joi, 10 iulie 2014

Pro-Scris 3-4 (43-46) / 28 august 2006

.

PRO-DOMO
Györfi-Deák György - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Pre-Ocupare: Despre prezentul privit cu teamă dinspre viitor (2)
Györfi-Deák György - Pre-Meditare

PRO-EMINENŢE
 * Jurnalul SF
     Cătălin Ionescu - 10 întrebări în exclusivitate pentru Ionuţ Bănuţă, redactor la Jurnalul SF
     Cătălin Ionescu - Lungul drum de la teribilism la profesionalism
(Jurnalul SF în istoria science-fiction-ului românesc) (2)
 * Victor Papilian
     Mircea Popa - Cronologie Victor Papilian
     Titus Bălaşa - Victor Papilian
     Adrian Bucurescu - Victor Papilian
     Zaharia Cotoc - Victor Papilian
     Ovid S. Crohmălniceanu - Victor Papilian
     Constantin Cubleşan - Victor Papilian
     Sergiu Pavel Dan - Victor Papilian
     Alexandru George - Victor Papilian
     Ion Hobana - Victor Papilian
     Mircea Opriţă - Victor Papilian
     Mircea Popa - Victor Papilian
     Cornel Robu - „Manechinul lui Igor” de Victor Papilian
     Simona Tache - Victor Papilian
     Mircea Zaciu - Victor Papilian
 * J.R.R. Tolkien
     Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Enciclopedia Tolkien: Oromë
     Györfi-Deák György - Enciclopedia Tolkien: Fundătura
     Robert Lazu - Misterioasa transformare
     J. R. R. Tolkien - Scrisorile de Crăciun ale tatii (6)

PRO-FILE
Györfi-Deák György - Anticipaţii argeşene (Antarg 6)
Györfi-Deák György - Alte „Autografe” craiovene (Autograf MJM)
Györfi-Deák György - Helion 2
Cătălin Ionescu - Helion 3
Cristian Tamaş - Aparitii editoriale SF & F 2006
Dan Popescu - Cărţi F & SF apărute pînă la 20.07.2006

PRO-PUNERI
Cătălin Constantinescu - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley (4)
Robert Lazu - Prejudecăţi în ţara literelor
Virgona Vilius - De vorbă cu d-nul Gerald D. Nordley despre Sferele Dyson şi unde tractoare
George Orwell - Wells, Hitler şi Statul Mondial
Virgona Vilius - Ameninţarea din umbră: Frustrarea personală

PRO-POZIŢII
Györfi-Deák György - Contact 2006 (Carl Sagan)
Györfi-Deák György - Un alt contact ratat (Fraţii Strugaţki)
Cătălin Ionescu - „Omagiul“ revizuit al unei reeditări (Robert Silverberg)

PRO-GRESII
Jonathan Cowie - euROcon 2001 (textul original)
Jonathan Cowie - euROcon 2001 (în româneşte)
Victor Martin - De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului
Virgona Vilius - Agonia teismului în viziune trekistă: Continuumul Q
Virgona Vilius - Suferinţa subiectivă: Cinci lumini
Györfi-Deák György - Despre polemici

PRO-TON
Victor Martin - Omul providenţial
Victor Papilian - Lacrima

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Lista neagră

PRO-SCRIS
Va urma?





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu

Györfi-Deák György


Acest număr apare în toiul celei mai ample dosariade de după Revoluţie. Zicea Mihai Pacepa că unul din zece români a fost colaborator al Securităţii? Iată că lucrul începe să se adeverească. În afară de activişti, profesori, sportivi, cercetători, ziarişti, Securitatea îi urmărea atent şi pe scriitori. Probabil că în arhiva moştenită de SRI există o documentaţie bogată referitoare la viaţa din cenaclurile literare, nu numai rapoartele întocmite de Carol Sebestyén despre lirica lui Adrian Bodiu. De altfel, precum rezultă din scandalul amintit, viaţa sexuală a creatorilor prezenta un interes deosebit, deoarece orice ignorare a normelor eticii şi moralei socialiste putea fi folosită ca mijloc de şantaj, pentru racolarea de „surse” şi transformarea lor în turnători.

Dar să nu ne iluzionăm ca delaţiunea şi transformarea organelor de stat în organisme menite să supravegheze cetăţenii este o invenţie a „Geniului Carpaţilor”. Precum dovedeşte Cătălin Ionescu, în primul dintre cele două „Pro-Teste” transformate în editoriale: Pre-Ocupare (2), serialele americane au început să prezinte o altă viziune asupra terorismului şi corupţiei de peste Ocean: „răul politic, care sălaşluia de obicei în câţiva politicieni imorali şi lacomi, îşi mută centrul de greutate de la parlament la preşedinţie”. Desigur, efectele speciale au un rol important în captarea atenţiei publicului, dar ele singure nu asigură succesul unui serial, precum „Stargate-SG1”, aflat în prezent în cel de-al zecelea sezon de difuzare. Dintre toţi tartorii de la început, a rămas în viaţă doar Baal, personaj amintit atât în Biblie (profetul Ilie i-a înfruntat pe preoţii lui Baal), cât şi venerat pe teritoriul fostelor provincii romane, înclusiv la noi în ţară. Györfi-Deák György ne oferă un subiect de „Pre-Meditare” asupra celor vechi, dar, vorba poetului, „nouă toate”.

Codul moral al haiducilor literari a rămas, vreme de peste şase (baros)ani (2000-2006), tot cel enunţat în „Pro-Teze”. Recunoaştem „spăşiţi, dar fericiţi” că treaba cu anii şi barosanii e o joacă de copii, dar ea ne menţine spiritul critic liber şi neînfrânat, bun exemplu pentru tinerii care cred în viitorul literaturii ştiinţifico-fantastice româneşti.

În numărul anterior, ne-am amintit că în 4 iunie 1996, cu 10 ani în urmă, a apărut ultimul număr al unicului săptămânal de SF din Europa, „Jurnalul SF”. Datorită complexităţii subiectului, am împărţit materialele primite în două „Pro-Eminenţe” succesive. Dacă în prima parte Cătălin Ionescu l-a chestionat pe Adrian Bănuţă, acum i-a venit rândul lui Ionuţ Bănuţă să răspundă la „10 întrebări în exclusivitate”. Cătălin Ionescu îşi încheie ampla analiză: „Lungul drum de la teribilism la profesionalism”, prin prezentarea succintă a numerelor 101-169 ale „singurului săptămânal SF” de la noi şi din Europa şi a unor concluzii generale.

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la dispariţia profesorului de anatomie şi prozatorului Victor Papilian. Nu cunoaştem data exactă a decesului. În lista aniversărilor de pe situl revistei „România literară” e trecut 13 august 1956. În „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români”, Mircea Zaciu a consemnat 14 august. Cronologia alcătuită de Mircea Popa şi publicată în volumul „Lacrima” indică 15 august. Ca să nu se certe nici cu unii, nici cu alţii, „Dicţionarul cronologic de literatură română” (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.494-495) a precizat doar luna. Din păcate, n-am putut consulta monografia „Viaţa lui Victor Papilian” de Titus Bălaşa (Editura Aius, 2002), dar în prefaţa la volumul „Ceartă oltenească” (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973) incertitudinea era perpetuată: „La stingerea scriitorului din viaţă, în august 1956, gazetele subliniau meritele omului de ştiinţă, însă lăsau sub tăcere scrisul său.”

Deşi a avut convingeri de stânga şi a făcut parte din Partidul Social-Democrat (cel din perioada interbelică), Victor Papilian nu i-a simpatizat pe comunişti. Dimpotrivă, într-o serie de scrieri cu specific science-fiction a înfăţişat „anumite realităţi aberante ale sistemului social din Uniunea Sovietică” (Constantin Cubleşan). După terminarea războiului, puterea proletară a socotit că nuvelele respective reprezintă un afront la adresa „marelui prieten de la Răsărit” şi a luat toate măsurile necesare pentru anihilarea unui oponent atât de proeminent: fondator al învăţământului românesc de medicină din Cluj, al Societăţii Scriitorilor Români din Ardeal, al primei Societăţi de antropologie din ţară, director al Operei române şi al Teatrului Naţional din Cluj etc.

Mai întâi, în 12 octombrie 1946, un oarecare dr. V. Nămui a publicat în „Lupta Ardealului" articolul „D. prof. dr. Victor Papilian faţă cu medicina socială", urmat imediat de un altul, într-o tonalitate şi mai dură, semnat: „Redacţia” (Mircea Popa). „Este pensionat forţat în 1947, la 59 de ani, şi apoi cunoaşte, timp de câţiva ani, atrocităţile închisorilor politice comuniste” (Adrian Bucurescu). Acuzaţiile de „naţionalism, antisemitism şi mai ales de faptul de a fi un adept al ideologiei... putrede, burgheze” (Constantin Cubleşan) au avut o evidentă natură politică. Manuscrisele i-au fost confiscate. Ulterior, ele au fost furate din arhivele organelor de stat spre a fi vândute la negru, după cum susţine Zaharie Cotoc într-un articol din „Gazeta de Bistriţa”. Din câte ştim, Victor Papilian a fost eliberat în 1951 şi a lucrat în laboratorul Catedrei de zoologie din Cluj până în 1956, pensionându-se definitiv cu foarte puţin timp înainte de moarte. Dispariţia savantului şi omului de cultură a fost semnalată într-un necrolog publicat de C. C. Velluda în „Clujul medical” (Mircea Popa).

În 24-26 iunie 2005, în Cluj-Napoca a avut loc Simpozionul Naţional „In memoriam Victor C. Papilian”, organizat de Catedra de Anatomie şi Embriologie de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Cei interesaţi de activitatea ştiinţifică a scriitorului vor afla mai multe din relatarea făcută de Prof. Univ. Dr. Simona Tache, publicată în „Adevărul de Cluj” din 29 iunie 2005. Acest aspect al vieţii prozatorului nu poate fi ignorat deoarece, precum remarca Mircea Zaciu, eroii romanelor şi povestirilor scrise de Victor Papilian sunt, de regulă, „medici sau savanţi al căror echilibru sufletesc e afectat de intervenţia unor «accidente» inexplicabile în existenta şi placida «certitudine» a rezultatelor ştiinţei”. (Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, 2000)

Mircea Opriţă considera în „Anticipaţia românească” (Editura Viitorul Românesc, 2003) că terifiantul ştiinţific cultivat de Victor Papilian reprezintă „un fantastic ieşit din crispare intelectuală şi deloc străin de o anume tensiune «filosofică», produsă de conflictul dintre materialismul ateist şi spiritualism”. Sergiu Pavel Dan îl situează, în buna vecinătate a lui Gib Mihăescu, pe «hotarul nestatornic» „al interferenţelor dintre insolitul pur psihologic şi fantasticul interior, zonă de permanente dispute între proza de analiză şi cea declarat fantastică”. (Proza fantastică românească, Editura Minerva, 1975)

„Victor Papilian s-a manifestat în science-fiction doar incidental, dar a ştiut, cu mână de maestru, să-i atingă infailibil nervul vital.” (Cornel Robu) La 50 de ani de la dispariţia autorului, disputele asupra semnificaţiei şi valorii unora dintre nuvelele sale continuă. Să luăm un singur exemplu: „Lacrima”, apărută în volumul „Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire” (1943). Ea „are ca protagonist pe un matematician care îşi notează cu maximă luciditate, dar şi cu tot atâta neîncredere în explicaţia ştiinţifică, o întâmplare în care planul realităţii celei mai stricte alternează cu acela al fanteziei care ar putea rezulta dintr-o simplă halucinaţie”. (Alexandru George, prefaţă la antologia „Masca”, Editura Minerva, 1982). În amplul studiu introductiv din volumul omonim, apărut la Editura Minerva în 1997, Mircea Popa crede că „Lacrima” are ca resort „o atracţie morbidă spre o iubire ireală, halucinatorie”. Referindu-se la ea, Ovid S. Crohmălniceanu nota: „acolo unde procesul psihic îşi păstrează autenticitatea şi nu e silit să ia o nefericită turnură tezistă, evoluţia lui insolită creează o atmosferă fascinantă, care intrigă tocmai prin lipsa ei de miraculos”. (Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Minerva, 1972) O opinie asemănătoare este susţinută şi de Constantin Cubleşan: „demersul haloului fantastic justifică introspecţii în psihologiile abisale”. (Povestiri fantastice, Editura Sarmis, 1994)

În prezentarea din antologia „Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, Ion Hobana reţine o mărturisire ce confundă autorul cu personajele sale: „sunt un ins nu devotat, ci robit ştiinţei” şi, în mod surprinzător, propune o interpretare inedită, considerând că „Lacrima” este o „nuvelă agitând stindardul prăfuit al metempsihozei”. Cel mai entuziast comentariu îi aparţine lui Titus Bălaşa:

„Povestirea este o alegorie. Sensurile ei trimit la ideea că opera de artă, inspirată de o realitate istorică, trecătoare, devine o existenţă de sine stătătoare, «misterioasă», dăinuind peste milenii. Între domeniul ştiinţei şi al artei se află un prag hotărâtor. Ştiinţa e domeniul raţiunii, arta, al sensibilităţii. Adevărul ştiinţei este unul, al artei, — altul. Menită perenităţii, opera de artă păstrează un nucleu inefabil, intraductibil logic, accesibil numai sensibilităţii”. (Ceartă oltenească, Editura Scrisul Românesc, 1973)

În concluzie, să-l cităm iarăşi pe criticul şi profesorul Cornel Robu: „Ca scriitor, Victor Papilian ştie să fie frapant şi frisonant, iar ca om, ca om de ştiinţă şi ca om de ştiinţă român, ştie să fie demn cu naturaleţe şi să impună prestant şi dezinvolt o prezenţă, firesc şi fără ostentaţie”.

Ultima secţiune de „Pro-Eminenţe” este în continuare dedicată, ca de obicei, lui J.R.R. Tolkien. Prima „Enciclopedie Tolkien” românească a fost definitivată încă în toamna anului 2005 şi, pentru a menţine treaz interesul publicului până va fi publicată, reproducem alte două articole din cuprinsul ei: unul despre valarul „Oromë”, scris de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi şi altul despre „Fundătura”, casa unde au locuit Bilbo şi Frodo Baggins, de Györfi-Deák György. Robert Lazu a fost invitat de Stratford Caldecott să participe la o importantă „Conferinţă Tolkien la Oxford”. Câteva fragmente au fost publicate sub titlul „Misterioasa transformare. Despre Bilbo, Frodo şi alte personaje din lumea lui Tolkien” în revista „Adevărul literar şi artistic”, nr. 824-826/ 24 iunie, 1 şi 8 iulie 2006 . Simone Györfi a continuat traducerea „Scrisorilor de Crăciun”, ajungând la partea a şasea, cuprinzând răvaşele din 1935 şi 1936.

Rubrica „Pro-File” e mai bogată ca niciodată, dovadă că viaţa literară nu e pe ducă. La Piteşti apare fanzinul „Antarg”, continuatorul unei tradiţii anterevoluţionare, despre care vorbeşte Györfi-Deák György în „Anticipaţii argeşene”. Tot el prezintă şi ultimele numere ale revistei de cultură „Autograf MJM” din Craiova: „Alte «Autografe» craiovene”. Magazinul „Helion” îşi continuă seria de noi apariţii, discutate în cronicile „Helion 2” de Györfi-Deák György şi „Helion 3” de Cătălin Ionescu. Cum vremea a trecut, s-a adunat şi un raft de noutăţi editoriale. Dan Popescu a adunat o listă de noutăţi: „Cărţi F & SF apărute în anul 2006”, iar Cristian Tamaş ne prezintă lansările din luna august: „Aparitii editoriale SF & F 2006”.

Prima dintre „Pro-Puneri” reprezintă partea finală din studiul „Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley”, apărut în monografia critică a lui Cătălin Constantinescu „Paradigme literare ale utopiei”. Tot aici am reprodus un articol incitant semnat de Robert Lazu, Prejudecăţi în ţara literelor. Virgona Vilius stă „De vorbă cu d-nul Gerald D. Nordley despre Sferele Dyson şi unde tractoare”. Întrucât pe 13 august s-au împlinit 60 de ani de când Herbert George Wells a murit, am socotit nimerit să traducem o primă parte dintr-un articol deosebit de critic, dar nu lipsit de respect, scris de George Orwell: „Wells, Hitler şi Statul Mondial”, scris în 1941. Tot Virgona Vilius scrie despre ultimul episod din seria Star Wars: Ameninţarea din umbră (Frustrarea personală).

Rubrica „Pro-Poziţii” grupează două cronici de Györfi-Deák György. Prima, „Contact 2006”, se referă la prima traducere românească a romanului „Contact” de Carl Sagan, realizată de Radu Pavel Gheo. Profitând de ocazie, comentatorul o compară cu ediţia maghiară, una cumplit de cenzurată, ca să desluşească realităţile incomode evitate de „cerberii culturali”. A doua, „Un alt contact ratat”, prezintă un roman SF celebru, dar încă necunoscut publicului autohton, „Hotelul «La alpinistul mort»¨ de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki. Cătălin Ionescu tratează cu uşoară tristeţe rebelă o reeditare a Editurii Nemira a unui volum faimos de povestiri semnat de Robert Silverberg, în cronica „Omagiul“ revizuit al unei reeditări.

La rubrica „Pro-Gresii” reproducem în original şi în traducerea lui Cătălin Ionescu un fragment dedicat eşecului numit „euROcon 2001”, preluat dintr-un ciclu dedicat de Jonathan Cowie manifestărilor similare organizate în ultimii cinci ani: http://www.concatenation.org/conrev/decadeeurocons05.html, text la care am făcut referinţă în cronica la revista „Helion 2”. Scriitorul craiovean Victor Martin ne îndrumă să parcurgem la pas drumul „De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului”. Györfi-Deák György meditează asupra felului cum ar trebui să decurgă dialogul dintre critici în momentul când disputa de idei se încinge: „Despre polemici”.

Virgona Vilius este un pasionat explorator al universului prezentat de serialul Star Trek. În numărul trecut, el a studiat „Sferele Dyson: Un impas pentru spaţioingineria contemporană”. Acum îşi continuă cercetarea cu o analiză a unuia dintre cele mai surprinzătoare personaje din „Generaţia următoare”: „Agonia teismului în viziune trekistă. Continuumul Q”. Episodul „Chain of Command” l-a determinat să scrie eseul „Suferinţă subiectivă. Cinci lumini”.

În cadrul secţiunii „Pro-Ton”, prezentăm nuvela „Lacrima” de Victor Papilian, selectată ca să reprezinte proza SF scrisă de regretatul scriitor şi om de cultură clujean. Cititorii se pot deconecta citind o primă parte din nuvela lui Victor Martin, „Omul providenţial”, pe care o vom termina în numărul următor.

Realizatorii „Pro-Scris” au străbătut codrii deşi ai internetului şi au poposit într-o poiană fermecată, numită „Pro-Porţie”. Aici, în dulcea ospeţire a ielelor, au avut răgazul să aleagă şi să marcheze o serie de repere pe harta unor Link-uri alese. Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi Arhiva on-line pusă la dispoziţia lor. De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi să vadă cine a semnat în numerele trecute ale revistei, a fost alcătuit un Index de autori.

Lista neagră ce cuprinde componenţa redacţiei şi numele colaboratorilor din acest număr vă este dezvăluită la secţiunea Pro-Nume, în luminile hipnotice ale unui progrămel Java scris de Jared Smith-Mickelson.

Poate că unii vor considera că acest „Pro-Scris” este unul răzvrătit şi nu vor greşi, doar aşa a fost „ab initio”. Îi vom ruga să citească poezia scrisă de Maria Celeste Celi, „Cum costă tăcerea cuvântul”. Întotdeauna revista noastră şi-a încheiat sumarul sub semnul întrebării: „Va urma?”. Până acum, răspunsul a fost afirmativ, în chip de avertizare a tuturor adversarilor, ponegritorilor şi băgătorilor de beţe-n roate, să nu creadă că science-fictionul românesc e un sat fără câini; da, din respect faţă de munca înaintaşilor, de speranţele colaboratorilor şi de aşteptările cititorilor.





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.50web.com
Mirror-ul http://proscris.atspace.com nu este funcţional.
A redevenit funcţional şi vechiul mirror http://proscris.web1000.com - cum însă conducerea reţelei Web1000 a renunţat la politica "zero-adds" (şi există şi alte dificultăţi tehnice ale arhivei on-line) acest site nu este suportat oficial de revista Pro-Scris.

Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
   
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2006





PRO-TEST





PRE-OCUPARE: DESPRE PREZENTUL PRIVIT CU TEAMĂ DINSPRE VIITOR (2)

Cătălin Ionescu


Am vorbit în numărul trecut despre câteva seriale americane de nuanţă science fiction, printre care şi de producţia Fox initulată „24”. Un serial aparent de acţiune, dar mai degrabă un political-fiction. Un film în care mitul modern al lui Superman îmbracă hainele unui agent din serviciile speciale care luptă împotriva terorismului. Numai că agentul CTU (imaginara agenţie Counter Terrorism Unit) Jack Bauer (actorul Kiefer Sutherland) are, spre finalul seriei a 5-a (care a rulat pe ecranele americane între ianuarie şi mai 2006) o sarcină extrem de neobişnuită: să dea jos preşedintele Statelor Unite, vinovat de uciderea mai multor civili şi angajaţi guvernamentali...

Aşa cum am precizat anterior, structura acestui serial a fost construită cu grijă pentru a reliefa caracterul său ficţional. Preşedintele SUA din primele patru sezoane, David Palmer (actorul Dennis Haysbert), este un bărbat de culoare, de-o calitate morală ireproşabilă. Astfel încât jocurile de culise, de multe cu accente dramatice, din jurul Casei Albe erau contrabalansate de calităţile personajului David Palmer. Care însă, tocmai datorită caracterului său integru va refuza o nouă candidatură la preşedinţie şi va fi ucis misterios în debutul seriei a 5-a. Totuşi, chiar sub aceste premise solid ficţionale, mesajul transmis telespectatorului american este inedit: răul politic, care sălăşluia de obicei în câţiva politicieni imorali şi lacomi, îşi mută centrul de greutate de la parlament la preşedinţie. Aşa că este o distanţă ca de la cer la pământ de la un film de genul „Ziua Independenţei” în care preşedintele SUA se urcă la comanda unui avion de vânătoare pentru a participa el însuşi la războiul „de independenţă” cu fiinţele extraterestre, până la serialul „24” în care geniul răului, cel care furnizează arme de distrugere în masă extremiştilor ruşi, fără a-i păsa de „efectele colaterale”, este exact preşedintele...

Şi dacă, în bunul spirit al tradiţiei binelui şi răului american, aveţi impresia că producătorii s-au lăsat purtaţi de val, vă înşelaţi amarnic. sezonul 5 din „24” a avut un succes greu de imaginat: o audienţă record şi nu mai puţin de 12 nominalizări la premiile Emmy de anul acesta - ceremonia decernării premiilor Primetime Emmy Awards, ediţia numărul 58, se va desfăşura în 27 august. Mai mult, Studiourile Fox au semnat cu Kiefer Sutherland o extindere de contract, până în 2009, deci pentru încă 3 sezoane de serial. În următoarele serii Sutherland va fi şi producător şi se estimează că doar actoria îi va aduce un profit de 40 milioane de dolari, devenind astfel cel mai bine plătit actor din serialele dramatice.

Sigur, succesul unui serial se datorează în bună măsură jocului actoricesc, precum şi muncii uriaşei echipe din spatele camerelor. Totuşi, serialul „24”, prin definiţie, este o provocare pentru scenarişti, pentru că este suficient de greu să creezi un film de acţiune de aproximativ 18 de ore (ţinând cont că un episod durează aproximativ 45 de minute). Pusă în context, tema unui preşedinte american criminal a fost, se pare, o găselniţă bine ticluită în condiţiile societăţii americane. Totodată nu e cazul să absolutizăm, imaginarul preşedinte Charles Logan (actorul Gregory Itzin) nu este copiat, nici măcar la modul grosier, după realul preşedinte Bush. Totuşi jocurile politice de culise, vorbăria stupidă despre patriotism şi ţară, ezitările apăsătoare în luarea deciziilor, sunt, în serial, imagini teribil de apropiate de lozincile şi de comportamentul multor politicieni, nu numai americani...

Cum am amintit mai sus de mitul lui Superman, vă propun să zăbovim puţin şi asupra unui alt serial, de astă dată declarat science fiction, „Smallville”. „Smallville” este un serial care s-a bucurat la rându-i de succes. Pentru că, nu este un film despre adolescenţa lui Superman, ci un film despre adolescentul Clark Kent (actorul Tom Welding). Diferenţa este majoră. Aşa cum spuneam într-o cronică precedentă, „viitorul Superman nu mai este un extraterestru aruncat din întâmplare pe această planetă şi care-şi face, conştiincios, mai degrabă datoria faţă de lumea sa dispărută, decât faţă de lumea care l-a adoptat, ci un om tânăr care, întâmplător, s-a născut pe altă planetă, cu alte caracteristici biologice, dator în primul rând familiei şi prietenilor de aici” (Pro-Scris 2 / 2004). Dincolo însă de panoplia şi gadget-urile Superman, un accent deosebit este pus cu neaşteptată pregnanţă în sezoanele 3 şi 4, pe personajul negativ, Lex Luthor. Astfel încât personajul Lex (răul absolut din seriile de lung metraj – care a beneficiat de prestaţia extraordinară fie a lui Gene Hackman, fie, recent, a lui Kevin Spacey), animat în „Smallville” de actorul Michael Rosenbaum pune în lumină o problemă extrem de actuală într-o lume din ce în ce mai nesigură: cât de implacabil este răul?

În „Smallville” Lex este prietenul lui Clark. Chiar dacă, la modul fundamental, fac parte din lumi diferite: Lex moştenitorul unui super-magnat, Clark un simplu băiat de fermă. Totuşi o ciudată, aproape ireală prietenie îi uneşte. Chiar dacă tentaţia trădării este, pe măsură ce înaintează serialul, din ce în ce mai acută, Lex pare mai degrabă un personaj din lumea antică supus furiei zeilor. Care este, la urma urmei, răul din spatele răului? Maleficul senior Lionel Luthor (interpretat de actorul John Glover)? Suntem oare predestinaţi binelui şi răului, din naştere, şi toate zbaterile noastre nu fac decât să amâne, pe termen scurt, un final implacabil? Nu este doar una din angoasele societăţii americane, ci este, mai curând, un aspect dureros al lumii democratice şi civilizate... „Eu sunt personajul negativ al acestei poveşti”, afirmă, Lex, în episodul intitulat „Onyx” din sezonul 4 (I am the villain of the story!) – dar în contextul episodului, este doar partea complet negativă a lui Lex, un soi de Doctor Jeckyll, care a prins realitate în urma contactului cu „kryptonita neagră” şi care mai mult arată că în Lex există - sau a existat? - totuşi şi un Mr. Hyde...

Răul fundamental, sau răul din spatele răului, inexorabil... Suntem, aşa cum sugera Oscar Wilde, proprii noştri diavoli, care ne construim singuri iadul pe acest pământ? „Smallville” pare deocamdată a se menţine pe poziţiile unui optimism ponderat. Să încercăm şi noi acelaşi lucru...





PRE-MEDITARE

Györfi-Deák György


În 14 iulie 2006, americanii au avut prilejul să vadă ce n-a văzut Parisul: primul episod din cel de-al zecelea sezon al unui serial de televiziune ştiinţifico-fantastic. Este vorba despre „Poarta stelară” (Stargate SG-1), unicul serial care a reuşit să reziste vreme de un deceniu pe micile ecrane şi să-şi adjuce audienţe record, în ciuda unei concurenţe selecte, precum Star Trek, Babylon 5, Andromeda, Battlestar Galactica, Smallville etc., ba chiar să dea viaţă unui surioare, „Stargate Atlantis”, aflată în prezent la începutul celui de-al treilea sezon.

Serialul a debutat în 27 iulie 1997, pe postul american „Showtime”, ca o continuare a filmului "Stargate" (1994), creat de Dean Devlin şi Roland Emmerich („Ziua independenţei”, „Godzilla”). Actorii din rolurile principale au fost schimbaţi. Locul durului Kurt Russell (colonelul Jack O'Neill) a fost preluat de charismaticul Richard Dean Anderson, protagonistul din serialul „MacGyver”. În rolul egiptologului Daniel Jackson, apare Michael Shanks. Lor li se alătură maiorul Samantha Carter (Amanda Tapping) şi răzvrătitul războinic Teal'c (Christopher Judge). Împreună, vreme de opt ani, vor forma echipa SG-1.

Militarii americani explorează Galaxia, vizitează diferite planete, folosindu-se de o reţea de porţi stelare, creată de civilaţia apusă a Anticilor, ctitorii Atlantidei. Veţi găsi o descriere amănunţită a sistemului pe situl http://www.poartastelara.ro: „Poarta Stelară este un portal rotund care poate transporta aproape instantaneu un obiect dintr-un punct în spaţiu în altul prin generarea unei găuri de vierme artificială. O gaură de vierme se creează între două Porţi Stelare atunci când una dintre ele formează adresa unei alteia. O Poartă Stelară foloseşte 6 din 38 de simboluri, reprezentând constelaţii, pentru a localiza o altă Poartă Stelară şi încă un simbol, al 7-lea, unic pentru fiecare Poartă Stelară, ca punct de plecare.”

O bună parte din Galaxie este dominată de paraziţii Goa'uld, nişte fiinţe cu aspect serpentiform, care se pot dezvolta doar în interiorul unor gazde, precum reptilele Unas sau oamenii. Ei se înfăţişează popoarelor subjugate sub chipul unor zei atotputernici, cu ochi strălucitori şi voci tunătoare, precum Ra, Anubis, Apophis, Hathor, Nirrti sau Cronos. Îşi pot vindeca rănile sau prelungi viaţa vreme de mii de ani, dar totuşi rămân muritori. În zorii istoriei umane, au dominat şi Pământul, până când o revoltă i-a alungat şi, întrucât planeta noastră se află într-un braţ lateral al Căii Lactee, nu posedă zăcăminte de naquadah, iar Poarta Stelară a fost îngropată, ei n-au revenit decât după confruntarea de pe planeta Abydos, terminată cu victoria oamenilor şi uciderea lui Ra.

Vreme de 200 episoade, echipa SG-1 a avut de înfruntat şi alţi duşmani, dintre care cei mai temuţi au fost replicatorii, nişte roboţei inteligenţi, capabili să se reproducă singuri şi să evolueze în salturi, prin preluarea unor tehnologii extraterestre. Mărunţii crabi mecanici şi-au exterminat fără milă pe toţi adversarii, fie ei oameni, asgarzi sau „zei falşi”.

La sfârşitul celui de-al nouălea sezon, singurul domn Goa'uld supravieţuitor e Baal, un personaj foarte complex, interpretat cu talent şi dăruire de actorul sud-african Cliff Simon, un dansator şi model masculin profesionist, câştigător al titlului de „Mr. South Africa” în 1992. În „Stargate SG-1”, el apare iniţial ca participant la o întrunire a Lorzilor Sistemului, într-un dublu episod din sezonul 5 („Summit” şi „Last Stand”). În sezonul 6 („Abyss”), Baal îl prinde pe Jack O'Neill şi-l torturează, omorându-l în cele mai înfiorătoare moduri, ca apoi să-l reînvie cu ajutorul unui sarcofag. De nevoie, când dă de dracul, se aliază cu oamenii şi preia comanda flotei goa'ulde ca să-l învingă pe Anubis („Homecoming”), dar apoi încearcă să distrugă porţile stelare, prin virusarea dispozitivelor de formare a adreselor („Avenger 2.0”). Este cel mai activ răufăcător de pe parcursul sezonului 8. După înfrângerea lui Anubis şi triumful gărzilor Jaffa, încearcă să preia controlul acestor războinici de temut, dar este descoperit şi se refugiază pe Pământ, unde se clonează în mai multe exemplare. Este descoperit şi fuge, nu înainte de a încerca să arunce America în aer, cu ajutorul unui zgârie-nori construit din naquadah.

În 106, ultima bătălie dintre romani şi daci s-a dat la Poarta Meseşului, acolo unde ulterior a fost ridicat municipiul Porolissum, pe firul unui drum deosebit de important, pe unde se aducea sarea exploatată la salinele din Dej. Aici, pe teritoriul de azi al localităţii Moigrad, au servit Imperiul Roman soldaţi din toate colţurile lumii. Garnizoana din capitala de provincie a cuprins şi arcaşi sirieni din Palmyra. Aceştia şi-au adus de dincolo de mări, din Orient, atât credinţele cât şi zeul. În secolul al III-lea, după ce templul lui Liber Pater din Porolissum a fost distrus de un incendiu, „palmyrenii sagittarii” l-au reclădit şi l-au închinat „zeului strămoşesc Bel”, eveniment consemnat într-o inscripţie, descoperită de şcolarii din Jibou şi descrisă de arheologul Nicolae Gudea în cartea „Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium” (Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986): „E un document colectiv, aproape oficial, care consemnează existenţa templului şi sprijinul de care s-a bucurat cultul zeului Bel din partea autorităţilor.”

Bel cel adorat la Porolissum nu diferă structural de Baal, „zeul fals” pomenit în Biblie, în cele două Cărţi ale Împăraţilor. Profetul Ilie i-a înfruntat pe preoţii acestui cult, drept care aceştia au încercat să-l piardă, din porunca reginei Isabela. Ceva mai încolo e amintit Baal-Zebub sau Belzebub, „Domnul muştelor”, în prezent o apariţie cu conotaţii satanice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Ilie şi-a învins adversarii, aşa cum, peste secole, echipa SG-1 a reuşit să dejoace planurile criminale ale unui extraterestru ticăloşit.






PRO-EMINENŢE: JURNALUL SF





10 ÎNTREBĂRI ÎN EXCLUSIVITATE PENTRU IONUŢ BĂNUŢĂ, REDACTOR LA JURNALUL SF

Cătălin Ionescu


1. Care au fost motivele care te-au făcut să intri în redacţia Jurnalului SF?

Nu cred că a fost vorba de nişte motive preexistente momentului respectiv. Adi a venit la mine şi mi-a zis că a intrat în legătură cu un grup de presă dispus să finanţeze apariţia unui săptămînal de sefe. La început am fost extrem de reticent şi am avut multe obiecţii atît asupra ritmului de apariţie, cît şi asupra conţinutului. Pînă la urmă... ne-am aruncat cu capul înainte. J J J


2. Pe ce dată a apărut primul număr? Dar ultimul?

Primul număr a apărut în decembrie 1992, în a doua săptămână a lunii, dacă nu mă înşel, având în vedere că data apariţiei din tipografie era joi (datorită ritmului de apariţie a celorlalte tipărituri de la Jurnalul) probabil că pe piaţă a apărut vineri. Tot în decembrie ‘92 a apărut numai numărul 2 datorită Crăciunului.


3. Care au fost relatiile de lucru cu Adi Bănuţă? Ţi-ai pus vreodată întrebarea dacă nu cumva tu trebuia să fi redactor-şef?

Nu m-a interesat niciodată să fiu redactor-şef, deşi au fost anumite numere speciale pe care le-am realizat eu integral. Cu Adi, ce să spun, de obicei nu eram de aceeaşi părere, noi având păreri şi coordonate de interes destul de diferite, uneori chiar divergente.


4. Ai încercat, in mod deliberat, să imprimi o anume directie estetica a JSF? Ai militat deschis pentru o „mişcare” literară sau, şi mai concret, pentru cyberpunk?

Hm. Ideea mea a fost alta. Percepţia a fost greşită şi la un nivel primar. Ce-am dorit eu într-o primă fază a fost receptat grosier şi toate nuanţările ulterioare pur şi simplu nu s-au vrut luate în seamă de ceea ce aş putea numi vechea gardă (sau, cum glumeam noi, vechiul nou val J J J ). Aşadar ideea mea a fost să astup groaznica lipsă de informaţie (pe atunci internetul strălucea prin absenţă) şi în primul rînd şi singura metodă pe care am vazut-o la momentul acela a fost promovarea curentului cyberpunk care era extrem de en vogue în America. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună metodă, dar în mod cert a reuşit să impună nişte autori care vroiau să scrie şi să creeze altfel. Faptul că restul lumii le-a pus eticheta ciperpunchişti sau mai ştiu eu cum, n-are nici importanţă şi nici relevanţă.


5. Ai considerat vreodată că prietenia ta cu autorii promovati în JSF ar putea să fie o piedică în calea obiectivităţii?

Absolut deloc. În mod frecvent refuzam texte ale unor prieteni sau le ceream să facă unele modificări.

6. Cat de des ati folosit „umpluturi” în sumarul Jurnalului SF?

Doar în perioada de început, din câte îmi amintesc. În general Adi făcea o selecţie pentru numerele obişnuite. După cum am mai spus, eu începusem să mă ocup mai mult de numerele speciale, în care îmi puteam expune mai bine ideile despre sefe şi într-un mod mai aplicat.


7. Care sunt extremele JSF, adica numărul cel mai drag si numărul cel mai detestat de tine?

Am detestat aproape în totalitate numerele cenacliere, nu cred că am un „cel mai drag” număr, deşi au fost mai multe pe care le-am făcut cu plăcere.


8. Ai primit vreodată, chiar la modul voalat, „indicaţii” privind conţinutul revistei (dacă da, de la cine)?

Toţi trăgeau de noi să facem aia, să facem ailaltă... Ideile care ni se păreau bune le aplicam. Cei de bună credinţă ne-au ajutat tot timpul nu numai cu sugestii, dar şi cu o muncă a cărei intensitate poate că nu apare reliefată cum ar trebui în numerele apărute. Cei care se chinuie acum să scoată reviste poate că în momentele lor de auto-onestitate au dimensiunea efortului depus. Sau poate că nu. J J J


9. Acum, după 10 ani, se mai „văd” urmele Jurnalului SF? Ce părere ai de peisajul SF actual?

Deşi o să fiu considerat lipsit de modestie sunt convins că dacă mai există urme de sefe în peisajul autohton se datorează într-o proporţie însemnată JSF-ului. Pînă şi detractorii JSF-ului îi datorează nespus.


10. Dacă ai avea posibilitatea, ai reînvia JSF într-un fel sau altul?

Nu. Idealismul îşi are şi el limitele lui.


Întrebător,
Cătălin Ionescu





LUNGUL DRUM DE LA TERIBILISM LA PROFESIONALISM (2)

(Jurnalul SF în istoria science-fiction-ului românesc)


Cătălin Ionescu


Decada 101-110

Mihail Grămescu şi Liviu Radu par a domina decada, prin comentarii şi literatură. Îi secondează Don Simon, Doru Stoica, Costi Gurcu, Michael Haulică, Ana Veronica Mircea şi alţii. Printre picături, Nicolae C. Ariton, Florin Mircea Tudor, Remus Cernea şi Florin Iulian Hribb duc greul părţii non-fiction. Apar traduceri din Joanna Russ, John Kessel, Daniel F. Galouye, Mike Resnick, J. R. R. Tolkien, Robert Bloch, etc.

Numere speciale: 107 Horror, 109 Francophone, 110 Număr dedicat feminelor (martie 1995). Începând cu numărul 103 sigla JSF se schimbă în „Săptămânal de cultură SF, HORROR ŞI FANTASY”. Impresia generală este totuşi că redacţia s-a rodat, colaboratorii îşi respectă rubricile periodice. O altă impresie vagă este că, în acelaşi timp, perioada teribilistă începe să se diminueze, deşi are încă zvâcniri.

Un aspect negativ ce trebuie subliniat este articolul din numărul 104 semnat de Alexandru Mironov, „BusRomCon”, în care semnatarul promite, în stilul său revoluţionar inspirat din anii ’50 o excursie în care va fi capabil să transporte cu autobuzul, în urma unor misterioase sponsorizări, circa 100-200 de persoane la EuroCon-ul de la Glasgow. Dincolo de stilul de prost gust al exaltării specifice mironoviene, trebuie remarcat că excursia la Glasgow a evoluat de la o mişcare de mase (în viziunea lui Mironov), la un bun motiv de şantaj al cenaclurilor de a face „ciocu’ mic” (în viziunea conducerii FNTSF asigurată la vremea aceea de faimosul om de paie al neobositului Mironov, Sorin Repanovici) până la o frumoasă excursie asigurată copiilor de bani gata ai potentaţilor momentului printre care s-au strecurat, cu destulă greutate,  foarte puţini reprezentanţi ai science-fiction-ului românesc - câţiva membrii ai redacţiei JSF...


Decada 111-120

Continuă decada anterioară în aceeaşi tonalitate. Duc greul tot Mihail Grămescu şi Liviu Radu. Mai apar Sebastian A. Corn, Radu Pavel Gheo, Don Simon, Liviu Surugiu, Ana-Veronica Mircea, Ladislau Daradici (debut în SF, cum este marcat textul său în numărul 119). Apar traduceri din Anne Rice, Edward Bryant, Murray Leinster, Gene Wolfe şi Octavia E. Buttler. Trebuie remarcat Medalionul „Harry T. Francis” din numărul 114, un puternic atac parodic, concentrat, la adresa lui Aurel Cărăşel.

Un medalion nedeclarat îl întâlnim în numărul 117, Cenaclul Pozitronic din Buzău. Remarcăm aici un „vârf” greu de egalat: articolul lui Mugur Cornilă (preşedinte „Pozitronic”) intitulat „Adagio la o piesă gata scrisă” în care mândria de a fi „Fondatori” ai FNTSF-ului se încheie pe un ton de mare avânt patriotic-băştinăş: „Traiască buzoienizarea SF-ului!”. Dar tot pentru respectarea adevărului, ne simţim datori să adaugăm că „Seara SF” a cenaclului Pozitronic din acea perioadă a fost o manifestare reuşită. Revenind la JSF 117, probabil că A. Bănuţă a preferat să nu anunţe un „medalion Pozitronic” şi pentru că în acest număr apare un text semnat de el...

Numere speciale: 113 Vampiri (pe copertă apare „Cruise” lângă poza actorului) şi 116 Integral Philip K. Dick (24 de pagini, faţă de 16 în mod normal!, număr special de Paşti.

În numărul 120 apare şi cronica subsemnatului despre primele 100 de numere ale Jurnalului SF (cu sfârşitul în numărul 121). Ca o ciudată coincidenţă, din numărul 118 Jurnalul SF pune data de apariţie – ce-i drept într-un format „proprietar”: doar ziua şi luna, anul fiind contabilizat în continuare de la facerea JSF: Anul IV, 1-8 Mai. Sigla rămâne neschimbată şi după ce redacţia a descoperit că există şi frânturi de calendar...



Decada 121-130

Un nume se retrage tăcut şi neaşteptat din sumarul ediţiilor JSF, chiar dacă rămâne prezent în caseta redacţională: Mihail Grămescu. Şi lipsa aceasta se resimte, cumva partea autohtonă dă sentimentul unei restrângeri. Chiar cu pleiada impresionată de autori români: Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Liviu Radu, Aurelius Belei, Cătălin Sandu, Liviu Radu, Ladislau Daradici, Monica Nicolau, Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Ovidiu Bufnilă. Accentul se mută uşor asupra traducerilor, mai multe în această decadă decât în cea trecută: Greg Egan, Howard Waldrop, David Brin, Ray Bradbury, Gregory Benford.

Numărul 124-125 este un număr dublu (de 24 de pagini), după care urmează numărul... 125. Ultimele apariţii ale decadei de 11 numere sunt specialele Serge Brussolo (JSF 129) şi Isaac Asimov (130).

Nu este, per ansamblu, o decadă proastă a Jurnalului SF, dar lucrurile par duse mai departe mai degrabă de inerţie, decât de veşnicul neastâmpăr al redactorilor. De semnalat totuşi apariţia unei benzi desenate, Omul Perpetuu, scenariu Dănuţ Ivănescu şi desene de Bostan Florin în faimosul număr dublu al perioadei.


Decada 131-140

O pleiadă de medalioane şi de numere speciale traversează decada. Numărul 130, medalion Liviu Radu (mai precis, al doilea medalion JSF, primul fiind în numărul 99), 131 medalion Ursula K. Le Guin (deşi cele mai întinse spaţii tipografice ale acestui număr le ocupă Andrei Valachi, 7 pagini versus 2 pagini Le Guin!), 133 Ray Bradbury, 134-135, dedicat Eurocon 95 din Glasgow, 136 număr dedicat scriitorilor John Brunner şi Roger Zelazny (Brunner încetase de curând din viaţă), 138 remember Victor Kernbach şi în fine numărul 139-140, medalion Fritz Leiber.

Reapare Mihail Grămescu, mai întâi cu un text mai vechi (o discuţie cu Andrei Valachi din mai 1995 – apărută în medalionul „implicit” Valachi) apoi cu un material de substanţă intitulat „SF-ul şi elita”, o cronică serializată de la Eurocon 95, plus alte materiale informative. De semnalat şi un fapt misterios: în numărul 132 apare un material nesemnat, „Lada”, pentru ca în numărul următor, în josul paginii 3, sub materialul lui Grămescu apare „Erată: Povestirea LADA publicată în numărul trecut al Jurnalului SF” şi... atât. Fără alte comentarii.

Alte nume româneşti: ValANTIm, Liviu Surugiu, Radu Pavel Gheo, Ladislau Daradici, Ionuţ Bănuţă, Michael Haulică. Se remarcă distinct reducerea ponderii textelor de science-fiction scrise de autori români. Şi asta nu în dauna autorilor străini, ci a altor direcţii promovate de Jurnalul SF: prezentări extinse de premii internaţionale şi de cărţi apărute în ţară, topuri proprii, panoplii de fotografii (în special de la Atlantykron şi Glasgow) plus un inedit medalion de arte vizuale Dan Coroiu (139-140) cu grafică, colaje şi fotografii de variaţiuni vestimentare cyberpunk.

Partea non-fiction este însă cea care compensează lipsa relativă a povestirilor româneşti. Remus Cernea, Cătălin Sandu, Mihail Grămescu, Liviu Radu, Ionuţ Bănuţă, Florin Mircea Tudor, Isocel (Isabela Ion), Horia Nicola Ursu, Mihai Samoilă, Cătălin Teniţă, ba chiar Alexandru Mironov şi Ion Hobana (in memoriam Brunner) şi Adrian Bănuţă. Un aspect remarcabil îl constituie apariţia serializată, începând cu numărul 133 a „Scurtă istorie a fandomului românescu după decembrie 1989” semnat de Dan Popescu (şi completat şi adăugit de membrii redacţiei JSF, recte fraţii Bănuţă), abandonată însă după câteva episoade.

O decadă interesantă şi extrem de dinamică (poate chiar prea dinamică!), păcat însă de cele câteva scăpări de tehnoredactare...


Decada 141-150

După „forţajul” din decada precedentă, redactorii Jurnalului SF îşi reduc motoarele la relanti. Poate şi pentru că suntem în plină toamnă a anului 1995...

Ne lovim de o nouă scăpare de tehnoredactare, în numărul 143, la povestirea „Casa trecerii” (5 pagini de revistă) se specifică doar „Marele Premiul Pentagrama 94”, nu şi autorul.

Doar 2 numere speciale putem consemna, integral Peter Leb (148) şi Sebastian A. Corn (149), plus un neobişnuit medalion (mascat), Adrian Bănuţă (150).
Dintre autorii români ai decadei îi menţionăm pe Michael Haulică, Nicolae Tiţa, Andrei Cojocaru, George Ceauşu, Liviu Surugiu, Octavian Mustafa, Silviu Genescu, Radu Pavel Gheo, Val Antim (în grafia prezentă în numărul 145), Ana Maria Negrilă, Ladislau Daradici, Don Simon, Liviu Radu, Mihail Grămescu, Dorian Andone. La capitolul autori străini sunt reprezentaţi Pamela Sargent, Laurence Manning (ambii în traducerea Oanei Durican), D. W. Hill (un tânăr american care a trimis special această povestire Jurnalului SF, traducerea Cătălin Teniţă), Peter James (traducerea Florin Mircea Tudor), A. R. Morland, Raymond Humphreys (ambii în traducerea lui Petru Iamandi), J. G. Ballard (traducerea Horia Nicola Ursu). Partea non-fiction este susţinută de Adrian şi Ionuţ Bănuţă, Liviu Radu, Mihail Grămescu, Florin Mircea Tudor, Cătălin Teniţă, Mihai Samoilă.

Un număr aparte este însă 144, care este deschis de un editorial semnat Ionuţ Bănuţă „Cum a fost de s-a făcut acest număr şi (parţial) de ce...” şi care conţine, după spusele realizatorului, „texte care să aibă ca numitor comun ludicul literar”. Numărul special cuprinde texte semnate de Liviu Radu, H. W. Starr, Alexandru Vărzaru (la finalul povestirii sale este specificat „© pentru această versiune Adrian Bănuţă”), Ionuţ Bănuţă & Mirel Palada, Dănuţ Ivănescu, Don Simon (acesta din urmă cu aceeaşi specificaţie uşor stranie, „© Adrian Bănuţă”. O posibilă explicaţie ar fi că Adrian Bănuţă intenţiona un fel de impresariat artistic pentru nişte scriitori anume, dar cum lucrul acesta nu este explicitat, a fost considerat mai degrabă o găselniţă, decât un pas mic, dar important, spre o industrializare a science-fiction-ului care nu s-a produs nici în ziua de azi...

O altă remarcă merită coperta 4 a numărului 150, primul număr din anul 1996, pe care găsim o bandă desenată, tradusă în limba română şi semnată (în original) Gotlib. Cum Marcel Gotlib este un desenator de benzi desenate extrem de faimos, creatorul, printre altele, a faimosului personaj Gai Luron, probabil că redacţia a preferat o abordare „low profile” a preluării unei BD fără „prea mult” copyright... Oricum, personal am admirat curajul redacţiei de a prezenta lucrul inedite, chiar „forţând uşor” litera legii... De altfel medalionul ascuns Adrian Bănuţă din acelaşi număr este un fel de „omagiu” adus de fratele său plecării către armată a redactorului şef.

Şi, chiar cu motoarele la relanti, redactorii JSF dovedesc, în această decadă, că pot oferi în continuare surprize plăcute cititorilor lor... Cât despre tehnoredactare, aici mai sunt ceva probleme...


Decada 151-160

Impresia generală este de uşoară reconsiderare a revistei. Cumva numărul de texte literare ale autorilor români este în scădere, în dauna traducerilor. Este poate o impresie de suprafaţă, datorată şi câtorva evenimente pe lângă care Jurnalul SF nu a trecut indiferent şi cărora le-a dedicat câte un număr special: 152, Integral BD – in memoriam Hugo Pratt şi 157, in memoriam John Brunner. Un alt număr special este 155, integral Orson Scott Card.

Mai multe medalioane apar în ultima perioadă a decadei: Liviu Surugiu (158), Mihail Grămescu (159), Ana-Maria Negrilă şi Costi Gurgu (160).

Dintre autorii români prezenţi cu texte literare îi amintim pe Radu Pavel Gheo, Don Simon, Radu Haraga, Octavian Mustafa, Sebastian A. Corn, Ladislau Daradici, Jean Lorin Sterian. Comentarii non-fiction semnează Liviu Radu, Florin Mircea Tudor, Mihail Grămescu, Oana Durican, Florin Munteanu. Din numărul 150 începe rubrica serială „Anticritica” (semnată de Cătălin Ionescu) care-şi va găsi locul, începând cu numărul 153, pe pagina a 2-a a Jurnalului SF. Dintre autorii străini prezenţi îi putem enumera pe Isaac Asimov, Lee Hofmann, Richard Matheson (traduceri Horia Nicola Ursu).

O remarcă specială pentru numărul 152, In memoriam Hugo Pratt, care publică o aventură completă a lui Corto Maltese, Visul unei dimineţi de iarnă, tradusă, fără îndoială, de Ionuţ Bănuţă, cel care traduce şi un material exhaustiv despre viaţa importantului creator de benzi desenate. Interesant este faptul că, aşa cum am mai amintit anterior, publicarea acestei benzi desenate s-a făcut „pe muchea legii”, sau, mai pe româneşte fără drept de autor. Numărul în cauză însă este un număr frumos de colecţie (tot aşa cum, la urma urmei, există albume pirat ale marilor nume din muzica rock şi nu numai, amintite în aproape toate cronicile muzicale ale artiştilor în cauză).

Impresia generală a decadei este că Jurnalul SF a devenit aproape o publicaţie profesionistă, care, fie dintr-o întâmplare fericită, fie din măiestrie, îşi foloseşte din plin colaboratorii pentru a scoate o revistă echilibrată, interesată de fenomenul şi valoarea estetică, si nu de a promova cu orice preţ nişte nume sau o etichetă. Remarcabilă în această decadă este contribuţia lui Mihail Grămescu, care aproape că inundă cu materiale redacţia, obligându-l chiar pe Ionuţ Bănuţă să adapteze şi să cenzureze materialele (după cum se specifică în numărul 159, la sfârşitul articolului „Fandom postdecembrist”, semnat de Grămescu). Dar chiar şi aceste mici licenţe teribiliste par a „face bine” Jurnalului SF...


Finalul 161-169

O avalanşă de numere speciale şi medalioane străbate incompleta decadă de final. Aceasta se deschide cu un număr special, dar sub acoperire. Jurnalul SF 161 este un special de 1 Aprilie, deşi nicăieri nu se specifică lucrul acesta în clar (poate doar cu excepţie episodului 10 din „Anticritica”). Cuprinsul constă în câteva texte „clasice” (Regii nisipurilor, de George R.R. Martin, Steaua, de A.C. Clarke, Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugaţki, Sub cenuşi de Gerard Klein, Deadline: 2.45 am de Stephen King). Aceste texte sunt „traduse” de membrii redacţiei JSF în manieră proprie, fiind de fapt povestiri mai mult sau mai puţin legate de operele marilor scriitori. „Traducătorii” sunt, în ordine, pentru primele 2 materiale Liviu Radu, apoi respectiv Octavian Mustafa, Cătălin Ionescu, Don Simon. Numărul este completat la modul „serios” cu mai multe materiale non-fiction, semnate de Liviu Radu, Mihail Grămescu (interviu cu Adi Bănuţă), Florin Mircea Tudor şi Florin Munteanu. Mai este prezentat autorul francez Daniel Fondaneche, cu un interviu consemnat de Lucian Merişca şi o traducere semnată de Laura-Roxana Prahoveanu.

Numărul următor este tot unul special, de Paşti, care conţine şi un medalion Sebastian A. Corn. Numărul 163 este dedicat „jubileului” editurii Nemira care a lansat numărul 100 din Colecţia Nautilus, şi cuprinde un text de Serge Brussolo precum şi povestirea Sfântul Grigore Ciungul, de Dănuţ Ivănescu, povestire premiată de Nemira şi apărută şi în prestigiosul supliment Litere Arte Idei al ziarului Cotidianul, editat, la vremea aceea de Mircea Mihăilescu. Urmează numărul 164 special Quasar (în care semnează Andrei Cojocaru, George Ceauşu, Cristian Hriscu, Radu Haraga şi Carmen Maftei), 165 special Henri Coandă (sunt prezenţi Octavian Mustafa, Viorel Pîrligras, Pompilian Tofilescu, Ion Udrea, Dan Ninoiu, Victor Martin), 166, totul despre Philip K. Dick (deşi pe copertă apare şi inscripţia totul despre Eurocon 96, spaţiul rezervat acestei teme este vreo pagină şi jumătate), 167 special Batman plus un medalion Viorel Pîrligras bine garnisit cu benzi desenate şi numai, 168, medalioane A.R.Morlan şi Cătălin Sandu & Nova 5,5 (un nou cenaclu care luase fiinţă în acea perioadă). Ultimul număr, 169, data 4 – 10 iunie 1996, cuprinde un medalion Robert Silverberg (cu o traducere de Horia Nicola Ursu), precum şi povestiri de Ladislau Daradici şi Liviu Melinte. Partea non-fiction este asigurată de Mihail Grămescu, Flroin Munteanu, Cătălin Ionescu. Ultimul material, de pe coperta a 4-a, reprezintă o nouă filă a Jurnalului de cititor intitulat „Un prezumtiv epitaf al sefulturii” semnat de Emilian Zamfir, (un cititor asiduu al Jurnalului SF, transformat pe nesimţite în colaborator, autor al unor analize critice foarte serioase). Epitaful era însă să fie cel al Jurnalului SF. Nici o indicaţie nu dezvăluie faptul că Jurnalul SF îşi încetase activitatea – doar câţiva membrii ai redacţiei ştiau de lucrul acesta...

Jurnalul SF nr. 169Ultima perioadă a Jurnalului SF pare a fi marcată de o activitate febrilă şi poate şi o încercare de a profesionaliza forţat revista. Cert este că numerele sunt reuşite şi rotunde, chiar dacă scăpări există în continuare, mai ales la nivelul tehnoredactării (de pildă în episodul 12 din „Anticritica”, un articol polemic pe seama unui material publicat de George Ceauşu, textele scrise cu litere cursive, care marcau citatele din materialul discutat au fost tipărite cu caractere normale, astfel încât nimeni nu mai înţelege unde începe şi unde se termină un citat); colac peste pupăză, materialul din acelaşi număr (164) al lui George Ceauşu nu are final.


Alte considerente

Este suficient de dificil să privim Jurnalul SF pe ansamblul său. Fiind o publicaţie săptămânală, deci foarte dinamică, mulţi autori s-au perindat în paginile sale, astfel încât statistici de genul frecvenţei de apariţie a unui anume nume sunt inoperante.

Dar pentru că totuşi trebuie să începem de undeva, vă propunem să începem cu minusurile.

Cea mai mare scăpare a Jurnalului SF o considerăm a fi lipsa specificării datei de apariţie pe numerele 1 – 119. De-a lungul tuturor acestor numere pe prima pagină a revistei nu s-a trecut, sub titulatură, decât numărul, anul cronologic (şi nu calendaristic), sigla Săptămânal de Science-Fiction (cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă), numărul de pagini şi preţul. Desigur, omisiunea aceasta extrem de vădită îşi are o motivaţie la fel de clară: Jurnalul SF se dorea universal valabil, dincolo de timp. Numai că, haideţi să fim serioşi: nu se intră în eternitate dând foc la calendar! Prin această prismă, omisiunea datei, pare mai mult a avea o nuanţă de infantilism, de teribilism, decât de găselniţă isteaţă.

În al doilea rând, un alt minus al Jurnalului SF este neadoptarea scrierii cu „â”. În februarie 1993, Academia Română a hotarât ca grafia limbii române să revină la regulile „Sextil Puşcariu“ de dinainte de 1948, cu „î“ la începutul şi sfârşitul cuvintelor şi cu „â“ în mijlocul cuvintelor, precum şi la scrierea cu „sunt, suntem, sunteţi“. Deşi controversată şi atacată cu putere, totuşi hotărârea a rămas în vigoare. Este perfect adevărat însă că şi în ziua de astăzi sunt publicaţii care au păstrat vechea grafie. Jurnalul SF însă s-a dorit purtătorul de cuvânt al unei anume valori literare, sau mai mult, a unei mişcări literare, nu arareori folosindu-se sintagma Săptămânal de cultură science-fiction (sublinierea noastră). Mergând mai departe pe firul raţionamentului, în principiu, Jurnalul SF avea aceeaşi menire cu cartea. Ori, în aceste circumstanţe, încăpăţânarea Jurnalului de a nu folosi scrierea cu „â” nu pare a avea vreo explicaţie coerentă, fiind purtătorul unui stindard rebel în acest caz, pentru că nicăieri, niciodată, nu a apărut vreo notă explicativă în acest sens. Mai mult, în diverse ocazii, fraţii Bănuţă au fost întrebaţi de ce nu agreează noile reguli gramaticale. Redactorii au răspuns că fiecare autor e liber să-şi scrie textul aşa cum crede de cuviinţă. Totuşi textele redactate cu „â” şi trimise pe dischetă la redacţie de subsemnatul au fost modificate la „î”, fără nici o explicaţie.

Oarecum conex de această problemă, numele autorilor a fost uneori un alt prilej de teribilism. De pildă, Györfi-Deák György a apărut în mai multe „ipostaze” (de pildă în JSF 53 sub „pseudonimul” Gyorfi GYORGY...), pentru că redactorii nu au înţeles niciodată că în tradiţia maghiară numele de familie apare înaintea numelui mic.

În al treilea rând, fraţii Bănuţă au avut o viziune personală asupra componenţei redacţiei Jurnalului SF. În caseta de redacţie s-au perindat, săptămâni la rând, nişte nume care nu aveau practic nici o tangenţa cu munca propriu-zisă de redactare a revistei. De exemplu, numele „Cătălin Ionescu” a fost menţinut, fără nici o explicaţie, între numerele 62 şi 89–90 – contribuţia mea la revistă în acea perioadă fiind nulă. Mai mult, faptul că practic, cei doi Bănuţă au fost şi redactori-şefi, şi redactori, şi secretari de redacţie, şi tehnoredactori, şi corectori, şi numai Dumnezeu ştie ce funcţii au mai îndeplinit, nu este un lucru dezonorant. Dimpotrivă! Un săptămânal nu se mai judecă, cel puţin la ora actuală, după caseta tehnică, ci după valoarea sa. Şi oricum era normal ca numele din caseta redacţională să reflecte adevărul editorial, şi nu o relaţie de prietenie sau poate o nebuloasă afinitate literară.

În al patrulea rând, redactorii au fost în general extrem de reticenţi la ceea ce s-ar putea numi polemică cordială. Şi afirmăm acest lucru în ciuda serialului „Anticritica” al subsemnatului, sau al altor luări de poziţie de nuanţă polemică, care au fost poziţionate, cu preponderenţă, spre finalul perioadei de apariţie a Jurnalului SF. S-a preferat, aproape mereu, o luare de poziţie ironico-parodică, dar destul de grosieră. Numai că distanţa până la umorul acid de tip, să spunem, Academia Caţavencu, era de ordinul anilor-lumină. Din motive mai degrabă sociale, redactorii se pare că au considerat că a dezvolta polemici cordiale în revistă ar contraveni prieteniilor personale care îi legau de mulţi colaboratori. Este, desigur, o supoziţie destul de greu de susţinut. Oricum, teribilismul de început al fraţilor Bănuţă a fost extrem de ponderat în acest domeniu.


Câte ceva despre generaţii...

Redactorii Jurnalului SF au promovat permanent, preferenţial un anume gen literar. Nu este vorba neapărat de cyberpunk sau, să spunem, de horror. Ci mai curând de texte ce s-ar putea adăposti sub termenul de post-modernism, texte pe care noi le-am caracteriza mai degrabă ca fiind de nuanţă no future, adică de un soi de rebeliune fără cauză a anilor '90, o anume stare care nu a avut neapărat un corespondent direct în alte curente sau mişcări de tineret din alte părţi. A existat fără îndoială o nevoie acută de a evada violent din vechile canoane, strâmte şi desuete. Necazul însă a constat în faptul că science-fiction-ul românesc a reacţionat cu lentoare la schimbările sociale. Iar în momentul când răspunsul întârzia să apară, Jurnalul SF a acţionat, promovând, uneori forţat, câteva nume. S-a iniţiat astfel o reacţie destul de puternică pentru a se propaga pe sine (pentru un timp limitat însă), apărând în consecinţă alte nume axate pe această direcţie, a unui protest violent dar, din păcate, uneori nul estetic.

În altă ordine de idei, foarte adesea, în discuţii amicale, fraţii Bănuţii au negat cu înverşunare că promovează cyberpunk-ul. Totuşi majoritatea reprezentanţilor generaţiei '90 din science-fiction-ul românesc a debutat prin texte cyberpunk. După un timp însă, o parte semnificativă a generaţiei a abandonat de la sine acest drum pe care nu l-a mai considerat reprezentativ pentru scrierile sale, alunecând extrem de puternic spre fantastic, de pildă, şi ariile conexe. Or, din acest punct de vedere, planurile secrete de sprijin ale mişcării cyberpunk (dacă vor fi existat), au fost subminate chiar de aceia care, în principiu, trebuiau să le ducă mai departe. Desigur, ni s-ar putea atrage atenţia că, de fapt, această evoluţie nu face altceva decât să demonstreze că nu a existat nici un sprijin pentru cyberpunk. Ne păstrăm însă punctul de vedere, şi pentru că, printre altele, termenul de cyberpunk a fost foarte vehiculat şi comentat de Jurnalul SF.

Şi atunci, mai putem vorbi de o generaţie '90? Desigur, în principiu, redacţia unei reviste puternice de science-fiction are, nu numai dreptul, ci, îndrăznim să spunem, datoria de a promova acea literatură pe care o consideră cea mai valoroasă. Numai că redactorii-şefi ai marilor reviste americane, în genul lui John W. Campbell, de pildă, au promovat o generaţie de scriitori care a dominat realmente piaţa science-fiction-ului în toate direcţiile posibile, şi asta într-un context în care concurenţa era acerbă. Or, prin această prismă, existenţa doar în paginile Jurnalului nu este un reper suficient de semnificativ. Şi am ajuns astfel la marea lipsă pe care a avut-o Jurnalul SF: inexistenţa concurenţei. Desigur, nimeni din redacţia Jurnalului SF nu este vinovat de lucrul acesta. Totuşi, lipsa reală a unei concurenţe şi-a pus amprenta extrem de puternic pe activitatea JSF. Celelalte reviste din ţară nu au reuşit o difuzare largă, naţională. Faimoasa SUPER NOVA, care ar fi putut fi o bună bucată de vreme un concurent extrem de serios, a avut strict o difuzare judeţeană. Fanzinele au avut tiraje care erau, în cel mai bun caz, pur simbolice. Aripa de vest, ARSFAN-ul şi Helion-ul, de pildă, n-au ţinut pas cu cerinţele elementare ale unui periodic. Revista Anticipaţia, singurul concurent viabil al Jurnalului SF a avut o cu totul altă orientare decât Jurnalul SF, fără a mai socoti că nu avea aceeaşi periodicitate.

Deci, în aceste condiţii, Jurnalul SF s-a văzut, vrând-nevrând, pe postul de principal promotor naţional de science-fiction. Inevitabil, autorii au luat contact personal unul cu altul. Faimoasa generaţie '90, promotoarea science-fiction-ului non-conformist, a avut marele ghinion de a se transforma nu într-o mişcare literară emblematică, ci mai curând într-un soi de familie mai mare. Şi, în cazul familiilor, disputele se rezolvă altfel. Nu se face mare tam-tam de vreo divergenţă, pentru că, nu-i aşa, rufele rămân ascunse. Devine explicabilă, prin prisma aceasta, şi ciudatul inapetit pentru polemici de care se vorbea mai sus, de care a dat dovadă Jurnalul SF. Se explică şi micile „teribilisme” de genul lipsei datei de apariţie, sau a scrierii cu „î".
Desigur, aspectele negative reliefate aici nu sunt dominante. Pentru că, înainte de toate, există o pleiadă de scriitori, dacă doriţi, de exponenţi ai generaţiei '90, dar nu numai şi poate nu este lipsit de importanţă să studiem fugar termenul de generaţie JSF.

Generaţia JSF ar fi luat naştere, paradoxal, ca o respingere a generaţiei '90, din mai multe părţi. În primul rând din partea acelei părţi a generaţiei '80 care nu a privit niciodată cu ochi buni pasivitatea optzeciştilor de după decembrie 1989. În al doilea rând, din partea acelei pleiade de tineri scriitori atrase iniţial de cyberpunk - şi care ar fi trebuit să fie înrolaţi sub stindardul generaţiei '90 - şi care au descoperit brusc că cyberpunk-ul nu este un drum foarte reprezentativ pentru ei, folosind cu nonşalanţă cele câteva motive cyberpunk apropiate lor în texte de cu totul altă factură, în gen horror sau chiar fantastic.

Desigur, generaţia JSF a pierdut o serie de scriitori care, la un moment sau altul, au cochetat cu ea, şi ne referim aici la nume ca Dănuţ Ungureanu (prezent în primele decade ale Jurnalului SF şi "rămas" apoi pe drum) sau Cristian Tudor Popescu (care cu verva lui „terminatoare” ar fi făcut deliciul fanilor generaţiei JSF, dar care a preferat ziaristica în faţa science-fiction-ului - de parcă ar fi o mare diferenţă!...). Au rămas însă multe nume care ni se par extrem de reprezentative pentru ceea ce s-ar putea numi generaţia JSF: în primul rând, veteranii, adică Mihail Grămescu, Ovidiu Bufnilă sau Liviu Radu; în al doilea rând ponderaţii, adică Don Simon, Michael Haulică sau Dănuţ Ivănescu; în al treilea rând, new-age-iştii, Sebastian A. Corn sau Ionuţ Bănuţă; şi la sfârşitul acestei înşiruiri extrem de subiective, subsemnatul a observat cu stupoare că lista de mai sus a omis o grămadă de nume valoroase, cum ar fi Ana Maria Negrilă, Florin Pîtea, Ladislau Daradici, Costi Gurgu sau Cotizo Draia - şi ne oprim aici cu regretul sincer de a nu-i fi înşiruit nici pe departe pe toţi JFS-iştii importanţi ai generaţiei...

Redacţia Jurnalului SF a reuşit să emuleze un grup de creatori care a promovat o anume direcţie literară, la un moment dat. Este, din această prismă, un eveniment-experiment literar unic după multe decenii de ariditate comunistă. O bună parte din acest grup de creatori a continuat, sau a încercat să continue activitatea după „decesul” Jurnalului SF. Nu este cazul să discutăm aici traiectoria literară a acestui grup. Este interesant însă de observat că, deşi mulţi dintre autorii în cauză au evoluat pe căi literare proprii, departe de „standardul no future” experimentat „oficial” de Jurnalul SF, totuşi ceva din generaţia JSF s-a păstrat, într-o formă mai mult sau mai puţin subtilă. Dovadă stau cărţile apărute la diverse edituri purtând semnăturile multora dintre cei amintiţi mai sus. Mai mult, ajuns în acest punct mă simt dator cu o precizare personală. Am privit iniţial cu mare reţinere apariţia Jurnalului SF, ba chiar, recunosc sincer, nu aş fi pariat pe el. Dar evoluţia sa (poate nu atât de rapidă pe cât aş fi dorit) pe un traseu ascendent m-a făcut, după ceva vreme, să-mi schimb părerea. Pentru ca, în cele din urmă, rubrica în serial „Anticritica” să-mi fi adus satisfacţii nebănuite şi desigur că am fost încântat că a fost adoptată la nivelul unui (soi de) editorial implicit. Mai mult, revista „Pro-Scris” continuă, pe un alt nivel, îmi place să cred, munca începută pe tărâmurile „Anticriticii”. De altfel mai multe site-uri science-fiction româneşti au legături, mai mult sau mai puţin directe cu Jurnalul SF.


În loc de epilog

Jurnalul SF a fost singurul săptămânal science-fiction din România şi probabil din Europa sau chiar din lume. Dar nu acesta este lucrul cel mai important.

Lucrul cu adevărat important este că doi puşti „teribili”, Adrian şi Ionuţ Bănuţă, de care nu auzise nimeni înainte, au reuşit, vreme de aproape 3 ani şi jumătate, să editeze un săptămânal care a avut o traiectorie şi un impact deosebit în science-fiction-ul românesc. O revistă care, deşi puţini au avut încredere în ea la începuturi, a supravieţuit şi a evoluat. O revistă care ne-a făcut pe mulţi dintre noi să aşteptăm în acea perioadă cu nerăbdare sfârşitul de săptămână, obişnuindu-ne cu ideea că o sâmbătă fără Jurnalul SF este un week-end ciuntit. O revistă care a reflectat, fără nici un dubiu, starea science-fiction-ului românesc: şi cu bune, şi cu rele. O revistă care s-a vrut - şi a fost - extrem de dinamică.

A atins însă Jurnalul SF profesionalismul vizat? Răspunsul, din nefericire, este negativ. Dar... În mod cert, Jurnalul SF a păşit pe lungul drum de la teribilism la profesionalism, chiar dacă nu a ajuns la capătul lui – şi acesta nu este puţin lucru. Iar paşii făcuţi în această direcţie, atât prin conţinut, cât şi prin formă, sunt foarte vizibili. La urma urmei, fraţii Bănuţă precum şi cei care s-au perindat prin redacţie au pus, după puterile lor, câte o bucăţică de suflet între paginile acestei reviste care s-a numit Jurnalul SF (şi trebuie să o amintim aici şi pe secretara de redacţie în departamentul Săptămânale, Isabela Ion, marea „necunoscută” şi marea „uitată” a redacţiei JSF, cea care a participat aproape de la început la munca de redactare a Jurnalului SF).

Jurnalul SF a trăit o viaţă aşadar intensă, chiar dacă (prea) scurtă. Şi, pentru plusurile sale, precum şi pentru lecţiile învăţate din minusurile sale, Jurnalul SF merită a fi privit cu respect.





PRO-EMINENŢE: VICTOR PAPILIAN





CRONOLOGIE VICTOR PAPILIAN

Mircea Popa


1832, octombrie 13 - Se naşte la Broscari (Mehedinţi), Constantin Papilian, tatăl scriitorului, având în ascendenţă trei generaţii de preoţi bănăţeni, stabiliţi cu ani în urmă în satul Cocoţ-Izvorăl, de pe moşia boierului Urdăreanu. Bunicul scriitorului s-a chemat Ghiţă Popescu, dar numele de Popescu i-a fost schimbat în cel de Papilian de către un profesor latinist în liceu. Tatăl a urmat cursurile de medicină ale prof. Carol Davila, ajungând până la demnitatea de general medic, comandant al Serviciului Sanitar al armatei.

1865 - Se naşte Elena Plitos, mama scriitorului, într-o familie de moldoveni din părţile Tecuciului.

1888, iunie 17 - Se naşte la Galaţi Victor Papilian, unde tatăl său îndeplinea funcţia de medic militar. Este al doilea din cei cinci (doi băieţi şi trei fete) copii ai familiei.

1895-1899 - Copilul îşi începe şcoala primară la Turnu-Măgurele şi o continuă la Craiova, unde se mută garnizoana tatălui.

1901-1907 - Urmează cursurile Liceului „Sf. Sava" din Bucureşti, în paralel cu acelea ale Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, la clasa de vioară a prof. Rudolf Malcher, la absolvirea cărora i se oferă un angajament în orchestra de cameră a Ministerului Instrucţiunii (mai târziu Orchestra Filarmonică), dirijată de celebrul Grigoraş Dinicu.

1902-1903 - Tatăl, C. Papilian, devine director al Institutului Sanitar Militar.

1907-1916 - Urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, la insistenţele tatălui său.

1909 - Tatăl său primeşte gradul de general de brigadă. Tânărul medicinist devine extern al Eforiei Spitalelor.

1910 - Este numit preparator la Catedra de anatomie a prof. Paul Petrini.

1911 - Intern al Eforiei Spitalelor, apoi prosector (asistent) la aceeaşi catedră.

1914 - Preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti, rostind în numele ei discursul omagial închinat prof. Victor Babeş, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani.

1916 - Îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Citoartitectonica lobului frontal" la profesorul Gh. Marinescu.
Este mobilizat şi trimis pe front unde lucrează ca chirurg, apoi medic-şef, la mai multe spitale, cum ar fi Spitalul nr. 17 Nichiceni-Mărăşeşti şi la cel din Odessa.

1918 - După demobilizare este numit medic al Spitalului Mărcuţa (la dr. Obreja).

1919 - Comisia Consiliului Diligent pentru organizarea Universităţii din Cluj îl numeşte profesor agregat la Catedra de anatomie descriptivă şi topografică. Lucrează aici pentru organizarea învăţământului medical şi utilarea corespunzătoare a noului Institut de Anatomie.

1920 - Scoate prima ediţie a „Manualului practic de disecţie".
Duce o acţiune susţinută pentru înfiinţarea Filarmonicii „Gh. Dima" din Cluj. al cărui membru fondator este, alături de Zeno Vancea şi G. Vâlsan.
Face parte dintr-o orchestră de cameră împreună cu D. Miletici (violă) şi dr. Draşcu (violoncel).
Face parte din colegiul de redacţie al revistei „Clujul medical".

1923 - Devine profesor titular la aceeaşi catedră şi şef de catedră, funcţie deţinută până în 1947.
Apare volumul I din tratatul de „Anatomie umană" (intitulat „Tratatul elementar de anatomie descriptivă şi topografică", primul tratat de acest gen de la noi şi unul dintre cele mai sistematice şi mai reuşite tratate universitare, dovadă marea lui vitalitate, care se prelungeşte până în vremea noastră (ajuns în 1982 la ediţia a VI-a). Primul volum conţine „Osteologia, artrologia şi miologia".

1924 - Apare în ziarul Adevărul (13 ianuarie) articolul lui Gr. T. Popa, intitulat „Împrumuturi ilicite şt plagieri", în care e acuzat de plagiat; va răspunde prin broşura „Un răspuns" (1924), respingând acuzaţiile ca nefondate. Broşura conţine şi fabula în proză „Istoria măgarului farsor şi a cioarei invidioase", care poate fi socotită debutul său literar.
Apare la Paris lucrarea sa „Les fibres pupillo-dilatatrice du trijumeax" în Annales d'oculistique (în colab, cu H. Cruceru).

1925 - Apare partea a II-a a tratatului de anatomie (angiologia şi nevrologia).
Debutează editorial în literatură cu volumul de povestiri „Generalul Frangulea" semnat cu pseudonimul Sylvius Rolando, pseudonim rezultat din combinarea numelor a doi anatomişti celebri, care au pus în evidenţă două noi secţiuni cerebrale. În cronica pe care i-o consacră în „Cosânzeana" (nr. 10/1925), Teofil Bugnariu remarca „un deosebit dar de povestitor şi o limbă sigură şi bine modelată".
Publică la Jena lucrarea sa intitulată „Des sympatische system..."

1926 - Apare la Editura Casa Şcoalelor din Bucureşti primul roman al scriitorului; intitulat „Ne leagă pământul", semnat cu acelaşi pseudonim.
Începe colaborarea la „Universul literar" cu nuvelele „Minunea" şi „Poveste", apărute sub semnătura Sylvius Rolando.

1927 - Primeşte premiul Academiei pentru romanul „Ne leagă pământul".
Se joacă pe scena Teatrului Naţional din Cluj prima sa piesă, „Celui ce n-are i se va lua."
Îşi continuă colaborarea la „Universul literar" cu nuvelele „Sufletul lui Faust", „Din minunile mai presus de fire", „Petrecere", „Poşta".

1928 - Este profesor de anatomie la Şcoala de Arte Frumoase din Cluj, unde dă studenţilor sfaturi preţioase, precum acesta, desprins din „Amintiri": „Domnul meu, şi eu sunt profesor de anatomie la Şcoala de Arte Frumoase. Anatomia, pentru artiştii plastici, e ceea ce e armonia pentru dumneavoastră, muzicienii. Şi ştii ce le spun eu elevilor mei ? Domnilor, vă rog să învăţaţi anatomia şi pe urmă s-o uitaţi. Dac-aş fi profesor de armonie, la fel aş face. Domnilor, vă rog să învăţaţi armonia, dar când puneţi mâna pe condei şi să scrieţi, s-o uitaţi."
Apare a doua ediţie a tratatului de anatomie. Apare volumul de nuvele „Sufletul lui Faust", prima sa carte literară semnată cu numele real.

1929 - Se joacă la Teatrul Naţional din Cluj piesa „Un optimist incorigibil". Colaborează la revista „Plaiuri româneşti" cu nuvela „Luptă".

1930 - Apare în volum piesa „Un optimist incorigibil". Organizează un cenaclu la el acasă, în str. Stroescu nr. 18, la care participă scriitori, actori, muzicieni, pictori.
Din iniţiativa sa apare la Cluj revista „Darul vremii", la care publică Ion Chinezu, Sextil Puşcariu, N. Iorga etc.

1933 - Se joacă la Teatrul Naţional din Cluj piesa „Cerurile spun..." Apare în colecţia Ghidul românesc romanul frescă „În credinţa celor şapte sfeşnice" (2 volume), cu acţiunea plasată în Câmpia Turzii.
Este numit comisar al guvernului pe lângă concesiunea Operei din Cluj, apoi preşedinte al Consiliului de administraţie al acesteia.
aprilie 10 : Are loc şedinţa de constituire a Societăţii Române de Antropologie (în prezenţa lui Emil Racoviţă) şi e ales primul ei preşedinte. Apare în „Gând românesc" excelenta nuvelă „Trădare".

1934 - Tipăreşte piesa „Cerurile spun..."
Pe scena Teatrului Naţional i se joacă piesa Nocturnă.
aprilie 17 : E numit directorul Operei Române din Cluj, în care calitate a promovat lucrări originale ca „La drumul mare" de C. Nottara şi „Păcat boieresc" de Marţian Negrea.
10 octombrie: Dă un interviu lui Ionel P. Suciu pentru „Viaţa Ardealului", în care vorbeşte despre noua sa activitate. Continuă colaborarea la „Gând românesc" cu nuvelele „Maternitate" şi „Victorie".

1935 - I s-a reprezentat piesa „Alt glas".
aprilie 13 : Ia parte la sărbătorirea actorului Mişu Ştefănescu cu ocazia împlinirii a 30 de ani de activitate teatrală, vorbind în numele Societăţii Scriitorilor Dramatici Români. Cu prilejul centenarului Bellini organizează un spectacol cu „Norma", cu concursul unor solişti de la Scala din Milano.

1936 - Înfiinţează la Cluj Societatea Scriitorilor Români din Ardeal, al cărui preşedinte devine.
aprilie 1 : Este numit prin decretul regal nr. 596/1936 director al Teatrului Naţional din Cluj (înlocuindu-l pe Z. Bârsan), în care calitate a depus o excelentă muncă organizatorică şi artistică (semnând uneori direcţia de scenă sau regia). Deschide stagiunea 1936/1937 cu piesa lui Gib Mihăescu „Pavilionul cu umbre", ocazie cu care se organizează şi un simpozion despre viaţa şi activitatea scriitorului, la care vorbesc Ion Chinezu şi V. Papilian.
Organizează în acelaşi an şi un Studio al Teatrului, în cadrul căruia se prezintă numeroase spectacole de avangardă sau se ţin conferinţe.
decembrie 20 : Se joacă actul III din „Violaine fecioara" de Paul Claudel, prefaţată de conferinţa scriitorului despre „Teatrul lui Paul Claudel".

1937 - Apare romanul psihologic „Fără limită".
Colaborează la revista „Pagini literare" cu nuvelele „Ajutor", „Cele dintâi învăţăminte" şi „Tragic", iar N. Crainic încearcă să-l capteze în cercul „Gândirii", prin articolul elogios „Victor Papilian şi «Gândirea»".
februarie 13 : Ia parte la şezătoarea de la Braşov a Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, alături de Paul Constant, Octav Şuluţiu, Mihai Axente, Olimpiu Boitoş şi la constituirea Astrei braşovene.
februarie 28 : Participă la Oradea la sărbătorirea închinată lui Eminescu, unde ia cuvântul, spunând printre altele : „De aceea Eminescu ne va stăpâni de-a pururi, fiindcă puterea lui se trage de la românismul întreg şi toate înfăptuirile noastre trebuiesc să poarte însemnarea lui".
martie 28 : Participă la şezătoarea literară de la Tg. Mureş, alături de V. Netea, V. Copilu-Cheatră, G. Popa, O. Boitoş, Al. Ceauşeanu.
septembrie 8-12 : Are loc la Cluj primul Congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică, la care participă, alături de nume importante ale disciplinei, ca francezul Eugene Pittard sau elveţianul Delenbach,. lui revenindu-i onoarea de a conduce lucrările şedinţei din 12 septembrie. Este premiat la concursul literar al ziarului România nouă, alături de Pavel Dan.

1938 - Apar volumele de nuvele „Dincolo de râu" (nuvele ardeleneşti) şi „Vecinul", care se bucură de o bună primire critică. Publică în revista „Munţii Apuseni" nuvela „Fotografia", un fel de amintiri din tinereţe, legate de modul cum s-a făcut medic. Reia colaborarea la „Universul literar" cu nuvelele „Mediocritate", „Din alte timpuri", „Câinele şi bestia".
Pregăteşte o antologie a Asociaţiei Scriitorilor Români Ardeleni. Regizează „Servitoarea din Evolena" de Morax.

1939 - Apare la Oradea piesa în patru acte „A trecut..." în Editura revistei Familia, seria a doua, revistă la care colabora. Lanuristul George Popa publică un articol bilanţ intitulat „Literatura ardeleană de azi", în care acordă scriitorului un rol important, afirmând : „D-sa e una din cele mai puternice expresii epice ale literaturii moderne. Scriitor în mai toate genurile literare, a debutat în roman sub pseudonimul Sylvius Rolando, ne apare foarte romantic pentru realismul pe care-l va arăta mai târziu."
Regizează spectacolele cu „Doctor Death" de Azorin, „Amal şi scrisoarea împăratului" de Tagore şi „Comedia fantasmelor" de Dan Botta.
Călătoreşte în Italia şi Germania pentru a se iniţia în regia artistică.
decembrie 1 : Spectacol comun al Teatrului şi Operei închinat sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţarea acestor instituţii. S-au prezentat „Poemul Unirii" de Z. Bârsan şi actul IV din „Aida", V. Papilian vorbind cu acest prilej, alături de Mihai Nasta, directorul Operei, şi Onisifor Ghibu.

1940 - Împreună cu C. C. Velluda publică lucrarea de antropologie „Cercetări antropologice asupra moţilor dintre Arieşe", rezultat al unor îndelungate observaţii asupra populaţiei din opt sate româneşti de aici : Secătura, Neagra, Albac, Arada, Avram Iancu, Vidra, Ponorel şi Arieşeni, cercetări concretizate ulterior şi în lucrarea „Contribuţii la studiul antropologiei moţilor".
iunie : Cezar Petrescu conferenţiază la Cluj despre „Presa şi scriitorii ardeleni în prima decadă a Unirii", ocazie cu care a luat cuvântul şi scriitorul.
Regizează spectacolul Dincolo de zare de O'Neill.
septembrie 30 : În urma Dictatului de la Viena, este silit să părăsească direcţia teatrului (care se refugiază Ia Timişoara) şi să însoţească Universitatea la Sibiu, nu fără a protesta în mod deschis împotriva barbarului act în serialul publicistic „Cu steagul înfăşurat" tipărit în ziarul „România nouă".
Este ales decan al Facultăţii de Medicină.

1941 mai 18 - Este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti.
aprilie 1: Face parte din comitetul de redacţie al revistei „Luceafărul", alături de D. Stăniloaie, Olimpiu Boitoş, Grigore Popa, D. D. Roşca şi Mihai Beniuc, revistă în care va desfăşura o intensă activitate literară.
mai 24 : Publică în „Universul literar" o „Scrisoare", prin care explică intenţiile sale din schiţa „La Papessa", al cărui înţeles a părut unora criptic.
Înfiinţează o orchestră de cameră a studenţilor la Sibiu şi o echipă de teatru cu care montează „Cererea în căsătorie" de Cehov şi „Frate păgân" de N. Iorga.

1942 - Apare ediţia a 3-a din „Tratatul elementar de anatomie descriptivă şi topografică".
Apar în „Gândirea" nuvelele „Moartea lui Teodosie Runcanu" şi „Gelozie ?"

1943 - Iese de sub tipar volumul „Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire".
Prefaţează volumul lui Emil Zegreanu „Către Ţara ochilor mei".

1944 - Publică în „Luceafărul" mai multe „Lieduri şi balade".

1945 - Iese de sub tipar „Teatru", vol. I („Cerurile spun", „Nocturnă", „Moartea vanităţilor").
I se acordă medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ."

1946 - Apare în Editura „Ramuri" din Craiova volumul de „Nuvele olteneşti".
Publică împreună cu Victor Preda tratatul de „Embriologie". Colaborează la „Viaţa românească" cu nuvela „Răzvrătirea" din insula Maladonia (nr. 6-7).
Îşi expune părerile asupra organizării învăţământului medical, românesc în articolul „Asupra caracterului «curativ» în învăţământul medical» publicat în „Acta Medica Romana" de la Craiova.
mai 19 : Publică în „Viaţa Transilvaniei" articolul „Faptul istoric al literaturii ardelene".
iunie 30 : Colaborează cu articolul „Destinul scrisului românesc" în ziarul „Tribuna nouă" de la Cluj, în deschiderea „Paginii culturale" ce urmează a fi susţinută de Asociaţia Scriitorilor Români Ardeleni.
Face parte din comisia pentru concursul literar iniţiat de revista „Provincia" din Turnu-Severin.
august: Publică în nr. 8 al „Revistei Fundaţiilor" interesantul articol „Francisc Rainer şi epicul tăcerii", în care apar exprimate ideile sale cu privire la profesiunea de medic.
septembrie 1 : Acordă revistei „Provincia" un interviu în care vorbeşte pentru întâia dată despre romanele sale „Chinuiţii nemuririi", aflat în lucru, şi „Bogdan infidelis notorius", terminat.
septembrie 25 : Publică în „Tribuna Transilvaniei" articolul „Eminescu şi Ardealul".
octombrie 12 : Este atacat în „Lupta Ardealului" de un oarecare dr. V. Nămui pe motiv că ar fi împotriva medicinei sociale („D. prof. dr. Victor Papilian faţă cu medicina socială"), urmat de un altul, al redacţiei, cu titlul „D. prof. V. Papilian contra medicinei sociale", pregătindu-se scoaterea sa de la catedră.

1947 - Îşi încetează activitatea didactică.

1951-1950 - Îşi continuă activitatea de cercetare ştiinţifică în laboratorul Catedrei de zoologie din Cluj, lucrând şi în calitate de colaborator extern al Institutului de Fiziologie din Bucureşti.

1956 iulie 28 - I se acordă o pensie personală.
august 15 : Se stinge din viaţă la Cluj, fără a fi putut reveni la viaţa literară dorită. Necrolog de C. C. Velluda în „Clujul medical".

1968 - Apare postum volumul „Amintiri din teatru", conţinând prima parte a memorialisticii sale.

1973 - Se tipăreşte la Craiova, în îngrijirea lui Titus Bălaşa, volumul antologic de proză „Ceartă oltenească". Se publică în „Manuscriptum" piesa „Simona sau prinţul consort".

1975 - Apare la Editura „Dacia" din Cluj un volum de „Teatru", cuprinzând piesele „A trecut", „Simona sau Prinţul consort", „Autorul huiduit" şi „Biserica din slăvi".

1976 - Apare în Editura „Scrisul Românesc" primul volum al romanului „Chinuiţii nemuririi": „Marius Leluţ". Cel de al doilea, „Gaby Leonin" va apărea în 1981, iar al treilea, „Manoil", în 1936.

1982 - Apare la Editura Dacia din Cluj interesantul roman istoric „Bogdan infidelul", îngrijit de C. Cubleşan, şi a şasea ediţie din tratatul „Anatomia omului" sub îngrijirea prof. I. Albu.


Din volumul:
Victor Papilian - Lacrima
Editura Minerva, Bucureşti, 1997, pag. XLI-XLVIII





VICTOR PAPILIAN

Titus Bălaşa


Mai mult decât în teatru şi roman, Victor Papilian s-a realizat ca scriitor în proza scurtă. Citind nuvelele, schiţele şi povestirile lui, avem revelaţia unui povestitor autentic, dublat de un poet. Poate exemplul cel mai elocvent pentru ilustrarea acestei observaţii ar fi schiţa „Oltenească”, unde, pe un spaţiu restrâns, scriitorul realizează un adevărat „tur de forţă” : începută ca o degajată relatare a unei glume „olteneşti”, schiţa se transformă, prin trecerea, abilă, pe altă extremă, într-un poem cutremurat de durerea dorului matern. Ceea ce este, în desfăşurarea anecdotei, doar amintirea tânărului student Marinică Chilibunu, capătă o concreteţe plastică remarcabilă. Finalul captează prelungi ecouri de bocet, învăluind într-o atmosferă neaşteptată întreaga schiţă :


„El aude acum sfârlele de apă ale râului, iar în nări îi adie miresme de alune verzi şi măcieş înflorit. Iată pe tată-său, popa Lisandru, rezemat într-o mătură de nuiele, întunecând, eu privirc-i lui de porumbe coapte, patului gol. Şi toată curtea e plină de cotco-dăcitul orăteniilor. Dar preoteasa le-a uitat dorul. Răstignită cu mâinile de streaşina cuniei, ea se zbate ca-n jugul lui Tudor : — Fir-ar alimănit, muică, viforul străin... că se-ncherbă în tine. Şi mie-ni' urzică sufletul şi-mi secă sângele...

Mărinică, bumbacu şi mătasea sufletului meu... mă dezgolişi de toată «frumuseţea» şi mă lăsaşi numai oase uscate...

Mărinică, iconiţă... Cine-o să-ţi închine faţa obrazului ?... Cine-o să-ţi sărute moalele capului ?... Cine-o să-ţi soarbă tămâia ochilor...

Muică, muică... de ce plecaşi şi mă lăsaşi singură ca moartea ?...”


Adevărate poeme în proză — cu un ritm interior surprinzător şi o mare puritate lirică — vom întâlni frecvent în povestirile sale, cu deosebire în prozele fantastice („Trădare”, „Pedeapsă”, „Lacrima”), în acele zone în care o stranie lumină inundă pagina şi-i imprimă vibraţie.

Cât priveşte vocaţia de povestitor, ea poate fi observată chiar în prozele de început. „Poveste romantică”, din volumul de debut, se desfăşoară într-o curgere firească a naraţiunii, într-o mişcare domoală, adecvată evocării. Interesantă este aici, în afara surprinderii subtile a mişcărilor sufleteşti, a învolburărilor simţirii adolescentine, nararea fugitivă a câtorva momente mai importante din perioada de maturitate a vieţii personajului principal, efectul fiind proiectarea evenimentelor din centrul povestirii într-un timp depărtat şi, implicit, sporirea atmosferei de stagnare patriarhală.

Dacă primele povestiri se înscriu, nefortuit, într-o tradiţie a prozei scurte româneşti, o nuvelă precum este „De dincolo de râu” realizează trecerea către prozele de absolută originalitate ale lui Victor Papilian.

În „Obsesie”, ideea dezrădăcinării şi sentimentul vinovăţiei pentru părăsirea celor de acasă nu este mai mult decât un pretext. Se analizează stările psihice succesive ale tânărului student moţ, de Ia contemplarea litografiei cu tragerea pe roată a lui Horia, până la retrăirea chinurilor acestuia, în delir, pe masa de operaţie.

Papilian intuia psihologia personajelor sale, într-o complexitate dinamică, şi ştia să o structureze în construcţii armonioase, adesea de o mare sobrietate şi densitate. Îl pândeau însă două pericole : implicarea unor idei preconcepute în ţesătura prozei, până la fisurarea şi, în consecinţă, ratarea ei (e ceea ce se întâmplă în „Se desmorţesc sufletele”, „Ulcica, Râsul”, „Creierul poetului” ş.a.), sau orientarea spre psihologii aberante, unde tenta naturalistă, a cazului „de excepţie”, face imposibil efectul artistic scontat („Sânge străin”, „Lupta”, „Maternitate”).

Iubirea apare câte o dată ca pretext pentru declanşarea unor întâmplări cu tâlc tulburător („Lacrima”). Alteori, motiv central al povestirilor, prilejuieşte proiecţii fantastice de o frumuseţe copleşitoare, pentru a i se demonstra atotputernicia („Trădare”), sau pentru a concretiza — în modalităţi preponderent lirice, şi prin transcendere în realitaiea lumii de basm — aspiraţia la nemurire prin iubire („Pedeapsă”).

Omul de ştiinţă îşi pune pecetea asupra manierei scriitorului, încât prozele lui au, dacă putem să spunem astfel, o aripă-n „realitatea obişnuită”, „cotidiană” (obiect al „experienţei”), iar cealaltă aripă în lumea „misterului”, a „nepătrunsului”. Una în umbră, cealaltă-n lumină.

Este prezentă mereu atitudinea observării riguroase a „realităţii” — mimându-se metodele omului de ştiinţă — ipostază a „pândei” lucide, iscoditoare.

Această atitudine apare declarată programatic, dar şi concretizată într-o latură a nuvelelor şi povestirilor („Trădare”, „Groază”, „Pedeapsă”, „Lacrima”, „Demonul”). De la „mimarea” realităţii obişnuite, scrutată raţional, rece, se trece — spectaculos — în zona ficţiunii fantastice. Reuşita este asigurată dacă aceste două planuri se îmbină organic, constituindu-se într-o unitate indestructibilă.

Trecerea de la un plan la altul se realizează, ingenios, printr-un procedeu pe care l-am numi al „echivocului” : invocarea înecului (de două ori, în „Pedeapsă”) sau a delirului („Lacrima”). Alteori nu este necesar „echivocul” : cele două planuri vin, surprinzător şi totuşi firesc în logica structurării prozei, unul în prelungirea celuilalt („Trădare”).

Este polarizată, simbolic, şi atitudinea personajelor : de o parte luciditatea, ironia şi sarcasmul, de cealaltă parte — opusul lor („Pedeapsă”, „Signorina”) ; vocaţia răului, a distrugerii (Mătrăcan, cel ce povesteşte, în „Demonul”), şi ingenuitatea, inocenţa, puritatea (simbolizate de Burz, căruia, pe alt plan, i se opune Maria-Florentina).

Dedublările, simetriile, paralelismele — foarte numeroase — evidenţiază, la o analiză atentă, procesul de elaborare migăloasă a povestirilor, construcţii riguros gândite. Totuşi, impresia nu este de artificialitate. „Schema” se observă numai „a posteriori”, adică după smulgerea cititorului de sub fascinaţia pe oare povestirile o exercită asupra lui.

Începutul este, obişnuit, o relatare sobră, aridă, aproape de proces verbal („Groază”, „Pedeapsă”, „Lacrima”, „Demonul”), pentru ca în derularea naraţiunii cuvintele să capete, treptat, o vibraţie ciudată şi să atingă zona celui mai înalt lirism. În acelaşi timp, ritmul evoluează de la mişcarea înceată, şovăitoare sau poticnită, până la un freamăt extraordinar.


* * *


În contextul literaturii de inspiraţie fantastică a lui Victor Papilian, nuvelei „Lacrima” îi găsim un loc aparte, interpretând-o ca pe o profesiune de credinţă a omului de ştiinţă care este, totodată, şi un autentic artist.

Pentru că doreşte să-i facă o surpriză logodnicei, un savant încearcă — după metoda imaginată de aceasta — să reconstituie, executând măsurători „exacte” şi aplicând coeficienţi de corecţie, chipul real al unor frumuseţi celebre pe care le contemplă într-un album de istoria artelor. Atenţia îi este reţinută de portretul reginei Nefertiti, frumuseţe a Egiptului antic, trecută în legendă. Dar portretul se sustrage oricărei măsurători, capătă viaţă. Savantul, printr-o confuzie de planuri, graţie simţurilor sale profund tulburate, identifică pe Nefertiti în persoana unei tinere cercetătoare, care soseşte pe neaşteptate în laboratorul său, îi spune povestea de iubire a nefericitei regine, apoi dispare misterios. În ochiul reginei din portret a apărut şi s-a cristalizat o lacrimă.

Povestirea este o alegorie. Sensurile ei trimit la ideea că opera de artă, inspirată de o realitate istorică, trecătoare, devine o existenţă de sine stătătoare, „misterioasă”, dăinuind peste milenii. Între domeniul ştiinţei şi al artei se află un prag hotărâtor. Ştiinţa e domeniul raţiunii, arta, al sensibilităţii. Adevărul ştiinţei este unul, al artei, — altul. Menită perenităţii, opera de artă păstrează un nucleu inefabil, intraductibil logic, accesibil numai sensibilităţii.


Din volumul:
Victor Papilian - Ceartă oltenească
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, vol. I, p. XXI-XXIV





VICTOR PAPILIAN

Adrian Bucurescu


Profesorul Victor Papilian, născut la Galaţi, fiul unui medic militar, cu înclinaţii muzicale şi literare (a făcut paralel cu ultimele clase de liceu şi Conservatorul bucureştean, secţia vioară) a fost îndrumat de tatăl său spre medicină. Face studii strălucite la Facultatea de medicină din Bucureşti (1907 - 1916), fiind din anul III preparator la Institutul de Anatomie al facultăţii şi numai după 1 an prosector (grad corespunzător asistentului de astăzi). Este studentul preferat al Profesorilor Victor Babeş şi Gheorghe Marinescu, care îi conduce lucrarea de licenţă "Citoarhitectura scoarţei lobului frontal". În 1919 devine profesor agregat, apoi titular (1923) la Catedra de Anatomie a nou createi Facultăţi de Medicină de la Cluj, fiind primul ei profesor de anatomie şi întemeietorul şcolii clujene de anatomie şi antropologie. Depune o muncă neobosită pentru formarea şi ridicarea învăţământului medical clujean în general şi a celui de anatomie în special. A fost decan al Facultăţii de Medicină în două legislaturi, 1930 - 1931 şi apoi în timpul refugiului de la Sibiu, 1941 - 1944. Preocupat de pregătirea studenţilor, publică „Manualul practic de disecţie” vol. I (1920) şi vol. II (1922). Este autorul primului „Tratat de Anatomie Umană” în limba română, publicând succesiv "Aparatul locomotor" (1923), „Angiologia şi Sistemul Nervos” (1924 - 1925) şi "Viscerele" (1946). În 1947 publică împreună cu Victor Preda, pe atunci conferenţiar la anatomie, un „Manual de Embriologie”. Face, împreună cu catedra de anatomie de la Cluj, o serie de studii de antropologie, în special asupra moţilor, stabileşte un tip antropologic caracteristic al acestora şi ajunge la concluzia că aceştia ar avea o origine celtică peste care s-au suprapus ulterior elemente dacice şi apoi romane. Nu abandonează preocupările literare şi muzicale. Devine directorul Operei Române de la Cluj (1933 - 1936), apoi al Teatrului Naţional (1936), este preşedinte al „Asociaţiei scriitorilor români din Ardeal”, scrie o serie de nuvele, romane, amintiri, piese de teatru, înfiinţează un cvartet de muzică de cameră şi apoi o orchestră filarmonică, organizează un cenaclu literar şi muzical, colaborează la revistele literare ale epocii (Gândul Românesc, Gândirea, Familia, Lanuri, Revista Fundaţiilor Regale etc). În timpul refugiului Universităţii la Sibiu (1940 - 1944) profesorul Victor Papilian conduce redacţia revistei "Luceafărul". El înfiinţează o orchestră de cameră compusă din studenţi. Odată cu reîntoarcerea la Cluj ea devine orchestra medicilor.

Dotat cu o vastă cultură umanistă, cu un umor rafinat şi cu o profundă dragoste pentru poporul său, precum şi cu dorinţa de a-l lumina (organizează turnee în sate cu o formaţie dramatică studenţească), Profesorul Victor Papilian avea o orientare politică de stânga, făcea parte din partidul Social-Democrat, refuzând colaborarea cu partidul comunist. Este pensionat forţat în 1947, la 59 de ani, şi apoi cunoaşte, timp de câţiva ani, atrocităţile închisorilor politice comuniste.


Articol apărut iniţial în:
Aldine, supliment România liberă, 5 august 2005
şi preluat de pe situl „România culturală”





VICTOR PAPILIAN

Zaharia Cotoc


E bine cunoscut faptul că odată cu evenimentele din ’89, multe din dosarele fostei Securităţii au dispărut fără urmă, iar prin multe arhive ale patrimoniului naţional bate vântul pentru că unii “bine intenţionaţi” au ştiut că e loc numai bun de furat. În ultimul caz era vorba şi de lipsa unei legislaţii clare în domeniu, lucru reglementat mult mai târziu, când aceste furturi erau demult operate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu unele manuscrise ale cunoscutului om de cultură Victor Papilian, recuperate în 1996 la Bistriţa şi predate mai apoi Oficiul Judeţean al Patrimoniului Naţional Cultural Bistriţa-Năsăud.

Victor Papilian, doctor şi în acelaşi timp profesor, era un om cu o formaţie enciclopedică, o mare personalitate a timpului său. S-a născut în 1888, la Galaţi, fiu al unui medic militar. Avea inclinaţii muzicale şi literare (a făcut pararel cu ultimele clase de liceu şi Conservatorul bucureştean, secţia vioară) a fost îndrumat de tatăl său spre medicină. A făcut studii strălucite la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1907-1916), fiind din anul III preparator la institutul de anatomie al facultăţii. După numai un an a ajuns prosector. Era studentul preferat al profesorilor Victor Babeş şi Gheorghe Marinescu. Ultimul îi conduce şi lucrarea de licenţă “Citoarhitectura scoarţei lobului frontal”. În 1919 devine profesor agregat, apoi titular (1923) la Catedra de Anatomie a nou createi Facultăţi de Medicină din Cluj, fiind primul ei profesor de anatomie şi întemeietorul şcolii clujene de anatomie şi antropologie. Depune o muncă neobosită pentru formarea şi ridicarea învăţământului medical clujean în general şi a celui de anatomie în special. A fost decan al facultăţii de medicină în două rânduri: prima dată, între 1930-1931 şi apoi în timpul refugiului de la Sibiu, 1941-1944. Preocupat de pregătirea studenţilor, publică “Manualul practic de disecţie” vol. I (1920) şi vol.II (1922). Este autorul primului “Tratat de Anatomie Umană” în limba română, publicând succesiv “Aparatul Locomotor” (1923), “Angiologia şi Sistemul nervos” (1924-1925) şi “Viscerele” (1946). În 1947, publică împreună cu Victor Preda, pe atunci conferenţiar la anatomie, un “Manual de Embriologie”.

Face, împreună cu catedra de anatomie de la Cluj, o serie de studii de antropologie, în special asupra moţilor, stabilind un tip antropologic caracteristic acestora. Ajunge la concluzia că aceştia ar avea o origine celtică peste care s-au suprapus ulterior elemente dacice şi apoi romane. Nu abandonează preocupările literare şi muzicale. Devine directorul Operei Române de la Cluj (1933-1936), apoi al Teatrului Naţional (1936). Este ales preşedinte al “Asociaţiei scriitorilor români din Ardeal”, scrie o serie de nuvele, romane, amintiri, piese de teatru, înfiinţează un cvartet de muzică de cameră şi apoi o orchestră filarmonică, organizează un cenaclu literar şi muzical, colaborează la revistele literare ale epocii (Gândul Românesc, Gândirea, Familia, Lanuri, Revista Fundaţiilor Regale, etc.). În timpul refugiului Universităţii la Sibiu (1940-1944) profesorul Victor Papilian conduce redacţia revistei “Luceafărul”. El înfiinţează o orchestră de cameră compusă din studenţi. Odată cu reîntoarcerea la Cluj ea devine orchestra medicilor.

Dotat cu o vastă cultură umanistă, cu un umor rafinat şi cu o profundă dragoste pentru poporul său, organizează turnee în sate cu o formaţie dramatică studenţească. Profesorul Victor Papilian avea o orientare politică de stânga, făcând parte din Partidul Social-Democrat, refuzând colaborarea cu partidul comunist. Este pensionat forţat în 1947, la 59 de ani, şi apoi cunoaşte, timp de câţiva ani, atrocităţile închisorilor politice comuniste.

La începutul anului 1950, profesorul Victor Papilian este arestat cu grupul lui Blaga, de la Sibiu. A urmat o înscenare judiciară, în urma căreia a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea. Paradoxal, deşi era o personalitate de stânga, profesorul Papilian a reclamat de mai multe ori regimul inuman instaurat, după 1945, de către URSS. În rechizitoriul întocmit, la proces, era catalogat ca având o “atitudine refractară ideilor socialiste”, “naţionalist” şi “antisemit”, adept al “ideologiei putrede burgheze”. Odată cu arestarea a fost confiscată o mare parte din opera sa literară, aflată în manuscris. Aceasta a fost păstrată, o mare parte de timp, în arhiva Securităţii din Bistriţa. Ulterior, pe căi încă necunoscute, aceasta a ajuns în posesia lui Olimpian Sârbu din Bistriţa. Acesta sesizând valoarea comorii pe care o avea “în custodie” a intenţionat să o scoată ilegal din ţară, pentru ca apoi să o vândă unei persoane din Franţa contra unei mari sume de bani, în valută. În perioada premergătoare realizării tranzacţiei, manuscrisele au fost păstrate în mai multe pungi de plastic, în cadrul complexului “Coroana de Aur”, din Bistriţa, în sertarul unui birou al unei firme de transport ce-şi avea sediul acolo. Cunoscându-se acest lucru şi pentru a preveni scoaterea ilegală din ţară a manuscriselor, pe adresa unor instituţii abilitate ale statului (poliţie, mass-media) au fost primite mai multe anonime care demascau intenţia deţinătorului operelor postume ale lui Victor Papilian. În data de 19.09.1996, organele de poliţie, respectiv Serviciul de Combatere a Criminalităţii Economico-Financiare din cadrul IPJ BN, au făcut o descindere în biroul unde erau păstrate aceste manuscrie. Micro-arhiva a fost ridicată, în vederea expertizării şi a înregistrării ei în documentele de patrimoniu. Au fost găsite următoarele manuscrise, majoritatea încă necunoscute marelui public: “Amintiri din teatru”, “Molka” (piesă de teatru în două părţi), “Nuvele bărbăteşti”, “Evanghelia apocrifă”, “Schiţe şi epigrame”, schiţe (“Ruşinea”, “Stan şi Bran”, “Popa ăl bătrân”, “Fantezie şi capriciu”), “Teatru” (vol.II), “Autorul huiduit” (regie, piesă de teatru), “Zidul”, “Coana Truda” (roman), “Pitia şi Răstignita”, “Basme”), “Celui care nu are i se va lua” (teatru), “A trecut” (piesă în cinci acte). Toată activitatea organelor de poliţie s-a desfăşurat în baza O.G nr.27/1992, art. 8. După efectuarea expertizării, manuscrisele au fost luate în evidenţă şi înregistrate la Oficiul Judeţean al Patrimoniului Naţional Cultural Bistriţa-Năsăud în data de 27.09.1996. Astăzi, ele aşteaptă lumina tiparului şi interesul cititorilor.


Articol preluat din:
Gazeta de Bistriţa, 27 martie 2006





VICTOR PAPILIAN

Ovid S. Crohmălniceanu


Literatura lui Victor Papilian (1888-1956), profesor de anatomie la Cluj, cunoscut prin cercetările sale efectuate asupra scoarţei cerebrale, manifestă un interes explicabil pentru misterul sufletului omenesc. Lucru curios însă, omul de ştiinţă se arată înclinat să dea faptelor, pe care le examinează cu numeroase precauţii pozitiviste, o interpretare spiritualistă, deschisă înfiorărilor religioase. Aceasta l-a şi apropiat de cercul „Gândirii” şi de ideologia lui.

Nu prea preţuit de critica vremii (Lovinescu nici nu-l menţionează), n-a fost un scriitor nedotat, dimpotrivă. Primul său roman, „În credinţa celor şapte sfeşnice” (1933), se impune ca o operă epică solidă, înălţată cu uriaşa răbdare a prozatorilor transilvăneni (deşi Victor Papilian se trăgea din alte părţi) - şi consacrată ravagiilor mişcării ,,mileniste” în Ardeal, curând după război.

Ideea autorului, expusă şi într-un articol („Gândirea”, numărul omagial închinat lui Nichifor Crainic), e că unirea administrativă s-a desăvârşit sufleteşte abia ulterior, nu fără luptă, prin solidaritatea etnică şi religioasă. Eroul cărţii, servitorul Maxim Muscă (numele îi indică natura contrariată, ambiţia nemăsurată şi micimea morală), devine propagandistul noii secte, care capătă o tot mai mare răspândire. El îşi exercită acţiunea de prozelitism, speculând cu abilitate stările tulburi postbelice, antagonismele sociale şi rivalităţile politice, conflictele dintre diferite naţionalităţi şi presiunile puterilor străine. Profesorul Bălăceanu, încurcat în subtilităţi teologice şi orbit de curiozităţi ştiinţifice, încurajează fără să-şi dea seama acţiunile lui Maxim. Ţăranii aşteaptă să se execute prevederile reformei agrare şi să fie împărţite pământurile baronului Kristoffi. Muncitorii ascultă îndemnurile comunistului Kis Béla. Reverendul Barany, sub protecţia magnaţilor maghiari, urmăreşte interesele Înaltului Scaun cu o fină şi tenace forţă persuasivă. Horváth, reprezentantul bisericii luterane, ţese mereu alte intrigi şi, sub masca austerităţii, îşi ascunde o viaţă plină de păcate. Ţiganii lui Tabor se agită. Preotul de ţară, Prăgoi, aprig şi fanatic în apărarea dreptei credinţe, se dovedeşte incapabil să desfăşoare orice diplomaţie. Plutonierul Brădiţoiu încearcă să menţină autoritatea statului român prin măsuri drastice. O încâlceală nemaiîntâlnită de voinţe contradictorii opune şi apropie fără încetare personajele cărţii cu multă vivacitate. Romanul dă impresia unei adevărate viermuieli omeneşti, surprinse cu o remarcabilă obiectivitate realistă, deşi pe alocuri intervenţiile autorului, ca la Agârbiceanu, tulbură, prin precizări superflue, senzaţia vieţii reconstituite în expresia ei nudă, directă.

Oricum, observaţia rămâne bogată şi ascuţită, puterea de însufleţire a unei întregi faune umane, cu totul remarcabilă.

Aspectul de frescă socială e însă înşelător. Nota cea mai originală a romanului se vădeşte a fi de ordin psihologic. Însuşi obiectul înfruntării atâtor personaje diverse priveşte spiritul (e vorba de credinţa religioasă), chiar dacă mobilurile nemărturisite ale luptei sunt adesea materiale. Dar mai mult decât aceasta, romanul devine analiza unei crize mistice cu efecte contagioase. Eroul principal, Maxim Musca, e un sectant care trăieşte efectiv revelaţia credinţei în cele şapte sfeşnice şi acţionează convins că duce la îndeplinire, prin tot ce face, exclusiv voinţa divina. Interesele analizei îl dau formele febrei lui religioase, stăpânite de invidii secrete şi uri ascunse. Vechi refulări ancilare se conjuga aici cu dorinţe sincere de reformare spirituală a lumii, vocaţia misionară, cu o viclenie sumară. Maxim ascultă la uşi, neîndoindu-se că slujeşte astfel adevărului, intervine în disputele intelectuale ale stăpânilor, păstrând o şireată umilinţă de servitor prost, care citează însă cu extraordinară adresă textul „Bibliei”. Trece prin stări de extaz şi de derută, e fricos şi bravează totuşi teribile adversităţi cu o îndrăzneală nebună. Când îşi dă seama că s-a înşelat, se căieşte sincer, dar n-are puterea să ducă sentimentul remuşcării până la capăt, vrea să piară, dar apropierea morţii îi trezeşte o teribila poftă de viaţă. Cu o fascinantă naturaleţe, Maxim Muscă e mare şi mic în tot ce face. Zbuciumul lui spiritual, urmărit în aceste necontenite înălţări şi căderi, rămâne memorabil şi conferă substanţă cărţii.

Şi mai pronunţat psihologic e al doilea roman al autorului, „Fără limită” (1936). Mediul intelectual în care acţiunea se desfăşoară îngăduie o lărgire a câmpului analitic, tipologia pierde, însă, din varietate. Cartea e istoria disoluţiei unei căsnicii şi prăbuşirii a doi oameni, judecătorul Gândăreanu, cuprins de o adevărată furie erotică, şi soţia lui, Clarisa, devenită la rândul ei, prin năruirea visului iubirii ideale, roaba instinctelor. Chinul conştiinţei damnate însoţeşte obscur această rostogolire pe panta corupţiei. Intenţia autorului a fost de a oferi o pildă a destrămării caracterelor într-o lume care şi-a pierdut credinţa, socotită singurul focar spiritual capabil să dea vieţii un sens. Motivarea bruştei surpări morale, ivită în sufletul eroilor, nu apare prea convingătoare, dar după ce pornirea pe povârnişul vieţii duse la întâmplare se produce, maşinăria degringoladei interioare e urmărită cu o privire atentă şi iscoditoare de ceasornicar.

Ca nuvelist, Victor Papilian izbuteşte să-şi creeze chiar un univers al său distinct, făcând să intervină fantasticul acolo unde ne-am aştepta mai puţin, adică în câmpul observaţiei omului de ştiinţă ; o substanţă misterioasă scapă mereu de sub scalpel sau desfide măsurătorile, afirmându-şi natura ireductibilă. Numeroasele nuvele, publicate prin reviste şi strânse doar parţial în volumele „Sufletul lui Faust” (1928), „Vecinul” (1938), „De dincolo de râu” (1938), „Manechinul lui Igor” (1943), au aproape toate ca eroi medici, biologi, chirurgi sau fizicieni şi prezintă cazuri care răstoarnă certitudinile lor profesionale privitoare la caracterul proceselor psihice, dovedind existenţa spiritului.

O femeie e suspectată de infidelitate conjugală, în ciuda faptului că nu se vede măcar cu presupusul ei amant. Adulterul se comite, totuşi, printr-un soi de îmbrăţişare cosmică, în stare să deplaseze constelaţiile pe firmament şi să imprime stigmatele eredităţii absentului întregii vieţi din jur. Copiii, pe care femeia îi naşte, seamănă cu el, animalele şi florile încep să poarte pata lui roşie („Trădare”). Un biolog moare, şi colegul său, cedând insistenţelor logodnicei neconsolate, consimte să încerce o operaţie de resuscitare. S-ar părea ca experienţa vine să demonstreze puterea instinctului erotic, pentru că primul gest al înviatului e să se repeadă la logodnica lui şi, îmbrăţişând-o, să-şi înfigă cu patimă dinţii în umărul ei gol. Dar sub privirile îngheţate ale celor de faţă, revenitul la viaţă se apucă să mestece flămând carnea pe care a reuşit să o muşte („Groază”). Tânărul student moţ Mihai Golgot contemplă o litografie cu supliciul lui Horia. Dorind să obţină o copie după ea, se adresează unui specialist, care, în timp ce lucrează, îi descrie amănuntele tragerii pe roată. Cuvintele acestuia, ca şi cursul despre secolul luminilor, audiat cu o zi înainte, îi aduc în minte pe ai săi. Se mustră că şi-a părăsit satul natal venind să înveţe la oraş, luptă cu dorul sfâşietor care l-a cuprins, când o criză subită de apendicită îl doboară pe stradă. Transportat la spital, retrăieşte senzaţiile torturii suferite de Horia („Obsesie”). Un savant anatomist susţine că memoria se află în organele simţurilor noastre, nu în creier, acesta având rolul doar să extragă imaginile păstrate de ele ca pe nişte fişe dintr-o cartotecă. Spre a-şi demonstra teza, imaginează o experienţă înfricoşătoare : smulge din orbite, cu o clipă înainte de execuţie, ochii unor condamnaţi la moarte ; fotografierea retinelor ar demonstra, apoi, că ele păstrează chipul fiinţei pe care o iubeşte cel mai mult omul ucis, adică imaginea înviată de memorie în asemenea împrejurări. Experienţa este însă de fapt o metodă sinistră pentru ca savantul dement să-şi liniştească gelozia („Manechinul lui Igor”). Întâmplările narate capătă un aer straniu mai ales datorită surprizelor pe care le are gândirea atunci când se obstinează să caute explicaţii pozitiviste entităţii misterioase numite suflet. Fantasticul trăieşte aici la o temperatură rece, logică, raţională. Nu o imaginaţie bogată poetică îl hrăneşte, ci disperarea minţii contrariate. Practic, avem de-a face cu analize ale unor stări obsesive, ca la Gib Mihăescu, dar în locul pasiunii, curiozitatea ştiinţifică provoacă acum criza interioară şi o conduce către concentrarea monomană.

Acolo unde procesul psihic îşi păstrează autenticitatea şi nu e silit să ia o nefericită turnura tezistă („Râsul”, „Suflet strein”, „Creierul poetului” ş.a.), evoluţia lui insolită creează o atmosfera fascinantă, care intrigă tocmai prin lipsa ei de miraculos („Ochiul cu două pupile”, „Femeia din întuneric”, „Lacrima”). Victor Papilian a scris şi teatru: „Cerurile spun” (mister ortodox creştin), „Nocturnă” (mister păgân), „Moartea vanităţilor” (misterul misterelor) etc. Cu excepţia câtorva bucăţi doar : „Fără titlu”, amuzantă proiecţie grotescă a ticurilor ştiinţifice, sau „Când merge briciul”, excelentă lunecare ironică spre fondul pasional, ascuns sub o banală conversaţie care are loc într-un atelier de frizerie, literatura lui Victor Papilian nu părea să caute şi efecte comice. Gustul lor îl trădează însă volumul „Nuvele olteneşti”. Ioniţă Vrăbete, gospodar cuprins, n-are copii. Cum fratele lui calic, Nicu, mereu toarnă alţii, se înţelege cu el ca, pentru nişte bani, acesta să-i cedeze de suflet, o fetiţă.

Omul consimte, dar pretinde mereu o sumă mai mare, iar după ce o încasează, îşi ia înapoi copilul. Hazul vine din şiretenia cu care Nicu şi nevasta sa se târguiesc, născocind mereu alte dificultăţi spre a-l stoarce pe Ioniţă şi a păstra totuşi fetiţa (Cearta oltenească). Plină de umor e şi bucata „Cabotinaj”. Învăţătorul a dramatizat o poveste a lui Creangă şi intenţionează să o joace cu copiii la încheierea anului şcolar. Nici unul, însă, nu vrea să interpreteze rolul leneşului. Nuvelele trăiesc prin puterea de a surprinde formele şireteniei naive ţărăneşti şi culoarea limbajului local.


Din volumul:
Ov. S. Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I
Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 519-523





VICTOR PAPILIAN

Constantin Cubleşan


Între scriitorii nedreptăţiţi de soartă în anii de după cel de al doilea război mondial se numără şi Victor Papilian (1888 -1956), figură proeminentă a cetăţii ştiinţifice şi culturale clujene, unul dintre cei mai importanţi profesori, întemeietori în 1919, ai Universităţii din Cluj) - anatomist şi antropolog de renume mondial (fondator în 1933 al celei dintâi Societăţi de antropologie din ţară şi organizator, în oraşul de la poalele Feleacului a primului Congres internaţional de antropologie, la noi) - dar şi un animator însufleţit al vieţii literare şi artistice (a condus între 1933- 1940 Opera română apoi şi Teatrul Naţional din Cluj, numărându-se printre membrii fondatori, în 1936, a Societăţii Scriitorilor Români din Ardeal: editor în 1930 al revistei Darul vremii), polarizând în jurul său mai ales tinerele generaţii de scriitori, ce frecventau cenaclul săptămânal, găzduit în propriile apartamente, din Cluj şi apoi, în urma Dictatului de la Viena, la Sibiu, unde se refugiase odată cu Universitatea "Regele Carol I". A scris mult, publicând volume de povestiri şi nuvele, romane (Generalul Frangulea, 1925; Ne leagă pământul, 1926; În credinţa celor şapte sfeşnice, 1933; Fără limită, 1937; De dincolo de râu, 1938; Vecinul, 1939; Nuvele olteneşti, 1944 sau postume: Chinuiţii nemuririi - trei volume, 1976, 1981 şi 1986; Bogdan infidelul, 1982: Coana Truda, 1988 ş.a.) i s-au reprezentat piese de teatru (Celui ce n-are i se va lua, 1927; Cerurile spun, 1933; Nocturnă, 1934, un volum antologic de Teatru în 1945), a fost un publicist pasionat în presa vremii. Din nefericire însă, după 1947 este îndepărtat de la catedra universitară, marginalizat total şi ca scriitor, datorită atitudinii sale refractare ideilor socialiste dar şi unor opere literare în care exegeţii acelui timp au văzut mai mult decât un afront la realităţile sovietice, acuzându-l de naţionalism, antisemitism şi mai ales de faptul de a fi un adept al ideologiei... putrede, burgheze. Unul dintre capetele de acuzare l-a constituit desigur şi volumul Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire din 1943, în care anumite realizaţi aberante ale sistemului social din Uniunea Sovietică stau ca sursă de inspiraţie la baza tratării epice a unor subiecte, în manieră specifică literaturii ştiinţifico-fantastice. Dar alegerea acestei modalităţi nu fusese, desigur, o simplă stratagemă literară, pentru scriitorul care cunoscuse direct realităţile din ţara sovietelor, şi care la ora aceea nu avea încă de ce să se teamă în privinţa urmărilor nefaste pe care dezvăluirile i le-ar fi putut atrage. Victor Papilian, îmbinând ideal în persoana sa omul de ştiinţă şi creatorul artistic, a căutat mereu o formulă de exprimare în care experienţa ştiinţifică, adevărul ştiinţific să fie prelucrat special într-o imagine literară originală. Este îmbinarea a două dimensiuni de cunoaştere umană, într-o operă artistică în care haloul fantastic împinge trăirile emoţionale ale eroilor până la emoţia spaimei, a neliniştii cutremurătoare faţă de marea necunoscută care este, întotdeauna, existenţa umană. Pe aceste coordonate se aşează volumul din 1928, Sufletul lui Faust, în care autorul caută un soi de împăcare cu sine, prin transcederea unei cunoaşteri mistice - e adevărat, marcată oarecum de o notă ironică şi de sarcasm umoristic disimulat - dar şi alte povestiri, ce figurează în sumarul altor volume. În povestirea ce împrumută, bunăoară, titlul volumul De dincolo de râu, există, ca de altfel în întreaga operă a lui Victor Papilian, o anume notă ce misticism ce se fixează în subsidiarul unui conflict social, evidenţiat în plus aici pe latura lui de ordin naţional.

În timp ce noaptea, singur, eroul nuvelei De dincolo de râu, ce tratează o zguduitoare dramă sentimentală în mediu rural, îi sapă groapa celei pe care o iubise, are revelaţia eliberării sufletelor lor prin moarte, când asupra destinelor acestora nu mai pot avea nici o putere convenţiile sociale şl prejudecăţile confesionale, simţindu-se uniţi în însăşi esenţa comuniunii lor sufleteşti. Scena finală a nuvelei are fior şi mister ritualic iar meditaţia lui Ciucurel profunzime metaforică:


„Acum pricepea şi lucruri mult mai gingaşe. De trupul ei avuseseră lipsă cei de dincolo de râu, să le robotească prin economie si să. le facă prunci pentru neamul lor săsesc. Dar de sufleu nu. Acum înţelegea tot. De aceea i se arătase ea în preajma morţii, nu ca o cobe vestind moartea, ci ca un suflet ce are alt suflet.
- Doamne cum să-ţi mulţumesc c-ai pus în trupurile noastre suflet?
Şi căutând spre cer, privirea i se opri de-a dreptul în carul mare.
- Carul mare, îşi zise el, e car de nuntă... carul de nuntă al sufletelor...
Sufletul ei era acolo şi aştepta, de bunăseamă, sufletul Iui. Nimic, nici chiar moartea nu poate despărţii sufletele. În marea călătorie a sufletelor regăsite, carul mare te poartă mai lin ca luntrea pe lac, până în planul luminat şi nesfârşit căruia i se zice raiu.
Acum Ciucurel se slobozi de tot în voia lacrimilor."


Interesantă prin semnificaţia de trăinicie a unor ritualuri ancestrale, dincolo de anecdotica în sine a povestirii, este şi Ulcica. Victor Papilian ţinteşte a evidenţia aici rezonanţa vie a datinilor străvechi în conştiinţele contemporane. Întreaga semnificaţie factologică a povestirii este încărcată de fiorul unei fantastice mistici a transcendenţei, prezentă de altfel într-un subsidiar latent în mai toate povestirile sale. Aşa, bunăoară, în Obsesie, unde o operaţie de apendicită se transformă în obsesia eroului principal, studentul Mihai Golgot, în termenii unui supliciu ancestral, pe care trebuie să-l suporte pentru că n-a fostîn stare să-şi apere eroii şi jertfiţii neamului. Nuvela are un suflu dramatic implantat adânc în simbolistica mişcărilor ideatice ale eroilor, iar nu atât în demersurile lor factologice propriu-zise.

Mai-complexă, cu deplasarea factologiei epicii într-o zonă a fantasticului ştiinţific, este nuvela Groaza, unde autorul împinge patologicul pe coordonatele unei simbolistici de rezonanţe şi semnificaţii umane profunde. Doctorul Horoveanu, un savant de altfel, care face temerare cercetări pe animale, căutând a dovedi ipoteza că dacă un individ ar putea fi reînviat, el şi-ar relua existenţa, de fapt cu o altă identitate, mult coborâtă, anterioară, în scara evolutivă a regnului său. Experienţele rămân însă neconcludente şi colaboratorii îndrăznesc a propune încumetarea de a lua în studiu un caz uman real ceea ce şi fac în clipa morţii doctorului Horoveanu. Crăciunaş, alături de asistenta Safi, amanta savantului, inoculează în cadavrul acestuia substanţele de cuviinţă, pentru ca să asiste apoi la o scenă de un fantastic grotesc, pe care o relatează, cutremurat, martorul:


"Horoveanu se ridicase şi privea. Dar privirea lui mă îngheţă. Avea în ea ceva sălbatic şi fioros. Nu voi uita niciodată. Fiindcă nu mă privea numai cu ochii, ci cu întreaga lui înfăţişare. Oribil! Avea capul deformat, bolta frunţii turtită şi falca foarte mult împinsă înainte, într-o mişcare de paradă. Şi nasul era turtit, cu nările lărgite transversal, ca şi cum ar fi avut lipsă de mai mult aer, iar buzele deveniseră groase şi buhave. Şi unghiile îi crescuseră, şi barba, şi părul. Nu erau deformaţiile morţii, ci parcă deformaţiile ancestrale reîncarnate în timpul morţii. Horoveanu se ridică, dar văzând-o pe Safi se repezi Ia ea şi în loc s-o îmbrăţişeze, muşcă din umărul ei începând să-i mănânce carnea.”


Înţelegând ce monstru ancestral înviase prin experienţa lor, Crăciunaş îi dă cu mojarul în cap omorându-l definitiv pentru a doua oară. Concluzia ştiinţifică a lui Crăciunaş este însă minoră: „Concluziunea mea acum e: foamea şi nu amorul constituie primul instinct!” Dar o portiţă mai generoasă de deschidere problematică îi dă Victor Papilian finalului povestirii, când cel ce forţase experienţa se întreabă: „Şi totuşi o nedumerire s-a trecut în sufletul meu de inveterat. Reînviasem eu oare pe adevăratul Horoveanu? Atunci, ce se întâmplase cu acel complex de însuşiri concentrate sub denumirea de suflet...?” Iată o întrebare la care prozatorul încearcă variante de răspuns în volumul Manechinul lui Igor. Ipoteza ştiinţifică stând la baza dezvoltării unor subiecte de stranie revelaţie a structurilor biologice, trebuie înţeleasă aici ca o soluţie metaforică de generoasă deschidere ideatică spre nevoia acută de umanism.

În povestirea Ochiul cu doua pupile, ideea aplicării organului vizual al omului o a doua pereche de pupile, care să poată percepe pe lângă conturul material al obiectului privit şi conţinutul său spiritual, vine în prelungirea firească a strădaniei firii umane de a-şi adânci şi amplifica mereu orizontul cunoaşterii de sine şi a lumii înconjurătoare. „Rezultatul este minunat - declară cel căruia i se aplicase o asemenea nouă pereche de pupile -, întrece orice aşteptare. Deşi sunt cu un pansament gros pe ochi, totuşi văd... văd ceea ce n-am crezut că voi putea vedea vreodată. Uite, adineaori a fost aici Sânziana— a stat acolo, în acel fotoliu... Ei bine, deşi a trecut mai mult de o jumătate de oră de la plecarea ei, chipul i-a rămas... dar nu cel real, imaginativ.... ci conturul ei adevărat, dublul de spirit, care însoţeşte trupul şi care e numai lumină...” Descoperirea pare epocală, dar Victor Papilian se dezice grabnic de ea, dezvăluindu-ne pericolul tentaţiei pe care-l oferă omului un altfel de drog - de a evada astfel din real, într-o izolare de sine, devenind o fiinţa antisocială. „Acum văd tot - spune pacientul -. Înainte, şi pentru real si pentru iluzie aveam aceiaşi ochi... Iluzia era un concept al creerului, o părere. Azi, cu ajutorul acestor două pupile am disociat iluzia de real sau, mai bine zis, am găsit realul iluziei. Eu cunosc acum ideile lui Plato... Ele exista, nu sunt o concepţie utopică.- trăiesc cu ele, cunosc realul esenţelor, absolutului (...) Nu sunt fericit decât pe jumătate. Pupilele cele vechi mă supără. Va trebui să mi le astupi şi să mă laşi cu cele artificiale (...) - Domnule profesor,ştiu care-i voia lui Serghie... trebuie să i-o îndepliniţi... - Şi pentru ce? - N-ţi înţeles?... El a ajuns ca morfînomanul... A doua pupilă e toxicul lui, e morfina lui...”

Protestul împotriva dezumanizării se degajă şi din povestirea ce dă titlul volumului „Manechinul lui Igor”, în care teoria (conform căreia: „... omul moare cu chipul cel mai drag în memorie. Memoria imaginilor, după cum ţi-am spus, îşi are sediul în ochi, şi cum chipul drag are o realitate materială, el poate fi fotografiat chiar pe retină”) devine obsesivă pentru savantul erou al povestirii, iar în nevoia de a fi probată ajunge un mobil de ucidere, de teroare umană. „- Dar pentru asta trebuie să ucizi!”, protestează povestitorul. Pentru ca savantul, devenii o bestie a dezumanizării să răspundă cu cinică bonomie: „- Moartea în aceste experienţe e cât se poate de blajină. Ştii că sunt un umanitar. Li se promite graţierea (experienţele sunt făcute pe deţinuţi politici în U.R.S.S.), condamnaţii vin cu mari nădejdi, după cum vei vedea..." Povestea se transformă pe-ncetul într-o demascare a terorii ştiinţifice provocată abuziv, practicată maniacal, ca un strigăt de avertizare pentru toţi aceia ce experimentează împotriva condiţiei umane.

În alte bucăţi demersul haloului fantastic justifică introspecţii în psihologiile abisale. Aşa în Lacrima sau Femeia din întuneric, aşa în Pedeapsa ori În nopţi de mai, pentru ca adesea procesul de decantare al conştiinţelor să meargă pe linia insinuării unui mistic sui-generis, fantezist. În melodramatica povestire Sânge străin, adolescenta Olenka are fanatismul credinţei în pasiunea sa interzisă până la limita sadismului, împingându-l astfel pe tânărul Traian, care o iubeşte şi care aflând taina neputinţei de împlinire a cuplului lor, nu-şi mai găseşte nici un punct de reazim în viaţa ce i se pare toată o erezie:


"- Olenka, vezi tu... de pe podul ăsta mă voi arunca dacă tu nu mă iubeşti...
- Nu te iubesc, Traiane...
Dar băiatul tot spera. Peste câteva zile a venii c-o teză (...)
- Iubeşti pe altcineva?
- Da.
- E cu neputinţă (...) Să-ţi arăt că te voi urma pas cu pas toată viaţa, împotriva lui Dumnezeu, împotriva oricărei societăţi, împotriva oricui...
- Împotriva oricui?
- Da... făcu băiatul fericit.
Pentru întâia oară, de atâta vreme, fata lua seama la vorbele lui.
- Atunci, împuşcă pe tatăl tău..."


Ideatic vorbind, tezismul acesta al nevoii de supunere în faţa fatalităţii misterioase şi divine a firii. dedus din pildele biblice era prezent încă din povestirile cu aura fantastică din volumul „Sufletul lui Faust”. Victor Papilian caută să construiască fabule în replica motivelor sacre ale mitologiei creştine, intr-un soi de atitudine protestatară, rămânând însă un statornic popularizator al umanismului smerit.

Preacuviosul Atanasie, egumenul mănăstirii Vatopidi din sfântul munte al Atosului - povestirea „Din minunile mai presus de fire” - este atât de dăruit credinţei, încât într-o noapte i se arată în locaşul sfânt Fecioara cu pruncul în braţe, care îi spune că îi va călăuzi paşii pentru tot restul zilelor. Atanasie pune un pictor să zugrăvească pe peretele unde i se arătase Fecioara, chipul acesteia. Odată zugrăvit, el i se închină zilnic dar parcă împins de o dragoste nouă. Atunci, înţelegând fiorii ca venind altcum din lăuntrul său, pune pictorul să zugrăvească pe peretele celălalt chipul satanei, astfel încât de-acum după ce se ruga Fecioarei, se întorcea şi-l ocăra pe Satan, fiind mulţumit de echilibrul găsit în sine. Iată însă că într-o zi află tot aurul şi toate podoabele de pe portretul Madonei luate şi trecute pe chipul diavolului. Indignat vrea să le smulgă şi să le pună la loc, blestemând nelegiuirea, dar nu izbuteşte. Mai mult chiar în acelaşi zi dau năvală în mănăstire nişte hoţi, dar nici ei nu pot smulge odoarele de pe trupul diavolului, chiar dacă sparg zidul. În urma acestei întâmplări, Atanasie cade bolnav, căutând răspuns la o întrebare esenţială: „Oare Prea Sfânta cu vrerea ei a încredinţat spre păstrare comoara, ori necuratul a luat-o spre a-i feri chipul celei neîntinate de loviturile grele ale batjocurei?!” Finalul este semnificativ pentru morala pe care prozatorul o aplică acestei parabole. Preacuvioasa frământare a lui Atanasie îl duce la nebunie şi, odată murind el, locaşul îşi pierde la rându-i tăria credinţei.

Povestirea „Sufletul lui Faust” este în fond un dialog sofistic între Faust şi Mefisto despre însăşi condiţia umană, privită din perspectiva alegerii, a opţiunii sale existenţiale: „- Priveşte - îi spune Mefisto. La dreapta e raiul. la stânga iadul, iar dincolo de graniţele lor începe nefiinţa!... Şi acum alege (...) Raiul e locaşul perfecţiunii! În el totul e cunoscut şi fiece element e preţuit prin măsură şi analiză (...) În rai sunt sufletele oamenilor mândri, care întreaga lor viaţă au însetat după mărire! Acolo se găsesc nesăţioşii, care pentru un strop de glorie înfig spada în trupurile celorlalţi, săraci cu duhul, care pentru sminteala unui nume nu pregetă nici la ei înşişi (...) Aici sorb amorul voluptăţilor superbe amantele perverse ce au slujit minciuna, otrava şi batjocura şi fecioarele cuminţi, care doar pentru preamărirea cinstei lor au ţinut de veghe candela curăţeniei!... Raiul e locaşul oamenilor cu conştiinţa tare! (...) În schimb în iad sunt sufletele oamenilor simpli; aici se găseşte sufletul vameşului pocăit şi al văduvei milostive, sufletul femeilor păcătoase omorâte cu pietre şi al fecioarelor nebune, cărora pentru nebunie li s-a stins candela curăţeniei. Aici sosesc fiii rătăciţi spre a-şi găsi părinţii şi amanţii despărţiţi spre a se iubi în voie. În iad gândesc, spre bucuria altora, sufletele cuminţilor cu remuşcări pentru cuminţenia lor, rătăcesc misticii, pentru care raţiunea pură a fost o povară şi aşteaptă, spre reîntruchipare, sufletele păcătoşilor sublimi, care au putut ierta de 70 de ori câte şapte. Iadul e locaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!...” Perspectiva este aşadar răsturnată, însă asta pentru că se raportează la o realitate a existenţei pământeşti pe care Satan i-o înfăţişează acum în nuditatea ei reală: „În clipa aceea începu să se audă un zgomot prelung şi sălbatic, ca şi cum ar fi fost rupt din ţipetele a mii de cetăţi scufundate deodată în toiul orgiilor şi al voluptăţilor supreme, un zgomot care, depăşind jocul închipuirii omeneşti, înspăimânta chiar sufletul scos din marginile simţurilor (...) - Nu te speria - îi spune Satan. Vaetele şi scrâşnirea dinţilor nu vin din iad ci de pe pământ! Ascultă bine căci ele sunt mărturiile şi dovezile liberei tale judecăţi! Ascultă bine, căci atâta vreme cât ai să trăieşti acolo, nu le-ai putut auzi!"

În „Poveste” avem o variantă a motivului umblării Iui Dumnezeu pe pământ. De data aceasta el vine să-şi desăvârşească opera, vrând să dea oamenilor suprema fericire pe care ei o năzuiesc, dar nu ştie cum s-o facă. Cei cu care ia contact refuză să lucreze pentru el, cerându-i să lase mai bine totul aşa cum a fost clădit iniţial, cu nedreptatea şi cu limitele deja ştiute. Întors în cer, află şi acolo împotrivire zelului său de desăvârşire. Atunci „Dumnezeu înfuriat de atâta batjocură, strigă într-ajutor puterea cuvântului cel de la început, vrând prin el să nimicească totul... Dar la porunca lui, nimic din ceea ce era hotărât nu se clinti altcum... şi înţelegând că lumea nu mai asculta de El ci de legile Lui, îşi adună toate zadarnicele Lui puteri si se prăbuşi în genună... De atunci nu mai exista Dumnezeu...”

Toate aceste povestiri ale lui Victor Papilian au în subtextul lor o pânză freatică de fantastic insinuat ce dă desfăşurării epice şi mai ales sensului ideatic al demersului eroilor o dimensiune de supranatural ce înalţă, de fapt semnificaţia realităţii pe cote de înţelegere elevată a însăşi existenţialităţii. Repunerea în circulaţie publică, acum, a celor două volume de povestiri ale prozatorului clujean, „Manechinul lui Igor” şi „Sufletul lui Faust”, se înscrie în opera de reevaluare critică a tuturor creaţiilor literare ale scriitorilor noştri ce nu s-au bucurat ani de zile de nici un fel de atenţie, fiind pe nedrept ocoliţi de atenţia criticii, a istoriei literare, dar mai ales a publicului larg de cititori.


Ediţia de bază:
Victor Papilian - Povestiri fantastice
Editura Sarmis, Cluj, 1994, p.5-11





VICTOR PAPILIAN

Sergiu Pavel Dan


Remarcabilă e opera fantastică a lui V. Papilian, personalitate înzestrată cu o neobişnuită disponibilitate spirituală, consumată efervescent în variate domenii de activitate (dascăl universitar, autor de preţuite tratate şi studii medicale, scriitor, violonist, animator muzical, întemeietor de cenaclu şi revistă literară). [Aceste merite, pe nedrept uitate azi, ale omului de cultură Victor Papilian, au fost remarcate de către Mircea Zaciu, într-un studiu consacrat scriitorului, apărut în „Masca geniului”, E.P.L., 1967, pp.365-372.]

La altă scară, multiplicitatea aceasta proteică este şi pecetea nuvelisticii sale fantastice, atrasă de cele mai diverse moduri de expresie. În genere, istoriile literare îl glosează pe V. Papilian ca exponent al universului proiecţiilor obsesive. plasându-l, implicit, în proximitatea lui Gib Mihăescu. Comuna le este, într-adevăr, atracţia pentru stările de suflet-limită, sferă de investigaţie care, la autorul Rusoaicei, a fost corelată tradiţiei dostoievskiene. Ne-am găsi, prin urmare, pe acelaşi „hotar nestatornic" al interferenţelor dintre insolitul pur psihologic şi fantasticul interior, zonă de permanente dispute între proza de analiză şi cea declarat fantastică.

Înrudirea aceasta trebuie însă considerată doar un punct de plecare al unei delimitări necesare ; pentru că, în vreme ce Gib Mihăescu se situează preferenţial în teritoriile sondajelor strict psihologice. Victor Papilian se simte, dimpotrivă, chemai de aerul mai tare al situaţiilor de excepţie extra-naturală.

E instructiv să remarcăm că scriitorul abordează acest ţinut literar, după ce divulgă, în prealabil, calitatea sa de om de ştiinţă. „Toată lumea ştie că sunt profesor de anatomie, ca atare, om, în primul rând, cumpănit de judecată, bun observator şi conştiincios interpret al faptului de experienţă" - începe, simptomatic, una din nuvelele sale.

În ambianţa dezbaterii consacrate fenomenelor insolite (atât de gustate în saloanele veacului trecut), îşi face aşadar apariţia această fiinţă meticuloasă, sceptică şi, în acelaşi timp. respectabilă. Este savantul, nelipsitul protagonist, atotputernicul magician, făt-frumosul romanelor ştiinţifico-fantastice. V. Papilian îi atribuie însă personajului o cu totul altă destinaţie : aceea de a traversa o experienţă inedită, de a primi o lecţie, de a „se converti" în ultimă instanţă (este de fapt piatra de hotar dintre proza lui Papilian şi genul science-fiction).

Împrejurarea nu e, desigur, unică în literatura noastră - M. Sadoveanu şi V. Voiculescu oferindu-ne, la tot pasul, variante ale unor spectaculoase convertiri rezervate citadinilor adepţi ai consensului scientist ; precum ştim, la aceşti scriitori. oamenii tehnicii oarbe sunt necontenit confruntaţi cu experienţele tainice ale unei alte lumi, ieşite din istorie, aflate în „orizont" mitico-magic. Reînnodând, pe alte coordonate, tradiţia, V. Papilian îi va rezerva savantului său revelaţia în chiar domeniul de activitate al acestuia, în „fieful" lui, considerat invulnerabil până atunci. Intruziunea fantastică neliniştitoare ia naştere astfel ca o prelungire imprevizibilă a ştiinţei, ca un paradox sau accident ştiinţific, ca o antiştiinţă. Este un ultim „strat", descoperit în abisurile tectonice ale realităţii, care, însă, neagă, se răzvrăteşte împotriva certitudinilor crezute până atunci suverane.

Ca şi Cezar Petrescu (din „Baletul mecanic"), V. Papilian îi atribuie aşadar savantului rolul insidios de cal troian, menit să ratifice cu prestigiul său realitatea unor conexiuni enigmatice. Trama epică a nuvelelor atestă mai adesea un astfel de tipar. „Memoria nu este o funcţiune a creierului, ci a organelor de simţ" - susţine un medic, în „Manechinul lui Igor". În consecinţă, pe retina unui muribund va putea fi întotdeauna fotografiată imaginea fiinţei iubite. Ceea ce şi încearcă să demonstreze materia narativă. „Ochiul are două feluri de sensibilităţi, una pentru lumină, cealaltă pentru coloare... Vreau să disjung lumina de coloare. Coloarea, fiica luminii, e şi duşmana ei. Deci îmi trebuie o nouă pupilă, o pupilă străină colorii, o poartă de intrare numai şi numai pentru lumină..." pretinde şi realizează Serghie, fiziologul din „Ochiul cu două pupile". „Timpul şi spaţiul nu există... Fiindcă doi oameni, despărţiţi prin zidurile închisorii, apele mării sau răutatea oamenilor, se pot întâlni zilnic..." - este proclamaţia din „Pedeapsa", conformă, cum se vede, unei speculaţii metafizice care l-a ispitit şi pe Eminescu.

Exemplele ar putea fi, bineînţeles, înmulţite - cu riscul însă de a aduce prejudicii, printr-o astfel de insistenţă, operei ; căci dacă incursiunile fantastice ale prozatorului s-ar fi redus la astfel de demonstraţii antipozitiviste, ele s-ar fi împotmolit iremediabil într-un manierism exasperant, cu atât mai exterior artei cu cit ar fi beneficiat de ticurile pedante ale omului de ştiinţă. Nu este deci inutil să precizăm că extrasele anterioare aparţin volumului „Manechinul lui Igor" (1943), subintitulat, nu fără motiv : „şi alte povestiri de iubire". Ceea ce-l interesează pe nuvelist, prin urmare, sunt volutele unor semnificaţii contemplative : elogiul metafizic al dragostei, în cazul de faţă : pentru o femeie. Serghie îşi pune problema schimbării configuraţiei ochiului : unui gelos îi serveşte ideea „descentralizării" memoriei : după cum, inexistenţa „categoriilor apriorice" ale spaţiului şi timpului se descoperă, în cele din urmă, a nu fi decât jucăria unor bieţi îndrăgostiţi.

Miraculosul ştiinţific, ca dealtfel şi oniricul (adus în prim plan într-o povestire ca „Lacrima") sunt, aşadar, racordate la tensiunea lirică a unei semnificaţii de eternă vibraţie umană. În numele acesteia, Victor Papilian - ca autentic autor fantastic - „se joacă", la modul superior, cu spaima ; aşa cum de fapt, vizând aceeaşi lărgire a perspectivei, el îi probozeşte pe mărginiţii adepţi ai empirismului pozitivist, în această diatribă benignă adresată colegilor de breaslă : „Doctorii ! Ce neam de oameni drăguţi, dar ce adunare de oameni comozi ! La ei. totul e simplu, perfect şi firesc. În realitate, ia nişte străini de cetatea spiritului, nişte rătăciţi de cărarea adevărului. În afară de scoaterea apendicelui şi deschiderea colecţiunilor supurale, toată virtutea lor lecuitoare se reduce la morfină şi... psihanaliză." Nu mai puţin decât în cazul unora din autorii examinaţi anterior, cutia de rezonanţă simbolico-morală îşi probează de astă dată, precum vedem, deplina adecvare.

În expresia sa cea mai evoluată, fantasticul tinde, aşadar, să se identifice, la V. Papilian, cu invitaţia adresată omului de a-şi redescoperi esenţa sublimă şi irepetabilă a individualităţii sale. Fără a aparţine domeniului închipuirii insolite, „Omul cu grimasă" constituie, în această direcţie, o adevărată profesiune de credinţă.

Povestirea - înrudită ca mesaj cu „Omul care şi-a găsit umbra" a lui Cezar Petrescu - ne reînnoieşte cunoştinţa cu personajul-savant, claustrat în carapacea satisfacţiilor profesionale şi năpădit de buruiana tabieturilor. Se iveşte, însă, odată mai mult intrusul, insul sortit să-i nimicească fortăreaţa fragilă a liniştii ; doar că acesta nu mai apare în postura unui alt erudit, promotor ereziarc al vreunui paradox ştiinţific. Profesiunea lui este acum aceea de actor, de „histrion caraghios", unul pe nume Bărdescu Pommery, prezentat profesorului în calitate de pacient. Este „omul cu grimasă", inofensiv în aparenţă, dar atestând, prin rânjet, stirpea-i mefistofelică ; cu precizarea, însă, că noul venit nu are atât vocaţia negării, cât pe aceea a afirmării insinuante, pedepsitoare. Prin mijlocirea Iui, savantul ajunge astfel să-şi amintească cu arzătoare acuitate că a fost capabil cândva să iubească, că muzica nu trebuie neapărat măsurată cu etalonul rezistenţei nervilor, că, în sfârşit, chiar şi şlagărul la modă al lui Pommery : „Suntem copii o viaţă-ntreagă" spune ceva important : „Se găsea parcă în întuneric, în odaia lui, parcă storurile erau totdeauna trase. nici lumina soarelui, nici jocul stelelor nu-i ajungeau. A tot bâjbâit prin pântecele deschis a lui Pommery. Să caute ce ?... Ce anume ? Ca şi când taina vieţii unui om ar fi în măruntaiele lui. Suntem copii o viaţă-ntreagă..."

Trebuie, totuşi, să admitem că procesul intentat de către literatura lui Papilian scientismului limitat nu incumbă doar asemenea considerente vag umaniste. Este de menţionat că susţinuta sa colaborare la „Gândirea" n-a fost străină de triumful unei alte platforme : cea manifest spiritualistă, ortodoxistă în speţă. Orientarea nu poate fi contestată în bucăţi ca : „Emancipare", „Ulcica", „Râsul", „Aci râul ne judecă" (motivul acesteia va fi reluat de V. Voiculescu, în „Lacul rău"), „Neîngropat", „Prea multă putere", „Iată marja, stăpâne", „Un mare nedreptăţit", „Întâlnire" ş.a.

Papilian era însă un spirit prea neliniştit şi, în acelaşi timp, un artist prea autentic pentru a rămâne prizonierul neclintit al oricărui spiritualism programatic. Din cele arătate cu puţin înainte, se poate însă deduce că rădăcinile insubordonării sale nu sunt de căutat în cuprinsul ştiinţei riguroase, familiare savantului (dealtfel, calul de bătaie al epicii sale fantastice, după cum s-a văzut), ci - ca şi în cazul lui Blaga, celălalt gândirist nonconformist - pe terenul unui maniheism filozofic cu implicaţii mai largi. „De unde-şi are raiul - / lumina ? - Ştiu : îl luminează iadul / cu flăcările lui !" - scria într-unui din „Poemele luminii" poetul ardelean, prefigurând una din constantele gândirii sale poetice. [Vezi accentele bogomilice din „Meşterul Manole", ori dimensiunea demonică a „Tulburării apelor".]

Asupra aceloraşi flăcări ale iadului meditează, la rândul său, V. Papilian, în volumul „Sufletul lui Faust" (1928), culegere de apologuri feerice în care reînvie - într-o variantă modernă - umanismul epicureu al lui „Ivan Turbincă" sau „Kir Ianulea". Antinomia paradis-infern, pe care e axată cartea, se rezolvă acum, tranşant, în favoarea tărâmului din urmă, autorul simţindu-se solidar - în spiritul mitului faustic - nu cu raiul „nemişcat, împietrit în perfecţiune", ci cu iadul suferinţei, speranţei exasperate, îndoielii şi nebuniei sublime. „Raiul e locaşul oamenilor cu conştiinţa tare ! [...] în schimb, în iad sunt sufletele oamenilor simpli. [...] Aci sosesc fiii rătăciţi spre a-şi găsi părinţii şi amanţii despărţiţi spre a se iubi în voie. În iad gândesc, spre bucuria altora, sufletele cuminţilor cu remuşcări pentru cuminţenia lor, rătăcesc misticii, pentru care raţiunea pură a fost povară [...] şi sufletele păcătoşilor sublimi, care au putut ierta de şaptezeci de ori câte şapte."

Această seducţie a iadului - în care (culmea ereziei !) este situat chiar şi Isus - constituie, se pare, mobilul suprem al fantasticului (esenţial frenetic) la Victor Papilian. Extrem de elocventă este morala povestirii „Din minunile celor mai presus de fire". În paracliserul unei mănăstiri, la porunca egumenului, sunt zugrăvite pe doi pereţi opuşi - ca o simbolică înfruntare dintre bine şi rău - icoana Maicii-Domnului şi chipul diavolului, „blestematul ucigător de suflete". În prezenţa călugărului, una din cele două picturi săvârşeşte minunea de a salva odoarele mănăstirii de mâna prădalnică a unor tâlhari. Autoarea blagoslovitei fapte nu este însă icoana...

Refacem, aşadar, cunoştinţa cu eternul „daimonion" romantic, „ingenium" negreşit mai relevant, în împrejurarea de faţă, decât formula paradoxurilor ştiinţifice ori decât apologia ortodoxismului hieratic.

Literatura fantastică a lui Victor Papilian - impresionantă prin neobişnuita bogăţie a motivelor arborate - nu poate fi considerată, de aceea, opera unui „doctrinar", cu toate că prozatorul se arată adesea preocupat să acrediteze, să convingă, să „ratifice" cutare fenomen insolit (de unde frecvenţa unei tonalităţi dialectice, deliberative). Formal, autorul joacă rolul unui „avocat" al transcendentalităţii, părând dominat de ambiţia de a frapa o prezumată audienţă blazată, prin depoziţia spectaculoasă a unor martori imprevizibili. Printre rânduri i se citeşte însă „duplicitatea" - impresie cu atât mai pregnantă cu cât îl surprindem uneori declarând cu dezinvoltură : „jur" sau „pot să jur" că a avut loc miracolul. Înrudit evident - sub aspectul transparenţei mediteraneene - cu I. L. Caragiale şi I. Minulescu, prozatorul se complace, astfel, nu o dată, să parodieze genul, utilizând binecunoscuta lui ambiguitate semantică în scopuri comice. Castelele cu stafii devin astfel pretextul unor simple speculaţii amuzante pe seama femeilor - nuvelele fantastice transformându-se, inerent, în nuvele „bărbiereşti".

Termenul - atribuit unui ciclu circumscris ultimei etape a creaţiei scriitorului - pare a sugera deplina smulgere a măştilor, ancorarea în zona celui mai net alexandrinism.

Desigur, observaţia nu înseamnă şi o implicită judecată de valoare peiorativă ; fiindcă, în limitele destinaţiei lor, aceste povestiri - în special „La briciul mistic" - confirmă odată mai mult înzestrarea de fin tehnician fantastic a acestui autor care ar merita, de bună seamă, un loc mai puţin obscur în ierarhia prozatorilor români interbelici.


Ediţia de bază:
Sergiu Pavel Dan - Proza fantastică românească
Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p.205-211





VICTOR PAPILIAN

Alexandru George


„Sunt un ins nu devotat, ci robit ştiinţei", spune povestitorul din nuvela lui Victor Papilian „Lacrima". E, de fapt, o mărturisire a autorului, profesor de anatomie şi autor a numeroase lucrări ştiinţifice, unele comunicând rezultatele cercetărilor sale asidue asupra scoarţei cerebrale. Printre personajele cărţii sale vom întâlni deci specialişti în diverse discipline ştiinţifice, biologi şi chirurgi, fiziologi şi psihiatri. Experienţele lor capătă nu o dată turnura fantasticului-ştiinţific, chiar dacă Papilian e mai curând din familia lui Villiers de l'Isle-Adam decât din aceea a lui Wells, încercând uneori să concilieze observaţia riguroasă a fenomenului ca interpretarea spiritualistă.

De la Villiers, scriitorul a luat chiar mai mult decât tonul şi atmosfera „Povestirilor crude". Ideea nuvelei „Manechinul lui Igor" i-a fost sugerată, în mod evident, de una dintre aventurile odiosului Tribulat Bonhomet, chiar dacă omul de ştiinţă ştie să-şi fundamenteze mai convingător supoziţiile fanteziste. Chirurgul Igor Iarotzki Voroniuc emite astfel ipoteza că „memoria nu este o funcţie a creierului, ci a organelor de simţ, a ochiului, urechii, nasului, limbii şi pielei". După el, spune autorul, „imaginile vizuale erau reţinute în ochi (ca diapozitivele într-o casetă de proiecţiuni), cele auditive în urechi (ca melodiile într-un caiet de note), cele tactile în piele, şi aşa mai departe ; iar creierul, organ motor, neavând alt rol decât să le schimbe cu instantaneitate şi după trebuinţă, ca jucătorul piesele de şah, însă în ritm de vârtej cosmic". Voroniuc îi expune povestitorului şi principiul teoretic al experimentului său: „Omul moare cu chipul cel mai drag în memorie. Memoria imaginilor, după cum ţi-am spus, îşi are sediul în ochi, şi cum chipul drag are o realitate materială, el poate fi fotografiat chiar pe retină. Am imaginat un aparat fotografic de o sensibilitate extraordinară, care, aplicat pe ochi în răstimpul dintre viaţă şi moarte, surprinde acest chip, făcând astfel dovada peremptorie a teoriei mele..."

Igor este ajutat să-şi verifice teoria de iubita sa, Tatiana şi de asistentul său, Serghie. Nemaisuportând grozăvia atâtor crime, Tatiana îl părăseşte şi începe să lucreze în laboratorul povestitorului, chirurg şi el, care încearcă să transplanteze ochii de şobolan la câine. Igor o urmăreşte, o ucide şi-i scoate ochii. Peste câtva timp, soseşte un colet în care se află ochii lui Serghie, cu fotografia Tatianei şi ochii Tatianei, cu fotografia povestitorului. Acesta aşteaptă lovitura supremă -- dar Igor este omorât şi el, iar în pachetul cu ochii lui se află fotografia Tatianei...

(Macabra ipoteză iniţială îl va inspira şi pe Oscar Lemnaru, în „Ochii reflectaţi".)

Un alt personaj al lui Papilian, fiziologul Modest Serghie din „Ochiul cu două pupile", e convins că „Ochiul are două sensibilităţi, una pentru lumină, cealaltă pentru culoare (...) Vreau să disjung lumina de culoare. Culoarea, fiica luminii, e şi duşmana ei. Deci îmi trebuie o nouă pupilă, o pupilă străină culorii, o poartă de intrare numai şi numai pentru lumină."

Povestitorul, din nou chirurg, face operaţia cerută şi află că Serghie o voise pentru că o iubeşte pe asistenta lui, Sânziana Lambrior. Acum, fiziologul e fericit : „Înainte, şi pentru real şi pentru iluzie aveam aceiaşi ochi... Iluzia era un concept al creierului, o părere. Azi, cu ajutorul acestor două pupile am disociat iluzia de real... sau, mai bine zis, am găsit realul iluziei. Eu cunosc acum ideile lui Plato... Ele există, nu sunt o concepţie utopică... trăiesc cu ele, cunosc realul esenţelor, absolutul". (În 1860, cuplul Erckmann-Chatrian îşi imagina „Luneta lui Hans Schnaps" cu care se pot întruchipa până şi ideile lui Kant : „Le văd, sunt reale, pozitive, nu pot să am nici o îndoială în legătură cu existenţa lor, pentru că sunt accesibile simţurilor mele". O potrivire probabil întâmplătoare.)

Dar Serghie cere chirurgului să-i astupe pupilele vechi, să i le lase doar pe cele artificiale. Fiind refuzat, încearcă singur operaţia, orbeşte şi se sinucide. E rândul Sânzianei să vină la povestitor cu o rugăminte : „Serghie trebuia să cunoască iluzia, minciuna... eu, adevărul, concretul... căci aviatorul meu e un animal superb... vreau să-i văd fiecare fibră muşchiulară contractându-se, vreau să-i văd oasele, mişcându-se în încheieturi, vreau să-i văd inima zvâcnind... Şi după cum vezi, am pupilele prea mari (...) Aş vrea să le reduc la jumătate. Mă supără lumina prea vie, mă distrag florile care-i plac atât de mult..."

Profesorul de anatomie şi cercetătorul scoarţei cerebrale e atras în mod evident de cazurile limită, de zonele în care curiozitatea ştiinţifică şi setea de absolut se învecinează, sau se identifică cu demenţa. În acest sens, Igor pare un decalc exacerbat al eroului lui Villiers de l'Isle-Adam, un medic renumit, care-şi ucide pacientul ca să descopere cauza vindecării nesperate (Eroismul doctorului Hallidonhil).

Dar să nu dăm impresia că l-am considera pe Victor Papilian, în acest compartiment al scrisului său, doar un epigon întârziat. Între el şi Villiers există o deosebire flagrantă. „Povestirile crude" sunt, în bună măsură, o reacţie violentă nu numai împotriva scientismului, cu exagerările sale, ci şi împotriva ştiinţei însăşi, pe care scriitorul francez o considera vinovată de toate relele epocii. Papilian nu poate şi nu vrea să uite că el însuşi este „robit ştiinţei". Viziunea sa exclude categoric ironia, satira şi sarcasmul lui Villiers. Chiar atunci când abordează teme pseudo-ştiinţifice sau de-a dreptul oculte, un pasaj ne aminteşte preocuparea lui statornică. În „Lacrima", nuvelă agitând stindardul prăfuit al metempsihozei, aflăm, la un moment dat, că logodnica povestitorului, Mărgărita Damian, „a imaginat acel procedeu (...) potrivit căruia se pot calcula de pe fotografii şi desenuri, ţinându-se seama de anumiţi coeficienţi de stilizare, dimensiunile reale ale capului, frunţii, feţei şi deci ale indicilor care servesc la determinările antropologice". Iar în „Pedeapsă", poveste de dragoste unică, agrementată cu elemente simbolic-supranaturale, Alina, iubita locotenentului Zătreanu, mort într-un naufragiu, se lansează într-o adevărată apologie: „Tot mai mult îmi întăresc convingerea că minunile tehnicii moderne, cu care ne fălim, reprezintă numai o palidă imagine a ştiinţei viitoare. Închipuieşte-ţi o omenire stăpână a tuturor undelor universului... Gândeşte-te la nişte istorici care nu vor răsfoi paginile mincinoase ale cărţilor... ei vor vedea şi vor auzi de-a dreptul trecutul nostru în stele (...). Ei vor cunoaşte toate lungimile de undă care transmit, din lumină în lumină, atâta vreme cât va dura universul, fiecare din faptele, gândurile şi simţurile noastre... Atunci va fi judecata veşnică, atunci vom deveni nemuritori, căci întreg universul este o imensă cutie de rezonanţă, în care nimic nu se pierde... şi fiecare din noi vom fi proiectaţi vii, cu toate faptele noastre cele mai ascunse, până va exista pe pământ un ochi care să vadă şi o ureche care să audă..."

Considerăm acest elogiu al ştiinţei întrutotul definitoriu pentru autor.


Ediţia de bază:
Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, antologie, cuvânt înainte şi comentarii de Ion Hobana
Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, pag. 269-272





VICTOR PAPILIAN

Ion Hobana


„Sunt un ins nu devotat, ci robit ştiinţei", spune povestitorul din nuvela lui Victor Papilian „Lacrima". E, de fapt, o mărturisire a autorului, profesor de anatomie şi autor a numeroase lucrări ştiinţifice, unele comunicând rezultatele cercetărilor sale asidue asupra scoarţei cerebrale. Printre personajele cărţii sale vom întâlni deci specialişti în diverse discipline ştiinţifice, biologi şi chirurgi, fiziologi şi psihiatri. Experienţele lor capătă nu o dată turnura fantasticului-ştiinţific, chiar dacă Papilian e mai curând din familia lui Villiers de l'Isle-Adam decât din aceea a lui Wells, încercând uneori să concilieze observaţia riguroasă a fenomenului ca interpretarea spiritualistă.

De la Villiers, scriitorul a luat chiar mai mult decât tonul şi atmosfera „Povestirilor crude". Ideea nuvelei „Manechinul lui Igor" i-a fost sugerată, în mod evident, de una dintre aventurile odiosului Tribulat Bonhomet, chiar dacă omul de ştiinţă ştie să-şi fundamenteze mai convingător supoziţiile fanteziste. Chirurgul Igor Iarotzki Voroniuc emite astfel ipoteza că „memoria nu este o funcţie a creierului, ci a organelor de simţ, a ochiului, urechii, nasului, limbii şi pielei". După el, spune autorul, „imaginile vizuale erau reţinute în ochi (ca diapozitivele într-o casetă de proiecţiuni), cele auditive în urechi (ca melodiile într-un caiet de note), cele tactile în piele, şi aşa mai departe ; iar creierul, organ motor, neavând alt rol decât să le schimbe cu instantaneitate şi după trebuinţă, ca jucătorul piesele de şah, însă în ritm de vârtej cosmic". Voroniuc îi expune povestitorului şi principiul teoretic al experimentului său: „Omul moare cu chipul cel mai drag în memorie. Memoria imaginilor, după cum ţi-am spus, îşi are sediul în ochi, şi cum chipul drag are o realitate materială, el poate fi fotografiat chiar pe retină. Am imaginat un aparat fotografic de o sensibilitate extraordinară, care, aplicat pe ochi în răstimpul dintre viaţă şi moarte, surprinde acest chip, făcând astfel dovada peremptorie a teoriei mele..."

Igor este ajutat să-şi verifice teoria de iubita sa, Tatiana şi de asistentul său, Serghie. Nemaisuportând grozăvia atâtor crime, Tatiana îl părăseşte şi începe să lucreze în laboratorul povestitorului, chirurg şi el, care încearcă să transplanteze ochii de şobolan la câine. Igor o urmăreşte, o ucide şi-i scoate ochii. Peste câtva timp, soseşte un colet în care se află ochii lui Serghie, cu fotografia Tatianei şi ochii Tatianei, cu fotografia povestitorului. Acesta aşteaptă lovitura supremă -- dar Igor este omorât şi el, iar în pachetul cu ochii lui se află fotografia Tatianei...

(Macabra ipoteză iniţială îl va inspira şi pe Oscar Lemnaru, în „Ochii reflectaţi".)

Un alt personaj al lui Papilian, fiziologul Modest Serghie din „Ochiul cu două pupile", e convins că „Ochiul are două sensibilităţi, una pentru lumină, cealaltă pentru culoare (...) Vreau să disjung lumina de culoare. Culoarea, fiica luminii, e şi duşmana ei. Deci îmi trebuie o nouă pupilă, o pupilă străină culorii, o poartă de intrare numai şi numai pentru lumină."

Povestitorul, din nou chirurg, face operaţia cerută şi află că Serghie o voise pentru că o iubeşte pe asistenta lui, Sânziana Lambrior. Acum, fiziologul e fericit : „Înainte, şi pentru real şi pentru iluzie aveam aceiaşi ochi... Iluzia era un concept al creierului, o părere. Azi, cu ajutorul acestor două pupile am disociat iluzia de real... sau, mai bine zis, am găsit realul iluziei. Eu cunosc acum ideile lui Plato... Ele există, nu sunt o concepţie utopică... trăiesc cu ele, cunosc realul esenţelor, absolutul". (În 1860, cuplul Erckmann-Chatrian îşi imagina „Luneta lui Hans Schnaps" cu care se pot întruchipa până şi ideile lui Kant : „Le văd, sunt reale, pozitive, nu pot să am nici o îndoială în legătură cu existenţa lor, pentru că sunt accesibile simţurilor mele". O potrivire probabil întâmplătoare.)

Dar Serghie cere chirurgului să-i astupe pupilele vechi, să i le lase doar pe cele artificiale. Fiind refuzat, încearcă singur operaţia, orbeşte şi se sinucide. E rândul Sânzianei să vină la povestitor cu o rugăminte : „Serghie trebuia să cunoască iluzia, minciuna... eu, adevărul, concretul... căci aviatorul meu e un animal superb... vreau să-i văd fiecare fibră muşchiulară contractându-se, vreau să-i văd oasele, mişcându-se în încheieturi, vreau să-i văd inima zvâcnind... Şi după cum vezi, am pupilele prea mari (...) Aş vrea să le reduc la jumătate. Mă supără lumina prea vie, mă distrag florile care-i plac atât de mult..."

Profesorul de anatomie şi cercetătorul scoarţei cerebrale e atras în mod evident de cazurile limită, de zonele în care curiozitatea ştiinţifică şi setea de absolut se învecinează, sau se identifică cu demenţa. În acest sens, Igor pare un decalc exacerbat al eroului lui Villiers de l'Isle-Adam, un medic renumit, care-şi ucide pacientul ca să descopere cauza vindecării nesperate (Eroismul doctorului Hallidonhil).

Dar să nu dăm impresia că l-am considera pe Victor Papilian, în acest compartiment al scrisului său, doar un epigon întârziat. Între el şi Villiers există o deosebire flagrantă. „Povestirile crude" sunt, în bună măsură, o reacţie violentă nu numai împotriva scientismului, cu exagerările sale, ci şi împotriva ştiinţei însăşi, pe care scriitorul francez o considera vinovată de toate relele epocii. Papilian nu poate şi nu vrea să uite că el însuşi este „robit ştiinţei". Viziunea sa exclude categoric ironia, satira şi sarcasmul lui Villiers. Chiar atunci când abordează teme pseudo-ştiinţifice sau de-a dreptul oculte, un pasaj ne aminteşte preocuparea lui statornică. În „Lacrima", nuvelă agitând stindardul prăfuit al metempsihozei, aflăm, la un moment dat, că logodnica povestitorului, Mărgărita Damian, „a imaginat acel procedeu (...) potrivit căruia se pot calcula de pe fotografii şi desenuri, ţinându-se seama de anumiţi coeficienţi de stilizare, dimensiunile reale ale capului, frunţii, feţei şi deci ale indicilor care servesc la determinările antropologice". Iar în „Pedeapsă", poveste de dragoste unică, agrementată cu elemente simbolic-supranaturale, Alina, iubita locotenentului Zătreanu, mort într-un naufragiu, se lansează într-o adevărată apologie: „Tot mai mult îmi întăresc convingerea că minunile tehnicii moderne, cu care ne fălim, reprezintă numai o palidă imagine a ştiinţei viitoare. Închipuieşte-ţi o omenire stăpână a tuturor undelor universului... Gândeşte-te la nişte istorici care nu vor răsfoi paginile mincinoase ale cărţilor... ei vor vedea şi vor auzi de-a dreptul trecutul nostru în stele (...). Ei vor cunoaşte toate lungimile de undă care transmit, din lumină în lumină, atâta vreme cât va dura universul, fiecare din faptele, gândurile şi simţurile noastre... Atunci va fi judecata veşnică, atunci vom deveni nemuritori, căci întreg universul este o imensă cutie de rezonanţă, în care nimic nu se pierde... şi fiecare din noi vom fi proiectaţi vii, cu toate faptele noastre cele mai ascunse, până va exista pe pământ un ochi care să vadă şi o ureche care să audă..."

Considerăm acest elogiu al ştiinţei întrutotul definitoriu pentru autor.


Ediţia de bază:
Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, antologie, cuvânt înainte şi comentarii de Ion Hobana
Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, pag. 269-272





VICTOR PAPILIAN

Mircea Opriţă


O caracterizare exactă a tipului de fantastic cultivat în nuvelele sale de Victor Papilian (1888-1956) e formulată de Ovid S. Crohmălniceanu: „Fantasticul trăieşte aici la o temperatură rece, logică, raţională. Nu o bogată imaginaţie poetică îl hrăneşte, ci disperarea minţii contrariate. Practic, avem de-a face cu analize ale unor stări obsesive, ca la Gib Mihăescu, dar în locul pasiunii, curiozitatea ştiinţifică provoacă acum criza interioară şi o conduce către concentrarea monomană.” Prin urmare, un fantastic ieşit din crispare intelectuală şi deloc străin de o anume tensiune „filosofică”, produsă de conflictul dintre materialismul ateist şi spiritualism. Om de ştiinţă, Papilian pune totuşi frecvent în discuţie chestiunea căilor cunoaşterii. Căutându-le, el îşi lasă personajele să ezite între traseul ştiinţific, al cerebralităţii lucide, şi cel obscur, presărat cu jaloane oculte, cu capcanele metempsihozei. Asemenea şovăieli ale gândului între domenii greu compatibile nu sunt de natură să sporească elanul căutătorului de motive SF. În consecinţă, exegeza genului le-a şi sancţionat. Ion Hobana observă undeva că autorul făcea parte „mai curând din familia lui Villiers de l’Isle-Adam decât din aceea a lui Wells, încercând uneori să concilieze observaţia riguroasă a fenomenului cu interpretarea spiritualistă”; dar că nu ştiinţa însăşi e atacată, ca la semnatarul Povestirilor crude, ci exagerările scientismului.

Personajele lui Victor Papilian sunt, de regulă, oameni cu specializare medicală, aşadar prin natura profesiei înzestraţi cu simţul experimentului şi cu bune calităţi de observator. Frământările lor, conduse uneori spre valori paroxistice, vizează limita tulburătoare dintre viaţă şi moarte. Ca urmare, experienţele descrise în câteva nuvele reprezintă explorări profunde în macabru. Publicată în volumul Vecinul (1938), Lupta imaginează emoţia unui autopsier ajuns în faţa unui cadavru extravagant. O problemă ştiinţifică se complică subit cu una de conştiinţă, ambele pretinzând răspuns la întrebarea: moarte aparentă, sau pur şi simplu martorului i se vorbeşte din teritoriul indecis unde ireversibilitatea dezagregării încă nu s-a instalat? Înrudită tematic, nuvela Groază se dezvoltă în jurul unor experienţe de resuscitare biologică („lucrarea cea mare, menită să lămurească definitiv misterul vieţii şi al morţii”). Ceea ce debutează promiţător, sub semnul unei comuniuni mistice între „cadavrul vampir” şi corpul viu al tinerei care îl alimentează cu sânge proaspăt, sfârşeşte într-un coşmar sinistru. Reînviatul expiră un aer miasmatic, impregnat de efectele descompunerii organice. Regresia în ancestral, în monstruos, în bestialitate vine să desăvârşească liniile unui tablou impresionant, redat cu mână sigură, cu o impresionantă pricepere în calcularea efectelor terifiante:


„Fără să vreau smulsei acul din vâna mortului. Horovanu se ridicase şi privea. Dar privirea lui mă îngheţă. Avea în ea ceva sălbatic şi fioros. Nu voi uita nicicând. Fiindcă nu mă privea numai cu ochii, ci cu întreaga lui înfăţişare. Oribil! Avea capul deformat, bolta frunţii turtită şi falca foarte mult împinsă înainte, într-o mişcare de pradă. Şi nasul era turtit, cu nările lărgite transversal, ca şi cum ar fi avut lipsă de mai mult aer, iar buzele deveniseră groase şi buhave. Şi unghiile îi crescuseră, şi barba, şi părul. Nu erau deformaţiile morţii, ci parcă deformaţiile ancestrale reîncarnate în timpul morţii.”


Rezultatul experienţei e un eşec. Ştiinţa urmărea să smulgă din nefiinţă un om şi readuce la existenţă un monstru. Despărţit de „suflet”, resuscitatul se va comporta bestial: primul său act urmăreşte doar să potolească o foame animalică, în care scop Horovanu muşcă fără ezitare umărul iubitei de odinioară. Nu e singura cruzime din literatura lui Victor Papilian. În nuvela Manechinul lui Igor (1943), un savant paranoic face experienţe pe ochii condamnaţilor la moarte, smulşi chiar în momentul execuţiei, pentru ca de pe retina încă nealterată să se poată fotografia imaginile apărute la limita tulburătoare dintre viaţă şi neant. Şi aici autorul condamnă, în fond, un exces al ştiinţei potrivnic legilor morale statornicite. Cu un „curaj de poet sau de nebun”, Igor vântură o teorie personală, străină de logica ştiinţifică: memoria n-ar fi o funcţie a creierului, ci a organelor de simţ. Un mic set de extrapolări, realizate după o reţetă destul de familiară anticipaţiei, pregăteşte sumar baza teoretică a ipotezei pe care se sprijină intriga senzaţională din nuvelă.


„După el, imaginile vizuale erau reţinute în ochi (ca dispozitivele într-o casetă de proiecţiuni), cele auditive în urechi (ca melodiile într-un caiet de note), cele tactile în piele, şi aşa mai departe; iar creierul, organ motor, neavând alt rol decât să le schimbe cu instantaneitate şi după trebuinţă, ca jucătorul piesele de şah, însă în ritm de vârtej cosmic.”


Mistificarea se repetă, dar în alt chip, în povestirea Ochiul cu două pupile, inclusă şi ea în sumarul culegerii Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire. Un „exaltat al ştiinţei”, fiziologul Modest Serghie, îşi montează în ochi încă o pupilă, înzestrată cu capacităţi exploratorii noi. Ea îi asigură o prelungire artificială a văzului, adâncindu-l în contemplarea unui „real al iluziei”, a „dublului de spirit, care însoţeşte trupul şi care e numai lumină”. Toate aceste speculaţii cu tentă parapsihologică sunt destinate să-i ţină cât mai mult timp imaginea iubitei pe retină, degajând-o pe ea, care iubeşte pe altcineva, de obositoarea corvoadă a prezenţei fizice. Aşadar, a doua pupilă „e toxicul lui, e morfina lui”. Într-o reuşită simetrie compoziţională, femeia pretinde să fie operată şi ea, dar în vederea altui gen de senzaţii, violent intensificate. Ipotezele pseudoştiinţifice se conjugă şi aici cu nişte reflexe nu tocmai întâmplătoare ale ocultului. Deşi purtătoare de interesante motive SF, prozele gravitează vizibil în flancul fantasticului, căruia îi împrospătează prin grefe insolite repertoriul.

Autorul huiduit, piesă de teatru scrisă de Papilian în timpul războiului şi rămasă multă vreme nepublicată, conţine o secvenţă care ne interesează direct. Fragmentul a fost imaginat ca „piesă în piesă”, iar caracterul său utopic-anticipator urmărea să asigure un efect de contrast cu fundalul realist, străbătut de agitaţia unor frecvente alarme aeriene. Pe de altă parte, substanţa sa modelată ostentativ în chipul unei „lumi edulcorate a viitorului, într-o posibilă republică paradisiacă” trebuia să furnizeze material de comentariu în adăpostul subteran care îi primeşte pe actorii unui teatru de provincie la fiecare intempestivă întrerupere de repetiţie. Dar adevărata raţiune a prezenţei unui asemenea text himeric în contextul (dramatic) pomenit ţine de intenţiile ironice ale autorului, de mica sa răfuială cu modelele utopiei sociale. Şarja e vizibilă încă de la primele indicaţii regizorale, care pretind personajelor să vorbească măsurat, într-o cumpătată monotonie. Nimeni nu râde, nimeni nu plânge, societatea practică un perfect joc de păpuşi mecanice, în care toţi interpreţii „au temperament egal”; într-o asemenea calitate ar rezida sublimul simţirii. Parodiată, utopia devine comedie a automatismelor de gândire, traduse scenic prin stereotipia grotescă a gesturilor. Ilogicul scapără la fiecare ciocnire a cuvântului ritualizat cu realitatea pe care limbajul convenţional o îmbracă, grijuliu, în eufemisme plăcut sunătoare. Fireşte, fenomenul nu poate funcţiona fără cenzuri lexicale şi iată că, într-o lume plicticoasă, tocmai cuvântul „plictiseală” e prohibit, anulat oficial „prin revoluţia din anul 34.250”! Singurul ins „preistoric” căruia i se păstrează amintirea în republica paradisiacă este Baudelaire; nu înainte, totuşi, de a fi fost epurat „de tot balastul său poetic”, ceea ce-l transformă automat într-o formă fără fond. Singura sancţiune admisă: să-ţi plângă oficialităţile de milă, iar problema morală a unora e, la un moment dat, dacă un ins mai puţin conformist în gândire decât restul lumii trebuie, sau nu, denunţat consiliului suprem „ca să-i plângă de milă”. Anticipând o piesă a lui Horia Lovinescu (Paradisul), comedia utopică se joacă până la capăt, cu întregul său repertoriu tradiţional: fericirea programată, iubirea generală, îngroparea în ruşine a comportamentului natural, controlul strict al naşterilor şi eutanasia. Detaliile şarjate se adună cu zecile pe una şi aceeaşi pagină:


„STROFANT (salutând): Priviţi şi iubiţi...
RABAMOT, TARS, ALARD (răspund la salut): Din zori şi până-n noapte.
STROFANT: Te-am căutat, scumpe Rabamot, ca să-mi dai de ştire, care cetăţean a ajuns limita de vârstă.
RABAMOT: Faral mai are patru zile şi patru ore.
STROFANT: Şi câte secunde?
RABAMOT: Memoria mea aci se poticneşte... Am însă acasă marele cazier.
STROFANT: Fiindcă nu avem dreptul să frustrăm nici c-o secundă... În clipa când a împlinit zece mii de ani, trebuie să se dea drumul gazului fericirii supreme.
RABAMOT: Mâine îţi voi spune exact.
STROFANT: Mă vei anunţa şi cărei femei îi vine rândul la naştere.
RABAMOT: Aci îţi pot da detalii precise. E rândul lui Ferig. Are 2472 de ani. E tocmai în plină tinereţe.
STROFANT: Deci selecţionarii să-i cerceteze fişele şi apoi să caute din fişele bărbaţilor pe insul potrivit la trup şi sânge şi perfect sincronizat la clipele iubirii.
TARS: Ea ne cunoaşte pe toţi, dacă a fost a fiecăruia din noi.
STROFANT: Nu se poate, Tars... Una e iubirea, şi cu totul altceva procrearea... Deci selecţionarii să-şi îndeplinească îndatoririle.”


Ediţia de bază:
Mircea Opriţă - Anticipaţia românească
Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003, p.75-79





VICTOR PAPILIAN

Mircea Popa


Cu „Demonul” intrăm în domeniul fantasticului propriu-zis al lui Victor Papilian, a celui aşa-zis anatomic şi experimentalist, caracterizat prin plasarea acţiunii sub semnul ştiinţei. Volumul cel mai caracteristic pentru acest tip de fantastic este „Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire”, apărut în 1943 în editura Fundaţiilor în colecţia „Scriitori români contemporani”, deşi scriitorul dovedise din plin aceste calităţi încă din „Sufletul lui Faust” (1923) şi apoi din volumul „Vecinul” (1938), în cadrul cărora cele mai multe din nuvele, precum „Trădare”, „Râsul”, „Lupta”, „Ură”, „Groază”, „Iată marfa, stăpâne”, „Victorie” etc. apelează la teme şi motive fantastice, ca la procedee devenite deja familiare scrisului său. Reconfirmând calităţile sale de analist şi de bun observator al sufletului uman, volumul de nuvele din 1943 se înscrie în tradiţia cea mai bună a fantasticului românesc, de care se şi disociază în câteva puncte mai importante. Dacă, în genere, fantasticul românesc îşi trage rădăcinile din folclor, din miraculosul mistico-magic şi superstiţios, (Agârbiceanu, Galaction, Pavel Dan, V. Voiculescu, Sadoveanu etc.) nu vom găsi nimic din toate acestea la Victor Papilian. Fantasticul său e de sorginte intelectualistă sau freudistă (după cum am văzut), mai apropiat de „crizele de conştiinţă ale eroilor lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade sau de unele construcţii proiective din literatura lui Cezar Petrescu („Baletul mecanic”, „Simfonia fantastică”, „Aranca, ştima lacurilor”), a lui Oscar Lemnaru şi Vili Beneş. Cele mai multe dintre ele sunt simple descrieri ale unor experimente („Manechinul lui Igor”, „Ochiul cu două pupile”, „Creierul poetului”, „Lacrima”, „Lupta”) sau a unor situaţii neprevăzute („Pedeapsa”, „Groază”, „Trădare”, „Femeia din întuneric”, „Fără titlu”, „Sânge străin”, „Cicatricea”), făucând loc interacţiunii cu forţe de semn contrar, care provoacă dereglarea fluxului normal de înţelegere şi ruperea de nivel a textului. Invazia fantasticului se produce în chiar câmpul de acţiune al omului de ştiinţă, exact, meticulos, lucid, şi de aceea e cel mai apropiat de „science-fiction”, de care se desparte totuşi prin lipsă ambiţiei constructive, în sens futurologic, cât şi prin abolirea raţiunii şi înlocuirea ei cu o logică contrariantă.

Nuvela „Manechinul lui Igor” poate servi ca poartă de intrare în acest univers suprasensibil, care încearcă o transcendere a realităţii printr-o cunoaştere infraştiinţifică. Eroul, profesor de anatomie, cunoaşte la un congres internaţional pe un confrate, Igor Iarotzki Voronciuc, al cărui oaspete la masă este. Cu acest, prilej, profesorul rus îi expune cele mai noi rezultate ale cercetărilor sale şi concluziile la care a ajuns : „Principiul teoretic al experimentului e următorul : omul moare cu chipul cel mai drag în memorie. Memoria imaginilor, după cum ţi-am spus, îşi are sediul în ochi, şi cum chipul drag are o realitate materială, el poate fi fotografiat chiar pe retină. Am imaginat un aparat fotografic de o sensibilitate extraordinară, care, aplicat pe ochi în răstimpul dintre viaţă şi moarte, surprinde acest chip, făcând astfel dovada peremptorie a teoriei mele...”

Spre a-şi convinge oaspetele, amfitrionul se oferă a-i pune la dispoziţie şi probele de rigoare, printr-o experienţă, la care mai asistă şi prietena lui, Tatiana, dimpreună cu un discipol al maestrului, Serghie. Revenit în ţară, anatomistul nostru află într-o bună zi, de la Tatiana, că experienţa la care asistase nu s-a făcut pe manechin, ci pe un om viu, ceea ce a determinat-o să fugă. Cei doi se hotărăsc atunci să combată teoria lui Igor cu o alta : aceea că „fiecare animal vede lumea în chip deosebit”, dar tocmai când sunt gata să reuşească, Tatiana e găsită cu orbitele golite. Apoi profesorul român primeşte prin poştă fotografia ochilor Tatianei, cu imaginea lui pe retină şi fotografia ochilor lui Serghei cu imaginea Tatianei, ceea ce-l face să intre în alertă, panicat de o posibilă răzbunare a lui Igor. Îşi lasă barbă, se travesteşte, şi nu-i dispare frica decât în momentul în care primeşte fotografia ochilor lui Igor, purtând pe retină imaginea Tatianei.

Ceea ce devine straniu şi terifiant aici, nu e numai neobişnuitul experienţei în sine, cât, mai ales, puterea de răzbunare a lui Igor, din calea căreia fuge Tatiana sau Serghei: umbra răzbunării acestuia planează asupra existenţei lor, căci într-o noapte, Tatiana pare a-i simţi prezenţa în apropiere, fapt care o transformă, curând, în victimă : slăbeşte, merge şovăind, „cu capul adus în grumaz”, ca manechinul lui Igor. Genul acesta de „corespondenţe” ridică indicele de nivel al nuvelei, întărindu-i puterea de seducţie.

Tot la o experienţă insolită asistăm şi în „Ochiul cu două pupile”. Aici medicul Serghie, cere să i se facă o operaţie pe propriii săi ochi, pentru a putea verifica o ipoteză ştiinţifică : aceea potrivit căreia ochiul are două sensibilităţi : una pentru lumină şi alta pentru culoare. De aceea el doreşte un transplant de pupile artificiale. Profesorul anatomist i-o face. dar nu peste puţină vreme pretinde o alta, spre a i se elimina pupilele naturale şi a rămâne doar cu cele artificiale. Refuzat, el încearcă să-şi pună singur în aplicare gândul, dar îşi perforează ochii şi se sinucide.

În curând aflăm şi cauza : asistenta lui, frumoasa şi enigmatica Sânzeana Lambrior îi sugerase ideea operaţiei ca urmare a faptului că nu îl iubea. Aceeaşi femeie fatală pretinde ea însăşi o altă operaţie, care să-i apropie simţurile, întrucât iubeşte un sublocotenent de aviaţie. Puterea iluziei magice stă la baza acestei imposturi, pe care o testează şi anatomistul :


„Când ai venit pentru prima oară la mine, aveai în păr o fulguială albă... Ce erau, fulgi de ninsoare, sau flori de cireş ?...

Ea râse cu ochii întregi :

- Nici fulgi de zăpadă, nici flori de cireş... ci bobitele albe ale unui şal vechi de dantelă...”


Dacă în cele două nuvele comentate mai sus există indubitabil o stare de indeterminare, de suspens şi groază, beneficiind de un anumit halo de conexiuni şi supoziţii care însoţesc expunerea cazului, următoarea nuvelă din volumul în discuţie, „Manechinul lui Igor”, „Creierul poetului”, ni se pare mult mai puţin izbutită din punct de vedere estetic. Redusă la un simplu artificiu ştiinţific : demonstraţia făcută de anatomistul Racotă că poezia de calitate a unui poet era doar produsul unui creier bolnav, a unor malformaţii sau leziuni, ea nu reuşeşte a transcede enunţul şi să-l îmbrace într-o haină literară pe măsură. Nuvela este oprită prin urmare chiar în pragul ei metafizic şi de aceea ratată, căci simpla expunere a unor teorii ştiinţifice nu e de ajuns pentru a crea acel contact necesar cu irealul, care face deliciul oricărui joc între real şi imaginar, Aici antropologul l-a surclasat pur şi simplu pe literat, dar cu preţul sacrificării nuvelei.


„Şi începu să explice dezvoltarea creierului chiar din timpul vieţii embrionare. Cătălina simţea că-şi pierde puterea de atenţie. Tot felul de evoluţiuni, schimbări de formă, contopire de circumvoluţiuni, adânciri de scisuri şi apariţiuni de şanţuri ; apoi evoluţiunea creierului în seria vertebratelor, raportul între greutate şi inteligenţă, arhitectonica lui, cu ce este vechi, primar, şi ce este nou, supraadăugat.

- În concluzie, domnişoară... Studiul acestui creier este extrem de bogat în concluzii. Geniul i l-a dat nebunia iar darul poeziei, această întârziere în copilărie, acest infantilism”, teorie care nu poate fi acceptată nici măcar ca explicaţie ştiinţifică. Mai reuşite ca idee ni se par alte câteva nuvele ale prozatorului, neadunate de el în volum, dar făcând parte evident din acelaşi ciclu experimentalist, printre care „Gelozie ?”, „Lupta”, „Cicatricea” sau „Râsul” şi „Groază”, acestea două din urmă apărute în „Vecinul”.

În „Gelozie ?” scriitorul îşi continuă seria sa de nuvele având ca subiect problema privirii şi a ochiului omenesc. Pe linia mai vechilor idei din „Ochiul cu două pupile”, aici se emite ipoteza unei relaţii de determinism dintre organul văzului şi mediul ambiant, în sensul că irisul soţiei unui pictor capătă de fiecare dată altă culoare, în funcţie de rochiile îmbrăcate, de florile mirosite, de parfumurile întrebuinţate sau, mai grav, în funcţie de culoarea preferată a oaspeţilor casei. Soţul, gelos pe această situaţie, e gata să ia măsuri extreme, căci : „Femeia aceasta m-a înşelat, dar femeia aceasta a comis o crimă şi mai mare, cea mai mare crimă cu putinţă : a făcut să mă înşele culoarea”.

În „Groază” şi „Lupta”, ceea ce-l preocupă pe prozatorul şi profesorul de anatomie, este lumea de dincolo, pe care numeroşi scriitori şi-au dat silinţa s-o aproximeze într-un fel sau altul. Omul de ştiinţă Papilian, care studiase reacţia organismului după moartea clinică, este concurat aici de literatul Papilian, care îşi imaginează trezirea unui ins din starea cataleptică. Prima reacţie a acestuia ar fi, după autor, prezenţa instinctului foamei, care, la personajul în cauză, anatomistul Ion Horovanu, se manifestă printr-o muşcătură brutală a umărului amantei sale Safi, rupân-du-i carnea şi morfolind-o între gingii.

Ideea este dusă mai departe în „Lupta”. Dacă în „Groază” este readus „de dincolo” doar omul instinctual, animalic (de unde şi întrebarea care îl frământă pe experimentator, „medic prin vocaţie şi nu din întămplare, ateu ireductibil” : „Şi totuşi o nedumerire s-a strecurat în sufletul meu, de ateu înveterat. Reînviasem eu oare pe adevăratul Horovanu ? Atunci ce se întâmplase cu acel complex de însuşiri concentrate sub denumirea de suflet ?...”), în „Lupta” avem de-a face şi cu o „reînviere” spirituală, deoarece filosoful readus în simţiri după o moarte aparentă, începe să cugete şi să dea explicaţii cu privire la sensul cunoaşterii umane, al cărui secret ar rezida în instinct, în „animalizare”, în părăsirea „eului social”, căci „Eul social a redus la o viaţă vegetativă eul individual. Şi totuşi, acesta din urmă este instrumentul de cunoaştere cu care zgândărim adevărul. Un eu care vrea să cunoască, trebuie să nimicească de tot carapacea lui socială [...] Un singur element mai e de pătruns : desfacerea trupului în elemente constitutive, în celule”. Insistând să i se dea un răspuns cu privire la natura acestei cunoaşteri, filosoful mai are puterea să-i spună: „Plecat din mine, din eul meu empiric, n-am putut găsi de-a lungul drumului şi nici la sfârşitul lui, nimic altceva decât tot pe mine, eul meu absolut..;”

Incertitudinea, ca marcă a prozei fantastice, este insinuată de prozator şi aici, tocmai pentru a spori şi mai mult impresia de straniu, de bizarerie a situaţiei : „Şi dacă n-a fost totuşi nimic adevărat - se întreabă personajul - şi eu sunt în prodoamele nebuniei ? Pe ce argumente mă bizui ?... Pe scrisul din carnet... Dar scrisul poate să fi fost dictat de mine însumi în timpul accesului de nebunie... Dacă cumva eu singur am fost actor şi spectator totdeodată ?”

Alte două nuvele din această confrerie au un aer uşor misogin, sunt nişte glume la adresa instabilităţii femeilor, cu tente de absurd, comic sau grotesc. În „Fără titlu”, întâlnim pe omul de ştiinţă modest, abstras, zăpăcit, care, descoperind o nouă specie de purici, o botează cu numele iubitei sale, spre iritarea declarată a acesteia. Specia e „descoperită” la puţin timp şi în Anglia, de un oarecare Williams Patrick Robinson şi, cum se întâmplă în asemenea cazuri, numele românului Maximilian Subţire este ignorat, în timp ce gloria descoperirii trece doar asupra englezului. Acesta anunţă totodată că specia e purtătoare de tifos endemic, ceea ce biologului român i se pafe o calomnie, drept care îl invită la noi în ţară spre a produce proba demonstrativă. Englezul soseşte, dar pentru a pescui şalău. Subţire se lasă pişcat de puricele lui şi intră în delir, în timp ce iubita sa Cecilia îl părăseşte. La vindecare, Subţire rămâne la convingerea că nu puricele era infectat, ci sângele Ceciliei, din care puricele respectiv gustase mai înainte...

În „Cicatricea” dăm peste acelaşi om de ştiinţă neînţeles, în răspăr cu mediul în care trăieşte, refugiat în munţi ca să scape de pretenţiile intelectualiste ale soţiei, moaşa Frosa Pântecel. Din nefericire, o întâlneşte aici pe pictoriţa Pia Antonia, pentru care numai muzica este o reprezentare a timpului şi, ca atare, vrea să picteze muzical, căci pictura e o „cristalizare colorată”. Pia declară că îl iubeşte şi că s-a născut, precum Eva, din coasta lui. Şi, într-adevăr, omul suferise un accident şi poartă o cicatrice sub coastă, pe care presară cenuşă ca să dispară, simţindu-şi din nou, pe măsura vindecării acesteia, sufletul eliberat din prinsoarea simţurilor. Fiind de părere că „pământul simţurilor noastre e un imens artificiu de calcul”, el speră să edifice un univers nou, născut din proiectarea ghidului în infinit şi care să nu mai fie supus determinărilor simţurilor.

Un astfel de univers nou, utopic, opus răutăţii şi mizeriei umane, întrezărim pentru o clipă şi în „Râsul”, semn că prozatorul este preocupat, în subsidiar, şi de comunicarea unei ideologii sociale melioriste, capabile să perfecţioneze specia omenească şi s-o facă mai bună şi mai generoasă. Eroii săi sunt trei cercetători biologi, care au studiat împreună la Paris teoria evoluţionismului şi a determinismului, printre care şi indianul Gatayama, ajuns ulterior la Benares profesor de anatomie comparată şi embriologie. Vizitat acolo de prietenul său român„ naratorul, acesta e convins de Guatayama de posibilitatea naşterii unor „avatari ai lui Vişnu”, potrivit mitologiei şi cărţilor sfinte, întrucât, pe malul unui lac sfânt din junglă ei participă la naşterea unor noi specii de plante şi animale, al căror ţel era iubirea :

„Tigrii şi leoparzii încoronaţi cu ramuri verzi se alintau în faţa noastră cu drăgălăşenii de copil şi graţii de baiaderă. Cortul ni-l păzeau leii, mai credincioşi paznici decât câinii, iar şerpii şi crocodilii veneau să-şi caute hrana din mâna noastră, ca porumbeii.

Am cunoscut .marea lege, poate cea dintâi, legea dinaintea coruperii totale, a sprijinului şi ajutorului dintre făpturile pământului.”

Acest paradis terestru, unde cei doi speră să obţină din logodirea apelor cu pământul şi cerul un nou tip de om, al purităţii şi perfecţiunii, este bulversat de sosirea printre ei a celui de al treilea coleg de la Paris, evoluţionist convins, al cărui râs sinistru curmă vraja idealistă şi beatitudinea metafizică a celor doi, aducându-i la realitate şi exterminând cele două făpturi cu apariţie de îngeri - oamenii cei noi care aveau să urmeze după moartea celor de faţă. Mai direct spus, apariţia lui Feinsilber, acest geniu al răului, este echivalentă cu moartea visului, cu sugrumarea fanteziei.

După cum se poate vedea, Papilian aşază la temelia transformării lumii iubirea, acea capacitate etern umană de renaştere şi perfectibilitate, care ar fi trăsătura esenţială a sufletului omenesc, şi nu ura, răzbunarea, distrugerea nemotivată. Dacă vom urmări cu atenţie nuvelele fantastice ale lui Victor Papilian, vom observa rolul important pe care scriitorul îl acordă acestui sentiment, investiţia de încredere pe care eroii săi o fac în el, în puterea sa transformatoare. Pornind de aici, scriitorul şi-a subintitulat volumul „Moartea lui Igor «şi alte povestiri de iubire»”, deoarece interesul arătat de scriitor iubirii are, în cazul de faţă, o semnificaţie mai largă, o valoare simbolică, cu rol purificator. Pe de altă parte, atât „Râsul” cât şi „Cicatricea” aduc în discuţie idei şi motive fantastice pe care le vom întâlni în scrierile sale cele mai realizate, aparţinând acestui gen literar. E vorba înainte de toate de acel apriorism kantian care face posibilă comprimarea şi corespondenţa lumilor, a timpului şi a spaţiului, ideea unităţii infinite a omului şi a materiei în spaţiu şi timp. Căci „experienţele” ştiinţifice la care apelează autorul, spre a introduce acea „realitate misterioasă” care scapă controlului logic, se sprijină nu de puţine ori pe idei filosofice generoase, cu care alcătuiesc un corp comun.

Iată de pildă nuvela „Pedeapsă”, una dintre cele mai realizate ale autorului, pune la bază aceeaşi idee a iubirii învingătoare sau a inimilor complementare, aşa cum întâlnim motivul într-o cunoscută baladă norvegiană. Convinşi de ideea că inimile care se iubesc comunică dincolo de timp şi spaţiu, într-un fel de corespondenţă eternă, locotenentul Zătreanu de la marină îşi dă întâlnire cu iubita sa la anumite ore fixe, când radio Bucureşti anunţă ora exactă. Observind anumite tulburări ale undelor electromagnetice în acel moment, doctorul vasului pe care se afla Zătreanu se decide să-l urmărească pe acesta mai de aproape. Şi, într-adevăr, el constată că în asemenea momente inima lui Zătreanu poseda două bătăi, ca şi cum ar fi vorba de două inimi contopite. Încercând să dea o explicaţie ştiinţifică cazului („inima provine din doi muguri”), doctorul are revelaţia adevărului, atunci când, în naufragiul care urmează, şi în care Zătreanu e dat dispărut, vede plutind în jurul lui „un ghem de carne vie, care pulsa ritmic şi solid, un organ viu, o jumătate de inimă”, care nu era altceva decât inima iubitei, căutându-şi perechea. Fenomenul e cu atât mai straniu, cu cât, salvat de la înec, doctorul o cunoaşte pe logodnica lui Zătreanu, aflată în aşteptare, în port, şi asistă neputincios la modul misterios în care aceasta se îneacă sub ochii lui, chemată în larg de jumătatea de inimă a iubitului.

Punând la contribuţie mitul veşnicei reîntoarceri a lui Nietzsche, ca şi ipoteza unei lumi repetabile la infinit, Papilian se dovedeşte un prozator înzestrat cu mari posibilităţi speculative, un futurolog, gândind spaţiul şi timpul în funcţie de marile valori proiective ale sufletului uman, după sistemul kantian al „lumii ca voinţă şi reprezentare” sau, precum cel eminescian din „Avatarii faraonului Tla”. Acceptând iubirea ca sursă de energie simpatetică şi comunicare între oameni, autorul condamnă în acelaşi timp răul şi dorinţa de răzbunare instinctuală, antinaţională, căci la pornirea de ură a doctorului îndreptată împotriva fiicei nevinovate a unui profesor ce i-a fost la un moment dat adversar, marea răspunde totdeauna tălăuzind şi mugind, în timp ce gândurile nobile le lui Zătreanu sunt acompaniate armonic, de o natură pe măsură :

„Departe în zare, apăruse un stol alb de păsări, un semn de pace, de fericire, născut parcă din împreunarea mării cu cerul, un ison imaculat vorbei lui Zătreanu. Şi în aerul irizat, albe imagini şi mai albe şi mai luminoase : ţinte de argint în brâul orizontului, aerul tremurător ca un frunziş de plopi sidefii pe boltă, umbre albe ca ale unor aripi de heruvimi.”

Aceeaşi idee a puterii atotbiruitoare a iubirii este transpusă artistic şi într-o altă nuvelă din seria fantasticului, cea intitulată „Trădare”. Deşi termenii problemei sunt oarecum asemănători, punerea în ecuaţie e mult deosebită, dovadă peremptorie a vitalităţii resurselor creatoare ale prozatorului, a capacităţii sale de înnoire şi diversificare a formulelor. Şi aici avem de-a face cu o iubire magică, misterioasă, în stare să anuleze legile spaţiului şi ale timpului, frizând ilogicul şi straniul. Cunoscând, întâmplător, la balul Crucii Roşii de la Bucureşti, pe ataşatul militar portughez, Leandro Corea d'Aliveiro, soţia unui judecător din Capitală, femeie rece, sobră şi retrasă, egoistă, neiubind dansul, devine dintr-o dată de nerecunoscut, acceptând nu numai să danseze, dar contopindu-se parcă sufleteşte şi trupeşte cu partenerul. Deşi plecat din Bucureşti în Brazilia, portughezul pare să-i fi luat definitiv în stăpânire soţia, mai ales că o serie de semne probează infidelitatea acesteia : cei doi copii poartă amândoi pe obraz însemnul fatidic al trădării : pata roşie ca o monedă de douăzeci de Iei ce o avea pe obrazul stâng şi portughezul. Pata respectivă e semnalată apoi pe o petală de mandragora ţinută în casă („planta cea mai umană, care trăieşte lângă om, care suferă şi iubeşte alături, şi prin el, cea capabilă fiind - Paracelse o susţinea - să nască un homunculus”), apoi pe botul a cinci pisoi nou-născuţi de pisica casei sau lângă urechea puilor de şoricei albi pe care prietenul judecătorului îi ia acasă la el. Teoria soţului înşelat este că „nici o putere din univers nu se poate opune iubirii...”, căci „iubirea răscoleşte, sfarmă şi preschimbă” totul, şi că ea este transmisă de portughezul cu înfăţişare de cal prin constelaţia Centaurului, care, din emisfera sudică, s-a deplasat acum în emisfera noastră. Dovadă că soţia, îl adastă transfigurată pe o bancă din grădina casei, cu ochii la cer. „Sufletul ei, spune magistratul, s-a proiectat în spaţii, străbate tăria pietrelor, umple porii nisipului, vibrează printre fibrele fiinţelor, ca să primească îmbrăţişarea cosmică a iubitului ei... Tot ce trăieşte în preajma ei, ia parte la această iubire...” Tensiunea fantastică se păstrează mereu o intactă pe parcursul nuvelei, ajungând parcă la apogeu în momentul în care aflăm că la moartea femeii respective îşi face apariţia însuşi portughezul în persoană, luând cu el copiii defunctei sub ameninţarea : „- Ticălosule, ţi-ai ucis nevasta şi acum vrei să-ţi ucizi şi copiii !”.

Nuvela în sine, de o mare virtualitate artistică, e o frumoasă metaforă a vieţii prezidate de iubire. În numele ei, scriitorul acceptă însăşi „trădarea” sufletului, dacă ea e motivată, precum în cazul de faţă, de o atracţie spirituală unică, un fel de comuniune cosmică în etern, dincolo de spaţiu şi timp.

O atracţie morbidă spre o iubire ireală, halueinatorie, descoperim şi în „Lacrima”, una dintre cele mai izbutite nuvele fantastice ale scriitorului. Pe lângă ideea ştiinţifică deosebit de interesantă care stă la baza ei, nuvela dispune de o construcţie narativă după toate regulile literaturii fantastice, ţinând seama de faptul că „la nivelul lumii reprezentate, fantasticul dezvoltă o structură de contrast, antinomică, paradoxală în raport cu cunoaşterea comună, împărtăşită” (Ioan Vultur, Naraţiune şi imaginar, Bucureşti, Ed. Minerva, 1987, p. 87). Această structură este oferită în cazul de faţă de atracţia pe care omul de ştiinţă şi antropologul, care e personajul nuvelei, o simte faţă de regina Nefertiti a Egiptului, cu care i se pare că aduce iubita sa Mărgărita Damian. Stând în laboratorul său şi calculând „de pe fotografii şi desene, ţinându-se seama de anumiţi coeficienţi de stilizare, dimensiunile reale ale corpului, frunţii, feţei şi deci ale indicelor care servesc la determinările antropologice”, printre care se afla şi portretul reginei Nefertiti, el se simte transportat pe meleagurile pline de frumuseţe ale Nilului, are impresia că vede „o lebădă neagră pe un lac de lună”, iar noaptea visează doar grădini de palmieri şi sicomori, lagune de apă azurată etc. A doua zi, pradă acestei surescitări, are impresia că e vizitat chiar de regina în persoană şi că regina iubită i se oferă spre îmbrăţişare, cu toată făptura ei voluptoasă:

„Un parfum necunoscut, amestec de efluvii subtile de cometă şi miros crud de aluviuni, îmi pătrundea în trup şi suflet. Atunci, încet-încet, m-am simţit atras de o putere nestăpânită ca fluxut mării la chemarea razei de lună.

Încet-încet mi-am aplecat capul şi dându-mi seama că nu stat în vis, am apropiat buzele de buzele reginei. Cât a durat îmbrăţişarea ? Cât sclipirea unei luciole sau cât lumina unei stele moarte ?”

Când deschide ochii în faţa sa se află o femeie, o matematiciană, care venise aici să facă nişte calcule, şi pentru erou confuzia Crăiţa Mitan - Nefertiti începe să se consolideze, deoarece noua venită începe să-l tulbure şi să-l preocupe tot atât de puternic ca regina, peste portretul zeiţei suprapunându-se trăsăturile fiinţei vii de alături :

„O priveam, dar în acelaşi timp priveam şi portretul din cartea deschisă. Era o făptură de rasă cu tot trupul ei mic şi fin şi faţa foarte brună, cu nuanţe cărămizii în obraji [...] Aş fi vrut să-i văd părul. De atâtea zile lucra în laboratorul meu şi încă nu-l văzusem. Eram sigur că trebuie să fie mai negru decât mâlul Nilului, fiindcă dinţii îi avea albi şi tari, ca lucraţi în silex şi nişte dinţi atât de albi nu puteau răspunde decât unui păr foarte negru. Dar părul îi era ascuns într-o tocă mică, modernă, asemănătoare cu tiara egipteană.

- Stai puţin... A fost o iubire nefericită.

O ! De data asta am prins cu siguranţă o lacrimă.

Zăpăcit, simţii ochii rătăcind. Femeia din faţa mea sta în profil. Nu ştiu dacă lacrimă a fost ochiul ei sau în ochiul portretului, dar în clipa aceea mi-am dat seama că femeia din faţa mea şi cea din portret era una şi aceeaşi.”

Sedus, precum se vede, de frumuseţea ei, eroul îşi propune să n-o mai vadă până la sosirea prietenei sale, Mărgărita. Dar, a fost o împotrivire zadarnică, deoarece chiar în aceeaşi seară a alergat pe urmele ei căutând-o şi găsind-o pe malul lacului Herăstrău. Ce a urmat nu ştim, deoarece evenimentele sunt pur şi simplu suprimate şi înlocuite cu un poem egiptean de dragoste, din care aflăm că egiptenii posedau arta de a stăpâni fulgerul. De adevărul acestei afirmaţii eroul îşi dă seama în ziua sosirii iubitei sale, pe care trebuie s-o aştepte la aeroport şi când, ca în basmele de odinioară, în calea ajungerii sale la destinaţie se interpun tot felul de obstacole, printre care şi un fulger care îi şterge linia norocului din palmă. Eroul rătăceşte drumul spre aeroport, este luat de o furtună şi târât în pădure, unde are tot felul de halucinaţii, printre care un fel de lac-lacrimă pe întinsul căruia pluteşte o luntre singuratică, iar în ea i se pare că o zăreşte pe Crăiţa cu o lacrimă în ochi. Un trăsnet pare că i se sparge în palmă, dar apelând la talismanul egiptean, acela de „a-şi face sufletul punte între lacrimă şi soare”, scapă, nu fără a fi nevoit să intre spre vindecare în spital. Impresia că totul a fost un produs al creierului său bolnav, a surescitării sale (despre care aflăm date încă de la începutul nuvelei prin notaţia „Lucram chiar într-o uşoară exaltare nervoasă”) planează asupra întregii nuvele, deoarece Crăiţa n-a putut fi găsită niciunde. Deşi a consultat toate anuarele şcolilor superioare şi secundare din ţară şi străinătate, singura realitate palpabilă a trecerii ei prin viaţa eroului fiind lacrima transparentă, animată de ochiul reginei Neferliti din albumul de istoria artelor al profesorului.


Din volumul:
Victor Papilian - Lacrima
Editura Minerva, Bucureşti, 1997, pag. XLI-XLVIII





„MANECHINUL LUI IGOR” DE VICTOR PAPILIAN

Cornel Robu


La peste o jumătate de secol de la apariţie, una dintre povestirile din „fondul de aur” al sf-ului românesc - „Manechinul lui Igor” (1938, 1943) de Victor Papilian, rămâne practic ca si necunoscută marelui public. Comentată de cunoscători, citată şi de alţii cu o ocazie sau alta, nu este însă şi efectiv citită. Regretabil, desigur, dar şi explicabil, inutil de explicat poate, până într-atât sunt evidente, la o simplă lectură, motivele de forţă majoră (într-adevăr) care au făcut nu numai imposibilă, dar pur şi simplu de neconceput reeditarea ei, atâta amar de ani. Apărută iniţial în „Universul literar” (nr.28/1938), povestirea a fost apoi inclusă, în 1943, în cuprinsul volumului (căruia îi dă şi titlul) „Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire”; apoi pe tot parcursul celor peste cincizeci de ani ce-au trecut de-atunci, doar cei puţini care de-bine-de-rău aveau acces la fişierele marilor biblioteci, cele câteva din ţară dispunând de prerogativa depozitului legal, au mai putut beneficia de privilegiul de-a accede direct la text.

Oltean de origine, Victor Papilian (1888-1956) a devenit ardelean în 1919, cu ocazia înfiinţării Universităţii din Cluj, unde i s-a încredinţat, la vârsta de numai 31 de ani, catedra de anatomie descriptivă şi topografică a Facultăţii de Medicină, disciplină pe care a ilustrat-o cu strălucire o viaţă întreagă, conferindu-i un prestigiu ştiinţific mult prelungit postum, cu ecouri ce practic nici azi nu s-au stins. Ce e auctorial şi ce e naratorial în „Manechinul lui Igor” (ca şi în alte câteva remarcabile povestiri racordabile la sf) rămâne astfel mai greu de disociat: fără a atinge pragul autobiograficului propriu-zis, aderenţele auctoriale ale personajuiui-narator au darul de a favoriza instalarea iluziei ficţionale (nu neapărat a iluziei realiste), necesară, ca peste tot în literatură, şi în science-fiction.

Scriitor prolific şi om de cultură multilateral (nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist, director de teatru, amfitrion de cenaclu, fondator de reviste, animator al vieţii literare în epocă etc). Victor Papilian s-a manifestat în science-fiction doar incidental, dar a ştiut, cu mână de maestru, să-i atingă infailibil nervul vital şi să-şi înscrie astfel numele în istoria literaturii sf din România, ca ilustru musafir al genului (cum spune Mircea Opriţă în „Anticipaţia românească”, 1994, vezi pag. 72-75), prin doar câteva, dar memorabile, povestiri „de gen”: „Lupta”, 1929; „Groază”, 1936; „Manechinul lui Igor”, 1938; „Ochiul cu două pupile”, 1939), la care se adaugă un episod din piesa de teatru „Autorul huiduit” (apărută postum în 1975 în vol. „Teatru”, îngrijit de Constantin Cubleşan). Dintre acestea, cum spuneam, cel mai ingrat destin l-a avut povestirea „Manechinul lui Igor”, niciodată reeditată de la data primei sale apariţii (în vreme ce „Groază” şi „Ochiul cu două pupile” au fost cuprinse în sumarul volumului „Lacrima”, titlu sub care Mircea Popa şi Cornelia Papilian au reeditat, în 1988, o reprezentativă selecţie din nuvelistica „fantastică” a lui Victor Papilian, precum şi în diverse antologii sf, apărute de-a lungul anilor).

O „restituire” istorico-literară, o repunere în circulaţie a textului, spre a fi la îndemâna marelui public, este, de aceea, nu numai binevenită, dar chiar necesară, şi nu numai în virtutea dreptului şi datoriei de a recupera integral - acum când, în sfârşit, „se poate” - propria tradiţie, românească, în science-fiction. Mai e ceva. Actul legitim al restituirii e „de actualitate” într-un sens încă şi mai larg, fie şi „extraliterar”, astăzi, când volens-nolens ne vedem puşi în faţa somaţiei istorice de a învăţa din nou ceea ce înaintaşii noştri au ştiut cândva şi noi am uitat, stând atâta amar de ani cu capul plecat „sub vremi”: prestanţa şi firescul apartenenţei noastre dintotdeauna la Europa şi la noi înşine, un mod românesc şi european de-a sta drept (nu „drepţi!”) în faţa oricui, fără complexe şi fără timorări, dar şi fără vociferări demagogice sau flatulenţe logoreice de slugă, ci numai cu demnitatea sobră şi cu calmul sigur de sine al simplului fapt irevocabil de a fi, de a îndrăzni să fim ceea ce suntem.

Ca scriitor, Victor Papilian ştie să fie frapant şi frisonant, iar ca om, ca om de ştiinţă şi ca om de ştiinţă român, ştie să fie demn cu naturaleţe şi să impună prestant şi dezinvolt o prezenţă, firesc şi fără ostentaţie - după cum oricine se poate convinge citind fie şi numai aceste puţine pagini, din multele ce ne-au fost atâta vreme ţinute ascunse.


Articol apărut în:
Helion, nr.1 (5) / august 1995, pag.??-??
Casa de Editură Sedona, Timişoara, 1995.





VICTOR PAPILIAN

Simona Tache


La început de vară, în zilele de 24 - 26 iunie, în plină sesiune de examene studenţeşti, în Cluj-Napoca a avut loc Simpozionul Naţional „In memoriam Victor C. Papilian”, organizat de Catedra de Anatomie şi Embriologie de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Manifestarea a reunit personalităţi de seamă din Cluj-Napoca şi din ţară (Bucureşti, Sibiu, Iaşi), din domeniul anatomiei şi domenii conexe: chirurgie, fiziologie, morfopatologie, ORL, oftalmologie, histologie, neurologie, neonatologie, obstetrică-ginecologie, medicină internă.

Lucrările simpozionului au fost deschise şi conduse de doamna Conf. Univ. Dr. Ana Nadia Schmidt, şeful Catedrei de Anatomie şi Embriologie şi preşedintele simpozionului, care a subliniat: „Pentru catedra noastră este o experienţă cu totul nouă şi benefică, utilă integrării învăţămîntului de anatomie în contextul medical”. Din partea conducerii universităţii, domnul prorector ştiinţific Prof. Univ. Dr. Petru Adrian Mircea a adresat un cuvînt cald de salut tuturor participanţilor.

Personalitatea marelui anatomist Victor C. Papilian (1888 - 1956), pentru care Clujul a fost oraşul creaţiei şi activităţii de o viaţă, a fost evocată de discipolul acestuia, Prof. Univ. Dr. Ion Albu, membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale şi preşedinte de onoare al simpozionului, prin comunicarea „Victor Papilian, un destin faustian”, cu care şi-a captivat ca întotdeauna auditoriul. Domnia Sa l-a cunoscut îndeaproape pe Victor Papilian, căruia i-a fost student şi colaborator apropiat, de la care a învăţat să iubească anatomia şi pentru care păstrează o adîncă recunoştinţă şi profundă veneraţie.

Victor C. Papilian a făcut parte din generaţia tinerilor profesori care din toamna anului 1919 şi-au început activitatea la Facultatea de Medicină din Cluj, unde preia conducerea Institutului de Anatomie Umană şi Embriologie, pe care îl conduce pînă în 1947. A fost decan al Facultăţii de Medicină între anii 1940 - 1945. în activitatea didactică este preocupat de modernizarea bazei materiale şi asigurarea unui material bibliografic pentru studenţi. Dintre publicaţii reţinem: „Manualul de Disecţie” (volumul I în 1920 şi volumul II în 1921), ulterior apărute în trei ediţii succesive; „Tratatul de Anatomie” (volumul I: „Osteologie, Artrologie, Miologie” în 1923, urmat de ediţii succesive 1928, 1942, 1946, reeditat şi actualizat în 1974 şi 2003; volumul II: „Angiologia şi Sistemul Nervos Central şi Periferic” în 1924 -1925 şi volumul III: „Viscere” în 1944 - 1946, ediţii refăcute şi actualizate între 1979 - 2003). în 1946, Victor C. Papilian publică împreună cu Victor Preda „Embriologia”. „Tratatul de Anatomie” şi „Embriologia” sînt primele lucrări în domeniu scrise în limba română.

Activitatea ştiinţifică cuprinde 257 de titluri (comunicări, articole, monografii). Dintre lucrări menţionăm „Anatomia scoarţei lobului frontal”, monografie privind studiul macro- şi microscopic al scoarţei frontale. Un domeniu important de cercetare al Prof. Victor C. Papilian a fost antropologia, domeniu în care a descris tipul antropologic rasial caracteristic moţilor dintre Arieşi (origine celtică, la care s-au adăugat elemente daco-romane).

A fost unul dintre fondatorii revistei „Clujul Medical” (anul 1919), existentă şi astăzi. Prin întreaga sa activitate didactică şi ştiinţifică, Victor C. Papilian a fost întemeietorul şcolii de Anatomie din Cluj şi formatorul a numeroşi specialişti, anatomişti şi clinicieni din întreaga ţară.

Pe lîngă activitatea în domeniul anatomiei, Victor C. Papilian a fost muzician, publicist, om de teatru şi autor dramatic, prozator fecund. A absolvit Conservatorul din Bucureşti, a întemeiat un cvartet de muzică de cameră şi a contribuit la înfiinţarea unei Orchestre Filarmonice, activă pînă în 1934; în timpul refugiului Universităţii clujene la Sibiu a înfiinţat o orchestră de cameră formată din studenţi, devenită ulterior Orchestra Medicilor, existentă şi în prezent.

Între anii 1933 - 1936 a condus Opera Română din Cluj, iar din 1936 este trecut la direcţia Teatrului Naţional din Cluj. A impus un repertoriu variat, interesant şi de nivel înalt: opere dramatice de mare valoare, nume clasice consacrate, dar şi debutanţi. A făcut numeroase turnee în oraşe transilvănene cu colectivul teatral. Mult apreciat a fost spectacolul „Heidelbergul de altădată”.

Victor C. Papilian a fost un mare prozator, care a abordat genuri literare precum: schiţa, nuvela, romanul şi piesa de teatru. în 1927 publică volumul de nuvele „Generalul Frangulea”, apoi „Sufletul lui Faust” (1928), „Vecinul” (1938), „De dincolo de rîu (nuvele ardeleneşti)” şi „Nuvele olteneşti” (1946). Dintre romane menţionăm „Ne leagă pămîntul” (1927) şi romanul apărut post-mortem „Chinuiţii nemuririi”. Ca piese de teatru amintim „Celui ce n-are i se va lua”, „Un optimist incorigibil”, „Nocturnă”, „Cerurile spun”, „Alt glas”.

A urmat alocuţiunea Domnului Prof. Univ. Dr. Doc. Crişan Mircioiu, Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, care a prezentat o frumoasă şi inegalabilă recenzie a volumului „Cu steagul înfăşurat - Amintiri de la evacuarea Clujului”, scris de Victor C. Papilian, ediţie îngrijită de Prof. Crişan Mircioiu şi Dr. Cornelia Papilian-Todoruţ, Editura Carpatica, Cluj-Napoca 1994. Prof. Victor C. Papilian descrie magistral în acest volum primele 7 zile ale Clujului după cedarea Ardealului, îşi prezintă propriile trăiri, mai ales cele privitoare la evacuarea institutului de Anatomie, a Teatrului şi Operei Române. Volumul trebuie înţeles ca un protest împotriva nedreptăţii istorice ce ni s-a făcut.

În partea a doua a simpozionului, programul ştiinţific a cuprins comunicări axate pe tema „Locul şi Rolul Anatomiei şi Embriologiei în Clinică”. La finalul lucrărilor a avut loc şi o masă rotundă intitulată „Învăţămîntul de Anatomie - actualităţi şi perspective”.

Simpozionul a fost un eveniment ştiinţific de înaltă ţinută, prilej de reîntîlnire a anatomiştilor şi clinicienilor, atît din Cluj, cît şi din toată ţara şi a fost încununat de apariţia în condiţii grafice deosebite, a primului număr al „Revistei de Anatomie şi Embriologie Clinică”, sub egida U.M.F. „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca.

Manifestarea a fost o încercare reuşită de a stabili legături interdisciplinare între disciplinele medicale preclinice şi clinice de studiu a structurilor şi funcţiilor normale şi patologice ale organismului şi pentru reconsiderarea studiului structurilor şi funcţiilor din punct de vedere didactic, al conţinutului informaţional într-o viziune modernă, în perspectiva apropierii cît mai mult de medicina clinică aplicativă şi a perspectivei de integrare în Uniunea Europeană.

Pe parcursul zilelor simpozionului, zile pline de soare şi căldură, aşa cum şi-au dorit şi organizatorii, ştiinţa a triumfat, sălile au fost pline, participanţii au fost foarte activi; s-au pus bazele unor fructuoase colaborări ştiinţifice viitoare ale Catedrei de Anatomie şi Embriologie cu alte discipline.

Este un nou început, un nou suflu pe care l-am simţit cu toţii din plin în aceste zile, privind disponibilitatea de deschidere, dorinţa membrilor Catedrei de Anatomie şi Embriologie de a porni pe un drum nou în mileniul III, dorinţă exprimată cu modestie, eleganţă şi discernămînt de doamna Conf. Univ. Dr. Ana Nadia Schmidt, şeful Catedrei de Anatomie şi Embriologie.


Articol apărut în:
Adevărul de Cluj, 29 iunie 2005, pag. 4





VICTOR PAPILIAN

Mircea Zaciu


PAPILIAN Victor, n. 17 iun. 1888, Galaţi - m. 14 aug. 1956, Cluj. Prozator şi dramaturg. Fiul medicului militar Constantin Papilian şi al Elenei (n. Plitos). Tatăl, oltean de origine, se trage dintr-un neam de ţărani ajunşi preoţi, de unde numele de Popa, Popescu al ascendenţilor, transformat în Papilian, în cazul părintelui scriitorului, de către un prof. latinizant. Mama, moldoveancă din zona Tecuciului, s-ar trage dintr-un neam de răzeşi (Pletosu) cu numele grecizat prin înnobilare. P. urmează liceul la Craiova şi Bucureşti („Sf. Sava"), absolvind în paralel şi Conservatorul de Muzică (clasa de vioară), unde este elevul lui R. Malcher, Gh. Cucu şi G. Chiriac. Facultatea de Medicină din Bucureşti (1907-1916). Dr. cu o teză despre „Citoarhitectonica lobului frontal”. Face campania din 1916-1918 ca medic militar în Moldova. Preparator şi prosector la Catedra de anatomie (Bucureşti); din 1919, la recomandarea lui V. Babeş şi Gh. Marinescu, prof. de anatomie la Facultatea de Medicină din Cluj, unde organizează învăţământul anatomic-medical, creând o strălucită şcoală. înfiinţează Institutul de Anatomie Descriptivă şi Topografică, rev. „Clujul medical” (1920), editează un „Tratat elementar de anatomie descriptivă şi topografică” (3 vol.), rămas până în prezent o lucrare clasică. Prin studiile sale de anatomie, fiziologie, embriologie, biologie şi antropologie, P. este o somitate a medicinii româneşti, întemeietor al Soc. Române de Antropologie, al Filarmonicii din Cluj (1920), al Asoc. Scriitorilor Români din Ardeal (1936), al unui cenaclu literar cu publicaţie proprie, rev. „Darul vremii” (1930). Director al Operei Române (1934-1936) şi al Teatrului Naţional din Cluj (1936-1940), animator al mişcării teatrale studenţeşti. Conduce noua serie a „Luceafărului” (1941-1945), la Sibiu. Debutează, sub pseud. Sylvius Rolando, cu vol. „Generalul Frangulea” (1925). Colaborează la „Gândirea”, „Universul literar”, „Gând românesc”, „Viaţa Românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Pagini literare”, „Lanuri”, „Familia”, „România nouă” ş.a. Premiul Acad. Române pentru romanul „Ne leagă pământul” (1927). In mari construcţii romaneşti („În credinţa celor şapte sfeşnice”, I-II, 1933; „Chinuiţii nemuririi”, I-III, postum) încearcă o depăşire a viziunii lui L. Rebreanu asupra vieţii transilvănene, în direcţia preocupărilor pentru problematica spirituală, sondată în mediul rural şi intelectual. Mai realizate sunt prozele scurte, realist-incisive sau fantastice. În teatru, o producţie fecundă, inegală, îl solicită în direcţii diverse: mituri, istorie, psihanaliză, pirandellism.

Romanele lui P. - „Ne leagă pământul” (1926), „În credinţa celor şapte sfeşnice” (I-II, 1933), „Fără limită” (1936) şi „Chinuiţii nemuririi” (I, „Marius Leluţ”; II, „Gaby Leonin” şi III, „Manoil”, postume) - afirmă ambiţii epice neacoperite decât în mică parte de expresia artistică adecvată. Evenimentele primei conflagraţii, radiografia fanatismului sectant în satele ardelene de după Unire, viaţa minerilor, a studenţilor, a boemei şi mahalalei, dar si a universitarilor (mediu cu frământări specifice) constituie sursa tipologică variată a epicii. Problematica preponderentă e de ordin spiritual (moral, psihologic, erotic), ca un fel de replică la obsesia rebreniană a „pământului"; „extraordinara spiritualitate" şi căutarea „chinuitoare" a adevărului sunt ţelurile propuse în sondarea lumii contemporane. O nelinişte dostoievskiană macină personajele, P. având o reală propensiune pentru aspectele dramatice, tragice (dar şi melodramatice) ale existenţei. În „Chinuiţii nemuririi”, prospectarea inedită a lumii medicale se sprijină tot pe o gamă maniheistă: conflictul dintre cei posedaţi de goana după „glorie deşartă" şi cei măcinaţi de „înălţarea spirituală". Lipseşte însă forţa telurică a lui Rebreanu, personajele sunt schematice, dialogurile retorice, imaginea stângace. Talentul epic se realizează însă deplin în nuvele. Dacă „Generalul Frangulea” (1925) se înscrie încă în raza prozei de la 1900, pe linia Vlahuţă - Brătescu-Voineşti - Gârleanu, cu o coloratură sentimentală, romantică în evocarea realităţilor şi figurilor patriarhale, un anume fior de mister şi straniu prevesteşte de pe acum accentul original pus în lumină în „nuvelele ardeleneşti" din volumul următor, „De dincolo de râu” (1938). Se afirmă acum interesul pentru latura de necunoscut a realităţii diurne, curiozitatea patologului pentru „cazul" fiziologic sau de conştiinţă, observaţia alienării, atracţia pentru atavisme ancestrale, acestea nu străine de afinităţile - mărturisite - cu mişcarea de la „Gândirea”. Ardelean de adopţie, P. descoperă în noua provincie un univers moral inedit, o anume „primitivitate", comportamente bizare, cu motivaţii paradoxale, în istorie („Obsesie”, „De dincolo de râu”, „Se dezmorţesc sufletele”) sau dincolo de ea, în gândirea magică („Ulcica”). Prozatorul e atras irezistibil de psihismul tulburat şi de excepţia morală. Astfel, trece de la nuvela „de moravuri" (cu o puternică coloratură social-etică) la nuvela „fantastică": „Vecinul” (1938) şi „Manechinul lui Igor” (1945). Eroii acestor texte sunt, de regulă, medici sau savanţi al căror echilibru sufletesc e afectat de intervenţia unor „accidente" inexplicabile în existenta şi placida „certitudine" a rezultatelor ştiinţei. Uneori, distanţarea ironică nu e absentă, mai ales în observarea producerii obsesiilor, a mitomaniei (ciclul „Nuvele bărbiereşti”: „P. N. V.”, „Domnul Emil le vede”, „Când merge briciul” ş.a.). Neverosimilul, atmosfera terifiantă, echivocul situaţiilor sunt exploatate pentru sugerarea unei dezagregări a „realului" („La briciul mistic”). Spre deosebire de Agârbiceanu, Galaction sau Pavel Dan, la care fantasticul e de sursă populară, folclorică, P. evoluează pe linie eminesciană, romantică, stranietatea având la el motivaţii intelectuale şi filosofice (ambiguitatea opţiunilor, neîncredere în determinismul pozitivist, ispită a ocultismului etc). Atitudinea ironic-lucidă, înclinaţia spre umorul negru, spre grivoazerie şi caricatură, detectabile şi în aceste proze (mai mult sau mai puţin) „fantastice", îşi afirmă supremaţia în ultima etapă a creaţiei, cea din „Nuvele olteneşti” (1947), urmată de „Alte nuvele olteneşti”, „Decameronul românesc”, „Schiţe şi epigrame”, „Legendă şi hrisov” (cicluri postume). Interesul se întoarce spre banalitate, notaţia vieţii cotidiene, pitorescul (de comportament şi limbaj) unei colectivităţi umane ce-i era lui P. familiară din copilărie: lumea sudică, a oltenilor. Zâmbetul e însă adeseori sceptic, privirea îngăduitoare, tratarea scăderilor, ciudăţeniilor, e gustată cu un spirit anatolfranceian. Naturalismul, desenul grotesc, trivialitatea, limbajul verde dau relief acestor proze, nu toate izbutite. Sunt însă reuşite admirabile, în maniera epigramatică, sau de „sottie", de o truculenţă savuroasă. Virtuţile nuvelistului se desfăşoară mai ales în anecdotică, portrete şi dialog: „Ceartă oltenească”, „Masa verde”, „Popa făr' de păcat” sunt, în acest sens, texte antologice. O paletă bogat colorată, o pastă densă în surprinderea conflictelor şi caracterelor, pensulaţia fină alături de tuşele largi, generoase sunt tot atâtea calităţi ale unui pictor de vibraţii autentice, adânc pătrunzător al sufletului omenesc, căruia ştie să-i surprindă cele mai ascunse particularităţi. Proza cu subiecte ardeleneşti, temă, de o sobrietate cenuşie, adaptată parcă mimetic la un peisaj dominat de culori lutoase şi griuri apăsătoare (ca în pictura ardeleană a timpului, cu care proza lui P. - ca şi aceea a lui Pavel Dan - are nebănuite afinităţi), cunoaşte o metamorfoză bruscă: o lumină sudică o inundă, stilul se colorează viu, infuzia lexicului regional, cu pitorescul său inimitabil, surprins de o ureche până atunci indiferentă la accente şi sonorităţi, dau paginii aspectul unei scoarţe olteneşti. P. anticipează aici scriitura lui Marin Sorescu sau D. R. Popescu (din faza prozelor scurte). În teatru, P. a încercat, fără succes, să cucerească scena. Om de o vastă cultură teatrală, animator al Naţionalului clujean (unde a încurajat dramaturgia românească, jucând, în cei patru ani de directorat, peste 30 de piese autohtone, unele aparţinând lui Camil Petrescu, I. M. Sadoveanu, Gib. Mihăiescu, N. Iorga, V. Voiculescu ş.a., cu un instinct artistic sigur în alegerea repertoriului străin: O'Neill, Claudel, Tagore, Wedeking, Pirandello, Giraudoux), el a fost mai puţin norocos cu propria creaţie. De la motivul mitologic al meşterului Manole („Biserica din slăvi”), la motivul istoric neguros - dintr-o Transilvanie extatică, de secol XVI („Cerurile spun”) - sau la cel renascentist (în „Moartea vanităţilor”) şi al vieţii moderne („Un optimist incorigibil”, „Nocturnă”), piesele mixează exaltarea sentimentală, subtextul freudian al situaţiilor cu teza ideologică abia travestită artistic.

OPERA: „Generalul Frangulea”, Cluj, 1925; „Ne leagă pământul”, roman, Bucureşti, 1926; „Sufletul lui Faust”, Cluj, [1928]; „Un optimist incorigibil” (Când „Regele petrece"), comedie în 4 acte, Cluj, 1930; „În credinţa celor şapte sfeşnice”, I-II, Cluj, 1933; „Fără limită”, roman, Bucureşti, 1936; „Vecinul”, nuvele, Bucureşti, [1938]; „De dincolo de râu”, nuvele ardeleneşti. Bucureşti, 1938; „A trecut...”, piesă în 4 acte, Oradea, 1939; „Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire”, Bucureşti, 1943; „Teatru”, Sibiu, 1945; „Nuvele olteneşti”, Craiova, [1946]; „Amintiri din teatru”, Bucureşti, [1968]; „Ceartă oltenească”, nuvele, schiţe, povestiri, ed. îngrijită, prefaţată şi adnotată de T. Bălaşa, Craiova, 1973; „Teatru”, ed. îngrijită şi pref. de C. Cubleşan, Cluj-Napoca, 1975; „Chinuiţii nemuririi”, I, „Marius Leluţ”, ed. îngrijită şi cuvânt înainte de T. Bălaşa, Craiova, 1976; II, „Gaby Leonin”, Craiova, 1981; „Bogdan Infidelul”, roman, ed. îngrijită, pref. şi note de C. Cubleşan, Cluj-Napoca, 1982; „Coana Truda”, roman; „Nuvele bărbiereşti”, ed. îngrijită şi tabel cronologic de Cornelia Papilian şi C. Cubleşan, pref. de C. Cubleşan, Cluj-Napoca, 1988; „Lacrima”, nuvele fantastice; „Amintiri din teatru”, antologie de Mircea Popa şi Cornelia Papilian, text stabilit, pref., tabel cronologic şi note de Mircea Popa, Bucureşti, 1988; „Povestiri fantastice”, Cluj-Napoca, 1994; „Decameronul românesc”, nuvele, Timişoara, 1996; „Bogdan infidelul”, ed. de C. Cubleşan, Cluj-Napoca, 1997.

REFERINŢE CRITICE: Perpessicius, „Menţiuni...”, II; G. Călinescu, „Istoria...” ; O. Suluţiu, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 12, 1943; Ov. Papadima, „Creatorii şi lumea lor”, 1943; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, I, 1967; E. Sperantia, „Figuri universitare”, 1967; M. Zaciu, „Masca...”; N. Antonescu, în „Tribuna”, nr. 37, 1973; D. Micu, în „România literară”, nr. 5, 1973; N. Opreanu, în „Familia”, nr. 7, 1973; S. P. Dan, „Proza fantastică românească”, 1975; M. Tomuş, în „Transilvania”, nr. 9, 1976; V. Preda, în „Transilvania”, nr. 9, 1976; V. Copilu-Cheatră, în „Orizont”, nr. 5, 1976; N. Antonescu, în „Steaua”, nr. 9, 1976; I. Th. Olea, în „Steaua”, nr. 3, 1978; C. Cubleşan, în „Manuscriptum”, nr. 4, 1978; I. Ceuca, în „Steaua”, nr. 4, 1980; V. Anania, „Rotonda plopilor aprinşi”, 1983; G. Ţepelea, în „România literară”, nr. 35, 1983; V. Chifor, în „Transilvania”, nr. 3, 1983; T. Bălaşa, în „Ramuri”, nr. 4, 1987; D. Micu, în „România literară”, nr. 21, 1987.


Ediţia de bază:
Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu
Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 616-618





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN





ENCICLOPEDIA TOLKIEN: OROMË

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi


 OROMË sau OROME [O-ro-me] (qn. „Suflînd-din-corn”)

Nume alternative:
Aldaron [AL-da-ron] (qn. „[Domnul] Copacilor”; alda, „copac”)
Araw [A-rau] (sind. „[Domnul] Pădurilor”)
Arôme^z [a-RO-mez] (val.; sens necunoscut)
Béma [BE-ma] (west. „Cel-care-suflă-din-corn”; OE béme, „trîmbiţă”)
Tauron [TAu-ron] (sind. „[Domnul] Pădurilor”; taur, pădure”)


„Oromë este un stăpîn puternic” (Sil.Val), un Vala făcînd parte dintre cei opt (iniţial, nouă) Aratar („Prea-Măriţii”), elita spiritelor primordiale Ainur (create de Ilúvatar prin puterea gîndului). Fiu al lui Aulë şi al Yavannei (Palúrien), frate al Nessei şi soţ al preafrumoasei Vána, Oromë este cinstit ca Mare Vînător, îmblînzitor de fiare şi stăpîn de animale legendare (printre altele, el aduce în Tărîmul de Mijloc vite albe cu coarne de mare preţ; Cornul Majordomilor, montat în argint la porunca lui Vorondil – primul Majordom Cîrmuitor, tatăl lui Mardil –, provine de la „vitele lui Araw”); Nahar, „armăsarul său neobosit” (10HME1), „alb în soare şi lucind ca argintul în noapte” (Sil.Val), care face pămîntul să se cutremure sub copitele-i de aur, este considerat de oamenii din Rohan drept strămoş mitic al vestiţilor lor bidivii, supranumiţi Mearas („Prinţi-Cai”, minunat de frumoşi, iuţi ca vîntul, rezistenţi, longevivi şi înzestraţi cu înţelepciune). Arcul şi suliţa lui Oromë urmăresc necruţător, pedepsitor, „monştri şi fiare sîngeroase”, „creaturile spurcate ale împărăţiei lui Melkor” (Sil.Val). Aprigul lui corn de vînătoare, Valaróma (Rombaras într-o variantă timpurie la Ainulindalë), îngrozeşte şi pune pe fugă toate umbrele din Utumno – chiar pe maleficul Melko(r), stăpînul acestora; dar Valaróma, „al cărui glas e precum răsăritul roşu al soarelui sau ca fulgerul ce despică norii” (Sil.Val), are şi putere creatoare, căci, în vremea clădirii binecuvîntatului Valinor, trezeşte la viaţă mulţime de arbori falnici şi plăcut mirositori: brazi, pini, cedri (1HME4).

Cutreierînd Tărîmul de Mijloc (pe care, asemenea Yavannei – Regina Pămîntului, Cea-care-rodeşte –, nu se îndură să-l dea uitării, să-l lase pradă lui Melkor), la marginea Lacului Cuiviénen (Koivië-néni, „Apa Trezirii”), în apropierea Mării Interioare Helcar de la poalele Munţilor Orocarni, Oromë îi găseşte pe „Primii Născuţi” ai lui Ilúvatar şi, impresionat de alcătuirea lor armonică, le dă numele Eldar, „Poporul Stelar”, „Seminţia din Stele” („Astfel i-au găsit, într-un tîrziu, valarii – s-ar putea zice că întîmplător – pe aceia pe care-i aşteptaseră atîta amar de vreme. Dînd cu ochii de elfi, Oromë tare s-a minunat, ca şi cînd ar fi fost nişte fiinţe nemaivăzute apărute pe neaşteptate şi de nimic prevestite; şi aşa vor gîndi valarii de fiecare dată.”, Sil.Q). După distrugerea fortăreţei Utumno (şi după prima înfrîngere a lui Melkor), tot Oromë le aduce elfilor mesajul de pace şi ocrotire trimis de cei opt Valar: pentru a-i feri de răul dăinuind în urma „Vrăjmaşului Întunecat”, într-o lume expusă răului şi tenebrelor (soarele şi luna nu există încă; doar stelele strălucesc acum în înalturi, răspîndind o lumină slabă, difuză), spiritele Valar îi cheamă pe elfi alături de ei, în Ţinuturile Nepieritoare din apus, dincolo de Marea cea Mare, întru lumină fără istov şi bucurie fără seamăn.

Într-un lexicon elfic „de lucru” (v. 1HME.A), Tolkien pare tentat să sublinieze natura solară a personajului: numele Oromë este relaţionat cu rădăcina oro-, care patronează paradigma estului (órë, „răsărit”, „zori”; orontë, oronto „Soare-Răsare”, „est” ş.a.); de altfel, în cursul unei întruniri în care se discută amplasamentul ideal al soarelui şi al lunii în raport cu suprafaţa terestră, Oromë e singurul Vala care ştie că „departe, spre răsărit [încotro se întinde mult-îndrăgitul lui Tărîm de Mijloc], mai departe şi decît poate cuprinde cu privirea Manwë din Muntele Lumii [Taniquetil, „Înaltul Pisc Alb”]”, „se află un ţărm cufundat în tăcere şi o mare întunecată, pustie” (1HME9).

Sigle şi abrevieri:

Sil.Val – Valaquenta. Istoria valarilor şi a maiarilor după legendele eldarinilor (Silmarillion, traducere de Irina Horea şi Ion Horea, postfaţă de Vlad Macri, Bucureşti, Editura RAO, 2003)

Sil.Q - Quenta Silmarillion (Silmarillion, traducere de Irina Horea şi Ion Horea, postfaţă de Vlad Macri, Bucureşti, Editura RAO, 2003)

1HME4 – The History of Middle-earth, vol. 1, The Chaining of Melkor (The History of Middle-earth, 12 vols, New York, Ballantine Books, 1992)

1HME9 – The History of Middle-earth, vol. 1, The Hiding of Valinor (The History of Middle-earth, 12 vols, New York, Ballantine Books, 1992)

1HME.A – The History of Middle-earth, vol. 1, Appendix: Names In The Lost Tales, Part I (The History of Middle-earth, 12 vols, New York, Ballantine Books, 1992)

10HME1 – The History of Middle-earth, vol. 10 (Morgoth's Ring), Ainulindale (The History of Middle-earth, 12 vols, New York, Ballantine Books, 1992)





ENCICLOPEDIA TOLKIEN: FUNDĂTURA

Györfi-Deák György


Numele unui sălaş de hobbit, săpat sub dealul Măgura din Hobbiton, cu „o uşă rotundă ca un hublou, vopsită în verde”, dincolo de care începea „un culoar în formă de tub, ca un tunel ; dar un tunel cât se poate de confortabil, fără fum, cu pereţii căptuşiţi cu lemn, cu dale pe jos şi cu covor, cu scaune lustruite şi multe, multe cuiere pentru haine şi pălării”. Viziuna avea un singur nivel, fără etaj, cu mai multe încăperi: dormitoare, băi, beciuri, cămări, dulapuri, bucătării, sufragerii. Toate dădeau pe acelaşi culoar. Cele mai bune camere erau cele de pe partea stângă, imediat după intrare, singurele care aveau ferestre. Pe scurt: „era o vizuină de hobbit, şi asta înseamnă confort.” Fundătura a fost construită în jurul anului 2890, după ce Bungo Baggins s-a căsătorit cu Belladonna Took şi a fost moştenită de unicul lor fiu, Bilbo Baggins. La un an după ce Bilbo a plecat cu piticii conduşi de Thorin Scut-de-Stejar ca să recupereze comoara de sub Muntele Singuratic, bunurile din Fundătura au fost scoase la licitaţie de familia Sackville-Baggins, verii săi, care au încercat să se instaleze acolo în mod abuziv, declarându-l pe Bilbo „presupus mort” (2942). Familia Sackville-Baggins n-a vrut niciodată să admită că hobbitul care se întorsese era Bilbo cel adevărat, lucru care a încordat relaţiile dintre ei. Când Bilbo a împlinit 111 ani (3001) şi s-a mutat în Vâlceaua Despicată (Rivendell), Fundătura i-a revenit lui Frodo Baggins, nepotul desemnat drept moştenitor de drept. Frodo a locuit aici până în 23 septembrie 3018, când a vândut vizuina Lobeliei Sackville-Baggins, care s-a mutat aici împreună cu fiul ei, Lotho. După ce Saruman a fost lăsat de Arborebărbos să plece din Isengard (15 august 3019), fostul vrăjitor a venit în Comitat sub numele de Sharkey, l-a pus pe Grima Limbă-de-Vierme să-l ucidă pe Lotho, apoi s-a instalat la Fundătura. Conduşi de Frodo şi tovarăşii săi, hobbiţii au reuşit să învingă bandele de răufăcători ce terorizau Comitatul şi, după ce Limbă-de-Vierme şi-a asasinat stăpânul (3 noiembrie 3019), iar Lobelia a refuzat să mai locuiască în Fundătura, vizuina i-a revenit lui Frodo. Ajutat de prieteni, el a curăţit-o şi a stat acolo până în 21 septembrie 3021. În 1 mai 3020, Sam Gamgee s-a însurat cu Rose Cotton. Tânăra pereche s-au mutat în Fundătura şi au devenit proprietarii ei din momentul când Purtătorul Inelului a plecat împreună cu Bilbo, Gandalf şi elfii peste mare, înspre Apus. După Sam cel Înţelept, la Fundătura a trăit fiul său cel mare, Frodo Gamgee, zis Grădinarul.





MISTERIOASA TRANSFORMARE

Despre Bilbo, Frodo şi alte personaje din lumea lui Tolkien


Robert Lazu


Cititorului atent al poveştilor semnate de John Ronald Reuel Tolkien nu-i poate scăpa un amănunt cât se poate de semnificativ: misterioasa transformare pe care o suferă, de-a lungul numeroaselor peripeţii, cei mai importanţi dintre eroii săi.

Dacă privim, de exemplu, evoluţia fiecăruia dintre hobbiţii porniţi în luptă contra răului izvorât din întunecatul Mordor, constatăm lesne mutaţiile alchimice ale personalităţii acestora. însuşi autorul - preocupat de metamorfoza propriilor eroi - descrie, succint dar apăsat, evoluţia unor personaje precum Bilbo şi Frodo Baggins sau Sam Gamgee. înainte de a ne întreba care este tâlcul acestor transfomări, vom consemna cele mai importante descrieri ale acestora, identificând, treptat, natura şi semnificaţia lor. Intitulat „Sfat la Elrond acasă" (orig. „The Council of Elrond"), capitolul secund din cartea a doua - „The Ring goes South" - al romanului Stăpânul inelelor reprezintă momentul de cotitură al întregii poveşti. Adunaţi din cele patru zări ale Pământului-de-Mijloc, participanţii se văd confruntaţi cu o problemă dramatică: soarta inelului malefic căutat cu îndârjire de Sauron. în mijlocul tăcerii îngândurate a celor prezenţi Bilbo vădeşte un curaj neobişnuit:


„- Prea bine, prea bine, jupâne Elrond, zise Bilbo deodată. Mai multe nu-i nevoie să spui. Ne este limpede încotro baţi. Bilbo, prostul de hobbit, a pornit toată tărăşenia asta, şi tot el ar face mai bine s-o ducă la sfârşit, sau să piară el însuşi. (...) Ce bătaie de cap teribilă. Când trebuie s-o pornesc?"


Necunoscându-l pe bătrânul hobbit, Boromir, cavalerul venit de la Miazăzi, izbucneşte în hohote de râs care vădesc neîncrederea ce o are în capacitatea unui piticuţ de a înfrunta primejdii nemăsurate în tentativa, disperată, de a distruge inelul marelui duşman, însă aceia care-l cunosc pe hobbit ştiu că nu e nimic de râs...


„Boromir îl privi surprins pe Bilbo, dar hohotele de râs îi îngheţară pe buze când văzu că toţi ceilalţi se uitau la bătrânul hobbit cu un respect grav. Doar Gloin zâmbi, numai că ceea ce-l făcea să zâmbească erau amintiri vechi".


Din acest întreg episod, punctat de cuvintele lui Gandalf („... nimeni nu se îndoieşte că (...) ne faci o propunere curajoasă ..."), reiese cu deosebită limpezime atributul ce-l transformase pe Bilbo Baggins într-unui din marii eroi ai Celui de-al Treilea Ev. Curajul, datorită căruia e gata oricând să-şi rişte viaţa pentru prietenii la care ţine atât de mult, e o valoare probată cu prisosinţă. Cu un asemenea personaj nu-i de glumit... Gandalf şi Elrond, dar şi gnomul Gloin ştiu asta prea bine.

Marcat de dualismul celor două dimensiuni ale propriei personalităţi - una aventuroasă, provenită din descendenţa neamului Took, alta domestică şi tihnită, iubitoare de confort, originată în linia genealogică a neamului Baggins -, Bilbo va trăi momente de profundă transformare. Dintre acestea, două sunt de o importanţă cardinală: confruntarea cu paienjenii uriaşi din Pădurea întunecată şi întâlnirea, memorabilă, cu balaurul Smaug. În momentele-cheie ale fiecăreia dintre aceste două aventuri, Tolkien descrie în cuvinte expresive transformarea trăită de micul hobbit. Astfel, după prima confruntare pe viaţă şi pe moarte cu un uriaş păianjen, eroul său „se simţi un alt hobbit, mult mai aprig şi mai viteaz". Aceweaşi vitejie, pe cât de nebănuită pe atât de puternică, se face simţită continuând procesul de transfomare a personalităţii micului erou, în acea probă-limită pentru care l-au pregătit toate aventurile trăite până în acel moment: confruntarea cu dragonul.


„Şi atunci Bilbo se opri. Şi când o porni mai departe, dădu dovadă de cel mai mare curaj din viaţa lui. Comparate cu asta, lucrurile înspăimântătoare care s-au întâmplat mai târziu au fost floare la ureche. Adevărata bătălie a dus-o în tunelul acela, singur, înainte să vadă pericolul mare care îl aştepta". Continuându-şi drumul, pe care-l va mai repeta de două ori cu aceeaşi îndrăzneală, Bilbo desăvârşeşte procesul care-l transformă dintr-un umil locuitor al Comitatului într-un cavaler autentic, după cum Smaug însuşi intuieşte într-un „vis agitat (în care figura în mod cât se poate de neplăcut un războinic, cu totul neînsemnat ca mărime, dar posedând o sabie înverşunată şi mult curaj)".


Fără a desfăşura înaintea ochilor dumneavoastră toate relatările care fixează vitejia lui Bilbo Baggins, vom reţine un singur aspect care interesează în mod special viitoarele noastre explorări ale romanelor lui Tolkien. Metamorfoza eroilor lumii lui Tolkien este, aproape întodeauna, strâns asociată cu unul dintre episoadele atestate în mai toate marile tradiţii religioase arhaice: confruntarea cu balaurul.


II.

Într-o scrisoare către Milton Waltman, elaborată, probabil, în 1951, Tolkien, afirma că nici Aragorn, nici măcar Frodo Baggins nu sunt eroii principali ai epopeii „The Lord of the Rings”. Atunci cine?

Deşi, la o primă vedere, poate părea ciudat, „the chief hero" este nimeni altul decât Sam Gamgee - micul grădinar din Comitat. Dacă îndreptăm o privire atentă asupra anumitor momente-cheie ale poveştii vom sesiza destul de repede justeţea afirmaţiei autorului. într-adevăr, fără sprijinul, eroic, al lui Sam Gamgee - pe care merită oricând să ni-l reamintim cărându-l în spate pe Frodo spre punctul final al aventurii -, inelul nu ar fi fost distrus, iar Sauron, duşmanul oamenilor liberi, nu ar fi fost învins. Cine este acest discret erou, Sam Gamgee, mare iubitor al grădinăritului?

Pentru orcii din blestematul turn Cirith Ungol, Sam apare în toată măreţia sa spirituală, invizibilă în condiţii obişnuite, înspăimântându-i de moarte: el este un mare războinic, probabil un elf, înarmat cu o sabie nimicitoare. Iată câteva fragmente în care cunoaştem stupoarea orcilor confruntaţi cu un asemenea personaj neîndurător:


„Orcul se opri ca trăsnit. Căci ceea ce avea în faţă nu era un hobbit mic şi speriat, chinuindu-se să ţină sabia fără să-i tremure mâna, ci o formă nemaipomenit de mare şi tăcută, învelită într-o umbră cenuşie, care se desena ameţitoare pe lumina tremurătoare din spatele ei"; „Mişună pe aici un războinic d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge".


Începând din momentul confruntării, absolut extraordinare, cu monstruoasa Shelob, Sam Gamgee îşi revelează duşmanilor dimensiunea sa războinică camuflată sub aparenţele blândului şi umilului slujitor al lui Frodo. Căpitanii înşişi ai armiilor spurcate sunt cutremuraţi de prezenţa sa terifiantă:


„- Aşa cum ne-arată semnele, Căpitane Shagrat, ăsta care se plimbă liber e un mare războinic, după cât se pare un elf, sau oricum cu o sabie elfească şi, poate, cu o secure. (...) Sam surâse înverşunat, auzind descrierea care i se făcuse".


Cum se explică totuşi modul în care-l văd şi-l descriu orcii pe Sam? Răspunsul este acelaşi ca în cazul mai tuturor eroilor poveştilor lui Tolkien. Confruntându-se cu monştrii înfiorători, Sam cunoaşte o transformare ce l-a făcut demn de a fi aşezat alături de Bilbo, Frodo, Aragorn sau Gandalf cel Sur. însă nici una dintre confruntările sale nu a avut un rol mai important în metamorfoza sa decât aceea, pe viaţă şi pe moarte, cu uriaşa odraslă a lui Ungoliant, Shelob. Descrierea acestei lupte, de o plasticitate care ne face să simţim, deopotrivă, disperarea şi îndârjirea micului hobbit, reprezintă, probabil, una din cele mai măreţe scene din întreaga trilogie:


„Sam nu pierdu vreme cu întrebări despre ce-avea de făcut şi nici nu-şi cântări curajul, loialitatea sau furia, ci sări strigând înainte şi înşfăcând spada stăpânului cu mâna stângă. Apoi se năpusti. Nu se pomenise atac mai crâncen în lumea sălbatică a fiarelor; era ca o făptură mică, deznădăjduită, înarmată doar cu dinţişorii ei, şi singură, care se repezea la un munte încornorat, aplecat asupra perechii sale" (II, 423).


Ceea ce urmează depăşeşte orice închipuire. În ciuda disproporţiei stridente, Sam reuşeşte să-i taie dihaniei o gheară şi să-i străpungă un ochi, după care, în momentul culminant al confruntării, când e gata-gata să fie strivit, înfinge legendara sabie Sting în hidosul pântece al lui Shelob - care dorea să-l zdrobească sub greutatea ei.


„Nu visase vreodată Shelob, în împărăţia răutăţii sale, să fie cuprinsă de asemenea chinuri. Nici cel mai vajnic oştean din străvechiul Gondor, nici cel mai sălbatic orc pe care îl prinsese în capcană nu o pusese la o astfel de caznă şi nu-i tăiase carnea iubită".


Asemenea marilor războinici din vechime, protejat de incantanţia numelui reginei elfilor - „Gilthoniel A Elbereth!" - , Sam Gamgee săvârşeşte una dintre faptele de vitejie cu adevărat epocale, menită să conducă la atingerea ţelului misiunii lui Frodo. Pregătit astfel pentru marea confruntare din turnul Cirth Ungol, apoi pentru traversarea platourilor infernale din Mordor către Muntele Osândei, el a contribuit, în mod decisiv, la alungarea răului din cel de-al Treilea Ev al Pământului de Mijloc.

Într-unul din cele mai înălţătoare momente din întreaga trilogie „The lord of the Rings”, moment petrecut pe câmpia Cormallen, Frodo Bagins şi Sam Gamgee sunt întâmpinaţi cu onoruri excepţionale. Tot ceea ce se petrece pare un vis prea frumos spre a fi adevărat.

Cavalerii îi cinstesc şi se înclină în faţa lor, regele însuşi, Aragorn Elessar, îngenunchează după care îi aşază de-a dreapta şi de-a stânga tronului său; apoi, când muzica meşteşugită de menestrelul care povesteşte legenda dedicată lui Frodo cel cu Nouă Degete se încheie, Gandalf îi încoronează cu câte un cerc de argint menit să le sublinieze rangul şi meritele. Iar deasupra capetelor tuturor participanţilor la celebrare răsună ecoul unui strigăt întreit:


„Slăviţi să fie cu slavă mare, Frodo şi Sam cel înţelept!"


Dacă recapitulăm toate întâmplările trăite de Frodo, fiul lui Drogo, nepotul lui Bilbo Baggins, putem înţelege lesne cum de un piticuţ a putut ajunge la o asemenea demnitate. În ciuda aparenţelor, - înşelătoare, ca mai totdeauna -, el devine un măreţ erou gata să-şi dea viaţa pentru cei dragi. Această măreţie, însă, era cunoscută celor înţelepţi. Văzător al celor nevăzute, cunoscător adânc al firii aprige camuflate sub dimensiunile umile ale hobbiţilor, Gandalf a intuit - atunci când Frodo se refăcea în Rivendell după lupta teribilă cu căpetenia Nazgulilor de la Amon-Sul - metamorfoza ce se va petrece cu acesta:


„Ar trebui să mă aştept la aşa ceva, cugetă Gandalf în sinea lui. Încă nu e pe de-a-ntregul întremat, şi cum se va întrema în cele din urmă nici măcar Elrond nu poate prezice. Trag nădejde că o să fie bine. Poate că o să ajungă aşa, ca un pahar plin cu o lumină limpede pe care o văd doar ochii ce pot să o vadă".


La sfârşitul aventurilor, Frodo, cu adevărat, a devenit „ca un pahar plin cu o lumină limpede". Elrond nu se înşelase defel atunci când l-a plasat în legendarium-ul Ardei alături de măreţii eroi Hador, Húrin, Turin şi Beren. însă o asemenea măreţie reprezintă măsura în lumină şi har a faptelor sale care au produs în el schimbări uluitoare, similare celor suferite de iubitul său unchi, Bilbo. Care sunt aceste fapte?

În primul rând, este de neuitat vitejia lui Frodo pe Ţancul Vremii - unde s-a aflat faţă în faţă cu căpetenia Nazgulilor, Regele-Vrăjitor din Angmar. Aici, pentru prima dată, el descoperă puterile ascunse ale numelui sacru al reginei stelelor, mirifica Varda:


„În acea fracţiune de secundă Frodo se aruncă pe burtă şi se pomeni strigând: Ooo, Elbereth! Gilthoniel! Izbi în picioarele vrăjmaşului".


Urmărit neîncetat atât de acoliţii lui Sauron, cât şi de iscoadele lui Saruman, Frodo va fi pus la încercare în repetate rânduri, cunoscând nu doar frica, ci şi schimbările produse de flacăra curajului aprinsă în inima sa. Astfel, în camera Mazarbul din întunecata cetate subterană a gnomilor, Moria, va trăi furor-ul marilor războinici:


„Dintr-o dată, luându-l şi pe el prin surprindere, Frodo simţi o mânie fierbinte cuprinzându-i inima.

- Comitatul!, strigă el şi, dintr-un salt, fu lângă Boromir, se aplecă şi înfipse vârful lui Sting în laba aceea înfiorătoare. (...)

- Unul pentru Comitat! strigă Aragorn. Muşcătura hobbitului este adâncă! Ai un tăiş bun, Frodo, fiu al lui Drogo!".


Mai târziu, învăluit în tenebrele tunelurilor care duc în interiorul regatului Mordor, tunele stăpânite de crâncena Shelob, aceeaşi flacără a eroismului va străluci călindu-l pentru drumul final către Muntele Osândei:


„Atunci, lui Frodo îi luă inima foc şi, fără să se gândească ce face, din nebunie, din deznădejde sau îmboldit de curaj, luă şipul în mâna stângă şi îşi trase sabia cu dreapta. Sting fulgeră, tăişul elfesc ascuţit scânteie în lumina argintie, iar pe margini trecu un foc albăstrui. Apoi, ţinând steaua în sus şi sabia lucitoare în faţă, Frodo, hobbitul din Comitat, porni hotărât să înfrunte arătarea".


Dăruindu-i tăria diamantului, toate aceste fapte măreţe - dublate de umilinţa congenială proprie hobbiţilor - justifică pe deplin metafora prin care elfii conduşi de Gildor l-au caracterizat pe Frodo Baggins: „o nestemată printre hobbiţi".


Articol apărut în:
Adevărul literar şi artistic, Anul XV, Nr. 823(?), 825, 826/24 iunie, 1 şi 8 iulie 2006





SCRISORILE DE CRĂCIUN ALE TATII (6)

J. R. R. Tolkien


(continuare din numărul precedent)


1935

Anul acesta ne lipsesc cernelurile şi apa, aşa că nu vă aşteptaţi la desene frumos colorate; şi, de parcă nu ar fi destul, avem mâinile îngheţate şi deci, un scris încâlcit. Anul acesta e un frig de crapă pietrele - peste tot doar zăpadă, zăpadă, zăpadă şi gheaţă. Am fost pur şi simplu îngropaţi, mesagerii s-au pierdut prin nămeţi şi au ajuns tocmai în Noua Scoţie, dacă ştiţi cumva pe unde vine asta, în loc să fi aterizat în Scoţia; iar Ursul Polar nu a putut veni acasă.

În desenul acesta se vede cum arăta casa mea cam cu o săptămână în urmă, înainte de a fi fost nevoiţi să amenajăm adăpostul renilor. Se poate vedea tunelul pe care l-am făcut până la uşa din faţă. Nu sunt decât trei ferestre la etaj - se vede cum strălucesc prin adâncituri, iar aburul arată locul în care zăpada se topeşte spre vârful casei şi pe acoperiş.

Până şi Ursul Polar a trebuit să îmbrace o scurtă de piele şi să-şi acopere labele cu mănuşi roşii. A trebuit să-mi fac rost de o sumedenie de Elfi Roşii ca să mă ajute. Sunt nemaipomeniţi şi plini de haz; însă, chiar dacă sunt foarte rapizi, nu prea avansează cu munca: pentru ei, totul e doar o joacă. Fie şi măturatul zăpezii.

Ursul Polar spune că încă nu am scăpat cu totul de Goblini - cu toate că în 1033 i-am cam terciuit. Încă nu îndrăznesc să-mi calce pământurile; însă nu se ştie din ce motiv au început să se înmulţească şi să împânzească lumea întreagă. O explozie cât se poate de ticăloasă. Dar se spune că în Anglia nu s-au înmulţit atât de tare. Mă aştept ca în viitorul apropiat să am mari probleme cu ei. Le-am dăruit elfilor artificii noi şi fermecate, care sunt sigur că-i vor speria de moarte.


1936

Îmi cer iertare, dar nu pot să răspund scrisorii voastre lungi cu una pe măsură, însă iată, vă trimit nişte desene care vă vor explica cum stau treburile. Sper că vă vor face plăcere toate cadourile şi că îmi veţi ierta eventualele scăpări şi zău, că sper să fi scăpat de umezeală fiecare lucruşor! Chiar şi acum tremur de necaz, aşa că o să-l las pe unul dintre Elfii mei să scrie mai pe larg:

* * *

Eu sunt Ilbereth. O parte dintre noi, Elfi Roşii şi Verzi, ne-am mutat în Casa de pe Colină, ca să învăţăm meseria împachetatului. A fost ideea Ursului Polar. "Anul acesta o să-mi depăşesc toate recordurile", a zis el "şi o să-l ajut pe Moş Crăciun astfel încât o să avem timp să ne distrăm şi noi în seara de Ajun." Am lucrat cu toţii din greu şi veţi fi surprinşi să aflaţi că fiecare cutiuţă era gata împachetată şi adresată pe data de 19 decembrie, sâmbăta trecută. Atunci Ursul Polar a zis: "Am obosit. Mă duc să fac o baie, apoi am de gând să mă bag în pat." Vedeţi şi voi ce s-a întâmplat, pe la 10 seara Moş Crăciun tocmai trecea să mai arunce o privire peste camera în care erau stivuite cadourile pentru englezi, când din tavan a început să curgă apă şi să ude toate cutiile: cât de curând a ajuns la peste cincisprezece centimetri. Ursul Polar se înfundase în vană cu amândouă robinetele date la maximum şi adormise buştean, astupând cu o labă din spate gaura de scurgere şi dormea de peste două ore când l-am trezit. De data asta Moş Crăciun s-a înfuriat de adevăratelea. Iar Ursul Polar nu a găsit de cuviinţă să zică decât "Mamă, ce frumos am visat. Se făcea că mă aruncam în apă de pe un aisberg care se topea şi că mă hârjoneam cu focile." Atunci Moş Crăciun a devenit şi mai furios şi Ursul Polar a adăugat, colac peste pupăză: "Mai bine desenează ce e pe aici şi întreabă-i pe copiii aceia dacă li s-a părut caraghios, sau nu." Moş Crăciun a procedat întocmai. Dar până la urmă a început să vadă şi el caraghioslâcul situaţiei (deşi la început i se păruse a fi teribil de deranjant), mai ales că am reuşit să curăţăm locul şi să împachetăm încă o dată toate cadourile englezeşti, tocmai la timp.


În româneşte de Simone Györfi

Ediţia de bază:
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL.html
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL2.html
(retrasă de pe internet)





PRO-FILE





ANTICIPAŢII ARGEŞENE

Györfi-Deák György


Am răsfoit deja clasicul „Dicţionar SF” (Editura Nemira, Bucureşti, 1999) în căutarea unor informaţii despre „Biblioteca Anticipaţia”, supliment SF ce apărea trimestrial în revista „Argeş” din Piteşti, condusă între 1977-1989 de Sergiu Nicolaescu, altul decât regizorul devenit ulterior senator, un cutezător maestru în dejucarea cenzurii, al cărui birou avea pereţii tapetaţi cu afişele filmelor realizate de tizul său. N-am găsit nimic, nici la litera A, nici la B, nici la „Fanzine”, nici la „Reviste” (de fapt „Reviste efemere”), nici la „Suplimente, pagini şi rubrici”.

Numai Bogdan Ficeac aminteşte de revistă, în treacăt, ca punct de referinţă în debutul său. Volumul nu cuprinde nici informaţii despre oamenii care au redactat publicaţia. Regretatul Alexandru Boiu lipseşte cu totul, deşi Alexandru Mironov l-ar fi putut trece drept coautor al volumului „Proiecte planetare” (Editura Albatros, 1988). Nu-s de găsit în dicţionar nici Ioan Popa, nici Simona Puia Ghergulescu, Liviu Hotinceanu, Mircea Ioan, Cezar Mazilu, Romulus Prunescu, Marius Stavilă şi alţi membri ai fostului cenaclu „Zodiac” din Piteşti. Ulterior, după ce doamna Ghergulescu a rămas în străinătate, clubul SF a fost rebotezat cu un nume „inofensiv”. Din „Anticipaţia Argeş” s-au „decupat” primele trei litere de la fiecare dintre cele două cuvinte, iar din alăturarea lui „Ant” şi „Arg” a reieşit „Antarg”, denumire sub care a organizat consfătuirea naţională din 1988.

În listele bibliografice aflate la îndemâna mea sunt trecute 10 apariţii ale „Bibliotecii Anticipaţia”, prima în mai 1983, a zecea în octombrie 1987, dar un crâmpei de amintire nebuloasă mă face să cred ca au fost cu totul 11 numere, dintre care l-am pierdut chiar pe ultimul, ca urmare al evenimentelor din 1988, an când am absolvit facultatea şi am ajuns în Drighiu, sătuc sălăjean aflat la vreo 6-700 km depărtare de Piteşti. Nu sunt prea lămurit cum s-a întâmplat asta, deoarece am ajuns la Romcon'88, dar n-am putut sta decât o zi.

Dacă iubitorii de SF bucureşteni erau cu precădere ingineri (lista poate începe cu Ovid S. Crohmălniceanu, inginer constructor la origine) sau matematicieni, dacă timişorenii erau mai ales filologi (Antuza Genescu, Elena Ghiţă, Viorel Marineasa, Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo, Daniel Vighi), foarte mulţi dintre cenacliştii piteşteni erau fizicieni: cercetători sau profesori. După dispariţia lui Alexandru Boiu şi desfiinţarea centrului de cercetări nucleare de la Mioveni, trupa s-a risipit. Bogdan Ficeac a plecat la Bucureşti, după revoluţie s-a apucat de ziaristică, a scos suplimentul „Strict secret”, după care a ajuns chiar redactor-şef al cotidianului „România liberă”. „Tanchistul” Ioan Popa a scos o carte-documentar, „Robi pe Uranus” (Editura Humanitas, 1992), despre soldaţii trimişi de Ceauşescu să clădească Casa Poporului.

Apoi s-a făcut linişte.

A trecut o vreme, răstimp în care singurele veşti literare din Piteşti au fost cele despre gruparea fantasy condusă de Oana Stoica Mujea. Apoi numele lui Cezar Mazilu a început să fie amintit ca organizator al unui concurs literar, finalizat, dacă îmi amintesc bine, cu editarea unei antologii SF în 2004, denumită „Titania”. Noua grupare a fost găzduită de Centrul Cultural Piteşti, în noua Casă a Cărţii. Apoi, în paralel cu obişnuitele şedinţe de lectură, creatorii au ţinut să dovedească lumii că dispun de suficiente forţe pentru a edita un fanzin.

Nu ştiu când a apărut primul număr din noua serie „Antarg”. La redacţia „Pro-Scris” au ajuns doar numerele 6 şi 7 (indicând anul 3 de apariţie). Voi analiza doar primul număr, pentru a evita orice acuzaţie de subiectivitate. Frumuşel, cum e, nici cel de-al doilea nu va trece neobservat, aşa că sper să scrie altcineva despre el. Oricum, revistele au apărut la scurt timp una după alta; în linii mari, colectivul redacţional s-a menţinut în aceeaşi componenţă de bază: Cezar Mazilu, Tiberiu Boroş, Mihaela Savu, Mădălina Mazilu; în plus, Antarg 6 are 24 de pagini, cu 4 mai mult decât următoarea apariţie.

În loc de editorial, revista se deschide cu un „Ghid practic: Cum să rămâi anonim”, o spumoasă replică la un articol publicat de Michael Haulică în preambulul revistei „Lumi virtuale”. N-am înţeles de ce analiza a fost semnată cu un pseudonim, în cazul de faţă „El Kado” (derivat probabil de la „cadiu”, adică „judecător” în araba maurilor). Iniţial, articolul a apărut în 28 martie 2005 pe situl brăilean „SFera” şi a fost semnat în clar: Mădălina Mazilu. Mă rog, jocul identităţilor fictive şi al nickname-urilor este cât se poate de caracteristic pentru „generaţia internet”.

În poezie, excelează Allora Albulescu Şerp, cu o voioşie şi o dezinvoltură acaparantă : „- S-au antipatizat totdeauna -/ Trecând direct prin pereţi/ Sau mutându-i din loc./ Din zâmbetul larg, de duminică,/ Dublul său îi făcea cu mâna:/ Pot să intru? Ai un foc?” (Străinul)

Laura Nica se prezintă cu un grupaj de cinci micro-poeme şi povestirea „Satul”, o aventură iniţiatică într-un spaţiu subteran, aflat în contact cu unul subacvatic, unde eroina reface un drum bătut cândva şi de tatăl ei. Episodul cu şoferul care se supără pe călători şi-i abandonează la capătul satului, un fel de Macondo românesc, e absurd de real şi foarte savuros. Prăbuşirea într-un puţ secat ne-a dus cu gândul la începutul peripeţiilor Alisei în Ţara Minunilor, dar, de această dată, senzaţia de confuzie senzorială, provocată de levitaţia într-un spaţiu indefinit, poate pluridimensional (ca şi casa în dungă a lui Heinlein) n-a fost exploatată cu suficientă fantezie.

Eroul lui Cezar Mazilu din „Încurcături în Paradis” este un Adam aburit de Şarpele Cunoaşterii cu falsa concluzie că ar exista o pluralitate de Creatori divini. Silogismul porneşte de la ideea existenţei unei lumi unice, însă supusă unei multitudini de existenţe ciclice, corespunzătoare unei infinităţi de universuri paralele. Dacă Adam e un tip câtuşi de cât informat (e conectat la web!) şi filosof, Eva, biata de ea, e cam exagerat „din topor”: se scarpină pe sub sutienul din frunze, îşi ridică şuncile din aşternut, bombăne, înjură, „paracliseşte”. Ea are mai multe apariţii episodice groteşti, dintre care ultima în compania unei manguste, dihanie mare iubitoare de târâtoare, lucru care o cam sperie pe şugubeaţa reptilă: „Jigodia asta m-a mâncat de două ori până acum. Şi nu ţin de foame, nu vezi? Sunt doar o sintagmă...!”

„Dar cine sunt ei, să-ţi facă ţie rău?” e o poveste cu fantome, scrisă îngrijit de Mihaela Savu. De altfel, precum dovedeşte şi „Insula Newfoundland/ Terra Nova”, autoarea e atrasă de istoriile gen „zona crepusculară”. Nici Lucian Rada nu face opinie separată cu „Ucenicul”, proză inspirată de „misterul păgân” al lui Zalmoxe.

Pagina 13 găzduieşte debutul Lorenei Nicolae, un horror gotic, pe tema răzbunării. Pe reversul foii, găsim prima proză cu adevărat SF (îmi vine în minte mult-hulitul Cornel Robu, căruia fanii îi tot reproşează sintagma „pilaf de carne fără carne”, de când a cerut editorilor o delimitare tematică mai clară a textelor grupate sub sintagma science-fiction faţă de cele fantasy, fantastic sau de groază). „Lecţia de iubire” de Synthia Albulescu Şerp descrie momentul de tandră derută al unei profesoare din viitor, care-şi aduce aminte ce înseamnă cu adevărat dragostea în vreme ce le predă copiilor noţiunea de „sentiment” şi „proprietăţile sentimentului”.

Secţiunea de colaborări „externe”, zisă „Colonii Science-Fiction”, debutează cu o pagină ce cuprinde o adresă inexactă, reluată şi în „Antarg 7”. Domeniul www.proscris.ro nu există, vă rugăm să ne căutaţi la http://proscris.port5.com. Pe situl Antarg, corectura a fost efectuată.

„Vânzătorul” de Marius Damian este o schiţă antologică, plină de umor. Ovidiu Bufnilă e prezent cu două texte scurte din volumul „Inelul magic”: „Omul invizibil” şi „Universul lent”. „Căinţa” de Paul Tudor reprezintă o nouă variaţiune pe tema involuţiei ca existenţă, a parcurgerii vieţii în semn invers, de la moarte la (re)naştere. Ultima „colonistă” e Ileana Andreea Drop, o debutantă, cu două schiţe paginate foarte înghesuit: „Visul” şi „Terifiant”.

Sumarul revistei mai cuprinde prima parte dintr-un articol tehnic despre „Procesarea digitală a imaginilor”, scris de tehnoredactorul Tiberiu Boroş.


Despre:
Antarg, publicaţie de anticipaţie, serie nouă, Anul 3, Nr. 6/ 2005
apare sub egida Centrului Cultural Piteşti





ALTE „AUTOGRAFE” CRAIOVENE

Györfi-Deák György


Am salutat în „Pro-Scris” nr. 35-36/ 1 iulie 2005 apariţia primelor numere din revista „Autograf MJM”, editată de asociaţia culturală cu acelaşi nume, din Craiova. Trupa adunată în jurul lui Jean Băileşteanu a continuat să editeze revista, păstrând jurnalul de scriitor „Viaţa ca o paradă” din pagina 3, „Aporemele” lui George Popescu, traducerile din Marco Lucchesi, inserţiile de stripuri, serialul de bandă desenată „Cuplu model, cuplu blestemat”.

Ritmul de apariţie lunar a fost oarecum menţinut, aşa că acum stăm în faţă cu un braţ de reviste, în dilemă. O soluţie, eficace pe moment, dar nesatisfăcătoare pentru redactorii şi colaboratorii publicaţiei, ar fi să parcurgem noianul de informaţie culturală şi să semnalăm numai articolele ce socotim că ar putea să-i intereseze pe cititorii revistei „Pro-Scris”. Acţiunea presupune şi o doză de subiectivism, risc pe care ni-l asumăm cu nonşalanţă, vorba ceea: „prietenii ştiu de ce”.

Să începem cu numărul 7 (octombrie 2005). „Jumătate de măsură” este editorialul scris de Victor Martin, condeier care are şi o rubrică proprie, „Asimetrii”. „Spărgătorul de gheaţă” se arată preocupat de pluralitatea existenţelor trăite de un artist, unele surprinzător de anoste, în constrast cu arta izvodită şi lăsată moştenire viitorului. „Întâi a fost cuvântul, apoi fapta. Când cuvântul e mai întâi, nici o activitate meschină nu-l poate întina. Într-un fel sună când spui că un poet face şi agricultură, ca Mircea Dinescu, sau un dramaturg face comerţ, ca Ion Luca Caragiale, şi în cu totul alt fel sună când spui că economistul şi premierul Radu Vasile scrie poezii.”

Distincţia asta se simte mai ales în cazul criticilor. Vorbind despre Premiile Nobel pentru literatură („Nobel - no bell...”), Mihai Ene remarca faptul că nici unul dintre criticii geniali, care au contribuit mai mult decât unii scriitori la dezvoltarea literaturii, (de la Roman Jakobson până la Roland Barthes, de la Wellek la Bloom etc) nu se găseşte pe lista laureaţilor.

Sub influenţa universitarului Florentin Smarandache, un craiovean distribuit global, după modelul statistic al microobiectelor cuantice (adică nu i se poate preciza simultan poziţia şi viteza de deplasare), Titu Popescu discută complexitatea raporturilor dintre observator şi obiect, punct final în incursiunea „De la paradox la paradoxism”.

Tot Victor Martin deschide şi „Autograf MJM” nr.9 (februarie 2006), cu un pamflet foarte bine scris, „Antimateria anticorupţiei”, unde pleacă de la imaginara premisă (sper să fie imaginară) că în anul şcolar 2006-2007 Ministerul Educaţiei „unora” va introduce nu o materie nouă, ci o anti-materie: Anticorupţia. Ea va cuprinde lecţii pentru toate clasele, dar repartizate pe categorii sociale: cei mai mici vor începe cu spargerea încuietorilor de maşini străine, iar copiii de ştabi, din şcolile „cu nume”, vor învăţa cum să facă transferuri în conturile din străinătate. „După mai multe generaţii de copii hoţi, nu vom mai avea nici un corupt în ţară; vor merge să fure direct de la Bruxelles. În ţară, vom avea doar anticorupţie, lapte şi miere.”

Sub titlul „Cenacluţiune”, Viorel Pîrligras satirizează în două benzi desenate viaţa şi atmosfera din cercurile literare. Cam despre asta vorbeşte şi Victor Martin în „Incultură sau cultură marginală?”:


„Bibliotecile au devenit anacronice depozite de cărţi sau adăpostesc sindrofii literare şi lansări de cărţi, cu ţuici, presă şi critici literari de circumstanţă. (...) Cei din sistemul cultural, de la minister până la ultimul cămin cultural sătesc, văd banul din cultură: pentru a trăi ei bine, să facă proştii acte de cultură! Ca peste tot, nu e adevărat faptul că este cultura finanţată prost, ci faptul că banii sunt împărţiţi pe criterii clientelare.”


Science-fictionul a pătruns până şi în numerele tematice. În ianuarie 2006, prietenii de la „Autograf MJM” au scris în exclusivitate despre I. D. Sîrbu (scris cu î din i, nu cu â din a, după cum a fost trecut de misteriosul N. O. în „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români”), un discipol al lui Blaga, autorul volumului „Şoarecele B şi alte povestiri”, povestire SF în care C. Regman vede „o utopie de laborator, dezvoltată după toate regulile demontării unei absurdităţi”. Să reţinem o mărturisire a lui Dodo Niţă:


„Eu am un înger păzitor, ne povestea I. D. Sârbu, la vreo câteva zeci de naivi idealişti, în cadrul unei Consfătuiri SF organizată la Craiova (...) Îl interesa SF-ul şi chiar avea o teorie că, pe lângă litosferă, biosferă, atmosferă, stratosferă, Pământul mai este înconjurat şi de o MITOSFERĂ, adică un înveliş spiritual în care există de fapt toată memoria, toate poveştile umanităţii şi din care oameni cu o sensibilitate aparte extrag esenţa...”


Numărul 3-4 (10-11) din martie-aprilie 2006 este dedicat memoriei lui Pătrel Berceanu, un om de cultură craiovean, pe care l-am cumoscut în împrejurările înfăţişate de Horia Dulvac în articolul „Masca, ultima frontieră”. Legenda povestită de filosoful craiovean în finalul remember-ului său, spre înseninarea văduvei artistului, are şi o versiune din vremea Contrareformei, povestită de Mikszáth în capitolul 8 din romanul „Cei doi studenţi cerşetori” (A két koldusdiák).

Cică într-un sat erau doi preoţi, unul catolic şi unul protestant, buni prieteni, cărora le plăcea să discute despre lumea de apoi. La un moment dat, cei doi au făcut un jurământ ca, dacă vreunul dintre ei va trece în lumea cealaltă, să vină înapoi, ca să-i dea celuilalt de ştire cum stau treburile pe acolo. Într-o seară de iarnă, părintele calvinist s-a urcat în sanie şi s-a dus acasă. Preotul catolic şi-a spus rugăciunea şi s-a culcat. Noaptea s-a trezit că cineva îi bate în geam (dormitorul era la etaj). La fereastră a văzut silueta fantomatică a prietenului său, care i-a strigat: „Să ştii că lumea de dincolo nu este nici cum ziceai tu, nici cum credeam eu. Amin!” Apoi a dispărut ca un fum, fără să fi lăsat urme în zăpadă. A doua zi de dimineaţă, menajera i-a adus vestea că sania confratelui reformat s-a răsturnat în prăpastie şi că atât el cât şi vizitiul său au murit.

Editorialul, „Despre vrăji şi scamatorii”, îi prilejuieşte lui Viorel Pîrligras o meditaţie amară asupra pretenţiilor unora dintre „persoanele cu nume mari” ca articolele lor să apară în poziţiile privilegiate ale revistelor literare: „Vraja cuvintelor, dacă ea există la acel autor, se exercită din orice colţ al suportului material (...) Aceşti grijulii pentru poziţia numelor lor nu sunt chiar vrăjitori, ci numai scamatori care ne hrănesc cu iluzii ieftine. Trecătoare.”

Tot Viorel Pârligras îndrăzneşte un text experimental, „Joc din bucăţele”, o proză SF formată din fragmente de puzzle care „puse în ordinea firească, alcătuiesc o imagine”, ce-i drept una sumbră, de-a dreptul înspăimântătoare, a unui deşert decolorat, cu vreo câteva pietre ici, colo, populat doar de roboţi, pentru că oamenii s-au dezumanizat şi şi-au pus capăt zilelor.

Acest număr se încheie cu articolul lui Laurenţiu Nistorescu: „Vă caută un taur - romanul de referinţă al SF-ului românesc”, dedicat operei omonime scrise de Sergiu Fărcăşan. Din câte îmi aduc aminte, comentatorul a fost fascinat de această carte încă din anii '80, când era elev de liceu şi cred că momentul când scriitorul refugiat în America l-a contactat pe lista de discuţii wellstimisoara@yahoogroups.com a fost unul dintre cele mai fericite din viaţă. Suntem cu totul de acord că în prezent autorii români nu ne răsfaţă cu naraţiuni ample, preferând proza scurtă. Spre surprinderea mea, am citit recent un articol ce susţinea că piaţa literară solicită cărţi voluminoase, dovadă că a început reeditarea lui George Anania, Romulus Bărbulescu, Vladimir Colin, Camil Baciu şi Ion Mânzatu, Mircea Opriţă şi-a reunit povestirile într-o nouă ediţie a „Figurinelor de ceară”, Gheorghe Săsărman e curtat cu tot mai multă insistenţă de fani şi editori, se aşteaptă cu interes republicarea lui Horia Aramă, Doru Davidovici, Victor Kernbach, Radu Nor, Adrian Rogoz, Ovidiu Şurianu ş.a.

În final, reiau o observaţie făcută în cronica precedentă. Recomandam atunci publiciştilor craioveni să amelioreze calitatea ediţiei electronice, de la adresa: http://www.autografmjm.3x.ro. Realizată somptuos, cu animaţii flash, ea a fost încărcată pe un server lent, cu o lărgime de bandă feciorelnică. Văd că, deşi locaţia apare amintită pe copertă, lucrul la sit a încetat cu totul şi, practic, el a fost abandonat. E păcat, pentru că în condiţiile în care tot mai mulţi români pleacă în bejenie, internetul devine singura cale uşor accesibilă de „sincronizare”, de contact cu limba şi scriitorii de acasă.


Despre:
Autograf MJM, revistă lunară de cultură, nr. 7/octombrie 2005, nr. 1 (8)/ianuarie 2006, nr. 9/februarie 2006, nr. 10-11/martie-aprilie 2006





HELION 2

Györfi-Deák György


Spre deosebire de mini-colecţia de 6 apariţii din 1994-1995, revista „Helion” din noua serie post-milenaristă a revenit la formatul şi la structura numerelor din „Epoca de aur”, renunţând cu înţelepciune la publicarea romanelor în foileton (sincer să fiu, în locul lui Tony Chester, l-aş fi preferat oricând pe Silviu Genescu, eventual botezat cu un pseudonim american) şi la o serie de rubrici superflue, precum sexologia sau meseriile viitorului.

Despre „Helion 1/ 2006” a scris Cătălin Ionescu, în „Pro-Scris” nr. 41-42.

În preambulul numărului 2, Cornel Secu ne provoacă să răspundem la o sumedenie de întrebări. Unele cer replici bine cumpănite: „Cine are dreptate[:] cel care face ceva, dar nu aşază cum trebuie cărămizile, sau cel care aşteaptă să vină vremea cea bună?” Altele sunt pur şi simplu retorice: „Cum era mai bine, înainte, sau e mai bine acum? Dar, care înainte, înaintele dinaintea lui '89, ori înaintele dintre '90 şi 2000?”

Magister! Tertium non datur? Ori în car, ori în căruţă, nicidecum în şaretă?

De ce nu există şi versiunea: „înaintele dintre 2000 şi 2005”?

O să înţelegeţi de ce ţinem neapărat la prezenţa acestei opţiuni, dacă veţi citi interviul realizat de Traian Bădulescu. El este de fapt un „bi-interviu” mai vechi cu Norman Spinrad şi Joe Haldeman, din vremea „primului (sic!) euROcon insular” (probabil că, din cauza încălzirii globale şi a secetei prelungite din căldarea vulcanului Popocatepetl, arhipeleagul Jersey, unde s-a ţinut Eurocon 1993, a ajuns între timp pe continent).

Să reţinem doza de cinism cu care reporterul sui-generis priveşte programatica ratare din 2001, manifestare la care „a participat ca director de PR şi de programe”. Reprezentarea românească „a fost foarte bună”, până la urmă au trecut printre ciulinii Bărăganului şi au coborât până la fluviu şi invitaţii străini, dar „numărul participanţilor din alte ţări s-a apropiat de zero”, drept care nu s-a întrunit cvorumul statutar şi nu s-a acordat nici unul dintre obişnuitele distincţii europene. O relatare foarte amplă, scrisă cu hazul de necaz al omului păţit, ne este oferită de Jonathan Cowie într-un fel de blog completat anual, „A Decade of Eurocons” [http://www.concatenation.org/conrev/decadeeurocons05.html]. În locul unei demisii de onoare şi a unor scuze spăşite, Traian Bădulescu ne serveşte o concluzie triumfalistă, trântită cu un tupeu tipic dâmboviţean: „euROcon-ul atlantykronian a fost inedit şi va rămâne unic, în felul său”. Drăguţule bace, dă-ţi oile-ncoace, că doar aşa-i viaţa pe malul stâng al Dunării albastre: iarna nu-i ca vara şi nici Lăstunul ca Trabantul...

Altminteri, Joe Haldeman e prezent şi la rubrica „Meridian SF” cu o povestire, „Morminte”, apărută iniţial în Helion 2/1994 (nici de această dată n-am aflat cui îi aparţine traducerea). Alături de el, Gaye Jee („O influenţă civilizatoare”, trad. Gabriel Zănescu), Gediminas Kulikauskas („Invizibilitatea”, trad. Laurenţiu Nistorescu) şi Mark Bowman („Căderea”, trad. Florin Leonor Dănilă şi Marius Pădurean).

Prin tradiţie, „Laboratorul SF” cuprindea o parte dintre povestirile premiate la concursul „Helion”. Deoarece, din câte ţin minte, ultima jurizare s-a ţinut la Convenţia ARSFan din noiembrie 1998, de această dată rubrica cuprinde doar povestirile unor autori timişoreni, precum „canadianul” Costel Baboş („Alfa”), Lucian-Vasile Szabo („Scurta poveste a unui fost candidat la Preşedenţie”), Cotizo Draia („Vineri, în dimensiuni diferite”) şi Constantin Cozmiuc („Alegorie cu fluturi şi crisalide”, apărută iniţial în „Pro-Scris” 31-32/ 20 decembrie 2004).

La „Debut SF”, să-l remarcăm pe Dacian Vâlcu, un nonconformist de vârsta revoltei post-punk, ce-i caută personajului său din „Sector Extranjero” un loc în lume, cu o delicateţe surprinzătoare la un fan al „muzicii industriale”. Îl secondează Raoul Borchin cu „Dahl”. El e un iubitor al gadgeturilor omnipotente, încă incapabil (poate fi efectul trecător al unei vârste foarte fragede) să se desprindă din fascinaţia irizaţiilor superficiale şi să analizeze un text la rece, pentru a cuprinde totalitatea semnificaţiilor transmise: „Mai privi o dată sabia, era o minune a tehnologiei. Când era activată, tăişul ei despărţea moleculele substanţei pe care o atingea. Cu ajutorul ei, puteai...”

Magazinul „Helion” s-a remarcat întotdeauna prin atenţia acordată criticii genului SF. Nici de această dată, aşteptările nu ne-au fost înşelate. La rubrica „Alternative”, Cornel Robu prezintă o traducere a propriului articol despre „S.F.-ul românesc” din „The Encyclopedia of Science Fiction”, editată de John Clute şi Peter Nicholls în 1993, apărută ulterior în alte ediţii, inclusiv pe un CD-ROM multimedia. Întrucât Stanislaw Lem a plecat în explorarea necuprinsului în 27 martie 2006, Cornel Secu rezumă în câteva pagini povestea unui „mare născocitor de teme, de personaje, de situaţii” („Lem, născocitorul”).

Separat, în cadrul secţiunii dedicate romanelor, intitulată „Contrapunct”, Alexandru Maniu scrie despre ultimul roman al lui Stephen King, „Cell”. Alexandra Manole face „O călătorie printre cuvinte şi imagini” întru descoperirea lui Boris Vian („Spuma zilelor”): „o colcăială delicată pe ritmuri de jazz a subconştientului”. Subsemnatul analizează voiosul roman publicat de Victor Martin („Elogiul muncii de partid”), în vreme ce Bogdan Vâlcu ne semnalează, cu o patimă suspectă, apariţia unui volumaş care, dacă e să-l credem pe comentator, n-ar fi trebuit să fie publicat în veci („Umor involuntar da capo al fine”).

„Pe scurt despre proza scurtă” este una dintre găselniţele de succes ale fanzinului „Helion”. Aici, comentatorii scriu un fel de pastile critice despre nişte lucrări comparabile ca dimensiuni, un fel de epigrame prilejuite de nişte catrene şchioape. Lucian Ionică a ales „Deadline”, un text din volumul „Necropolis” de Florin Pîtea (Amaltea, 2004). Grigore Grandea o ia „Pe scurtătură” ca să analizeze „Nuntă la atomice” de Slawomir (nicidecum Skawomir) Mrozek, text care dă titlul primului volum de „Opere alese”, apărut la Editura Curtea Veche din Bucureşti. Lucian-Vasile Szabo l-a ales pe Octavian Mustafa, „Omul care se numeşte Trumbull”, apărută în ediţia on-line a revistei „Luni virtuale”. Umblând „Prin cenuşa albă a nopţii”, Viorel Pîrligras dovedeşte că se poate scrie SF românesc cu nume româneşti de eroi, precum „ducele” Gabriel Georgescu, lucru pe care am ţinut să-l amintesc în câteva rânduri.

Pagina cu „Arhiva Helion” a fost pusă, probabil, ca să suplinească lipsa unor reclame ale sponsorilor. Tot în plus este şi „Future Perfect”, o păruiala BD în stil manga, desenată de Lucia Dăneasă (Luce) şi Dalma Marti (Dee), studente în anul II, secţia Informatică în Engleză.

În final, mărturisim că ducem dorul rubricii de „Ipoteze extraordinare”, unde, pe vremuri, erau prezentate cele mai trăznite teorii despre liniile din Nazca, arderile spontane, problema simetriei materie-antimaterie, dispariţii, universuri paralele, prioni etc.


Despre:
Helion
Revistă de Science Fiction # 2/2006
http://www.helion.arsfan.ro





HELION 3

Cătălin Ionescu


Helion, revista clubului cu acelaşi nume îşi onorează promisiunile şi iată că avem posibilitatea să răsfoim numărul 3, datat iunie-iulie 2006.

Editorialul semnat de redactorul-şef, Cornel Secu schiţează câteva răspunsuri la întrebările editorialului din numărul anterior. Editorialistul încearcă să demonstreze, după modelul Helion, că în science fiction-ul românesc cenaclurile mai au un cuvânt de spus. Personal am mari rezerve – şi de altfel am susţinut acest lucru în mai multe rânduri. Mai mult, nu ştiu în ce măsură exemplele invocate sunt semnificative – nu am idee care este  „nucleul de profesionişti şi amatori care aşteaptă zile norocoase şi un sistem de sprijin la Ploieşti”. Pe de altă parte este însă evident faptul că, din modestie, redactorul-şef al Helionului nu a vrut să-şi autoizoleze clubul într-un caz atipic al stării actuale a SF-ului din România. Deşi, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, Helion (poate şi datorită aerului de Timişoara) a însemnat mai mereu un altfel de club decât cenaclurile bucureştene, chiar în perioada de graţie a acestora din urmă... Oricum, ca să revenim la Helion 3, îi dau dreptate lui Secu atunci când concluzionează că „multe dintre întrebările aşezate pe hârtie în numărul trecut vor putea fi menţinute în aceeaşi stare, poate ani buni”.

Silviu Genescu deschide secţiunea „Laborator”, cu povestirea „Soluţia finală”. În aceeaşi secţiune îi mai întâlnim pe Lucian Merişca („Naufragiat în timp”) şi Cotizo Draia („Artefactul”). Cum s-ar spune, „Laboratorul” a fost ocupat de artileria grea...

„Colaboratorul special” Traian Bădulescu (aşa cum apare prezentat în caseta redacţională) îi ia un interviu lui Ion Hobana, intitulat „Aşa cum imaginaţia nu poate să moară, nici fructele imaginaţiei nu vor muri niciodată”, interviu interesant, în ciuda titlului bombastic. Mai mult, interviul este ilustrat cu câteva fotografii de arhivă, din colecţia lui Ion Hobana. Personal, îl prefer pe „întrebătorul” T.B. în dauna aceluiaşi T.B. care – facem un pariu? – va prezenta în numerele viitoare, cu îndreptăţită mândrie patriotică şi plin de elan, darea de seamă şi realizările istorice ale participanţilor la „Academia de vară pentru Ştiinţă şi Viitorologie”, Atlantykron 2006, bla, bla, bla...

Helion 3 continuă cu rubrica „Debut” unde este prezentă Alexandra Manole  cu povestirea „Uitarea”. Florin Leodor Dănilă îl prezintă, la rubrica Special, pe artistul plastic Alexander Preuss – coperta Helion 3 îi prezintă imaginea „Armistiţiu rupt pe Abalakin”.

La rubrica „Alternative” întâlnim începutul unui text critic al lui Cornel Robu, „Cele şapte vaci slabe” (diagnoze critice apărute şi în revista Pro-Scris, în perioada 2002-2003) precum şi materialul „Despre arta şi plăcerea scrierii în termeni” semnat M. A. Christi.

Capitolul „Meridian” cuprinde 3 traduceri: Danielle Martinigol & Alain Grousset („Pas de dans”, traducere Florin Leodor Dănilă), Mike Resnick („La drum cu mâţele”, traducere de M. A. Christi – premiul Hugo 2005) şi Jack Lewis („Cine a copiat”, traducere Delia Alexandru Poenaru – reeditare, textul a apărut iniţial în Helion nr. 2, noiembrie 1982).

„Pe scurt despre proza scurtă” este capitolul în care Györfi-Deák György şi Grigore Gandrea disecă (cu gingăşia criticului literar...) povestiri semnate de Sergiu Someşan şi Ovidiu Bufnilă. Urmează prezentarea Sesiunii Helion ediţia a XX-a, un material nesemnat, dar „condimentat” cu o serie de fotografii, unele chiar... interesante...
În secţiunea „Contrapunct”, Alexandra Manole vorbeşte despre „O carte care nu dă insomnii” („Ziua trifidelor” de John Wyndham, Editura Leda 2005), Lucian-Vasile Szabo despre „Sharia sau forţa implacabilă, civilizatoare a naturii” („Sharia”, de Roxana Brînceanu, Editura Tritonic 2005) şi Mircea Opriţă despre „Insomnii de cronicar” („Lampa de veche” de Györfi-Deák György, pe site-ul H.G Wells, http://www.hgwells.ro/autori/gyorffy/lampa/index.htm). Insistând puţin pe ultimul material, observ că Mircea Opriţă face, pe mai bine de 3 pagini de revistă, o „critică de critică” binevenită pentru redactorul-şef de la Pro-Scris şi, în acelaşi timp, senior editor la Helion. Opriţă execută o radiografie atentă a volumului lui Gyuri, cert interesat de insomniile de cronicar/cărturar ale sale. Chiar şi cele câteva dojeni părinteşti sunt bine ponderate pentru a activa „sîngele” materialului, în care Györfi-Deák György este recunoscut, de o autoritate în domeniu, drept una din vocile critice importante în literatură.

Ultimul capitol al Helionului este dedicat benzilor desenate. Florin Leodor Dănilă face o scurtă prezentare a părţii de grafică, în care sunt prezente desene de Olle Berg, Cristian Loghin (Corto) şi Marian Mirescu. De remarcat că bogata parte de grafică a acestui număr este pusă în valoare în mod omogen, nu numai în capitolul de final dedicat, ci şi în tot cuprinsul revistei.

Rezumând, ce-am mai putea spune? Poate doar că Helion 3 este o revistă care merită citită, ba chiar şi cumpărata...


PSPS (Post Scriptum în Pro-Scris)

Evident, nu pot trece cu vederea însă 2 aspecte interesante apărute în ultimele 2 reviste Helion. Aspecte legate de nişte remarci ale lui Cornel Secu vizavi de... să zicem, un (baros)an ploieştean (Helion 2, pg. 65) precum şi de fotografia unui senior editor spăşit, dar fericit (Helion 3, pg. 50). Personal sunt chiar încântat că Helionul este atras de centrul de greutate francofon, după principiul „Qui s’aime se taquine”. Ceea ce repet, e de bine.

În rest, „Honni soit qui mal y pense”, n’est-ce pas, Maître?

Despre:
Helion
Revistă de Science Fiction # 3/2006
http://www.helion.arsfan.ro





APARITII EDITORIALE SF & F 2006

Cristian Tamaş


AUGUST 2006:

Editura Tritonic lansează marţi 15 August 2006, ora 18.30, la librăria Cărtureşti din Str.Pictor Arthur Verona, romanul „Veniss Underground” de Jeff VanderMeer (colecţia fiction.ro).

Acelaşi roman va fi lansat în Braşov, duminică 13 August, ora 13.00, la librăria „Şt.O.Iosif”.

„Veniss Underground”, volum omnibus conţinând romanul cu acelaşi titlu şi povestirile („Duhul din maşinărie”, ”Marea, Mendeho şi lumina lunii”, ”Detectivi şi cadavre”, ”O inimăpentru Lucreţia”, ”Războiul lui Balzac”, ”Oraşul”, ”Trei zile într-un oraş de frontieră”).

Cu aceeaşi ocazie se vor lansa şi : „Reţetarium” – Costi Gurgu (colecţia fiction.ro) revista Fiction.ro nr.3 (Jeff VanderMeer pe copertă şi povestirea sa „Războiul lui Balzac” ca piesă centrală)

Antologia lui Horia Nicola Ursu – „Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri” va cuprinde pe lângă povestirea lui Jeff VanderMeer, care dă titlul volumului şi alte texte: Nicola Griffith – „Yaguara”, K.J.Bishop – „Maldoror în lumea largă”, Marian Coman – „Testamentul de ciocolată” şi va apare în săptămânile următoare.

În septembrie, autoarea australiană Kirsten J.Bishop („The etched city”, 2003) va vizita Bucureştiul cu ocazia lansării romanului său fantasy, tot de către editura Tritonic şi tot în colecţia fiction.ro.


Editura POLIROM

„Posibilitatea unei insule” – MICHEL HOUELLEBECQ
(Possibilité d’une île”), 2005
colecţia Biblioteca Polirom-Proză XXI / trad.: Emanoil Marcu/452p./ 22RON


Editura LUCMAN
Colecţia SF

„Foc încrucişat” – NANCY KRESS (nr.25)
(Crossfire), 2003 /trad.: Radu Timnea/ 395 p./ 15RON

„Pânza dintre lumi”- CHARLES SHEFFIELD (nr.26)
(The web between the worlds), 1979/ trad.: Diana Şerban/ 269p./12RON


EDITURA TREI

„La miezul nopţii 1”(Langolierii, etc.) – STEPHEN KING


Editura HOUSE OF GUIDES

„Didymus” -John Robinson


Editura CR PUBLISHING

„Apocalipsul negru”( meteo thriller) –Allesio Grosso


Editura NEMIRA
colecţia NAUTILUS :



Furnica electrică - Philip K. Dick
Traducere de Ion Doru Brana
ISBN: 973-569-868-4
Nr pagini: 400
Format: Buzunar, 107 x 178 mm
Aparitie: iulie 2006

Conţine următoarele povestiri:

1. IMPOSTORUL (Impostor), nuvela ecranizata in 2002,
2. VARIETATEA A DOUA (Screamers), nuvela ecranizata in 1995,
3. RAPORT MINORITAR (Minority Report), nuvela ecranizata in 2002,
4. UN JOC DE RAZBOI
5. CE SPUN MORTII
6. AH, SA FII GELAT!...
7. AMINTIRI GARANTATE (Total Recall), nuvela ecranizata in 1990,
8. CREDINTA PARINTILOR NOSTRI
9. FURNICA ELECTRICA




Mâna stângă a întunericului - Ursula K. Le Guin
Traducere de Mihai Dan Pavelescu
ediţia a 2-a
ISBN: 973-569-866-8
Nr pagini: 304
Format: Buzunar, 107 x 178 mm
Aparitie: iulie 2006, ediţia a 2-a

Prezentare
Premiul Nebula, Premiul Hugo

„O poveste la fel de profunda si de originala ca Stapanul inelelor... Le Guin face ca aceasta carte sa fie mai mult decat un roman fantasy reusit si elegant.“ (Michael Moorcock)

„Pentru Margaret Atwood, Le Guin este «prin excelenta scriitorul american», de o incontestabila valoare literara. Lumea ei, asa cum autoarea insasi o marturiseste, nu este atat inventata, cat descoperita.“ (The Guardian)




Umbra lui Ender - Orson Scott Card
Titlul original: Ender's Shadow
Traducere de Roxana Branceanu
ISBN: 973-569-867-6
Nr pagini: 512
Format: Buzunar, 107 x 178 mm
Aparitie: iulie 2006

Prezentare
INTRIGI POLITICE INTR-O LUME SF

„Cand monofilarul atinse urmatoarea muchie a cubului, viteza crescu din nou, si acum se indrepta in sus intr-un arc care, pe moment, parea ca o sa razuiasca plafonul. Apoi veni ultima muchie, si el o zbughi in spatele stelei, unde fu prins cu dexteritate de plutonul sau. Bean misca bratele si picioarele ca sa arate ca nu patise nimic în timpul manevrei. Putea doar sa ghiceasca ce gandea inamicul despre miscarile sale magice in plin aer. Important era ca Ender nu intrase pe poarta. Timpul probabil se scursese.“ (Orson Scott Card)

„In crearea imaginilor si eroilor... Card nu poate fi intrecut.“ (Library Journal)

„Card a preluat traditionalele concepte SF de supererou si razboi interstelar pe care le-a combinat intr-o poveste perfecta, cu un ritm si un limbaj de prozator innascut.“ (Booklist)





CĂRŢI F & SF APĂRUTE PÎNĂ LA 20.07.2006

Dan Popescu


AMALTEA
colecţia “star wars”

- nr. 18 / Timothy ZAHN - Viziuni din viitor / N / SF / HTp / 30,00 L



CARTEA de BUZUNAR

- antologator Rodica BRETIN - Vînătorii lumii de dincolo / Am / R / F / Pb / 14,90 L / 320 p / 973-705-127-0 / coperta de Titel FOLEA



CARTEA ROMĂNEASCĂ

- Valentin URŞIANU - Tavanul ipotetic / N / M + SF / Tp / Fb / 973-23-1850-3 / 19,50 L / 286 p / coperta de Radu RĂILEANU



CORINT
colecţia "scriitori români"

- Dan STANCA - Morminte străvezii / R+ (ediţie definitivă) / N / M + SF / Tp / 248 p/ 25 L / 973-653-875-3 / prefaţă de Alexandru ŞTEFĂNESCU / coperta de Cristina BUCUROIU cu detaliu din "Viziuni simultane" de Umberto BOCCONI



CORINT JUNIOR

- Alan GIBBONS - Umbra minotaurului / The Shadow of the Minotaur / N / F & SF / Pb / 286 p / 15,99 L / 973-7789-67-9 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ

- Alan GIBBONS - Legiunea vampirilor / The Vampyr Legion / N / F & SF / Pb / 240 p / 15,99 L / 973-7789-68-7 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ

- Alan GIBBONS - Războinicii corbului / The Warriors of the Raven / N / F & SF / Pb / 204 p / 15,99 L / 973-7789-72-5 / traducere de Toma RITTNER / coperta de Ian Gabriel BALASZ

- Joseph DELANEY - Ucenicul vraciului - vol. 1 din Cronicile Wardstone/ Wardstone Chronicles 1 - The Spook's Apprentice / N / F / HPb / 973-7789-99-7 / 24,00 L / 320 p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT

- Joseph DELANEY - Blestemul vraciului - vol. 2 din Cronicile Wardstone / Wardstone Chronicles 2 - The Spook's Curse / N / F / HPb / 973-7789-0-x / 26,00 L / 432 p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT

în curs de apariţie - Joseph DELANEY - Secretul vraciului - vol. 3 din Cronicile Wardstone / Wardstone Chronicles 2 - The Spook's Secret / N / F / HPb / 973-7789-..-.. / .. L / .. p / traducere de Cristina JINGA / copertă şi ilustraţii de David WYATT



CORUŢ PAVEL
seria "octogon"

- nr. 74 / Pavel CORUŢ - Cutezătorii din Carpaţi / N / SF + nonF / Tp

- nr. 75 / Pavel CORUŢ - Legea şi forţa / N / SF + nonF / Tp

- nr. 76 / Pavel CORUŢ - Teroarea / N / SF + nonF / Tp

- nr. 77 / Pavel CORUŢ - Urmaşii zeilor / N / SF + nonF / Tp

- nr. 78 / Pavel CORUŢ - Conspiraţia spaimei şi urii / N / SF + nonF / Tp

- nr. 79 / Pavel CORUŢ - Incursiune în tărîmul uitat / N / SF + nonF / Tp / 229 p Fiction + 26 p nonF / 80,00 L / 973-9225-76-4


CURTEA VECHE
colecţia "byblos"

- Tatiana TOLSTAIA - Zîtul / N / F / Tp / 300 p / 26,99 L / 973-669-226-4 / traducere de Luana SCHIDU / coperta de Nemethi Andras BARNA cu detaliu din "Ispitirea Sfîntului Anton" de Hieronimus BOSCH



EMIA, Deva

- Ladislau DARADICI - Înaripatele din vis / F / C /



HESTIA, Timişoara

- Cristian GHINEA - Înotătorii din ziduri / C /



HOUSE of GUIDES
colecţia "Scenariile secolului XXI"

- Alessio GROSSO - Apocalipsul negru / N / SF / Tp / 24,50 L / 270 p / 973-7975-61-8



HUMANITAS

- Ion D. SÎRBU - Şoarecele B şi alte povestiri / C / SF / R / Tp / 35 L 973-50-1178-6 / 468 p / coperta de Gabi DUMITRIU

colecţia "fiction - raftul Denisei"

în curs de apariţie - Isabel ALENDE - Casa spiritelor / R N / F / Tp / .. / traducere de Cornelia RĂDULESCU

în curs de apariţie - Anthony BURGESS - Portocala mecanică / A Clockwork Orange / R / N / SF / Tp / traducere de Carmen CIORA şi Domnica DRUMEA

- Kurt VONNEGUT - Pianul mecanic / Player Piano/ 27 L / 358 p / 973-50-1291-x / traducere de Sanda ARONESCU / coperta de Gabi DUMITRU



KONDYLI
colecţia "kondyli junior"

- Emily RODDA - Deltora Quest nr.6/8- Labirintul fiarei / The / N / F / Ch / Pb / coperta de Marc McBRIDE

- Emily RODDA - Deltora Quest nr.7/8- Valea pierzaniei / The / N / F / Ch / Pb / coperta de Marc McBRIDE

- Emily RODDA - Deltora Quest nr.8/8- Întoarcerea / The / N / F / Ch / Pb / coperta de Marc McBRIDE



LEDA / CORINT
colecţia "galeria fantastică"

- Theodore STURGEON - Mai mult decît oameni / More than Humans / C / SF / Tp / 353 p / 24 L / 973-7624-00-9 / traducere de Nicolae BALTĂ / coperta de Corneliu RADU şi Corina RONCEA cu ilustraţie din "Cuşca infinită" de Richard POWERS

- A. E. VAN VOGT - Odiseea navei Space Beagle / / N / R / SF / Tp / L / p / 073-7786-- / traducere de / coperta de

- H. G. WELLS - Omul invizibil / The Invisible man / N / R / SF / Tp / L / 973-7786-- / p / traducere de / coperta de cu detaliu din

- John WYNDHAM - Crisalide / Chrysalis / N / SF / Tp / 22,50 L / 310 p / 973-7624-01-7 / traducere de Sorin VOINEA / coperta de Corneliu RADU şi Corina RONCEA cu ilustraţie din "Drum în zig zag" de John HARRIS

galeria de proză

- Cinghiz AITMATOV - O zi mai lungă decît veacul / R / N / M + SF / Tp / 24,90 L / 973-7624-03-3 / 336 p / traducere şi note de Ion COVACI şi Denis FEJES

- Margaret ATWOOD - Povestirea cameristei / Handmaid Tale / N / Pb / 26,99 L / 973-102-003-9 / 442 p / traducere, note, postfaţă şi date biografice de Monica BOTEZ / coperta de Cornelia RADU şi J. GRECEA cu ilustraţie-detaliu din "Tînără la maşina de cusut" de Edward HOPPER



MARINEASA, Timişoara

- Duşan BAISKI - Păsări pătrate pe cerul de apus / C / M + F + SF /



MINERVA

- Jean d'ORMESSON - Povestea Jidovului Rătăcitor / Histoire du Juif Errant / N / F / Tp / 496 p / 18,90 L / 973-21-0751-0 / traducere, prefaţă şi cronologie de Toader SAULEA / coperta de Cristina DUMITRESCU



MINERVA - biblioteca pentru toti
colecţia "Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice"

Felix ADERCA - Oraşele înecate / R / N / SF / Pb / p / 8,91 L / 973-2- / prefaţă de on HOBANA / coperta de Cristina DUMITRESCU



NEMIRA
colecţia "junior"

- E. Rose SABIN - Şcoala de vrăjitorie / A School for Sorcery / N / F /Pb / 19,90 L / 334 p / 973-569-834-x / traducere de Adriana BĂDESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU

- E. Rose SABIN - Puteri periculoase / A Perilous Power / N / F /Pb / 18,99 L / 268 p / 973-569-860-9 / traducere de Marina RADU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU

în cursde apariţie - E. Rose SABIN - Bestiile atacă / ... / N / F /Pb / ... L / ... p / 973-569-- / traducere de Adriana BĂDESCU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU

colecţia "nautilus"

- Gregory BENFORD - Timperfect / Timescape / R / SF / Pb / 27,99 L / 574 p / 973-569-861-7 / postfaţă de Susan STONE BLACKBURN / traducere de Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de Chuck SIEBHUR

- Serge BRUSSOLO - Coşmar de închiriat / Cauchemar a louer / R / H / N./ Pb / 252 p / 16,90 L / 973-569-837-4 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de

- Serge BRUSSOLO - Haita / La meute / R / H / N./ Pb / 252 p / 15,90 L / 973-569-862-5 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU

- Serge BRUSSOLO - Krucifix / La croix de sang / R / H / N./ Pb / 268 p / 16,90 L / 973-569-857-9 / traducere de Nicolae CONSTANTINESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU

- Philip K. DICK - Omul din castelul inalt / Man in the High Castle / R / N / SF / Pb

- Philip K. DICK - Timpul dezarticulat / Time out of Joint / R / N / SF / Pb / 270 p / 19,90 L / 973-569-808-0 / traducere de Mihai MOROIU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU

- Philip K. DICK - Ubik / Ubik / R / N / SF / Pb / 288 p / 19,90 L / 973-569-864-1 / traducere de Ştefan GHIDOVEANU / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU

- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului: Fluviul vieţii / / N / R / SF / Pb / 14,90 L 284 p / 973-569-848-x / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO

- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului: Vasul miraculos / / N / R / SF / Pb / 18,90 L 318 p / 973-569-850-1 / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO

- Philip Jose FARMER - Trilogia fluviului: Planul misterios / / N / R / SF / Pb / 29,90 L 620 p / 973-569-849-8 / traducerede Gabriel STOIAN / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de David HO

- K. Kurtz & D.T. Harris - Iniţiatul / The Adept / R / SF / N / Pb / 22,99 L / 973-569-859-5 / traducere deMihai MOROIU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU cu ilustraţie de tom KIDD

- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Pandora, Incidentul Isus / The Jesus Incident / R / SF / N / Pb / 528 p / 30 L / 973-569-807-2 / traducere de Emilian BAZAC

- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Efectul Lazar / The Lazarus Effect / R/ N / SF / Pb / 528 p / 30 L / 973-569-806-2 / traducere de Emilian BAZAC

- Frank HERBERT & Bill RANSOM - Pandora-Factorul înălţare / Pandora-The Resurection Factor / R / SF / N / Pb / 464 p / 28 L / 973-569-805-6 / traducere de Emilian BAZAC

- Chelsea QUINN YARBRO - Nopţile bestiei / Beast Nights / R / N / F (H) / Pb / 430 p / 20 L / 973-569-836-6 / traducere de Mihai MOROIU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU

- Carl SAGAN - Contact / N / SF / Pb / 30 L / 590 p / 973-569-855-2 / traducere de Radu Pavel Gheo

- Robert SILVERBERG - Vatican, ultimul conclav / The Best of Robert Silverberg / R / C / SF / Pb / 312 p / 973-569-863-3 / cuvînt înainte de Barrz MALZBERG / coperta de Corneliu ALEXANDRESCU / traducere de Dan POPESCU

- Roger ZELAZNY Lordul luminii / Lord of light / R+ / N / SF / Pb / 22,99 L / 362 p / 973-569-865-x / traducere de Mircea ŞTEFANCU / coperta de Coreneliu ALEXANDESCU cu detaliu din "Black Lightning" de Thomas WEISS

colecţia "babel"

- Stephane AUDEGUY - Teoria norilor / La theorie des nuages / N / Pb / 304 p / 20 L / 973-569-811-0 / traducere de Dan PETRESCU / coperta de Dana MOROIU şi Corneliu ALEXANDRESCU cu detaliu din "Coarda sensibilă" de Rene MAGRITTE

colecţia "suspans"

- A. J. HARTLEY - Masca lui Atreus / N / M + SF / Pb / 19,90 L / 458 p / traducere de Eugen DUMITRESCU / coperatd e Corneliu ALEXANDRESCU



ORIZONTURI + LUCEAFĂRUL

- Jude DEVEREAUX - Capcana timpului / Allways / N / M + F / Tp / 314 p / 29,90 L / traducere de Aurelia ULICI / coperta de Claudiu COSTACHE / urmare la "Pentru totdeauna" şi "Împreună pentru totdeauna"



PANDORA M

colecţia "mistery"

- *** - 9 povestiri bizare / As / F / Pb / traducere de Alina LUCA / 14,90 L / 973-8330-78-5 / 230 p



PARALELA 45, Piteşti

colecţia "biblioteca românească"

- Vasile ANDRU - Grădinile ascunse / N / F / Tp / 246 p / 973-8958-03-02 / 17 L / coperta de Andrei MĂNESCU



POLIROM, Iaşi

- Jorge Luis BORGES - Moartea şi busola - proză completă vol. 1 / R+ / C / F + M / HTp / 873-46-0087-7 / 42,6 L

- Jorge Luis BORGES - Cartea de nisip - proză completă vol. 2 / R+ / C / F + M / HTp

colecţia "ego"

- Doina RUŞTI - Zogru / N / F / Tp / 973-46-0218-7 / 17 L / 270 p / cuvînt înainte de Ioan GRŞAN / pe copertă, ilustraţie de Adalbert LAZĂR

colecţia "proză XX"

- Andrei CODRESCU - mesi@ / R / N / SF / Pb / 28,90 L / 620 p /973-46-0260-8 / traducere şi note de Ioana AVĂDANI

- Philip ROTH - Complotul împotriva Americii" / The Plot against America / N / SF / Tp / 26,90 L / 366 p / 973-46-0180-6 / traducere şi note de Fraga CUSIN

- Kazuo ISHIGURO - Să nu mă părăseşti / Never let me go / N / SF / Pb / 23 L / 346 p / 973-46-0186-5 / traducere de Vali FLORESCU

în curs de apariţie - Alberto Vasquez FIGUEROA - Iguana



RAO

- Erik L'HOMME - Cartea stelelor: Vrăjitorul Qadehar / Le livre des etoiles: Qadehar le sorcier / N / F / Pb / 973-103-004-2 / 17,99 L / 250 p / traducere de Aurelia ULICI / ilustraţii de Philippe MUNCH şi James PRUNIER

în curs de apariţie - Erik L'HOMME - Cartea stelelor: Seniorul Sha / Le livre des etoiles:

în curs de apariţie - Erik L'HOMME - Cartea stelelor: Chipul umbrei / Le livre des etoiles:

- T.M. LaHAYE & Jerry B. JENKINS - Apollyon / N / F / Pb / 378 p / 26,99 L / 973-576-745-7 / traducere de Verginica BARBU MITITELU / este a 5-a carte din ciclul "Supravieţuitorii"(Left Behind)

în curs de apariţie - Anne RICE - Ora vrăjitoarelor / / 2 vol. / N / F / Pb / 61,99 L / 973-576-940-2

- John SAUL - Prezenţa / / N / F / Pb

- John SAUL - Vocile / Midnight Voices / N / F / Hc / 380 p / 35,99 L / traducere de Gina Monica ŞERBAN

- J.R.R.TOLKIEN - Roverandom / R / N / F / Pb / Ch / 120 p / 14,49 L / 973-576-957-3-2 / traducere, nota biografica si nota explicativa de Cristina ILIESCU / ilustraţii şi grafică de J.R.R.TOLKIEN

rao pentru copii

- Moony WITCHER - Nina şi ochiul secret al Atlantidei

rao pentru tineret

- Eoin COLFER - Artemis Fowl, codul infinitului

- Eoin COLFER - Supranaturaliştii / The Supernaturalists / N / F / Pb / 314 p / 19,99 L / 973-576-956-5 / traducere de Mihaela PAPA

- Christopher PAOLINI - Eragon 2: cartea primului născut (volumul 2 din trilogia "Moştenirea") / Eldest / N / F / Tp / 700 p / 43,99 L / 973-576-909-3 / traducere de Cezar Octavian TĂBÂRCEA / coperta de John Jude PALENCAR

în curs de apariţie - Katherine ROBERTS - În căutarea templului amazoanelor (vol.3 din seria "Cele 7 minuni")



R.G. PUBLISHING

- Jeremy ROBINSON - Didymus / N / SF/ Tp / 268 p / 24,90 L / 973-87768-1-3 / traducere de Mihai PARMAC



ROSETTI EDUCAŢIONAL

- Stephen SANDER - Zîna norocului / C / F / Tp / Ch / 973-7881-16-8 / 88 p / 6,50 L

- Stephen SANDER - Căluţul înaripat / C / F / Tp / Ch / 973-7881-17-6 / 96 p / 6,50 L

- Stephen SANDER - Stăpînul cerului / C / F / Tp / Ch / 973-7881-15-x / 96 p / 6,50 L



TRITONIC

colecţia "fiction.ro"

- Neil GAIMAN - Zei americani / American Gods / N / F / Pb / 30,00 L / 640 p / 973-733-070-6 / traducere şi note de Liviu RADU / coperta de Alexandru BARDAN

- Michael JOHN HARRISON - Viriconium / Pastel City & Storm of Wings & In Viriconium / 3 x N & C / 416 p / 35 L / 973-733-068-4 / traducere de Mircea RICĂJAN / coperta de Lucian MAREŞ / prefaţa "Despre Viriconium: cîteva însemnări în chip de introducere" de Neil GAIMAN / conţine: Oraşul pastel; Furtuna de aripi; În Viriconium; (Lamia şi Lord Cromis; Cavalerii din Viriconium; Capul norocos; Ciudatele mari păcate; Stăpînii dezordinii; Dansataoarea din Dans; Călătoria unui tînăr spre Viriconium)

- China MIEVILLE - Cicatricea / The Scar / N / SF / Pb / 30,00 L / 684 p / 973-733-067-6 / traducere de Mihai SAMOILĂ / coperta de Cristian ROŞU cu ilustraţie de Alexandru POPESCU

- China MIEVILLE - Consiliul de fier / Iron Council / N / SF / Tp / 33 L / 560 p / 973-733-083-8 / traducere de Mihai SAMOILĂ / Coperta de Mara IOSIF şi Alexandru POPESCU

- Kim Stanley ROBINSON - 40 semne de ploaie / 40 Signs of Rain / N / SF / Tp / 22,99 L / 382 p / 973-733-097-8 / traducere de Mihai SAMOILĂ / copertade Mara IOSIF



UNIVERSITAS XXI, Iaşi

- Lucian STROCHI - Ceasornicul lui Eliade / C / M + F / Tp / 362 p / 20 L / 973-7889-28-2 / prefaţă de D. R POPESCU / coperta de Dana CRĂCIUN cu detaliii din opera lui Rene MAGRITTE / include "repere bio-bibliografice" şi colofon / conţine: Insula lui Isus, Ştacheta, ştafeta, pisica; Dispărutul; O scrisoare deschisă; Ceasornicul lui Eliade; Divizia sălbatică; Autor versus personaj; soldata de la Marathon; O stradă liniştită; Tuşa; Efecte colaterale; Lecţia de înot; Talismanul; Aproape autentic; Hoţul de curcubeu; Sfîntul IUoan de la Mînăstireşti; Ultimul mesaj de pe Atlantida; Trapez; Csilla sau vsul roz; Celebra bătălie de la Rediu; Între tablouri paralele; Păstrează copia;Ultimul H; Cupa de cristal; Pantera albă; Superba spaimă supremă; Armele secrete ale poetului; Trenul cursă de persoane; Meteorit second hand; Incendiu la bibliotecă; Cronica bizantină; Fotografia din oglindă; Penultimul rol; M.M.; Lilialul dictator; Schimbarea la faţă; Răzbunarea unui mort curajos; Naşterea unei naţiuni; Cele trei inele ale templierilor; Complexul Dante; Nimic despre eroi; Cicatricea lui Paracelsus; Scheletul unui zeu; Codul albastru; Trei fîntîni; Fratele meu , vrăjitorul; Marele Daba.



LEGENDĂ & PRECIZĂRI

A = Antologie / Anthology;
Am = Antologie mixtă, cu autori şi români şi străini / Anthology with both Romanian and Foreign Authors;
As = Antologie cu autori străini / Anthology with foreign authors;
BD = Benzi Desenate / Stripes;
C = Culegere de texte ale unui autor / Collection;
Ch = pentru Copii / for Children;
F = Fantastic (include fantasy şi unele texte horror pe care editorul nu le-a definit explicit ca horror / Fantastic (includes fantasy and some horror which the editor did not define explicitely);
FB = prima carte de profil, a autorului sau editurii / First Book of the author or publishing house;
H = Horror;
HTp = carte cartonată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Hardcover Tradepaperback;
HPb = carte cartonată, format de buzunar / Hardcover paperback;
L = preţul în lei, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency;
M = Mainstream;
N = Roman / Novel;
nonF = lucrare nonFiction: critică, istorie, teorie, eseuri etc. / nonFiction: criticism, theory, history, essays, etc;
p = numărul de pagini / number of pages;
Pb = carte broşată, format de buzunar (aprox. 110 - 170 mm) / paperback
R = Reeditare / Reprint;
R+ = Reeditare cu adăugiri / Reprint with Corrections;
L = preţul în lei noi, după 01 iulie 2005, la librărie / the Bookshop Price in Romanian Currency after 1st July 2005;
SF = Science Fiction;
Tp = carte broşată, format uzual (aprox. 130 x 200 mm) / Tradepaperback


- În cazul lucrărilor a căror încadrare în < F > sau < SF > depinde de utilizarea doar a cîtorva elemente sau pagini de text am folosit marcajul < M + F > sau < M + SF >. În cazul lucrărilor la care şi această soluţie este discutabilă, am folosit marcaj numai cînd însuşi autorul a indicat o direcţie sau alta. De exemplu, în această situaţie se află lucrările a căror încadrare depinde de modul se receptare a elementelor de paranormal utilizate de autor; Pavel CORUŢ indică el însuşi directia < SF >.

- Lucrările < H > nedeclarate ca atare de către editor, sunt incluse la < F >.

- M-am străduit să semnalez formatele de carte substanţial diferite de formatele uzuale.

- La edituri, este precizat oraşul de reşedinţă numai în cazul celor care nu sînt din Bucureşti

- Numele de familie este scris cu majuscule.

- Începînd cu anul 2004, cu excepţia unor ediţii speciale, deosebite, nu mai notez cărţile după filme de desene animate (gen Liga Dreptăţii) şi nici numeroasele reeditări trade/paperback, anuale, ale unor scriitori români (ELIADE, EMINESCU, VOICULESCU etc.) sau străini (BURROUGHS, CARROLL, SWIFT, VERNE etc.).

- Am marcat cu roşu datele lipsă.

Dan POPESCU
0744 793139
escu_neamt@yahoo.com
CP 3 - 49, Piatra Neamţ 610330





PRO-PUNERI





MODELUL ANTIUTOPIEI ŞTIINŢIFICE: ALDOUS HUXLEY (4)

Cătălin Constantinescu


(continuare din numărul trecut)


INSTRUMENTELE STABILITĂŢII

Huxley se dovedeşte a fi un fin observator al mutaţiilor survenite în imaginarul colectiv. Unul dintre aspectele pe care le denunţă Huxley, ca marcă a crizei modernităţii este influenţa publicităţii – adevărată industrie a viselor; element care nu ar trebui să scape istoriei mentalităţilor, întrucît, aşa cum observa Gérard Vincent:


„Publicitatea modelează astfel, cu discreţie şi subtilitate, viaţa cotidiană a contemporanilor noştri. Fiecare dintre noi are sentimentul că acţionează după propria sa voinţă, în deplină autonomie, iar rezultatul acestor decizii suverane constă în faptul de a oferi pieţe de desfacere din ce în ce mai vaste unor produse de mare serie. Gusturile şi moda se uniformizează, în vreme ce fiecare om crede că e în şi mai mare măsură el însuşi. Iluzia independenţei întreţine conformismul.

Paradoxul acestui conformism emancipat nu se limitează la modurile de viaţă şi la articolele de consum; el are în vedere valorile şi ideile. Mijloacele de informare şoptesc la urechea fiecăruia marile princpii ale momentului. Toată lumea crede că e bine informată şi salută eliberarea Cambodgiei, pentru a descoperi, cîţiva ani mai tîrziu, ororile sîngeroase ale lui Pol Pot. Fiecare om are impresia că gîndeşte în mod independent, dar repetă părerile gazetarului din cel mai recent articol de ziar. Radioul difuzează felurite destăinuiri anonime în care secretele sexului aşteaptă sfaturi de bun simţ. Chiar şi imaginarul e asediat de imaginile venite din exterior, iar visele fiecăruia primesc o parte neidentificabilă din fantasmelor tuturora”.


În Minunata lume nouă, manipularea şi uniformizarea se realizează prin intermediul unor Birouri de Propagandă (cum ar fi Birourile Propagandei prin Televiziune, prin Filme Tactile, prin Voci şi Muzică), a Colegiului de Inginerie Afectivă şi prin intermediul celor trei ziare principale londoneze: The Hourly Radio („fiţuică pentru snobi”), Gamma Gazette şi The Delta Mirror – scris într-un limbaj avînd numai cuvinte de o singură silabă, datorită nivelului intelectual scăzut al cititorilor.

Propaganda şi educaţia trebuie să genereze uniformizarea care asigură stabilitatea. Huxley subliniază funcţia educativă şi determinantă a propagandei, funcţie exploatată de regimurile dictatoriale:


„În propaganda lor, dictatorii de astăzi se bizuie în cea mai mare parte pe repetiţie, suprimare şi raţionalizare – repetarea lozincilor pe care doresc ei să le impună drept adevărate, suprimarea faptelor pe care doresc ei să le ignore, stîrnirea şi raţionalizarea unor patimi care pot fi folosite în interesul Partidului sau ale Statului. Pe măsură ce arta şi ştiinţa manipulării ajung să fie înţelese tot mai bine, dictatorii viitorului vor învăţa, fără doar şi poate, să combine aceste tehnici cu distracţiile continue care, în Occident, ameninţă acum să înece într-un ocean de irelevanţă propaganda raţională esenţială păstrării libertăţii individului şi supravieţuirii instituţiilor democratice”.


Astfel, Huxley distinge două tipuri de propagandă: raţională – pusă în slujba acţiunii care susţine luminarea minţilor cărora i se adresează, şi cea iraţională – dictată de pasiuni. Critica lui Huxley vizează deturnarea propagandei raţionale în societatea occidentală: presa liberă transformată în industrie de consum, nicidecum interesată de comunicare, ci mai degrabă de divertisment. Acesta este sensul pe care îl capătă şi în minunata lume nouă: ziarele, revistele, televiziunea, cinematograful sînt forme de divertisment, angrenînd mecanismele diversiunii. Ele subminează libertatea, adorm conştiinţele şi manipulează masele facilitînd instaurarea totalitarismelor de tot felul:


„O societate a cărei majoritate îşi petrece o mare parte a timpului nu la faţa locului, nu Aici şi Acum şi în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului şi a serialelor siropoase, a mitologiei şi a fanteziei metafizice, va întîmpina mari dificultăţi în combaterea celor care, prin încălcarea libertăţii, vor să manipuleze şi să controleze această societate”.


Industria divertismentului este de fapt o creaţie a guvernului Statului Mondial, fiind un instrument prin care este asigurată stabilitatea acestui stat.

Se înţelege, tot în numele stabilităţii societăţii se practică o educaţie specială, educaţia prin somn, hipnopedia – „cea mai mare forţă moralizatoare şi socializantă a tuturor timpurilor”. Numai că acest tip de educaţie nu vizează activitatea intelectuală, este incompatibilă cu aceasta. Hipnopedia este folosită în cadrul educaţiei morale. Această tehnică presupune practica sugestiei verbale nu în timpul somnului, ci al unei perioade de activitate cerebrală diminuată. Acest proces de instruire începe din copilărie,


„-Pînă cînd, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului – pe toată viaţa. Mintea care judecă şi doreşte şi decide – alcătuită din aceste sugestii. Dar toate aceste sugestii sînt sugestiile noastre! – rosti răspicat Directorul, aproape calmîndu-şi triumful. Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii”.


Drept urmare, în minunata lume nouă, nici un cetăţean din clasele inferioare nu poate provoca destabilizare deoarece este educat de mic copil în spiritul obedienţei şi datoriei faţă de societate. Huxley revine asupra acestei componente a condiţionării în 1958, şi argumentează „fezabilitatea” utilizării acestei tehnici – sprijinindu-se pe studiile lui Milne Bramwell, History, Practice and Theory of Hypnotism (1903) şi Theodore X. Barber, Somnul şi hipnoza (1956). Provocările la care trebuie să răspundă viitorul sînt terifiante: este libertatea individuală compatibilă cu sugestibilitatea, pot supravieţui instituţiile democratice subminării de către viitorii dictatori? Perspectivele sînt descurajante de vreme ce aceleaşi întrebări persistă şi după 26 de ani de la „răspunsurile” pesimiste imaginate în Minunata lume nouă.

Toate aceste elemente conduc la ceea ce Huxley numeşte spălarea creierelor. Şi aşa cum arată André Glucksmann, chiar dacă nu este vorba de un proces dus pînă la capăt – numai tortura îl poate definitiva – nu există alt termen pentru a denumi anularea individului practicată de guvernul mondial (într-o manieră „desăvîrşită” totuşi de Orwell în 1984):


„Spălarea creierelor presupune mult mai mult decît obositoarea repetare a unor slogane care, în definitiv, n-au făcut decît să populeze o linişte prestabilită. Să impui o prudentă tăcere generală? Este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a anula discursul interior al fiecăruia. Marea spălare mintală are nevoie de autoritatea unui limbaj capabil să decreteze pe loc: «Sufletele au fost ucise»”.


Singura cale prin care ne-am putea împotrivi manipulării este educaţia pentru libertate, cum o numeşte Huxley. Această educaţie trebuie să fie să aibă în centrul său în primul rînd ideea unicităţii individului şi a diversităţii.

Consecutivă ideii de societate fericită este ideea absenţei războaielor. în acest context, putem identifica încă o inconsecvenţă. Conform aserţiunii lui Mustapha Mond, civilizaţia nu are nevoie de nobleţe sau eroism – simptome ale ineficacităţii politice. Războaiele induc dezbinare şi ataşamente, principii şi cuceriri care trebuie apărate prin luptă. Toate acestea contravin idealului de stabilitate a lumii noi. Dar pe de altă parte, acelaşi Mustapha Mond ne informează că Statele Unite ale Lumii au trecut prin experienţa unui război civil datorat încercării de a fonda o societate populată numai de membrii castei Alfa. Experimentul a eşuat, 19 000 din cei 22 000 de locuitori pierind, invalidînd astfel idealul unei societăţi uniformizate total. Rezultă că societatea ideală nu este societatea uniformizată, ci una în care doar membrii diferitelor clase sînt identici.

în virtutea aceluiaşi ideal al stabilităţii, minunata lume nouă este marcată de absenţa familiei şi a dragostei – care ar putea destabiliza statul. Absenţa familiei este determinată de eliminarea oricărui sentiment erotic, rezultat al libertăţii sexuale acordate membrilor acestei societăţi. Spre deosebire de romanul lui Orwell, în care membrii Partidului erau obligaţi să se supună unui regim puritan extrem de drastic, membrilor societăţii imaginate de Huxley le este permisă libertatea sexuală. Ea are scopul de a elimina/elibera tensiunile şi pasiunile care ar putea atrage destabilizarea. Relaţiile sexuale sînt încurajate încă din copilărie pentru ca astfel cetăţenii să nu poată conştientiza iubirea. De vreme ce oricine poate avea relaţii sexuale cu oricine, nu se mai nasc nici un fel de sentimente şi pasiuni, arată Neil Postman în eseul său Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business.

Remarcabilă în construcţia huxleyană este existenţa simultană a două lumi utopice, opuse: societăţii tehnologice – minunata lume nouă – i se opune Rezervaţia sălbaticilor – utopie în inima utopiei.

Rezervaţia este un spaţiu în care nu a pătruns civilizaţia industrială şi unde specia umană evoluează în parametri normali. Rezervaţia este izolată de restul lumii printr-un gard electrificat:


„-...cinci sute şaizeci de mii de kilometri pătraţi, împărţiţi în patru sub-rezervaţii distincte, fiecare din ele înconjurată de un gard de sîrmă sub înaltă tensiune”.


Formal, este o rezervaţie involuată, depozitară a rămăşiţelor tradiţiei şi culturii apuse. însă este o lume normală – oamenii nu vin pe lume în urma procesului de inginerie genetică:


„în Rezervaţie, copiii încă se mai nasc, da, da, oricît de revoltător ar părea, se nasc...”


Rezervaţia nu este descrisă în termenii unei modernităţi postindustriale aseptice, eliminînd toate cutumele şi relaţiile tradiţionale, ci ai unei modernităţi care nu depăşeşete paradigma secolului XX:


„-... circa şaizeci de mii de indieni şi metişi... complet sălbatici... Inspectorii noştri fac din cînd în cînd vizite... Altfel, nu există nici o comunicare cu lumea civilizată... îşi păstrează încă obiceiurile şi datinile respingătoare. Căsătoria, dacă ştiţi ce înseamnă asta, domnişoară; familii... Nici un fel de condiţionare... Superstiţii monstruoase... Creştinism şi totemism şi cultul strămoşilor... Limbi moarte ca zuni şi spaniola şi athapascana... Porci spinoşi, puma şi alte animale feroce... Boli molipsitoare... Preoţi... Şopîrle veninoase”.


Această societate tradiţională se află în conflict cu societatea civilizată industrială. John Sălbaticul este reprezentantul acestei lumi, în timp ce Mustapha Mond este purtătorul de cuvînt al societăţii industriale şi al idealurilor ei. După cum am mai arătat, exclamaţia sălbaticului („o, minunată lume nouă”) este expresia fericirii datorate neştiinţei, inocenţei: John Sălbaticul nu cunoaşte direct această lume. Iniţial el rămîne închis în propriul univers, atitudinea sa fiind una de indiferenţă:


„«Sălbaticul – scrise Bernard în raportul său către Mustapha Mond – manifestă surprinzător de puţină uimire sau spaimă faţă de invenţiile lumii civilizate. Fără îndoială că aceasta se datorează în mare măsură faptului că a auzit de ele din conversaţia femeii Linda, care-i este m...» /.../

«Şi parţial datorită faptului că-şi concentrează interesul asupra a ceea ce numeşte el „sufletul”, pe care el se încăpăţînează să-l privească drept o entitate independentă de mediul fizic”.


În realitate, John Sălbaticul reprezintă un mixaj curios între lumea veche şi cea nouă, dar nu aparţine nici uneia. Nu este acceptat de către sălbaticii din Rezervaţie deoarece este „diferit”, dar nici nu poate şi nici nu va acccepta valorile societăţii industriale. Ca şi Bernard Marx, Helmholtz Watson şi Linda, nu aparţine – este un străin, un inadaptat.

John este cel mai important personaj, dat fiind că el juxtapune cele două culturi şi ajunge să cunoască ambele „stiluri de viaţă”, astfel fiind capabil să le compare şi să le comenteze. Deşi credinţa şi valorile sale morale reflectă elemente creştine şi păgîne deopotrivă, are un cod moral strict. Viziunea sa „demodată” asupra binelui şi răului şi reprezentarea lui Dumnezeu contrastează puternic cu valorile şi credinţele cetăţenilor minunatei lumi noi, după cum am mai arătat.

Chiar dacă la o primă lectură pare că moartea sa este determinată de Lenina Crowne, nu ea este vinovată – este produsul unui sistem, iar sistemul este malefic. Pentru că este frumoasă şi dorită, Lenina personifică în ochii lui John, conflictul dintre trup şi spirit.

Conflictul moral care-l scindează pe John este dublat de conflictul social – determinat de neapartenenţa sa la Rezervaţie; apoi, constatăm şi existenţa unui conflict afectiv: atracţia şi apoi repulsia pe care o simte faţă de mama sa, a cărei promiscuitate îl revoltă.

Dar personajul, ca şi celelalte de altfel, este în mare măsură neverosimil (Huxley pare mai interesat de exprimarea ideilor şi mai puţin de crearea de personaje). John Sălbaticul se exprimă prea inteligent şi judecă prea raţional pentru un individ needucat şi care a citit doar cîteva cărţi – ediţia completă a Operelor lui Shakespeare.

Opus lui John Sălbaticul, Mustapha Mond este cel care ne oferă informaţii considerabile despre crearea şi dezvoltarea Statelor Unite ale Lumii. După Sălbatic, el este cel mai important personaj pentru că este cel mai inteligent şi cel mai instruit – a citit Biblia, pe Shakespeare, istorie, filosofie (toate cărţile interzise). Este singurul care a avut libertatea de a alege între a trăi pe o insulă (rezervată pentru cei prea conştienţi de individualitatea lor ca să se poată adapta comunităţii) şi viaţa în Statul Mondial (unde ca şi Controlor are puterea de a decide pentru alţii). Datorită acestei libertăţi şi puteri – care, în principiu, inhibă sau distruge – este una dintre puţinele individualităţi prezente în roman.

Mustapha Mond reprezintă individul capabil să-şi atingă scopurile ignobile. Inteligenţa şi cinismul său fac ca insanitatea minunatei lumi noi să fie şi mai înspăimîntătoare.

în esenţă, conflictul dintre cele două sisteme de valori, simbolizate de Mustapha Mond, pe de o parte, şi John Sălbaticul, pe de altă parte, determină sinuciderea celui din urmă, simbolizînd sfîrşitul lumii:


„În seara aceea, roiul de elicoptere care traversă bîzîind Spinarea Porcului forma un nor întunecat de zece kilometri. Toate ziarele fuseseră pline de descrieri ale orgiei izbăvirii din seara trecută.

-Sălbaticule! Strigară primii sosiţi, coborînd din elicopter. Domnule Sălbatic!

Nici un răspuns.

Uşa farului era întredeschisă. O dădură de perete şi intrară în penumbra iscată de obloanele coborîte. Printr-o arcadă din capătul încăperii zăriră scara ce urca spre etajele superioare.

Domnule Sălbatic!

Încet, încetişor, fără grabă, ca două ace de busolă, picioarele se-ntoarseră spre dreapta; nord, nord-est, est, sud-est, sud, sus-sud-vest. Apoi făcură o pauză şi, după cîteva clipe, tot fără pic de grabă, se răsuciră spre stînga: sud-sud-vest, sud, sud-est, est...”


Sinuciderea lui John Sălbaticul simbolizează lipsa de speranţă (hopelessness of life) a minunatei lumi noi. Moartea fizică a Sălbaticului precedă moartea spiritului ilustrată de cazul Winston Smith – care sfîrşeşte prin a-l iubi pe Fratele cel Mare în 1984.

Este sfîrşitul unei civilizaţii devorate de dorinţa de atinge stadiul final al fericirii, sub forma inteligenţei şi a confortului. Preţul acestei cuceriri însă echivalează cu anularea individului uman.

Punînd bazele antiutopiei ştiinţifice reprezentată de Minunata lume nouă, Huxley anunţă de fapt instaurarea şi victoria totalitarismului denunţat de Orwell, în antiutopia politică – 1984.


Fragment preluat cu îngăduinţa autorului din volumul:
Cătălin Constantinescu - Paradigme literare ale utopiei
Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2004





PREJUDECĂŢI ÎN ŢARA LITERELOR

Robert Lazu


Într-un grupaj realizat de Cătălina George sub titlul „Ce cărţi nu citesc scriitorii şi criticii literari români" (Cotidianul, ediţia din 10 februarie 2006: http://www.cotidianul.ro/index.php?id=3981&art=9154&cHash=f185212f70), am putut constata, (aproape) fără a avea senzaţia că aflăm vreo noutate, care sunt prejudecăţile curente în materie de literatură.

Citind răspunsurile lui Radu Cosaşu, Gheorghe Crăciun, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Iolanda Malamen, Cătălin Lazurca, Filip Florian, George Bălăiţă, Cornel Ungureanu, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu, Carmen Muşat, Costi Rogozanu şi Tudorel Urian, am văzut cum majoritatea interlocutorilor lui C. George - cu excepţia, notabilă, a profesorului Ungureanu - nu pot depăşi o anumită reţinere faţă de cărţile care, din diverse motive, înregistrează un succes considerabil. Dacă lista bestseller-urilor ar număra exclusiv titluri precum Alchimistul lui Coelho, The Da Vinci Code a lui Brown sau Harry Potter a lui Rowling am înţelege, cu uşurinţă, rezervele celor amintiţi. Problema este că nu toate titlurile care înregistrează o mare popularitate încă din timpul vieţii autorilor sunt mediocre. începând de la Don Quijote şi până la The Lord of the Rings există o mulţime de opere care, deşi glorioase, sunt adevărate capodopere consemnate ca atare în istoria literaturii universale. Căci orice ar zice „specialiştii", perenitatea operelor cardinale este situată dincolo de vederile lor, adesea, întristător de înguste.

O faimă deloc măgulitoare înregistrează genuri întregi - din cele subsumate aşa-numitei „para-literaturi": science-fiction şi policier. Atins în amorul propriu de critic şi analist al literaturii de ficţiune ştiinţifică, Michael Hăulică a schiţat - destul de timid, credem noi - o replică îndreptată către toţi cei ce pun la îndoială calităţile genului SF ("Cui i-e frică de literatura SF?", în Observator cultural, nr. 51 din 16-22 februarie 2006.). Dincolo de eventualele răspunsuri ce pot fi adresate detractorilor ştiinţificţiunii, rămâne, însă, în picioare întrebarea fatală: de ce majoritatea scriitorilor şi criticilor români manifestă prejudecăţi atât de solide faţă de SF? Un posibil răspuns a oferit însuşi domnul Hăulică: „Cred că majoritatea celor care nu citesc «din principiu» SF se gândesc la robotei, la rachete şi la omuleţi verzi. La romane în care cel care apasă o clanţă este mai puţin important decât clanţa respectivă, aceasta beneficiind de pagini întregi în care se descriu, cu lux de amănunte, materialul din care e făcută şi modul de funcţionare". Da. Ar putea fi şi aşa. Ne temem însă că lucrurile pot fi încă mai grave de atât. Crescută sub influenţa culturii franceze, literatura română este pecetluită, apăsător, de o superbie rezultată din elitismul eterat al suratei franţuzeşti. Excepţia care confirmă enunţul nostru îl constituie acei intelectuali formaţi, dimpotrivă, sub influenţa culturii de limbă engleză. Fie că este vorba de Nicolae Steinhardt, Virgil Nemoianu sau Andrei Codrescu, la toţi aceşti autori întâlnim o disponibilitate generoasă pentru orice gen literar, care nu contrazice criteriile estetice severe, de bună calitate, pe care ei înşişi le aplică literaturii.

Pe de altă parte, una din maladiile specifice literaţilor români constă într-un izolaţionism ostil comunicării cu publicul cel mai larg, cel mai divers. Spre a ne face (cât) mai bine înţeleşi vă recomandăm un experiment simplu şi eficient: încercaţi să descoperiţi website-ul personal al vreunuia dintre autorii intervievaţi de Cătălina George. Rezultatul? Zero barat (Există website-uri personale ale anumitor scriitori români, însă, de cele mai multe ori, e vorba de autori consacraţi în afara graniţelor ţârii sau de cei care aparţin generaţiilor de după 1990. Două bune exemple sunt site-urile lui Andrei Codrescu (http://www.codrescu.com/) şi Cornel Mihai Ungureanu (http://www.cornelmihaiungureanu.ro/). Prizonieri ai mentalităţii „turnului de fildeş", scriitorii români consacraţi refuză cu obstinaţie să ia în calcul gusturile şi preferinţele publicului, profitând astfel de pe urma unui dialog care, departe de a genera doar kitsch-uri, ar putea oferi prilejul unor contacte benefice pentru ambele părţi. Evident, din cele spune mai sus nu vrem să se înţeleagă că doar criticii ar fi singurii „vinovaţi" pentru prejudecăţile faţă de genuri „para"-literare. Recunoaştem, fără ezitări, că de multe ori înşişi reprezentanţii acestor genuri şi-au făcut uriaşe deservicii. Ignorând calităţile necesare oricărei opere care doreşte să fie inclusă în categoria literaturii, anumiţi scriitori de SF au falsificat menirea artei în cauză, reducând-o la calitatea de simplu suport textual pentru ideile lor năstruşnice. Greşeală fatală. Ignoranţa în materie de estetică şi stilistică literară se plăteşte scump... Un lucru pe care fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki l-au înţeles la timp.


Articol apărut în:
Adevărul literar şi artistic, Anul XV, Nr. 818/ 13 Mai 2006, pag.1





DE VORBĂ CU D-NUL GERALD D. NORDLEY DESPRE SFERELE DYSON ŞI UNDE TRACTOARE

Întrebător,
Virgona Vilius


D-nul Gerald D. Nordley este originar din statul Minneapolis, S.U.A., acolo unde s-a născut în 1947. Având dorinţa de a urma cursuri de astronomie, d-nul Nordley s-a văzut pus în faţa faptului împlinit (nu se căutau pe-atunci prea mulţi experţi în acest domeniu, ci în special în cel al aeronauticii şi aviaţiei, îndeosebi), s-a înrolat în Forţele Aeriene ale S.U.A. (unde a dobândit inclusiv gradul de maior), iar din 1970 a continuat să-şi clădească o carieră acolo, ca radar, mai întâi, apoi ca inginer astronautic.

D-sa a lucrat, de asemenea, în diverse proiecte privind câteva sisteme de propulsie revoluţionare, iar ceea ce este plăcut surprinzator este anume faptul că dânsul s-a oferit voluntar în a-mi răspunde câtorva dintre aceste “dileme dysoniene”.

Din 1990, d-nul Nordley a început să publice nuvele şi chiar romane de anticipaţie, fiind profund impresionat de stilul fizicianului şi scriitorului de gen, d-nul Robert L. Forward, iar în spiritul talentului d-sale dovedit, a fost premiat cu nu numai distincţia AnLab, ci şi nominalizat pentru faimoasele Hugo şi Nebula. Momentan, este membru senior activ al Institutului American de Aeronautică şi Astronautică, al Societăţii Interplanetare Britanice, trezorier al CONTACT - Culturi şi Imaginaţie, şi membru ales pe viaţă în cadrul Societăţii Scriitorilor de Anticipaţie din America.



1. Realizez faptul că a construi o Sferă Dyson este o sarcină copleşitoare, complet nefezabilă pentru perioada noastră istorică, mai ales din pricina faptului că ducem lipsă de resursele materiale necesare, ca să nu le mai menţionez pe cele tehnologice pentru ca măcar să începem lucrarile, însă ce opinaţi în legătură cu planificarea acestei structuri, cel puţin?

Ce folos va conferi omenirii? Va fi oare stirpea umană atât de densă, ca populaţie în unele regiuni ale spaţiului cosmic, precum în “perimetrul” sistemului nostru solar, încât descendenţii noştri să aibă nevoie de resurse aproape inepuizabile de energie, aşa cum ar putea fi acestea furnizate de către o Sferă Dyson?

Nu cunosc, însă consider că presiunea demografică nu va avea nicio legătură cu acest consum sporit (de energie). Aş estima consumul energetic pe cap de locuitor ca fiind continuu ascendent, dată fiind întrebuinţarea sporită a tehnologiei.

Pe de altă parte, tehnologiile relativ dysoniene ar putea permite civilizaţiei noastre (sau oricărei alteia care ar deţine-o), să folosească o fracţiune semnificativă de energie generată de către reacţiile unei stele. Soarele (Sol, n. red.) creează o sarcină de 4E26 W (adică de 4E23 kW), energia cinetică rezultată fiind echivalentă cu cea a o mie de nave stelare călătorind cu o viteză de 87% din cea totală a luminii, respectiv de 9E22 J (aproximativ 3.000 TW/an).

Concluzia este, în materie de alimentare energetică, că o Sferă Dyson ar putea genera energia necesară unui sistem de propulsie interstelar de tip relativistic.



2.) Ca “dilemă” secundară, în raport cu teoria d-lui (profesor, n. red.) Freeman Dyson, vor fi Sferele (Dyson, n. red.) construite din aliaje speciale, sau doar din câmpuri energetice? D-nul profesor Dyson, implicit, s-a referit la nişte aliaje speciale, dar oare vor rezista acestea temperaturilor extreme pe care erupţiile solare le vor mai manifesta?

De asemenea, ce cantităţi de materii prime consideraţi a fi necesare, astfel încât sarcina de a construi o Sferă Dyson, sau chiar o structură dysoniană, să fie dusă la îndeplinire, nefiind mandatar ca Sfera să fie sferă, aceasta putând fi şi o reţea de sateliţi orbitând Soarele? Nu cred că resursele metalifere ale unei singure planete vor fi suficiente sarcinii avute în vedere, totuşi.

Există numeroase modalităţi prin care o Sferă Dyson, sau părţi din aceasta pot fi construite. însă cum Dyson nu a propus o singură piesă solidă, deoarece nu ar rezista presiunilor exercitate, consider că mai multe piese componente ale structurii pot fi asamblate prin câmpuri magnetice, care ar putea genera forţe centrifuge, formându-se o “capsulă” continuă şi flexibilă.

De asemenea, văd ca fezabilă ideea de a pune pe orbita Soarelui un “roi” de sateliţi special concepuţi pentru a absorbi energia nucleară a acestuia.

În altă ordine de idei, roboţii (sub forma unor fabrici interplanetare cu dimensiuni de ordin kilometric) ar putea construi astfel de “piese” independente, cu condiţia ca aceştia (roboţii, n. red.) să poată construi copii ale lor înşişi, precum şi ale centralelor solare, şi altele folositoare executării lucrării.

Tehnologia fotovoltaică curentă, de exemplu, generează un raport de 1 kg/kW. Or Soarele generează sarcina de 4E23 kW. Având aceste date, aşadar, o Sferă Dyson “completă” ar prezenta o masă totală de 4E23 kg, analoagă cu aproximativ 1/10 din cea totală a Terrei. Dar tehnologiile viitoare vor putea fi, eventual, capabile de a “recolta” lumina solară într-un raport de 10 gr/kW, astfel Sfera putând avea o masă de doar 1/1000 din cea a Terrei (mai puţin decât cea a planetei Pluto, cu alte cuvinte). Sunt nişte estimări destul de generalizate, dar suficient de valide pentru a demonstra faptul că deconstruirea întregului nostru sistem planetar nu este necesară.

Cât priveşte temperaturile extreme, acestea depind în mare măsură de cât de aproape suprafaţa internă a “capsulei” Sferei va fi de stea, de câtă energie va putea aceasta absorbi, folosi, deflecta şi transmite. Temperatura suprafeţei interne a Sferei va fi comparativ egală cu cea a unei planete care orbitează în jurul stelei sale, mai simplu spus.

Prin urmare, cu cât aliajul “capsulei” va putea absorbi mai multă căldură, cu atât aceasta va putea fi imaginată drept o sferă de mai mici dimensiuni.



3.) Pentru cea de-a treia întrebare, d-le inginer, ar putea fi orice motor stelar de clasă B, în acord cu scala d-lui Leonid M. Shkadov, o Sferă Dyson? Ar putea fi acesta un sistem autopropulsiv sau nu? Şi, în acest sens, cum “vedeţi” acest tip de sistem pentru o astfel de structură?

De câte propulsante ar avea nevoie şi de ce dimensiuni? Combustibilul consideraţi că va fi, în continuare, solid sau lichid? Poate plasmatic? Sau, pur şi simplu, va folosi “legea inerţiei cosmice” (imponderabilitatea, n. red.), ca să se autosusţină la o distanţă apreciabilă faţă de câmpul gravitaţional al lui Sol, astfel încât Sfera să nu se apropie periculos de mult de una dintre “emisferele” solare şi să lovească cromosfera?

Mai mult, ar putea o structură dysoniană (de formă sferică, n. red.) să înglobeze întregul sistem planetar, astfel încât periculozitatea “ciocnirii” dintre suprafaţa internă a Sferei şi cromosferă să nu mai existe?

Stelele de mărimea lui Sol, în general, generează o masă plasmatică considerabilă în decursul vieţii acestora, iar acea masă o denumim “vânt solar”.

Un aspect pe care sistemele relativ dysoniene l-ar putea realiza este anume faptul de a canaliza vântul solar într-un flux unidirecţional, şi poate chiar să-l accelereze mai departe cu ajutorul energiei luminii pe care ar intercepta-o în altă parte. Întreaga structură s-ar muta într-o direcţie opusă fluxului, asemenea unei rachete.

O Sferă Dyson orbitală, precum a fost generalmente imaginată, nu ar fi în niciun pericol de a lovi vreo emisferă solară, de vreme ce fiecare componentă a acesteia (a Sferei, n. red.) ar urma o traiectorie orbitală independentă. În mod analog, o Sferă “solidă” ar putea să-şi menţină distanţa relativă faţă de stea prin modularea deflectării luminoase, presiunea exercitată de lumina stelară asupra unei structuri atât de mari nefiind deloc neglijabilă.



5.) Dacă se va construi, într-adevăr, o Sferă Dyson, în mod independent de forma şi mărimea acesteia avute în vedere (se presupune faptul că structura dysoniană în cauză nu va avea tocmai o formă sferoidala “standard”, ci poate una eliptică sau chiar de gogoaşa circulară), cum anume s-ar putea rezolva problema susţinerii condiţiilor propice pentru viaţă pe suprafaţa internă a structurii? Ar putea exista, în acest sens, un ecosistem artificial, şi de ce s-ar dori să existe?

Când menţionez “ecosistem”, mă refer la o replicare fidelă a celui terran, respectiv la: sol, rocă, ape stătătoare, cel puţin, şi atmosferă. Prin urmare, nu ar putea omenirea să locuiască şi în deja faimoşii Cilindrii ai lui O'Neill?

Nu văd rostul pentru care omenirea ar dori inhabitarea unei astfel de structuri pe suprafaţa acesteia internă, poate pe cea externă, în unele cazuri, iar dacă acea colonie va dori lumină solară reală, atunci aceasta (lumina solară. n. red.) ar putea fi lăsată să se “prelingă” înafara Sferei, apoi să fie deflectată prin nişte megaoglinzi specializate. Dar, în loc să inhabiteze Sfera însăşi, mă gândesc că acele colonii mai degrabă s-ar forma în nişte medii specializate, care să orbiteze structura avută in discuţie (de pildă, în Cilindrii lui O'Neill).

Cât despre crearea unui ecosistem artificial, replică celui terran, consider mai degrabă că ar constitui o provocare inginerească decât ceva necesar proiectului, sau poate chiar un criteriu artistic, de tip spaţioarhitectural.



6. De ce am avea nevoie, mai mult decât atât, de astfel de structuri giganteşti, precum este cazul Sferelor Dyson, gândind în mod independent de formele şi dimensiunile lor eventuale?
Există vreun motiv pentru care nu am putea imagina o reţea de statite care să poată naviga cu “nanopânze” prin Cosmos, ca să “recolteze” energia generată de către Sol? Pe de altă parte, n-ar putea exista, în cazul în care s-ar construi o astfel de Sferă, ecluze? Cam de câte ar fi nevoie, în cazul acesta? Să le conceptualizăm sub forma unei reţele fără punct de origine pe toată suprafaţa externă a structurii, în mod asemănător nodurilor “energetice” ale unor bile magnetice?

Şi, nu în ultimul rând, ce avantaje, respectiv dezavantaje ar prezenta astfel de ecluze în cazul ejectărilor în masa ale plasmei cromosferice (E.M.C., n. red.)? Ar fi fezabilă echiparea “canelurilor” dimprejurul trapelor ecluzelor cu emiţătoare de unde tractoare, ca să reţină plasma cromosferică ejectată?

În primul rând, ţin să menţionez că probabil aşa vom călători spre alte stele (cu nanopânze, n. red.), şi că mai degrabă vom genera chiar noi “vântul” (cosmic, n. red.) prin proiectoare de undă, decât să utilizăm relativ rarefiatul şi lentul “vânt solar”.

Despre ecluze nu pot să afirm, în schimb, că ar exista vreun motiv în favoarea existenţei acestora; poate doar pentru ingresionarea şi exgresionarea roboţilor de lucru.

Pe de altă parte, tehnologia undelor tractoare, aşa cum aceasta este imaginată în ficţiunea ştiinţifică, nu este una foarte plauzibilă. Unda tractoare este relativ slabă în intensitate şi manifestă o rază scurtă de acţiune, pe când câmpurile magnetice pot fi realizate şi prin electromagnetizare, dar nu ar semăna deloc cu ceea ce se vehiculează în Star Trek.

În continuare, pentru a controla “furtunile” solare, având în posesie cabluri supraconductoare, câmpuri magnetice de intensităţi impresionante pot fi susţinute relativ economic, însă ca să se construiască câmpul ca atare, ar fi necesare resurse considerabile de energie, în mod paradoxal.



7. Ce neajunsuri puteţi afirma că aţi găsi în tehnologiile de tip “undă tractoare”, aşa cum mulţi cercetători în domeniu afirmă deja că ar fi găsit, de vreme ce acest concept implică posibilitatea manipulării spaţio-temporale pe “ţintă” unde s-ar proiecta unda?

Din ceea ce cunoaştem deja, o astfel de tehnologie poate fi folosită inclusiv ca măsura de respingere a unor obiecte aflate pe curs de interceptare cu nişte obiective relativ strategice.
De asemenea, legea gravitaţiei newtoniene ne demonstrează cum forţa gravitaţională este proprietatea a două corpuri cu masă care accelerează, unul în direcţia celuilalt, în vreme ce ipoteticele particule gravitonice ne apar ca ne-newtoniene.

O analogie matematică poate fi realizată între gravitaţie şi electromagnetism, în acest sens, ambele putând a-şi propaga câmpurile cu viteza luminii, fiind capabile să se supună legii inverse a pătratului, şi să fie descrise de către aceeaşi mecanică a undelor. Energia generată de către o descărcare electrică a unei particule asupra alteia este, desigur, mult mai intensă în magnitudine decât cea produsă de către propria sa masă asupra alteia.

Or gravitonul este o particulă conjecturală, analoagă fotonului la fel de ipotetic, care ar produce o accelerare cuanticizată a particulei – test supusă unei unde magnetice.

Descrierea geometrică a gravitaţiei, în teoria relativităţii nu îi reclama (pe gravitoni, n. red.) ca fiind necesari, dar nici nu le neagă dreptul de a exista, iar acei cercetători care speră a unifica teoria relativităţii cu mecanica cuantică, speră să şi demonstreze existenţa gravitonilor (nu s-au descoperiti încă gravitoni).

Trebuie reţinut faptul că gravitonii, asemenea fotonilor, ar reclama schimbări în câmpurile lor asociate, dar nu şi în starea acestora neasociată. Gravitonii şi fotonii sunt aşteptaţi a transfera impulsul (mecanic, n. red.), dar în cantităţi extrem de reduse.

Raportul dintre radiaţia gravitaţională şi relativitate a fost indirect demonstrat prin destabilizările orbitelor sistemelor binare neutronice. Este o dovadă suficientă prin care se demonstrează inclusiv validitatea analogiei matematice dintre radiaţia gravitaţională şi cea electromagnetică.

Dar cei interesaţi în a pragmaticiza acest raport, ar trebui să ţină cont de faptul că gravitaţia este monopolară, în timp ce undele electromagnetice au sarcini pozitive şi negative (deci sunt bipolare), rezultând legea pătratului invers pentru radiaţia electromagnetică şi cea a cubului invers pentru radiaţia gravitaţională, ceea ce nu este în acord cu obiectivul propus (crearea unei unde tractoare, n. red.).

Cantitatea de energie necesară pentru a putea genera un câmp gravitaţional este, pur şi simplu, echivalentul masei necesare pentru a produce acelaşi câmp, respectiv:

E = me*c^2 şi me = E/c^2. Avem, aşadar, ecuaţia: F = m*me*G/r^2 = m (E/c^2)*G/r^2

Unde c^2 este cantitatea de energie necesară pentru a crea un câmp gravitaţional semnificativ (superior în intensitate celui necesar pentru a depăşi acelaşi volum de forţă, prin alte mijloace).

Un câmp electrostatic redus în intensitate, de exemplu, poate neutraliza câmpul gravitaţional al întregii Terra.

În schimb, folosind efecte de ordinul al treilea, un câmp magnetic ridicat în intensitate poate determina, spre exemplu, o broască neutru încărcată electric să leviteze. Prin urmare, aceste experimente manifestă doar efecte electromagnetice sau alte vibraţii detectabile.

Undele electromagnetice sunt posibile. Imaginaţi-vă, în acest sens, folosirea unei unde cu electroni pentru a genera o sarcină negativă pe o ţintă la doar câţiva metri distanţă, în vreme ce proiectorul undei generează una (sarcină, n. red.) pozitivă.

O forţă de atracţie se va concretiza, deşi insesizabilă, iar cele două corpuri se vor atinge, în timp, dar nivelurile de forţă implicate sunt cu mult sub cele imaginate de către literatura de anticipaţie.

Sarcina generată de către “flacăra” solară ar fi de 1E25 J/sec., or în comparaţie cu luminozitatea lui Sol (de 4E26 J/sec.), nivelul de energie, fie acesta şi la cote de vârf, ar fi cu câteva niveluri de magnitudine mai scăzut decât cel al sarcinii totale, generată de către acesta (de către Sol, n. red.).



8.) Şi, în final, dacă se va decide ca o astfel de Sferă să nu fie construită, atunci de ce tip de structuri va fi nevoie ca să împlinească termenii unei “recolte” solare bune, începând cu ejectările de plasmă ale lui Sol, care sunt impredictibile şi, implicit, periculoase?

În mod general, tot echipamentele noastre care “recoltează” energie solară pot fi considerate drept structuri dysoniene, cel mult. De vreme ce foarte multe vehicule spaţiale sunt alimentate cu energie solară, se pare că am şi început.

Din nou, în ceea ce priveşte acţiunile nefaste ale ejectărilor plasmatice solare, acestea pot fi cu grijă evitate prin implementarea unor “bucle” de câmpuri solenoide, astfel deviându-le pe cele magnetice încărcate electric (de sorginte solară, n. red.), de sorginte solară. Dar a se “recolta” energia dintr-o ejecţie solară, constituie un concept interesant; grija mea, totuşi, ar fi aceea de a implementa generatorul magneto-hidrodinamic (MHD), mai întâi, astfel încât particulele încărcate negativ să fie separate de cele încărcate pozitiv la contactul cu câmpul (solenoid, n. red.), putându-se şi atinge un nivel energetic care să fie valorificabil.

În final, într-un presupus viitor foarte îndepărtat, dacă modelele curente de “materie neagră” vor rezista teoretic, s-ar putea ca civilizaţia constructoare (a structurilor dysoniene, n. red.) să se aventureze în proiecte de nivel galactic pentru a menţine, cel puţin, o părticică din univers pentru existenţa acesteia (a civilizaţiei respective, n. red.).





WELLS, HITLER ŞI STATUL MONDIAL

George Orwell


„În martie sau în aprilie, susţin cei atoateştiutori, o lovitură surprinzătoare, fatală, se va abate asupra Angliei... Nu-mi pot imagina ce rol îi va reveni aici lui Hitler. Cu siguranţă, forţele sale armate, în scădere şi tot mai risipite, azi nu le întrec în număr pe cele italiene dinainte de probele de foc din Grecia sau Africa.”

„Cea mai mare parte a aviaţiei germane e terminată. A devenit perimată din punct de vedere tehnic, marea majoritate a piloţilor de prim rang au pierit, s-au descurajat ori au obosit.”

„În 1914, armata Hohenzollerilor constituia prima forţă militară din lume. În spatele micului idiot care urlă în Berlin nu stă nimic asemănător... «Experţii» noştri militari se contrazic în privinţa fantomei aflate în aşteptare: în viziunea lor, el are un echipament perfect şi o disciplină de neînfrânt. Uneori li se năzuieşte că ne va da o lovitură hotărâtoare prin Spania şi Africa de Nord, şi tot aşa mai departe, ori va străbate Balcanii în marş, de la Dunăre până la Ankara, Persia şi India, ori „va zdrobi” Rusia sau va invada Italia prin pasul Brenner. Dar săptămânile trec şi fantoma nu face nimic din toate acestea - dintr-un motiv bine întemeiat, şi anume că nu e de asemenea proporţii. Cea mai mare parte a tunurilor şi muniţiilor aflate la îndemâna nemţilor au fost necorespunzătoare, iar Hitler le-a consumat nebuneşte în încercările prosteşti de invadare a Marii Britanii. Iar acum şi imitaţia ieftină de disciplină începe să se destrame în lumina recunoaşterii că Blitzkrieg-ul şi-a pierdut avântul, iar războiul se întoarce la vatră şi acolo rămâne”.


Aceste citate nu provin din „Revista cavaleriei”, ci dintr-o serie de articole scrise de H. G. Wells, republicate acum în volumul „Guide to the New World” (Ghidul Noii Lumi). De când le-a scris, armata germană a invadat Balcanii, a recucerit Kirenaika, poate străbate în marş Spania ori Turcia atunci când îi vine pofta şi a pornit cotropirea Rusiei. Nu ştiu cum va decurge această campanie, dar merită să reţinem că Marele Stat Major german, a cărui părere probabil a atârnat greu în balanţa deciziei de atac, nu s-ar fi angajat dacă n-ar fi considerat că o va duce la capăt în trei luni de zile. Atât despre părerile că armata germană este doar o sperietoare, nu este echipată corespunzător, a ajuns cu moralul la pământ etc. etc.

Ce a putut să-i opună Wells „micului idiot care urlă în Berlin”? Obişnuita pălăvrăgeală despre Statul Mondial, cu Declaraţia Sankey în anexă, un experiment de orientare antitotalitară menit să stabilească drepturile fundamentale ale omului. Dacă ignorăm faptul că acum îl preocupă controlul internaţional, extins la scară globală, asupra forţelor aeriene, în rest rămâne aceeaşi evanghelie pe care ne-a predicat-o, aproape fără încetare, vreme de 40 de ani, în timp ce se mira mânios de faptul că există oameni care nu sunt capabili să priceapă un lucru atât de simplu. Ce sens are să tot cerem controlul internaţional al spaţiului aerian? Esenţa problemei constă în calea prin care să ajungem la el. Ce sens are să arătăm că Statul Mondial ar fi un lucru necesar? Aici contează doar faptul că niciuna dintre cele cinci mari puteri nu intenţionează să se implice într-o asemenea afacere. De decenii, toţi oamenii inteligenţi au fost de acord, în principiu, cu cele susţinute de Wells; dar oamenii inteligenţi n-au putere şi, în cele mai multe cazuri, nici intenţia să se sacrifice. Hitler este un nelegiuit nebun, dar unul cu o armată ce numără milioane de oameni, mii de avioane şi zeci de mii de tancuri.

De dragul său, o mare naţiune a fost capabilă să lucreze până la epuizare vreme de şase ani, apoi să lupte vreme de şapte ani, în vreme ce aproape că nu găsim un om care să fi fost în stare să sacrifice măcar o jumătate litru de sânge pentru concepţia globală lucidă, logică, în esenţă hedonistă, prezentată de Wells. Înainte să vorbim despre remodelarea lumii ori numai despre pace, trebuie să scăpăm mai întâi de Hitler, adică să creem o nouă dinamică, nu neapărat după modelul nazist, o mişcare care, probabil, va fi la fel de greu de acceptat de către „iniţiaţi” şi hedonişti. Care a fost lucrul care a ţinut Anglia pe picioare în răstimpul anului trecut? În bună parte, fără nici o îndoială, a fost concepţia ceţoasă a unui viitor mai bun, dar mai ales sentimentele patriotice de natură atavică şi convingerea popoarelor de limba engleză că sunt total diferite de străini. În ultimii douăzeci de ani, toţi intelectualii de stânga din Anglia şi-au fixat ca ţel să distrugă această simţire şi dacă ar fireuşit, acum am privi cum mărşăluiesc patrulele SS pe străzile Londrei. O întrebare similară ar fi de ce luptă ruşii ca nişte tigri împotriva invaziei germane. În parte, poate pentru că, mai mult sau mai puţin, îşi amintesc de idealul utopiei socialiste, dar în principal deoarece o apără pe Sfânta Rusie (sfântul pământ al patriei etc. etc.), reînsufleţită de Stalin într-o formă prea puţin schimbată. Energia capabilă să remodeleze lumea cu adevărat provine dintr-o serie de sentimente, precum mândria apartenenţei la o rasă, dragostea faţă de conducător, credinţa religioasă, entuziasmul stârnit de război; automat, toate acestea sunt considerate drept anacronice de intelectualii liberali, care s-au lepădat de ele cu atâta râvnă, încât şi-au pierdut întreaga capacitate de acţiune.

Aceia care spun că Hitler este Antichristul, ori dimpotrivă, că este întruparea Duhului Sfânt, se află mult mai aproape de adevăr decât intelectualii care, vreme de un înspăimântător deceniu, au susţinut că Hitler e doar o figură de operetă şi nu merită să fie luat în serios. În realitate, această opinie nu face decât să reflecte decât atmosfera protectoare degajată de stilul de viaţă englezesc. În fapt, Clubul de lectură de stânga [Baloldali Könyvklub] a fost izvodit de Scotland Yard, la fel cum flota a creat Uniunea Pacifistă [Békepárti Unió]. Una dintre trăsăturile ultimului deceniu o constituie apariţia „studiilor politice”. Broşurile „ceva mai groase” au îmbinat studiile de istorie cu critica politicii şi au creat un gen literar important. Dar printre scriitorii din noua linie - Trockij, Rauschning, Rosenberg, Silone, Borkenau, Koestler şi alţii - nu întâlnim nici un englez şi fiecare dintre aceştia a fost renegat de câte un partid extremist, a avut ocazia să examineze de aproape totalitarismul şi ştie ce înseamnă persecuţiile şi exilul. Numai în ţările anglo-saxone a fost la modă să se creadă, până la izbucnirea războiului, că Hitler este un bolnav mintal prea puţin important, iar tancurile nemţeşti sunt din marţipan. Precum reiese din citatele de mai sus, Wells continuă să creadă în ele. Mă îndoiesc că bombardamentele sau campania germană din Grecia i-ar fi schimbat concepţiile, pentru că felul poticnit de a gândi, ce i-a caracterizat întreaga viaţă, îl împiedică să realizeze cât de mare e puterea lui Hitler.

(continuare în numărul următor)


traducere de Györfi-Deák György


Titlul original:
George Orwel - Wells, Hitler and the World State

Traducere după versiunea maghiară:
George Orwell, Az irodalom fölszámolása, Európa Könykiadó, Budapest, 1990.
Szilágyi Tibor fordítása





AMENINŢAREA DIN UMBRĂ: FRUSTRAREA PERSONALĂ

Virgona Vilius


 "Obsesia" frustrării

„Părintele” hexalogiei „Războiul Stelelor”, George Lucas, şi-a dovedit încă o dată geniul de profil(scenaristico - regizoral) în cazul episodului al treilea, lansat pe marile ecrane în decursul anului 2005, intitulat „Răzbunarea Lorzilor Sith”; una dintre cele mai frumoase minipovestiri a antecontinuării sagăi universului belicos lucasian, emergizat din conflictul politico – militar extrem purtat între Rebeliune şi Imperiul Galactic (I.G.), ambele facţiuni reprezentînd reminescenţe politico - militare ale Vechii Republici Galactice (V.R.G.). Unele dintre acele reminescenţe au revenit fostului Cancelar Suprem (C.S.) coruscantin, Palpatine (C.S. Valorum fusese înlăturat din funcţia sa printr-un vot de blam, acordat de către fosta regină a Nabooului, tocmai din pricina dedicării sale procedurilor excesiv de birocratice, care de-altminteri, în stare de război, nu produceau decît rău imediat populaţiilor asediate - cazul invadării Nabooului de către Federaţia de Comerţ, F.C., în "Ameninţarea Fantomei"), şi noului său ucenic (sithii nu foloseau termenul "padawan", ca jedii), lordul Vader (personalitate duală emergizată din fostul cavaler junior al Ordinului Jedi, renumitul tatooinean creat din voinţa Forţei însăşi, Anakin Skywalker).

„De ce s-a dorit, aşadar, focalizarea sagăi pe conflictul lăuntric al lui Anakin Skywalker/lordul Vader?”, ar surveni întrebarea în mod (ne-)firesc. "De răspuns la aceasta dificil este [...]" (cum ar formula Yoda însuşi), dar putem doar intui faptul că Lucas ar fi căutat conturarea imperativă (chiar cu preţul plictisirii publicului internaţional, avid de efecte speciale, cu dialoguri „siropoase” în "Atacul Clonelor") a pericolului ce-l ameninţă "lacom" pe fiecare dintre noi dacă acesta se oferă „laturii întunecate”; dacă careva dintre noi devine obsedat de propriile-i temeri şi frustrări, cu alte cuvinte. Nu este nimic metafizic în această conjunctură, doar psihic.

„De ce ar fi fost, totuşi, atît de temător şi frustrat Anakin Skywalker, astfel încît acesta să devină un asasin politic, precum şi un tiran aproape de neoprit?”, ar fi cea de-a doua întrebare pe care mulţi dintre noi am fi tentaţi s-o adresăm criticilor de artă anticipaţionistă, or dintr-un eventual răspuns, s-ar putea conchide faptul că Anakin s-ar fi simţit, în primul rînd, confuz, într-un moment dat al vieţii sale; confuz, deoarece nici măcar Obi-Wan Kenobi, maestrul (nu şi mentorul!) sau, nu i-ar fi vorbit niciodată direct despre problemele politice dinlăuntrul Consiliului Jedi (C.J.), ci doar pentrucă l-ar fi agasat continuu cu "lecturări" despre politica senatorială nabooiană, dar mai ales cu cele asupra „năravurilor” politice ale lui Palpatine. Prima frustrare.

Un alt răspuns ar putea să contureze imposibilitatea, în baza legămîntului definitivat între un aplicant la „poziţia” (nu existau poziţii jedi în sine) de jedi şi Consiliu, de a iubi pasional pe cineva. Compasiunea era permisă şi încurajată (Anakin ar spune că e obligatorie), iubirea pasională, nu, însă. Cea de-a doua frustrare.

Şi, de ce nu, un al treilea (ipotetic) răspuns, la fel de valid în sistemele de raţionament politic al multora, ar contura ideea conform căreia jedii trebuiau, în stare de război îndeosebi, să-i spioneze pe proprii lor politicieni (ai Senatului Galactic – primul suspect era C.S. Palpatine, dictatorul de pe Coruscant -); jedii înşişi sunt politicieni, dar fără vreo „culoare”. Cea mai costisitoare datorie a lor este una de tip etic: promovarea, dar mai ales apărarea, democraţiei.

Spionajul jedi, în schimb, la adresa politicienilor (pro-) republicani era ceva neetic, din punct de vedere al politicii Ordinului, dar şi al politicii senatoriale (oricum, un senator n-ar fi aprobat niciodată ca un serviciu secret de-al propriului său Stat – galactic - să-i verifice pe senatorii colegi, în ascuns – niciun senator nu şi-ar fi votat propria spionare, cu alte cuvinte -). Jedii sunt apărători ai „păcii”, după cum ţinea să sublinieze maestrul jedi, Mace Windu, C.S. Palpatine; o "pace" impusă cu şi prin: Sabia de Lumină, subterfugiile „luminate" şi "albe” ale Forţei, perfizie militară (incluzindu-se aici crearea de armate clonate, astfel încălcîndu-se practic orice fel de etică socială – nu şi militară – contemporană!), dar şi prin spirit de sacrificiu suprem în numele „libertăţii” şi/sau „democraţiei”. Totuşi, un jedi putea fi altruist pînă la extreme, aşa cum politica internă a Ordinului i-o solicita. Or Anakin a fost aidoma celorlalţi jedi în devoţiune (nu şi-n atitudine!)... pînă la un punct, respectiv pînă cînd i s-a negat dreptul la păstrarea fericirii personale: pe senatoarea Padmé Amidala, fosta regină a Nabooului, o planetă – cheie a R.G.; "cheie" prin prisma suportului politic pe care reprezentanţii senatoriali nabooiani îl puteau acorda C.S. nou-ales, respectiv lui Palpatine.


"Trezirea"

În episodul care marchează însă emergenţa lui Vader dinlăuntrul psihismelor frustrate ale lui Anakin, fostul padawan se găseşte atras într-o capcană temeinic orchestrată de către Palpatine; capcana era aceea de a-l executa ilegal pe contele Dooku, care fusese învins şi dezarmat în duel. Momentul decefalizării lui Dooku a reprezentat pentru cel executat inclusiv un moment antemortem de "luminare", deoarece el, deşi cunoştea faptul că sithii nu acţionează decît prin trădare, inclusiv la nivel de microgrup, atingîndu-se astfel de grade paroxistice încît cavalerii sith să se asasineze reciproc (rareori aceştia se duelau - toate aceste acte de trădare ale Ordinului "Sith" constituind baza ritualului ascensiunii (a unui ucenic la rang de maestru -), nu şi-a putut crede auzului cînd maestrul său, Palpatine/Sidious, l-a îndemnat pe călăul sau potenţial, Anakin, să-l execute. Prin urmare, Dooku, pe cît de versat era în arta jedi ("versat" în sens negativ aici – pervertit -), fiind el însuşi nevoit să nu se mai considere cavaler al acelui Ordin (Jedi), pe care-l analoga cu corupţia senatorială şi economică a R.G., devenind lord sith, s-a dovedit a fi un idealist politic convins. Acelaşi idealism, dus uneori pînă la extrem, îl va comporta şi Anakin/Vader, însă peste ani, şi se va simţi la fel de trădat de către maestrul său cel nou, lordul Sidious, la rîndu-i, fost ucenic al lui Darth Plagueis, pe care Sidious a fost nevoit să-l ucidă-n somn ca să fie sigur că va deveni maestru. Executîndu-l ilegal pe Dooku, aşadar, Anakin şi-a "sădit" proprii "muguri" ai urii care-l vor "macera" dinlăuntru.

Contele, paradoxal, reprezenta o primejdie excesivă, astfel încît să mai poată fi lăsat în viaţă pentru tribunal sau curte marţială deşi acesta nu-i putea influenţa pe toţi judecătorii şi/sau senatorii Republicii, deoarece doar Sidious avea puterea necesară pentru a face asta, dar n-ar fi dorit oricum să-l scape, în eventualitatea capturării sale.

Acest maestru sith (Sidious) nu dorea decît un nou ucenic; îl dorea pe Anakin Skywalker, mai mult decît pe oricine altcineva să-i fie "succesor" (în realitate, Palpatine/Sidious dorea să nu aibă decît "mîini drepte", "pioni" în "cruciada" sa aparent nebună pentru putere şi/sau viaţă veşnică... personală) folosindu-se de ura (ne-)temperată a tînărului jedi; o ură direcţionată împotriva convenţiilor birocratice cărora jedii camarazi lui s-au dedicat aproape "trup şi suflet", în mod similar politicienilor, cel puţin în mare parte dintre cazuri.

De cele mai multe ori, un jedi ar fi "negociat" cu inamicul său prin mînuirea Sabiei de Lumină, în special, dar măsurile politice ale Senatului le intersectau, de cele mai multe ori, pe cele adoptate de către Consiliu, şi invers. Mai mult, Consiliul avea drept de interpelare a politicii senatoriale, deşi nu reprezentau decît o sectă religioasă. Prin urmare, puterea teocratică în universul lucasian stelar belicos este pusă la mare preţ de către regizor.

De ce? Fiindcă, în nenumărate cazuri, s-a dovedit cum organele de conducere de tip religios ale statelor (necontînd aici statutul acestora – suverane sau suzerane -) au avut continuu un rol determinant în politicile acestora externe. Iar unele dintre acele decizii, adoptate de către liderii religioşi ultraconservatorişti, au comportat un fond metapolitic, de tip social.

Desigur, multe dintre organele de conducere de tip teocratic au fost captivate de mirajul puterii, şi astfel s-au născut dictaturile, or este posibil, ca Lucas să fi dorit întocmai conturarea inutilităţii menţinerii "ştreangului" teocratic într-un stat de drept.

Este perfect conceptualizabil ca declinul Ordinului Jedi sa fi fost inevitabil, ca Luke, fiul trădătorului Skywalker, să conştientizeze, apoi, greşelile Consiliului, excesele acestuia, şi să fi reorganizat Imperiul într-o Nouă Republică Galactică (N.R.G.), de tip cu adevărat capitalist; o formă de guvernămînt unde abuzurile, în mod inevitabil, îşi vor fi făcut simţit "glasul".


"Pionii" şi prestigiul

După ce Anakin, revenit victorios "acasă" (pe Coruscant, nu pe Tatooine!), alături de maestrul său, Obi-Wan, precum un Cezar în carul triumfal revenit dintr-o campanie purtată împotriva Egiptului, C.S. Palpatine îl gratulează şi flatează pînă la extrem pe tînărul jedi snob, care începe să se autoconsidere îndreptăţit pentru a putea accede la rangul de maestru jedi, la sugestia mentorului său.

Chemat de urgenţă în biroul Cancelarului Suprem, lui Anakin i se "oferă", de către Palpatine, onoarea de a deveni reprezentantul principal al Republicii în C.J. Cu alte cuvinte, un maestru jedi. "Mutarea" aceasta a reprezentat o lovitură de teatru puternică pe scena Consiliului care, astfel, s-ar fi văzut nevoit să-i scadă prerogativele executive lui Yoda, maestrul jedi unanim acceptat de către R.G., ales ca figură religios – politică principală a democraţiei republicane galactice. Ar fi însemnat, mai profund decît o simplă mişculaţiune politică, destabilizare pentru Republică, mai ales fiindcă Anakin nu deţinea suficientă experienţă politică; metodele sale erau mai degrabă belicoase decît politice, or Yoda, care chiar dacă apelase deseori la stratageme militare pentru a respinge atacurile armate ale droizilor, preferă soluţiile diplomatice.

Lovitura cea mai mare survine, însă, în momentul în care maestrul Windu, unul dintre puţinii maeştri jedi cu putere decizională ce-o putea egala pe cea a lui Yoda, îi "refuză" oficial orice fel de promovare în Consiliu lui Anakin, mai ales fiindcă acea "promovare" era o sugestie autocratic adoptată şi emisă de către dictatorul coruscantin, prezentîndu-i explicit situaţia proprie eroului naţional "orbit" de faimă şi aplauze: "[...] Eşti în Consiliul acesta, dar nu-ţi acordăm rangul de maestru! [...]". Din nefericire, Anakin nu a înţeles faptul că Windu îl testa de faţă cu ceilalţi maeştrii jedi, ca să-i constate oficial determinarea de a accede în funcţie; or, din moment ce Anakin dorea mai mult decît orice funcţia, reacţia lui a fost una violentă verbal, exact cum nu ar fi trebuit să fie: "[...] Cum poţi fi în Consiliu, dar să nu devii maestru!? [...] Este insultător! [...]". Testul fusese picat, aşadar.

În mod paradoxal, C.S. Palpatine cunoştea faptul că, în cele din urmă, lui Anakin i se va fi oferit rangul mult-visat, testul lui Windu fiind doar atît: un test; în schimb, s-a folosit de fondul masiv de frustrări pe care tînărul cavaler îl comporta în sinea-i, şi a reuşit să-l întoarcă împotrivă Ordinului său, inclusiv în a-l transforma în asasinul propriilor maeştri şi padawani de grupă mică.


"Asasinul" din fiecare

Toate asasinatele politice de mai tîrziu ale lui Vader au fost comise în numele unor termeni iluzorii precum... "pace" şi "stabilitate" în cadrul I.G. Chiar şi reorganizarea republicana galactică în imperiu a reprezentat, de ce nu, un pas în direcţia aceloraşi "idealuri" (conceptele în cauza pot deveni, într-adevăr, idealuri, dar în mintea lui Sidious nu reprezentau decît nişte simple instrumente pentru obţinerea unei puteri metaautocrate).

Vader, mai mult decît atît, nu era tiranul pe care Sidious îl lăsa să se întrevadă, de fapt; aproape fiecare mişcare a acestui om puternic dualizat beneficia de "binecuvîntarea" maestrului său sith. Or dacă metodele represive ale lordului "întunecat" puteau atinge paroxismul, împăratul superviza şi oferea "dezlegare" respectivului său "badigard" fiindcă astfel putea fi Vader considerat, prin extensie.

De ce, trivial gîndind, un om poate recurge la astfel de acte monstruoase, acestea fiind duse pînă-ntr-atît cît să cadă victime copii? Un răspuns lamentabil l-ar putea constitui acela conform căruia Anakin era peste măsură de îndrăgostit, şi dorea ca Padmé să nu moară niciodată, iar pentru ca acest deziderat să fie înfăptuibil, era "nevoie" ca el să destabilizeze Forţa; era "nevoie" ca Anakin să-i ucidă pe padawanii – copii, precum şi pe cei adulţi; era "nevoie" ca el să devină un ucigaş neprovocat (cu "sînge rece").

Yoda îl avertizase pe tînărul padawan impulsiv asupra faptului că moartea este ceva firesc, dar teama lui Anakin de a da greş a doua oară (prima a fost cînd mama lui, Shmi, a fost schingiuită pînă la moarte de către tuskenii tatooineani) era prea mare. La moartea mamei sale, Anakin s-a simţit vinovat faţă de aceasta, vinovat din cauza faptului că a fost neputincios în a o salva pe unica persoană care l-a înţeles cu adevărat (cel puţin pînă la capitolul "Forţă"), cît timp au fost în sclavie, pe Tatooine. În plus, lui Anakin îi era teamă de propria-i moarte.

Ca să se pună în balanţă cele două temeri semidistincte, este un pic mai dificil, or ceea ce se cunoaşte deja din drama lăuntrica a lui Anakin/Vader (chiar şi ca tiran sith, Anakin încă mai "lupta" cu temătorul de Vader, îndeosebi în privinţa sentimentelor sale pentru cei doi copii proprii) este anume faptul că impulsivitatea sa l-a caracterizat timp de-o viaţă (pe cind devenise Vader, Anakin se mai "temperase", însă), iar această latură (cu adevărat "întunecată") a impiedicat luciditatea să-l domine.


Sentimentul "datoriei"

Palpatine era deosebit de abil în privinţa manipulării minţilor "fragede", precum era cazul lui Anakin, deşi experienţa sa combativă ar fi trebuit să-l "trezească" mai demult pe tînărul padawan în privinţa "strategemelor" politicianiste, inclusiv în privinţa celor (pro-)republicane. Nu a fost să fie astfel, deoarece timpul liber Anakin şi-l petrecea gîndindu-se la "iubirea vieţii sale", nu la menţinerea echilibrului lăuntric personal al Forţei. Acest mod de viaţă l-a destabilizat complet, şi a fost mult mai facil pentru C.S. Palpatine să-i perverteasca credourile religioase şi politice,mai ales.

Ce înţeleg prin "pervertire"? Palpatine plasa, de exemplu, continuu accentul pe sentimentul datoriei supreme faţă de aceleaşi principii eticizante republicane: păstrarea democraţiei în sînul Republicii, cel puţin. Doar că această democraţie nu era deloc cea autentică, care înainte respecta dreptul la păstrarea şi apărarea individualităţii cetăţeanului de rînd, precum şi pe cel la păstrarea şi apărarea activităţii politice liberale (cu drept de interpelare în Senat); nu, era vorba despre autocratism.

Odată ce subterfugiul acesta, emergizat din însăşi mania Cancelarului pentru putere social – politica, nu a fost perceput defel, Anakin a devenit, la rîndu-i, "apărătorul" acelei "democraţii" republicane. Iar, tot din "necesitate", republica a fost "corect" reorganizată în imperiu, dar acesta nu a avut nimic de spus în (de-)favoarea formării noului organ de conducere (a celui imperial), ci doar mentorul său, Palpatine/Sidious, a avut. Pur şi simplu, a aprobat fiecare măsură a lui Sidious.

Duplicitarismul Cancelarului/lordului – maestru sith a atins paroxismul cînd acesta a declanşat, păstrîndu-şi anonimatul de ambele părţi, războaiele dintre R.G. şi Confederaţia Sistemelor Independente (C.S.I. - a nu se confunda cu C.S.I.-ul actual... prea mult!), condusă de către cavalerul jedi renegat, contele – lord sith, Dooku. În alianţă cu C.S.I., Federaţia şi Ghilda de Comerţ (F.C. şi G.C.), împreună cu Sindicatul Tehnologic (S.T.) şi Clanul Interbancar (C.I.), contele a pornit ofensiva militara şi financiar – bancară împotriva vechilor structuri; de fapt, acestea erau "vechi" doar în imaginaţia contelui, care deja se considera vreun "pion" important în "schema" lordului Sidious.

Este, de-asemeni, interesant faptul că Sidious şi-a menţinut anonimatul faţă de liderii separatişti, şi extrem de interesant este că aceştia s-au încrezut într-un finanţator mizantrop "anonim", precum era Palpatine. Liderii separatisti, cu excepţia lui Dooku, care şi el îşi asumase identitatea sith de Tyranus, credeau şi... nu cercetau(!), iar acest aspect îmi aduce cumva aminte de situaţia actuală din Orientul Mijlociu, de (minor) exemplu.

De pilda, agresivitatea C.S. Palpatine împotriva proprie-i sale Republici poate fi analogată cu cea a S.U.A. la adresa lor însele, în context internaţional, pornindu-se de la momentul istoric "11 Septembrie". De-altminteri, se cunoaşte deja faptul că în Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A. - A.C.I. (C.I.A., en.) şi, eventual, în Agenţia de Securitate Naţională a S.U.A. – A.S.N. (N.S.A., en.) au existat "cîrtiţe" şi trădători abominabili, care nu au acţionat la timp, deşi au ştiut dinainte de planurile "al-Qaeda", iar organizaţia "terorista" în cauza a fost, pîna nu demult, aliata S.U.A. precum şi a aliaţilor acesteia.(!)

Palpatine poate fi, în contextul "umilităţii" sale politice, analogat cu o alta figură politică faimoasă de pe scena internaţională contemporană; rămîne la latitudinea cititorului să "ghicească" politicianul în cauză, însă.

Un politician care "iubeşte" democratia R.G. mai mult decît orice, şi care-şi "dedică" viaţa unui scop "prea înalt", respectiv: exterminarea "trădătorilor" Republicii, or el însuşi era principalul trădător al acesteia; ceilalţi s-au raliat "cauzei" doar pentru profit. În acest context, care ar fi fost profitul direct al lui Palpatine?

"[...] Sidious considera realmente faptul că poate descoperi secretul vieţii fizice eterne sau era doar un pretext ingenios clădit şi structurat pentru a-l atrage pe Vader de partea sa? [...]", ar putea suna cea de-a cincea întrebare.

De era sau nu obsedat de acest aspect, este extrem de dificil de răspuns, mai ales din pricina faptului că trebuie ca să fi fost suficient de raţional încît, sub aparenta sa nebunie, să fi conştientizat faptul că viaţa veşnica fizică nu poate fi atinsă, precum nici stabilitatea socială perfectă pe care o reclama continuu lui Vader. Totul era "necesar" şi "cum trebuia" în Imperiu.

În plus, raţionamentul lui politic, vechi de decenii, cu siguranţă că i-au emergizat cele mai rafinate subterfugii ale logicii umane, iar poziţia sa privilegiată în Senat nu şi-ar fi putut-o menţine fără această "busolă" a minţii sale. Un nebun niciodată nu va fi în stare să preia puterea supremă în Stat. Aşadar, "Qua de causa!?" în cazul lui Sidious, dacă nu era iraţional?





PRO-POZIŢII





CONTACT 2006

Györfi-Deák György


Din când în când, descoperim că mintea umană pătrunde mai repede în cosmos decât ochii noştri, surprinzându-ne cu lucruri de care ştiam, dar nu le conştientizam. Jonathan Swift scrisese în 1726, în cea de-a treia călătorie a lui Gulliver, că planeta Marte are doi sateliţi, cu mult înainte ca ei să fie descoperiţi (1877). Cu douăzeci de ani în urmă, astronomul american Carl Sagan a scris romanul „Contact”, unde pământenii descopereau o civilizaţie extraterestră, aflată într-un stadiu avansat de evoluţie, pe o orbită din jurul stelei Vega. Acest astru se află la 26,5 ani lumină depărtare de noi, este de trei ori mai mare şi de 50 de ori mai luminos decât Soarele.

Iată că în urmă cu câţiva ani, în decembrie 2003, astronomii britanici au anunţat că în jurul astrului din constelaţia Lira se roteşte cel puţin o planetă de tip terestru, deci ficţiunea tinde să devină realitate. Descoperirea a fost făcută de Mark Wyatt şi colegii săi de la Astronomy Technology Centre, care au studiat Vega cu ajutorul unei camere foarte sensibile, denumite SCUBA (Submillimetre Common-User Bolometer Array), amplasată în James Clerk Maxwell Telescope din Hawaii. Planetele n-au putut fi observate direct, datorită unui nor format din gaze îngheţate şi praf cosmic care le ascund, dar neregularităţile înregistrate în structura acestei perdele susţin ipoteza existenţei lor.

Genialul astronom Carl Sagan s-a născut la 9 noiembrie 1934, în Brooklyn, New York. Datele sale biografice se găsesc în mai multe lucrări de referinţă, dintre care v-am recomanda Marea Enciclopedie SF a lui Peter Nicholls şi John Clute. Până în 2006, i-au apărut în româneşte volumele de eseuri ştiinţifice „Creierul lui Broca. De la pământ la stele” (Editura Politică, Bucureşti, 1989) şi „Balaurii Raiului - consideraţii asupra evoluţiei inteligenţei umane” (Editura Elit, Bucureşti, probabil 1996). Un alt eseu se găseşte în antologia „Exista alte fiinţe în cosmos?” (Editura Politică, 1986), care cuprinde texte fundamentale despre problematica comunicării sau căutării inteligenţelor extratereste (CETI, SETI), selectate de universitarul timişorean Toró Tibor, azi membru al Academiei Române.

La începutul anilor '80, TVR a difuzat serialul ştiinţific „Cosmos”, o călătorie imaginară prin Univers în 13 episoade, unde telespectatorii au hoinărit printre stele şi galaxii, ghidaţi de Carl Sagan. În primul episod, „The Shores Of the Cosmos” (Ţărmurile Cosmosului), astronomul a prezentat „calendarul cosmic”, comprimând cele 15 miliarde de ani scurse de la Big-Bang în cele 365 de zile ale unui an terestru şi s-a plimbat pe culoarele Bibliotecii din Alexandria, reconstruită tridimensional cu ajutorul calculatorului electronic. În ultimul, „Who Speaks For Earth?” (Cine vorbeşte în interesul Pământului?), avertiza asupra pericolelor precum armele nucleare, poluarea mediului, efectul de seră, dezechilibrele ecologice.

Serialul a marcat o întreagă generaţie, fiind văzut de peste 500.000.000 de oameni din 60 de ţări, iar impresia s-a păstrat peste ani şi ani. Constantin Cozmiuc îl aminteşte în strania povestire „Poetul la masa de smarald” (1986):

„Din poemul «Nemurire» avem unele indicaţii că materialul este comun: «Avem în noi / cerescul noroi», după cum remarca şi Carl Sagan în Cosmos că suntem alcătuiţi din «pulbere de stele» şi că atomii ce ne alcătuiesc au fost martorii începutului lumii.”

Ideile prezentate la televizor au fost reluate într-o carte, intitulată tot „Cosmos”, devenită un best-seller internaţional, rămas vreme de 70 de săptămâni în topul cotidianului „The New York Times”. În 1981, savantul s-a căsătorit cu Ann Druyan (cea de-a treia soţie), împreună cu care a scris o carte despre comete, cu referire aparte la cometa Halley („Comet”, 1985).

Se pare însă că a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de ea mai devreme, în 1980, în vreme ce au lucrat împreună la proiectul unui film artistic, pentru care i s-au oferit de la început, „pe nevăzute”, 2 milioane de dolari. Potrivit mărturiei lui Carl Sagan, Ann Druyan a realizat cea dintâi schiţă a subiectului şi a personajelor centrale, iar apoi s-a ocupat de corectura şpalturilor. A fost prima versiune a romanului „Contact”, publicat tot în 1985.

Filmul a fost terminat abia în 1997, în anul de după moartea savantului (20 decembrie 1996). Regia a fost semnată de Robert Zemeckis („Forrest Gump”). În rolul lui Ellie Arroway, astrofiziciana pasionată de comunicarea cu inteligenţele extraterestre (CETI), a jucat Jodie Foster, care a fost recompensată cu un premiu Saturn pentru rol feminin. De altfel, pelicula a fost nominalizată pentru Premiul Oscar şi a adunat o valiză de alte premii.

Iată deci cartea de vizită a volumului proaspăt apărut la Editura Nemira, în traducerea lui Radu Pavel Gheo. Apariţia m-a surprins: o dată pentru că editura a schimbat formatul colecţiei Nautilus, făcându-le să semene cu cele din colecţia „Fahrenheit” de la RAO (de altfel şi Paralela 45 a adoptat o politică asemănătoare); a doua oară, pentru că era mult mai voluminoasă decât ediţia maghiară. Misterul s-a lămurit repede. În timp ce Radu Pavel Gheo a realizat o traducere integrală, versiunea ungurească era una cenzurată, din care lipsesc mai multe pasaje, ba chiar capitole întregi.

În vreme ce „glumiţele” lui Vasili Gregorovici Lunacearski, zis Vaygay, pe seama intelectualilor care se uită la striperiţe au rămas neforfecate, discuţiile despre „calităţile relative ale celor două sisteme politice”, despre libera circulaţie a savanţilor, despre bomba termonucleară detonată în Novaia Zemlia, despre faptul că sovieticii considerau revoluţia maghiară din 1956 drept „o revoltă organizată de criptofascişti”, au dispărut. Am pierdut şi anecdota cu „pericolul galben”: dacă întreaga frontieră dintre China şi Uniunea Sovietică va fi ocupată de soldaţi chinezi, stând umăr lângă umăr, cât mai mai dura până când, presaţi de creşterea demografică, se vor năpusti cu toţii peste graninţă? Paradoxal, răspunsul corect este: o veşnicie. Explicaţia e simplă, staţionarea atâtor soldaţi pe graniţă va reduce automat rata natalităţii.

Vaygay mai are şi alte vorbe de duh, trecute la index de cenzură, precum: „Celor care beau fără să toasteze noi le spunem alcoolici”.

Ca atare, traducerea românească a romanului lui Sagan a constituit pentru mine o surpriză plăcută, un prilej de meditaţie asupra subiectelor tabu din anii '80. Pentru tânăra generaţie, el poate fi ceva mai mult: un imbold către înţelegerea firii umane, a rostului nostru, a locului pe care-l ocupăm într-un Univers populat şi de alte fiinţe inteligente.


Despre:
Carl Sagan - Contact
traducere de Radu Pavel Gheo
Editura Nemira, Bucureşti, 2006





UN ALT CONTACT RATAT

Györfi-Deák György


Generaţia noastră şi a părinţilor noştri a învăţat limba rusă în mod obligatoriu, pentru că, argumentau profesorii de specialitate, „dacă ştiai ruseşte te puteai înţelege peste tot, şi în Ungaria, şi în Germania". Haraşo, cum zice o vorbă din vechime: „fiecare pasăre pe limba ei piere". Cine vroia să fie privit chiorâş de tovarăşii din „popoarele vecine şi prietene" n-avea decât să-şi încerce norocul.

Bineînţeles, când a debutat „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice", autorii ruşi au fost printre primii publicaţi: Ghenadi Altov, Gleb Anfilov, Alexandr Beleaev, A. Dneprov, Ivan Efremov etc. Datorită strădaniilor lui Adrian Rogoz, hapul amar al conchistei culturale proletcultiste a fost mult îndulcit şi cititorii români au avut parte de răsfăţul unei serii de lucrări sovietice cu adevărat antologice, incomparabil mai bune decât imitaţiile produse pe bandă rulantă de scriitorii „angajaţi" de la noi.

Fraţii Arkadi şi Boris Natanovici Strugaţki s-au numărat şi ei printre cei aleşi. Din câte ştim, întâi a fost „Extraordinara aventură a lui BIS", publicată în CPSF 87; apoi a apărut în CPSF 112 „Acupunctură neutrinică"; iar în CPSF 138 „Cheia timpului" şi „Conul alb al Alaidei".

După ce regizorul Andrei Tarkovski a realizat în 1979 celebra „Călăuză" (Stalker), fragmente din scenariul filmului au fost traduse de Corneliu Vlădoreanu şi publicate în câteva numere din „Biblioteca Anticipaţia", suplimentul revistei „Argeş" din Piteşti (cunoscut şi sub denumirea de „Antarg"). Odată cu apariţia „Almanahului Anticipaţia", au ajuns la fanii SF şi marile romane: „Picnic la marginea drumului" (1985), „A doua invazie a marţienilor" (1988), „Piciul" (1990). „Un miliard de ani până la sfârşitul lumii" a fost inclus în antologia „Povestiri despre invenţiile mileniului III" (1986). Editura Nemira a publicat celelalte romane, începând cu cele scenarizate şi difuzate de Dan Ursuleanu la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine", precum „Scarabeul în muşuroi" (1993) şi „Valurile domolesc vântul" (1994).

De câţiva ani, fraţii Strugaţki au început să fie reeditaţi la Editura Paralela 45. Alături de lucrările clasice, au fost traduse noi romane, precum „Lunea începe sâmbăta" (descris ca „un basm pentru tinerii oameni de ştiinţă", care va fi descoperit cu uimire şi plăcere de fanii lui Harry Potter) ori „Oraşul damnat", despre care a scris Liviu Radu în „O alegorie tragică" (Pro-Scris 3 (21-22)/ 2003).

Faptul că Andrei Voronin, eroul din distopia „Oraşul damnat", s-a transformat din gunoier în poliţist şi a investigat o serie de morţi suspecte, mi-a adus aminte de un alt roman SF al autorilor ruşi, unul poliţist, publicat în 1969: „Hotelul «La alpinistul mort»".

Cartea a fost ecranizată în 1979, sub regia lui Grigori Kromanov, cu un grup de actori din Estonia în rolurile principale: „'Hukkunud Alpinisti' hotell" (versiunea americană: „The Dead Mountaineer Hotel”, denumire şi a unui joc pe calculator). La începutul anilor '80, într-un articol din revista „Sputnik", pelicula era amintită printre filmele SF de succes realizate în Uniunea Sovietică, laolaltă cu „Solaris" sau „Călăuza", cu toate acestea, nu ştiu să fi rulat în cinematografele noastre. Prezentarea filmului de pe Internet Movie Data Base (http://www.imdb.com/title/tt0204526/) specifică drept limbă estoniana (nicidecum rusa), deci se prea poate să fi contat lipsa unui bun cunoscător al limbilor baltice, pentru realizarea subtitrării. Pe de altă parte, în perioada respectivă Nicolae Ceauşescu limitase drastic fondurile destinate importurilor şi, punând comunismul românesc sub semnul naţionalismului, se izolase faţă de „tovarăşii de luptă" din Răsărit.

Se pare că până în prezent romanul n-a fost tradus şi publicat în româneşte. Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia maghiară din 1981, tălmăcită de Iván Földeák, apărută în colecţia Kozmosz Könyvek, îngrijită de Péter Kuczka, care a scris şi postfaţa. Am căutat pe internet existenţa unor versiuni în alte limbi. Georges T. Dodds susţine pe SFsite.com că romanul n-a fost tradus în engleză. Textul poate fi găsit în original (în limba rusă) la adresa: http://www.lib.ru/STRUGACKIE/hotelalp.txt.

Ca şi „extravagantul Conan Doi" al lui Vlad Muşatescu, inspectorul Peter Glebski e un detectiv obosit, aflat în căutarea un refugiu liniştit, unde să-şi tragă suflarea după existenţa zbuciumată din marele oraş. Şeful său, inspectorul Zgut, i-a recomandat hotelul „La alpinistul mort" din Valea Gâtul Sticlei, renumit pentru rachiul curativ preparat de cabanierul Alec Snevar. Acesta era ajutat de Caisa, o fată dolofană şi prostuţă, şi păzit de Lale, un câine uriaş din rasa de Saint Bernard. Cabana avea 12 camere, unele libere, altele ocupate de iluzionistul Du Barnstockre şi nepoata sa Brunet, fizicianul Simonet, excentricul milionar Albert Mozes şi soţia sa Olga. Toţi s-au străduit cu mult zel să-şi convingă vecinii că hotelul e bântuit de fantoma unui alpinist decedat în urma unei prăbuşiri de la mare înălţime. După ce inspectorul a fost cazat, în caldul refugiu din creierul munţilor au sosit încă doi turişti, impunătorul Olaf Andwarafors şi pseudo-inspectorul social Hinkus, chipurile grav suferind de plămâni, în realitate banditul Ureche.

Demascarea lui a fost provocată de descoperirea „cadavrului" lui Olaf. Evident, el a fost găsit într-o cameră închisă cu cheia, din interior. „Mortul" avea un miros ciudat şi gâtul răsucit cu brutalitate, de unde concluzia că probabil întâi a fost drogat sau otrăvit, iar apoi omorât. Deşi fereastra încăperii era deschisă, zăpada de pe acoperişul dinaintea ei ori de pe streaşina de deasupra era neatinsă.

Rezolvarea cazului a apărut în momentul când, ghidat de inteligentul Lale (era un câine care înţelegea trei limbi străine), inspectorul Glebski a descoperit un revolver ciudat, de mare putere şi precizie, încărcat cu gloanţe de argint. Strâns cu uşa, falsul Hinkus a recunoscut că a fost trimis să-l găsească pe „Belzebub", tovarăşul de fărădelegi al Campionului, de fapt un extraterestru sosit ca observator pe Pământ, împreună cu robotul său polimorf. Întrucât nu s-a descurcat nicicum cu politica locală, străinul s-a înhăitat cu nişte răufăcători, aflaţi în solda unui fost „Hauptsturmführer" nazist, devenit între timp senatorul Goldenwasser.

De fapt, Olaf cel „ucis" era şi el un robot, dar al unui alt extraterestru, Luarvik L. Luarvik, victimă grav rănită de o avalanşă. În final, a rezultat că „misterioasa crimă din camera închisă" a fost provocată de o banală descărcare a acumulatorilor, iar rotirea capului cu 180 de grade reprezenta semnul că mecanismul trebuie realimentat.

Evident, în momentul când a aflat despre existenţa extraterestrilor, Glebski a crezut că sunt nişte spioni galactici, puşi să pregătească o invazie şi a încercat să-i pună sub lacăt. Ei au reuşit să fugă cu ajutorul lui Simonet, om de ştiinţă bucuros să afle că în Univers (ori în spaţiile paralele) există şi alte făpturi raţionale. Cum însă Ureche a apucat să-şi anunţe şeful, bandiţii au venit în grabă cu un helicopter (şoseaua fusese blocată de avalanşă) şi i-au surprins pe fugari, împuşcându-i fără milă. Ca să-şi ascundă crimele, ticăloşii au încărcat trupurile în aparat şi au tulit-o de la locul faptei. Se pare însă că, ulterior, unul dintre roboţi şi-a revenit în timpul zborului şi s-a răzbunat, deoarece la un moment dat elicopterul s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în mod misterios.

Ca şi în celebrul „Picnic la marginea drumului", păţania de la hotelul „La alpinistul mort", rebotezat „La zombiul interstelar", pune sub semnul întrebării premiza că omenirea ar fi capabilă să realizeze un contact reuşit cu alte inteligenţe.





„OMAGIUL“ REVIZUIT AL UNEI REEDITĂRI

Cătălin Ionescu


Dacă numărul acesta din Pro-Scris nu ar fi fost urmărit de umbra unei anume rebeliuni, articolul care urmează ar fi fost un soi de articol omagial.

De ce nu, la urma urmei? Robert Silverberg este unul din „monştrii sacri“ ai science fiction-ului american. Născut în anul 1935 (15 ianuarie, în Brooklyn, New York) a publicat primul roman în anul 1955, pentru ca un an mai târziu să primească primul său premiu Hugo. Mai departe, scrie, după propriile sale aprecieri, aproximativ un milion de cuvinte pe an, vreme de 4 ani. În 1959, datorită dezinteresului pentru science fiction, Silverberg se va orienta către alte direcţiii literare, de la studii istorice la... pornografie (Grolier Science Fiction Encyclopedia estima, in 1995, că Robert Silverberg a scris între 100 şi 150 de romane erotice sub semnătura Don Elliott sau alte pseudonime necunoscute).

Cartea „omagiată“, primită prin bunăvoinţa traducătorului, este „Vatican, ultimul conclav“, o colecţie de povestiri apărută în original în anul 1976, sub titlul "The Best of Robert Silverberg". Volumul a apărut de curând în limba română la Editura Nemira, Colecţia Nautilus, în traducerea lui Dan Popescu - ediţia a II-a, revizuită.

Şi, dacă dăm deoparte ironia pe care o voi explica puţin mai târziu, am avea toate motivele să vorbim de bine acestă ediţie. Care conţine 10 povestiri, aranjate cronologic: „Drumul spre noapte“ (1954), „Omul cel cald“ (1957), „Să vezi omul invizibil“ (1962), „Al şaselea palat“ (1964), „Muştele“ (1965), „Hawksbill Station“ (1966), „Pasagerii“ (1967), „Aripi de noapte“ (1968), „Dansul soarelui“ (1968), „Vatican, ultimul conclav“ (1971). Cu un cuvânt înainte de Barry N. Malzberg şi cu o scurtă prezentare a fiecărui text scurt de către autor, volumul de povestiri „cele mei bune“ este, fără îndoială, o piesă de rezistenţă, o carte de referinţă în istoria science fiction-ului.

O carte ajunsă la ediţia a doua, revizuită... Desigur, necesitatea unei noi ediţii nu este un motiv de ironie. După 12 ani de la prima apariţie (1994), este normal ca un best-seller să fie reeditat. În SUA, marile titluri sunt reeditate ani de-a rândul, spre deliciul miilor de cititori. Cât de firesc este însă acest lucru în România, mai precis la Editura Nemira?

Robert Silverberg, Nemira 1994Din păcate, politica editorială Nemira este, în această direcţie, departe de normalitate. Pentru că prima ediţie, apărută în 1994 purta, pur şi simplu, alt titlu: „Pasagerii“. Şi, pentru ca revizuirea să fie cât mai „completă“, s-a „revizuit“ şi titlul ultimei povestiri, cea care dă, în ediţia a doua, şi titlul cărţii, de la „Veşti bune de la Vatican“ la „Vatican, ultimul conclav“ (în original "Good News from the Vatican" - „traducerea“, mai curând „licenţa“ Nemira - pentru că nu-mi închipui că traducătorul Dan Popescu ar avea ceva de-a face cu aceasta „afacere“ - este de-a dreptul deplasată!)

Deci, dragi prieteni, nu pot decât să vă recomand atenţie sporită atunci când răsfoiţi un volum Nemira. Cazul nu este defel singular, şi intenţia de „învăluire“ a cititorului este mai mult decât vizibilă: primul volum din seria „Lumea fluviului“ a lui Philip José Farmer nu se mai numeşte „Înapoi la trupurile voastre răzleţite!“, ca în 1996, ci „Fluviul vieţii“ (interesantă traducere a originalului "To Your Scattered Bodies Go!"), romanul lui Gregory Benford nu se mai intitulează „Natură moartă cu timp“, ca în 1995, ci „Timperfect“ (în original "Timescape"). Şi dacă aşteptaţi cumva urmarea seriilor începute în anii '90 (eu tot sper să citesc măcar volumele 4 şi 5 ale „Lumii fluviului“, dacă nu şi volumele colaterale), se pare că mai aveţi de aşteptat, chiar dacă - să semnalăm totuşi şi un fapt pozitiv - în seria Ender au apărut apărut volumele 4 şi 5, respectiv „Copiii minţii“ şi „Umbra lui Ender“...

Trăgând linie şi adunând: dacă nu aţi citit titlurile seriei Nautilus cea nouă, vi le recomand cu căldură, volumul lui Robert Silverberg, de pildă, este o piesă de rezistenţă. Dacă însă aveţi în biliotecă volumele colecţiei vechi, deschideţi bine ochii dacă vreţi un titlu nou: Nemira, într-o goană disperată după cititori, are o viziune personală a ceea ce înseamnă o ediţie revizuită...





PRO-GRESII





euROcon 2001

(textul original)


Jonathan Cowie


Romania 2001 was a complete change of tempo not only for Eurocons, but many other conventions. Romania, as mentioned had previously run the 1994 Eurocon (Timisoara) mega-happening and indeed that event not only saw around a thousand formal attendees but also literally scores of thousands attend the convention's laser-lit rock concert in the city square (so probably holding the World record for the largest attended SF convention programme item!). However 2001 was very different, but no less an experience. It was originally bid to be held in a new hotel in Calarasi, a border town with Bulgaria near the Danube, and there was rumour that Bulgaria might run a complementary convention a couple of miles away on their side of the river in Silistra. That would have been a tremendous achievement. Alas the main convention organiser tragically died the previous year and so plans changed. Instead the convention merged with the SF and science camp, Atlantykron, that is held each summer on a small island just inside the Danube World Heritage Biosphere Reserve and in the shadow of the 2,000 year old remains of a cliff top Roman fortress. Atlantykron itself usually lasts two weeks but this time had the Eurocon was tagged onto the end. This basically meant that the camp was a little longer than usual and also got half a dozen foreign guests and a couple of foreign fans. Most of the Romanians plus one Roberto Quaglia (It) and a couple of the guests, camped with over a hundred Romanians on the small wooded island together with a generator, science tent, video screens and light and sound systems. Two barges provided additional operations space and the Romanian river police had a launch that served as coast guard for those swimming and security (not that any was required). The 2001 Guests of Honour were Norman Spinrad (US/Fr), and Joe Haldeman (US). Special Guests were Ion Hobana (Ro), Barry Shavrin (a UK science TV producer), David Anderson (of the US Time Travel Research Center) and myself. The guests and a couple of Romanians from the other end of the country stayed in a hotel 12.5 (20 kilometres) miles away and were bussed in each day and then had a short five minute boat journey. The only downside for the campers was that the basic hygiene facilities had been miscalculated so that if you had to go you went en naturel. This provided a stark contrast when set against the science tent with its computers radio-linked (we were told - appropriately Clarkean for 2001 - by satellite) to the internet, and meteorological equipment. Finally, the night skies away from any urban lights and industrialization were clear with a dazzling Milky Way meandering over the Danube below. The 2001 experience was completed, not just with the internet connection from the heart of the wild but, one night when space station Freedom's orbit took it overhead. The programme was somewhat of a moveable feast, for once few minded, largely due to the heat. Because of the sound system it was possible to sit in a hammock with a cool breeze off the Danube and listen to the programme yards away in a glade. Unfortunately there was not a quorate number of European countries represented at the ESFS business meeting and so the Eurocon Awards were not presented that year.


Text postat pe internet la adresa:
http://www.concatenation.org/conrev/decadeeurocons05.html





euROcon 2001

(în româneşte)


Jonathan Cowie


România 2001 a însemnat o schimbare de ritm nu numai din punct de vedere al conventţiilor Eurocon, dar şi a altor întruniri. România mai organizase în 1994 un Eurocon (la Timişoara), un soi de mega-eveniment, de vreme ce a beneficiat de vreo mie de participanţi, iar alte câteva mii de oameni au fost atrase de concertul rock plin de lasere din piaţa oraşului (s-ar putea ca acesta să fie recordul mondial de participare la un eveniment al convenţiilor SF!) În ciuda acestora, convenţia din 2001 a fost cu totul altfel, dar şi aceasta a fost o experienţă interesantă. Iniţial se dorise să se ţină întrunirea într-un hotel din Călăraşi, un oraş langă Dunăre, la graniţa cu Bulgaria, şi existase zvonul că Bulgaria ar putea ţine o convenţie complementară, la dora câteva mile distanţă, pe partea cealaltă a fluviului, în Silistra. Chestia asta ar fi fost o realizare nemaipomenită. Din nefericire, organizatorul principal a murit în anul premergător convenţiei, astfel încât planurile s-au schimbat. Convenţia s-a alipit astfel unei tabere SF şi de ştiinţă, Atlantykron, care se ţine în fiecare vară pe o mică insulă din Rezervaţia Naturală a Dunării, în apropierea rămăşiţelor vechi de 2000 de ani ale unei fortăreţe romane. Tabăra Atlantikron ţine de obicei 2 săptămâni, dar de astă dată Eurocon a fost alipit către sfârşit. Din această cauză tabăra a durat ceva mai mult, şi a beneficiat de participarea a 5-6 invitaţi şi vreo 2 fani din străinătate. Cei mai mulţi români, plus Roberto Quaglia (Italia) şi câţiva oaspeţi au campat pe mica insulă împădurită împreună cu un generator electric, un cort de ştiinţă, ecrane video şi sisteme de sunet şi lumină. Două barje au oferit un spaţiu suplimentar de operaţiuni, iar o şalupă a poliţiei fluviale române a oferit servicii de pază de coastă pentru înotători şi de securitate (dar nu pentru că ar fi fost necesare). Invitaţii de onoare din 2001 au fost Norman Spinrad (SUA/Franţa) şi Joe Haldeman (SUA). Invitaţi speciali au fost Ion Hobana (România), Barry Shavrin (Marea Britanie, producător de emisiuni TV de ştiinţă), David Anderson (de la Centrul American de Cercetări ale Călătoriei in Timp) şi cu mine. Invitaţii şi câţiva români din partea cealaltă a ţării au stat într-un hotel situat la 12,5 mile (20 de kilometri) şi erau transportaţi cu autobuzul în fiecare zi, şi pe urmă făceau o călătorie scurtă, de 5 minute, cu barca. Singurul minus pentru cei cu corturile era faptul că facilităţile igienice fuseseră prost calculate, astfel încât dacă aveai ceva de făcut, o făceai în sânul naturii! Era un contrast extrem faţă de cortul de ştiinţă, cu computerele conectate prin satelit (aşa cum ni s-a spus, într-un mod Clarke-an pentru anul 2001) la internet, precum şi cu echipamentul meteorologic. Iar cerul nopţilor, departe de luminile oraşelor şi de industrializare era foarte clar, cu o uimitoare Cale Lactee acoperind meandrele Dunării de dedesubt. Experienţa 2001 a fost completă, nu numai prin legătura internet din mijlocul sălbăticiei ci şi prin noaptea în care orbita staţiei orbitală Freedom (Libertatea) a trecut pe deasupra. Programul a fost ceva superflu pentru că prea puţini şi-au bătut capul cu aşa ceva, mai ales din cauza căldurii. Datorită sistemul de sonorizare era posibil să stai în hamac, legănat de briza Dunării şi să asculţi programul care se desfăşura mai departe, în luminiş. Din nefericire, datorită unui mic număr de ţări reprezentate nu s-a putut întruni un cvorum al lucrărilor ESFS (Societatea Europeană de Science Fiction), astfel încât nu s-au acordat premiile Eurocon în acel an.


traducere de Cătălin Ionescu


Text postat pe internet la adresa:
http://www.concatenation.org/conrev/decadeeurocons05.html





DE LA ROMÂNIA VIRTUALĂ LA PERCEPŢIA DEFORMATĂ A IMAGINARULUI

Victor Martin


Dacă tot a trecut atâta timp pe fir electricitatea lui Edison şi s-a oprit şi în becul nostru, numit prozaic şi „lampa lui Ilici”, nimic semnificativ nu s-a întâmplat. România a rămas aşa, cu peisajele ei de vis şi oamenii ei buni, ca pâinea caldă, ospitalieri şi puşi pe bancuri. Nu pe bancuri de lucru, nu, pe bancuri de nisip; cu burta la soare.

Zilele au trecut, anii au trecut, până când cineva, de la Moscova, a zis că aşa nu se mai poate şi nu s-a mai putut. Foamea o mai puteam răbda, dar plictiseala, ba. Şi s-a pus de o revoluţie, pe care, ulterior, a înţeles-o fiecare după cum îi era felul. Aşa a emigrat glasnostul, ca vodca pe râuri, prin via noastră cea română, spre Vest, cu petrol, prost gust şi miliardari în costume de carton, cu tot.

Şi, pentru ca perestroica să meargă cu pizza, era nevoie de o aşa fină umflare şi redimensionare a glasnostului, încât să poată fi văzut de toată lumea, dar greu de perceput de fiecare individ în parte. Era nevoie ca serviciile de informaţii să fie desfiinţate prin exacerbarea informaţiei. Era nevoie să se ocupe tot omul de inventarea, provocarea sau propagarea informaţiei, ca să se ştie ce face fiecare, să trăim ca fraţii şi societatea să prospere. E superfluu să ne mai urmărească şi să ne aresteze cineva, când putem să ne suspectăm şi să ne urâm între noi. Serviciile de informaţii nu s-au desfiinţat, ci, dimpotrivă, au devenit mai atractive ca instituţii administrative, unde nu se ştie cine ce face şi pe ce bani, dacă face ceva.

Şi, ca toate acestea să poarte un nume, s-a numit simplu Internet, o lume virtuală, mult mai mare decât lumea reală. Şi mult mai frumoasă, deoarece e supusă imaginaţiei fiecăruia. Se ştie, ce poate fi imaginat, poate fi mult mai frumos decât ceea ce este real, cu condiţia să ai grijă să te menţii în limite psihiatrice normale. Un drum real până în Franţa e plăcut, dar obositor, care îţi mănâncă o grămadă de timp. Un drum virtual, e doar plăcut; nu-ţi mănâncă banii, nu ai certuri cu vameşii, nu te atacă magrebienii, nu-ţi mai spală nimeni parbrizul, nu mai consumi calmante, nu mai înjuri chelneriţe, barmani sau băieţii de la pompa de benzină. Oricine vrea să urce muntele, dar fără să îngheţe, să facă foamea sau să întâlnească ursul.

Filă a istoriei prezentului pe apă, spaţiul virtual devine mult mai vital decât cel real; în fond, din comunism, când fugeam de cultura politică devenită cult în câte o carte, până acum, când fugim oriunde, prin Internet, nu s-a schimbat nimic. La nivelul imaginarului, terenul pentru începutul schimbării mentalităţilor e tocmai bun; poate puţin inundat, poate puţin surpat, poate puţin atacat de „troieni”, dar bun.

Din cauza asta, introducerea Internetului la oraşe şi sate e o necesitate, cum necesitate era introducerea curentului electric prin anii ‘50. Viteza de penetrare a tehnicii poate chiar să producă situaţii paradoxale; în mediul rural, ziarul, telefonul fix sau televiziunea comercială n-a ajuns, dar e plin pământul de telefoane mobile.

Ne-am luminat destul; acum, avem nevoie să ştim. Primele care s-au prins de existenţa setei noastre de informaţii au fost miile de ziare şi reviste, apoi, pentru că viteza de deplasare a reporterilor era prea mică, au apărut televiziunile particulare. Liantul dintre mijloacele de comunicare în masă a fost şi este Internetul, acest arbore informaţional infinit, cu mii de frunzuliţe periferice. Prin anii ‘80, Ceauşescu şi „sfătuitorii”, mai plimbaţi prin lume, ştiau că informaţia e baza, deşi n-ar fi recunoscut nici picaţi cu ceară că „la început, a fost cuvântul”. Cu tehnică informatică precară, câteva programe primitive şi personal slab pregătit, aceştia doreau să construiască un sistem informatic integrat, doar pe teritoriul României, nu pentru că le era dragă tehnica sau frumuseţile patriei, ci pentru că voiau să aibă totul sub control.

Există şi azi unii care vor să aibă totul sub control, la nivel mult mai larg, planetar, dar acest lucru este imposibil. Informaţia nu poate fi controlată şi asta nu din cauza cantităţii sau calităţii, ci din cauza ambiguităţii ei. Limita dintre adevăr şi minciună, dintre real şi imaginar, dintre dat şi construit, e o plajă atât de largă, încât nici nu s-au inventat unităţi de măsură convenţionale cu care să poată fi măsurată. Politic, economic, social, cultural sau cum vreţi, imaginea e mai importantă decât subiectul discuţiei.

Unii oameni cu bani au înţeles repede acest lucru, unii au auzit despre asta, iar altora le-a trecut doar pe la ureche. Mai ignoranţi sau mai în temă, oligarhii perestroicăi autohtone s-au apucat să concentreze în propria mână, fără nici un discernământ, zeci de ziare şi reviste, radiouri şi televiziuni; au văzut ei că despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare se vorbeşte mai mult şi s-au pus să cumpere realitatea virtuală, cu hard cu tot.

Crezând încă faptul că banul cinstit este cel câştigat prin muncă, la capătul celălalt al imperiului media, vor şi ziariştii să se audă că se vorbeşte despre ei. Ei încep să devină ceea ce scriu, scriind, pe parcursul timpului, din ce în ce mai prost. Scriind din ce în ce mai prost, confundându-se cauza cu efectul, ziariştii trebuie să compenseze calitatea prin cantitate. Minoritate a luptătorilor pentru drepturile minorităţilor profesionale, cantitatea de oameni de presă crescând, presează patronii să producă noi şi noi mijloace de informare la masă: de nişă, de bucătărie interioară, de aventuri la domiciliu, de ghicit prezentul, de folclor nebunatic etc.

Dacă tot mai multe forţe mediatice împart avuţia informatică naţională, din ea nu mai rămâne nimic. Ce se întâmplă atunci? Se inventează. Nu poţi împărţi sărăcia şi nevoile, adică ceea ce rămâne de la reîmpărţire, la infinit.

Sărăcia, fie şi cea a spiritului, duce tot la limbaj de lemn. Nimeni nu mai înţelege nimic, creându-se condiţiile necesare să înţeleagă fiecare ce vrea sau ce poate. Şmecherii şi moronii umplu câmpul, periculoşi fiind cu toţii. Unii pun întrebări tendenţiosase şi insinuante sau se folosesc de imagini trucate şi trunchiate, alţii iau cuvintele aşa cum le aud, ca securiştii anilor ’50. Dacă un om spune altuia că ar vrea să pună de-o bombă, moronul nu are nici un interes să înţeleagă faptul că bomba e aia unde mergi să bei o ţuică. De aici, până la C.I.A., care îi veghează pe americani să nu pună bani deoparte pentru vreo bombă cu prietenii, nu e decât un pas; de la Pământ la Lună. Frica păzeşte via, dar o păzeşte atât de bine, încât nu mai intră nimeni în ea; nici măcar proprietarul.

Nu gripa aviară ucide, ci frica amplificată mediatic. Speriat ca de bombe, să nu se ia poleiala de liberalism de pe el, un ministru al agriculturii n-a omorât numai toate găinile din ţară, obligându-ne pe noi să suportăm costurile prostiei; el a ucis, cu televizorul, chiar ideea de găină, nemaiavând nimeni curaj să mai bage piepturi de pui şi copane în stomac. Pentru acest ministru, găinile din curtea omului nu erau bune de santinele; era nevoie să le aducă pe ale lui, pe banii contribuabilului.

Jenant va fi pentru televiziunea publică română, în căutare de rating facil, să constate că nu Hagi este pesonajul care se învârte cel mai mult prin capul românului de pe stradă. În cadrul iniţiativei „Mari Români”, s-ar putea să constate că personajul cel mai popular este Nicolae Ceauşescu. Atunci, TVR-ul va intra în impas mediatic: dacă va anunţa succesul postmortem al tiranului, se va pune într-o situaţie jenantă; dacă va ascunde rezultatul sondajului, presa va afla şi va izbucni scandalul.

În condiţiile în care cel puţin 4 milioane de fiinţe pot trăi într-un trecut recent atât de negru încât să denumească „mare român” un om care îşi ura poporul, restul populaţiei stă şi se întreabă dacă nu cumva lumea în care vieţuieşte e coşmarul vreunei entităţi superioare, iar lumea imaginaţiei, mass-media sau Internetul nu sunt, de fapt, realitatea.

Auzi, zi de zi, fraze atât de stereotipe, încât percepţia începe să o ia razna. Auzi „comandamentul vocal de iarnă” în loc de „comandamentul judeţean de iarnă”. Auzi „tricouri reumatice” în loc de „triluri romantice”. Auzi „show-bizz, da’ culţi” în loc de „proşti, da’ mulţi”. Auzi „a început împărţirea posturilor” în loc de „a început împărţirea pliantelor”. Auzi „indiscutabile discuţii” în loc de „ignobile distincţii”. Auzi „sunete strălucitoare” în loc de „surle strălucitoare”. Auzi „polemizarea artificială” în loc de „polenizarea artificială”.

Când începi să auzi aşa, îţi vine să te întrebi dacă mai are rost să duci, cu agricultura, o „luptă paşnică”. Îţi vine să te împaci cu faptul că se munceşte prost, dar constant. Îţi vine să-ţi spui că, pentru a începe săptămâna cu dreptul, ar fi fost bine să ai Dreptul la bază. Îţi vine să-ţi spui că e bine să crezi în ceea ce faci, pentru a face în ceea ce crezi. Îţi vine să-ţi spui că, aşa cum e, mult prea multor oameni le place viaţa. Îţi vine să-ţi spui că, dacă ţara n-ar fi aşa murdară, s-ar vedea cât de prost îmbrăcaţi suntem. Îţi vine să-ţi spui că însuşi Dumnezeu, văzând că a greşit în cazul ceării lumii, a scris o carte. Îţi vine orice.

Ajungem să credem nu numai că oamenii invadează timpul, după ce tot ei l-au inventat, ci chiar faptul că s-au apucat să invadeze vremea, rea sau bună, după cum ne-o dă natura. Ajungem să credem că natura din noi, natura interioară, virtuală, invadează peisajele patriei, mutilându-le. Cum poţi să crezi că nu e aşa când vezi că natura dintr-unii, sufletul lor de câine, mutilează, cu aprobări guvernamentale, codrii seculari, murdăresc lacurile şi râurile, poluează aerul tuturor sau secătuiesc pământul?!





AGONIA TEISMULUI ÎN VIZIUNE TREKISTĂ: CONTINUUMUL Q

Virgona Vilius


Pe măsură ce Continuumul Q este din ce în ce mai prezent în scenariul universului ficţional "trekist", pe atât acesta apare mai puţin relevant în măsura misterului pe care îl presupuse cândva, deoarece acesta reprezintă, în esenţă, un concept perfect plauzibil, şi anume: evoluţia eonică a oricărei specii din universul fizic, care ar putea atinge planul omnipotenţei şi ubicuităţii, implicit (nu voi folosi termenul "rasă", deoarece este analog cu "cultură", şi ar constitui o eroare a mă avânta în rasismele trekiste roddenberriane).

Primul contact ficţional pe care l-au avut oamenii, în „era stelară" panfederativă cu un reprezentant al Continuumului, s-a petrecut în răstimpul de serviciu activ al navei federative Enterprise D, care era comandată de către Jean-Luc Picard (capitolul: Întâlnire la Farpoint).

Pe-atunci, Q/John deLancie (deoarece absolut toţi inhabitanţii planului acesta extradimensional, sunt numiţi Q) i-a avertizat pe membrii echipajului respectivei nave că se fac vinovaţi de crimele omenirii şi că ar reprezenta, de fapt, o specie de copii, periculoasă şi sălbatică.

Desigur, Picard a contraargumentat din răsputeri faptul că omenirea a devenit, în decursul secolelor de la contactul umano - vulcanian, paşnică şi benevolentă (omiţând cu bună ştiinţă aspectul conform căruia codul moral uman nu este perfect adaptabil tuturor speciilor, precum nici invers nu este posibil, şi că specia umană nu poate fi perfectă niciodată; iar ca să se vehiculeze ideea că specia umană este una "ghidată" de un cod moral superior, prin simpla presupoziţie că aceasta nu ar fi predispusă către "partea întunecată lăuntrică" – aşa numita "esenţă a umanităţii" -, ar constitui o ofensă în sine la adresa oricărei fiinţe umane chiar).
Dar Q, interpretat de către asianicul John deLancie, nu dorea să-şi piardă „cazul”, pe care-l „instrumenta” în calitate de „judecător”, călăuzit de o moralitate superioară (pe care Picard o denunţase ca fiind falsă şi arogantă până la extrem, preferând să aleagă moralitatea searbădă şi la fel de falsă şi arogantă a omenirii în locul celei Q-iste).

De fapt, Q/deLancie argumentase faptul că omenirea, în pofida aparentului ei progres (Q-ii l-ar fi denumit "progres rapid" mai degrabă), rămăsese la fel de dedicată propriei hegemonizări teritorial – culturale decât a celei spirituale, la nivel individual. Materialismul "trekist" domină această eră semiperfectă, şi ar constitui din nou un ultragiu ca Roddenberry să fie considerat drept apologet al vreunei societăţi marxiste perfecte, Q/deLancie fiind special adăugat în "peisaj", ca denunţător al limitării voluntare a omenirii, a complezanţei sale faţă de propriile-i "progrese rapide".

Era în care "tribunalul" lui Q/deLancie se regăsea, era cea în care oamenii "plonjaseră" într-o "întunecime" a propriilor lor conştiinţe de sine; "uitaseră" ce înseamnă etica, beneficiind în schimb de puţina tehnologie rămasă pe planetă, în urma acelui ficţional război termonuclear viitor (petrecut în anul ficţional 2053). Anul în care Q/deLancie îi adusese era 2079, aşadar, la aproape trei decenii de la dezastrul termonuclear adus în discuţie; locaţia este încă neclară, deoarece Primul Contact ficţional dintre specia umană şi cea vulcaniană fusese deja realizat, şi ar fi trebuit ca acele "tribunale" să nu mai fi existat.

Ceea ce contează, însă, este faptul că Q/deLancie le prezintă oamenilor exact faptele care s-au petrecut în respectiva istorie a omenirii, iar Tasha Yar, locotenentă şi şefă a Securităţii de pe Enterprise D se va revolta împotriva "judecătorului" căruia îi menţionează (este, de fapt, o pledoarie pro-federativă) cum anume ea a fost "salvată" de către Flota Stelară, ca instituţie primară şi principală a Federaţiei Planetelor Unite (FPU), dintr-o lume aflată în plin haos social – politic şi economico – militar, Turkana 4, care decăzuse din "graţiile federative" încă din 2337. Prin urmare, Tasha nu era doar întruchiparea locotenentului devotat instituţiei militare aparţinătoare, ci şi reprezentanta unei civilizaţii planetare segregaţioniste, care-şi câştigase "libertatea" prin violenţă faţă de o organizaţie "paşnică şi benevolentă", precum era cazul FPU.

Surprinzător acest fapt, dar nu şi neaşteptat pe deplin, deoarece "istoria" trekistă este prea "crudă" pentru ca să poată permite unei organizaţii şi unor instituţii constituente să scape de "flagelul" totalitarismului şi/sau ale segregaţionismului.

Până şi Bajor lupta contra Federaţiei din cauză că aceasta ajunsese la un compromis cu Cardassia, care fusese opresorul Bajorului timp de patru decenii, dar luptele armate de gherilă ale bajoranilor (odată paşnici şi preocupaţi de cultura interplanetară) cu federativii (odată belicoşi, dar rămaşi "circumspecţi") aflaţi continuu într-o producţie de nave de "explorare şi apărare" în regim de urgenţă, erau izolate, nu oficiale (la nivel guvernamental interplanetar), însă nu şi deloc neglijabile.

Aceste facţiuni bajorane acceptau şi alte organizaţii pentru "eliberare", reunite sub denumirea oficializată, Maquis (din nou, "geniul regizoral" nu cunoaşte hotare – "maquis" fiind denumirea neoficială a membrilor partizani ai Rezistenţei Franceze din cea de-a doua conflagraţie mondială... terrană).

Revenind la "procesul" Q-ian, care prezintă similarităţi mult prea evidenţiate cu Procesul kafkian, aici omenirea fiind însă supusă unui interogatoriu (prin reprezentanţii ei "cei mai de seamă" – aleşi aleatoriu de către Q/deLancie doar pentru că erau porniţi într-o misiune de explorare a unor regiuni necartografiate ale Căii Lactee –, protagoniştii din Generaţia Următoare), se poate afirma faptul că procesul lui Q/deLancie este, de fapt, o parabolă. O parabolă prin care scriitorul şi scenaristul Brannon Braga, în accepţiune roddenberriană, încearcă să evidenţieze neajunsurile unei societăţi idealizate chiar de către protagonistul principal al povestirilor din acest ciclu de serii, Jean-Luc Picard, care-şi apăra specia declarând cele mai sus menţionate despre aceasta întru renumele ei în galaxie, or cumva acest fapt nu este suficient unui Q dornic să înveţe de la nişte fiinţe cu eoni sub nivelul său de dezvoltare proprie; dornic să înveţe cum anume poate fi viaţa interesantă descoperind... limitarea. I se poate extinde "imaginea" până la analogarea sa cu un antropolog, deoarece era interesat de evoluţia speciei (umane, în acest caz)


”Individualitatea din... individualismul – "monolit"

Un Q nu cunoscuse moartea vreodată (probabil că doar înainte de a fi transfiguraţi în entităţi omnipotente), iar moartea fizică ar fi fost exact "portalul" către evoluţia lor... finală. Q-ii oricum descoperiseră tot ceea ce era de descoperit, călătoriseră pe oriunde era de călătorit (fie prin nave, fie prin puterea gândului), făcuseră tot ceea ce se putea face şi aflaseră tot ceea ce se putea afla... din universul fizic. Cunoşteau universul fizic "pe dinafară".

Diversitatea culturală a omenirii (oricât de rasist ar putea părea pentru unii, aceasta este realitatea de până acum şi prezentă – nădăjduiesc că nu şi viitoare prea pronunţat) şi toleranţa acesteia pentru conceptul însuşi de diversitate, ca elemente constituente ale "Marii Scheme", dacă-mi este permis să parafrazez, fascinează un omnipotent omniscient şi ubicuu, laolaltă, precum este cazul lui Q/deLancie.

Criticii ar putea argumenta faptul că "toleranţă" este sinonim cu "acceptare dificilă", dar eu consider că este un prim pas necesar întru definitivarea acelei baze culturale atât de necesare. Trebuie să se înceapă "cu Jupiter", ca să se poată avea pretenţia la o societate non-tolerantă, la una obişnuită cu diversitatea culturală, astfel încât să nu mai fie reprezentată de indivizi trufaşi în ceea ce priveşte "permisivitatea exacerbată" pe care aceştia ar prezenta-o altor indivizi, aparţinători altor culturi.

Desigur, va mai trebui să dureze câteva (zeci de) milenii până ce acel "punct din agendă" să fie atins, dar trebuie să mai şi existe o răbdare extinsă cu eurile psihice, în primul rând, dacă cele metafizice chiar nu există.

Ceea ce au păstrat Q-ii, însă, de-a lungul atâtor eoni evolutivi, a fost individualismul; şi-au păstrat şi apărat dreptul de a fi conştienţi de propriile lor făpturi, uneori acţionând din pripă şi/sau iresponsabil, dar niciodată nu au renunţat la dreptul lor la individualitate şi autodeterminare implicită.

Niciodată nu s-au lăsat conduşi de vreo "voce comunitară" intensificată abuziv, care să le ştirbească personalitatea. Se poate conchide faptul că îşi iubesc atât de mult autodeterminismul încât simpatizează în mare măsură cu specia umană tocmai din acest considerent, dar nu este numai atât.


Trecutul nu poate "modela" decât viitorul rezultând... prezentul simplu

Mai departe, în cazul capitolului Ţesătura Vieţii, unde căpitanul Picard ajunge să moară în urma unei răni căpătate într-un incident armat petrecut pe o planetă izolată, în timpul unei conferinţe, şi să se regăsească cu acelaşi Q/deLancie iritant (ale cărui acţiuni sunt, de fapt, pilde, deşi mulţi le interpretează ca pe nişte glume perverse din partea Continuumului).

Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că nu este întru totul real faptul că Q-ii nu au comis şi acte nesăbuite în acel univers ficţional, dar status quo-ul lor era acela de a menţine ordinea în universul fizic şi metafizic, în calitate de entităţi extradimensionale şi omnipotente.

Q/deLancie se va înfăţişa lui Picard ca... Dumnezeu, iar Picard îl va ridiculiza cu negaţia: Nu eşti Dumnezeu! Reacţia lui Q/deLancie fiind tot una ironică, desigur: Blasfemie! Ai noroc că nu te alung (din Rai) sau trăznesc, sau ceva...

Prin această replică a unui Q "ultragiat", el (Q/deLancie) îşi exprimă dezgustul pentru credourile infantile ale omenirii, "recitând" exact din cele de sorginte biblică, iudeo-creştină (reacţionând precum ar fi reacţionat Iehova, spre exemplu, la auzul unor astfel de negări ale divinităţii Sale).

Când, într-un final, Picard realizează şi admite că este mort, este invitat de către Q/deLancie să-şi răscumpere "greşelile tinereţii", dar când şi le va răscumpăra, astfel permiţându-i-se să trăiască cu o inimă adevărată în locul uneia artificiale, căpitanul primeşte totodată o viaţă care s-ar fi putut foarte bine petrece între intervale de timp ocupate cu redactarea şi înmânarea de rapoarte ştiinţifice, fiindcă el nu mai era căpitan, ci doar stegar (n.a. ensign), iar acest aspect îl determină pe protagonist să înţeleagă faptul că orice tentativă de a altera oarecum linia temporală, cauzează efecte dramatice, chiar dacă acestea sunt la un nivel individual, nu colectiv, or Q/deLancie îi explică încă o dată acest amănunt, fiindcă regretele de mai târziu nu pot schimba trecutul, dar pot "modela" viitorul (în perspectivă lineară) adoptând decizii şi strategii de viaţă personale într-un prezent... simplu.

De fapt, momentul la care Picard se implicase într-o bătaie cu trei nausicaani, pe când era încă stegar al Academiei, îi "pecetluise" oarecum viaţa, şi anume prin faptul că va fi fost nevoit să fie animat de către un cord artificial, nu de către unul real, primul fiindu-i străpuns de o sabie nausicaană a cărei lovitură a primit-o în decursul bătăii.

Regretele sale erau irelevante, deoarece dacă ar fi optat să-si păstreze status quo-ul de siguranţa personală absolută, viaţa lui n-ar fi avut prea mare însemnătate pentru el; poate că pentru ceilalţi, ca stegar, s-ar fi dovedit foarte util la postul de cercetător în Astrofizică, însă lui îi lipsea aventura, iar acest aspect era de nesuportat.

Opţiunea finală a lui Picard a fost aceea de a reporni bătaia cu nausicaani, care l-a costat un cord, şi viaţa lui şi-a reluat cursul pe care-l ştiuse dintotdeauna, scăpând, în cele din urmă, şi de efectele rănii provocate de fasciculul armei pe care o purtase fanaticul atentator.


Când omnipotenţa, omniscienţa şi ubicuitatea te plictisesc... de moarte

Dacă un membru al Continuumului, ca fiinţă omnipotentă, omniscientă şi ubicuă, decide să-şi ia propria viaţă, ce s-ar întâmpla? Ar colapsa universul fizic sau cel metafizic? Sau nu s-ar întâmpla absolut nimic?

În seria Voyager (episodul Dorinţă de moarte), unul dintre Q-ii cei mai respectaţi ai Continuumului, ca filozof existenţialist, Quinn/Gerrit Graham (s-a autobotezat Quinn, ca să nu fie confundat cu ceilalţi – dorinţa de individualism într-un "monolit" individualizat -), va hotărî să-şi pună capăt existenţei serbede pe care o dusese de atâţia eoni, deoarece nu mai prezenta interes acea viaţă pentru el.

Consecinţele pe care el, Quinn, nu le crezuse a fi posibile în universul vizibil, se întâmplă, iar aştrii se transformă în supernove şi implodează; Q/deLancie este trimis în planul fizic al cosmosului să reglementeze oarecum situaţia critică a universului, deoarece nu moartea unei entităţi Q a fost importantă în sine, ci schisma pe care a provocat-o aceasta în Continuum, astfel izbucnind un război civil cu două tabere clar delimitate: partizanii status quo-ului şi cei ai independenţei faţă de "monolitul individualizat" al conducerii Continuumului, care îngrădea acţiunile indivizilor Q în cosmos.

Practic, era vorba despre un război între nişte fiinţe omnipotente care se plictisiseră de a fi "cuminte", şi "tutorii" acestora. În mod trivial, astfel s-ar pune problema, şi totuşi este ceva mai complexă situaţia în cazul Continuumului.

Q-ii nu doreau să se transforme într-o specie de fiinţe unicat (în aptitudini şi înţelegere a cauzelor şi efectelor universale), care într-un final (fizic) să devină dictatoare asupra celorlalte, non-omnipotente, non-omnisciente şi non-ubicue.

Desigur, rămăseseră dawzii şi zalkonienii dintr-o subspecie zalkoniană necunoscută decât guvernului Zalkoniei, însă mai exista doar un singur individ din specia dawdică şi una nouă (sub formă energetică), care se forma pe Zalkon; pe scurt, "scena cosmică" nu mai prezenta niciun fel de altă specie, fie în forma acesteia de colonie planetară, galactică sau temporală (extradimensională, precum era cazul indivizilor speciei 8472, care reprezentau doar apogeul evolutiv organic – denumită astfel de către borgi -), care să atenteze la "tronul" aroganţei Q-iste.

În final, Quinn sinucigându-se şi dând naştere acestui conflict extradimensional, afectează prin neglijenţa sa "egoistă", structura "subspaţială" (tahionică, deşi particulele respective încă nu au fost dovedite, deoarece existenţa lor ar presupune "fisuri" în spaţiu, ceea ce nu se întâmplă) a universului fizic, dar tot ceea ce a fost distrus de către Q-ii belicoşi unii cu alţii, va fi "reparat" printr-o "mezalianţă" cu o individă a Continuumului, aflată de partea "staticilor" (aşa cum erau denumiţi, ludic, de către simpatizanţii Mişcării de Eliberare, condusă chiar de către Q/deLancie), deşi planul fusese ca Q/deLancie să se fi împerecheat cu capitanul navei Voyager, Kate Janeway, pentru a produce un copil care să întrunească... cele mai bune elemente din ambele lumi.

Întrebarea mea este, totuşi: ce pretext arogant ar putea avea o fiinţă umană, astfel încât să pretindă faptul că întruneşte calităţile necesare conceperii unei forme de viaţă cu o entitate omnipotentă, omniscientă şi ubicuă, precum era cazul Q-ilor, dacă nu cumva doar ideea de aroganţă însăşi?

Neapărat ar trebui să se conceapă vreo entitate care să întreprindă fapte bune, să vindece şi să iubească, sau ar ieşi vreun hibrid omnimalevolent, sau doar omnihaotic? Nimeni nu poate fi atât de arogant încât să susţină vreuna dintre cele două teorii, deoarece acestea sunt elemente aleatorii, neprevăzute.

Nu mai trebuie menţionat faptul că regizorul s-a gândit să avatarizeze conflictul Continuumului într-un decor de 1860 – 1864, ci poate doar că d-nul Braga a "teoretizat" faptul că echipajul unei nave stelare, plecat în misiuni de cercetare şi explorare (prezumtiv foarte receptiv noului), nu ar fi putut înţelege nuanţele conflictului decât într-un decor al epocii conflictului yankeo – confederativ, ceea ce conotă un oarecare derizoriu regizoral, dar de sorginte bermaniană, în primul rând, nu roddenberriană.


Toate lucrurile bune... se vor sfârşi?

Tot Q/deLancie va fi cauza dezastrului omenirii, însă numai parţial, în paginile capitolului Toate lucrurile bune..., fiindcă el îl va purta pe Picard în timp şi spaţiu, în locaţii pe care el nu le mai vizitase, deşi erau familiare subconştientului său, precum este cazul Cambridge-ului sau al viilor franceze de pe Terra, aducând în "scenă" personaje la fel de cunoscute.

Q/deLancie îl va purta prin timp şi spaţiu pe căpitan, reunind echipajul Enterprise D (incluzând-o pe Tasha Yar, care fusese ucisă cu şapte ani înainte de întâmplările capitolului în discuţie) doar pentru a-i dovedi acestei fiinţe umane că paradoxul necesită atenţia unui "explorator", aşa cum se considera Picard, până la înţelegerea nuanţelor pe care acesta le comportă în universul fizic, dar şi metafizic.

Paradoxul era, cel puţin pentru o fiinţă umană, o confuzie a propriei sale conştiinţe de sine, o confuzie existenţialistă, poate chiar o aberaţie fizico - matematică, însă nu şi pentru Continuum, deoarece Q-ii au realizat faptul că o entitate poate exista în orice plan (fizic sau metafizic) şi în orice perioadă a timpului (care, aşa cum îl admit chiar Q-ii, ar fi etern), iar că moartea fizică este irelevantă.

Aceştia aveau putere absolută asupra vieţii şi morţii fizice, dar nu şi asupra propriilor morţi extradimensionale; nu puteau calcula imprevizibilul... imprevizibilului care s-ar fi întâmplat dacă ar fi hotărât terminarea existenţei lor metafizice şi eonice, în acelaşi timp. Era un paradox, prin excelenţă, la care Q-ii nu aveau răspunsuri ferme (precum fusese şi cazul Dorinţei de moarte).

Dar ca să fie înţeleasă pe deplin esenţa paradoxului din acest capitol, va trebui menţionat faptul că Q/deLancie nu-l va purta pe căpitan printre dimensiunile existenţei sale (a căpitanului, la nivel individual), indicându-i un viitor – alternativă şi un trecut "static" doar ca să se amuze, desigur, ci ca să-l determine să admită faptul că un element al existenţei unui om, care este căutat de către acesta cu prea multă pasiune, va sfârşi prin a fi creat tocmai din acea căutare asiduă, chiar dacă "elementul" nu exista a priori; în cele din urmă, o fiinţă umană va găsi ceea ce caută, creându-şi propriul paradox.

Totuşi, cum poate fi validată, în acest context, ideea de anti-timp, aşa cum este vehiculată aceasta în Toate lucrurile bune...?

Se poate considera faptul că Timpul este doar o consecinţă a interacţiunii gravitaţiei cu mediul? Poate fi încetinit influxul eteric, astfel oprindu-se timpul? Iar dacă timpul poate fi oprit, atunci nu doar poate pentru un mediu ermetizat, dat ca subiect al încetinirii influxului gravitaţional, nu şi pentru restul mediului "deschis"?

Şi, mai mult decât orice, anti-timpul să fie, oare, o stare de ordine din haos, o negentropie care să invalideze cea de-a doua lege boltzamaniană a Termodinamicii? Ce reprezintă, astfel, anti-timpul, dacă nu chiar haosul (în gândire strict dualistă)? Poate reprezenta... ordinea?

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar "ciocni" de timpul linear? Şi-ar pierde, oare, materia fizică coeziunea? Anti-timpul, ca manifestare negentropică, presupune, oare, existenţa unei Cauze Primordiale (ca "atribut" al unei inteligenţe cosmice presupusă a fi absolut omnipotentă – depăşind chiar specia omnipotenţilor Q -), aşa cum au fost oamenii obişnuiţi să creadă milenii la rând sau nu?

Prin extensie, Cauza Primordială, în cazul în care aceasta nu ar exista, anti-timpul n-ar rămâne ceva mai mult decât un... "reflex" energetico – gravitaţional involuntar al cosmosului? Există, de altfel, aşa ceva ca anti-timp, în realitate?

Cum ar trebui ca acea realitate să fie, astfel încât să se creeze condiţiile necesare existenţei anti-timpului, şi cum ar fi anti-timpul recognoscibil?

Toate aceste aspecte reprezintă nişte întrebări care merită un răspuns, însă este foarte puţin probabil ca legile termodinamice să fie prea curând revizuite, şi nici că dilemele ridicate de către ştiinţele dialecticizate de până acum, precum psihologia şi filozofia, să poată oferi vreodată vreun răspuns valid. Şi ce înseamnă pertinenţa unui răspuns într-atât încât să fie considerat a fi valid? Dar validitatea acestui răspuns?





SUFERINŢA SUBIECTIVĂ: CINCI LUMINI

Virgona Vilius


 "Binele general" - O sintagmă–convenient

Urmărind aseară un episod din faimoasa deja serie „trekistă”, Generaţia Următoare, intitulat Ierarhie de comandă (Chain of Command, orig.), am realizat brusc faptul că... suferinţa este subiectivă. Desigur, nu constituie vreo noutate faptul că suferinţa ar avea un astfel de atribut, însă la nivel politico–militar, acest aspect nu ar trebui să se manifeste defel deoarece de ce nu, suntem „civilizaţi”.

Presupun, totuşi, că cineva cunoscut mie, care lucrează în domeniul securităţii Armatei Române (nu pot specifica instituţia în cauză, precum nici numele persoanei sau rangul acesteia), şi căruia am fost nevoit a-i întoarce spatele din cauza „profesiei” sale, mi-ar spune că Armata şi serviciile secrete, în general, protejează poporul, iar ca scopul scuză (etern) mijloacele. Ei bine, nu este deloc astfel.

Scopul de a face bine unei naţiuni nu poate scuza, pe rând: tortura, crima şi/sau violul pe care „profesioniştii” serviciilor secrete, sau chiar ai forţelor armate naţionale (indiferent de armă şi/sau stat), le comit cu bună-ştiinţă, ori le admit chiar ca fiind parte integrantă a ceea ce se întreprinde deseori cu mize umane extrem de ridicate pentru... binele general. Dar nimic nu poate exonera acest tip de comportament profesional; nici măcar acest „bine" (general).


Absurditatea la care nimeni nu a mai ajuns vreodată...

Înţeleg de asemenea faptul că d-nul scriitor "Gene" Roddenberry a trăit într-o eră în care tensiunile intercontinentale (mai mult nişte stupide „gâlceve” decât probleme politice serioase) erau la apogeu Pentru siguranţa naţională (indiferent a cui era aceea), urmărindu-se deopotrivă protejarea păcii mondiale prin... războaie nucleare preventive, dacă era necesar; de fapt, şi acum se urmăresc, ca posibile măsuri radicale, asemenea atacuri. În acest sens, mă tot întreb DE CE continuă să existe astfel de "strategii", şi nu-mi pot oferi vreun răspuns plauzibil.

Poate pentru că [...] Timpul, spaţiul şi gândul nu sunt lucrurile separate ce par a fi [...], aşa cum susţinea odată "Călătorul" din Acolo unde nimeni nu a mai ajuns vreodată? Nu prea cred.


"Siguranţă armată" – Un oximoron inefabil

Văzându-l pe d-nul Patrick Stewart performând cu atâta patos în acest episod, mai ales, deşi mai toate episoadele „neogeneraţioniste”, şi post, au beneficiat de acelaşi asianism stewartian, dacă mi-e permis să folosesc o astfel de catalogare pentru stilul acestui actor, mi-am dat seama inclusiv de faptul că dânsul încerca să transmită un mesaj telespectatorilor acelei perioade (era anul 1992, la doi ani de la „liberalizarea" Europei Răsăritene, perioadă în care guvernele lumii probabil că erau mai obsedate de „siguranţa” lor naţională decât oricând – poate că mă înşel; totuşi, acum par mult mai paranoici -), care ar fi trebuit să înţeleagă cât este de periculos să fie lăsaţi ofiţerii superiori, în calitate de comandanţi în domenii „sensibile” (în fine, orice caporal poate deveni, la un moment dat, comandant, dar de la ei nu te poţi aştepta la prea multe) a-şi permite ca sentimentele să le stea în calea împlinirii datoriei reale.

Să presupunem, de asemenea, faptul că acest substantiv atât de comun uzitat, laolaltă cu alte câteva zeci de oximoroane "împăciuitoare", cum le-ar denumi d-nul scriitor Umberto Eco, ar însemna într-adevăr ceva pentru un ofiţer superior foarte experimentat, şi că într-adevăr ar fi nevoie să conştientizăm valoarea datoriei faţă de stat, dar mai ales faţă de propriul popor, însă până la ce extreme?


Pacea de pe "Pietricică"...

Poate fi permis unui ofiţer secund al vreunui serviciu secret român de informaţii să participe la „respectarea” Convenţiei de la Geneva, aşa cum şi unui ofiţer superior al vreunui serviciu naţional de securitate al S.U.A. să i se poată „trece cu vederea” un comportament profesional relativ asemănător (tortura diferind, desigur)? Putem, oare, să nu ne gândim la faptul că fiecare clipă de „pace” pe care o avem cu toţii, ca locuitori ai acestei „pietricele” aruncate în vidul cosmosului, valorează circa câteva zeci de mii de oameni torturaţi în fiecare zi? Şi ne mai întrebăm de ce nu ni se cere vreodată opinia în treburi statale.

Adevărul este că nu ne prea mai pasă, de fapt; majoritatea oamenilor întregii lumi sunt atât de obişnuiţi cu suferinţa încât ajung s-o aprobe, sub orice formă ar fi aceasta, iar dacă este vorba despre „binele comun”, atunci desigur, de ce n-am fi „deschişi” la perspectiva de a sacrifica câteva vieţi, dându-le pe mâna „călăilor”, doar ca ceilalţi membri ai societăţii să fie..."în siguranţă"?


Atributul principal uman: cameleonismul

Când căpitanul Jean-Luc Picard se afla în acea sală cardassiană de interogatoriu, faţă-n faţă cu ofiţerul acela superior cardassian, care-i detesta pe oameni, dar mai ales pe cei ce se arătau ostili faţă de Uniunea (mai târziu, Imperiul) Cardassiană, am presimţit ce o să se întâmple, şi într-adevăr, un ofiţer superior începea a-l maltrata fizic şi psihic pe un altul. Admirabil, nu-i aşa?

Dar să lăsăm rangurile (fie ele şi ficţionale), şi să ne concentrăm asupra tratamentului abuziv aplicat prizonierilor de război, în genere, şi mă refer strict la Terra, nu la alte planete ficţionale, fiindcă, de ce să nu admitem, toate seriile Star Trek vor continua să reprezinte, încă mult timp de-acum înainte, "imaginea" societăţii umane, în genere, indiferent de barierele culturale ale acesteia. Oamenii sunt... oameni.

Eterna şi obsesiva noastră "calitate" inefabilă: cameleonismul antropomorf. Dar la ce ne foloseşte, mă întreb, când ne comportăm uneori mai rău decât unele dintre cele mai sălbatice animale din junglă?


Locaţii ştiute de copiii de azi: Guantanamo, Jallalabad, Basra şi Abu Ghraib!

Să analizăm puţin situaţia deţinuţilor din Golful Guantanamo, sau chiar a celor de la Basra, ca să ne limităm la doar două; locaţii pe care şi copiii noştri aproape că le-au învăţat pe de rost. Dar oare înţeleg ei ceea ce înseamnă aceste toponime? Le spunem şi lor că "duşmanii patriei" îşi merită soarta? Tot aşa cum torţionarul lui Picard o învăţa pe fiica lui, în sala de interogatoriu?

Iată un motiv în plus pentru care Star Trek – Generaţia Următoare şi Star Trek – Deep Space Nine au fost create cu atâta surplus de violenţă, şi într-un stil atât de milităresc, a fost special pentru a ne "oglindi" pe noi înşine, cei DINTOTDEAUNA, şi "fiara" dinlăuntrul nostru, care se află intermitent într-o stare latentă.

De pildă, cardassienii sunt imaginea aproape perfectă a unui stat terran unitar, de orientare fascistă, existând mici excepţii, iar acestea sunt confirmate de către indivizi cu rang de ofiţer din cadrul Armatei Uniunii (Cardasiene), precum de către cel care l-a reţinut pe Picard ostatic după ce misiunea de pe Celtris 3 fusese un eşec, deoarece era plănuită o capcană pentru a-l atrage pe protagonist. Acest personaj se numeşte Gul Madred.


Copilul de 4 ani...

Era să uit, de asemenea, remarca pe care a rostit-o Picard, după ce timp de aproape două zile la rând fusese torturat bestial de către Madred, şi anume: (Madred) De-acum încolo, când mă voi mai uita la tine, nu voi vedea vreun ofiţer cardassian puternic, ci doar un băieţel plângând deoarece nu a fost capabil să se protejeze.

Picard se referea, desigur, la momentul în care Madred, copil fiind, fusese agresat fizic de către un alt băiat cardassian mai în vârstă decât el, probabil, şi care nu dorea decât să-i fure hrana pe care o găsise în oraşul aproape pustiu al Lakatului (erau doar două ouă de taspari).

A trebuit ca acel băiat să-i dizloce lui Madred braţul, ca să-i ia hrana pe care tocmai o descoperise în respectiva ruină calcinată (era era post-beligerantă cardassiană, pe când Uniunea încă nu se formase, şi cu atât mai puţin Imperiul).

Acest aspect mă duce cu gândul la ceea ce poate da naştere suferinţa dinlăuntrul unei fiinţe, fie aceasta umană sau nu. Este exemplul clasic în acest sens, respectiv: Am suferit, vei suferi!


Înfrângerea de sine şi nemesisul etern

În ultimă instanţă, acest comportament mai poate reprezenta înfrângerea finală de sine; o înfrângere laşă, cauzată de refuzul acelei persoane de a mai lupta cu "răul" dinlăuntru.

La fel a ales şi Shinzon de Remus, în Star Trek – Nemesis, acesta motivând însă că nu mai putea lupta nicicum cu ceea ce viaţa l-a "transformat". Şi este adevărat; cum poţi lupta cu sentimentul regretului şi al dorinţei de răzbunare? Nu reuseşti cu ajutor "dinafară", ci numai cu cel "dinlăuntru": prin propria-ţi voinţă de a fi un om diferit.

Suferinţa ne transformă în "roboţi", ne ştirbeşte identitatea, ne ia orice plăcere de a mai trăi, şi ne determină a uita cine suntem, de obicei. Însă totul se poate întoarce şi în favoarea noastră doar dacă nu ne vom mai lăsa influenţaţi de sentimente contradictorii (prejudecăţi, ură etnică/rasială, dorinţă de răzbunare), ci doar de claritatea minţii, bazându-ne pe un alt fel de sentiment, şi anume: cel de autoperfecţionare, or aceast deziderat nu poate fi atins atâta timp cât soldaţii trimişi pe teatrele de operaţiuni străine, sau chiar desemnaţi la vatră, nu fac altceva decât să se refuleze cu prizonierii lor prin torturarea, batjocorirea etnică/rasială/religioasă, violarea şi/sau uciderea acestora.


Cinci sau patru lumini?

Cu cât Gul Madred îl tortura pe Picard prin intermediul acelui dispozitiv implantat subcutanat, cu atât îşi dovedea incompetenţa profesională, dat fiind faptul că oricum prizonierul îi destăinuise tot ceea ce avea la cunoştinţă, "tiopentalul" administrat a priori făcându-şi pe deplin efectul. Cumva, acea metodă de interogare se dovedise, însă... ineficace (pentru Madred, ca interogator), interogatorul hotărându-se a-l mai "intervieva" pe Picard, dupa cum obişnuia el a-şi denumi practicile torţionare.

La finalul actului al cincilea, când Gul Lemec, superiorul direct al lui Gul Madred, intră în "interogatoriu", constată cu stupoare cum unul dintre cei mai admiraţi ofiţeri superiori ai Flotei Stelare federative stătea în faţa lui îmbrăcat fiind doar cu o zdreanţă (semăna mai mult a poncho), neavând niciun fel de lenjerie intimă, abuzat fizic şi psihic, subnutrit, cu vederea deja mult prea slăbita de reflectoarele orbitoare proiectate-n ochii lui, dar care continua să stea în faţa "călăului" într-o postură relativ demnă, deşi sorţii îi erau parcă total împotrivă. Lemec nu era încă pe deplin conştient de cele întâmplate între Gul Madred şi Picard, care ajunsese să fie admirat tocmai de către interogatorul acestuia (Madred).

Întors pe Enterprise D, Picard i se confesează consilierei Troi că ar fi fost în stare a spune absolut orice-ar fi vrut Madred să audă de la el, inclusiv că ar vedea cinci lumini, în loc de patru. Interesant este faptul că Picard începuse să creadă că erau cinci lumini în acea încăpere...





DESPRE POLEMICI

Györfi-Deák György


Adeseori mi-am exprimat credinţa că luptele, mai ales cele fratricide, nu servesc nici unei propăşiri. SF-ul românesc are nevoie de aer curat, precum briza sărată a mării ori suflul ozonat al muntelui, nu de butelii cu gaz-sarin strecurate hoţeşte în staţii de metro. În replică, mi s-a reproşat un presupus exces de pacifism. Mărturisesc că orice asemănare între Gandhi şi persoana mea e parte a unei lucrări subversive de derutare a publicului cititor, înţeleptul indian era un „suflet mare” (Mahatma), pe când eu am doar un corp mare (peste şase picioare înălţime şi o majă greutate).

Îmi pare rău că marele filosof şi conducător indian a murit asasinat. Moartea lui arată că violenţei nu i se poate opune nici non-violenţa, nici violenţa, ci, eventual, cu un pic de noroc şi nişte ajutor divin, numai inteligenţa. Dovada că isteţimea biruie forţa brută constă în nemurirea lui Păcală, Nastratin Hogea sau Till Buhoglindă.

Dar mai bună decât înfruntarea violenţei este prevenirea ei. Idealul meu politic este înţeleptul Numa Pompilius, cel de-al doilea rege al Romei, conducătorul pe vremea căruia templul lui Ianus a fost închis (adică oştile romane n-au plecat la război), iar locuitorii cetăţii au învăţat să lucreze pământul, pentru că: „Plugăritul întăreşte pacea. Cel ce lucrează pământul vrea mai puţin decât oricare altul ca roadele muncii sale să fie înghiţite de război. Plugarul îşi va apăra bărbăteşte glia şi cu sporirea plugăritului vitejia ostăşească nu va scădea. Va conteni doar spiritul rebel, injust şi lacom care le face oamenilor atâta rău.” (Plutarh)

N-am nimic împotriva scandalurilor literare şi recunosc de bună voie şi nesilit de nimeni că lor le datorez deschiderea apetitului pentru scrierile critice. Totul e ca duelurile să se desfăşoare sportiv, în limita decenţei. Nu agreez tipul suburban de asasinare publică, promovat până în 1989 de locotenenţii lui Eugen Barbu în „Săptămâna”, iar postrevoluţionar în „România Mare”. Confruntarea dintre doi oameni de litere cu opinii aparent ireconciliabile ar trebui să prilejuiască un spectacol de un dinamism acaparator, urmărit cu sufletul la gură de toţi trecătorii, din care până şi simplul cetăţean să deprindă un înţeles. Altminteri, literatura n-ar trebui să fie nici o arenă de lupte, nici una de circ.

Critica la nivel de artă reprezintă o superbă gimnastică de viaţă lungă a spiritului, o modalitate inexpugnabilă de a mânui stiloul întru apărarea unor principii, o demonstraţie de deviere şi conducere a Qi-ului adversar prin tehnica celor Opt Taste de Calculator (Control, Alt, Delete, Page Up, Page Down, Insert, End, Home).

Dar să lăsăm teoretizările, un exemplu face mai mult decât o mie de vorbe. Să luăm un caz notoriu.

Toată lumea şi-l aminteşte pe Marin Sorescu, poet şi dramaturg studiat la liceu, „văr” cu Shakespeare, fost ministru al culturii, nominalizat pentru Premiul Nobel, laureat cu Herder. Am avut ocazia să-l cunosc personal, deoarece a fost directorul a trei tabere studenţeşti de literatură (1985-1987), la care am participat ca membru al cenaclului „H. G. Wells” şi redactor al revistei „Forum studenţesc”. Eram tânăr, în căutarea unor modele, pornit să descopăr reţeta succesului. De trei ori câte două săptămâni, ne-am întâlnit zi de zi, am stat la aceeaşi masă - când rotundă, când colţuroasă, i-am urmărit reacţiile, rarele vorbe. Era un om de statură mică, însă cu o personalitate mare. Copleşitoare. Mustaţa şi părul vâlvoi îl făceau să semene cu un Ion Ţiriac, un mare jucător pe terenul de tenis al literelor. Impresiona. Totuşi nu l-am divinizat pe mentorul nostru, precum alţi colegi de generaţie, ci m-am retras la o distanţă prudentă, împreună cu îndoielile mele. M-am străduit să-l respect, în măsura în care puteam să uit de polemica lui cu Gheorghe Grigurcu şi de deruta totală în care poetul din Bănie s-a luptat cu o moară de vânt atent cumpănită, capabilă să macine cu fineţe şi să cearnă cu precizie diferitele sortimente de făină.

Din capul locului, să remarcăm că era o înfruntare ireală, între doi monştri sacri proveniţi din regnuri deosebite, incompatibili ca stânca şi valul, ca fierul şi văzduhul, ca pocnetul de bici cu golul vidului interplanetar.

Criticul de la „Familia” a publicat în 1979 volumul „Poeţi români de azi”, unde a îndrăznit să pună în balanţă „greii” din promoţia lirică oficială a anilor '60 (Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu) cu poeţii rebeli, desconsideraţi de activiştii de partid şi neagreaţi de comitetele de cultură, precum boemul Leonid Dimov, senzualul Emil Brumaru ori algoritmicul Mircea Ivănescu. E o ierarhizare susţinută cu îndărătnicie de peste un sfert de secol, care a iritat, în bună măsură, şi pe poeţii criticaţi, şi pe colegii critici ai acestora, apărători academici ai canonului oficial.

Marin Sorescu, mai iute din fire, ca îndeobşte oltenii, a pus mâna pe toc imediat după apariţia volumului şi s-a grăbit să scrie:


„Spectacolul oferit e jalnic. El [Gheorghe Grigurcu - n.n.] demonstrează o ambiţie nebănuită, care, dacă reuşeşte să intimideze pe unii mai slabi de înger (care n-au strigat încă) şi să facă un început de şcoală a infamiei (fără frecvenţă), nu poate clinti bunul gust public, în care avem încredere. Şi nici a atinge vreuna din valorile selectate, într-o reală şi nobilă concurenţă în ultimele decenii. Privind fix, drept în faţă o seamă de poeţi importanţi de azi, el vede în lături.” [Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985]


Nici urmă de „stilul degajat, uşor ironic, fantezist, deconcertant, de multe ori feroce în profundul său simţ critic” [http://www.mariromani.ro/personaj.php?id=109], caracteristic dramaturgiei soresciene. E un atac la persoană, în forţă, bazat pe acuze răuvoitoare („un început de şcoală a infamiei”) şi care vizează închipuite defecte fizice („privind drept în faţă, el vede în lături”). E o izbucnire cu spume la gură, o dovadă a urii acumulate în cel care s-a simţit descalificat de o judecată de valoare. E reacţia unui om neîmplinit, complexat, nesigur, de parcă s-a supărat că a fost prins cu mâţa în sac.

Spre deosebire de pătimaşul autor al volumului „Singur printre poeţi”, Gheorghe Grigurcu a reuşit să riposteze elegant de fiecare dată:


„Tonul poznaş [al lui Marin Sorescu - n.n.] trebuie urmărit ca o substanţă în sine, o antiteză a gravităţii căreia i se dă cu tifla dintr-un pur impuls expresiv. (...) Din încordarea de a «zice» mereu într-un chip inuzitat care să stârnească hazul, poetul răsuceşte până la refuz locurile comune, într-un gest care devine la rândul său convenţie. O convenţie a neconvenţionalului, funcţionând ca un automatism.” [Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985]


În duelul dintre ditamai matahala înarmată cu un ciomag şi un puştiulică cu mâinile goale, zâmbăreţ, cu mişcări graţioase, jucăuşe, inteligente, publicul îl va susţine întotdeauna pe cel din urmă, ca o ripostă împotriva oricărei tentative de a impune un adevăr cu pumnul. Dintotdeauna, oamenii au avut gustul circului, al luptelor dintre gladiatorii înarmaţi în felurite chipuri sau dintre animalele sălbatice asmuţite unele împotriva altora. Mulţi îndrăgesc spectacolele sângeroase, dar nimeni nu doreşte să simtă efectele violenţei pe propria-i spinare, de aceea omul din popor întotdeauna îl va sprijini pe cel slab şi defavorizat, în icoana căruia îşi recunoaşte propria fragilitate.

Faptul că cineva nu este cu noi, că optează pentru o altă scală de valori, nu înseamnă că e împotriva noastră. Adevărata critică nu-şi propune să decapiteze autorul şi să-i înfăţişeze ţeasta în chip de luare aminte, ci să-l ajute să înainteze pe calea către desăvârşirea artei sale.





PRO-TON





OMUL PROVIDENŢIAL

Victor Martin


Pe terasa din sticlă masivă se găsea foarte multă lume. Într-un colţ, mai la marginea perdelei de gâze luminoase, care se luaseră de mâinile lor minuscule, pentru a forma o copertină deasă, aşezat pe scaunul care îşi modela forma după mişcările vremii, politicianul, monstru cu foarte multe capete, adormise.

Alături, la aceeaşi masă, un al doilea monstru vorbea continuu. Văzând că interlocutorul nu îl ascultă, capătul curiozităţii îi crescu brusc şi se înălţă la şase metri deasupra mesei. Privind în jos, ridică cercetător o sprânceană, apoi capătul reveni la loc. În mare parte, era mulţumit. Prima parte a misiunii fusese îndeplinită. Spionul care reuşise să se metamorfozeze în băştinaş, luînd forma unui monstru cumseacade cu nenumărate capete, făcea parte dintr-o specie dizgraţioasă, care le invadase planeta. Mici, bipede, cu un singur capăt şi două escrescenţe fragile, aceste stârpituri adaptate la lumină şi la o atmosferă bogată în oxigen, erau foarte periculoase; se puteau adapta şi la o atmosferă alcătuită exclusiv din amoniac. Putându-se transforma în orice altceva, se puteau adapta, practic, la orice mediu, lucru care le ajuta să se strecoare în cele mai înalte structuri politice ale planetei.

Acum, spionul dormea tun, dar nici lui, cel care reuşise să-i strecoare atâtea tipuri de somnifere în mâncăruri, nu-i era prea bine. În misiunea asta dificilă, fusese nevoit să bea împreună cu duşmanul şi să debiteze tot felul de prostii, pentru a putea ascunde scopul pentru care îi căutase prietenia.

Neamintindu-şi prea bine ce spunea, îşi mută discursul în gurile câtorva capete periferice, să nu se prindă cei din jur ce voia să facă, şi, din palmele mai multor excrescenţe telescopice cornoase, scoase înregistratorul magnetic şi îi reglă frecvenţele. Îl sprijini de un vas masiv, foarte aproape de capătul informaţional al celui din faţa sa, apoi se foi pe scaun.

Căutând o poziţie cât mai confortabilă, trase mai aproape farfuriile cu mâncăruri şi băuturi şi îşi băgă boturile peste tot. Îşi puse un set curat de şervete la fiecare gât, apoi, tacticos, cu mii de gesturi măsurate algoritmic, se apucă să mănânce şi să bea, privind pe ecranul înregistratorului de gânduri imaginile care treceau prin capul bipedului adormit, metamorfozat în monstru cu nenumărate capete, aşezate pe masă, care îl însoţea.

După câteva imagini înfiorătoare de la sfârşitul unei lupte cu o populaţie complet necunoscută şi mai primitivă decât cea a bipedelor, pe o planetă al cărui nume nu-l prinse, urmări parcursul monoton al unei călătorii interstelare.

Fiinţele cu două picioare erau oameni şi proveneau de pe o planetă suprapopulară, parţial iradiată de un astru incandescent, numită Pământ. Oamenii erau organizaţi în regimente de menţinere a păcii şi, acolo, la ei acasă, puţină lume ştia cu ce se ocupă în realitate. Opinia publică era minţită că trupele execută misiuni de menţinere a păcii pe alte continente când, de fapt, acestea ajunseseră deja în spaţiul cosmic, mult mai departe de lumea de bază. Pe Pământ, ocupată cu supravieţuirea, populaţia era foarte puţin interesată de cucerirea unor stele noi.

Spionul adormit era colonel, purta numele R.S.Craian şi nu era un combatant de rând; era chiar şeful unei misiuni expediţionare de cucerire şi aducere a mai multor planete locuite într-o federaţie iniţiată de conducerea Pământului.

Privi ecranul înregistratorului magnetic şi îl văzu pe colonel cum coboară din nava asolizată pe o planetă cu o atracţie gravitaţională mai mare decât a Pământului şi cum ordonă unuia, numit locotenent, să analize aerul atmosferic.

Aerul nu era foarte toxic şi cum cel mai apropiat oraş era la doar doi kilometri, bipedele renunţară la costumele autonome, încărcară aparatura şi armamentul într-un vehicul de teren teleghidat şi porniră pe jos spre casele ce se vedeau în depărtare.

- Nu am luat corturi, nu am luat haine de schimb, nu am luat mâncare, nu am luat nimic cu noi, spuse locotenentul.

- Presupun că nu ne trebuie, spuse Craian. Oraşul e locuit de umanoizi paşnici şi neînarmaţi. Trebuie să se găsească un adăpost şi ceva de mâncare pentru noi. Extratereştri sunt trataţi, în general, cu multă solicitudine, dacă nu cu frică. Ar fi bine să vedem cum trăiesc şi ce mănâncă alte civilizaţii.

- Ar fi bine. Când avem de-a face cu ei, noi îi tratăm pe toţi cu respectul cuvenit unor fiinţe venite de foarte departe, dar ştiu eu dacă toţi umanoizii au bunul nostru simţ terestru?!

- Ar face bine să aibă. Ai trimis vreo echipă de cercetaşi?

- Am trimis trei echipe.

- Şi?!

- Nu s-au mai întors.

- Sper că le-ai luat costumele cu care ies în spaţiul interstelar.

- N-au vrut să dea jos costumele de cosmonaut. Au spus că nu e aerul destul de curat.

- Or fi speriat băştinaşii.

- Tot ce e posibil, dar suntem foarte aproape de primele aşezări şi nu am auzit nici un sunet, care să provină de la vreun eventual scandal. Poate nici nu i-au băgat în seamă.

- Ba ne-au băgat în seamă, răspunse unul dintre cercetaşi la ultimele cuvinte ale locotenentului, apropiindu-se în fugă.

Expediţionarii puseseră mâna pe arme şi se pregăteau ca, la cea mai mică mişcare, să lichideze arătarea.

- Staţi, nu trageţi! Sunt eu, Cols, şeful celei de-a doua echipe de cercetaşi.

-Arăţi destul de rău, spuse locotenentul. Dacă nu eşti tu?

-Eu sunt. Scanaţi tăbliţa de identificare!

- Te-ai metamorfozat într-un hominid al locului, râse colonelul. Dacă n-ai avea pe tine uniforma regimentului nostru, te-aş confunda cu vreun ciudat de pe aici. Deci, aşa arată un băştinaş?

- Sigur. De vină e puterea noastră, a oamenilor, de a ne metamorfoza în orice. Am pierdut controlul şi ne-am metamorfozat cu toţii în humanoizi locali. Cred că responsabilă de acest lucru este atracţia gravitaţională. Dacă mă uit mai bine, nici voi nu vă simţiţi prea bine. Cred că m-aţi luat pe mine ca model.

- Asta n-am mai pomenit, spuse locotenentul. Oricât de mare ar fi puterea noastră de adaptare, ne transformăm după model, nu după modelul modelului. Noroc că procesul e reversibil.

- Ei!?! îl îndemnă Craian pe cercetaş. Ce ne poţi raporta?

- N-am ce povesti, spuse Cols. În frunte cu primarul, ne-au primit cu bucurie, au ascultat mesajul nostru de prietenie între civilizaţii şi ne-au trimis la plimbare.

- Cum adică?

- Cred că am picat într-un moment nepotrivit. Ne-au spus că sunt ocupaţi şi ne-au trimis să ne plimbăm şi să ne familiarizăm cu oraşul. S-a întâmplat ceva extraordinar aici, ceva atât de unic, încât noi am căzut pe locul doi.

- Ce nesimţiţi! Nu-ţi pică în fiecare zi oaspeţi din altă galaxie, cum suntem noi. Ce putea fi atât de extraordinar?

- Sunt ocupaţi cu întâmpinarea unui om providenţial, care, spun ei, îi va mântui. În oraş, a sosit un bărbat remarcabil, bun, inteligent, generos, peste măsură de înţelept.

- Ce legătură are asta cu noi?!

- Nu ştiu. E greu de găsit o explicaţie. Cred că e ceva din subconştientul lor colectiv. Poate îl aşteptau de două mii de ani şi ieri a ajuns în oraşul lor. Din cauza asta, aterizarea noastră nu mai reprezintă nimic.

- Ca să fie un om atât de important, trebuie să fi venit tot cu vreo aerodină, ceva. Nu putea să vină din pustiu, cu bâta în mână şi cu desaga pe umăr.

- O fi tâmpitul de Desmo. Ăsta ajunge întotdeauna unde nu trebuie, adică acolo unde trebuie să ajung eu.

- Imposibil. Nu am depistat nici o altă navă. Dacă ar fi fost Desmo, ar fi coborât, ca şi noi, cu o echipă de cercetători. Ăsta e singur şi nu e Desmo.

- Cum se numeşte omul lor providenţial?

- Nu are nici un nume. Locuitorii spun că nici n-are nevoie să se numească în vreun fel.

- Ce poate fi aşa minunat la o persoană necunoscută, astfel încât un oraş întreg să nu bage în seamă coborârea unei nave cosmice din înaltul cerului?

- Face minuni. A vindecat bolnavi, s-a coborât la mintea săracilor. Stă pe marginea fântânii arteziene din centru şi vorbeşte despre modul cum va trebui luptat împotriva ipocriziei şi jocurilor politice murdare.

- Cred că ai băut, spuse colonelul. Dacă n-ai băut, înseamnă că lucrurile sunt mai complicate decât credem noi, iar eu nu le înţeleg.

- Nu ştiu, spuse cercetaşul. Dacă dumneavoastră nu înţelegeţi abstractul, eu, nici atât. Tot ce e complicat, mă oboseşte; sunt un simplu militar. Am ameţeli. Trebuie să mă aşez undeva.

Simţind că îşi pierde echilibrul, se sprijini cu spatele de vehiculul de marfă, abia trăgându-şi suflarea.

- Nu ne-au văzut când am survolat aşezarea?

- Ba da.

- S-or fi speriat.

- Deloc. Priviţi-mă şi edificaţi-vă! Locuitorii sunt mai negricioşi decât noi, scheletici, au urechile mai mari, mai ascuţite, ochi ieşiţi din orbite, atârnând pe afară. Sunt mai scunzi, dar, în general, seamănă cu noi. De fapt, îi puteţi vedea chiar acolo.

Îi întinse binoclul şi îi arătă cu mâna de-a lungul unei străzi periferice, care, după ce ieşea dintre ultimele case ale cartierului, urca dealul nisipos şi o lua spre sud.

- Binoclul ăsta e în infraroşu, spuse colonelul. La ce îmi foloseşte? Nu se vede nimic. Din cauză că sunt mai mulţi sori, aici e tot timpul ziuă.

- Rotiţi chestia aia spre dreapta, spuse cercetaşul.

Pentru că nu se descurca, cercetaşul îi arătă cum se face, iar comandantului navei i se revelă un oraş mare, frumos şi liniştit, construit între dunele de nisip ale pustiului, peste care se aşternuse o pace adâncă.

- Nu am pretenţia să fim primiţi cu steaguri fluturânde, cu discursuri demagogice sau cu fanfara, dar ei nici nu se sinchisesc să vină până aici. Se plimbă de parcă nici n-ar fi auzit de întâlnirile de gradul III între civilizaţii. Odată la o mie de ani ajunge o expediţie extraterestră în ţinutul lor provincial, iar ei se fâţâie de parcă nici n-au auzit de străvechea civilizaţie pământeană.

- Nici n-au auzit. Acum, merg cu toţii spre centru, să-l întâmpine pe omul acela al lor.

- Sunt profund dezamăgit, spuse colonelul. Voi ce ziceţi? Să mergem în oraş sau să ne urcăm în navă şi să plecăm?

- Ar fi bine să mai rămânem, spuse locotenentul. Vizităm oraşul, filmăm, culegem date, luăm probe de aer şi sol, suveniruri specifice zonei şi plecăm? Văd că de menţinerea păcii are cine se ocupa.

- De ce nu au venit toţi cercetaşii? Misiunea voastră s-a terminat.

- Ceilalţi au fost curioşi să vadă omul ăsta providenţial, atât de lăudat, spuse cercetaşul.

- De ce o fi ăsta aşa grozav, încât să eclipseze vizita epocală a unei nave cosmice? Vine din cer?

- Nu ştie nimeni. Spune ceva despre asta, despre un tată ceresc, despre zbor, dar e cam confuz în exprimare.

- Poate că umanoidul acela aşteptat de ei le va aduce mai multă linişte şi pace decât o companie expediţionară a forţelor de menţinere a păcii, spuse locotenentul.

- Le aduce pe dracu’! se enervă Craian.

- Poate vor să ne dea de înţeles că nu suntem doriţi aici, spuse un sergent. Nimeni nu vine să-ţi dea.

- Ce am putea noi să le dăm?! întrebă un al doilea sergent.

- Sfaturi.

- De sfaturi ne-am săturat cu toţii, spuse comandantul expediţionar. Să vedem ce le oferă individul ăla providenţial, de îl aşteaptă cu atâta nerăbdare.

- Am înţeles că locuitorii acestui oraş sunt cam ocoliţi de credinţă, iar ăsta, cu apucăturile lui mesianice, vrea să se sacrifice pentru ei şi să le redea sufletele pierdute şi dorinţa de a se înălţa la cer, spuse cercetaşul.

- Poate ar fi mai bine să ne întoarcem, să luăm nava şi să coborâm la marginea altui oraş, spuse un sergent.

- Asta e singura aşezare urbană mai răsărită de pe planetă, spuse colonelul. În rest, nu există decât oraşe mai mici, nesemnificative, şi minuscule aşezări temporare de nomazi, care se mişcă încolo şi încoace cu turmele lor de animale stranii, între aşezările urbane sau zonele mai înverzite dintre munţi.

- Mergem pe următoarea planetă din grafic. Poate fi o lume mai bună, mai prietenoasă şi mai respectuoasă.

- Mergem în oraş! hotărî Craian. Vreau să am o discuţie dură cu primarul şi să-i dau, în semn de bun rămas, un picior în fund.

Cercetaşul le arătă pe unde s-o ia, pe străduţele pustii, astfel încât să ajungă chiar pe platoul din faţa primăriei.

Aşezat pe scară, în faţa clădirii, îi aştepta o persoană la fel de negricioasă şi exoftalmică, cu urechi ascuţite şi înălţime mică, aşa cum era toată populaţia, dar mai gras.

- Presupun că tu eşti primarul, spuse colonelul în aparatul de tradus.

- Presupui bine.

- Vrem să facem câteva analize ale solului, apei şi aerului, câteva filmări şi plecăm.

- Ştiu ce vreţi să faceţi.

- Au mai fost pe aici expediţii, cum este asta, a noastră?

- De când trăiesc eu, nu.

- Atunci, cum poţi şti?!

- După cum scrie în cărţi, voi, pământenii, aţi mai fost pe aici. Dacă vreţi, pot trimite pe cineva, să vă conducă la bibliotecă.

- Nu vrem.

- Chiar dacă n-aţi fi fost pe aici şi chiar dacă n-ar fi fost nici alţii ca voi, vă înscrieţi în limitele normale ale imaginaţiei, până la transformarea totală în fiinţe asemănătoare cu noi. Putem deduce foarte uşor ce aveţi de gând să faceţi.

- Zău?! Ce vrem să facem !?

- Vreţi să interogaţi locuitorii oraşului în legătură cu omul providenţial.

- Chiar aşa. Eşti telepat?

- Nu ştiu ce e aia.

- Ghiceşti gândurile?

- Nu. E doar o intuiţie logică.

- Ca să aveţi intuiţii logice, trebuie să aveţi un coeficient de inteligenţă foarte ridicat.

- Nu ne-am pus problema. Aşa cum voi nu vă înscrieţi în tipare anatomo-fiziologice fixe, putând să vă transformaţi în orice, tot aşa, noi nu ne cramponăm de un coeficient de inteligenţă fix. Genetica nu ne dă voie.

- Asta e vrăjeală. Spune, mai bine, cum arată acest străin?

- Greu de spus.

- De ce?

- Oamenii au păreri împărţite. Eu le împart. Când nu sunt eu, să le împart părerile, şi le împart singuri.

- Râzi de mine sau e traducerea proastă?

- Ia-o cum vrei, dar vezi că nu ţi-am dat voie să filmezi!

La un semn al colonelului, operatorul opri camera de luat vederi aşezată pe vehiculul de mărfuri şi, mai calm, primarul îi spuse că străinul era, după părerea lui, un tip chipeş, blând şi cumsecade, cu o inteligenţă rară şi nemăsurată. Ochii lui aveau culoarea sorilor din jurul planetei, a nisipului, munţilor şi puţinelor petice de pământ înverzit, dar cum arăta nu avea nici o importanţă.

- Ba are foarte mare importanţă, se enervă Craian. Dacă nu-l descrii tu, am să iau mărturii de la alţii. Din ce mi-ai spus, poate să arate oricum.

- De ce nu mergi direct la el? Poţi să-i iei şi un interviu, personal. Poţi să-l şi filmezi.

- Pot să văd şi eu vreun caz de vindecare miraculoasă?

- Sigur: fiul meu. A scăpat-o de o infecţie urâtă, instalată la un picior.

- Asta puteam să fac şi eu, nu numai orice şarlatan fără însuşiri. Avem antibiotice cu spectru foarte larg, valabile pentru lichidul sistemului circulator al oricărei specii.

- Eşti supărat pe cineva, care ţi-a luat, din greşeală, rolul de cuceritor de noi teritorii, care a ajuns aici înaintea ta şi te-a făcut să te simţi inutil şi mic, în faţa oamenilor tăi?

- Deloc.

- Atunci, ce ai cu o populaţie, care, printr-o credinţă simplă, ar putea să mişte şi munţii? Du-te în altă parte, cu metodele tale ştiinţifice, cu tot! De douăzeci de secole aşteptăm acest om. Toţi ne-am dorit să-l vedem şi să-l auzim, dar numai noi, cei de acum, avem şansa asta. El poate face mai mult decât să rezolve nişte cazuri medicale extreme. Nu pentru vindecările astea miraculoase îl aşteptăm de atâtea secole.

- Eu cred că e o cacealma religioasă ca să-ţi aperi bogăţiile solului şi subsolului, spuse colonelul. Cred că ai fi în stare de blasfemie, minciună, înşelăciune, furt şi chiar crimă pentru a-ţi atinge acest scop. Eşti un pragmatic autentic. Eşti un xenofob de tip special.

- Suntem o rasă limitată.

- Nu cred. Mai degrabă, doriţi ca duşmanii voştri să nu afle că sunteţi educaţi.

- În afară de faptul că am înregistrat 23 de cazuri de vindecări ale orbirii totale, 64 de cazuri de infecţie, câteva cazuri de lepră, 21 de cazuri de boli pulmonare şi nu mai ştiu câte cazuri de orbire parţială, epilepsie, boli venerice sau cauzate de schizofrenie, eu nu pot vedea nimic. Vrem să fim lăsaţi în pace. Locuitorii oraşului meu au ceva bun şi decent în ei, iar tu vii să le strici rostul, vii să-ţi baţi joc. Nu ne poţi face bine cu forţa. Poate, dacă apăreaţi cu câteva zile mai devreme..., rezolvaţi cazurile astea şi, astfel, omul providenţial avea mai mult timp să se concentreze asupra problemei pentru care îl aşteptam.

- Eşti obosit. Crezi că, dacă rămâneţi săraci cu duhul, veţi cuceri spaţiul cosmic? După secole de aşteptare, întreaga ta rasă e obosită. Acum, când a venit şi un om providenţial şi trupele mele, să vă izbăvească de păcate, sunteţi neliniştiţi şi nu ştiţi încotro s-o luaţi. Nu am venit să vă stric orânduielile, ci să vi le împlinesc. Sunt dispus să vă iert ignoranţa.

- Tu eşti obosit. După luni întregi de călătorie prin spaţiu, în nostalgie şi singurătate, ai impresia că le ştii pe toate. Nouă ne e mai aproape cel ce a umblat şi a făcut foamea prin pustiu, decât voi, cei ce aţi bătut spaţiul interstelar. Ai face bine să te muţi pe o altă planetă, cu îndoielile şi minunile tale ştiinţifice, cu tot. Trebuie să laşi intactă demnitatea băştinaşilor planetei mele. Tu eşti epuizat. Nu poţi înţelege. Nu avem nevoie de iertarea ta. Avem nevoie să intrăm în orânduiala firească în care se găseau străbunii noştri, avem nevoie să zburăm.

- Văd că nu vrei să recunoşti stilul murdar, criminal, al şarlatanului din toate timpurile. Străluceşte ca o vâlvătaie, înconjurându-se de un nimb, răspândind cuvinte şi mângâieri tandre, aruncând în dreapta şi în stânga raze vindecătoare. Trezeşte-te! Noi suntem lumea reală, extratereştri reali şi ticăloşi, dar infinit mai puţin nocivi ca lumea de fantasme pe care v-aţi construit-o, de douăzeci de secole încoace. Dacă vreţi să zburaţi, acum e momentul; vă punem la dispoziţie întreaga tehnologie de construcţie a navelor.


(va urma)





LACRIMA

Victor Papilian


Doamnei Lia Busuioceanu



Doctorii o ţin şi azi întruna : c-am fost în delir. Doctorii ! Ce neam de oameni drăguţi, dar ce adunare de oameni comozi ! La ei, totul e simplu, perfect şi firesc. În realitate, ia nişte străini de cetatea spiritului, nişte rătăciţi din cărarea adevărului. În afară de scoaterea apendicelui şi deschiderea colecţiunilor supurate, toată virtutea lor lecuitoare se reduce la morfină şi... psihanaliză.

Delir ? Fiindcă trăsnetul a căzut chiar asupra mea ?

Delir ? Fiindcă am avut cinstea să povestesc cronologic, cum fac şi acum, toate întâmplările care au hotărât acea proiecţiune a făpturii mele din universul limitat al timpului şi spaţiului în universul adevărat al veşniciei şi infinitului ?

Delir ? Fiindcă am avut curajul să susţin adevărul celor văzute în dramatica-mi peregrinare dintre două lumi ?

Eu însă nu voi osteni să strig celor ce au urechi de auzit, că trăsnetul a răspuns la chemarea mea, că trăsnetul a fost opera mea... exclusiv opera mea, a sufletului meu în tot ce am eu mai firesc, mai logic, mai pământesc.

Dar mai trist decât toate e că şi Mărgărita crede la fel cu ei - Mărgărita Damian - logodnica mea.


* * *


Un fapt de nimic a accentuat, brusc, puterea de mărire a sistemului meu optic - cristalin, lupă, microscop lunetă - şi cu riscul de a comite o greşeală de gust, pot spune, fără nici o exagerare, că acest fapt de nimic a deschis uşa dintre laboratorul meu şi laboratorul universului, dezlănţuind succesiunea de întâmplări despre care am pomenit mai sus. Deci un fapt de nimic : prezenţa unui atlas de istoria artelor în institutul meu de astrofizica. Aci trebuie să notez că sunt un ins nu devotat, ci robit ştiinţei. Lucrările mele, fără nici o laudă, fac gloria ştiinţei române. Eu am arătat ridicolul teoriei lui Eddington, a dematerializării materiei prin transformarea electronilor în fotoni şi a rematerializării prin conversiunea fotonilor în electroni ; dar tot eu am confirmat lucrările lui Hubble, ale universului în expansiune, dovedind că universul nostru şi-a dublat întinderea în ultimele două miliarde de ani, prin fuga şi depărtarea nebuloaselor spirale. Dar adevărata glorie mi se trage, fără îndoială, de la polemica mea celebră cu Planck şi Heisenberg, asupra constantei ,,h". Cred că principiile discontinuităţii şi ale indeterminismului în structura şi mecanica materiei, după explicaţiile mele, au fost date la coş, împreună cu teoriile finaliste, conceptele teologice şi ideile metafizice. A fost necesară această prezentare ştiinţifică, fiindcă atari lucrări, bazate toate pe cea mai riguroasă logică, nu pot fi opera unui om cu resorturile minţii deranjate.


* * *


Ce a căutat acel atlas de istoria artelor, în laboratorul meu, printre balanţele de precizie, microscoape, aparatele de bombardat atomii ? Explicaţia e simplă... Iubeam şi iubesc şi azi pe Mărgărita Damian.

De bună seamă că iubirea noastră urmează o linie de asemenea lentă, dar sigură. Deci, nici exaltare mistică, nici prăbuşiri deznădăjduite, nici măcar oscilaţiuni de gelozie, ci din capul locului multă prietenie într-o ţinută apoliniană, plină de ponderaţie, seninătate şi frumos, aşa cum sade bine la doi cărturari. Căci Mărgărita Damian e şi ea o savantă, studiază antropologia şi acum îşi pregătea doctoratul. Ea a imaginat acel procedeu, după părerea mea, de geniu - potrivit căruia se pot calcula de pe fotografii şi desenuri, ţinându-se seama de anumiţi coeficienţi de stilizare, dimensiunile reale ale corpului, frunţii, feţei şi deci ale indicelor care servesc la determinările antropologice.

Şi când mă gândesc că procedeul a fost inspirat din dragostea ei pentru mine ! E frumos ca o femeie să inspire pe un poet, dar e neasemuit mai frumos şi chiar minunat ca un bărbat să inspire pe o femeie într-o viziune de largă perspectivă ştiinţifică.


* * *


Dar încă n-am spus ce căuta acel atlas pe biroul meu de lucru. Pregăteam o surpriză. Era acolo atâta material antropologic. Or, ce dovadă de iubire şi de încredere mai mare, decât să prelucrez acel material pentru teza iubitei mele... fără ca ea să bănuiască ceva. Şi în chipul ăsta îmi alinam dorul. Căci Mărgărita întârzia încă zece zile peste data proiectată a întoarcerii ei. Dar descoperise în Munţii Apuseni, unde îşi continua ancheta antropologică, un cătun complet izolat, complet scăpat oricărei influenţe străine, alcătuit din tipuri de români atât de neobişnuiţi ca aspect - cu siguranţă descendenţi ai vechilor celţi - încât se gândise să descrie o nouă rasă - rasa Munţilor Apuseni.

Trebuia să mă resemnez.

Şi acum, în singurătatea laboratorului meu, trântit în fotoliu, răsfoiam alene atlasul, trecând în revistă chipurile celor mai frumoase femei ale veacurilor, aşa cum le-au văzut marii maeştri. La toate aveam să aplic procedeul de corecţiune matematic, ca să le redau antropologiei.

Dar azi n-aveam chef de lucru. Ca distracţie, imaginasem un Joc : care din acele frumuseţi semăna mai mult cu iubita mea Mărgărita. Joc pueril. Era acolo Ioana de Aragon sub penelul lui Leonardo Da Vinci, cu decolteul ei atât de pur şi surâsul atât de enigmatic şi Izabela de Portugalia, lenevoasă şi absentă parcă de la orice omagiu, de la orice compliment, ca şi cum totul i s-ar fi cuvenit. Apoi Portia da Rossi, celebra artistă sculptor, care a murit din prea multă iubire, şi necunoscuta lui Boticelli, candidă şi provocatoare, cu capul în pământ, dar cu ochii în tainică semnalizare. Şi Julia, frumoasa fiică a lui Titus, cu peruca atât de frizată ca şi cum ar fi făcută din rotocoale de fum, şi zeiţa Ma a Egiptului, amestec de cărbune, de cobe şi de curtezană, şi cele mai strălucite frumuseţi ale galeriilor, frumuseţi prin ironie, frumuseţi prin graţie, frumuseţi prin distincţiune, frumuseţi prin senzualitate...

Dar jocul mă obosi mai repede decât aş fi crezut. O stare de inerţie a trupului, aproape dureroasă, un dor necunoscut şi deci nedefinit, o aşteptare parcă nelămurită... Fumul greu al ţigaretelor îmi apăsa respiraţia şi îmi întuneca mintea. Un duh străin mă învăluise parcă. Era venit poate de la graniţele visului, era venit parcă de mai departe. Senzaţii şi imagini amestecate îmi torturau simţirea: stele înecate în mâl şi pescuite din adânc ca perlele... O lebădă neagră pe lac de lună...

Aproape în neştire am întors pagina, când deodată simţii că mă prăbuşesc. Iute m-am dezmeticit ; mă găseam tot în fotoliul meu de la biroul din laborator. Dar senzaţia a fost net cea de naufragiu. Aşa trebuie să fie când te îneci. Te-ai oprit undeva, dar masa anonimă a oceanului trece în şuvoi nestăpânit, departe, peste tine...


* * *


În acea zi a trebuit să mă întreb cu groază dacă nu cumva un rău ascuns îmi bântuie fără ştirea mea, mintea şi sufletul. Am oroare de declamaţia romantică, o socotesc pur verbală şi nesinceră, de aceea voi fi cât se poate de scurt şi chiar arid în expunerea faptelor. Primul sentiment a fost de revoltă, de revoltă împotriva mea.

Cum ? Eu ? Eu să mă las influenţat de o ficţiune ? Doar aruncasem dispreţuitor cartea, îmi zâmbisem cu o mustrătoare indulgenţă pentru farsa suferită, hotărât să nu mai îngădui atari slăbiciuni şi apoi liniştit am plecat. Dar la poartă a trebuit să-mi opresc paşii. Parcă nu puteam respira, parcă înaintea mea nu mai găseam aer de respirat, ci numai înapoi. Apoi o nelinişte în tot sufletul, ca atunci când ţi se pare c-ai uitat acasă gazul deschis sau lumina aprinsă...

- Prostii, făcui eu şi încercai să fac un pas mai departe. Dar acum parcă drumul se ridicase în sus şi îmi sta proptit în piept.

- Înainte, mă înfuriai.

Dar la porunca mea, paşii cârmiră într-o parte ca nişte cai nărăvaşi şi dintr-o dată se porniră pe fugă. M-am trezit în laborator, palid, tremurător, gâfâind. Ce voiam ? Pentru ce alergasem ca neoamenii ? Eram sănătos ? Eram nebun ? Deodată în mintea mea ţâşni un răspuns salvator. Trebuia să ştiu al cui era chipul care îmi produsese atâta turburare ! Greşisem ca om de ştiinţă, nu era permis să las un fapt oricât de mic, fără o documentare completă şi sufletul meu îmbibat de metoda ştiinţifică se răzvrătea, chiar dacă nu voiam, împotriva oricărei greşeli. Deschisei atlasul la pagina cunoscută şi cu toată liniştea citi : Nefert-Iti, soţia lui Amenomfis al IV-lea. Acum putui pleca în voie. Dar liniştea fu de scurtă durată. De fapt, chipul frumoasei regine nu-mi părăsi o clipă mintea. Ii vedeam linia de bijuterie a profilului, tiara din cap sub care bănuiam un păr mai negru decât nămolul Nilului şi îi completam bustul firav şi gâtul lung, cu un trup zvelt de adolescentă. Ajuns în Cişmigiu, sub nori ca de gresie, soarele îmi apărea şlefuit ca un disc rotund, iar lacul, proiecţiunea lui metalică. Parcă băusem o licoare magică. Pe alee, fiecare bob de nisip părea spălat ca grâul, iar în pomi frunzele stau presate între foile de umbre.

O ! Trebuia să scap neapărat de obsesie şi de chinul ei. Lângă mine, la doi paşi, se găsea Liceul Lazăr. Acolo puteam să convertesc ficţiunea în realitate, prin ajutorul nesmintit al ştiinţei. În câteva minute mă găsii în cancelaria şcolii, faţă în faţă cu colegul meu de liceu, profesorul Pamfil Anastasiu, cunoscutul istoric.

- Spune-mi tot ce ştii despre Amenomfis al IV-lea şi despre soţia lui, Nefert-Iti.

- Ştiu puţin... dar puţinul ăsta e tot ce se ştie.

Şi atunci am aflat că Amenomfis al IV-lea, faraonul răzvrătit împotriva lui Amon şi a preoţilor săi, a decretat ca singur şi adevărat zeu pe Aton, adică gloria lui Aton.

Poet, Amenomfis a cântat pe Aton ; războinic, el a prigonit pe credincioşii lui Amon. Vechea poveste a reformelor religioase : imn de laudă deoparte, luptă iconoclastă de cealaltă. Cât despre Nefert-Iti, ea n-a fost sânge din sângele solar al vechilor faraoni, ci o prinţesă străină, ariană, fiica regelui mitan Dushrata... A avut numai fete, şapte la număr, dintre care cea dintâi a fost soţia vestitului Tutanka-mon, care a fost nevoit să restabilească vechiul cult al lui Amon...

Dar informaţiile aflate n-au putut stăvili răul, ci dimpotrivă. Noaptea am visat doar grădini de palmieri şi sicomori, lagune de apă azurată, deşertul întins, stăpânit de sfinxul cu trup de leu şi privirea de înger. Nilul, când verde ca puroiul, când roşu ca sângele, strâns îmbuiestrat printre pereţii stâncoşi ai munţilor, sau revărsat, lac întins pe toată valea şi toată minunăţia asta sub stăpânirea discului solar, chipul lui Aton.

Dimineaţa am scris Mărgăritei : „Ieri te-am trădat. Dar n-avea nici o teamă. Rivala ta e o fotografie, iar vraja ei a dispărut de acum câteva mii de ani".

Şi de-abia acum m-am liniştit.


II


O ! Acum eram sigur de mine ! Scrisoarea către Mărgărita gonise, în lumea efemeră a visului, umbra, halucinaţia şi stafia. Ambiţia mea : mintea să-mi fie metronom şi ochiul compas. Aşa mă simţeam acum. „Gând lucid, reia-ţi întâietatea în judecată", mă îmboldeam şi, odată la masa de lucru, îmi simţeam ochiul ager şi mâna sigură. Nevasta laborantului îmi pregătise o cană mare de cafea turcească, iar eu mă asigurasem de o bună provizie de tutun tare.

Până la sosirea Mărgăritei, lucrarea să fie gata, măsurătorile făcute, coeficienţii calculaţi, indicele determinate.

Lucram cu o uşurinţă de libelulă. Cafeaua şi tutunul or fi ruinând sănătatea, dar exaltă geniul. „Caraghiosule, îmi ziceam, te-ai lăsat păcălit ca un ucenic de bărbier care trăieşte în lumea filmelor... Priveşte chipurile pe care le ai în faţa ta, sunt subiecţi... se pot studia cu rigla şi compasul." Şi lucram repede şi precis ca şi cum aş fi făcut o adunare, măsurăm cu compasul, calculam cu rigla, ca şi cum acele femei - regine glorioase, zeiţe pline de har, amante minunate - n-ar fi avut o viaţă proprie, n-ar fi suferit, n-ar fi plâns, nu s-ar fi bucurat, iar faţa, gura şi ochii lor n-ar fi fost decât nişte elemente predestinate determinării omului fizic. Lucram chiar într-o uşoară exaltare nervoasă. Şi totuşi, undeva departe, departe de lumina ochilor, ascuns parcă în desişul creierului, pe lângă ţinutul auzului, un murmur înăbuşit continua să se audă. Oare ce ? Freamăt de frunze în pădure ? Foşnet de şopârle înamorate ? Susur de mătăsuri fine ?

„Prostii", făcui eu.

Dar întorcând pagina, inima mi se strânse deodată în piept ca o piele de arici. În faţa mea, chipul reginei Nefert-Iti. O ! Dar acum eram pregătit, nu mai mă lăsam „dus" ca un ucenic de bărbier. Ea nu era nimic altceva decât o adunare de reperuri şi elemente anatomice, supuse, ca tot ce-i materie, exactei măsurători. Dar când să fixez compasul pe punctele oculare, mâna începu să-mi tremure, deveni moale ca la paralitici şi slobozi compasul pe jos.

Mă oprii din lucru, să examinez, cu calm şi obiectivitate, starea mea sufletească. Oare nu eram prada toxicelor ? Nu ! Căci mintea îmi era prea lucidă şi simţurile prea în tensiune... cu toate că straniul murmur continua parcă să se apropie din adâncul creierului, către frunte şi către ochi. Dar dacă eu mă găseam în faza prealabilă marilor descoperiri ? S-ar fi putut. Toţi marii autori au descris atari „transe".

„Atunci, încă o cafea."

Ochii din faţa mea începură să scânteieze ca apele safirului, chipul să se desprindă din desenul în care era prins...

„Încă o cafea !"

Cât fusesem de neghiob până atunci.

Raţionamentul meu, celebrul meu raţionament, fusese doar o infirmitate. Buzele reginei îşi căpătaseră căldura cărnii ; gâtul, mişcarea ; pieptul, respiraţia...

„Încă o cafea !"

Mintea-mi devenise atât de lucidă, încât depăşea puterea de cunoaştere obişnuită. Puteam vedea în mari depărtări, puteam urmări, în minte, succesiunea întâmplărilor care duc fatal şi logic la acea concluzie numită de oameni de rând, hazard sau coincidenţă.

„Încă o cafea..."

Un parfum necunoscut, amestec de efluvii subtile de cometă şi miros crud de aluviuni, îmi pătrundea trup şi suflet. Atunci, încet, încet m-am simţit atras de o putere nestăpânită ca fluxul mării la chemarea razei de lună.

Încet, încet mi-am aplecat capul şi dându-mi seama că nu sunt în vis, am apropiat buzele de buzele reginei. Cât a durat îmbrăţişarea ? Cât sclipirea unei luciole, sau cât lumina unei stele moarte ?

Când m-am ridicat, în faţa mea se găsea o femeie. Nu m-am mirat de fel. Era parcă în firea lucrurilor...

- Sunt Crăiţa Mitan.

N-am spus nimic. Mi s-a părut ciudat doar numele. Aş fi crezut că-mi spune : „Sunt regina Nefert-Iti".


* * *


Se admite în mod obişnuit că elementul mitic, când nu e interesul, determină simpatia dintre oameni. La mine n-a fost aşa. Crăiţa Mitan mi-a intrat în suflet, de-a dreptul, înainte să-i fi putut închipui un portret, înainte ca simţurile să-i fi speculat frumuseţea. Era matematiciană şi venise să repete în faţa mea celebrele calcule prin care distrugeam concepţia discontinuului şi nedeterminismului lui Planck şi Heisenberg.

Rezultatul a fost o mare surpriză. Greşisem profund ! Raţionamentul meu fusese defectuos şi calculele, eronate ! Şi lucru ciudat ! Această distrugere totală a lucrărilor, care pentru savant e cea mai grozavă jignire, care în alte împrejurări m-ar fi făcut neom, m-ar fi aruncat în arenă, să protestez, să vociferez, să polemizez, azi îmi produce un sentiment de mulţumire, pur, de adevăr descoperit, de frumuseţe revelată. Păstrez şi azi acele suluri de hârtie, pline de calcule şi simboluri matematice, dispuse în coloane verticale, cu cifrele şi literele mari, frumos deformate, parcă stilizate, în total cu un aspect decorativ.

- Ciudat scris...

Ea îmi zâmbi :

- N-ai observat ?... litera are un sens magic şi unul estetic... magic pentru ştiinţă... estetic pentru adevăr...

Nu i-am înţeles răspunsul, fiindcă eram preocupat de vorba ei.

La ce mişcare sufletească răspundea acel ritm poetic, când nu înşira decât formule matematice ? Ce gând traducea acea muzicalitate a glasului, când nu se rosteau decât sunete alfabetice şi cifre ?

Crăiţa calculând parcă povestea şi în raţionamentul ei trăia parcă o amintire !


* * *


Peste câteva zile m-a găsit lucrând pentru Mărgărita. Eram tot la chipul reginei Nefert-Iti. Mă încăpăţânasem.

- Ce faci acolo ?

- Măsor !

- Ce?

- Gura celebrei regine, făcui eu mândru. Dar atunci colţul ochiului tresări parcă în portret, ca şi cum ar fi strivit o lacrimă.

- Şi crezi ?

Nu-i dădui răgaz să termine vorba.

- E un procedeu de geniu... e al logodnicei mele, Mărgărita Damian...

Şi atunci simţii exaltându-se acel orgoliu masculin, pe care-l credeam absent. Eram mai mândru de ştiinţa Mărgăritei ca de a mea !

- Crezi că se poate măsura ?

Acum nu mai răspunsei. O priveam, dar în acelaşi timp priveam şi portretul din cartea deschisă. Era o făptură de rasă cu tot trupul ei mic şi fin şi faţa foarte brună, cu nuanţe cărămizii pe obraji. Ovalul chipului ei era în parte stânjenit de ridicarea pometelor, dar avea nasul drept, gura mică, cu buze care parcă niciodată n-au fost siluite de un sărut. Toată frumuseţea o făcea însă, fără îndoială, ochii şi gâtul, acei ochi scoborâţi parcă într-o parte, alungiţi şi totuşi mari, cu umbre în pleoape şi umbre în pupile şi gâtul lung, subţire, cu reliefuri musculare tari, arătând forţa şi viaţa sub un aspect plăpând.

- Cunoşti trista poveste a reginei Nefert-Iti ?

- Da ! Câteva date istorice...

Şi începui să debitez ceea ce aflasem de la colegul meu, istoricul. Dar vorbind, gândul meu era altul. Aş fi vrut să-i văd părul. De atâtea zile lucra în laboratorul meu şi încă nu-l văzusem. Eram sigur că trebuie să fie mai negru decât mâlul Nilului, fiindcă dinţii îi avea albi şi tari, ca lucraţi în silex şi nişte dinţi atât de albi nu puteau răspunde decât unui păr foarte negru. Dar părul îi era ascuns într-o tocă mică, modernă, asemănătoare cu tiara egipteană.

- Ştii puţin... A fost o iubire nefericită.

O ! De data asta am prins cu siguranţă o lacrimă. Zăpăcit, simţii ochii rătăcind. Femeia din faţa mea sta în profil. Nu ştiu dacă lacrima a fost în ochiul ei sau în ochiul portretului, dar în clipa aceea mi-am dat seama că femeia din faţa mea şi cea din portret era una şi aceeaşi.


* * *


Ajuns acasă, am găsit scrisoarea Mărgăritei. Se întorcea cât de curând. Ce bine ! Femeia asta îmi aducea sănătatea şi siguranţa, dar mai ales îmi aducea bunul simţ, atât de smintit în timpul din urmă, şi siguranţa realului. Căci pe un hazard şi o coincidenţă, asemănarea între cele două chipuri, eram în stare să întreprind o aventură, care pornită de la un caraghioslâc să mă ducă la nebunie ! M-am hotărât : să nu revăd pe Crăiţa până la venirea logodnicei mele.

Dar n-a fost aşa !


* * *


Chiar în seara aceea am întâlnit-o !

O ! Dar după ce zbucium şi după cită încordare ! Zadarnic a fost orice sfat de cuminţenie ; zadarnică, frica de ridicul ; zadarnică, perspectiva nebuniei ! Trebuia s-o întâlnesc, clocotea dorinţa-n mine. Trebuia să aflu chiar în noaptea aceea, taina reginei Nefert-Iti. N-am nici o altă explicaţie de dat ! Trebuia s-o găsesc ! Atât !

Poate starea asta e ceea ce se numeşte amor !

Am găsit-o pe marginea lacului Herăstrău, singură, parcă aşteptându-mă.

M-au dus la ea. Carul mare pe cer şi cărăbuşii pe pământ. Căci nu ştiam unde locuieşte. Şi, ca s-o găsesc, am închis ochii minţii şi am alergat la călăuzele de la poarta norocului.

Era o noapte de mai... şi cărăbuşii m-au dus pe poteca de aur - aur din Carul mare - până la ea.


* * *


Sunt stări ale sufletului când mintea a devenit placă sensibilă de înregistrat. Înseamnă şi arpegiile izvorului în pădure şi nisipul Căii lactee pe cer şi pulsul sângelui în vine.

O ! Nu voi uita nicicând povestea ascunsă a reginei Nefert-Iti. A reginei Nefert-Iti sau a Crăiţei Mitan ?


* * *


- Ce frumos ai dovedit că nebuloasele spirale, în mişcarea de expansiune a universului, la un moment dat, ajung viteza luminii şi atunci dispar în adâncul insondabil al genunei, fiindcă raza lor nu ne mai poate ajunge. Iată deci că stele moarte se arată, iar stele vii se ascund. Adânc simbol ! Iluzie şi adevăr ! Dar preoţii egipteni au cunoscut înaintea savanţilor noştri.

În templul lui Konsu de la Karnak, după ce treci pilonul şi curtea cu portice, cea rezervată oamenilor de rând, dai în sala hipostil pe uşa căreia stă scris : „Cei ce intră aci, trebuie să fie puri". Dincolo de ea e locuinţa zeului, sanctuarul înconjurat de chilii pentru cultul magiei şi al frumosului. În chiliile magiei stăpâneşte lumina soarelui, în cea a frumosului, lumina de dincolo de fire, numită lumina lacrimei. Căci ce e magia ? E lupta clipei împotriva eternităţii, e triumful măsurii împotriva nemăsuratului. La lumina soarelui s-au descoperit stelele ikemusek, mereu vizibile, iar la lumina lacrimei, stelele ikemuurz, care după mari peregrinări dispar în genună.

Răzvrătirea lui Amenomfis-Ikunaton a fost răzvrătirea magiei împotriva frumosului. Templul lui Aton e jalnic. O curte mare, cu un altar în ea. Nici monumentalul pilon ornat cu flori de lotus şi papirus, nici maiestosul hipostil susţinut de coloane cilindrice, cu capiteluri palmate, nici naosul de granit în care se găseşte luntrea sfântă care duce frumuseţea zeului. Ascultă, te rog, frumuseţea zeului, căci zeul e puternic prin magie, dar frumos prin iubire.

Nu ţi se pare curios că Amenomfis a avut şapte fete ?

Au fost şapte avertismente a lui Amon, în favoarea frumosului, căci numai femeia e depozitarea frumosului, femeia când e de sânge regal.

Eu multe n-am să-ţi vorbesc, căci vorba ne fixează prea mult în spaţiu. Îţi voi recita un poem, poemul ei, al Reginei Nefert-Iti, aşa cum e scris pe stela votivă din Tel-Amarna. El spune tot, cu toată simplitatea de meşteşug a versului. Dar numai versul ne sustrage din prinsoarea spaţiului. Ascultă :

„În Ikulaton, noua capitală a ţării, la jumătate cale dintre Teba şi Memfis, este lacul cel din afara firii, fiindcă învinge apele Nilului şi înfruntă puterea soarelui - lacul lacrimă. Lac de iubire şi de durere, el are albia pe temelia zeiţei Neftis, dărâmat de prigoana lui Amenomfis, iubitul meu. Zadarnic s-a dat drumul apelor Nilului peste el, zadarnic soarele îşi îndreaptă împotriva-i ţepii lui de spin. Apa nici nu seacă, nici nu se turbură, fiindcă ochiul zeiţei plânge întruna şi lacrimile înving puterea râului şi înmoaie săgeţile astrului.

Pe acest lac mi-am aşteptat iubitul. Pentru el am furat zeului Horus luntrea şi am împodobit-o numai cu irişi şi cu trandafiri albi.

Şi iubitul a venit.

- Vino, iubitule, de-ţi odihneşte capul obosit de gânduri pe dulcele aşternut al lacrimii...

Dar iubitul meu privea soarele în apus, roşu şi strâns ca o gură de cuptor.

- Vino, iubitule, îţi voi arăta, prin lumina lacrimii, cenuşa stelelor ce te îngândurează...

- Arată-mi, dacă poţi, inima lui Aton... Şi nu-şi întoarse la mine privirea.

- Vino, iubitule, lacrima mea va chema de dincolo de soare, stelele care au fugit de el şi s-au ascuns de razele lui...

- Cheamă, dacă eşti vrednică, mâinile lui Aton, să le văd şi să le pipăi...

Atunci, în desperarea mea, am trădat taina încredinţată mie de marele preot, întru câştigarea adevărului ultim, taină ce trebuie trecută din mamă-n fiică, până la cea de o mie. Şi am strigat îngâmfatului :

Regele capătă puteri de zeu, când, mărturisind cinstit, îşi face sufletul cruce între lacrimă şi soare.

Dar când trăsnetul a căzut, trăsnetul, semnul cuvântu-lui, el l-a prins în mână şi l-a aruncat în lacrima mea. S-a temut ca lacrima să nu întunece gloria lui Aton. Şi la lumina trăsnetului, el a văzut că Aton n-are inimă, dar are mii şi mii de braţe omeneşti".

Aşa se încheie micul poem de iubire şi de durere, veşnic pentru toate femeile care n-au altă podoabă decât frumuseţea. Din parte-mi, trebuie să adaug că cei vechi cunoşteau arta de a stăpâni fulgerul. Sacerdoţii etrusci, prin ajutorul trăsnetului, au apărat oraşul Marnia împotriva lui Alaric, iar Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, folosea trăsnetul la vânătoare.

Şi încă ceva. Lacrima din ochiul reginei Nefert-Iti n-a secat, fiindcă trăsnetul poate dărâma un templu, dar nu poate răpune o lacrimă...


III


Când cerul începu să se întunece, mi-am dat seama că rătăcisem drumul. Cu toate că de atâţia ani locuiesc în Bucureşti, am rămas totuşi provincial în Capitală şi din oraş nu cunosc decât cartierul meu şi strada Mărgăritei. În rest nu mă aventurez decât în maşină. Dar azi toate maşinile erau rechiziţionate la poliţie. Şi totuşi voiam să fiu la aerodrom. Logodnica mea sosea cu avionul şi ce bucurie i-ar fi făcut să dea ochii cu mine, la coborârea din carlingă.

Dar timpul trecea, vehicule nu se găseau, iar trecătorii, parcă învoiţi, îmi dădeau care mai de care mai proaste indicaţii. Erau şi ei grăbiţi, căci se pornise un vânt uscat şi rece, plin de pulbere şi gunoi, un vânt fără noimă, cu avalanşe aeriene din diferite părţi, care se prăfuiau şi se ciocneau înălţându-se în piramide aeriene, sau se învârteau în vârtejuri ce te prindeau răsucindu-te pe loc, parcă să te ridice pe sus. Cerul părea plin de stânci înfipte într-un nămol vânăt şi bătute de valuri spumoase, iar către orizont, soarele umflat şi acoperit de nori violacei, părea o bubă coaptă, gata să se spargă. Străzile se goliseră. Nici ţipenie de om. Mă găseam la periferia oraşului, după felul caselor, pe urmă am dat în câmp. Acum se pornise şi ploaia. Picături tari şi reci ca grăunţele, mă plesneau peste faţă şi peste ochi. Mi-am tras pălăria pe frunte şi am luat-o la goană. În depărtare se vedea o pădure. Trebuia să fi fost la Băneasa. M-am îndreptat într-acolo. Dar dintr-o dată pădurea se goli de toată umbra frunzişului până în pământ, printr-o lumină de foc, şi deasupra mea, undeva, se prăbuşi o parte din cerul stâncos. Trăsnise în pădure. Înnebunit de frică, am schimbat direcţia. Eram acum în plin haos. Şirurile tari de apă se încrucişau în faţa mea ca floretele. Cerul se cutremura de rostogoliri, în preajma mea simţeam trepidări de motor, iar depărtările sau adâncul mugeau ca oceanul în furtună. Nu ştiu adevărat să fie sau nu, dar acum mi s-a părut că trepidările veneau de aiurea. Da ! Veneau de sus, din cer. Erau vibraţiunile avionului. Avionul cu Mărgărita. Se distingeau bine în afară de trăsnetele ploii, dincolo de cutremurul tunetelor. Şi din nou m-am pornit pe fugă.

Fugeam, fugeam... când m-am simţit la pământ.

Am căzut... dar nu picioarele au şovăit şi nici nu s-au împiedicat. A fost o cădere voluntară, parcă o îngenunchere. Şi deodată partea din dreapta mea s-a luminat. De bună seamă a fost un capriciu al naturii ; căci pe partea aceea mi s-a arătat lacul... lacul nu ştiu care, poate lacul lacrimă, căci apa era acolo limpede, azurul pur deasupra ei... şi pe întinderea apei o singură luntre. Poate luntrea reginei Nefert-Iti.

Dar de cealaltă parte a apei, lumea era tot în nebunie, vânt, vijelie, trăsnete, şi toată rătăcirea de deasupra mea dusă de motorul avionului. Fără să-mi dau seama, am mai întors o dată privirea spre lacul fermecat. Trăsnetul mi-a luminat calea şi jur că în ochii ei, în luntre se găsea Crăiţa, am văzut o lacrimă.

Zgomotul motorului se schimbase cu totul. Se subţiase până la vibraţie şi până la lumină. Poate dibuiam acum fuga spiralelor nebuloase sau jocul fantastic al atomilor. Devenisem din nou omul tare. Puteam cunoaşte totul. Aveam talismanul puterilor supreme. „Regele capătă puteri de zeu, când mărturisind cinstit îşi face sufletul cruce între lacrimă şi soare". Acum ori niciodată rezolvam cu ochii mei problema nedeterminismului şi a discontinuului. Şi, înălţându-mă mândru, mi-am pus sufletul cruce între lacrimă şi soare. Dar când trăsnetul a căzut, trăsnetul, semnul cuvântului, eu l-am înşfăcat cum fac indienii cu şerpii veninoşi şi l-am aruncat înspre lacul lacrimă. M-am temut ca nu cumva lacrima să vatăme determinismului nebuloaselor spirale şi ale atomilor...


IV


Şi iar m-am întrebat, la părăsirea spitalului, dacă totul n-a fost halucinaţie şi delir. M-am întrebat înaintea doctorilor !... Dar vezi, sunt dovezile !

O dungă sângerie, urma trăsnetului, mi-a şters pe vecie, din palma dreaptă, linia norocului.

Şi-apoi...

Pe Crăiţa n-am mai văzut-o nicicând de atunci. Zadarnic m-am interesat la toate Universităţile din ţară, zadarnic am consultat toate anuarele şcolilor superioare şi secundare, zadarnic am scris la toate laboratoarele de astrofizică din străinătate... Dar posed acele suluri de hârtie cu calculele ei matematice, pline de cifre şi de litere mari, negre, vecine de hieroglife.

Şi încă ceva ! În atlasul meu de istoria artelor s-a petrecut o minune ! De ochiul reginei Nefert-Iti stă aninată, de atunci, o lacrimă, o lacrimă transparentă şi pură ca un minuscul ghioc de cristal.


* * *


Într-o zi am găsit pe Mărgărita lucrând în laboratorul meu.

- Ce faci ? am întrebat-o cu oarecare teamă...

- Uite, răspunse ea râzând, în ochiul acestei „cucoane" este o lacrimă... vreau s-o măsor...

- Nu !... te rog... pentru Dumnezeu, nu...

Ea mă privi uimită...

- Şi de ce nu ?

- Sunt lucruri care nu se pot măsura..,

- Care, de pildă ?...

- Lacrima...


Nota autorului:

Acest manuscris mi-a fost dat ca dar de tatăl meu, profesorul Pompiliu Şerban, la a douăzecea aniversare a zilei mele de naştere, mie, fiica lui cea mai mare, cu obligaţia să-l transmit din mamă în fiică atâta timp cât va dura în ştiinţă teoria nedeterminismului şi a discontinuului. Izabela Şerban, doctor în matematici.


Ediţia de bază:
Masca, proză fantastică românească, antologie de Alexandru George
Editura Minerva, Bucureşti, 1982, vol.II, p.16-30





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://http://www.hgwells.ro/

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Ţesătorul
Redactor: Florin Pîtea
http://www.amaltea.ro/tesatorul
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Fantasy Special
Redactor: Vlad Frăţilă
http://fantasy.lx.ro/

Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/

Noesis
http://www.noesis.ro

Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro/cronicar/index.php

Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/

Pagina personală Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

SFera
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sferaonline.ro





ARHIVA ON-LINE


Pro-Scris nr. 01
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 02
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 03-04
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 05-06
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 07-08
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 09-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03.2004 - 27.06.2004)

Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)

Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)

Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)

Pro-Scris 1 / 2005 (nr. 33-34)
(20.04.2005 - 30.06.2005)

Pro-Scris 2 / 2005 (nr. 35-36)
(01.07.2005 - 15.01.2006)

Pro-Scris 3-4 / 2005 (nr. 37-40)
(16.01 - 10.04.2006)

Pro-Scris 1 / 2006 (nr. 41-42)
(11.04 - 27.08.2006)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Barthes Roland - Nautilus şi „Corabia beată" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Bugariu, Voicu - O bună carte demodată (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Cassian, Nina - Capcana (Va urma 35-36)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Între aici şi altundeva. Fascinaţia unei Alte Lumi (Pro-Poziţii 35-36)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Valar (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Colin, Vladimir - Castelul din Carpaţi, azi (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 1 (Pro-Puneri 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 2 (Pro-Puneri 37-40)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)
Cozmiuc, Constantin - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie (Pro-File 33-34)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 1 (Pro-Puneri 35-36)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 2 (Pro-Puneri 37-40)
Eliade, Mircea - O călătorie spre centrul pământului (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)
Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)
Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi, Simone - Halloween, ardeleneşte (Pro-Ton 35-36)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)
Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)
Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák György - SFera şi artele magice (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák György - Autografe craiovene (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák György - O utopologie literară (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák, György - Un tărâm de explorat: Borderlands (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák, György - Pre-Luare (Pro-Test 35-36)
Györfi-Deák, György - Teologie şi Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Un studiu în albastru (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Confuzii verniene (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Györfi-Deák, György - Autograf MJM (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Pre-Stanţă (Pro-Test 37-40)
Györfi-Deák, György - Fabulă (Pro-Ton 37-40)
Györfi-Deák, György - Colocviu SF la Budapesta (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Helion (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Înşelători şi înşelătorii (Pro-Poziţii 37-40)
Györfi-Deák, György - Elfi (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât carbonul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Haulică, Michael - Mirări, veşti bune, gelozii (Pro-Gresii 35-36)
Hobana, Ion - Trei simboluri ale anticipaţiei clasice: Robur, „Albatrosul", „Groaza" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)
Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)
Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ionescu, Cătălin - Pre-Cădere : Star Wars 3 sau câteva decenii de copilărie (Pro-Test 35-36)
Ionescu, Cătălin - Insuportabila frivolitate a prestanţei profesioniste (Pro-Gresii 35-36)
Ionescu, Cătălin - CPSF: O jumătate de veac (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - Pre-Car: Epitaf pentru cyberpunk (Pro-Test 37-40)
Ionescu, Cătălin - Centrul Labirintului (Pro-Eminenţe Cornel Robu 37-40)
Ionescu, Cătălin - Fascinaţia Stargate (Pro-File 37-40)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Dialoguri despre lumea lui Tolkien (Pro-Gresii 35-36)
Lazu, Robert - Întoarcerea dragonului rătăcitor (Pro-Gresii 37-40)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)
Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)
Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)
Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)
Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Opriţă, Mircea - Un tratat despre SF (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Opriţă, Mircea - Eternul Jules Verne (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Opriţă, Mircea - Florin Manolescu (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Poziţii 37-40)
Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)
Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Pîrligras, Viorel - Lumea lui Tolkien, aşa cum e (Pro-Gresii 35-36)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Popescu, Dan - Foto-ghicitoare (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt către Scriitori 2001 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Premiile SIGMA Ediţiile 2001-2002 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anii 2000-2004 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2002 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2003 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2004 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2005 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt de re-venire (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Propuneri pentru Premiile de Excelenţă (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Regulament Premiile SIGMA 2005 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - In memoriam Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Alexandru Ungureanu 35-36)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)
Radu, Liviu - Literatură popular-elitistă (Pro-Poziţii 35-36)
Radu, Liviu - Cărămizi (Pro-Poziţii 37-40)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 1 (Pro-Puneri 35-36)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 2 (Pro-Puneri 37-40)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)
Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Tamaş, Cristian - Apariţii editoriale SF şi F 2005 (Pro-File 37-40)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 3 (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 4 (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Vighi, Daniel - Literatura S.F. (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Voiculescu, Vasile - Arhitectul (Va urma 37-40)
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)
Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Pro-Ton 33-34)





PRO-NUME





LISTA NEAGRĂ


rEAliZaTORi:

Györfi-Deák György- wEbmaSTer / ediTOr-şeF / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu- weBmAsTEr / eDiTOr


aU CoLAboRaT:

Ionuţ Bănuţă
Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi
Cătălin Constantinescu
Simone Györfi
Robert Lazu
Dan Popescu
Oana Stoica-Mujea
Cristian Tamaş
Virgona Vilius


Free Java Applet by Jared Smith-Mickelson:
http://www.javafile.com/





PRO-SCRIS





VA URMA?


Cum costă tăcerea cuvântul
fiindcă se săvârseşte o ruptură
tăioasă
între cauzele obscure
a felurite mult subînţelesuri
şi o trimitere exasperată
către-un mesaj curat şi clar
aşa precum tăcerea,
singura-n care strigă
cele mai crude adevăruri ale mele.


Maria Celeste Celi - Cum costă tăcerea cuvântul
Traducere în limba română Eta Boeriu, din volumul
Trinacria - Poeţi sicilieni contemporani,
Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 83.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu