p. 16.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu