Pro-Scris 1 (37-40) / 16 ianuarie 2006 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Pre-Car
Györfi-Deák György - Pre-Stanţă

PRO-EMINENŢE
 * Florin Manolescu
     Voicu Bugariu - O bună carte demodată
     Györfi-Deák György - SFertul şi întregul
     Mircea Opriţă - Florin Manolescu
     Daniel Vighi - Literatura S.F.
 * Cornel Robu
     Cătălin Ionescu - Centrul Labirintului
 * J.R.R. Tolkien
     Györfi-Deák György (Repet Ent) - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti
     Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - Enciclopedia Tolkien: Valar
     Györfi-Deák György - Enciclopedia Tolkien: Elfi
     J.R.R. Tolkien - Scrisorile de Crăciun ale tatii (4)
 * Jules Verne
     Györfi-Deák György - O posterioritate paradoxală (Lucian Boia)
     Györfi-Deák György - Mai mult decât carbonul (Steaua Sudului)

PRO-FILE
Cristian Tamaş - Apariţii editoriale SF şi F 2005
Györfi-Deák György - Colocviu SF la Budapesta (Galaktika 188)
Cornel Secu - Clubul Helion
Cătălin Ionescu - CPSF: o jumătate de veac
Cătălin Ionescu - Fascinaţia Stargate

PRO-PUNERI
Cătălin Constantinescu - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley (2)
Horia Dulvac - Imaginar politic, expresie şi putere (2)
Cornel Robu - Paradoxurile timpului în science-fiction (2)

PRO-POZIŢII
Györfi-Deák György - Înşelători şi înşelătorii (Liviu Radu)
Mircea Opriţă - O cheie pentru camerele interzise (Florin Manolescu)
Liviu Radu - Cărămizi (Jurnal de cititor)


PRO-GRESII
Robert Lazu - Întoarcerea dragonului rătăcitor

PRO-TON
Györfi-Deák György - Fabulă

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME
Casetă tehnică

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma?





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Györfi-Deák György


În sfârşit, a apărut şi acest Pro-Scris. Iniţial, lansarea lui fusese prevăzută pentru sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie, dar fiind prins cu alte treburi, Cătălin Ionescu a amânat-o pe noiembrie. Apoi în decembrie, ultimul termen Crăciunul, eventual sfârşitul lui 2005. N-a fost cea mai bună idee, pentru că e cea mai aglomerată perioadă din activitatea bibliotecarilor, aşa că, de această dată, am intrat la rândul meu în criză de timp. De unde pui că toate sărbătorile au picat în week-end, astfel încât nici n-am beneficiat de nişte zile libere suplimentare!

Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care au apărut o serie de materiale, multe dintre ele legate de diferite evenimente ce au rotunjit în 2005 un număr de ani. Credem că majoritatea lor îşi păstrează actualitatea şi vor prelungi astfel atmosfera sărbătorească la trecerea într-un an mai auster. Şi, rugând autorii să ne susţină şi în continuare, sperăm să ducem revista înainte cel puţin încă 5 ani de zile.

Numărul, ca de obicei, a fost alcătuit astfel încât să respecte principiile teoretice enunţate în pagina intitulată „Pro-Teze”. Pro-Scris este o revistă deschisă, unde pot publica toţi cei interesaţi, dar nu acceptăm materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Ne bucurăm să publicăm şi textele celor care ne critică, mai ales dacă o fac obiectiv, întru folosul genului pe care-l îndrăgim. Ne plac polemicile principiale, menite să analizeze şi să discute diferite perspective, concepţii, idei literare. Respingem izbucnirile de orgoliu, vulgaritatea, tentativele de cult al personalităţii, rea-voinţa.

Nu credem că, în aceste vremuri când ni se urează „să trăim bine”, anticipaţia românească ar avea parte de o soartă mai vitregă decât literatura în ansamblul ei. Desigur, au existat direcţii sterile, precum cyberpunk-ul, asasinat de calculatoarele care, în realitate, au evoluat mai repede decât în paginile romanelor SF, fapt care l-a îndemnat pe Cătălin Ionescu să scrie primul „Pro-Test”, un „Epitaf pentru cyberpunk” supra-intitulat „Pre-Car”. Györfi-Deák György îi ţine isonul, cu un editorial paralel, inspirat de năstruşnica idee a unui şef de penitenciar din România: „Pre-Stanţă”.

În toamna anului 1980, criticul şi profesorul universitar Florin Manolescu a publicat „Literatura SF”, prima monografie critică românească dedicată science-fictionului. În prima parte a secţiunii intitulată „Pro-Eminenţe”, s-au adunat mai multe materiale menite să o analizeze. Într-un „Paradox” timişorean de atunci, am descoperit un prim articol, scris de Daniel Vighi: „Literatura S.F.”. După 25 de ani, Voicu Bugariu consideră că volumul reprezintă „O bună carte demodată”. În fragmentul reprodus din noua ediţie a „Anticipaţiei româneşti”, Mircea Opriţă remarcă: „edificiul teoretic, solid articulat, pe care Florin Manolescu l-a construit pentru gen din pură curiozitate intelectuală”, rod al unei căutări transformate pe neobservate într-o veritabilă iubire secretă. În „Sfertul şi întregul”, Györfi-Deák György a adunat o sumedenie de alte aprecieri fragmentare, menite să contureze impactul acestei lucrări asupra dezvoltării genului în România.

Dacă Florin Manolescu a aşezat bazele interpretărilor critice, iar Mircea Opriţă le-a particularizat în cazul literaturii române, solidul edificiu analitic pe care se întemeiază şi strădaniile noastre a fost înălţat de Cornel Robu cu încă un etaj, dedicat studiului conceptului de „sublim”. Cătălin Ionescu a încercat „O cheie pentru science-fiction” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004) şi astfel a pătruns în „Centrul Labirintului” şi a descoperit că „a căuta science fiction-ul înseamnă a descoperi literatura; şi, prin extrapolare, a căuta literatura înseamnă a se regăsi pe sine”.

În toamna anului 2005, a fost terminată munca de elaborare a primei enciclopedii Tolkien în limba română, cu 300 de termeni, realizată de un colectiv ce reuneşte cadre universitare şi simpli fani din mai multe regiuni ale ţării. „Pro-Scris” a publicat în anii trecuţi câteva dintre articolele redactate de Robert Lazu (Aragorn, Arborebărbos, Elrond şi Elros). Iată acum încă două fragmente: cel despre „Valari”, sintetizat de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi şi cel despre „Elfi”, întocmit de Györfi-Deák György. Secţiunea dedicată autorului care şi-a călăuzit eroii pe Pământul de Mijloc în lupta împotriva Stăpânului Inelelor mai cuprinde partea a patra din „Scrisorile de Crăciun ale tatii”, tradusă de Simone Györfi şi o nouă versiune, adăugită, a „Listei cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti”.

În 24 martie 1905, Jules Verne şi-a încredinţat opera eternităţii, răstimp din care a trecut un prim secol. Cum istoricul Lucian Boia este şi un specialist în studiul imaginarului, a profitat de ocazie şi a scris o monografie atipică, „Jules Verne: paradoxurile unui mit”, publicată, aproape simultan, atât în Franţa cât şi la noi (Editura Humanitas, Bucureşti, 2005). Ea creionează „O posterioritate paradoxală”, cum consideră Györfi-Deák György. Secţiunea „Pro-Eminenţe” se încheie nostalgic cu articolul „Mai mult decât carbonul” de acelaşi autor, despre aventuroasa poveste din „Steaua Sudului” şi progresele înregistrate în fabricarea diamantelor artificiale.

Secţiunea „Pro-File” debutează cu „Apariţiile editoriale SF şi F 2005”, înregistrate de Cristian Tamaş, cu prilejul vizitei la Târgul de carte Gaudeamus (23-27.11.2005). Tot în noiembrie, Institutul Cultural Român din capitala Ungariei a organizat un „Colocviu SF la Budapesta”, prilejuit de apariţia numărului 188 al revistei maghiare „Galaktika”, având în sumarul său mai multe povestiri româneşti de anticipaţie. La Timişoara, prestigiosul Club „Helion”, condus de Cornel Secu, şi-a reluat activitatea în noul sediu din vecinătatea Facultăţii de Mecanică.

În 2005 s-au împlinit 50 de ani de la apariţia primului număr al Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice, condusă de Adrian Rogoz şi editată de revista „Ştiinţă şi tehnică”. În studiul „CPSF: O jumătate de veac”, Cătălin Ionescu a încadrat evenimentul în epocă, o perioadă cu o istorie extrem de zbuciumată, marcată de moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, crearea Tratatului de la Varşovia şi revoluţia maghiară din 1956.

Dacă „Star Wars”, „Star Trek” şi serialele inspirate de ele şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul, intrând în istoria genului, la orizont se ridică acum o constelaţie de seriale generată de un alt film de succes, care a reuşit să-i grupeze pe împătimiţii de la noi într-o comunitate puternică, entuziastă şi activă. Despre ceea ce se află dincolo şi dincoace de Porţile Stelare, scrie Cătălin Ionescu în „Fascinaţia Stargate”.

Secţiunea „Pro-Puneri” continuă trei materiale ample, începute în numărul anterior: „Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley”, un fragment din volumul lui Cătălin Constantinescu (Paradigme literare ale utopiei, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004); „Imaginar politic, expresie şi putere” de Horia Dulvac, articol preluat din volumul „Discursuri şi părţi” (Editura Aius, Craiova, 2005); „Paradoxurile timpului în science-fiction” de Cornel Robu, un studiu inedit, care n-a încăput în spaţiul tipografic fatalmente limitat al volumului „O cheie pentru science-fiction”.

Ultimele apariţii editoriale sunt discutate în cadrul rubricii „Pro-Poziţii”. În „Înşelători şi înşelătorii”, Györfi-Deák György prezintă studiul „Manipularea maselor” de Liviu Radu, publicat la o editură care, din păcate, „nu pune probleme, ci le rezolvă” (Cartea de buzunar). Profitând de prilejul festiv al aniversării unui sfert de veac de la apariţia „Literaturii SF”, Mircea Opriţă reia studiul volumului de povestiri publicat de Florin Manolescu şi-i conferă o nouă finalitate: „O cheie pentru camerele interzise”. Liviu Radu îşi continuă „Jurnalul de cititor”, aplecându-se asupra unor veritabile „Cărămizi”, volume cu un număr uimitor de pagini, de dimensiuni impresionante, apărute în ultima perioadă la diferite edituri.

Dacă e să ne luăm după ce publică în ultima vreme, Robert Lazu pune ceva la cale. După articolul „J.R.R. Tolkien şi dragonii”, apărut în „Adevărul literar şi artistic” din 15 noiembrie 2005, rubrica „Pro-Gresii” găzduieşte o nouă incursiune în bestiariul medieval, pornind pe urmele unui documentar difuzat de canalul Discovery: „Întoarcerea dragonului rătăcitor”.

Electronul ce orbitează de unul singur (din cauza principiului de excluziune al lui Wolfgang Pauli?) pe orbita secţiunii „Pro-Ton” este o „Fabulă” semnată de Györfi-Deák György.

Realizatorii Pro-Scris au navigat pe valurile etern mişcătoare ale internetului şi au poposit în rada unui port numit Pro-Porţie. Aici, protejaţi de furtuni şi atacuri piratereşti, au marcat o serie de repere pe harta unor Link-uri alese. Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi Arhiva on-line pusă la dispoziţia lor. De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi să vadă cine a semnat în această revistă, a fost alcătuit un Index de autori.

Componenţa redacţiei vă este dezvăluită la secţiunea Pro-Nume.

Nu este o taină că redactorii „Pro-Scris” îndrăgesc poezia lui Vasile Voiculescu. De această dată, în pragul despărţirii de cititori, întrebarea „Va urma?" este rostită de „Arhitectul”.





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Noul mirror al revistei Pro-Scris este http://proscris.50webs.com
     Este funcţional şi mirror-ul http://proscris.atspace.com - dar acest site nu este întodeauna vizibil din reţelele româneşti de internet.
     A redevenit funcţional şi vechiul mirror al revistei Pro-Scris, http://proscris.web1000.com - cum însă conducerea reţelei Web1000 a renunţat la politica "zero-adds" (şi există şi alte dificultăţi tehnice ale arhivei on-line) acest site nu este suportat oficial de revista Pro-Scris.

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
   
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2005





PRO-TEST





PRE-CAR

Cătălin Ionescu


Nu sunt şi, în ciuda unor păreri contrare, nu am fost niciodată un fan cyberpunk.
Am devorat totuşi pe nerăsuflate „Neuromancer” al lui William Gibson şi mi-am spus în sinea mea că cyberpunk-ul s-a născut şi a murit odată cu acest volum – şi nu am fost singurul care a gândit la fel...
Bruce Bethke - Sfarsitul joculuiMi-a căzut de curând în mână „Sfârşitul jocului”, de Bruce Bethke (titlu original „Headcrash”, 1995  traducere în limba română de Mihai-Dan Pavelescu la Ed. Nemira, 1999).
Spre relativa mea surprindere freelancerul Bethke afirmă răspicat pe internet (http://www.spedro.com/nfc_cp.html) că el este cel care a introdus termenul de cyberpunk în science fiction (are însă grijă să sublinieze că subgenul cyberpunk îl are ca „tată” pe William Gibson).
Ceea ce m-a frapat a fost însă auto-persiflarea cyberpunk-iştilor de către Bethke.

«Originile termenului cyberpunk pot fi urmărite până cel puţin în anii 1980, dacă nu şi mai devreme. Întrucât acum este anul 2005 a sosit poate momentul să admitem despre cyberpunk că nu mai constituie o imagine radicală despre viitor, ci mai degrabă o etichetă de piaţă şi, mai important, o modă, extrem de strictă în felul ei ca şi costumul albastru şi pantofii cu găurele ai IBM-ului ori cu stilul tocă-plus-morişti de la Hewlett-Apple.
Ţinând cont de acest aspect, parametrii stilului cyberpunk pot fi uşor sintetizaţi:
1. Nonconformism social, exprimat prin coafuri neobişnuite.
2. Conştientizare tehnologică, exprimată prin perforările capului şi implanturile de proteze.
3. Prostie îmbufnată, exprimată prin popularitatea renăscută a drogurilor psihedelice.
4. Dispreţ făţiş, exprimat prin muzica de consum şi audio personal.»

Parodia însă e dusă la extrem câteva zeci de pagini mai târziu:

«Ah, nu, Max, m-a avertizat DON_MAC, orice s-ar întâmpla nu vrei să intri acolo. Locul este plin de tineri fără viaţă socială, fără viaţă sexuală şi fără speranţa de a se muta vreodată din demisolurile mamelor lor. Ei sunt indivizi care se înţeleg mai bine cu hardware-ul decât cu oamenii, care continuă să construiască şi să lanseze rachetomodele şi care vin la premiera tuturor noilor filme science fiction. Lăbari şi rataţi definitiv, care se autoamăgesc cu vise mesianice în care, într-o bună zi, se vor răzbuna pe lume, folosind talente aproape magice de informaticieni, dar care, în realitate, folosesc Net-ul doar pentru a participa la forumul scatofil şi a transfera câteva imagini dezgustătoare. Ştii şi tu, cyberpunks.»

Ce s-a întâmplat de fapt cu cyberpunk-ul? Mai nimic, s-a dovedit a fi doar o direcţie, să spunem  nerealistă, a science fiction-ului. Desigur, apropierea termenilor „realist” şi „science-fiction” pare, în cel mai bun caz, paradoxală. Totuşi realitatea a fost, supremă jignire, departe de visurile cyberpunk. Internetul nu s-a transformat defel în acea autostradă informaţională în care se înghesuie şi să-şi măsoare forţele, cot la cot, marile corporaţii, sistemele militare şi hackerii de rând sau de elită, camuflaţi în avataruri sofisticate. Realitatea virtuală, calul de bătaie al multor scrieri science fiction a rămas foarte departe de visurile împătimiţilor – nici măcar relativ ieftinii ochelari 3d nu au reuşit să se impună pe piaţă.
Citind anul trecut romanul lui Bethke, a cărui acţiune este plasată exact în 2005 am fost frapat de mulţimea de pasaje şi descrieri ce par, în cel mai bun caz, puerile...

Cyberpunk-ul ne-a mai învăţat însă o lecţie. Science-fiction-ul anilor 90 din România, şi în special ceea ce am numit în mai multe rânduri Generaţia Jurnalul SF, a încercat o, iertată fie-mi expresia, o cyberpunk-izare forţată a genului. Desigur, existenţa unui program de gen manifest al unei reviste nu poate fi decât lăudabilă. Mai mult, au fost şi scrieri apărute care, într-adevăr s-au situat de partea literaturii, sau care măcar au avut meritul unor experimente literare. Totuşi, per total, mişcarea a eşuat în ambiţiile sale, şi pentru că anume simboluri vehiculate au fost complet rupte de realitatea românească. O realitate departe, foarte departe de standardele tehnologice – şi semnificaţiile sociale ale acestora – de peste ocean.
La urma urmei, judecând din unghiul îngust al propriei experienţe de viaţă, prima mea conexiune de internet de acasă a fost realizată (pe un modem de 14400) la sfîrşitul anului 1999 (în Ploieşti), deci aproximativ în urmă cu 6 ani. Conexiunea de „mare” viteză, cablul TV, a apărut cam de 6 luni. Nu există mari isprăvi ale hackerilor români (nu îmi amintesc acum decât de virusul „Jos Iliescu” şi „Antimanele”, care sunt, în branşă, „realizări” mediocre). Nu există, de fapt, o cultură  - nici măcar o subcultură! - informatică in România. Mai mult, în ciuda unor aşa zise eforturi guvernamentale de a promova internetul, impresia generală este contrarie: mult-mediatizatul Rom-Telecom, de pildă, a practicat tarife prohibitive la net-ul de tip dial-up, focalizându-se cu îndărătnicie pe o învechită şi exorbitant de scumpă soluţie ISDN, abia de foarte curând DSL-ul fiind adoptat de telefonia naţională, dar şi acesta la tarife peste cele practicate de firmele particulare; Societatea Romînă de Radio a distrus de puţină vreme postul România Tineret „expediindu-l” pe internet. Exact aşa cum punctează ironic Bethke, majoritatea utilizatorilor de net se pierde în forumuri şi chat-uri şi, mai nou, în blog-uri care pot fi definite eufemistic „bătătoare de apă în piuă”.
Nu există, de fapt, nici mari isprăvi ale hackerilor internaţionali: „scăpări” ale unor filme faimoase pe net (prin piratarea dvd-urilor promoţionale sau prin copii de proastă calitate a filmelor în sala de cinematograf), câteva softuri faimoase în care s-au găsit breşe de securitate. De altfel, apropo de software, există politici clare ale marilor companii de producătoare de software scump, de a „închide ochii” la piratarea produselor proprii, pentru a deveni extrem de populare şi a cuceri astfel piaţa (pentru că grosul plăţilor vine oricum de la companiile care utilizează aceste soft-uri, nu de la utilizatorii individuali). Aparent, viruşii au fost mai spectaculoşi, numai că şi în acest domeniu nu este foarte clar care este aportul particularilor (nu e cazul să intrăm acum în terminologia „hacker”, „cracker”, etc.) şi al companiilor care se ocupa cu software antivirus. Oricum, viruşii cei mai ambiţioşi care au făcut, se pare, mai multă publicitate decât pagube (am putea enumera „CIH” sau „I Love You”). Cam puţin din punctul de vedere al unui cyberpunk-ist...

Şi atunci, s-ar putea naşte o întrebare legitimă. Dacă cyberpunk-ul american şi-a avut momentul (/momentele) de glorie, ce a rămas în urma cyberpunk-ul românesc? A meritat, fie şi dintr-un punct partizan de vedere? Răspunsul cel mai ponderat ar fi, şi da şi nu. Da, pentru că Jurnalul SF, cu tarele lui, a fost cel mai reuşit experiment în publicistica sf de după 1989 – trebuie menţionat că au mai existat şi alte publicaţii interesante, dar care nu au avut parte de o difuzare la nivel naţional. Nu, pentru că duşi de val, scriitorii au refuzat cu obstinenţă să vadă că simbolurile importate din science-fiction-ul american (cowboy-ul de consolă sau motocicleta ca simbol al libertăţii) nu au fost defel atractive pentru consumatorul mediu român. Mai mult, în faţa refuzului sau fie şi numai indiferenţei main-stream-ului, cyberpunk-ul s-a „refugiat” într-un soi de turn de fildeş cu circuit închis. De altfel, acuza cea mai „gravă” care s-ar putea aduce cyberpunk-ului românesc – şi, prin extrapolare, science fiction-ului românesc – este tocmai „construirea” cu migală (care altminteri ar fi fost benefică în alte direcţii) a unei societăţi închise. O societate care, la nivel microscosmic, desigur, nu priveşte defel spre un viitor de fuziune, de deschidere, ci mai degrabă pare interesată de promovarea intereselor narcisiste ale unor mărunte personalităţi de circumstanţă, urmând, să presupunem că involuntar, modelele comuniste de la jumătatea secolului trecut.

Dar, pentru a fi fair-play, ar trebui să recunoaştem că frica de viitor (elementul de bază al unei societăţi închise) este un jalon stabil în societatea românească şi că, la urma urmei, science-fiction-ul aplică la nivel de „microcosmos” reflexele apărute în „macrocosmos”.
Mai mult, se poate afirma cu relativă certitudine că science fiction-ul românesc se reorientează – şi că domeniul vizat este cel al fantasticului. Şi lucrul acesta este, în sine, lăudabil. Poate că era şi mai bine să se fi învăţat şi lecţiile cyberpunk-izării forţate a science fiction-ului, dar într-o societate în care cele mai mari rating-uri la revelion le fac televiziunile care transmit manele, ar fi absurd să ai asemenea pretenţii.
Este însă păcat că unul dintre genurile literare preocupate în mod direct de viitor – science fiction-ul – să fie atât de puţin receptiv la viitorul „cetăţii” şi deci la problemele reale ale societăţii.

Şi poate că cel mai potrivit epitaf al genului este:
Aici zace cyberpunk-ul, care a fost ucis mişeleşte de computerele care au evoluat mai repede în realitate decât în paginile volumelor sale. Vai vouă, scriitorilor de science fiction, care cedaţi în apriga încleştare cu viitorul!...





PRE-STANŢĂ

Györfi-Deák György


Anul trecut, cu toată beteala statisticilor, am resimţit mult mai puternic efectele violenţei decât altădată. Sentimentul nu m-a părăsit nici în Anul Nou. În fiecare zi, de dimineaţă, când vin la slujbă, văd cerceveaua de la gratiile din faţa intrării în bibliotecă, ruptă de hoţii care au forţat-o ca să fure nişte microprocesoare Pentium I şi un pumn de memorii de 4 megabytes din calculatoare, componente fără nici o valoare pe piaţă. Grăbindu-se să deşurubeze subansamblurile, au aruncat carcasele metalice cât colo şi au călcat peste ele, deformându-le, făcându-le inutilizabile. Spargerea s-a petrecut chiar în noaptea de Sfântul Andrei, când au mai fost jefuite biserica „veche”, casa de cultură şi discoteca din Jibou.

2005 a rămas marcat de numeroase evenimente sângeroase. De Sântă Mărie, o româncă l-a înjunghiat pe Fratele Roger din Taizé (Franţa), un promotor al ecumenismului, chiar în timpul slujbei bisericeşti. În octombrie a fost împuşcat în legitimă apărare primul hoţ surprins asupra faptei de către proprietar. Europa a fost incendiată de revoltele musulmanilor şi tinerilor de culoare din suburbii. Poliţiştii turci au năvălit cu bastoanele peste profesorii aflaţi în grevă (ai noştri au scăpat uşor, cu nişte promisiuni). În decembrie, un recidivist a atacat o elevă într-o şcoală din centrul Bucureştilor, chiar în biroul directorului, iar doi beţivi rămaşi fără parale au răpit-o şi au tâlhărit-o pe fata unui vicepremier.

Teama şi nesiguranţa începuseră să mă strângă ca o cămaşă a lui Nessus, când deunăzi am accesat pagina de web a săptămânalului Agenda din Timişoara şi am citit articolul lui Lucian Sava despre ultima modă în penitenciarul de maximă securitate care l-a găzduit şi pe Miron Cosma. Preocupat de susţinerea unui bun moral în rândul deţinuţilor, comandantul închisorii de pe strada Popa Şapcă din capitala bănăţeană a angajat experţi de la Politehnică şi Universitatea de Vest, ca să stabilească care ar fi cele mai potrivite culori pentru materialul de zeghe, pentru vopsirea gratiilor şi zugrăvirea pereţilor din celule.

În nici un caz roşul, care stimulează agresivitatea; nici negrul, pentru că deprimă. Poate liniştitorul verde, ori strălucitorul galben, ori portocaliul aflat acum la putere? Cine ştie? Oricare vor fi concluziile oamenilor de ştiinţă, e pentru prima oară când în România se face un astfel de studiu pentru „o colectivitate închisă”, cu scopul de a diminua violenţa în rândul celor de după gratii, de a facilita reintegrarea deţinuţilor după ispăşirea pedepsei şi, nu în ultimul rând, pentru a-i educa pe cei care n-au avut şansa de a învăţa cât timp au fost copiii nimănui şi feciorii ploii.

Mi-am zis, uite o idee bună, ar trebui înaintată la guvern. Un studiu similar ar trebui făcut şi pentru a găsi nuanţa menită să-i energizeze pe cei din Administraţie, să sublinieze truda legiuitorilor din Parlament, să limpezească nedreptăţile din Justiţie, să camufleze peticele din uniformele soldaţilor, să evidenţieze şcolile şi cultura, să ridice de pe butuci o economie falimentară, să readucă culoarea şi zâmbetul pe obrajii cetăţenilor, să aprindă flacăra speranţei în ochii lor.

De la întoarcerea activiştilor de partid din decembrie 1989 până în prezent, România a testat toate licăririle curcubeului politic: roşul neocapitalismului multilateral subdezvoltat, roz-bonbonul guvernului Petre Roman, portocaliul colacului de salvare, galbenul ţărănist cu ochiul străpuns de săgeţile liberale, verdele frate cu jaful în codru şi cu România Mare, albastrul de pesede, negrul republicii minereşti şi al tunelului fără de luminiţă.

În loc să contureze un portret al succesului în viaţă sau un peisaj al bunăstării, la noi culorile s-au amestecat într-o scală de cenuşiuri cotidiene. Indiferent de anotimp, predomină fumuriul: impozitul pe tot ce iese din hornurile de la punctele termice de cartier sau de la centralele de apartament, taxa pe ţevile de eşapament, acciza pe tona de scrum tabagic, dijma pe pulberea ce acoperă gropile din şosele, birul pe surul pereţilor de beton, vama pe cenuşa răbdărilor fripte.

Policromia a rămas doar un atribut al afişelor electorale. Ca să-şi împrospăteze paleta sufletească, tot mai mulţi români pleacă peste hotare: să recolteze portocale, la cules de căpşune, să scuture măslinii, să copilească roşiile turceşti, să spele vase în azurul de Mediterana, să tundă peluzele cu trifoi irlandez, să soarbă auriul siropului de arţar canadian.

În rest, zile triste şi monotone. Iar de Crăciun şi Anul Nou se puşcă, cerul sărbătorii e plin de artificii şi nu se mai colindă cu steaua, sorcova sau capra, ci cu cioara vopsită.





PRO-EMINENŢE: FLORIN MANOLESCU





O BUNĂ CARTE DEMODATĂ

Voicu Bugariu


Anumiţi autori/amatori români de literatură SF din ultimii ani nu mai sunt preocupaţi de (non)apartenenţa textelor lor preferate la literatură. Prevalându-se inclusiv de relativa eclipsă a ideii tradiţionale de literatură artistică, resimţită în ultimii ani, ei constată că marea literatură şi marele scriitor tind să devină nişte concepte desuete. Această situaţie, consideră ei, s-ar explica prin industrializarea divertismentului, dar şi prin pierderea de prestigiu a intelectualului, în general. Acesta din urmă este tot mai mult înlocuit de expertul în mărfuri culturale vandabile.

Pasionaţi de Internet, respectivii absolutizează preferinţa pentru antiliteratură, contradictorie la amatorii tradiţionali de literatură SF. Ei renunţă în mod făţiş la discuţiile despre literaritate. Un exemplu este cartea lui Ion Manolescu (Videologia. O teorie tehnoculturală a imaginii globale, Polirom, 2003), unde câteva cărţi româneşti de literatură SF sunt comentate fără referiri la literaritate. Dacă această optică va deveni dominantă, cărţile semnate de Mircea Opriţă (Anticipaţia românească – un capitol de istorie literară -. Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Viitorul Românesc, 2003) şi Cornel Robu (O cheie pentru science-fiction, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004) vor acuza un anumit „anacronism”.

Cartea lui Florin Manolescu (Literatura S.F., Editura Univers, Buc., 1980), în schimb, a apărut la timp. Dovada este că a făcut şcoală, fiind citată cu religiozitate ani de-a rândul de către sefiştii români.

O explicaţie a acestui succes este profesionalismul autorului. A doua, aşteptările sefiştilor români, setea acestora de a-şi argumenta plauzibil o identitate culturală distinctă.

Florin Manolescu a introdus în discuţiile româneşti despre literatura SF generosul raport de 90% - 10%:


„Într-o proporţie de aproximativ 90%, literatura S.F. este o literatură populară (numită şi literatură de consum, paraliteratură sau Trivialliteratur), cu o valoare estetică şi de cunoaştere foarte redusă.”


O afirmaţie interesantă, dar rămasă fără urmări în Literatura S.F. Teoreticianul n-a descoperit un criteriu original de departajare a celor două categorii de sefeuri, indiferent faţă de valoarea literară. Unele afirmaţii ale sale, de tipul:


„... literatura S.F., obiectul de cult al fanilor, este literatură pe o cale proprie”


sau


„... S.F.-ul exigent şi grav reprezintă o literatură a celor mai importante probleme ale omului, ca specie, o literatură vie, aflată din punct de vedere al semnificaţiei umane, cu un pas înaintea literaturii de azi.”


nu conţin vreo metodă originală de valorizare, independentă de căutarea literarităţii. Aşa stând lucrurile, cartea lui Florin Manolescu rămâne o meritorie cercetare de tematologie. Sub aparenţa obiectivităţii ea este dominată discret, de „dogma” sefistă. Literatura S.F. lansează, în plus, proiectul utopic al „invaziei” sefiste în literatură:


„... pentru a deveni o literatură matură, orice S.F. trebuie să îndeplinească două condiţiuni:
- Să devină conştient de propria lui tradiţie.
- Să pătrundă în conştiinţa criticii şi a istoriei generale a unei literaturi.”


Problema este că în istoria literaturii se poate pătrunde numai ca literatură, nu şi ca literatură SF. Mânat de preferinţa sa necondiţionată de lectură, de „dogmă”, teoreticianul neglijează acest aspect esenţial.

Posteritatea ideilor din cartea lui Florin Manolescu pare aproape încheiată. Mâhnirea „clasică” a sefiştilor români faţă de indiferenţa criticilor literari s-a estompat şi tinde să dispară. Nu ne primesc în literatură? Ei şi? În acest fel par a gândi ei.

În această situaţie, Literatura S.F. pătrunde în categoria cărţilor bune, dar demodate.


Despre:
Florin Manolescu - Literatura S.F.
Editura Univers, Bucureşti, 1980





SFERTUL ŞI ÎNTREGUL

Györfi-Deák György


„Am citit în adolescenţă, ca optzeci de elevi dintr-o sută, cărţi de literatură S.F., şi îmi amintesc chiar de vremurile în care aşteptam cu înfrigurare să intru în posesia ultimului număr din colecţia editată de revista «Ştiinţă şi tehnică»...”


Această frază sună ca un început de roman autobiografic, totuşi o întâlnim în capul unui studiu critic cât se poate de serios, prima monografie dedicată literaturii science-fiction din România - o abordare academică, riguroasă, atât din punct de vedere teoretic cât şi istoriografic. Cu prilejul apariţiei, iubitorii genului au jubilat îndelung, deoarece era o lucrare trebuincioasă şi utilă, de unde pui cinstea de a fi apărut la o editură „serioasă” ca Editura Univers.

Cartea a fost o surpriză, din toate punctele de vedere. În ciuda faptului că fandomul începuse să capete o pondere semnificativă, vremurile se înăspreau. Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” îşi încetase apariţia cu câţiva ani în urmă. Apariţiile din colecţia „Fantastic Club” de la Editura Albatros se răriseră considerabil. Însăşi Editura Univers îşi continua colecţia de romane SF în ritmul anul şi volumul. Unii autori aleseseră „libertatea” (rămăseseră în Occident) şi fuseseră scoşi de pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor. Iar până la apariţia Almanahului Anticipaţia vor trece încă doi ani.

În această beznă culturală, „Literatura S.F.” a apărut în deplina-i strălucire, ca o stea a speranţei, menită să-i călăuzească pe ucenicii vrăjitori în căutările lor, să le vegheze devenirea şi să-i încurajeze. Demersul lui Florin Manolescu a jalonat cu precizie graniţa dintre literar şi pulp-fiction (produse de consum), a transpus în termeni inteligibili inscripţiile de pe „New Maps of Hell” al lui Kingsley Amis, a descris minuţios speciile, temele, personajele tematice întâlnite pe teritoriul fantasticului ştiinţific.

Să fi făcut numai atât şi tot ar fi fost îndeajuns. Dar criticul cel îndrăgostit de Caragiale, deci un bun cunoscător al patimilor hărăzite celor meniţi să fie răstigniţi pe Golgota literară, a îndrăznit ceva ce nu prea multă lume a încercat: a dedicat un capitol întreg, de aproape 100 de pagini, „S.F.-ului în România”. El îşi motivează astfel cutezanţa:


„Sunt scriitori care consideră S.F.-ul ca fiind literatura centrală a epocii noastre. Oricâtă exagerare ar conţine această afirmaţie, prin vârfurile ei, literatura S.F. este o literatură profund umană, o artă mai degrabă a celor de jos, care speră, decât a celor de sus, penttru care lumea ar trebui să rămână neschimbată, un senzor al epocii în care trăim, ca şi poezia sau romanul din literatura obişnuită.”


„Literatura S.F.” a îndreptat lungile dispute (universitare, revuistice sau cenacliere) despre problematica specifică acestui gen literar pe noi făgaşe, a stârnit comentarii, replici, completări. Cele mai valoroase intervenţii au trecut în pagina tipărită, în fanzine, buletine critice sau secţiunea critică a Almanahurilor Anticipaţia. Lucian Ionică făcea următoarea observaţie în „Natura literaturii S.F. Contribuţii şi poziţii teoretice româneşti”, articol publicat în fanzinul „Paradox '85”:


„A treia direcţie în înţelegerea naturii particulare a literaturii S.F. încearcă, după cum spuneam, o sinteză ce delimitează un spaţiu literar. Contururile sale diferă de la autor la autor. [...] Florin Manolescu afirmă că sinteza a fost deja realizată în actul literar S.F. şi poate fi descoperită în lucrările genului: «Urmărind să concilieze două atitudini specifice unor sisteme diferite de valori (atitudinea ştiinţifică şi atitudinea estetică) literatura S.F. a fost nevoită, în chip firesc, să-şi compună o personalitate lexicală nouă şi un număr de teme, specii, personaje, obiecte şi procedee literare proprii, încadrate într-un context narativ diferit de acela al literaturii mainstream».”


De-a lungul timpului, volumul s-a transformat într-un etalon, într-o ştachetă înălţată la un nivel pe care numai cei mai bine pregătiţi atleţi ai momentului o pot depăşi. Scriitorul Mircea Opriţă scria despre o carte ignorată de fani, dar premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti:


„«Science Fiction. Definiţii, Origini, Fondatori» a lui Mircea Naidin nu răspunde decât în parte proiectului stabilit de autor ca bază teoretică şi tactică pentru cursul său de S.F.. Şi asta nu din cauză că reprezintă doar primul volum dintr-o trilogie, permiţându-ne să presupunem că alte subiecte importante pentru gen îşi aşteaptă tratarea şi rândul la publicare. Am în vedere, însă, felul în care se prezintă materialul deja redactat. Un material ce angajează probleme esenţiale, precum identitatea literaturii S.F., definiţiile de aproximare a teritoriului şi conţinutului său specific, originea controversată a fenomenului, relaţia ştiinţei şi imaginarului „ştiinţific” cu diverse aspecte ale civilizaţiei şi psihologiei umane în dezvoltarea lor istorică, din Renaştere încoace. Sunt elemente de teorie a genului, în fond „provocări” pe care un exeget temeinic simte nevoia să le înfrunte. Florin Manolescu a făcut-o odinioară, în Literatura S.F..” („Pledoarie ex cathedra”, NetS.F..org, 29.11.2004)


Recent, semnalând apariţia monografiei critice a lui Cornel Robu, „O cheie pentru science-fiction”, Mircea Opriţă revenea asupra monografiei lui Florin Manolescu şi preciza:


„Literatura S.F.” a reprezentat la apariţie „un veritabil manual al genului, prin ţinută academică, prin exactitatea demonstraţiilor şi prin concizia expunerii. (...) Lucrarea îşi păstrează până astăzi, nealterate, trăsăturile, valabilitatea şi interesul, inclusiv acel caracter de «manual», deloc inconfortabil pentru un critic şi teoretician de formaţie şi structură universitare.” („Un tratat despre S.F.”, Pro-Scris 2/ 2005.)


E o concluzie la care subscriu întru totul.


Despre:
Florin Manolescu - Literatura S.F.
Editura Univers, Bucureşti, 1980





FLORIN MANOLESCU

Mircea Opriţă


Cu un argument psihologic (împrumutat din Jung) reconfirmă Florin Manolescu (n. 1943) îndreptăţirea morală a SF-ului şi, prin ricoşeu, justifică propriul său interes în exegeza domeniului. Întrucât fiecare epocă şi-a creat literatura menită să răspundă unei nevoi psihologice specifice – romanul cavaleresc în Evul Mediu, utopia în Renaştere, literatura călătoriilor geografice în secolul al XIX-lea etc. – anticipaţia pătrunde în chip firesc în arenă, chemată de spiritul carateristic timpului nostru. Fără să facă el însuşi sociologie culturală, criticul dă totuşi o fundamentare teoretică simpatiei mai sus pomenite pentru un public specializat şi lectura sa convenţională. Cititorul nu e un element abstract, iar mulţimea umană rămâne mereu departe de soluţia fantezistă a unităţii de gusturi şi de preferinţe. Prin urmare, pe lângă cei ce frecventează cu folos literatura „generală”, trebuie admisă existenţa unui public destul de numeros care nu primeşte din zona curentului principal răspunsuri la întrebările ce-l frământă. În acest ultim caz, SF-ul apare ca o rezolvare optimă (dacă nu şi unică) pentru reflexul în literar al unei stringente necesităţi psihologice, purtând marca distinctivă a secolului al XX-lea. Un astfel de obiectiv, crede criticul, merită până şi sacrificiul unei pledoarii în „apărarea” anticipaţiei comune, de serie şi de fundal. Cu remarcabila sa capacitate speculativă, e gata să antreneze în acest sens şi cuvenitele argumente estetice. Deşi pare greu de crezut că, la nivelul cel mai de jos al materiei discutate, o mutare a centrului de greutate al analizei din sociologie şi psihologie în estetic ar avea ceva de câştigat.

Volumul Literatura SF (1980) reprezintă, la noi, prima sinteză teoretică de amploare, în care genul tinde să fie tratat, cel puţin ca problematică, exhaustiv. Denumirea şi definiţia domeniului, istoria lui încă discutabilă, sistemul de relaţii (cu ştiinţa, cu fantasticul, cu basmul), speciile (opera spaţială, contrautopia, fantezia eroică, ucronia şi ficţiunea politică, romanul poliţist cu subiect sau tentă SF), temele (călătoria interplanetară, sfârşitul lumii, războiul cosmic, Atlantida şi lumile ascunse, universul paralel, călătoria în timp şi chirurgia temporală), planetele fundamentale, apoi personajele „tematice” (savantul, geniul rău, supereroul şi suberoul, homo futurus, roboţii, androizii, mutanţii, extratereştrii) şi, în sfârşit, obiectele SF: despre toate acestea s-a mai scris şi înainte. Au fost pomenite când şi când, iar unele subiecte s-au dezvoltat în studii speciale. Idei unanim acceptabile ori intens controversate s-au însămânţat pe traseu. Niciodată, însă, până la cartea lui Florin Manolescu, n-am avut lucrarea de teorie cu aspect monografic, „manualul” genului. Literatura SF reuneşte temele într-o structură unitară, sub semnul erudiţiei şi al rigorii. Caracterizări mai vechi ale lui Mircea Iorgulescu i se aplică perfect, dovedindu-şi încă o dată validitatea: în ciuda riscurilor înfruntate de orice construcţie masivă, sistematică, de tip academic, scrierea este de fapt „eseistică elegantă şi precisă, în care fineţea disociativă şi expresia de o graţioasă naturaleţe feresc de ariditate şi didacticism”. Autorul are, în plus, abilitatea de a-şi „alege căi întotdeauna surprinzătoare prin inedit spre a demonstra trăinicia unui adevăr cunoscut.”

E un mod de a spune că o teorie a SF-ului nu poate fi, astăzi, atât de originală încât să nu ţină seama de contribuţiile în domeniu ale lui Michel Butor, Henri Baudin, Kingsley Amis, Brian W. Aldiss ş. a.; dar poate deveni interesantă printr-un mod personal de punere în ecuaţie a unor date generale, considerate drept provocări ale inteligenţei. Când afirmă că la Jules Verne precizia relatărilor şi mulţimea informaţiilor „dau impresia că totul a fost trecut printr-un imens ochi de inginer”, nu adevărul rostit surprinde, ci expresivitatea pe deplin convingătoare a imaginii care-l sintetizează. Asemenea mostre de fericită reformulare a unor idei plutitoare în aerul suprasaturat al anticipaţiei se pot extrage de pretutindeni. Iată câteva exemple, angajate în clasica dezbatere a relaţiei dintre ştiinţă şi SF:


„Prin vulgarizare, literatura SF tinde să-şi anuleze identitatea, ca literatură, pierzându-se în «ştiinţă». Prin extrapolare, ea îşi extinde domeniul până la graniţa cu fantasticul, fiind mereu la un pas de a trece peste ea.”

„Oricâte exemple s-ar da şi oricâte excepţii ar fi invocate, nu noutatea absolută a unei anticipaţii şi nici analiza ei tehnică, în detalii, determină valoarea unui text SF. Dacă lucrurile s-ar petrece aşa, atunci un fapt extraliterar ar fi decisiv pentru importanţa unui gen, ca literatură, şi dintr-o analiză a valorilor, a semnificaţiilor şi a tehnicilor literare, critica SF s-ar transforma într-un inventar de «descoperiri» şi de «invenţii».”

„Literatura SF nu se substituie ştiinţei, ea nu inventează şi nici nu descoperă aparate, planete noi sau legi. În schimb, literatura SF exprimă speranţa omului că toate aceste lucruri pot fi realizate şi, ceea ce este mai important, făcând recurs la ştiinţă, ea descoperă o situaţie existenţială nouă, în care omul este din ce în ce mai implicat.”


Nuanţările, prezente mereu în această savantă teoretizare a domeniului, nu exclud critica de opinie. Discutând „complexul originilor”, de care suferă o parte din istoricii genului, Florin Manolescu reuşeşte să spulbere dintr-o singură trăsătură de condei mult trâmbiţata listă a lui Jacques van Herp, de precursori greci şi latini care ar fi ilustrat anticipaţia în Antichitate: „Dar este suficient să observăm, dincolo de orice alte consideraţii, că aproape toate aceste texte nu sunt decât simple fragmente, titluri sau «fişe» raportate de tradiţia antică, pentru a rămâne cu imaginea unui arbore genealogic hazardat”. În lipsa unei opere doveditoare, ipoteza unui SF de vechime arhetipală ţine categoric de năstruşnicie. După cum şi legenda exclusivităţii americane în întemeierea genului (prin Hugo Gernsback) se cuvine corectată, din moment ce „înainte sau în acelaşi timp cu apariţia SF-ului american se poate vorbi de existenţa unui model francez, englez sau sovietic”. În astfel de aprecieri, criticul face front comun cu Ion Hobana.

Informaţia lui Florin Manolescu este şi ea imensă, permiţându-i să-şi asigure fiecare pas printr-un variat sistem de exemplificări. Nu lipsesc, din acesta, lungile liste de titluri şi fişele cu rezumate. Dezvoltate riguros, în demonstraţii strânse, analizele îmbracă haina sobră a unei expuneri academice. Ele riscă astfel să lase impresia, greşită totuşi, a „răcelii” faţă de subiect. Disciplina intelectului menţine textul între limitele unei seriozităţi ce exclude în egală măsură crisparea doctă şi zâmbetul amuzat. Căutate rar la nivelul suprafeţelor şi aproape totdeauna în profunzimea fertilă a materiei cercetate, observaţiile conduc spre o teoretizare în termeni cât mai obiectivi. Cu toate acestea, impresia de echilibru construit cu migală este spartă uneori de concentratele unor formulări memorabile, cu o amprentă foarte personală. Ca „planetă literară”, Marte ar fi „un produs al antropocentrismului narcisist”, pe când Luna – sugestia vine dinspre camera interzisă a palatelor din basme – „reprezintă o astfel de încăpere greu accesibilă, în care imaginaţia îngrămădeşte bogăţii imense, pe care, apoi, ar vrea să le poată poseda”. Diferenţa dintre progresul văzut ca acumulare de cantităţi şi cel penetrat de forţa invenţiei „echivalează cu un salt de calitate”: „În chip paradoxal, în vreme ce francezul Jules Verne este un evoluţionist, H. G. Wells este, în literatură, un revoluţionar”. Iar mai departe: „Se poate spune, de aceea, că Jules Verne îşi deduce Luna, în timp ce Wells şi-o imaginează”. Gestul distopic, văzut ca operaţie logică, aminteşte „artificiul cunoscut sub numele de «reducere la absurd». În contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul”. În schimb, fantezia eroică „reprezintă un loc privilegiat de întâlnire a umorului cu SF-ul şi, nu mai puţin, o literatură a stiliştilor”. Motorul epic al temei „războiul lumilor”, motivul invaziei, „poate fi considerat o obsesie anglo-saxonă”. Iar în cazul altei teme (finis mundi) „modelul utopic şi cuplul paradisiac sunt cele două elemente care compensează aproape toate catastrofele finale”.

Să ne rezumăm la atât, lăsând necitate destule alte exemple ce probează fineţea disociativă şi expresia elegantă a autorului. Asemenea calităţi se regăsesc şi în amplul său studiu despre anticipaţia românească, plasat spre finalul volumului Literatura SF. Este însă şi partea deficitară a cărţii. Şi nu pentru că subiectul pretinde realmente o schimbare de metodă, de registru şi chiar de unelte faţă de obiectivele de până acum, ale teoreticianului literar. Florin Manolescu are toate şansele să scrie bine şi secvenţa istorică a genului, cu condiţia de a reveni asupra lucrurilor expediate deocamdată mult prea uşor. Studiul prezintă cu totul disproporţionat fazele evoluţiei genului la noi: pe cât de meticulos excavează trecutul, dând la iveală surprinzătoare rădăcini („proto-SF”) de prin gazetele mai mult sau mai puţin obscure din secolul al XIX-lea, pe atât de grăbit tratează etapa actuală. Astfel că, în ciuda unei realităţi generice care arată cu totul altfel, imaginea anticipaţiei româneşti este aici aceea a unui zvelt seqvoia ce străpunge cu trunchiul său avântat plafonul anului 1950, spre a scoate la lumina contemporaneităţii noastre abia câteva frunze.

În ideea că analogia şi extrapolarea constituie elementele de rezistenţă ale oricărei definiţii SF, Florin Manolescu a dat şi o controversată definiţie personală, de tip silogistic:


„Putem conchide acum că literatura SF este o progresie silogistică minus sau plus, cu baza într-o secvenţă de tip realist, care a luat forma unei naraţiuni capabile să exprime o dorinţă sau o temere, cu ajutorul unor elemente împrumutate din (pseudo) ştiinţă sau (pseudo) tehnică.”


Evident, controversele pleacă de la ipoteza că o asemenea definiţie pseudomatematizată lasă deschisă larg poarta pentru producţiile paraliterare, „de gen”, fără să conţină între datele ei şi indicatorii de sens după care perimetrul anticipaţiei să fie găsit şi de literatura valoroasă. Adevărul e însă că teoreticianul rămâne mereu conştient – ca şi Ovid S. Crohmălniceanu, de altfel – de preeminenţa materiei neliterare (nu neapărat şi amorfă) în gen. Proporţia de 90% paraliteratură deficitară estetic, pe care o acceptă şi el în compoziţia SF-ului mondial, este, prin urmare, în postura de a impune condiţii celui ce consimte să privească domeniul cu calm şi în totalitatea lui. Pe de altă parte, există în Literatura SF dovezi clare că autorul nu uită nici vârfurile ce conferă anticipaţiei calitatea de „literatură profund umană”; o „artă mai degrabă a celor de jos, care speră, decât a celor de sus, pentru care lumea ar trebui să rămână neschimbată”, un „senzor al epocii în care trăim”. Definiţia suportă în fond toate ipostazele SF-ului, de la cele mai sectare până la unele revoltate împotriva propriului lor sistem de convenţii. La fel şi edificiul teoretic, solid articulat, pe care Florin Manolescu l-a construit pentru gen din pură curiozitate intelectuală, deturnată pe neobservate în iubire secretă.


Fragment preluat din:
Mircea Opriţă - Anticipaţia românească, ed. a II-a
Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003, pag. 506-510.


Despre:
Florin Manolescu - Literatura S.F.
Editura Univers, Bucureşti, 1980





LITERATURA S.F.

Daniel Vighi


Există un anumit gen critic care se susţine într-un fel i-am spune, militant — revendicativ, ilustrând angajări- sau dezangajări opţionale, lucrând adică şi conturând reţelele întinse ale ideologiilor literare. În acest spirit la începutul jumătăţii a doua a acestui secol a fost reabilitat ca formulă validă estetic, manierismul, la fel se pare, se întâmplă actualmente cu aşa zisa literatură de periferie (romanul baroc, negru, de spionaj) analizată de către două autoare, în urmă cu un an aproape, într-un număr din L'Herne şi exemplele s-ar putea înmulţi, nu mai departe deciit cu însăşi această carte a lui Florin Manolescu.

Genul S.F. pretinde, pentru un adecvat excurs critic, o adecvată situaţionare teoretică, ori genul este alunecos şi dificil de raportat sigur datorită poziţiei sale de răscruce. De multe ori în discuţiile membrilor cenaclului „H.G. Wells", am putut constata accentul preponderent care se pune, în general, asupra ideii unei povestiri, raportată şi ea la un posibil demers motivaţional analog celui ştiinţific. Literatura seience-fiction ar fi aşadar o continuare şi o rezolvare în ficţiune a unor ipoteze nerezolvate încă ştiinţific. Însă literatura S.F. este totodată şi genul care, literar, şi-a propus să inspecteze viitorul ; de altfel „literaritatea" genului se susţine prin marile lui reuşite (Verne, Lem, Asimov, Bradbury şi, de ce nu, la noi, iată, ultima carte a lui Opriţă).

Aşadar, opera S.F. mare nu este numai idee, ci este şi formă sau, mai precis, este o conjucţie dialectică (şi estetică) între idee şi prismele multicolore ale artisticităţii sale. Din aceste motive, citirea unei creaţii S.F. trebuie sau ar trebui, să ţină cont de jocul celor două compartimente ale genului : rezolvarea ideii în formă şi rezolvarea ideii în idee.

De la aceste considerente generale pleacă şi documentata lucrare a lui Florin Manolescu prin chiar coordonatele generale pe care investigaţia sa şi le propune, adică S.F.-ul ca denumire, ca istorie, perspectivele analitice naratologice (silogisme şi relaţionări textuale posibile) tematologice (personaje, lumi, obiecte).

În stabilirea definiţiei genului, aria de investigaţie foarte largă cuprinde aporturi teoretice dintre cele mai diverse, de la Michel Butor la Darko Survin, care disociază între un mod extrapolativ specific secolului trecut şi altul analogic, specific secolului nostru care imaginează lumi dispărute ori paralele cu a noastră; de aici la Brian W. Aldiss sau Vera Graaf, care defineşte genul prin analiză textuală.

La rândul său, Florin Manolescu, stabileşte şi fixează mecanismele intime ale discursului S.F. plecând de la opţiunea că una din condiţiile esenţiale ale oricărui discurs literar ştiinţifico-fantastic este un anume schelet strategic în jurul căruia se ordonează epicul, menit să stârnească adeziuni la opinia sau ideea cărţii. Toate raţionamentele S.F. cu punct de pornire, mai mult sau mai puţin „realist", şi cu punct de sosire în ficţiune realizează prin „progresia analogică" acel hotărâtor „ritm variabil de acumulare a anticipaţiei". Trebuie să mai adăugăm că tentaţia creaţiei S.F. înspre raţionamentele silogistice serveşte (în viziunea strategiei discursului epic) la realizarea acelui „vraisemblance" caracteristic discursului realist. Balzac, bunăoară „acumula" detalii istorice, morale, sociale, descrieri de obiecte, obiceiuri, îmbrăcăminte, pentru a împlini o „anumită lume" şi pentru ca noi să-i acordăm acesteia credit absolut. La fel procedează şi creatorul S.F. cu deosebirea că argumentaţia sa se organizează prin acumularea unor probe şi raţionamente silogistice pseudo-ştiinţifice, încastrate literar.

În eforturile delimitării genului se înscrie şi capitolul, substanţial, referitor la sistemul de relaţii pe care le angajează literatura de anticipaţie. Astfel, este urmărită relaţia, specifică genului, care se realizează între ştiinţă şi ficţiune. Surprinzătoare sunt exemplele de previziuni tehnice validate de progresul actual. Fantasarea tehnică i-a încercat de altfel, pe mulţi gânditori umanişti ai lumii, ilustraţi parabolic şi arhetipal de mitul icaric : Leonardo da Vinci ar putea fi unul dintre aceştia, exemplele sunt însă nenumărate, cuprinzând largi aspecte, de la Cyrano de Bergerac la Macedonski, care şi-a imaginat televiziunea în culori şi până la un Hugo Gernsbach — maestru al anticipaţiei tehnice, în panoplia previziunilor sale figurând televiziunea, videofonul, gazetele microfilmate, magnetofonul, radarul, etc. etc.

Alte relaţii analizate sunt cele existente între literatura fantastică şi S.F. Disocierea fundamentală între cele două genuri este dată de cel puţin două caracteristici esenţiale stabilite de critic, conform cărora literaturii S.F. îi sunt specifice „regia ştiinţifică" elementele de anticipaţie, raţionamentele silogistice pseudo-ştiinţifice. Delimitarea literaturii fantastice este făcută pe baza unor lucrări de referinţă ale acestui domeniu exegetic. Autorul apelează la studiile lui Caillois, Todorov sau Marino ca şi la acel mult citat „Das unheimliche" freudian (preluat teoretic şi de un Louis Vax). Exegetul consideră că esenţial în stabilirea domeniului de existenţă al celor două genuri ar fi posibilitatea sau non-posibilitatea raportării la un sistem unic de referinţă, în speţă realitatea obişnuită. Dacă pentru literatura fantastică ruptura în ordinea logică a lumii este prilejul unor tensiuni terifiante, în S.F. fantasticul (care este în comparaţie cu fantasticul literar, neagresiv şi raţional) păstrează mereu legătura cu realul pe care îl depăşeşte, anticipându-i devenirea. Sau, mai clar, cu cuvintele autorului : „S.F.-ul este un real plauzibil, posibil sau virtual, fantasticul este un ne-real".

Şi în sfârşit, partea cea mai consistentă a cărţii este dedicată analizei speciilor şi temelor genului. Trebuie remarcată aria de investigaţie largă a acestei părţi a cărţii, informaţia bibliografică de mare întindere, claritatea şi soliditatea argumentaţiilor, stratificarea sigură care serveşte optim ambiţii taxinomice exhaustive. Palierul analizei speciilor cuprinde atât epopeea spaţială (space opera) contra — utopia, fantezia eroică (heroic fantasy) ficţiunea politică, cât şi secţiunea diacronică a acestora — autorul evidenţiind posibili strămoşi, posibilele condiţii socio-istorice care au favorizat apariţia unei anumite specii.

În capitolul dedicat marilor teme S.F., criticul procedează ca şi în cazul analizei speciilor ; spre exemplu, călătoria interplanetară este considerată ca având „un caracter eminamente anticipativ, exprimând dorinţa arhetipală a omului de a se desprinde de Pământ". Sunt stabiliţi apoi strămoşii : un Lucian din Samosata, Ariosto, Francis Godwin, John Wilkins, Ed. Al. Poe, Jules Verne. Sunt prezentate mai apoi alte teme precum războiul lumilor, cu întemeietorii tipului tematic : Lasswitz, Wells, Capele, John Wyndham, Robert A. Heinlein, apoi temele se scurg policrom, palpitant aproape : sfârşitul lumii, catastrofa, romanul post-atomic, Atlantida, lumile ascunse, universul paralel, călătoria în timp. Un alt capitol al acestei largi tematologii este dedicat personajelor-tip, dintre care nu lipsesc savantul, geniul rău, homo futurus, roboţi, androizi, extraj tereştrii Istoria tentaţiei repetării arhetipului Creaţiei omului sub formă de android, păpuşă, robot, a hrănit, din cele mai vechi timpuri, ambiţii şi fantazări halucinante. Exemplele sunt amestecate şi fără capăt: o povestire în Tripitaka chineză, tratatul intitulat De automatis, al lui Heron din Alexandria, apoi Homer, el însuşi, sau construcţia celebră a unui android de către fascinantul Albertus Magnus, alchimistul şi confratele lui Raymonde Lulle, Jahir Ibn Hayyan, Al Rozi, Psellos, Sosima sau Synesius — renumitul Albert cel Mare despre care Hutin spunea că s-a interesat de alchimie „din punct de vedere ştiinţific, experimental" şi că „operele sale relatează cu precizie un mare număr de fapte pozitive", apoi legendele pragheze despre golem, antologia iudaică Sippurim, povestirile lui Iosef Micha, Bin Gorion, apoi consideraţiile şi operele cu tematică asemănătoare aparţinând lui Brentano, Tieck, Hoffman, de L'Isle Adam etc etc.

Şi, în sfârşit, un capitol dedicat S.F.-ului în România, studiat şi acesta sistematic dinspre începuturi şi până în zilele noastre, încheie, împreună cu câteva scurte (dar dense) consideraţii asupra condiţiei literaturii S.F., o carte, cu adevărat necesară, într-un domeniu supus marilor încercări.


Despre:
Florin Manolescu - Literatura S.F.
Editura Univers, Bucureşti, 1980





PRO-EMINENŢE: CORNEL ROBU





CENTRUL LABIRINTULUI

Cătălin Ionescu


Ce este science fiction? - a fost şi va rămâne o întrebare, în cel mai bun caz, deconcertantă. Fanii citesc tot, pe nerăsuflate, inclusiv prostiile, detractorii dau totul deoparte, inclusiv capodoperele. Genul science fiction pare astfel condamnat la un statut de periferie literară din care nici admiratorii şi nici adversarii nu par a fi nici dispuşi şi nici capabili de a-l depăşi.
În aceste circumstanţe, critica literară are un handicap din start: ce rost are să te apleci asupra unui gen literar care este predestinat unui no man’s land literar? Science fiction este ceea ce este, şi cu asta basta!

Recunosc cu sinceritate, în momentul când am primit cartea lui Cornel Robu, O cheie pentru science fiction, am avut un moment de derută. O carte de critică literară de aproximativ 600 de pagini?... Am admirat curajul autorului de a se înhăma la o muncă mai degrabă ingrată, dar totuşi... Nu este cam mult pentru un public prea puţin informat şi prea puţin dispus la studii temeinice?... Nu este cam mult chiar pentru un cititor curios, dar în lipsă cronică de timp?...

O cheie pentru science fiction este însă o carte complexă. Printre altele, şi pentru că este unul dintre cazurile extrem de rare în care un studiu de mari dimensiuni, destinat aparent unui public elitist reuşeşte performanţa de a se transforma într-o lucrare scrisă într-un ritm antrenant, aproape ca un roman de acţiune.

Principiul şi criteriul critic cu care, de mai multă vreme, Cornel Robu operează asupra science fiction-ului este relativ cunoscut: «literatura sf ca expresie a emoţiei sublimului în ipostaza-i inedită şi specifică de "sense of wonder"». Rod al muncii sale întinse pe mulţi ani, în spaţiul arid al criticii literare interesate de genul science fiction, acest "sense of wonder" mânuit cu iscusinţă, a devenit un instrument estetic puternic. Dar Cornel Robu este perfect conştient şi de reversul medaliei: acela că, indiferent de forţa principiului şi criteriului estetic, se poate produce în mintea cititorului o mişcare de glissando în care planurile să se amestece într-atât încât, pe termen lung, operantul să se substituie obiectului.

Mai mult, O Cheie pentru science fiction a fost gândită, aşa cum precizează autorul său, ca un volum de largă respiraţie: «cer din capul locului îngăduinţa de a porni la drum cu pas agale, de a repeta poate lucruri pe care mulţi le ştiu deja, de a explica "băbeşte", de a demonstra, demonstrativ, didactic şi fără humor, truisme şi clişee, derivaţii şi articulaţii, etc.».
Hm, periculoasă atitudine. Pentru că, şi un critic ştie lucrul acesta cel mai bine, cititorul nu este defel o fiinţă blândă – aşa cum îl caracterizează majoritatea scriitorilor - ci mai curând o fiară care, odată scăpată din mână, va abandona rapid cartea prea greoaie, prea rigidă, prea plicticoasă, prea scorţoasă, pentru orice altceva. Astfel încât Cornel Robu, în faţa unei astfel de alternative, alege o strategie de mare clasă: ispitirea bestiei în labirint.

Caracterul labirintic al volumului O cheie pentru science fiction nu este dat prin mărimea impresionantă a volumului. Robu nu construieşte labirintul său pe întinderi aride şi plate, ci pe mai multe dimensiuni spaţio-temporale.

După Argumentul pro-domo şi Preliminarii, următorul capitol al volumului este Spaţiul: «spaţiul ca atare, spaţiul cu s mic, dar şi – mai ales – Spaţiul cu S mare, cosmosul, macrocosmosul, megacosmosul, "infinitul mare"». Sau, într-un cuvânt, călătoria cosmică. Şi numai. De la Victor Anestin la Arthur C. Clarke, de la 2001, O odisee spaţială la Star Wars, de la Jules Verne şi Edgar Rice Burroughs la Frank Herbert şi Isaac Asimov, de la Star Trek la David Cronenberg şi apoi iar la Robert Heinlein şi "Doc" E. E. Smith, la Clifford D. Simak şi Carl Sagan, Cornel Robu călăuzeşte cu iscusinţă citorul într-un labirint fascinant.
Capitolul Paradigma sublimului în science fiction face trecerea către incursiunea în Microcosmos. Aici Robu atinge - printre altele - şi domeniul artei fantasticului. Ultimele 2 mari capitole, Timpul şi Infinitul complexional, acesta din urmă împărţit în Ascensiunea şi Căderea complexională, întregesc labirintul prin călătoria în timp şi paradoxurile acesteia, precum şi prin inteligenţele extraterestre sau prin dezastrul şi sfârşitul lumii în science fiction. De altfel nu putem trece sub tăcere faptul că subcapitolele „Imaginarea dezastrului în filmul sf” şi „Estetica dezastrului” au apărut, cu ceva timp în urmă, în revista Pro-Scris...
Ultimul capitol al labirintului se intitulează În loc de concluzii, Bivalenţa criteriului estetic în science fiction: «Să-ţi lingi rana sau s-o arzi. Bivalenţa plăcerii estetice.» Un capitol scurt şi poate prea abrupt, din care lipsesc concluziile în stil clasic. Motivul este însă simplu, nu aici se termină cartea, nu aici se găseşte ieşirea din labirint. Un ipotetic cititor care ar citi primele şi ultimele pagini ar strâmba, probabil, deziluzionat din nas: pentru un asemenea final să citesc eu 600 de pagini?! Fără să-şi dea seama ce diferenţă este, să spunem, între a ocoli un labirint prin exterior şi a-i urma căile interioare...

Ieşirea labirintului construit cu migală de Cornel Robu este, prin definiţie, în centrul său. „Centrul pe care îl protejează labirintul va fi rezervat iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice (ocolişurilor labirintului) se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă.” explică Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în „Dicţionarul de simboluri” (volumul 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pag. 192).
Mult mai sintetic, Octavian Paler explica în „Un muzeu în labirint”: „Labirintul e o poveste de dragoste, sfârşită, ca atâtea altele, în lacrimile unei femei părăsite, dar el este şi o poveste despre moarte. Ceea ce înseamnă că orice biografie – adică o istorie între o naştere şi o moarte – poate fi spusă pe coridoarele labirintului” (Editura Cartea Românească, 1986, pag. 15)
Se poate afirma, fără umbră de îndoială, că cititorul ademenit de Cornel Robu în labirintul cu numele de O cheie pentru science fiction parcurge un traseu iniţiatic. Dar afirmaţia în sine este sterilă şi poate duce la pierderea esenţei rafinate a volumului: în locul unei dizertaţii savante dar fade, alternativa fiorului unei poveşti despre viaţă şi moarte. Pentru că în centrul labirintului, acestui "sensawunda" explicitat in extenso, există ceva simplu - şi tulburător. Înţelegerea faptului că a căuta science fiction-ul înseamnă a descoperi literatura. Şi, prin extrapolare, a căuta literatura înseamnă a se regăsi pe sine.

Densul volum al lui Cornel Robu O cheie pentru science fiction are parte, la rându-i, de un soi de destin labirintic... Editată cu ajutorul Ministerului Culturii şi Cultelor la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, prezenta ediţie este un fel de promo, de testare a pieţii pentru o ediţie ulterioară, mai completă.
Iar de aici încolo, O cheie pentru science fiction rămâne deschisă oricăror posibilităţi. Fie editura va reveni cu o nouă ediţie, pentru că dincolo de rigidele calcule economice, editurile ar trebui să aibă posibilitatea de a promova cărţile de mare valoare fără a căuta un profit direct (de altfel profitul direct din best-sellers ar putea fi reinvestit în cărţi de certă valoare, dar de restrânsă circulaţie – dar aceasta nu este, deocamdată, decât un deziderat science fiction...). Fie această ediţie va rămâne aşa cum este, devenind cu atât mai valoroasă cu cât tirajul a fost doar promoţional – şi va urma căi neştiute pentru a parcurge spaţiile dintre iubitorii de science fiction.
Cert este însă un lucru. Prin volumul O cheie pentru science fiction Cornel Robu reuşeşte, ca într-o joacă, să demonstreze că traseul criticii serioase poate fi la fel de dens precum traseul literar autentic, atâta vreme cât se desfăşoară pe aceleaşi coordonate, ale labirintului valorilor artistice. Şi că, în ultimă instanţă, science fiction-ul, literatura şi celelalte arte converg într-o anume direcţie. Aceeaşi pe care o sugera inscripţia de pe frontispiciul templului lui Apolo din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.


Cornel Robu - O cheie pentru science-fiction
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004.





PRO-EMINENŢE: J.R.R. TOLKIEN





LISTA CU GREŞELILE DESCOPERITE ÎN EDIŢIILE TOLKIEN ROMÂNEŞTI

Repet Ent (Györfi-Deák György)


Lista de mai jos şi-a propus să adune cât mai multe dintre erorile descoperite în ediţiile româneşti ale cărţilor lui J. R. R. Tolkien. Ea va fi reluată, ediţie cu ediţie, pe măsură ce se va îmbogăţi cu noi şi noi greşeli de tipar ori „perle" ale traducătorilor. Printre ultimele sunt unele incredibil de grave, rezultate prin efectul combinat al oboselii tălmăcitorului şi al neatenţiei corectorului. Mulţumim tuturor care ne-au semnalat „bâlbele" de mai jos şi să sperăm că ele vor fi corectate în următoarele apariţii editoriale.


SILMARILLION, 19
În loc de: „este povestea lui Beren şi a lui LÚTHEIN, fecioara elfă” ar fi trebuit să apară: „este povestea lui Beren şi a lui Lúthien, fecioara elfă”
În loc de: „Astfel câştigă el mâna lui LÚTHEIN” ar fi trebuit să apară: „Astfel câştigă el mâna lui Lúthien”

SILMARILLION, 22
În loc de: „atât în mitologia românească, precum şi în cea TOLKINIANĂ” ar fi trebuit să apară: „atât în mitologia românească, precum şi în cea tolkieniană”

SILMARILLION, 147
În loc de: „când Luna s-a înălţat DEASUPA întunericului de la apus” ar fi trebuit să apară: „când Luna s-a înălţat deasupra întunericului de la apus”

SILMARILLION, 160
În loc de: „Atunci FINGOD viteazul, fiul lui Fingolfin” ar fi trebuit să apară: „Atunci Fingon viteazul, fiul lui Fingolfin”

SILMARILLION, 175
În loc de: „cei din NORGOTHROND au construit” ar fi trebuit să apară: „cei din Nargothrond au construit”

SILMARILLION, 186
În loc de: „a venit şi vremea când la NARGOTHORND” ar fi trebuit să apară: „a venit şi vremea când la Nargothrond”

SILMARILLION, 197
În loc de: „a azvârlit-o asupra lui MAEGLON” ar fi trebuit să apară: „a azvârlit-o asupra lui Maeglin”

SILMARILLION, 238
În loc de: „în dreptul porţilor FOTĂREŢEI Nargothrond” ar fi trebuit să apară: „în dreptul porţilor fortăreţei Nargothrond”

SILMARILLION, 240
În loc de: „şi-a scos de pe cap coroana de argint a regatului NORGOTHROND” ar fi trebuit să apară: „şi-a scos de pe cap coroana de argint a regatului Nargothrond”

SILMARILLION, 264
În loc de: „şi NEMAŢINÂND seamă de legăturile ei de sânge” ar fi trebuit să apară: „şi nemaiţinând seamă de legăturile ei de sânge”

SILMARILLION, 268
În loc de: „dacă regele nu binevoia să le DĂDEA giuvaierul” ar fi trebuit să apară: „dacă regele nu binevoia să le dea giuvaierul”

SILMARILLION, 270
În loc de: „Utúlie'n aurë! Aiya Eldalië ar AANATÁRI, utúlie'n aurë!” ar fi trebuit să apară: „Utúlie'n aurë! Aiya Eldalië ar Atanatári, utúlie'n aurë!”

SILMARILLION, 323
În loc de: „l-au dus în faţa Regelui Thingon” ar fi trebuit să apară: „l-au dus în faţa Regelui Thingol”.

SILMARILLION, 342
În loc de: „giuvaierul dobândit de Beren şi purtat de LÚTHEIN” ar fi trebuit să apară: „giuvaierul dobândit de Beren şi purtat de Lúthien”

SILMARILLION, 353
În loc de: „Aici se SFÂRŞEŞETE Silmarillion.” ar fi trebuit să apară: „Aici se sfârşeşte Silmarillion.”

SILMARILLION, 403
În loc de: „şi au ocupat MINAS ETHIL” ar fi trebuit să apară: „şi au ocupat Minas Ithil”

SILMARILLION, 408
În loc de: „tot el a fost cel mai ÎNGRIJAT” ar fi trebuit să apară: „tot el a fost cel mai îngrijorat”
În loc de: „atunci s-a hărăzit această soartă, ca SARUMAN să se întoarcă” ar fi trebuit să apară: „atunci s-a hărăzit această soartă, ca Sauron să se întoarcă”

SILMARILLION, 441
În loc de: „FUINAR - Un númenórean renegat” ar fi trebuit să apară: „Fuinur - Un númenórean renegat” (greşeală preluată din ediţia engleză)

SILMARILLION, 480
În loc de: „în Nanduhirion, valea PÂRÂURILOR tainice” ar fi trebuit să apară: „în Nanduhirion, valea pâraielor tainice”

SILMARILLION, 508
În loc de: „ÎMPĂŢIREA seminţiei elfilor” ar fi trebuit să apară: „Împărţirea seminţiei elfilor”

SILMARILLION, coperta IV
În loc de: „pe care îl descoperă Hobbitul şi PE CARE luptă” ar fi trebuit să apară: „pe care îl descoperă Hobbitul şi pentru a cărui distrugere luptă”
În loc de: „vitejii STRÂNŞI ÎN JURUL” ar fi trebuit să apară: „vitejii adunaţi să-l înfrunte pe”
În loc de: „Stăpânului INELULUI” ar fi trebuit să apară: „Stăpânului Inelelor”



CELE DOUĂ TURNURI 2000, 356
În loc de: „în ţinutul fiilor lui Elendil cel DORUL însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea” ar fi trebuit să apară: „în ţinutul fiilor lui Elendil cel Chipeş şi încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, Gondorul însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea”



STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 82
În loc de: „fiul lui ISILDUR, ELENDIL” ar fi trebuit să apară: „Isildur, fiul lui Elendil”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 122
În loc de: „Elen sla lúmenn' omentielvo” ar fi trebuit să apară: „Elen síla lúmenn' omentielvo”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 277
În loc de: „ca să recucerească SILMARILSURILE RĂPITE” ar fi trebuit să apară: „ca să recucerească silmarilii răpiţi”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 278
În loc de: „au luat din coroana lui de fier UNA DINTRE CELE TREI SILMARILSURI” ar fi trebuit să apară: „au luat din coroana lui de fier unul dintre cei trei Silmarili”
În loc de: „iar din acesta Elwing CEL ALB, cu care S-A MĂRITAT Eärendil” ar fi trebuit să apară: „iar din acesta Elwing cea Albă, cu care s-a însurat Eärendil”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 396
În loc de: „ZIRAK-ZIZIL” ar fi trebuit să apară: „Zirak-zigil”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 399
În loc de: „sunt crebaini din FARNGORN şi Ţara Sură” ar fi trebuit să apară: „sunt crebaini din Fangorn şi Ţara Sură”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 415
În loc de: „Balin, fiul lui FUNDON” ar fi trebuit să apară: „Balin, fiul lui Fundin”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 426
În loc de: „CELEBRIOMBUR din Hollin le-a lucrat” ar fi trebuit să apară: „Celebrimbor din Hollin le-a lucrat.”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 427
lipseşte imaginea cu inscripţia de pe Porţile Moriei

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 495
În loc de: „după ce A PIERIT REGATUL Nargothrond, SAU Gondolin, CUM ÎI SPUNEŢI VOI, am străbătut munţii” ar fi trebuit să apară: „după ce au pierit Nargothrond şi Gondolin, am trecut munţii” (for ere the fall of Nargothrond or Gondolin I passed over the mountains)

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 511
În loc de: „Asta e bine, consimţi CELERBON” ar fi trebuit să apară: „Asta e bine, consimţi Celeborn”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 522
În loc de: „Această piatră am dăruit-o fiicei mele, CELEBRION” ar fi trebuit să apară: „Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrían”
În loc de: „din care s-au născut CELEBRION şi Arwen” ar fi trebuit să apară: „din care s-au născut Celebrían şi Arwen”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, I, 571
În loc de: „Oglinda lui Galadriel .... 470” ar fi trebuit să apară: „Oglinda lui Galadriel .... 490”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 111
În loc de: „blândeţea poate fi răsplătită cu MOARTA” ar fi trebuit să apară: „blândeţea poate fi răsplătită cu moartea”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 363
În loc de: „şi STAFUL Alb şi Gondorul” ar fi trebuit să apară: „şi Sfatul Alb şi Gondorul”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 407
Lipseşte nota de după propoziţia: „Poate în semn de dragoste pentru mine.”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 428
În loc de: „al Treilea Ev s-a încheiat atunci când S-AU STINS CEI TREI REGI, în septembrie 3021” ar fi trebuit să apară: „al Treilea Ev s-a încheiat atunci când cele Trei Inele au trecut Dincolo, în septembrie 3021” (The Third Age was held to have ended when the Three Rings passed away in September 3021)

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 428
un rând al corectorului uitat în text:
„...vezi volumele I 20 [?], şi III 486 [?] - de corelat cu paginaţia volumului de faţă.”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 436
În loc de: „fiul cel mai vârstnic al lui ARVEDIU” ar fi trebuit să apară: „fiul cel mai vârstnic al lui Arvedui”
În loc de: „MNELDIL fiul lui Anárion” ar fi trebuit să apară: „Meneldil fiul lui Anárion”
În loc de: „HYARMWNDACIL I (Ciryaher)” ar fi trebuit să apară: „Hyarmendacil I (Ciryaher)”
În loc de: „HYARMENDACUL II (Viyarion)” ar fi trebuit să apară: „Hyarmendacil II (Viyarion)”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 436
În loc de: „a fost restaurată de Elessar Telcontar în 1319” ar fi trebuit să apară: „a fost restaurată de Elessar Telcontar în 3019”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 438
În loc de: „încă se mai AFLATU” ar fi trebuit să apară: „încă se mai aflau”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 443
În loc de: „Când va veni REGLE înapoi” ar fi trebuit să apară: „Când va veni regele înapoi”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 450
În loc de: „RÓMENDOCIL” ar fi trebuit să apară: „Rómendacil”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 453
În loc de: „a adăugat numelui său porecla UMBADARCIL” ar fi trebuit să apară: „a adăugat numelui său porecla Umbardarcil”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 455
În loc de: „Regele ONDOBAR şi amândoi fiii săi” ar fi trebuit să apară: „Regele Ondoher şi amândoi fiii săi”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 457
În loc de: „să arunce ancorele în portul LONDON” ar fi trebuit să apară: „să arunce ancorele în portul Lindon”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 462
În loc de: „iar el a murit doisprezece ani după tatăl său” ar fi trebuit să apară: „iar el a murit la doisprezece ani după tatăl său”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 472
În loc de: „căci fără bunăvoinţă A Stăpânului Elrond” ar fi trebuit să apară: „căci fără bunăvoinţa Stăpânului Elrond”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 476
În loc de: „să DE desparţi de Crepuscul” ar fi trebuit să apară: „să te desparţi de Crepuscul”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 481
În loc de: „La aceeaşi VEME” ar fi trebuit să apară: „La aceeaşi vreme”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 497
Nota de după cuvintele: „cu întreaga familie” a ajuns în pagina 498.

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 503
Nota de după propoziţia: „încetul cu încetul numărul lor a sporit din nou” a ajuns în pagina 504.

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 514
În loc de: „CELEBRIMBAR ghiceşte planurile lui Sauron” ar fi trebuit să apară: „Celebrimbor ghiceşte planurile lui Sauron”
În loc de: „Moare CELEBRIMBAR” ar fi trebuit să apară: „Moare Celebrimbor”


STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 522
În loc de: „Celebrían este ATACAT pe neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi RĂNIT” ar fi trebuit să apară: „Celebrían este atacată pe neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi rănită”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 522
În loc de: „THOR scapă împreună cu Thráin” ar fi trebuit să apară: „Thrór scapă împreună cu Thráin”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 523
În loc de: „2851 - Moare Belecthor al II-lea” ar fi trebuit să apară: „2852 - Moare Belecthor al II-lea”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 524
În loc de: „2851 - Moare Belecthor al II-lea” ar fi trebuit să apară: „2852 - Moare Belecthor al II-lea”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 525
În loc de: „2940 - Bilbo se reîntoarce în Comitat” ar fi trebuit să apară: „2942 - Bilbo se reîntoarce în Comitat”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 527
În loc de: „Ia orice cal POFTEŞI” ar fi trebuit să apară: „Ia orice cal pofteşti”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 529
În loc de: „26 decembrie” ar fi trebuit să apară: „25 decembrie”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 548
Lipseşte nota de după propoziţia: „Anul era la fel de lung precum este în zilele noastre.”
În loc de: „cuvântul yén, în limba QUENIA” ar fi trebuit să apară: „cuvântul yén, în limba quenya”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 549
În loc de: „numite în limba QUENIA” ar fi trebuit să apară: „numite în limba quenya”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 553
În loc de: „TÓRION” ar fi trebuit să apară: „Tárion”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 555
În loc de: „şi le-am RE-NUMIT pe celelalte” ar fi trebuit să apară: „şi le-am renumit pe celelalte”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 556
În loc de: „pe 25 martie 3012” ar fi trebuit să apară: „pe 25 martie 3021”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 561
În loc de: „LADY Galadriel, din Casa regală FINARPHIR” ar fi trebuit să apară: „Doamna Galadriel, din Casa regală Finarphin”
În loc de: „nu mai putea fi STÂMPĂRAT” ar fi trebuit să apară: „nu mai putea fi astâmpărat”
În loc de: „După ÎNFRÂNGREA Puterii” ar fi trebuit să apară: „După înfrângerea Puterii ”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 565
În loc de: „când s-a întors în ţara Pustietăţii” ar fi trebuit să apară: „când s-a întors în Ţara Pustietăţii”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 567
Nu s-a tradus: „In this jargon 'tark', 'man of Gondor', was a debased form of 'tarkil', a Quenya word used in Westron for one of Númenorean descent; see III, 54.”
În loc de: „în volumul al II-lea, Cartea a Treia” ar fi trebuit să apară: „în volumul al II-lea, pagina 53 (ediţia engleză)”

STĂPÂNUL INELELOR 2002, III, 568
În loc de: „GRISHNÂKH” ar fi trebuit să apară: „Grishnákh”
Pasajele dedicate căpcăunilor sau gnomilor ar trebui precedate de câte un rând liber.





ENCICLOPEDIA TOLKIEN: VALAR

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi


VALAR [VA-lar] (qn. „Puterile”; sg. Vala [VA-la]; răd. val-, „putere”)


Nume alternative:
Balan [BA-lan], sg.; Belain [BE-lain], pl. (sind., „Puterile”)
Mai-Marii / the Great Ones
Cîrmuitorii Ţinutului Arda / the Rulers of Arda
Stăpînii din Apus, Stăpînii Apusului / the Lords of the West
Stăpînii Ţinutului Valinor / the Lords of Valinor


„Vlăstare ale gîndului” lui „Eru, Unul, numit Ilúvatar în Arda”, spiritele Ainur („Cei-plini-de-sfinţenie”) care „au fost cu el înainte să fi luat fiinţă orice altceva”, asistă la miracolul Creaţiei. Ilúvatar le cere să cînte pe „un motiv cu adevărat măreţ” şi apoi le spune: „Iată-vă Muzica!”; „şi-au zărit o Lume nouă ce prindea contur în faţa ochilor lor, o sferă în miezul Nimicniciei ce-o hrănea, dar fără ca ea însăşi să fie nimicnicie”; cînd minunata viziune piere, Ilúvatar cheamă spiritele la el zicînd: „Cunoscută îmi este mie dorinţa minţilor voastre, anume ca tot ce aţi văzut voi în adevăr să se împlinească, să nu rămînă doar în gîndurile voastre, ci să fie cum sînteţi voi, şi totuşi altfel. Aşa că spun: Eä! Să fie toate acestea! [...] Şi Lumea Va Fi; şi dintre voi cine voieşte poate coborî în ea”. „Mulţi dintre cei măreţi şi mîndri [...] au pogorît în lume. Dar, pentru aceasta, Ilúvatar le-a cerut ceva în schimb – sau poate că nu le-a cerut, ci acel ceva izvora din însăşi iubirea lor –, anume ca, din acea clipă, puterea lor să rămînă între hotarele Lumii, înlăuntrul lor pentru totdeauna, pînă la deplina ei alcătuire, astfel ca ei să fie viaţa ei, iar ea a lor. Şi de aceea se numesc ei valari, Puterile Lumii” (Sil.Ain).

Intrînd în Eä, Cei-plini-de-sfinţenie înţeleg că viziunea care i-a vrăjit în spaţiul celest a fost un program, o fulgurantă prefigurare, o idee – pe care ei sînt agenţii destinaţi să o înfăptuiască. „Astfel au început marile lor munci în pustietăţi necuprinse şi necercetate, în evuri făr’ de număr şi uitate [...], în Adîncurile Timpului şi în vastele spaţii ale Lumii” (Sil.Ain). Cînd consimt să fie vizibile, Puterile îşi aleg o formă, conform naturii lor esenţiale, şi se arată fiinţelor create, Copiilor lui Ilúvatar, ca bărbaţi sau femei (dar „uneori se învelesc cu propriile lor gînduri şi atunci îi desluşim ca pe ceva teribil de măreţ şi înfricoşător”, Sil.Ain; sau decid să nu se arate şi cutreieră Arda nezărite de nimeni).

Şapte sînt Stăpînii, Domnii cei Mari, şi tot şapte sînt Stăpînele, Măreţele Doamne; al cincisprezecelea Vala, şi cel mai falnic dintre toţi, Melkor, răzvrătindu-se, îşi pierde starea cea aleasă şi devine vrăjmaşul neîmpăcat al Creaţiunii.

„În ordinea cuvenită”, adică începînd cu Stăpînul cel mai măreţ, Puterile masculine/Valar sînt (v. Sil.Val):

Manwë (frate cu Melkor în gîndul lui Ilúvatar; locuieşte pe muntele cel mai înalt din Arda, Taniquetil; domneşte peste văzduh, peste nori şi vînturi; i se mai spune Súlimo, „Domnul Suflării Ardei”);

Ulmo (Domnul Apelor, puternic, pătrunzător şi versatil; „el nu are soaţă”);

Aulë (Făurarul, cel care a dat formă pămîntului în vremuri imemoriale, care i-a făcut pe pitici din lut şi piatră; marele patron al tuturor meşteşugurilor, priceput îndeosebi la prelucrarea metalelor şi a pietrelor preţioase);

Oromë (Domnul Pădurilor şi al Copacilor, fiul lui Aulë şi al Yavannei; cumplit la mînie, neîndurător cu făpturile răului, el se ataşează foarte mult de Tărîmul de Mijloc, pe care continuă să-l viziteze şi după ce spiritele Valar se aşează în Valinor);

Mandos (pe numele său adevărat, Námo, „Judele”, cel care „îngrijeşte de Casele Morţilor şi cheamă la sine spiritele celor ucişi”; stăpîn peste Mandos(t), „Castelul Pazei”, unde sufletele morţilor îşi aşteaptă judecata; „nu uită niciodată nimic” şi ştie dinainte tot ce va fi să fie – „în afară de cele ce n-au fost încă sorocite de Ilúvatar”);

Lórien (de fapt, Irmo, „Doritorul”, „Stăpînul Dorinţei”, fratele mai tînăr al lui Námo/Mandos; Domnul Viselor şi al Viziunilor/Nălucirilor, care locuieşte în Lórien, cea mai frumoasă grădină din Arda);

Tulkas („Cel-cu-părul-blond”, „cel mai puternic [Vala] şi [cel] mai vestit pentru faptele sale de vitejie”, căruia i se mai spune şi Astaldo, „Temerarul”).

În ordinea cuvenită, Puterile feminine/Valier sînt:

Varda („Sublima”, „Impunătoarea”, „Preamărita”; soţia lui Manwë, ea este cea mai grandioasă Valië, spirit al luminii dăruite de Ilúvatar; numită de elfi Elentári şi Elbereth, „Doamna Stelelor”, Tintallë şi Gilthoniel, „cea-care-aprinde[-stelele]);

Yavanna („Cea-care-dă-roade[le]”, soţia lui Aulë; i se mai spune şi Kementári, „Regina Pămîntului”);

Nienna („Jeluitoarea”, sora celor doi Fëanturi, „Stăpîni ai Duhurilor”, Námo/Mandos şi Irmo/Lórien; Doamna Bocetului, a Suferinţei, a Îndurării);

Estë („Tihna”, blînda soţie a lui Irmo/Lórien, „tămăduitoarea rănilor şi a ostenelii”);

Vairë („Ţesătoarea”, soţia lui Námo/Mandos; pe urzeala timpului şi a destinului, ea petrece firul faptelor, iar „plasele ei de poveşti” împodobesc lăcaşurile din Mandos);

Vána (Cea-Pururea-Tînără, soţia lui Oromë şi sora mai mică a Yavannei; „toate florile răsar cînd trece ea şi se deschid sub privirile ei; şi toate păsările cîntă la venirea ei”);

Nessa (Dansatoarea, soţia lui Tulkas şi sora lui Oromë; mai sprintenă decît ciutele şi cerbii care o îndrăgesc nespus şi o urmează peste tot, ea dansează deseori pe pajiştile mereu verzi din Valinor).

La început, „pe cînd toate lucrurile [din Arda] erau tinere” (Sil.Q1), spiritele Valar locuiesc în Almaren (almarë, „binecuvîntare”), pe o insulă din Lacul cel Mare din Tărîmul de Mijloc; lumea toată este luminată de două felinare urieşeşti (făcute de Aulë), Illuin (aflat la miazănoapte) şi Ormal (ridicat la miazăzi); însă Melkor, spiritul duşmănos, care „se întunecase precum Noaptea Nimicniciei”, distruge felinarele, precum şi armonia statornicită în Arda. Lipsiţi de adăpost, ceilalţi Valar părăsesc Tărîmul de Mijloc (devenit astfel fief-ul lui Melkor) şi se duc înspre apus, dincolo de Marea cea Mare, în Ţinutul Aman („Binecuvîntat”, „neatins de rău”), „chiar la hotarele lumii”, lîngă Marea Exterioară/Ekkaia, dincolo de care se găsesc Zidurile Întunecimii; noua aşezare şi-o întăresc înălţînd la răsărit Munţii Pelóri, unde, pe cel mai înalt pisc, Taniquetil/Oiolossë/Amon Uilos, este instalat tronul lui Manwë, care acum poate supraveghea „întreg Pămîntul, pînă în cel mai îndepărtat ungher de la soare-răsare”. „În ţara aceea bine păzită” de suflarea răului, cei paisprezece Valar întemeiază o aşezare şi mai minunată decît prima, numită Valinor, în care străluceşte Val(i)mar, cetatea cu multe clopote şi cu porţi aurite. Întreg ţinutul este scăldat în lumina arborilor fermecaţi Telperion şi Laurelin, care statornicesc socoteala Timpului.

Confruntarea dintre Valar şi Melkor se reia în mai multe rînduri; Manwë şi celelalte spirite rămase neclintite în credinţa faţă de Creator continuă să se străduiască să dea formă lumii, să împlinească gîndul lui Ilúvatar şi să-şi îndeplinească menirea pe pămînt, deşi Vrăjmaşul năruie cu consecvenţă tot ceea ce clădeşte Binele.


Sigle şi abrevieri:

Sil.Ain – Ainulindalë (Silmarillion, traducere de Irina Horea şi Ion Horea, postfaţă de Vlad Macri, Bucureşti, Editura RAO, 2003)
Sil.Val – Valaquenta. Istoria valarilor şi a maiarilor după legendele eldarinilor (Silmarillion, traducere de Irina Horea şi Ion Horea, postfaţă de Vlad Macri, Bucureşti, Editura RAO, 2003)
Sil.Q1 – Quenta Silmarillion, Despre începutul zilelor (Silmarillion, traducere de Irina Horea şi Ion Horea, postfaţă de Vlad Macri, Bucureşti, Editura RAO, 2003)





ENCICLOPEDIA TOLKIEN: ELFI

Györfi-Deák György


ELFI (engl. Elves)


Nume alternative:
Quendi [KuEN-di] (qn. „elfi”, în genere - sg. Quendë; dacă se face referinţă la un anume individ aparţinînd neamului elfilor, se foloseşte una din formele speciale: Quendu masc. sg., Quendi fem. sg.; literal, Quendi înseamnă „cei ce vorbesc”, pentru că, atunci cînd s-au trezit la viaţă, elfii s-au crezut singurele făpturi înzestrate cu darul vorbirii)
Întîii-Născuţi / The Firstborn


Neam cunoscut şi ca Întâii Născuţi, spre deosebire de Oameni, Cei Născuţi După. A fost creat de Eru Ilúvatar pentru „a-i îndruma, de a le face loc şi, apoi, de a păli pe măsură ce Născuţii După cresc”. E. au jucat un rol esenţial în istoria primelor trei Evuri, după care s-au retras în Apus, lăsând Pământul de Mijloc în stăpânirea oamenilor. Spre deosebire de făpturile din poveştile populare englezeşti, e. imaginaţi de Tolkien au o statură obişnuită, o înfăţişare plăcută la vedere şi seamănă cu fiinţele numite „iele” în folclorul românesc. E. sunt puternici, deprinşi să îndure frigul şi foamea, cu simţuri ascuţite, în special văzul şi auzul. Dacă cei din neamul oamenilor îmbătrânesc, se îmbolnăvesc şi mor, e. rămân nemuritori, câtă vreme nu cad răpuşi de o armă sau de durere. Când totuşi pier, e. pleacă înspre Sălile lui Mandos, de unde nu se mai întorc. E. iubesc lucrurile frumoase, sunt poeţi, muzicieni şi dansatori neîntrecuţi, au deprins sau au născocit tot felul de arte şi meserii prin care au sporit farmecul lumii. E. au ajutat la crearea splendorilor din Aman sau au remodelat Pământul de Mijloc, pârjolit în repetate rânduri de războaiele cu Melkor sau Sauron, vindecându-i rănile. Cel mai vestit dintre toţi a fost Curufinwë, zis Fëanor, făuritorul silmarililor, nestematele menite să păstreze lumina Copacilor din Valinor. Din păcate, Fëanor a dorit să le ţină doar pentru sine şi fiii săi, i-a înfruntat pe valari şi şi-a nenorocit neamul.

„Quenta Silmarillion” povesteşte că e. s-au trezit după ce valara Varda a făcut astrele din „picurii argintii de rouă din ciuberele copacului Telperion”, mai precis, atunci „când Menelmacar (constelaţia Orion) s-a urcat prima oară pe cer şi flacăra albastră a lui Helluin (Sirius) a licărit în ceţurile ce adăstau deasupra hotarelor lumii.” Trezirea a avut loc pe Pământul de Mijloc, pe malurile Lacului Cuiviénen, Apa Trezirii. Aici i-a întâlnit valarul Oromë, pornit la vânătoare, când a auzit din depărtare cântecele lor. Totuşi, deşi ulterior au cunoscut şi alţi valari, e. au adorat-o mai presus de oricine pe Varda, numind-o în imnuri şi cântece Elentári („Regina stelelor”, Elbereth în sindarină).

Pentru a uşura cuprinderea felului cum, în timp, elfii au ajuns să se diferenţieze între ei, J. R. R. Tolkien a întocmit tabelul de la sfârşitul „Silmarillion”-ului, Genealogii, anexa VI: „Împărţirea seminţiei elfilor”. Prima dată, elfii s-au despărţit după ce Ingwë, Finwë şi Elwë s-au întors din Valinor, impresionaţi de măreţia şi strălucirea valarilor. Vrăjiţi de strălucirea şi frumuseţea lui Laurelin şi Telperion, ei şi-au îndemnat neamul să trăiască în Lumina Copacilor. Cei care s-au strămutat atunci din Cuiviénen în Apus, s-au numit eldari (elfii nobili), spre deosebire de avari, „Îndărătnicii”, care au optat să trăiască în continuare pe Pământul de Mijloc. Dintre eldari, primii au pornit vanyarii cei bălai, Elfii cei Frumoşi, poporul lui Ingwë. I-au urmat noldorii, Elfii Ştiutori, conduşi de Finwë. Ultimii au plecat telerii, „Codaşii”, cel mai însemnat grup de elfi, conduşi de fraţii Elwë Singollo (Mantie-Cenuşie) şi Olwë. Toţi aceştia au constituit grupul Elfilor Luminii: calaquendii. Dintre teleri, o parte s-au oprit din drum, aşezându-se pe ţărmul mării ori în codrii şi pe podişurile din Beleriand. Un caz aparte îl constituie telerul Elwë, care a fost vrăjit de maia Melian şi s-a stabilit în Beleriand, întemeind regatul Sindarilor, cum erau numiţi Elfii Cenuşii sau Elfii Crepusculului. Tot teleri erau şi nandorii, conduşi de Lenwë, care au abandonat marşul spre Apus când au ajuns la Râul cel Mare şi s-au îndreptat către miazăzi, renunţând să treacă peste Munţii Ceţoşi. Din spiţa lor se trag Laiquendii, Elfii Verzi, care s-au stabilit în Ossiriand, Ţara celor Şapte Râuri, sub conducerea lui Denethor, fiul lui Lenwë. Sindarii, nandorii şi laiquendii au fost numiţi Úmanyari, eldarii care „nu erau din Aman”. Aceşti eldari, împreună cu avarii, formează grupul zis moriquendii, adică Elfii Întunecimii, unde prin Întunecime se cuvine înţeles că aceşti elfi n-au văzut niciodată Lumina Copacilor din Valinor, ci au trăit sub scânteierile stelelor până la apariţia Soarelui şi a Lunii, deci denumirea n-are nici o conotaţie negativă, referitoare la ticăloşii supuşi lui Melkor/Morgoth sau Sauron. E însă adevărat că orcii provin din elfii pervertiţi de Melkor, „avari ticăloşiţi şi sălbăticiţi prin pustiu”.

O vreme, e. trăit în pace cu piticii, de la care au învăţat să-şi făurească armele cu care au luptat împotriva orcilor şi a dihăniilor create de Melkor, dar după trădarea lui Mîm Scundacul şi uciderea lui Elu Thingol de către gnomii din Nogrod, care au furat Colanul Nauglamír, relaţiile dintre ei s-au schimbat radical. Ulterior, piticii din Minele Moria au săpat atât de adânc, încât au eliberat Balrogul pe care l-a înfruntat vrăjitorul Gandalf, o reală ameninţare pentru elfii din Lothlórien.

Relaţia dintre elfii din Pământul de Mijloc şi oameni a fost iniţial prietenoasă, ba chiar a cunoscut aspecte romantice. În istorie au rămas celebre trei cupluri mixte: Beren Ciungul şi Lúthien, fiica lui Thingol; Eärendil Rătăcitorul şi preafrumoasa Elwing; Aragorn şi Arwen, fiica lui Elrond Cel-pe-jumătate-elf. Totuşi, deşi au luptat alături în mai multe bătălii, relaţiile dintre Neamuri s-au tensionat după Nirnaeth Arnoediad, bătălia unde o parte din oameni, fiii lui Ulfang, i-au trădat pe noldori. Totuşi, elfii s-au putut retrage datorită sacrificiului lui Húrin şi Huor, oameni din Casa Hador. O altă criză a izbucnit la sfârşitul celui De-al Doilea Ev, când Elrond şi alte căpetenii elfe şi-au pierdut încrederea în oameni, pentru că Isildur, fiul lui Elendil, a refuzat să arunce Inelul Suveran în Hăul de la Capătul Lumii. Astfel, el a prelungit prezenţa lui Sauron pe Pământul de Mijloc şi a provocat, peste mii şi mii de ani, confruntarea decisivă relatată în „Stăpânul inelelor”.

Sauron, locotenentul lui Melkor (Morgoth), a învăţat arta magică a făuririi Inelelor Puterii de la elfii din Eregion. Întors în Mordor, maiarul a făurit în taină Inelul Suprem, care cuprindea în sine puterile tuturor celorlalte şi le controla. De teamă să nu cadă sub influenţa sa, elfii au ascuns cele trei inele făurite de Celebrimbor, neîntinate de mâna Seniorului Întunecimii: Narya, Nenya şi Vilya - Inelele de Foc, de Apă şi de Aer, „unul având un rubin drept nestemată, al doilea un adamant, iar al treilea un safir”. Narya a trecut din mâinile lui Círdan, constructorul de corăbii, în cele ale lui Gandalf cel Cenuşiu; Elrond din Imladris (Vâlceaua Despicată) a primit Vilya de la Gil-galad; iar Nenya i-a permis Doamnei Galadriel să-şi apere poporul din Lothlórien. După sfârşitul Războiului Inelului, inelele elfeşti au fost duse peste mare, în Aman, de către ultimii reprezentanţi ai Poporului Stelelor şi prietenii lor. E. au devenit personaje de legendă, iar amintirea lor a fost perpetuată în legendele şi cântecele oamenilor.





SCRISORILE DE CRĂCIUN ALE TATII (4)

J.R.R. Tolkien


(continuare din numărul precedent)


1933

Încă un Crăciun! Şi eu, care pe la mijlocul lui noiembrie credeam că nu-l voi mai apuca! Desigur, Crăciunul ar fi avut loc pe data de 25 decembrie, ca de obicei, dar nimic nu ar fi venit de la stră- stră- stră- stră- stră- bunicul vostru de la Polul Nord. Puteţi afla toată tărăşenia din desenele mel. Goblinii. Cel mai cumplit atac de care am avut parte în ultimul secol. Nemernicii au fost deosebit de mânioşi şi agresivi de când am luat înapoi tot ce furaseră de la noi anul trecut şi de când au fost afumaţi cu fumul meu verzui. Vă mai amintiţi că gnomii roşii mi-au promis să cureţe locul de ei? De Anul Nou nu mai rămăsese nici unul în grote şi peşteri. Iar eu spusesem că precis îşi vor face din nou apariţia - în mai puţin de un veac. Ei bine, nu am avut atâta de aşteptat! Probabil că şi-au strâns din toată lumea prietenii cei mai năbădăioşi, lucrând de zor toată vara, pe când noi eram ocupaţi cu dormitul. De data asta nu a fost nici o avertizare. Ursul Polar a devenit foarte neliniştit după Ziua Tuturor Sfinţilor. Acum pretinde că simţise tot felul de mirosuri grele - dar, ca de obicei, când ar fi fost nevoie, nu a pomenit de nimic. Zice că nu voia să mă deranjeze. Dar credeţi-mă că e cu adevărat o dulceaţă de urs, pentru că de data asta a salvat, cu siguranţă, Crăciunul. Se dusese să hiberneze în bucătărie, cu nasul îndreptat către intrarea în pivniţa din care treptele duc spre depozitele mele principale.

Într-o noapte, chiar înainte de ziua de naştere a lui Christopher (21 noiembrie - n.e.), m-am trezit dintr-o dată, de parcă cineva m-ar fi scuturat. Toată camera era plină de scheunări şi pocnituri şi o putoare teribilă - frumoasa mea cameră pe care de-abia o redecorasem în cel mai frumos verde şi purpuriu posibil! Mi s-a părut că văd la fereastră o feţişoară zvăpăiată! Atunci chiar că m-am îngrijorat, pentru că fereastra mea e la înălţime, pe stâncă şi asta nu însemna altceva, decât că avem de-a face cu goblini din familia călăritorilor de lilieci - şi nu mi-a fost dat să văd aşa ceva de când cu războiul din 1453 despre care v-am mai povestit. Nici nu mă trezisem de-a binelea, când a început un dăngănit asurzitor undeva departe, la parter - în magazii. Mi-ar lua prea mult timp să-l descriu, aşa că mai degrabă am încercat să redau cu penelul harababura care m-a aşteptat când am ajuns jos - după ce călcasem peste un goblin întins pe ştergură [AtÂTA Că ERAU MAI DEGRABĂ 1000 DE GOBLINI DECÂT 15. U.P.] (Doar nu vă aşteptaţi de la mine să-i desenez pe toţi 1000.) Ursul Polar bumbăcea în stânga şi în dreapta, înghesuind, zdrobind şi lovind tot ce apuca. squashing, trampling, boxing, and kicking. Goblini înalţi cât cerul, urlând care mai de care, scoţând ţiuituri şi fluierături ca nişte motoare pornite. Ursul Polar a fost magnific. [E DE AJUNS ATÂT: MI-A FĂCUT O PLĂCERE IMENSĂ!!] Ei bine, e o poveste lungă. Tot deranjul a ţinut mai bine de două săptămâni şi se părea că anul acesta nu voi mai ajunge să-mi scot sania la drum. Goblinii au dat foc la mai multe magazii şi au capturat mai mulţi Gnomi care obişnuiau să stea de pază acolo, până să le vină Ursul Polar în ajutor cu alţi Gnomi - şi a omorât o 100 până să ajung eu acolo. Chiar şi după ce a stins focul şi a curăţat casa şi pivniţa (nici nu pot să-mi închipui ce vroiau să facă în camera mea, doar dacă nu aveau de gând să dea foc patului) necazurile au continuat. Peste tot era negru de Goblinii căzuţi în bătălie şi nemernicii mi-au spart grajdul şi au fugit cu renii. Am fost nevoit să cer ajutor; au avut loc mai multe lupte (atacau în fiecare noapte şi dădeau foc la magazine) până să-i biruim, şi tare mi-e teamă că mai mulţi dintre elfii mei dragi au fost răniţi. Din fericire pierderile nu au fost aşa de însemnate, cu excepţia şnurului meu de legat cadouri (împletit din aur şi argint), hârtie de împachetat şi cutii cu beteală. Am rămas cu tare puţine; şi îmi lipsesc şi mesagerii. Multe dintre ajutoarele mele sunt încă pe drumuri (sper că se vor întoarce cu bine), hărţuindu-i pe Goblinii care au scăpat cu viaţă până la hotarele pământurilor mele. Toţi renii mei au fost salvaţi. Acum suntem destul de mulţumiţi , ne-am liniştit după toată tevatura şi ne simţim mai în siguranţă. Cu siguranţă vor trece mai multe secole până să mai îndrăznească vreun Goblin să se arate. Ursul Polar şi Gnomii au avut grijă să nu rămână prea mulţi în viaţă. [ŞI SĂRB.FER. AŞ VREA Să POT DESENA ŞI EU SAU MăCAR Să AM TIMP SĂ ÎNCERC . HABAR NU AVEţI DE CE POATE FI ÎN STARE BĂTRÂNUL! ARTIFICII ŞI FULGERE ŞU TUNETE CA DE PUŞCĂ!] Desigur că Ursul Polar a fost foarte ocupat, m-a ajutat cât doi - numai că, în graba lui, a cam încurcat cadourile menite pentru nişte fetiţe cu cele ale băieţilor. Sper că le-am pus pe toate în ordine - dar dacă auziţi de vreunul care a primit o păpuşă în loc de maşinuţa pe care a cerut-o, veţi şti cine poartă vina. De fapt, Ursul Polar îmi tot spune că mă înşel: n-am încurcat trenuleţele, ci le-am pierdut în bătălie - Goblinilor le plac motoarele - şi că ce a rămas va trebui să fie revopsit. Anul viitor o să am aşadar o vară foarte ocupată.


În româneşte de Simone Györfi
Ediţia de bază:
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL.html
http://www.geocities.com/roseandcompass/kithain/FCL2.html





PRO-EMINENŢE: JULES VERNE





O POSTERIORITATE PARADOXALĂ

Györfi-Deák György


Pentru fanii literaturii de anticipaţie, 2005 a fost Centenarul Jules Verne, un prilej cât se poate de nimerit pentru a determina felul cum marele scriitor francez a reuşit să-şi păstreze neştirbită popularitatea de-a lungul a mai mult de un veac. Pe tot parcursul lunii martie, institutele culturale franceze au trudit din greu. Chipul scriitorului a fost imprimat pe toate materialele francofone, unele tipice (afişe, reviste, pliante, calendare), altele, cum ar fi diplomele concursului internaţional de matematică pentru copii „Cangurul”, mai neobişuite. Ce mai, francezii l-au sărbătorit pe autorul „Călătoriilor extraordinare” cum nu cred că-i vom sărbători vreodată pe vreunul dintre clasicii noştri.

Editurile româneşti au reacţionat la impuls şi au lansat pe piaţă noi serii, colecţii, titluri, au suplimentat tirajele vechi, au schimbat formatul lucrărilor cunoscute. Ziarele au repus în circulaţie povestea tainicei legături cu o nemţoaică din Ardeal, născută în Homorod. Romfilatelia a emis o serie de 4 timbre dedicate câtorva dintre romanele cu conotaţii româneşti: "Pilotul de la Dunăre", "Claudius Bombarnac", "Keraban încăpăţânatul" şi "Castelul din Carpaţi". Iar criticii şi istoricii literari au revenit în prim plan cu analize pertinente, erudite, menite să sporească solemnitatea momentului festiv şi să reîmprospăteze străvechea vrajă, bazată pe capacitatea de a stârni etern uimire.

O astfel de carte este „Jules Verne: paradoxurile unui mit” de Lucian Boia. Pentru majoritatea românilor, autorul este profesorul universitar - Magistrul! - luat drept exemplu de acei tineri universitari, care au îndrăznit să abordeze trecutul patriei într-o manieră realistă, necosmetizată şi au iritat generaţia eroico-cinefilă, pentru că au îndrăznit să-l prezinte pe Mihai Viteazul altcumva decât apărea în filmele aprobate de C.C. al P.C.R. (Mă întreb dacă respectivii au citit vreodată „Letopiseţul” lui Miron Costin, capul al doilea, unde cronicarul, partizan al lui Ieremia Movilă, îl critică aspru pe Mihai Vodă pentru că „fostu pricina de multe vărsări de sânge între creştini şi au făcut turcilor îndemână să poată a cuprinde locurile cele mai bune de Ardeal”.)

Lucian Boia îşi permite să demitizeze istoria cu nonşalanţă, pentru că este un specialist al imaginarului. În răstimpul petrecut la catedră în Franţa, a publicat mai multe cărţi dedicate domeniului, cum ar fi: „L'Exploration imaginaire de l'espace” (1987), „Pour une histoire de l'imaginaire” (1988), „La Fin du monde: une histoire sans fin” (1989). Fanii SF au aflat aproape instantaneu de ele. Primul volum a constituit obiectul unei conferinţe de aproape două ore la ultima ediţie anterevoluţionară a Zilelor Clubului „Helion”, organizată la Casa Universitarilor din Timişoara.

Monografia Jules Verne apărută în 2005 la Editura Humanitas se alătură în mod natural acestor lucrări. O doză exotică de insolit rezultă din menţionarea autorului ca traducător al propriului volum, pentru că „Jules Verne - Les paradoxes d'un mythe” a fost publicată iniţial, cu puţin timp înainte de ediţia autohtonă, de Société d'edition Les Belles Lettres. Oricum, indiferent de temporizare, se vede clar că este o carte destinată publicului francez, deoarece în dosarul erotic (misoginul, homosexualul, iubitorul de femei) din capitolul XII nu se face referire la Luiza - „sirena” din Carpaţi.

De la început, Lucian Boia îşi previne cititorul că lucrarea nu este nici o biografie, nici o analiză literară sistematică. În răstimpul de 4-5 generaţii, Jules Verne s-a transformat dintr-un „profet fără voie” al electricităţii şi tehnologiilor avansate într-un mit menit să reflecte toate speranţele şi temerile omului modern. Scritorul neacceptat de comunitatea academică de la sfârşitul secolului XIX rămâne şi azi unic, „inclasificabil”. Lansat de Pierre-Jules Hetzel, un editor înzestrat cu geniul marketingului literar, care a ştiut să stimuleze talentul scriitorului şi să-i domolească excesele, autorul „Călătoriilor extraordinare” şi-a fructificat viziunile într-o serie de texte instructive şi amuzante, destinate în principal tinerilor.

În mod surprinzător, Jules Verne avea o formaţie preponderent literară şi prea puţin ştiinţifică. Ca şi Isaac Asimov, el se socotea norocos pentru că s-a născut „într-o vreme când existau enciclopedii pentru toate subiectele posibile”. L-au ajutat şi cutezanţa realizărilor din epocă: săparea canalului Suez, extinderea reţelei de căi ferate, construirea marilor vapoare, primele tentative cucerirea aerului. În doar cîteva decenii, planeta s-a transformat dintr-un necuprins plin de mistere într-o lume ce putea fi înconjurată în 80 de zile.

Scriitorul, dirijat din umbră de Hetzel, apare la momentul potrivit, „ca un înţelept rătăcit în vacarmul unei chermese tehnologice şi futuriste”. El nu-şi propune să revoluţioneze societatea, ci să izoleze o parte din ea şi să o utileze conform celor mai exigente standarde de confort. Nu este pasionat de depărtări. Astronauţii săi sunt puşi să ocolească Luna, nu se aventurează în spaţiul cosmic decât având o felie de Pământ sub picioare şi fără să trăiască emoţiile întâlnirii cu alte fiinţe inteligente.

Firea retrasă şi discreţia cu care a trăit i-a creat reputaţia unui autor care şi-a petrecut toată viaţa închis în camera de lucru, lucru deloc adevărat. Pe măsură ce şi-a consolidat starea materială, Jules Verne şi-a construit mai multe vase de agrement: Saint-Michel I, în 1868; Saint-Michel II, în 1876, ceva mai mare; în sfârşit, Saint-Michel III, în 1877, „un adevărat vapor de treizeci şi trei de metri lungime, cu un echipaj de zece persoane.” La bordul acestuia, efectuează patru călătorii: cea dintâi, spre Lisabona, Gibraltar şi Alger, a doua şi a treia în Marea Nordului şi Baltica, a patra în Mediterana, până în Malta, Tunis şi Italia. Se pare că n-a trecut prin gurile Bosforului şi nici n-a urcat pe Dunăre.

În politică, Jules Verne a fost un discret om de dreapta, un conservator cu unele răbufniri radicale, cum ar fi cele împotriva Comunei din Paris sau a Afacerii Dreyfus. De credinţă catolică, practicată însă fără o ardoare ieşită din comun, scriitorul a profitat de o croazieră în Mediterana, când a cerut şi a obţinut o audienţă la Vatican. De altfel, într-o dispută cu Hetzel l-a susţinut pe Papă împotriva insurgenţilor lui Garibaldi: „guvernarea aceasta a Romei valorează cel puţin cât altele, şi cu siguranţă mai mult decât a noastră.” În operă, însă, s-a ghidat după indicaţiile politic-corecte ale editorului său şi nu s-a manifestat explicit nici ca rasist, nici ca antisemit.

Altminteri, Lucian Boia constată un real dezinteres al scriitorului faţă de realităţile româneşti: deşi coboară pe Dunăre, eroul său nu pomeneşte Bucureşti-ul, „micul Paris” al epocii, aflat la o goană de cal depărtare de malul fluviului. Ciudata „delăsare” (cauzată în fapt de absenţa unor surse avizate de informaţie) transpare mai ales în confuziile stârnite de numele personajelor:


„Iată-l pe contele Franz de Télek, un mândru aristocrat român. Totul ar fi perfect, doar că: românii n-au avut nicicând titlul de conte (şi nici un fel de titulatură nobiliară); Franz e în mod evident un prenume german; iar Télek, nu mai puţin evident, un nume unguresc. Ce-are a face: personajul e român! Ungurii, la rândul lor, au deseori nume germane. Cât despre ungurul Miclescu, preşedintele „Undiţei dunărene” (Frumoasa Dunăre galbenă), nume mai românesc nu se poate. În schimb, ungurii s-ar putea revanşa cu fuegianul Karroly...”


Istoria recentă dovedeşte că nici în zilele de azi unii politicieni occidentali, cu mari răspunderi, nu sunt capabili să deosebească România de Bulgaria şi tot încurcă Budapest cu Bucharest. Nici Jules Verne n-a avut de unde să ştie mai mult decât erau trecute pe hărţile sau în enciclopediile consultate, unde Ardealul apărea ca un ţinut sălbatic şi misterios, „nu prea departe de Occident, şi totuşi departe: prins între munţi greu de străbătut şi cufundat în credinţe superstiţioase”.

Dar Lucian Boia nu este genul care să deplângă „nedreptatea destinului”, care ne-a plasat la Porţile Orientului, pradă delăsării noastre - e un om de acţiune. O dovedesc recentele lucrări publicate la Paris, menite să-i familiarizeze pe francezi cu lumea inedită de care „Călătoriile extraordinare” se apropie, uneori o străbat, dar nu o înţeleg şi nici n-o dezvăluie: „Histoire de la Roumanie” (2003) sau „La Roumanie: un pays a la frontiere de l'Europe” (2003).


Despre:
Lucian Boia - Jules Verne: paradoxurile unui mit
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005





MAI MULT DECÂT CARBONUL

Györfi-Deák György


Dintotdeauna, oamenii au fost uimiţi de frumuseţea pietrelor preţioase, monocristale de diferite forme şi culori, ale căror feţe, ordonate geometric, răsfrângeau razele de lumină şi le dădeau o strălucire aparte. Scânteierile lor păreau magice, astfel încât în Antichitate şi în Evul Mediu, nestematele erau folosite nu numai pentru a împodobi coroanele regilor, armele prinţilor sau odoarele bisericeşti, ci şi în scopuri terapeutice. Se credea că berilul vindecă ulcerul, peruzelele înlătură durerile de cap, topazul alungă melancolia, iar carneolul închide rănile şi scade febra. Cu cât era mai preţioasă piatra, proprietăţile ei deveneau cu adevărat năucitoare. Safirul prevenea atacurile de cord şi se zice că se decolora dacă era purtat de un om păcătos. Un rubin pus în vin ajuta la detectarea otrăvurilor. Dar regele nestematelor era diamantul, ale cărui puteri depăşeau orice închipuire. Anihila otrăvurile; alunga molimile, chiar ciuma; îi ţinea departe pe solomonari şi vrăjitoare; îi încuraja pe ezitanţi şi îi transforma pe fricoşi în cavaleri neînfricaţi; menţinea pură dragostea dintre soţi.

În epoca modernă, aceste însuşiri miraculoase apar trecute doar în zodiace, iar pietrele preţioase au căpătat cu totul alte întrebuinţări. Dacă ne gândim la cioburile de cuarţ menite să păstreze fixă frecvenţa de emisie a staţiilor de radio şi televiziune, la cristalele de galenă sau de germaniu folosite pentru recepţionarea acestor unde, la cilindrii de rubin perfect polizaţi din primele lasere, la senzorii cristalini folosiţi pentru investigaţiile ecografice, la acele de safir sau diamant folosite pentru redarea înregistrărilor audio de pe vechile discuri de ebonită sau polivinil, la tot ce constituie inima ceasurilor electronice, jocurilor, calculatoarelor, frigiderelor sau maşinilor de spălat inteligente, devine clar că, după epoca de piatră, de bronz, de fier, omenirea se află acum în scânteietoarea eră a cristalelor.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, progresul ştiinţific şi tehnic a dat un impuls hotărâtor economiilor occidentale. Multe dintre lucrurile greu de găsit, aduse de departe, au putut fi fabricate industrial, în cantităţi mari, ceea ce le-a scăzut preţul şi le-au făcut accesibile. După mătase, mirodenii, coloranţi, cauciuc etc. a venit şi rândul pietrelor preţioase, inclusiv a diamantelor, să fie sintetizate din materii prime ieftine şi la îndemână. La urma urmei, cuarţul e doar dioxid de siliciu, adică un grăunte mai mare de nisip, safirul e la fel de banalul trioxid de aluminiu, iar diamantul nu-i altceva decât o varietate de cărbune deosebit de rară.

VERNE Steaua Sudului "Steaua Sudului" nu-i aparţine în totalitate lui Jules Verne. Ea a fost scrisă de comunardul Paschal Grousset (1844-1909), căruia îi datorăm şi cele "Cinci sute de milioane ale Begumei", a sesizat cererea de minerale dure, a urmărit experienţele de sintetizare a lor şi a creat o poveste exotică şi romantică, cu acţiunea în Africa de Sud, Ţara Diamantelor, regiune care şi în prezent oferă 90% din producţia mondială de diamante naturale. Depus la editura Hetzel, romanul a fost revizuit de Jules Verne şi publicat sub semnătura sa în 1884, în cel de-al 25-lea volum din seria "Călătoriilor extraordinare", cu titlul "L'Étoile de Sud. Le pays des Diamants". Ediţia românească, cu titlul "Steaua Sudului", a apărut în 1973, în traducerea lui Ion Hobana, cu o parte dintre cele şaizeci de ilustraţii originale realizate de Léon Benett, în cel de-al patrulea volum din colecţia Jules Verne de la Editura Ion Creangă.

Cyprien Méré, un tânăr inginer de mine din Franţa, a fost trimis în Griqualand, la Vandergaart-Kopje, ca să efectueze măsurători topografice şi geologice în anumite zone ale ţinutului, să strângă eşantioane de roci şi să le analizeze. Aici s-a îndrăgostit de Alice Watkins, fata celui mai bogat proprietar din regiune, însă când i-a cerut mâna, tatăl l-a refuzat, pentru că era prea sărac ca să-l accepte de ginere şi tânărului nici nu-i plăcea ginul. Îndrăgostitul nu s-a lăsat decepţionat. Mai întâi, a cumpărat un petic de mină, pe care l-a răscolit cu ajutorul unor cafri, fără prea mult noroc, aşa că iubita i-a sugerat că, având cunoştinţele şi calificarea necesară, cel mai sigur ar fi să fabrice diamante. Ideea a rodit şi tânărul a început să experimenteze.

Diamantul nu este doar un monocristal de carbon cu proprietăţi optice deosebite, ci şi cel mai dur mineral întâlnit în natură. Fără el, sondele n-ar putea să treacă de straturile de piatră ce acoperă zăcămintele de petrol, elveţienii ar trebui să ocolească munţii pe firul sinuos al văilor ca să se întâlnească unii cu alţii, iar Eurotunelul de sub Canalul Mânecii, ce leagă acum Anglia de continent, ar fi doar o îndrăzneaţă idee science-fiction. Precum Cyprien Méré îi explica fermecătoarei domnişoare Watkins:


"Ştiţi că nu poate fi şlefuit decât cu propriul său praf, şi tocmai această duritate preţioasă a permis să fie întrebuinţat, de câţiva ani, pentru străpungerea rocilor. Fără ajutorul acestei geme, nu numai că ar fi foarte greu de lucrat sticla şi multe alte substanţe dure, dar săparea tunelurilor, a galeriilor de mine, a fântânilor arteziene ar fi de asemenea mult mai dificilă!"


În cristalul de diamant, atomii de carbon se aranjează într-o reţea foarte densă, atât în colţurile unui cub, cât şi în centrul celor şase feţe. Dacă în grafitul din creioane, carbonul formează faguri fragili, ordonaţi în planuri paralele, care alunecă (clivează) şi se sfarmă, în diamant energia de legătură a atomilor din cubul cu feţe centrate este maximă. Ca orice varietate de carbon, diamantul poate fi ars şi se transformă în banalul bioxid de carbon, dar, spre deosebire de grafit, nu lasă urme pe hârtie şi nu poate fi zgâriat de nici un alt mineral.

VERNE Steaua Sudului Comportamentul paradoxal al acestor structuri anorganice de carbon, situate la capetele opuse ale scării de duritate, e sugestiv redată într-o caricatură din "107 povestiri despre chimie" de L. Vlasov şi D. Trifonov (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985), unde un savant aduce un creion la un bijutier, pentru a-l transforma într-o nestemată (pag. 164).

Savanţii au demonstrat că, prin încălzire îndelungată la 1500 grade, în absenţa oxigenului, diamantul se transformă în grafit. Invers, e un pic mai greu. Diamantele nu se dizolvă în nici un solvent, nu se topesc, iar temperatura lor de vaporizare este extrem de ridicată, de aceea ele se fabrică prin depunere din gaze. Iniţial, s-au folosit presiuni şi temperaturi uriaşe. Eroul din "Steaua Sudului" a ales metanul, închis (probabil contribuţia lui Jules Verne) într-o ţeavă de tun cumpărată de la o companie de voluntari care se desfiinţase după un raid împotriva triburilor din apropiere:


"Ţeava de tun, tăiată după trebuinţă în atelierul lui Jacobus Vandergaart, furnizase exact unealta necesară, adică un recipient destul de rezistent pentru a suporta o enormă presiune în interior.

După ce pusese în acest tub, închis în prealabil la una din cele două extremităţi, bucăţi de cupru şi aproximativ doi litri de apă, Cyprien îl umplu cu gaz metan; apoi îl închise cu capace de lut şi fixă cu buloane, la cele două capete, obturatoare metalice foarte solide. Aparatul era construit.

Nu mai trebuia decât să-l supună unei încălziri intense."


Instalaţia, descrisă atât de minuţios, este doar un element de recuzită. Ca şi "Albatrosul" lui Robur, ea nu era funcţională, însă îl ajuta pe cititor să treacă pe nesimţite dincolo de pragul a ceea ce era considerat imposibil în epocă. Şi miracolul s-a întâmplat: deşi tubul de oţel a plesnit, Cyprien a descoperit în interiorul lui un bulgăre roşu de argilă, cât o portocală de mare, care suna a gol, ca o puşculiţă. Iar în interiorul ei, un diamant negru, mai mare decât un ou de găină, "de dimensiuni colosale, neverosimile, fără precedent". Fără îndoială, cel mai mare diamant din lume!

VERNE Steaua Sudului Cyprien Méré era în culmea fericirii. Pe atunci, n-avea de unde să ştie că "Steaua Sudului" era un diamant natural, găsit de Matakit, cel mai destoinic dintre cafrii săi şi strecurat la repezeală în cuptor. Şi-a prezentat descoperirea lui John Watkins, însă părintele iubitei a reacţionat dur, cât se poate de conservator, considerând că progresul realizat de ştiinţă reprezintă o modalitate de distrugere a bunăstării sale, ducând la închiderea minelor, la dispariţia Griqualandului şi transformarea proprietarului într-un cerşetor. Cu toate acestea, în momentul când întunecata nestemată a fost dăruită fiicei sale, el a ţinut să se mândrească şi a organizat o petrecere de prezentare a celei mai mari pietre preţioase din lume. În ciuda măsurilor de precauţie, nestemata a dispărut şi, cum bănuiala a căzut asupra negrilor, a început o cursă exotică de urmărire a lui Matakit, principalul suspect, care a culminat cu o întrecere între călăreţii urcaţi pe girafe şi fugarul purtat de un struţ, scenă aflată şi pe coperta ediţiei româneşti din 1973. Lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi deznodământul acestei aventuri şi felul cum se termină povestea de dragoste.

În prezent, tehnologia de fabricare a cristalelor artificiale se îmbunătăţeşte pe zi ce trece, astfel încât diferenţele au început să dispară, iar proprietarii minelor diamantifere au fost nevoiţi să ceară o lege prin care producătorii să fie obligaţi să specifice provenienţa pietrelor preţioase.

În 2003, un grup de cercetători chinezi a reuşit să producă diamante artificiale din bioxid de carbon, cel din buteliile de sifon. Gazul comprimat reacţionează cu sodiul metalic la o presiune de 800 bari, o temperatură de 440 grade Celsius. Reacţia durează 12 ore şi se obţin grăunţe cristaline deosebit de pure, cu dimensiuni cuprinse între 0,25 - 1,2 mm.

În 2004, în laboratorul de cercetări geofizice ale Institutului Carnegie din Washington a fost obţinut un diamant artificial cu 50% mai dur decât diamantele naturale. Conform revistei "Innovations Report", procedeul CVD (chemical vapor deposition, depunere prin evaporare chimică) permite o obţinere mult mai rapidă decât alte metode tradiţionale. Folosind iniţial o temperatură de 2000 grade şi o presiune de 50-70 atmosfere echipa de cercetători a reuşit să obţină cristale de mărime obişnuită în doar 24 de ore, adică să mărească viteza de creştere a diamantelor de o sută de ori.

Şi România produce şi vinde diamante artificiale (ele sunt oferite chiar prin intermediul unui sit pe internet). Se pare că iniţial tehnologia de fabricaţie a fost obţinută de către spionii coordonaţi de Ion Mihai Pacepa, la ordinul Elenei Ceauşescu. De asemenea, în diferite locuri din ţară se produc industrial şi alte pietre preţioase. În studenţie, autorul acestor rânduri a avut ocazia să crească safire şi rubine, alaun de potasiu, florură de calciu, siliciu, cuarţ şi alte monocristale sub îndrumarea profesorilor de la Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii Timişoara, un centru academic unde în prezent funcţionează un institut de cercetări specializat. Aici au apărut o serie de lucrări de profil, dintre care foarte uşor de găsit în biblioteci este volumul "Cristale artificiale profilate" de Irina şi Dumitru Nicoară (Editura Facla, Timişoara, 1988).


Despre:
Jules Verne - Steaua Sudului
Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973
Editura Corint, Bucureşti, 2003





PRO-FILE





APARIŢII EDITORIALE SF ŞI F 2005

Cristian Tamaş


îrgul de carte Gaudeamus (23.-27.11.2005), pavilionul Romexpo, de lînga Casa Presei
Principalul eveniment a fost lansarea colecţiei fiction.ro şi a revistei SF, fiction.ro la editura Tritonic, Bucureşti (C.P. 3-12 Bucureşti, e-mail: editura@tritonic.ro, fax: 021 242 54 09, tel.: 021 242 73 77, 0788 360 391).

Vineri, 18 noiembrie am observat prezenţa romanului „Staţia Pierzaniei" la standurile de carte din Bucureşti. De menţionat că lansarea naţională a avut loc la Iaşi în cadrul „Zilelor Dan Merişca", 18-20 Noiembrie 2005. Sîmbătă, 19 noiembrie, la editura Humanitas, orele 11.00 AM, a fost lansat romanul „Staţia Pierzaniei"-China Miéville, iar la ora 12.00 AM, la librăria Junimea, revista fiction.ro. Atît colecţia, cît şi revista îl au drept coordonator respectiv redactor şef pe Michael Hăulică. (michael.haulica@tritonic.ro), editorul fiind Bogdan Hrib (bogdan.hrib@tritonic.ro), preşedintele grupului editorial Tritonic.

Colecţia fiction.ro a debutat cu două titluri :
- romanul "Staţia pierzaniei"/ Perdido Street Station - China Miéville
- culegerea de povestiri „Nopţi albe, zile negre" (Povestea unui sinucigaş şi povestirile mele) - Marian Coman

Sunt anunţate următoarele titluri :

    „The scar" şi „Iron Council" - China Miéville

    „Singularity Sky" - Charles Stross

    „Altered Carbon" - Richard Morgan

şi lansarea în Bucureşti a numărului unu al revistei fiction.ro, revistă de literatură, comentarii, interviuri, recenzii în zona ficţiunii, cu o propusă apariţie trimestrială, avînd un tiraj de 3000/număr, în 160 de pagini, format 13x20 (A5), cu o distribuţie exclusiv în librării şi la tîrgurile de carte. Costul unui exemplar este de 150 RON (la Gaudeamus s-a vîndut cu 100 RON).

Colaboratorii permanenţi sunt : Horia Nicola Ursu, Mircea Pricăjan, Mircea Opriţă, Liviu Radu, Rick Kleffel, Paul di Filipo (SUA). Din cuprins : „proză scurtă", povestiri de Marian Coman, Liviu Radu, Doru Stoica, „nuveletă", „Legiuni prin timp"- Michael Swanwick, „roman" (fragment), „Staţia pierzaniei"-China Miéville, „eseu", Florin Pîtea-„Locurile, obiectele, memoria şi nostalgia în literatura lui William Gibson", „Anticipaţia românească", eseul lui Mircea Opriţă, „Perle de fum pe raza de soare" despre literatura lui Liviu Radu, „interviu" cu Kevin J.Anderson, „special guest star", textul lui Charles Stross, „Pistolul lui Cehov", „recenzii", "outsider", Horia Nicola Ursu - „Romanele anului 2004".

Este menţionat şi un site al revistei : www.fiction.ro, voi verifica dacă este funcţional sau încă în construcţie.

O editură nou înfiinţată este MILLENNIUM PRESS a asociaţilor Horia Nicola Ursu şi Bogdan-Tudor Bucheru, înfiinţată în această vară (comenzi prin sistem de colet poştal cu ramburs la comenzi@millenniumpress.ro) Titlurile disponibile sunt :

„Aşteptînd-o pe Sara" - Michael Hăulică („o înlănţuire de povestiri pe care o putem lesne considera drept roman"), 16 RON

„AtelierKULT : „Armele zeilor şi alte povestiri" (antologie de Michael Hăulică), 18 RON
texte de : Ben Ami (?!?), Roxana Brînceanu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ovidiu Bufnilă, Marian Coman, Ona Frantz, Silviu Genescu, Bogdan Gheorghiu, Michael Hăulică, Eduard Pandele, Florin Pîtea, Liviu Radu, Cătălin Sandu.

„Kult-RADHARC”, o antologie de Costi Gurgu, 15 RON
texte de : Jean-Lorin Sterian, Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru („un grupaj de povestiri dark fantasy cu temă, personaje şi locaţii comune")

„Rîul liniştit" - Nicola Griffith (Premiul Nebula, 1996), roman, 21 RON

„Contact" - Carl Sagan (Premiul Locus pentru debut, 1986), roman, 25 RON

„Dune : Casa Atreides"- Brian Herbert & Kevin J.Anderson, roman, 30 RON
(primul volum al trilogiei sequel „Preludiul Dunei", care mai cuprinde volumele „Casa Harkonnen" şi „Casa Corrino").

În pregătire, romanul lui Ian Mc Donald - „River of Gods", nominalizat la Premiul Hugo, în acest an.

La Editura Diasfera, Buc. :

- „Cifrele sunt reci, numerele-s calde" - Liviu Radu
- „Gangland" - Florin Pîtea
- „Împăratul gheţurilor" - Ana-Maria Negrilă
- „Frontiera" - Lucian Dragoş Bogdan

La Editura Polirom sunt anunţate următoarele titluri de calibru greu :

1."Complotul împotriva Americii" / The Plot against America - Philip Roth (Premiul Sidewise 2005 pentru romane cu tematică ucronică)
2. „Să nu mă părăseşti niciodată" - Kazuo Ishiguro (roman avînd ca tematică implicaţiile socioumane a apariţiei clonelor umane)
3."Peştera" - José Saramago (roman distopic în filiaţia „Brave New World")
4. „Iguana"- Alberto Vásquez Figueroa
5. „Frica" - Michael Crichton


La editura Nemira, pe lîngă multe reeditări (primele 3 volume ale ciclului Ender, "Jocul lui Ender", „Vorbitor în numele morţilor", „Xenocid"), ciclul Dune (şase romane reeditate), a doua ediţie a „Ghidului autostopistului galactic"-Douglas Adams, a reeditării a patru romane de Stephen King, „Christine", „Oraşul bîntuit", "Apocalipsa", "Cimitirul animalelor", romanului lui Philip K.Dick, „Visează androizii oi electrice ?" (ediţia a 2-a, pentru că în 1992, apăruse sub titlul „Vînătorul de recompense", tot la Nemira), cîteva noutăţi în curs de apariţie, volumul 2 al antologiei „Povestiri incredibile" (colecţia McSweeney’s nr.2, conţinînd povestiri de Stephen King, Neil Gaiman, Jim Shepard, Nick Hornby, etc.) şi culegerea de povestiri fantastice a scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti - „Adio, adio". Reeditări şi la editura Minerva (Buc.) , în colecţia „Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice" şi anume :

-nr.5 - „Minunile anului 2000" - Emilio Salgari (280p./ 7,5 RON/ trad.şi prefaţă, Ion Hobana)
-nr.6 - „Călătorie în Faremido", "Capillaria" - Karinthy Frigyes (253p./ 7,5 RON/ trad.: Eugen Hadai, pref., Ion Hobana)
-nr.7 - „Ciuma stacojie"- Jack London (251p/7, 5 RON/ trad. Mihai Elin, selecţie şi prefaţă, Ion Hobana)

- în curs de apariţie, „Oraşe înecate" - Felix Aderca





TITLURI ROMÂNEŞTI


„Nopţi albe, zile negre" (Povestea unui sinucigaş şi povestirile mele" - Marian Coman (Ed. Tritonic, 2005, col. fiction.ro)

„Aşteptînd-o pe Sara" - Michael Hăulică („o înlănţuire de povestiri pe care o putem lesne considera drept roman"), Ed. Millennium Press, 2005, 16 RON

„AtelierKULT : „Armele zeilor şi alte povestiri" (antologie de Michael Hăulică), Ed. Millennium Press, 2005, 18 RON, texte texte de : Ben Ami (?!?), Roxana Brînceanu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ovidiu Buf- nilă, Marian Coman, Ona Frantz, Silviu Genescu, Bogdan Gheorghiu, Michael Hăulică, Eduard Pandele, Liviu Radu, Cătălin Sandu, Florin Pîtea.

„Kult-RADHARC", o antologie de Costi Gurgu, 15 RON, texte de : Jean-Lorin Sterian, Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru („un grupaj de povestiri dark fantasy cu temă, personaje şi locaţii comune")

Editura Diasfera, Buc., 2005 :
„Cifrele sunt reci, numerele-s calde" - Liviu Radu
„Gangland" - Florin Pîtea
„Împăratul gheţurilor" - Ana-Maria Negrilă
„Frontiera" - Lucian Dragoş Bogdan

Alte apariţii:

„Jules Verne" - Lucian Boia, Ed. Humanitas, 2005, 282 p.

„Jules Verne.Chipuri, obiceiuri şi peisaje romîneşti" - Ion Hobana, Ed. Pro, Buc., 2004, 252 p.

„O cheie pentru science-fiction" - Cornel Robu, un remarcabil studiu despre SF, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004, 612 pag.

„Figurine de ceară" - Mircea Opriţă, ediţia integrală a povestirilor SF, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2005

„Imperiul Marelui Graal" - Sebastian A. Corn, roman SF, colecţia Excalibur, Ed. Diasfera, Bucureşti, 2004

„Babl" - Liviu Radu, povestiri SF, colecţia Excalibur, Ed. Diasfera, Bucureşti, 2004

„Oraşul ascuns" - Ana Maria Negrilă, povestiri SF, colecţia Excalibur, Ed. Diasfera, Bucureşti, 2004

„Triumful" - Bogdan Brătescu, roman SF, Ed.Paralela 45, Piteşti, 2004, www.paralela45.ro

„Zeul Kvun" - Lucian Dragoş Bogdan, povestiri SF, seria Millenium, Ed. Omnibooks, Satu Mare, 2004

„Trilogie"- Lucian Dragoş Bogdan, povestiri SF, seria Millenium, Ed. Omnibooks, Satu Mare, 2004

„Haxgrid" - Bogdan Gheorghiu, roman SF, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004



  

TRADUCERI


„Staţia pierzaniei"/ Perdido Street Station - China Miéville
Ed. Tritonic, col. Fiction. ro, 2005/ 720 p. / 270 RON
trad. : Mihai Samoilă, coord. col. : Michael Hăulică

„Remake" - Connie Willis
Ed. Pygmalion, col. Cyborg, 2005/ 175 p. / 150 RON
trad. : Mihai Dan Pavelescu, prefaţă: Ştefan Dobre

„Visează androizii oi electrice" - Philip K. Dick
reeditarea ediţiei Nemira din 1992, "Vînătorulde recompense"
Ed. Nemira, col. Nautilus, 2005/ 254p. / 198, 90 RON

„Copiii minţii", "Umbra lui Ender" - Orson Scott Card (volumele 4 şi 5 din ciclul Ender)

„Dune" (sexalogia) - Frank Herbert
(Dune, Mîntuitorul Dunei, Copiii Dunei, împăratul-zeu al Dunei, Ereticii Dunei, Canonicatul Dunei)
reeditare ediţiilor apărute la Ed. Nemira
Ed. Nemira, col. Nautilus, 2005

„Poveste despre Troica" - Arkadi & Boris Strugaţki
roman SF
Ed. Paralela 45, Piteşti/ 2005/ 194 p. / 12, 5 RON
www. edituraparalela45. ro

„Virusul" - Hari Kunzru
roman pseudo SF
Ed. Polirom, Iaşi/ 2005 Colecţia Galeria fantastică, Ed. Corint (Leda), Buc.,

14 titluri apărute :

„Neuromantul"-William Gibson (reeditare)
trad. : Mihai Dan Pavelescu/ 358p. / 19,90 RON

„Nestemate visătoare"-Theodore Sturgeon(reedit. )
trad. : Nicolae Baltă/ 250p. / 19 RON

„Visul unei zile de vară"-Lafcadio Hearn
Ed. Corint (Leda), Buc. / 2005/ 260p. / 17 RON
trad. : Radu Săndulescu, povestiri F

„Ziua trifidelor - John Wyndham
Ed. Corint (Leda), Buc. / 2005/ 413 pag. / 19,9 RON

„Noi" -Evgheni Zamiatin
Ed. Corint (Leda), Buc. / 2005/ reeditare

„Dagon şi alte povestiri macabre" - Howard Phillips Lovecraft
Ed. Corint (Leda), Buc. / 2005/ 177 pag. / 14,9 RON

„Lukando şi alte povestiri" - Edward Lucas White
povestiri F interbelice, ediţia originală - 1927
Ed. Corint (Leda), Buc. / 2005/ 298 pag. / 17,5 RON

„Dintr-un Buick 8" - Stephen King
roman SF
Ed. Aquila ’93, Oradea/ 2005/ 521pag. / 329.000lei

„Fugarul" - Stephen King (Richard Bachman)
„The running man", 1982
roman SF Ed. Lucman, Buc. / 2005/ 269 pag. / 110.000 lei

„Copilul furat" - Ian Mc Ewan
„Child in time"
Ed. Polirom/ 2005/ 330 pag. / 229.000 lei

„Povestiri incredibile"
Antologie alcătuită de Michael Chabon, colecţia Mc Sweeney’s, # 1 Titlu original : „Mc Sweeney’s Mammoth Treasury of thrilling tales", 2002 Povestiri SF : "Tedford şi megalodonul" - Jim Shepard „Albinele" - Dan Chaon „Altfel, haosul" - Nick Hornby „Găleata lui Chuck" - Chris Offutt „Cazul canarului nazist" - Michael Moorcock „însemnări despre Albertine" - Rick Moody

„Agentul marţian, o poveste de iubire interplanetară - Michael Chabon
Ed. Nemira/ 2005/ 665 pag. / 395. 000 lei

„Ghidul autostopistului galactic" - Douglas Adams Ed. Nemira, Colecţia Nautilus/ 2005/ 773 pag. / 459.000 lei

„Tărîmul nopţii" - William Hope Hodgson Ed. Aldo Press, Buc., 2004/ 500 pag., 250.000 lei
Reeditare

Orson Scott Card
„Jocul lui Ender"
„Xenocid"
„Vorbitor pentru morţi"
Ed. Nemira, colecţia Nautilus, 2005

„Casa scorpionului"-Nancy Farmer
Ed. RAO, Buc. / 2005/ 378 pag. / 350.000 lei

„Ţap ispititor" - D. B. C. Pierre (Dirty But Clean) nume real: Peter Warren Finley
titlu original : „Vernon God little" Ed. Humanitas, colecţia Raftul întîi/ 2005/ 350p. / 280.000 lei

„Time’s Eye" - Arthur C. Clarke and Stephen Baxter (book one of "A time oddyssey) Ballantine Books, USA/ 2005/ 376 p. / 290.000 lei

„Pattern recognition" - William Gibson (2003) Penguin Books/ 2004/ 357 p/ 450.000 lei

„Terraforming Earth" - Jack Williamson Tor Books, USA/ 2001/ 349 p. / 250.000 lei

„Crash" - J. G. Ballard (1973)
Vintage/ Random House, UK, 2004/ 224p. / 300.000lei

„A good old fashioned future" - Bruce Sterling
Gollancz Science Fiction, UK, 2001/ 279 p. / 130.000l

„Spaţiul probabilistic" - Nancy Kress
roman SF, vol. 3 al Trilogiei Probabilistice, 431 pag.,
160.000 lei
Ed. Lucman, Bucureşti, 2005
www. lucman. ro
e-mail : comenzi@lucman. ro

„Marşul cel lung" - Stephen King
roman SF, 332 pag., 120.000 lei
Ed. Lucman, Bucureşti, 2005
www. lucman. ro
e-mail : comenzi@lucman. ro

„Jilţul vulturului" - Carlos Fuentes
roman SF, 397 pag., 220.000 lei
Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004
www. curteaveche. ro

„Sub piele" - Michel Faber
roman SF - colecţia Raftul întîi, 273 pag., 250.000lei
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005
www. humanitas. ro

„Pielea rece" - Albert Sánchez Pinol
roman SF, colecţia Raftul întîi, 192 pag., 240.000lei
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

„Primul secol după Beatrice"-Amin Maalouf
roman SF,
Ed. Polirom, Iaşi, 2004
www. polirom. ro

„Lunea începe sîmbăta" - Arkadi şi Boris Strugaţki
roman SF,
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, www. paralela45. ro

„Talismanul viselor" - Stephen King
(„Dreamcatcher"), roman SF
Ed. Aquila, Oradea, 2004

„Zona moartă" - Stephen King
(„Dead zone"), roman SF
Ed. Aquila, Oradea, 2004

„O mînă de oase" - Stephen King
(„Bag of bones"), roman F
Ed. Aquila, Oradea, 2004

„Cele mai frumoase povestiri" - Dino Buzzati
povestiri F
Ed. Polirom, Iaşi, 2005

„Monstrul Colombre şi alte povestiri" - Dino Buzzati
povestiri F
Ed. Polirom, Iaşi, 2005

„Marele portret" - Dino Buzzati
roman SF
Ed. Polirom, Iaşi, 2005

„Hocus Pocus" - Kurt Vonnegut
roman SF
Ed. Polirom, Iaşi, 2005
347 pag., 215. 000lei

„Leagănul pisicii" - Kurt Vonnegut
(„Cat’s Cradle"), roman SF
Ed. Polirom, Iaşi, 2004

"Galapagos" - Kurt Vonnegut
roman SF
Ed. Polirom, Iaşi, 2004


Colecţia „Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei clasice"
Ed. Minerva, Buc., 2005

„Scurtă discuţie cu o mumie" - Edgar Allan Poe
„Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde" - Robert Louis Stevenson
„Omul cu urechea ruptă" - Edmond About
„O dramă în văzduh" - Jules Verne
Din „Minunile anului 2000" - Emilio Salgari (280p. / 7,5 RON/ trad. şi prefaţă, Ion Hobana)
„Călătorie în Faremido", "Capillaria" - Karinthy Frigyes (253p. / 7, 5 RON/ trad.: Eugen Hadai, pref. Ion Hobana)
„Ciuma stacojie" - Jack London (251p/ 7, 5 RON/ trad. Mihai Elin, selecţie şi prefaţă, Ion Hobana)


„Un loc plăcut şi numai al lor" - Peter Beagle
roman F,
Ed. Polirom, Iaşi, 2005
www. polirom. ro

„Ultima licornă" - Peter Beagle
roman F, ediţia a II-a
Ed. Polirom, Iaşi, 2004
www. polirom. ro

„Magie" - Isaac Asimov
colecţia definitivă de povestiri fantastice, 130.000lei
Ed. Lucman, Bucureşti, 2005
www. lucman. ro
e-mail : comenzi@lucman. ro





COLOCVIU SF LA BUDAPESTA

Györfi-Deák György


În 16 noiembrie 2005, Institutul Cultural Român din Budapesta a organizat un colocviu reunind scriitori şi editori de anticipaţie din România şi Ungaria, sub titlul generic "Aripile fanteziei". Prilejul propriu-zis al recentei întâlniri a fost oferit de publicarea numărului 188 al revistei maghiare „Galaktika”, având în sumarul său mai multe povestiri româneşti de anticipaţie. Prin această manifestare s-a reluat o tradiţie a întâlnirilor dintre creatorii şi amatorii genului din cele două ţări, tradiţie întreruptă de dificultăţile cu care s-a confruntat editarea de cărţi şi reviste SF în ultimii ani.

Colocviul s-a desfăşurat prin două momente distincte.

Primul a fost o masă rotundă, organizată în sala festivă a Institutului Cultural Român din Budapesta, unde au participat scriitorii şi criticii Ion Hobana (Bucureşti), Radu Pavel Gheo (Timişoara), Cătălin Badea-Gheracostea (Braşov), cărora li s-a adăugat Mircea Opriţă, directorul Institutului, de data aceasta în calitate de prozator SF şi autor al volumului „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară”.

Din partea ungară au fost prezenţi doamna Margit S. Sárdi, conferenţiar la Universitatea "Eötvös Loránd" din Budapesta, preşedinta Asociaţiei istoricilor de SF din Ungaria, şi Attila Németh, editor, redactorul literar al revistei „Galaktika”. Publicaţia apare încă din anii '70 ai secolului trecut, cu o scurtă suspendare din motive economice la începutul anilor '90, ajungând astăzi la al treisprezecelea an de apariţie lunară în noua serie. La Congresul european ţinut în vara acestui an în Scoţia, revista a obţinut premiul pentru cel mai bun magazin european de SF.

La începutul lunii noiembrie 2005 a apărut numărul 188, volum care cuprinde patru povestiri şi nuvele de autori români, traduse în maghiară. Trei dintre texte conturează tot atâtea tendinţe în SF-ul românesc din primii ani ai mileniului III. Sárpátki Paula a tradus „Tyúkszempont” (Compătimire, bătături şi dispreţ) de Liviu Radu şi „Érintés” (Atingerea) de Bogdan-Tudor Bucheru. „Nekropolisz” (Necropolis) de Florin Pîtea a fost tălmăcit de Eross Erzsébet. Mircea Opriţă, iniţiatorul proiectului, a fost cuprins cu o lucrare antologică, „Rés az időn” (O falie în timp), în versiunea lui Klumák István.

Două au fost temele mesei rotunde: „Modern şi postmodern în SF”, „Anticipaţia şi Internetul”. Ele au oferit vorbitorilor posibilitatea de a aduce în faţa publicului opinii personale, interesante, despre identitatea acestui gen de dată recentă, dar cu certe realizări valorice, precum şi despre mutaţiile înregistrate de SF prin contribuţia celor mai tineri autori. Cea de-a doua temă a impus un moment de evaluare şi totodată de constatare a diferenţelor, întrucât SF-ul românesc se publică deja în mai multe reviste electronice şi pe portaluri de Internet, în vreme ce în Ungaria este încă prioritar interesul pentru editarea tipografică, în condiţii tehnice remarcabile, cum demonstrează seria „Galaktika”.

La 17 noiembrie, colocviul a continuat la sediul redacţiei „Galaktika”, printr-o discuţie între specialişti. Pe lângă invitaţii din România, au participat domnii István Burger, redactor şef, Attila Németh, redactor literar, Mihály Tücsi Kovács, redactor ştiinţific şi Lajos Nagy, organizatorul şi supervizorul traducătorilor din limba română, cu un merit considerabil în apariţia numărului descris mai sus. Discuţia a avut un caracter mai tehnic, ambele grupuri fiind dornice să înţeleagă modalităţile practice de editare şi de difuzare a genului în România şi Ungaria. István Burger a sondat posibilitatea de a extinde experienţa Galakticii în ţări ca Federaţia Rusă, Polonia, Cehia şi România, iar Cătălin Badea-Gheracostea a prezentat cele cinci numere din revista sa, Lumi virtuale, explorând şansele şi perspectiva unui parteneriat.

Atât la nivelul dezbaterii teoretice angajate, cât şi la cel al soluţiilor de colaborare efectivă, colocviul de la Budapesta a fost un succes. Există, de asemenea, şanse bune pentru un sprijin pe care revistele să şi-l acorde reciproc pentru extinderea şi întărirea propriilor programe de editare.

Pe situl revistei, cititorii au fost chemaţi să se exprime on-line asupra conţinutului, votând povestirea care le-a plăcut cel mai mult. Se pare că gusturile publicului maghiar seamănă cu cele ale cititorilor români. Povestirea lui Liviu Radu a fost apreciată de 66 dintre cele 270 de persoane care şi-au exprimat opţiunea (24,44%), situându-se pe locul doi în topul lunii (Liviu Radu nu este chiar un necunoscut, el a publicat într-o altă revistă maghiară, „Átjáró" nr. 13/ aprilie 2004, povestirea „Răsărit de soare”). Proza „retro-SF” a lui Mircea Opriţă a întrunit 21 de preferinţe (7,78%), în vreme ce „debutanţii” Florin Pîtea şi Bogdan-Tudor Bucheru au primit 28 (10,37%), respectiv 18 (6,67%) voturi.

Attila Németh, redactorul literar al publicaţiei, a anunţat de pe acum intenţia de a publica în cursul anului 2006 alte şapte povestiri româneşti, deja traduse, într-un volum mai cuprinzător din seria „Metagalaktika” (publicaţie asemănătoare prin volum şi conţinut cu „Almanahul Anticipaţia” de la noi), pe care redacţia budapestană doreşte de asemenea s-o resusciteze.


Notă:

În elaborarea acestui articol am folosit informaţii primite de la scriitorul Mircea Opriţă, directorul Institutului Cultural Român din Budapesta, căruia îi mulţumim pentru amabilitate şi-i urăm mult succes în acţiunile de promovare a creatorilor de valoare din România.





CLUBUL HELION

Cornel Secu


Cel mai bun club de s.f. al României din secolul XX îşi continuă marşul săptămânal, sâmbăta, în acelaşi loc:

Clubul 1 MV (Bd. Mihai Viteazul nr. 1, lângă Park Place)

şi la aceeaşi oră: 11,00.

Programul, până la 17 decembrie 2005, este următorul:

12 noiembrie
* Repetarea crepusculară
* Infinitul galben (surse noi)
scurtmetraje s.f. şi fantastice realizate de Daniel Bureţia
* Pastile s.f. (maximum 2000 de cuvinte)

19 noiembrie
* Visul lui Einstein
Conferinţă susţinută de academician Toró Tibor
* concursul „Idei fără frontiere”

26 noiembrie
* Şedinţă de proză; citeşte Florin Contrea
* Expoziţie de caricaturi Radu Cleţiu
* Pastile s.f.

3 decembrie
* Şedinţă de traduceri (selecţie coordonată de Gabriel Zănescu]
* Concert live Mihai Alexandru

10 decembrie
* Şedinţă de proză, citeşte Laurenţiu Nistorescu
* Licitaţie de cărţi, grafică şi obiecte s.f.

17 decembrie
* Concursul IDEI FĂRĂ FRONTIERE
* Albumul cu fotografii HELION
* Pastile s.f.

Am fi extrem de onoraţi dacă aţi putea participa la activităţile săptămânale ale clubului HELION.

Pentru a confima participarea vă rugăm să comunicaţi acest lucru la unul din următoarele telefoane: 214.805, 435.616, 0740.186.371, 0722.522.521

Preşedinte, Cornel Secu
Vicepreşedinte, Lucian Vasile Szabo





CPSF: O JUMĂTATE DE VEAC (1)

Cătălin Ionescu


În urmă cu o jumătate de veac, la sfârşitul anului 1955, apărea primul număr al faimoasei „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”. Redactor-şef, timp de 19 de ani (1955 – 1974) a fost Adrian Rogoz.
Despre personalitatea deosebită a lui Adrian Rogoz au mai apărut articole în revista Pro-Scris. Cum, printr-un complex de împrejurări ciudat, numele Adrian Rogoz nu apare în Dicţionarul SF, editat de Mihai Dan Pavelescu la Editura Nemira în anul 1999, invităm cititorii Pro-Scris să (re-)citească „Extrasul din Dicţionarul scriitorilor români” apărut în Pro-Scris prin bunăvoinţa lui Cornel Robu.

Ce se poate spune, după mai bine de 50 de ani de la lansare despre CPSF? Că a fost iubită, adulată chiar, de câteva generaţii de români? Acesta este un lucru îndeobşte ştiut.
Despre contextul apariţiei CPSF s-au spus însă mai puţine lucruri. Poate şi pentru că România se afla într-o perioadă tulbure, ca să folosim un efemism...

Iosif Vissarionovici Stalin murise în anul 1953 (5 martie) dar succesorul său, Nikita Hruşciov (1894 – 1971) în ciuda faptului că lansase termenul de „cult al personalităţii” (cu trimitere directă la predecesorul său) a continuat politica „dură” sovietică. În consecinţă ocupaţia sovietică a rămas pe aceleaşi poziţii de forţă în tot lagărul de est.
În România Gheoghe Gheorghiu-Dej (1901 – 1965) îşi consolidează poziţia în aparatul de partid – în 1955, la plenara din 30 septembrie şi 1 octombrie este ales prim-secretar al CC al PCR şi apoi este reales la Congresul al VII lea al PCR din 23 - 28 decembrie acelaşi an. Tot atunci începe şi industrializarea forţată a României. Se încearcă totodată şi o revigorare a culturii, are loc în 1956 (18 – 23 iunie) primul congres al scriitorilor români la Bucureşti. Totodată, în perioada 1955 şi 1957 apare Dicţionarul limbii române contemporane, în patru volume. Pe plan extern, 1955 este anul semnării Tratatului de la Varşovia (Pactul militar oficial numit Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS – parafat la 14 mai), pentru ca în 1956, în Ungaria, să se desfăşoare prima mare revoltă anticomunistă din Estul European (în 23 octombrie studenţii şi muncitorii ies în stradă; în 31 octombrie guvernul liberal anunţă oficial retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia; pe 4 noiembrie tancurile sovietice intră în Budapesta; pe 14 noiembrie ordinea sovietică este restabilită).

Un fapt remarcabil este însă, revenind la „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” (a cărei titulatură derivă direct din limba rusă - „naucna fantastika”), că a încercat de la bun început să „limiteze” traducerile din limba rusă, preferând autorii români. Colecţia a debutat „fulminant” cu nuveleta „Meteoritul de aur” a lui Octavian Sava – o poveste frumoasă şi palpitantă, cu neaşteptat de puţine „trimiteri politice”. Primul autor rus apare în numărul 6 (Vitalii Trenev cu „Indienii”) iar următorul abia în numărul 28 (I. Kalniţki cu „Sfârştul oraşului subteran”, CPSF 28 - 34). De altfel este foarte probabil ca romanul semnat de Kalniţki să fi apărut ca o reacţie la evenimente din Ungaria, din anul 1956: „Sfârşitul oraşului subteran” este un exemplu clasic de ceea ce am putea numi „communistic fiction”, adică un roman de factură propagandistă declarată, în care „duşmanii patriei sovietice” - fie ei hitlerişti, capitalişti, imperialişti - încearcă prin orice mijloace, dar fără succes, de bună seamă, să semene răul şi teroarea în jurul lor, pentru a fi în cele din urmă opriţi de eroii sovietici.

Desigur, autorii români îşi aduc şi ei obolul „obsedantului deceniu”, pentru că există multe tente politice care pleacă, în mod logic, chiar de la scrierile lui Adrian Rogoz (romanul „Uraniu” CPSF, numerele 8 - 14 din 1956 sau povestirea „Inimă de ciută” CPSF numărul 5, 1955, ambele scrise în colaborare cu Cristian Ghenea). Mircea Opriţă, în „Anticipaţia românească” (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Viitorul românesc, 2003 - pag. 113) spunea:

«Prin urmare, punctul de plecare într-un pariu personal cu SF-ui nu putea fi, prin forţa lucrurilor, decât unul foarte coborât. Mărturie stau două scrieri semnate în colaborare cu Cristian Ghenea: povestirea Inimă de ciută (1955), care anticipa operaţiile de transplantare a cordului şi încerca să pătrundă, fără performanţe notabile, în mentalitatea unui om de ştiinţă - şi romanul Uraniu (1956), vârât şi el în momentul dogmatic al anticipaţiei ca într-o mănuşă potrivită.»

S-a spus, în repetate rânduri, că prin Colecţia Povestiri Ştiinţifico Fantastice mai multe generaţii de ingineri şi-au găsit vocaţia cu mult înainte de a păşi în facultăţi. Paradoxal, afirmaţia este şi, în aceeaşi măsură nu este, valabilă. Sigur, sintagma „ştiinţă” există exact în miezul titulaturii „ştiinţifico-fantastice” (naucna fantastika), pentru că ştiinţa este instrumentul prin care comunismul a încercat distrugerea religiei şi instaurarea dictaturii comuniste (Lenin, de pildă, definea comunismul drept „puterea sovietelor plus electrificare”). Mai mult, „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” a fost editată de revista „Ştiinţă şi tehnică”, revistă de educaţie „materialist-dialectică” a tineretului.
Totuşi, în ciuda filiaţiei, CPSF nu s-a transformat într-un „alfabetar ştiinţific”, aşa cum explică Titus Filipaş într-un articol publicat în site-ul „Asymetria”, editat de Dan Culcer (http://www.asymetria.org)

«Realizez totuşi că Adrian Rogoz nu a intenţionat vreodată să facă din CPSF un alfabetar ştiinţific, un fel de proiect enciclopedist romantic precum "Das Allgemeine Brouillon", masivul corp de excerpte şi comentarii alcătuit de Novalis. Deşi erau tipărite pe aceeaşi hârtie proastă de ziar ca Scânteia, în lipsa unui corpus discursiv românesc în anii aceia, n-am fost poate singurul dintre români ce ar fi dorit să consulte CPSF ca pe un Alfabetar ştiintific pe teme precum : matematicile, teoria informaţiei, epistemologia, chimia, fizica, mineralogia, medicina, psihologia, sociologia, filosofia morală, istoria, politica, poetica, muzica, estetica, chiar heraldica şi sistemele monetare! Certamente Adrian Rogoz n-ar fi acceptat să transforme CPSF în alfabetarul ştiintific dorit de mine. Din câte am inţeles de la Adran Rogoz, consultantul ştiintific în crearea versiunii româneşti a "Nebuloasei din Andromeda" ar fi fost fizicianul Ion Mânzatu, candidat prezidenţial la alegerile româneşti din 1992.»
(http://www.asymetria.org/filipascorserpentis.html)

În ciuda limitărilor şi stângăciilor, CPSF a constituit echivalentul unei „pulp era” românească. A unui pionierat, care a încercat să treacă dincolo de zidurile strâmte ale lagărului sovietic. De altfel poate că apariţiile colecţiei au fost apreciate şi pentru că oferea acea alternativă la grosierele minciuni din ziarele vremii, fie şi numai prin formatul micuţ, care aducea cu o continuare de nuanţă „underground” a faimoaselor „dox-uri” (Aventurile Submarinului Dox).
Privind acum, de pe culmea jumătăţii de veac scurse de la lansarea sa, putem afirma că, dincolo de orice comentarii critice sau politice - pro sau contra - „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” sub gentila şi modesta conducere a lui Adrian Rogoz a încercat cu obstinenţă, chiar de sub tutela „naucna fantastika”, un drum propriu. Şi lucrul acesta, în sine, este admirabil.
Cu atât mai mult cu cât apariţia timp de 19 ani neîntrerupţi a CPSF, traversând abrupt perioada obsedantului deceniu şi, mai departe, schimbările regimului comunist, nu a putut fi egalată, nici măcar de departe, de nici o publicaţie sf din România, nici în ultimii ani de comunism, nici în cei 16 ani de democraţie post-comunistă.





FASCINAŢIA STARGATE

Cătălin Ionescu


Un serial produs de Sci Fi Channel pare să întreacă toate recordurile de audienţă. În octombrie 2005, producătorul a dat publicităţii faptul că al zecelea sezon al serialului „Stargate SG-1” va începe filmările în curând, urmând a fi difuzat din vara lui 2006.

Lansat în anul 1997, ca o continuare a filmului de lung metraj cu acelaşi nume, „Stargate”, regizat de Roland Emmerich, avându-i în distribuţie pe Kurt Russel şi James Spader (colonelul Jonathan „Jack” O’Neil şi respectiv dr. Daniel Jackson), serialul TV „Stargate SG-1”, produs iniţial chiar de actorul principal, Richard Dean Anderson (în rolul colonel/general O’Neil) şi avându-i pe generic pe Michael Shanks (D. Jackson), Amanda Tapping (căpitan/maior/locotenent-colonel Samantha Carter) şi Christopher Judge (Teal’c), îşi va cuceri cu repeziciune telespectatorii. Este foarte probabil ca nimeni din trupa iniţială să nu fi visat fulminantul succes al serialului, care cu 10 sezoane contractate va trece peste recordul de 9 sezoane al „Dosarelor X”. Alte seriale faimoase, să spunem „Startrek Next Generation”, „Startrek Deep Space Nine” si „Startrek Voyager” au avut fiecare parte de câte 7 sezoane, seria originală „Startrek” s-a întins pe doar 3 sezoane, iar mai noul „Startrek Enterprise” pe 4 sezoane, „Twilight Zone” seria originală, 1959 – 1964, a avut 5 sezoane, seria nouă, 1985 – 1989, 3 sezoane, şi „Xena The Warrior Princess”, 6 sezoane.

De altfel succesul „Stargate SG-1” a fost atât de mare, încât din anul 2004 apare un nou serial, „Stargate Atlantis”, care a ajuns în prezent la sezonul 2, cel de-al treilea urmând a fi lansat odată cu sezonul 10 din SG-1. Şi chiar dacă din sezonul 9 „fondatorul” Richard Dean Anderson se retrage, producătorii (The Sci Fi Channel a preluat serialul din sezonul 6 – anul 2001) sunt în continuare optimişti.

Pe ce se bazează însă această imensă popularitate a lui Stargate? Un posibil răspuns ar fi nuanţa de veridicitate a acestui serial. Chiar dacă, ocazional, serialul alunecă spre nuanţe de tip Startrek, totuşi ideea de la bază este profund diferită. O rasă extrem de avansată, construieşte în urmă cu căteva milioane de ani, un sistem de transport interstelar instantaneu, Porţile. Rasa va dispare şi în locul ei apare o altă rasă de extratereştri, de astă dată pusă pe rele: Goa’uld. Aceştia, în ciuda avansului tehnologic, se văd puşi în pericol de incursiunile pământenilor în galaxie. Fragilul echilibru este păstrat şi de alte câteva rase avansate, dintre care Asgard sunt cei mai puternici aliaţi ai pământenilor. Desigur, povestea este de multe ori schematică. Dar dincolo de ideile vehiculate, serialul câştigă atât din distribuţie, cât şi din efectele speciale, frumos lucrate. Astfel încât faima acestui serial, gândit iniţial ca o urmare a unui film artistic, a devenit în prezent imensă. Din sezonul 9 Stargate SG-1 schimbă puţin trupa de personaje dar reuşeşte performanţa de a nu pierde defel din dinamism, poate şi prin cooptarea actorilor Ben Browder (rolul principal, John Crichton, în „Farscape – doar 2 sezoane din 4 au rulat pe micile ecrane din România, în schimb filmul de final, „Farscape: The Peacekeepers Wars”, a fost difuzat anul trecut de canalul Hallmark) şi Beau Bridges (locotenent-colonel Cameron Mitchell, respectiv general Hank Landry).

Stargate Atlantis pleacă din acelaşi filon bogat: undeva, într-o altă galaxie, există o urmă palpabilă a civilizaţiei care a construit Porţile – un oraş ascuns. Deşi „adresa” acestuia este căutată cu asiduitate atât de pământeni cât şi de Goa’uld, totuşi pământenii o descoperă mai repede şi trimit acolo o echipă de cercetare. Aici, pe eroii serialului îi aşteptă un alt duşman, pe măsură lor, rasa The Wraith, care se hrăneşte cu „forţa vitală” a oamenilor, şi o grămadă de aventuri inedite. Trupa mai puţin cunoscută de actori face faţă de minune „tradiţiei” Stargate, mai ales prin jocul actorilor Joe Flanigan, Torri Higginson şi David Hewlett (maior/locotenent-colonel John Sheppard, respectiv dr. Elisabeth Weir şi dr. Rodney McKay).

Primele 6 sezoane din „Stargate SG-1” au rulat pe diverse posturi de televiziune din România, din care putem aminti Antena 1 sau HBO. Sezonul 6 a fost difuzat de TVR2, care în prezent difuzează „Stargate Atlantis”. Puţin ciudat, pentru că „Atlantis”, cronologic, a început în acelaşi timp cu sezonul 8, deci TVR a sărit peste sezonul 7. Cum însă dezinteresul televiziunii naţionale pentru o programare de bun simţ a serialelor TV este cronic – filmele sunt numărate ca la abator, nespecificându-se niciodată sezonul – nu putem decât să oftăm şi să presupunem că, în ciuda programării sale marţea, în jur de miez de noapte, „Stargate Atlantis” face o bucurie iubitorilor „Stargate” din România care nu dispun de conexiuni mai de Doamne ajută la internet...

Ca să fim sinceri, lucruri ciudate se întâmplă şi la case mai mari. Sezonul 2 din „Atlantis” a fost oprit în Statele Unite în perioada sărbătorilor de iarnă, conform bunelor obiceiuri, într-un punct de maximă tensiune. Totuşi după o scurtă pauză, serialul a fost reluat – din motive greu de explicat – în Canada. Cum abia în ianuarie 2006 serialul a fost reluat pe teritoriul american, s-a ajuns în prezent la un decalaj de 6 episoade prin care televiziunile din Canada preced programele din Statele Unite.

Faima imensă a serialului se poate observa cu uşurinţă şi pe internet. Site-ul oficial, pe care vi-l recomandăm cu această ocazie (http://www.gateworld.net) este plin nu numai de informaţii de ultimă oră, ci se constituie ca o adevărată enciclopedie în (pseudo)mitologia „Stargate”. De altfel, „cunoscătorii” ştiu că episoadele „Stargate” pot fi download-ate cu relativă uşurinţă prin bit torrent – noile episoade apar de altfel la doar o zi sau două după difuzarea lor pe televiziunile digitale (ca fapt divers, copiile pirat, de bună seamă, în format „avi”, sunt superioare în ceea ce priveşte calitatea imaginii şi sunetului emisiei canalelor TV româneşti).

Există o comunitate importantă a fanilor acestui serial, inclusiv în România.

La doar 3 – 4 zile după apariţia noilor episoade pe net, apare şi subtitrarea în limba română. Un fapt demn de semnalat este calitatea subtitrarii, de cele mai multe ori peste medie. Este cunoscut faptul ca marea majoritate a subtitrărilor filmelor difuzate „la negru” pe internet este de proastă calitate, fie prin traducerea propriu-zisă nu de puţine ori absolut hilară în sensurile atribuite în limba română, fie prin viteza cu care au fost redactate şi apoi upload-ate pe net. În cazul „Stargate” însă, lucrurile nu mai stau aşa: subtitrările sunt (cu mici excepţii care confirmă, desigur, regula!) lucrate îngrijit din toate punctele de vedere. Puştii „teribili” care se joacă de-a traducerile de cele mai multe ori îşi iau, în materie de „Stargate”, joaca (mai) în serios – şi acest lucru, în sine, este singular şi de admirat în România, chiar dacă, repetăm, este vorba de traducerea unui film „pirat”.

Mai mult decât atât, există în România şi o comunitate „oficială” a fanilor, „Stargate Command România”, la adresa de internet http://sgcromania.lx.ro. Un alt site, inedit, este „Poarta stelara” la adresa de internet http://www.poartastelara.ro. Aici există un interesant „simulator” de Poartă stelară.

Suntem, fără îndoială, făcuţi din „pulbere de stele” – aşa cum spunea regretatul Carl Sagan. Dar nu numai de aceea fascinaţia stelelor asupra omenirii a rămas – şi va rămâne – covârşitoare. Pentru că oamenii vor continua să viseze că vor ajunge, într-un fel sau altul, la stele. Si dacă au început să se îndoiască de astronavele Startrek, Porţile stelare sunt, deocamdată, la mare modă.

Cred că mulţi dintre fanii serialului „Stargate” şi-au pus, măcar odată, întrebarea, oare ce-ar fi ca povestea să fie adevărată? Să existe într-adevăr un mijloc de transport intergalactic prin alte dimensiuni – şi acest dispozitiv să fie descoperit de oameni? Ce ne va aştepta, oare, dincolo? Eu unul, recunosc cu sinceritate, m-am întrebat adesea.






PRO-PUNERI





MODELUL ANTIUTOPIEI ŞTIINŢIFICE: ALDOUS HUXLEY (2)

Cătălin Constantinescu


 Regenerarea umanităţii – constantă a romanului huxleyan


În această linie, romanul lui Aldous Huxley Brave New World apărut în 1932 (Minunata lume nouă – în trad. românească, 1997), este cea mai reuşită materializare literară a reflecţiei asupra evoluţiei utopice. Deşi pare a fi speculaţie ştiinţifică, pe care am putea să o încadrăm în ceea ce mulţi numesc literatură de anticipaţie, Brave New World este mai mult decît atît, ea vizează critica utopiei, fapt confirmat de apariţia Brave New World Revisited (Reîntoacere în minunata lume nouă) în 1958, în lumina tumultoaselor mutaţii politice postbelice – revoluţia maghiară din 1956 – cum ne avertiza Huxley în al său Cuvînt înainte.

Chiar dacă este model al antiutopiei ştiinţifice, este şi un text politic; în cazul lui Orwell avem de-a face cu antiutopia politică şi numai atît. Ea vizează critica regimului totalitar – ca termen politic. La Huxley antiutopia vizează nu numai critica ştiinţei confiscate, dar şi a regimurilor politice totalitare. în ciuda caracterului politic negator, dominanta romanului este prevalenţa ştiinţei ca principiu originar al societăţii şi efectele ei negative asupra condiţiei umane.

Cele două texte invocate, alături de ultimul său roman Island (1962), au modelat decisiv istoria genului utopic, Huxley fiind unul dintre acei autori care au conferit cele mai consistente, originale şi definitorii elemente pentru această paradigmă. Acelaşi lucru fiind valabil şi pentru istoria romanului modern. Nu numai în textele pe care le supunem analizei de faţă, ci şi în alte romane, condiţia umană şi destinul umanităţii constituie dominantele. Acestea se subordonează esteticii romanului modern care are printre elementele sale definitorii credinţa că progresul tehnico-industrial duce la alienarea individului.

De asemenea, Aldous Huxley reprezintă una dintre acele conştiinţe artistice de primă importanţă care au influenţat şi definit estetica artei moderne (în aceeaşi manieră ca şi T.S. Eliot). Nu este lipsit de interes să ne aplecăm asupra unui important studiu al lui Huxley, pentru că acesta facilitează înţelegerea dihotomiei pe care o valorizează Huxley în lumea concepută de el în Minunata lume nouă şi în Insula. Este vorba despre studiul Literatură şi ştiinţă (1962), inspirat de controversa dintre F.R. Leavis şi C.P. Snow, acesta din urmă conferenţiind în 1959 despre Cele două culturi şi revoluţia ştiinţifică. în eseul său, Huxley se arată preocupat de funcţia literaturii, de natura limbajului literar (şi a psihologiei literare) şi prin ce se diferenţiază acesta de limbajul ştiinţific. De asemenea, de relaţiile din trecut dintre literatură şi ştiinţă. Deşi nu aduce elucidări suplimentare Minunatei lumi noi, studiul la care ne referim reia o preocupare majoră, de această dată ilustrată la nivel teoretic-conceptual: Ce profil artistic ar putea să-şi contureze un literat din secolul XX prin studiul aprofundat al ştiinţei?. Putem remarca însă un alt important aspect, deseori considerat contradictoriu în măsura în care unora dintre romanele sale – cum ar fi Insula – li se neagă calităţile artistice. Este vorba despre imposiblitatea de a valoriza caracterul „ideografic” al literaturii, pe care îl evidenţiază Huxley:


„Literatura nu este «nomotetică», ci «ideografică»; ea nu se interesează de regularităţi şi de legi explicative, ci de descrierea aparenţelor şi a calităţilor desprinse din obiectele percepute ca întreguri, cu judecăţi, comparaţii şi discriminări, cu «perspective interioare» şi esenţe, şi în sfîrşit cu acel Istigkeit al lucrurilor, cu ceea ce gîndirea nu epuizează acel Suchness dinafara timpului într-o infinitate de perpetue dispariţii şi înnoiri”.


Dar de ce ar fi Insula o realizare literară lipsită de calităţi artistice? Acest roman, apărut în 1962, face ca Aldous Huxley să fie unicul autor din istoria romanului utopic care se încadrează atît în linia autorilor distopici (Minunata lume nouă), cît şi în cea a autorilor utopici (Insula). Acest din urmă roman este considerat, de către cea mai mare parte a comentatorilor, replica pozitivă şi optimistă la satira pesimistă şi sumbră reprezentată de Minunata lume nouă. Spre deosebire de alte utopii ale secolului XX, autorul nu proiectează societatea ideală într-un viitor (ne)precizat şi imuabil, sustras procesului istoric, ci într-un prezent complex şi contradictoriu, dar imaginat. Această societate ideală se situează în Insula Pala, în Oceanul Pacific, caracterizată prin vegetaţia luxuriantă – tipică pentru gîndirea care vrea să recupereze „paradisul pierdut”. Este un mediu în care s-au prezervat obiceiurile vechi, dar în acelaşi timp unul în care sînt posibile experimentele sociale. Această societate a eliminat progresiv conflictele sociale, inclusiv clasele sociale:


„În insula Pala, după trei generaţii de reformă nu mai există clase /.../ doar asociaţii voluntare de bărbaţi şi femei pe calea unei dezvoltări depline a umanităţii”.


Reţeta fericirii constă în sinteza realizată – la nivelurile biologic, social şi spiritual – între moştenirile culturale transmise pe diverse căi de civilizaţiile occidentală şi orientală. Agentul fericirii din Minunata lume nouă, soma, este înocuit în acest roman de mokhsa, medicament cu virtuţi şi funcţii similare. Moksha medicine este în acelaşi timp un substitut (alături de practica rugăciunii) al artei, care lipseşte nu întîmplător şi în Insula şi în Minunata lume nouă:


„Each society has opted for a type of monism, but the two are world apart. It is the monistic nature of society that destroys the art. Art requires conflict – one branch of it, drama, is named conflict – and neither Brave New World nor Pala encourage conflict. Brave New World, in fact will not permit it. Pala does everything it can to discourage it. The liberating experiences granted by the moksha-medicine are the people’s replacements for art. There are Palanese artists, but their symbols are probably less moving than those of artists elsewhere because they are not tragic, they are not compensations for the sufferings caused by war, ignorance and stupidity”.


De asemenea, se remarcă înlocuirea ideologiei politice cu un soi de sincretism religios, acoperind budismul şi hinduismul.

Lipsurile acestui roman tezist (de aceea reprezintă un eşec artistic, după Charles M. Holmes), în ciuda evaluării mai mult decît pozitive a lui Chad Walsh, au fost subliniate de Huxley însuşi:


„Slăbiciunea cărţii rezidă în disproporţia dintre amploarea temei şi relatarea ei propriu-zisă. Intriga e încărcată cu un balast mult prea mare de idei şi reflecţii, iar eu n-am fost suficient de înzestrat ca să remediez acest defect”.


Insula este romanul care se situează la sfîrşitul unei serii care ar mai cuprinde Minunata lume nouă şi Maimuţă şi esenţă (Ape and Essence, 1948) – serie caracterizată de prospecţia viitorului. Dar după cum am văzut, Insula nu imaginează neapărat o societate ideală a viitorului, ci una paralelă. Opusă acestei serii este cea formată din Punct contrapunct (1928) şi Orb prin Gaza (1936) – serie remarcată prin perspectiva unui prezent care implică multiple reluări, prezentînd supoziţii legate de trecut.

La nivel ideatic, putem stabili o relaţie de continuitate între Galben de crom (Crome Yellow, 1921), Orb prin Gaza şi Minunata lume nouă: toate sînt construite în jurul temei regenerării morale, ultimul dintre cele menţionate mai sus materializînd idealul personajului Scogan din Galben de crom: statul raţional. După cum arată A.C. Ward, Orb prin Gaza este încercarea lui Huxley de a depăşi „profundul dezgust intelectual” din romanele Punct contrapunct şi Minunata lume nouă. Dar viziunea sumbră şi pesimistă asupra evoluţiei umanităţii şi a regenerării ei rămîne la fel de dominantă ca şi în Minunata lume nouă („Unde e iadul dacă nu în noi înşine?”, cap. I):


„Starea de fapt a Sclaviei. Sau mai bine zis a diverselor stări de sclavie, căci în tentativele sale succesive de a înfăptui Ideea de Libertate, omul nu a făcut decît să treacă dintr-o formă de sclavie în alta.

Sclavia originară este cea care te sileşte să depinzi de un stomac gol, sau de anotimpuri neprielnice. într-un cuvînt sclavia faţă de natură. Poţi scăpa de sus-numita robie, datorită organizării sociale şi a invenţiilor în domeniul tehnicii”.





Minunata lume nouă ca răsturnare a lumii vechi


Alegerea exclamaţiei Mirandei, care descoperă o lume nouă, din Furtuna lui Shakespeare drept titlu al romanului din 1932 – Brave New World – este tot o mărturisire a nevoii de regenerare a umanităţii. în concepţia shakespeareană este vorba despre aceeaşi lume, Sebastian, Alonso şi Prospero fiind personajele lumii noi descoperite de Miranda (sînt primele fiinţe umane pe care le vede), Prospero subliniind continuitatea existenţei lumii: „E nouă pentru tine” (către Miranda). Huxley preia ironia lui Shakespeare: sînt aceleaşi personaje care complotaseră împotriva tatălui ei, Prospero – ducele legitim al Milanului, şi pe care Miranda la asociază ideii „binelui”, şi nu „răului”; Miranda este expresia fericirii datorate neştiinţei, ignoranţei. Redusă la esenţă, aceeaşi semnificaţie are şi exclamaţia personajului John Sălbaticul în Minunata lume nouă. Sălbaticul este simbolul lumii ne-civilizate, ne-tehnologizate, ne-industrializate, care ignoră binefacerile civilizaţiei industriale. John Sălbaticul nu cunoaşte direct această lume.

Minunata lume nouă pune problema incompatibilităţii dintre binele colectiv şi salvarea individului, evidenţiind uniformizarea care face imposibilă afirmarea individualităţii.

Huxley imaginează o societate plasată pe o axă temporală reinventată, avînd un termen de referinţă industrial: anul lansării automobilului Ford model T – 1908 – moment care a inaugurat producţia de masă a automobilului. înlocuirea lui Christos şi a lui Dumnezeu cu Ford nu este lipsită de semnificaţie: în această lume nouă ştiinţa şi tehnologia l-au înlocuit pe Dumnezeu ca sursă a vieţii şi a valorilor. Această mutaţie este simbolizată de înlocuirea crucii cu T-ul fordist („Preşedintele se ridică, făcu semnul T...” ş.a. ); de asemenea, de înlocuirea crucii cu semnul T în denumirea Turnul Charing-T, în loc de Charing Cross – numele real al unei gări londoneze.

Tocmai de aici derivă puterea pe care o emană acest roman – descrie o lume postindustrială, chiar dacă nu o face în termenii anului 2000:


„Huxley’s novel is, of course, science fiction. But yesterday’s science fiction is rapidly becoming today’s fact. Prozac is not yet Huxley’s soma, cloning by nuclear transfer or splitting embryos is not exactly Bokanovskification; MTV and virtual-reality parlors are not quite the «feelies»; and our current safe-and-consequenceless sexual practices are not universally as loveless or as empty as in the novel. But the kinships are disquiteing, all the more so since our technologies of bio-psycho-engineering are still in their infancy – and it is all too clear what they might look like in their full maturity. Indeed, the cultural changes technology has already wrought among us should make us even more worried than Huxley would have us be”.


Sociologul Leon Kaas a remarcat că predicţia huxleyană a mers mult mai departe de realitatea zilelor noastre, pe care cea mai mare parte a criticii o identifică în Minunata lume nouă. Eroarea acelora care văd în Huxley un profet infailibil al vremurilor noastre se datorează în mare măsură afirmaţiilor din Reîntoarcerea în minunata lume nouă:


„Acum, după douăzeci şi şapte de ani, în acest al treilea pătrar al secolului al XX-lea de la Hristos şi mult înainte de sfîrşitul primului secol A.F., mă simt mult mai puţin optimist decît eram atunci cînd scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decît credeam eu că se va întîmpla acest lucru. /.../ Coşmarul organizării totale, pe care eu îl plasasem în secolul al VII-lea după Ford, s-a smuls din viitorul îndepărtat şi, de bună seamă, ne aşteaptă la cotitură”.


Ar trebui spus că în Reîntoarcere în minunata lume nouă, apărut la 26 de ani după romanul din 1932, întîlnim reluate, nuanţate, temele din Minunata lume nouă, eseul – complementar romanului – fiind şi el expresia crizei modernităţii:

- suprapopularea
- eugenia
- supraorganizarea
- propaganda
- industria publicităţii
- spălarea creierelor – tortura şi poliţia comunistă
- persuasiunea pe cale chimică – soma.

Antiutopia huxleyană nu este îndreptată împotriva progresului ştiinţei („progresul e splendid” – Lenina Crowne), ci împotriva progresului ştiinţei în detrimentul individului, problemă evocată, dar nu cu aceeaşi măiestrie, de Čapek şi Döblin. Dar ceea ce nu mai apare la nici un alt utopist, şi îl singularizează pe Huxley, este drama manipulării biologice, dar şi psihologice, a omului. Ştiinţa nu este în acest caz instrument al cunoaşterii, ci instrument al puterii, pusă în slujba devizei acestei societăţi: Comunitate, Identitate, Stabilitate – deviză ce pare inspirată din cea a Revoluţiei de la 1789.

Minunata lume nouă nu este neapărat o satiră politică – în ciuda faptului că personajele se numesc Bernard Marx, Polly Troţki, Benito Hoover, Joanna Diesel, Sarojni Engels, Darwin Bonaparte, Morgana Rothchild sau Herbert Bakunin. Dar criza pe care o traversează lumea nouă se datorează punerii în practică a unor idealuri în esenţă politice: stabilitatea socială, bunăstarea colectivă. Bunăstarea obligatorie a utopiilor se obţine prin denaturarea omului, generînd astfel o societate absurdă, fără morală, fără valori, fără Dumnezeu – o lume dezumanizată. O societate a fericirii obligatorii şi implacabile:


„-Iar acesta – interveni sentenţios Directorul –, acesta este secretul fericirii şi al virtuţii: să-ţi placă ceea ce eşti obligat să faci. Acesta este ţelul întregii condiţionări: să-i facă pe oameni să-şi îndrăgească destinul social implacabil”.


(va urma)


Fragment preluat cu îngăduinţa autorului din volumul:
Cătălin Constantinescu - Paradigme literare ale utopiei
Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2004





IMAGINAR POLITIC, EXPRESIE ŞI PUTERE (2)

Horia Dulvac


(continuare din numărul trecut)

Care pot să fie elementele noii ideologii ce se naşte acum în societăţile postotalitare ale estului?

Fără a putea aduce nici măcar un minim fapt experimental în sprijinul acestei predicţii, vom pleca numai de la premisele eterne ale schimbării şi de la mecanismul cu care a acţionat de-a lungul istoriei „paradigma înlocuirii". Aceste luări în calcul ne-ar putea determina să ne hazardăm în a avansa următoarele: Sfârşitul istoriei e unul iluzoriu, el se poate confunda cum am sugerat cu o întârziere a ideologiei. Noul tip de ideologie va fi fiind înlocuirea discursului ce se constituie ca vehicul al ideologiilor tari, într-unul capabil să care pe umeri „filosofia" flexibilă şi uşor empirică a libertăţilor individuale. Accentul cade după cum am mai spus pe schimbarea de paradigmă, de ideologie ca semnificaţie şi mai puţin pe sistemul de asociere, vremurile fiind ale modei (cu toate conotaţiile riscant metafizice ale acestui termen) libertăţilor individuale.

Dar fiindcă am ajuns aici, să vedem care sunt trăsăturile care ne interesează ale ideologiei în raport cu puterea şi care e relaţia puterii cu forma plastică, unde este locul metafizic în care politicul şi expresia, se întâlnesc împreună.

„Suveran e cel care decide asupra excepţiei", exclama germanul Carl Schmitt, unul din întemeietorii filosofici politice contemporane.

Afirmaţia sa aminteşte într-o manieră lipsită de complexe relaţia omului cu libertatea efectivă, cea cu care intrăm în contact zi de zi. Acest tip de libertate ni se face cunoscută ca realitate empirică - este vorba de ceva cât se poate de concret şi anume „până unde pot să îngădui faptelor, cât pot să acţionez".

între libertatea omului şi viaţa sa nu se mai interpune nimic, nici măcar o subtilă distincţie filosofică, pentru că, după cum se va vedea, înainte de a avea acces la libertatea metafizică (să o numim aşa pe aceea care nu poate fi în ultimă instanţă decât nemurirea) îngrădiri de tot felul îl lovesc pe om în realitatea faptului concret, în interdicţia de a acţiona.

în acest armistiţiu temporar (la o analiză mai atentă se va vedea că el este tocmai cel ce dă prezentului substanţă) din dosul căruia divinitatea veghează nevăzută ca un atotputernic regizor şi stăpân, omului îi e dat un răgaz scurt şi plin de nevoi: suficient însă ca el să-şi scruteze condiţia şi să gândească chiar disperat evadarea de negândit. (A se observa că scenariul libertăţii e construit cu un fals personaj principal - omul, astfel fiind trecut sub tăcere dumnezeul faţă de care, prin raporturile de criză, problema s-a generat)

Probabil, aşa cum un deţinut inventariază dintr-o primă ochire posibilităţile reduse ale detenţiei sale şi trucuri prin care ar putea scăpa, tot aşa şi omul din „grădina liberă" îşi măsoară dintr-o ochire „distanţa" până la margine, adică „interdicţie", circumscriindu-şi practic lumea, determinându-şi centralitatea şi „spaţiul" extrem de personal al faptului permis.

Odată dat turul de orizont, proaspătul „recrut" (să îl numim aşa pe cel ce intră în viaţă, alimentat şi apărat doar de propria ignoranţă, ceea ce îl face de neînfrânt) are o singură treabă: a se consuma în fapte, în actualitate.

De la început e deranjat de constrângerile puterii, o exterioritate care pune insuportabile bariere actului, alimentată de aceeaşi forţă brută ca şi aceea singură pe care i-o poţi opune: realitatea faptului împlinit.

Vrând nevrând, ea te reduce la a fi simplu elector, un contribuabil anonim al statisticii, fără drept de decizie, orgoliu şi excepţie (a se observa că sensul deciziei, care este unul de „orgoliu ontologic" - prin aceasta înţelegem orgoliul omului de a fi egal creatorului său - este orientat înspre excepţie, adică decizia se individualizează numai prin ceva fundamental diferit)

Această situaţie ne reaminteşte că, înainte de a ajunge la libertatea metafizică, avem probleme cu libertatea zilnică: cea care e una istorică, politică, instituţională şi deci supusă tuturor frustrărilor pe care le generează conflictul ireconciliabil dintre idee şi forma de manifestare a sa (Omul a avut probleme încă de la geneză cu multiplicitatea care l-a pus în relaţii de fratricid cu semenii. Poate de aceea un punct cheie al reformei creştine a fost iubirea de aproape, iar o discuţie pe tema libertăţii pune şi azi omul îhtr-o greu rezolvabilă ecuaţie comunitară).

Ne aflăm în situaţia paradoxală şi inconfor-tabilă că libertatea (să o numim) consumată de fiecare dintre noi este determinată de factori exteriori. Constrângerile aşează această aspiraţie (pe care omul o vrea strict personală, neîngrădită şi absolută şi căreia îi conferă o puternică încărcătură metafizică) într-o formulă instituţionalizată.

Ori nu vrem nicicum ca instituţiile să hotărască asupra propriei noastre libertăţi, dar asta se întâmplă şi n-avem încotro. Instituţiile construiesc o libertate generală iar nu personală. Cu instituţia libertăţii putem simţi că, nu avem nimic în comun (o anumită ingratitudine ne poate face să gândim că libertatea noastră nu e nicicum sau prea puţin datoare ideii de libertate şi democraţie, considerând că noi putem fi noi înşine şi în totalitarism), dar o împlinire efectivă a libertăţii individuale e condiţionată de acţiunea în cadrul său instituţional, (în definitiv fiecare dintre noi care a trăit într-un regim totalitar a construit această duplicitate a unei fictive lipse de dependenţe. Contrar iluziilor celor trăitori sub dictaturi, oamenii zilei de azi vor răspunde la întrebarea: „poţi să ai acces la libertatea individuală într-o societate totalitară" cu un foarte probabil «M).

Dacă vom lua aminte la ce au în comun statistica şi libertatea, vom constata felul cum Puterea se instituie ca un surprinzător mediator.

În felul ei, statistica e o tiranie a faptelor împlinite. Matematica a denumit evidenţa prezentului, „bucata" de întâmplare cu care alcătuim „realitatea", cu o sintagmă care mi-a produs întotdeauna încântare: eveniment.

Îndrăzneaţă denumire sugerează că prezentul e alcătuit dintr-o succesiune secvenţială de „premiere-spectacol" capabile să producă, prin noutatea lor, senzaţie.

În această întovărăşire, excepţionalul şi ternul sunt egale.

Chiar dacă nu s-a „întâmplat" nimic altceva decât cotidianul, statistica îl adaugă, „evenimentelor" care fac posibilă supravieţuirea momentului.

Săvârşind această aliniere a importanţelor, cotidianul se bucură, ca şi cetăţeanul beneficiar al votului universal, de egalitatea cu întâmplările care au făcut istorie.

Prin forţa cantităţii şi faptului împlinit, el e participant la configurarea preferenţialităţii date de statistică.

Cu alte cuvinte, un experiment „reuşit" (ce-ar putea să însemne decât unul care „spune" ceva) e pentru statistică egal unuia accidental, nealiniat „curbei Gauss" (metodologic nu există aşa ceva, căci până şi excepţia, despre care spunem banalitatea că „întăreşte regula" face parte din statistică, contribuie la ea, oricât s-ar părea că e „diferită", negându-şi astfel atributul care o făcea să fie „excepţie").

Ba mai mult decât atât, experimentul „ratat" poate clama că fără el nu se putea, că fără existenţa sa nu s-ar fi putut realiza multum-ul, cantitatea atât de necesară matematicii experimentului. Curat democraţie a numerelor!

În această plebee adunare, libertatea pare a fi pândită de capcana regulii într-un mod ciudat. Statistica evidenţiază un fel predilect de a se petrece lucrurile. Dacă dintr-un număr de experimente se constată că un fel de-a fi se repetă hotărâtor, avem de-a face cu o realitate empirică ce se derulează după direcţia pe care o indică acea statistică. De pildă probabilitatea (care este o mărime matematică a acestei repetabilităţi a faptului împlinit) ca raportul dintre lungimea unui cerc şi diametrul lui (raport ales dintr-un număr mare de cazuri experimentale) să fie altul decât numărul/?/, este practic nulă.

Poate în alt mileniu sau pe altă planetă vom găsi cândva un cerc stingher la care raportul pomenit să fie altul şi el să fie deci excepţia care iese din statistică. Până atunci, raportul e cel ştiut, iar succesiunea de măsurări empirice conduc în urma analizei şirurilor experimentale că el e aproape imuabil, ca o lege, sau într-o mai burgheză formulare, o regulă.

Oricât „s-ar strădui" vreun nesăbuit cerc să-şi modifice printr-o ipotetică voinţă proprie datele individuale, astfel încât raportul mărimilor celor două caracteristici să fie altele, nu va avea nici o şansă. El va fi acelaşi număr.

Într-un mod asemănător, omul mânat de setea libertăţii individuale va constata de pildă că diverse mărimi ce descriu creşterea organică se încadrează într-un interval numeric destul de îngust, sau că este pur şi simplu muritor. Nu există (în act) cale de câştigare în vreun fel a libertăţii relative la acest fel de determinare, iar acest fapt e descris statistic cu suficientă cruzime. Nu avem vreo mărturie despre nemurirea „în trup", dar avem promisiuni despre câştigarea ei potenţială, ceea ce declanşează subiectul libertăţii coparticipare la general.

Aşadar excepţia e cea care pare că se sustrage de la ordinea ordonată de statistică, aceasta din urmă fiind un mod de a pune întâmplările grămadă unele lângă altele, fără discernământ şi a considera că au ceva de spus doar cele care se întâmplă mai des.(Spunem pare, pentru că flămânda statistică, cea care se hrăneşte cu vieţile noastre, cu prezentul, înhaţă şi acea mult aşteptată, excepţie, punând-o la treabă să lucreze pentru faptul împlinit)

Din acel moment, începe o adevărată tiranie: ţi se pare că ai posibilitatea să „faci aşa sau altfel", adică potenţial ai două opţiuni, dar nu poţi decide cu adevărat decât diferit, adică asupra excepţiei, acest unic fel de decizie fiind un garant al propriei tale libertăţi. Dar din moment ce până la urmă alte raţiuni deciseseră deja înainte cum trebuie să fie ca tu să fi liber, e limpede că această „necesitate" subversivă cu care şi-a făcut loc „excepţia" devine un alt fel de temniţă, chiar dacă una inversată, care vine să o înlocuiască pe aceea construită de regula generalului. (Ca să fie liberă, individualitatea trebuie să poată decide asupra ei ceea ce se poate face într-un singur fel, cel opus regulii, adică să decidă asupra excepţiei. Dizidenta evenimentului relativă la regulă este tot unidirecţională, căci formal nu poţi să fi împotrivă în termeni de acord. Ori odată făcută previzibilă, excepţia poate fi predic-ţionată, încadrabilă statistic şi deci formulabilă ca regulă. Poate de aceea memoria recuperării şi rătăcirii omului e o întreagă istorie de amintire şi individualizare a actului care a generat deopotrivă statistica şi excepţia, acela al căderii originare)

Pentru cei mai mulţi dintre noi, libertatea e un cuvânt printre altele, cu o încărcătură fluidă, desemnând aproximativ teritoriul situat dincolo de zona unei interdicţii difuz formulate.

Din cauza lipsei cronice de exactitate ce însoţeşte vecinătăţile acestei sintagme, reperele libertăţii sunt pronunţat psihologice şi aproxi-mative, ca nişte marcaje de graniţă ce se pot muta de colo colo cu frivolitate.

Vorbind despre tipul particular de atitudine mentală mobilizat de acest cuvânt, înţelegem că, spre deosebire de alte sintagme, cu o încărcătură de raţionalitate mai bine precizată, libertatea declanşează o uriaşă cantitate de participare subiectivă, mobilizată miraculos la simpla rostire a numelui său.

Pentru taximetrist, savant, adolescent sau gospodină, libertatea e un fel de distanţă psihologică aproximativă, măsurată cu instrumentul unei îndepărtări faţă de un difuz ultimatum temporal, începând de la care gesturilor noastre nu li s-ar mai aplica umbra ameninţătoare ca un nor a „actului interzis". (Este mobilizat imaginarul eschatologic purtat ca un fel de echipament secret de rezervă faţă de ostilitatea unor sentinţe receptate drept fatalitate: „mai e până să se întâmple cutare lucru, sfârşitul e încă departe, nu o să mi se întâmple tocmai mie")

În evaluarea strict egocentristă pe care o facem invariabil când pomenim de libertate, este aproximată „distanţa" psihologică („cantitatea de primejdie") dincolo de care utopia e un câmp liber, fără oprelişti, deschis: scrutarea aceasta vicleană mi-a semănat întotdeauna cu măsurarea pe care o face un ocnaş privind şansele de evadare din celula sa sau cu încercările disperate ale şobolanilor prizonieri experimentului sau cuştii.

Fără să intrăm în detalii privind raţiunile metafizice care trezesc în om antrenarea unor asemenea rezerve de individualitate atunci când vine vorba de libertate, să observăm că mobilizarea enormului interes e, nu doar o funcţie de reglare curentă şi de adaptare pentru exemplarul din specie, ci una directă, de viaţă şi de moarte. A rămâne în afara disputei libertăţii înseamnă a fi exclus din posibilele planuri de evadare, a fi condamnat la detenţie, lipsit de speranţă (căci dacă moartea exasperează prin inevitabilul ei, libertatea mobilizează prin posibil, chiar dacă întreţinerea resurselor potenţialităţii se face printr-o amânare aproape perpetuă).

Aşadar, primul nivel de acces al mult vehiculatei libertăţi este cum se vede empiric şi reprezintă o măsură individuală a „cât de mult e permis a face". Cântărim cantitatea de libertate individuală cu ocaua faptelor, un fel de „ia să vedem cum stăm şi câtă libertate relativă ne lasă respectiva situaţie", sau altfel spus „care e perspectiva posibilului în act".

Este foarte interesant de observat nu atât ca o trăsătură a libertăţii, ci mai degrabă ca mecanism indus de mental acestui concept, faptul că el are un dinamism latent, în viaţa de zi cu zi, dând mai degrabă măsura lui „a nu face" în detrimentul mai puţin asceticului „a acţiona". Cu alte cuvinte, evaluarea situaţiei de libertate se face într-o formulă negativă, subiectului fiindu-i în putinţă să inventarieze ceea ce îi e interzis, mai uşor decât să individualizezi (de fapt imposibil, prin absenţa exerciţiului plastic, a incapacităţii numirii) mulţimea faptelor din categoria „permis".

Libertatea e vecină, ca să spunem aşa, „gard în gard" cu actul, cel a cărui piatră de hotar a fost interdicţia, iar marginile sale îi alimentează omului vitalitatea ca un incendiu a cărui extindere se face pe seama propriului conţinut.

Cam aşa percepem deci în cotidian măsura libertăţii: ca pe un lanţ mai lung sau mai scurt oferind o posibilitate relativă de mişcare pe care omul o epuizează în scurtă vreme explo-rându-i cu febrilitate resursele, ca atunci când primeşte o jucărie, o idee nouă, sau e într-un loc necunoscut. Aidoma unui cerc pe care îl trasează lesa unui animal legat, conţinutul libertăţii e repede consumat, întreaga lui încărcătură fiind transbordată în imaginarul exteriorităţii, locul unde aceasta e localizată de obicei.

în planul vieţii zilnice, libertatea e „pînă acolo unde poţi acţiona" - omul cade relativ repede pradă unei claustrofobii faptice, extrem de intime şi greu de depăşit, elaborată prin conjugarea păienjenişului tuturor actelor sale. Pe scurt, are o mare vocaţie în a se face prizonier şi în consecinţă şi o uriaşă energie potenţială ca o foame perpetuă i-a însoţit istoria.

(Închei aceste riscante explorări în vecinătăţile libertăţii cu o imagine pe care mi-a evocat-o comentariul unui serial ştiinţific de televiziune, una din acele realizări încărcate de-o autentică şi tensionată poezie: să obţii, prin clonare, un organism pornind de la o singură celulă care poartă în sine memoria genetică a întregului, iată un fapt empiric extraordinar. Dintr-o dată am văzut întregul ca un „ciorchine" de părţi turtite, comprimate în „funcţiunea" entităţii biologice, o evocare vizuală pe care Haegel ar fi fost gelos.

În fiecare celulă a pielii, oricât de periferică ar fi fost ea, organismul stă pitit, oarecum resemnat cu funcţiunea specializată pe care a impus-o fiziologia, parcă aşteptând saltul exploziei în întreg, poate întâmplarea sau şansa unei clonări, ca să dea măsura întregii sale potenţialităţi. Pentru celula adormită în aşteptare, întâmplarea ca oiţa Dolly, să se elibereze din anonimat - iată cât de adânci sunt resursele anonimatului şi excepţiei în mecanismele vieţii - a fost o extraordinară şansă, cu o probabilitate de una la miliarde şi miliarde de posibilităţi.

Fiecare celulă de acest fel mi s-a părut un fel de mic Oedip pândind momentul propice al propriei libertăţi. Crima e, în aceste împrejurări, un instrument la care se apelează adesea, căci ce este acţiunea întregului, va clama celula exilată, altceva decât gestul criminal prin care a fost condamnată la o reflectare limitată, când ea, iată, poartă în sine cu atâta îndârjire şi recunoştinţă memoria tatălui şi a lumii. Iar dincolo de orice distincţie sau subtilitate filosofică, discuţia despre libertate este una imperios actuală despre piedicile ridicate în calea faptului brut de a trăi.)


Fragment preluat cu îngăduinţa autorului din volumul:
Horia Dulvac - Discursuri şi părţi
Editura Aius, Craiova, 2005


Alte articole publicate în Pro-Scris:
Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Fragment din volumul de debut:
Horia Dulvac - Îngrijorări fără mandat
Editura Marineasa, Timişoara, 2000.
Versiune electronică: http://www.elibrarie.ro/carti/dulvac.pdf





PARADOXURILE TIMPULUI ÎN SCIENCE-FICTION (2)

Cornel Robu


(continuare din numărul trecut)

Istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie o subdiviziune a clasei istoriilor pe tema călătoriei în timp, diferenţiere ce rezultă din aparenta imposibilitate de a pune de acord călătoria de-a lungul timpului cu un principiu al cauzalităţii. Dacă această călătorie în timp este posibilă, atunci efectul poate fi anterior propriei cauze şi o poate el însuşi genera. (Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, în The Encyclopedia of Science Fiction, ed.I, 1979) 7

Faptul că, orientată înspre trecut, călătoria în timp dislocă tiparul dat al cauzalităţii, schimbând sau anulând fapte binecunoscute ca atare, ca fapt împlinit, n-a fost în măsură a cauza expulzarea istoriilor de acest fel din domeniul sf : dimpotrivă, a dus la expansiunea unui sub-gen în care astfel de istorii celebrează şi exaltă estetica particulară a unor astfel de paradoxuri - constată acelaşi Malcolm J.Edwards în cea de-a doua ediţie (1993) a amintitei Enciclopedii,8 de data aceasta unindu-şi semnătura cu cea a altui erudit exeget, Brian Stableford. Paradoxalitatea ce ţine de însăşi esenţa călătoriei în timp este adesea rezumată şi scenarizată în întrebarea: „Ce s-ar întâmpla cu mine dacă m-aş întoarce undeva înapoi în timp şi acolo mi-aş ucide propriul meu bunic?” -- o întrebare la care scriitorii de science-fiction au oferit multe şi diverse răspunsuri. O povestire pe tema paradoxurilor timpului de obicei duce fie la o bizar de plauzibilă reductio ad absurdum, fie la o abilă întorsătură literară ce reuşeşte să creeze aparenţa de a fi rezolvat paradoxul prin dizolvarea sau eludarea aparent inevitabilei contradicţii.

„Paradoxul bunicului” (ucis de nepot) este forma negativă, mai cunoscută, a unui „paradox al tatălui”, conform căruia, în variantă afirmativă, întorcându-se în trecut, fiul poate deveni propriul său tată (efectul poate deveni propria sa cauză) şi tatăl se poate trezi propriul să fiu (cauza poate fi cauzată de propriul ei efect); tot în urma „călătoriei în timp”, temerarul „călător” se poate trezi faţă-n faţă cu sine însuşi cel de altădată sau din viitor („paradoxul dublurii”); se poate întâlni cu oameni pe care i-a mai întâlnit / îi va întâlni cândva, dar pe care nu-i mai recunoaşte sau nu-l mai recunosc ei pe el („paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi” sau al „necunoscuţilor cunoscuţi”); poate fi aşteptat pe parcursul escapadei în viitor de utile instrucţiuni pe care el însuşi şi le-a trimis / şi le va trimite la post restant („paradoxul scrisorii auto-adresate”); poate primi, din eroare „poştală”, colete greşit expediate din viitor, conţinând obiecte necunoscute prezentului („missent parcels”); poate fi prins fără scăpare într-un flux temporal care-l poartă dinspre viitor înspre trecut („paradoxul timpului inversat” sau al „timpului curgând invers”); poate schimba cursul prezent şi viitor al istoriei prin bine calculate intervenţii „chirurgicale” operate în trecut („cronoplastia” şi „ucronia”, „istoria alternativă”, „paralelă” sau „contrafactuală”, subsumabile toate unui vast şi extrem de productiv „paradox al timpului vulnerabil”), dar poate descoperi cu exasperare şi că, orice ar face, nu poate schimba nimic („paradoxul timpului invulnerabil”). Singurul paradox „fizic” rătăcit printre aceste paradoxuri „logice” este „paradoxul fraţilor gemeni”, dintre care unul îmbătrâneşte firesc şi ajunge moşneag, iar celălalt rămâne flăcău în perpetuitate, graţie unor „efecte relativiste” prezumate ştiinţific a se produce la viteze apropiate de cea a luminii, deci în urma unei călătorii în spaţiu, nu în timp.

Totul începe, aşadar, de la călătoria în timp, de la „cronomoţie”, acreditată prin iluzie ficţională, prin „acea suspendare de bună voie pentru moment a neîncrederii” („that willing suspension of disbelief”) de care vorbea S.T.Coleridge9 : în momentul în care am acceptat că ne-am putea deplasa în timp, am acceptat ipso facto şi bulversarea cauzalităţii. Iar forma pe care cel mai des o ia această derută cauzală menită a „întoarce mintea pe dos” şi a crea astfel potenţial pentru generarea de „sense of wonder” este aporetica „buclă în timp”: Bucla închisă în timp („the closed loop in time”), în care un fapt întâmplat devine propria sa cauză, este forma narativă cea mai simplă practicată în istoriile pe tema paradoxurilor temporale (Malcolm J.Edwards).10

O alta este „uzurparea” realului din partea virtualului, „contravenţia” la principiul antropic al timpului : rezultat la care duce fatal multiplicarea variantelor de prezent prin intervenţii în lanţul cauzalităţilor din trecut, variante sau prezenturi alternative dintre care „al nostru” -- prezentul din care „pleacă” în expediţia temporală călătorul sau exploratorul sau cuceritorul -- este relativizat şi „retrogradat” de la prerogativa de „real” şi „unic” la condiţia de „virtual” şi „alternativ”, implicit insolitat astfel, „văzut dinspre” acel prezent virtual care i-a fost substituit şi promovat ad hoc la rangul de „real”: am văzut, în acest sens, cazul povestirii Bubuit de tunet („A Sound of Thunder”, 1952) de Ray Bradbury,11 un alt caz ilustru fiind cel al romanului Omul din Castelul Înalt (The Man in the High Castle, 1962) de Philip K. Dick.12 Dar numărul exemplelor posibile este enorm, practic inepuizabil, tocmai pentru că frisonul, spectaculosul şi proba de ingeniozitate pe care le implică „paradoxurile temporale” au atras magnetic nenumăraţi scriitori. Care însă nu întotdeauna au ştiut evita riscul latent în exploatarea literară a acestor spectaculoase dar şi uşor degradabile paradoxuri.

Nenumăraţi „scriitori sf au exploatat extrem de prolific şi de ingenios paradoxurile timpului” - continuă Malcolm J.Edwards şi Brian Stableford - dar, deşi „istoriile pe tema paradoxurilor timpului au pus în faţa scriitorilor o atractivă provocare („challenge”), ele au totodată şi ceva din zădărnicia unei avuţii prea uşor irosite. Toate variaţiunile elementare pe această temă au fost încercate şi consumate, încât astăzi e nevoie de o considerabilă abilitate ca să mai găseşti o întorsătură nouă, sau fie şi numai ca să reiei una veche într-o manieră mai acută şi mai frapantă.”13

De unde această secătuire, această epuizare a resurselor, de unde acest risc, mai pronunţat în cazul „paradoxurilor temporale” decât în cazul altor „teme” şi „motive” sf , de a găsi recoltele de mult secerate şi consumate, de-a nu mai găsi de spus decât lucruri „de mult fumate”? Desigur, nu din vreo indigenţă sau din vreo perisabilitate intrinsecă a motivului, nu mai mult decât în alte cazuri, ci pentru că există aici, în plus, şi o autodevorare a „simţului logicii”, există o „pantă” mentală pe care aceste „paradoxuri ale timpului” pot lesne „derapa”, pot „aluneca” în efecte facile şi minore, în demonstraţii sau ostentaţii de ingeniozitate şi virtuozitate incitante în sine, sub raport logic, cerebral, dar gratuite şi sterile sub raport propriu-zis estetic, lipsite de acces la adevăratul „sense of wonder”. Plăcerea pur intelectuală (frisonul mental, „thrill”-ul cerebral etc.) este incontestabil şi ea o plăcere, dar atunci când ne este livrată „în locul” plăcerii propriu-zis estetice, ca substitut al acesteia, insatisfacţia în faţa surogatului şi-a mizei sublicitate nu poate fi ascunsă, decât, cel mult, temporar.

Genuine „manifestări ale jocului pur al intelectului” -- după cum observă Stanislaw Lem într-un acut eseu dedicat naraţiunilor despre călătoria în timp şi modurilor în care aceasta „alterează structura lumilor ficţionale” corelative14 - paradoxurile temporale, asemeni multor altor „motive”, „procedee” şi „idei sf”, pot fi deviate în spectaculosul facil, în convenţionalul şi senzaţionalul minor ale „acţiunii de aventuri” sau ale „deznodămintelor senzaţionale”, pot fi aşadar sub-licitate în superficialitatea şi perisabilul unor „focuri de artificii sau chiar de paie” ce „iau ochii” („ochii minţii”) pentru moment, dar nu sunt duse până la capăt, până la „sense of wonder”, până la atingerea mizei substanţiale şi majore care, în science-fiction, - precizează Stanislaw Lem -- este aceea de „a stimula gândirea prin implicaţiile ontologice create de desfăşurarea narativă percepută ca un întreg”.15 „Această alunecare înspre o intrigă facilă, senzaţională constituie un simptom indubitabil al degenerării acestei ramuri a literaturii” şi este o slabă consolare faptul că „în definitiv, aceeaşi opoziţie bipolară domneşte, în principiu, şi în literatura generală, care pendulează, şi ea, între melodrama ieftină şi istorii/naraţiuni cu cele mai înalte aspiraţii estetice şi cognitive”.16 Perspectiva acestei pante a „degenerării” şi „involuţiei” spre „polul senzaţionalului” poate stimula însă, prin refuz şi prin recul, exigenţele şi performanţele adevăratului science-fiction, unde „premisa conceptuală a unor inovaţii esenţiale în structura lumii obiective prezentate este centrală pentru o operă ştiinţificţională (în cazul călătoriilor în timp fiind implicată o schimbare a cauzalităţii, prin admiterea reversibilităţii a ceea ce noi astăzi considerăm a fi în mod universal şi comun ireversibil)”.17

Cel mai acut şi mai frapant rămân perceptibile aceste „inovaţii esenţiale” tocmai în cazul faimoaselor „paradoxuri ale timpului”, mai pe scurt sau mai pe larg trecute în revistă în cele ce urmează (pentru că nu toate sunt la fel de productive).

Mai întâi ceva despre natura lor intrinsecă şi ireductibilă, din care decurg firesc şi un anumit „regim” de abordare, un anumit „tratament” (ne)protocolar, o anumită dispoziţie de spirit, ba chiar şi un anumit registru stilistic al comentariului. Cu excepţia unuia singur („paradoxul fraţilor gemeni”), toate celelalte zece (câte am reuşit să număr, ca Pristanda steagurile) sunt paradoxuri pur logice, neavând nici o realitate fizică, fie şi una doar ipotetică, prezumată ştiinţific, matematic, nici măcar în regimul „ştiinţei imaginare”, cu tot ce decurge de aici sub raport ştiinţificţional. Fără a se reduce la nişte simple gratuităţi sau futilităţi, „paradoxurile timpului”, atât de gustate şi de frecventate în science-fiction, nu au deci „acoperire” ştiinţifică, şi cu atât mai puţin factuală, efectivă; nu au altă existenţă decât una pur mentală şi nu dau seama despre altceva decât despre mintea în care există, despre felul cum e constituit şi funcţionează, răsucindu-se şi înnodându-se în sine însuşi, în paradoxuri şi aporii, intelectul uman. De aceea, dacă mai e nevoie s-o spun, modul de abordare nu poate fi unul „realist”, „de bun simţ” sau „cu spirit de răspundere” morală ori socială, cu „conştiinţă civică” ş.a.m.d., ceea ce în cazul dat ar denota doar obtuzitate intelectuală, lipsă de humor şi inadecvare estetică; dacă nu cumva spaima „drobului de sare” din aceste nesărate precizări a şi denotat deja aceleaşi lucruri; să privim, aşadar, lucrurile cum grano salis.

Nu înainte, totuşi, de a mai spune un ultim cuvânt preliminar, ceva despre titulatura sub care sunt îndeobşte cunoscute şi vehiculate aceste „paradoxuri ale timpului” în science-fiction. Subtile şi „paradoxale” decalaje apar, în urma „călătoriei în timp”, şi în echivalarea dintre stadiile temporale şi stadiile complexionale prin care cele dintâi „prind trup”, dobândesc materialitate şi devin accesibile percepţiei prin simţuri, aşadar intuitiv perceptibile. De aceea, câteva dintre paradoxurile temporale din science-fiction se exprimă în termenii filiaţiei biologice: „paradoxul fraţilor gemeni”, „paradoxul tatălui”, „paradoxul bunicului” (la care se adaugă, aparent mai puţin „colorat” biologic, „paradoxul dublurii”); dar complexionalitatea, corporalitatea (imaginară, bineînţeles) care să le facă intuitiv perceptibile este necesarmente implicată în toate (în doze şi grade diferite, iarăşi bineînţeles).

Lăsând la o parte propuneri taxonomice şi terminologice mai puţin convingătoare („paradoxul sinuciderii prenatale”, „paradoxul acumulării temporale”, „paradoxul audienţei cumulative”, „paradoxul timpului plastic”, „paradoxul timpului elastic” etc.), să afişăm aşadar, înainte de-a intra efectiv în deliberări, ordinea de zi a „cauzelor” omologate şi supuse, în consecinţă, atenţiei onoratei instanţe a publicului cititor:


1. Paradoxul fraţilor gemeni

2. Paradoxul tatălui

3. Paradoxul bunicului

4. Paradoxul timpului vulnerabil (inclusiv cronoplastia şi ucronia, „istoria alternativă”, istoria contrafactuală, „istoria viitoare” sau „ficţiunea politică” etc.)

5. Paradoxul timpului invulnerabil

6. Paradoxul dublurii

7. Paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi (sau al necunoscuţilor cunoscuţi)

8. Paradoxul scrisorii auto-adresate

9. Paradoxul operei fără autor

10. Paradoxul coletelor greşit expediate („missent parcels”)

11. Paradoxul timpului inversat (sau paradoxul timpului curgând invers)


Note în text:

7. Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, în Encyclopedia..., ed.I, 1979, p.605; pasaj omis în ed.II, 1993, în articolul scris împreună cu Brian Stableford (v. infra).

8. Malcolm J.Edwards and Brian Stableford, „TIME PARADOXES”, în The Encyclopedia of Science Fiction. Edited by John Clute and Peter Nicholls. Contributing editor Brian Stableford, An Orbit Book, Little, Brown and Company, London, 1993; St. Martin's Press, New York, 1993; pp.1225-1226.

9. Samuel Taylor Coleridge, Biographia Literaria (1817). Edited with his Aesthetical Essays by J. Shawcross, 2 volumes, Oxford University Press, London, 1965 (First Edition 1907), chapter XIV, vol.II. Datând de la începutul secolului al XIX-lea şi foarte frecvent invocată, mai ales în exegeza anglofonă, cum e şi firesc, -- celebra formulare a lui S.T.Coleridge surprinde esenţa iluziei ficţionale din artă şi literatură, pentru a cărei cristalizare, spunea Coleridge, ajunge „o aparenţă a adevărului suficientă pentru a procura acestor umbre ale imaginaţiei acea benevolă suspendare de moment a neîncrederii („that willing suspension of disbelief”) care constituie credinţa poetică” (op.cit., pag.6).

10. Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, ibidem (v. supra, notele 1, 7).

11. Am comentat pe larg povestirea lui Ray Bradbury Bubuit de tunet („A Sound of Thunder”, 1952) în vol. O cheie pentru science-fiction, 2004, cap.V (Timpul), subcap. „Anacronismul ca gradient temporal”. În româneşte, povestirea poate fi găsită, sub titlul Detunătura, în vol. Aici sînt tigri (R is for Rocket, 1962), trad. rom. şi postfaţă de Petre Solomon, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, pp.79-94.

12. Voi comenta pe larg romanul lui Philip K.Dick Omul din Castelul Înalt (The Man in the High Castle, 1962) în volumul de faţă, cap.4 (Paradoxul timpului vulnerabil), subcap. „Ucronia şi principiul antropic al timpului”. În traducerea lui Mircea Ştefancu, romanul a apărut în 1995 la Editura Nemira din Bucureşti.

13. Malcolm J.Edwards and Brian Stableford, „TIME PARADOXES”, ibidem (v. supra, nota 8).

14. Stanislaw Lem, „The Time-Travel Story and Related Matters of SF Structuring” (1970), translated from the Polish by Thomas H.Hoisington and Darko Suvin, în Science-Fiction Studies, I, No.3, Spring 1974, pp.143-154; reluat în vol. Science Fiction. A Collection of Critical Essays. Edited by Mark Rose, A Spectrum Book, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1976, pp.72-88; reluat în vol. Stanislaw Lem, Microworlds: Writings on Science Fiction and Fantasy. Edited by Franz Rottensteiner, A Mandarin Paperback, Octopus Publishing Group, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., London, 1984, 199l, pp. 136-160.

15. Stanislaw Lem, op.cit., p.86, respectiv 157.

16. Stanislaw Lem, op.cit., pp.86-87, respectiv 157.

17. Stanislaw Lem, op.cit., p.84, respectiv 153.





PRO-POZIŢII





ÎNŞELĂTORI ŞI ÎNŞELĂTORII

Györfi-Deák György


Editura „Cartea de buzunar” a descoperit un sector de piaţă abandonat după 1989, cel al cărţii de popularizare şi, cu sârguinţă şi îndemânare, a reuşit să profite de pe urma curiozităţii şi a nevoii de informare a oamenilor, sub deviza „Cunoştinţe la îndemână”. Cei trei fondatori sunt Societatea Universitară Paideia, Grupul Noi şi Grupul Media Pro.

În momentul când am văzut că prozatorul, traducătorul, publicistul şi eternul fan al literaturii science-fiction Liviu Radu a publicat la ei „Manipularea maselor - Cazuri celebre din ultimul mileniu”, o carte din seria „Ştiinţă şi istorie”, m-am bucurat, pentru că mi-am amintit de Antonia Mareş şi „Cartea florilor”, o lucrare apărută într-o altă serie, „Util”, unde au fost reunite legende, elemente de magie populară, cutume, coduri şi simboluri legate de flori, oferind o abordare multiculturală riguroasă şi o lectură plăcută, deconectată.

Altminteri în catalogul editurii am întâlnit nume binecunoscute în rândul fanilor SF: Dan Apostol (Atlantida - imperiul pierdut, Dinosaurii - o realitate în istoria ultimelor milenii, Dispariţii neelucidate în Marile Războaie, Extratereştri în Preistorie, Femei-războinic în bătălii care au schimbat lumea, Fenomenul OZN - o istorie actualizată din dosarele secrete, Misterul cetăţilor aurului: ascensiunea şi decăderea civilizaţiilor egeene, Monştrii adâncurilor, Pacifida – continentul dispărut, Războiul lumilor, Supravieţuitorii Cuaternarului), Rodica Bretin (Dosarele imposibilului, Poarta vrăjitoarelor: Călătorii în timp şi lumi paralele, Poltergeist - atacatorii invizibili, Tunelul timpului) sau Dan D. Farcaş (Extratereştrii şi religia, OZN - obsesia generalilor, Răpiţi de extratereştri).

Până să deschid lucrarea, m-am temut că Liviu Radu a scris ceva pe tipicul „Tehnicilor de manipulare” de Bogdan Ficeac (Editura Nemira, Bucureşti, 1996), volum bine închegat, la care cu greu s-ar putea adăuga ceva.

Spre uşurarea mea, autorul s-a axat preponderent pe istorie şi istorisire, nicidecum pe psihologia socială. Cartea e structurată, după un obicei mai vechi al lui Liviu Radu, în trei părţi: „Mobilizări de mase”, „Isterii colective”, „Nebunie în masă”. Fiecare secţiune cuprinde câte trei studii de caz, dedicate Cruciadelor, Fecioarei din Orleans, „furtunilor divine”, vânătorii de vrăjitoare, expulzării evreilor şi maurilor din Spania, mccarthysmului, dictaturii incaşe, imperiului zulus şi celui De-al Treilea Reich.

Iată deci nouă poveşti din vechime (de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au trecut 60 de ani, adică 2 generaţii), nouă incursiuni în istorie, relatate de un profesionist al cuvântului scris, despre înşelători de tristă faimă şi înşelătoriile puse la cale de ei, care au dus de nas popoare întregi.

„Manipularea maselor” corespunde cerinţelor formulate de editură pe coperta IV, adică este un studiu de până la 100 de pagini („enciclopedie” e totuşi un cuvânt prea pretenţios pentru o carte de dimensiunea unei lucrări de licenţă), accesibilă ca preţ (5,90 lei), „practică, ştiinţifică şi literară” (consideraţi că aici am strecurat în articol chipul surâzător al unui «smiley» drept comentariu), în fond o cărticică „uşoară”, dar bine scrisă. Cine doreşte un termen de comparaţie, să citească seria de „Ştiinţă diabolică” de la Editura Egmont, unde am întâlnit o mulţime de „răstălmăciri” pline de haz, distorsionări de sensuri cauzate de faimosul „efect de pajişte magnetică” (traducerea incorectă a englezescului „magnetic field”).

Producţia editurii acoperă o arie extrem de largă, de la „Sunt gravidă - ce să fac?” de Oana Cuzino-Stern până la „Bărbat hrănit, bărbat cucerit” de Roxana Melnicu şi Dana Verescu. Informaţiile „vulgarizate” în colecţia „Cunoştinţe la îndemână” sunt trecute prin diferite filtre şi servite în stil „fast food”: o prezentare atractivă, uşor de digerat şi consumat, menită deconectării intelectuale sau familiarizării tinerilor cu o anumită problematică. Ceva în stilul minienciclopediilor Larousse, la traducerea cărora văd că trudeşte şi Mihai Dan Pavelescu, dar de această dată fără ilustraţii şi la preţul unui bilet de cinematograf.

Revenind la „Manipularea maselor”, înclinăm să credem că autorul a fost rugat să evite discutarea cazurilor româneşti, deşi de la Horia, Cloşca şi Crişan până la Revoluţia română în direct s-ar fi găsit destule exemple. Lipsa referirilor la istoria autohtonă surprinde, întrucât Liviu Radu este autorul unui triptic novelistic de excepţie, intitulat „Constanţa 1919” (Editura Pro Logos, Bucureşti, 2000), unde sfârşitul primului război mondial este remodelat şi prezentat cu umor şi curaj în trei ipostaze total diferite de realitatea istorică, după nişte scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman, lucru despre care am scris altădată în „Dincolo de istorie” (Pro-Scris 5-6).

Liviu Radu scria cu îndreptăţire în prefaţa lucrării:

„Manipularea - inclusiv în percepţia asupra istoriei - s-a accentuat astăzi. Avem anumite opinii despre evenimente istorice şi personalităţi ale trecutului, fără să ne dăm seama că acestea se bazează pe lucruri învăţate în şcoală sau citite din anumite cărţi. Majoritatea oamenilor ar fi surprinşi dacă ar afla că ştiu doar versiunea oficială despre anumite fapte şi că există şi alte versiuni, care ar putea fi mai apropiate de realitate.”

Precauţia editurii e inutilă şi dă impresia unui aranjament politic, de cârteală în cârdăşie cu stăpânirea. În lipsa unui Minister al Adevărului (vezi „1984” de George Orwell) şi a unor fonduri alocate pentru cosmetizare, fardul de pe obrazul istoriei elaborate de activiştii de partid din vremea lui Ceauşescu a început să crape. A venit vremea când copiii văd pe Discovery că o naţiune tânără, precum cea americană, a dat lumii un Benjamin Franklin şi un Edgar Allan Poe pe vremea când bunicii paşoptiştilor noştri erau încă prunci de ţâţă, iar copacii din care s-a făcut hârtia folosită pentru tipărirea primului număr din „Dacia literară” se legănau pe cetini, în chip de seminţe într-un con de brad.

De ce îndemnul „Descoperă!” să fie bun doar pentru reclama menită să ilustreze o copertă interioară? De ce să rătăcim pe malurile fluviului Limpopo şi să nu aflăm adevărul despre cele întâmplate la noi? De ce să nu discutăm despre spălarea creierelor din vremea lui Ceauşescu, despre propaganda dusă la absurd, despre cum au fost aduşi oltenii în Timişoara (20 decembrie 1989) şi minerii în Bucureşti (13-15 iunie 1990)? Orice tentativă de prezentare unilaterală şi trunchiată a unor informaţii reprezintă o încercare de inducere în eroare a oamenilor, deci o manipulare. În folosul cui? Iată o întrebare doldora de virtuţi cognitive.


Despre:
Liviu Radu - Manipularea maselor. Cazuri celebre din ultimul mileniu
Editura Cartea de buzunar, Bucureşti, 2005





O CHEIE PENTRU CAMERELE INTERZISE

Mircea Opriţă

(Florin Manolescu)


În conştiinţa amatorilor de science-fiction, Florin Manolescu este teoreticianul literar care, primul la noi, a publicat o carte sistematică despre domeniu. Iniţial teză de doctorat, Literatura SF, volumul său din 1980, ne-a putut lăsa impresia unui veritabil „manual” al genului, care analizează cu savantă aplicaţie definiţiile, speciile, temele, personajele şi „obiectele” speciale din anticipaţie. Seriozitatea cercetătorului explică în bună măsură de ce o abordare peste care timpul aşterne deja decenii rămâne totuşi în picioare, invitând la o repetată şi mereu profitabilă întâlnire cu ideile, ipotezele şi observaţiile ei nuanţate. Bibliografia non-SF a autorului conţine o serie de cărţi critice şi de interpretare istorico-literară, între care cea dedicată lui Caragiale n-a trecut nici ea, la apariţie, neluată în seamă de publicistica literară românească. La fel ca Ovid S. Crohmălniceanu, Florin Manolescu şi-a construit o carieră universitară temeinică, înarmându-se cu instrumente de lucru potrivite acesteia şi lăsând să avanseze în scenă, cu prioritate, exegezele ce puteau sprijini obiectivul său principal. Dar, tot ca autorul Literaturii române dintre cele două războaie mondiale, trecut prin surprindere (pentru mulţi) la registrele mai puţin academice din cele două culegeri de Istorii insolite, iată că şi semnatarul lui Caragiale şi Caragiale se lasă purtat de curenţii turbionari ai creaţiei literare propriu-zise, rezervându-ne acelaşi fel de surpriză.

Misterul camerei închise (Editura Humanitas, Bucureşti, 2002) adună sub acest titlu incitant „nouă povestiri incredibile”. Prin urmare, tot cu un caracter insolit. Nefiind obligat să le grăbească publicarea, cum ar fi făcut, poate, un profesionist care „trăieşte” exclusiv pe seama creaţiei sale literare, Florin Manolescu ne serveşte astăzi o proză matură, densă, redactată îngrijit, cu vizibilă preocupare pentru cuvânt şi frază, ca la adevăraţii povestitori. Înclinaţia spre ludic e şi ea detectabilă. O calitate oarecum surprinzătoare pentru spiritul academic, pe care prejudecăţile unei accepţii comune îl vor adesea însoţit de deficienţe ale umorului şi de „morga” universitară. Ca să complice şi mai mult ecuaţia receptării, textele se plasează fără ezitare într-o poziţie paradoxală: un adversar al anticipaţiei, ca şi un fan prea legat de dogmele fundamentale ale genului, vor putea susţine cu egală îndreptăţire că ele nu sunt SF, ci pură literatură generală. Şi chiar de aici trebuie pornit, de la faptul că povestirile din acest volum sunt literatură de bună calitate, în stare să producă în cititor satisfacţii estetice indubitabile. Chiar dacă, spre a atinge cota de insolit către care le dirijează autorul, ele trebuie să treacă, obligatoriu, printr-o recuzită „de senzaţie” exploatată cu destulă insistenţă atât în SF, cât şi în literatura fantastică. Lucrurile devin parcă şi mai delicate atunci când discutăm nivelul fundamental realist al acestor scrieri. Nivel asupra căruia Florin Manolescu operează nu doar cu fineţe, ci şi cu mult umor.

Să luăm, de pildă, povestirea intitulată Recviem pentru o maşină de scris, unde un prolific autor de literatură comercială, Victor Bunea, deconspirat de polemişti răuvoitori ca fiind „pe numele său adevărat, Samuel Eisenbein” (deşi semnează Spiru Ferentino) – avem aici un întreg ritual al pierderii urmelor pe traseul dinspre persoana fizică şi personaj – se comportă ca un veritabil bucureştean de rând, rătăcitor pe străzi familiare cititorului, precum „Grigore Alexandrescu” („fostă Clopotarii Noi”), „Magheru”, „Bulevardul 1848” şi se ceartă cu vecinii la cozile de lapte din sectorul 5, în momentele când detectivul său favorit încetează să-i mai frecventeze imaginaţia poliţistă. Un destin mărunt din galeria anilor ’80, tratat cu înţelegere şi binevoitoare ironie, ca în tiparul clasic al schiţelor realiste, unde cadrul unei epoci este sugerat cu discreţie, iar mişcările personajului par să depindă exclusiv de sforile lăsate să atârne dintr-un asemenea peisaj istoric, fatalmente constrângător. Şi chiar aşa ar fi, dacă în scenă nu şi-ar face apariţia un element de stranietate, un „obiect SF”, ca să apelăm la terminologia dezvoltată odinioară de teoreticianul genului: vechea maşină de scris Wanderer-Werke, intrată în grevă profesională şi necesitând intervenţii reparatorii într-un atelier desprins parcă dintr-un muzeu de istoria tehnicii manufacturiere. Finalul lucrării este surprinzător, indiferent în ce „registru” s-ar citi, realist sau fantastic. Reparată şi „pusă la treabă” în serviciul mult amânatului şi, în consecinţă, presantului roman detectiv, maşina, ca stăpânită de o forţă diabolică implacabilă – care este, în fond, însăşi esenţa energetică a regimului totalitar contemporan cu personajul – scoate la iveală (din „neant”?) celebrele pagini cu caractere de litere şi texte ideologice aberante, pe care fiecare posesor de maşină de scris era obligat să le predea Miliţiei, sub forma unei fişe de identitate reactualizate anual. Ideea este aici, în figurare simbolică evidentă, cea a impasului categoric şi definitiv al creaţiei împotmolite în substanţa dură, frenatorie, a distopiei comuniste multilateral dezvoltate. Pe de altă parte, e şi un mod de a ne reaminti că, prin soluţii ce ţin mai degrabă de absurdul fantastic decât de normalitatea unor situaţii „reale”, viaţa e dispusă să se întreacă uneori cu ficţiunea literară, demonstrând chiar, la modul convingător, că i-o poate lua binişor înainte.

O asemenea schemă narativă ce invită la dubla lectură apare şi în alte povestiri din volum. Experimentul Yvonne este relatarea, în registru realist, a unei înstrăinări sufleteşti de care se face vinovat egoismul omenesc refugiat sub justificarea unei munci ştiinţifice acaparatoare. Dar textul are subtilitatea de a trimite, iarăşi ironic, şi la tema SF a lumilor paralele. În Magicianul, intervenţia cronoplastică asupra unui moment consumat al realităţii efective poate ţine în egală măsură de o corecţie „literară”, săvârşită în plin imaginar subiectiv, sau de o altă sugestie convenabilă anticipaţiei, care ar proiecta astfel subiectul pe fundalul unei „realităţi” specifice domeniului său. La fel, Pariul. O poveste fără cap şi fără coadă, unde Bucureştiul interbelic este resuscitat printr-un veritabil recurs de „împătimit” al locurilor, oamenilor şi obiceiurilor de odinioară. Aici, o temerară execuţie profesională a maestrului Kudini de la Circul Krutzky este lăsată să plutească în plină incertitudine, pendulând între farsa convenabilă nivelului realist de rezolvare a unei aventuri incredibile şi „realitatea” posibilă, dar neprobată, a unei rezolvări în plan iraţional, fantastic.

Florin Manolescu, după cum se vede, acţionează la limita de interferenţă a genurilor, şi o face cu plăcerea unui rafinat. Nu vom găsi în prozele sale temele clasice ale anticipaţiei, bine decupate şi precis conturate, aşa cum se făcea, din motive „didactice”, în Literatura SF. Nici situaţiile în care sunt antrenate figurile povestirilor nu sunt tipice şi necondiţionat derivate din repertoriul genului nostru, chiar dacă ele pot fi recunoscute cu o relativă uşurinţă, iar autorul pare să nu se teamă de aspectul lor clişeistic. Raportarea sa la SF se face mai degrabă prin citare ironică, la modul aluziv, ceea ce nu exclude un anumit grad de afectivitate a participării. Mici pilule cu valoare de semnal sunt presărate ici-colo prin texte, exercitându-şi subtil funcţia orientativă. Meşterul Frantz Heisig, „mecanic & ceasornicar”, îi trezeşte lui Spiru Ferentino comparaţia „cu celebrul Moxon din schiţa lui Ambrose Bierce”, iar exaltata Yvonne are în cap „un talmeş-balmeş de teorii fanteziste, Crookes, Blawatsky, Däniken şi, în ultima vreme, din ce în ce mai des, Heinlein, Crohmălniceanu şi un oarecare Ovidiu Bufnilă, despre care îmi povestea cele mai trăsnite întâmplări”. În altă parte sunt pomeniţi Márquez, Clifford Simak, Asimov şi Mircea Eliade. Pe lângă balizele reprezentate de numele autorilor de literatură fantastică şi SF, mai sunt convocate, fără nici o reţinere, personaje-clişeu ale genului: Albert Jochemko din Magicianul e nelipsitul astronom amator, aflat în căutarea cometei vieţii sale. Profesorii Jacques Bigot şi Otto Flamm din O conferinţă de pomină sunt eternii savanţi rivali, descrişi încă de la Jules Verne într-o linie manifest caricaturală, ceea ce ne face să credem că autorul volumului se amuză să invoce nu doar eroi exemplari, ci chiar şi situaţiile „clasice” unde apar aceştia în literatura de anticipaţie. Subiectele altora sunt aduse în sprijinul subiectului propriu, ceea ce nu ştim încă în ce măsură ţine de o tehnică postmodernistă, deliberat asumată, dar în mod precis evocă o strategie abilă, menită să dea, prin aluzia culturală, extensie şi totodată credibilitate textului personal. Mai trebuie însă subliniat faptul că, preluând motive pe seama cărora proza sa se colorează generic, Florin Manolescu le prelucrează în aşa fel încât rezultatul să nu aibă nimic de-a face cu pastişa. Chiar şi în caricatură, autorul e nuanţat şi subtil. Desenele sale au adâncime, comicul nu deformează până la nerecunoaştere detaliul profund omenesc. Îmi face plăcere să remarc un portret exemplar:


„...când nu era de faţă, studenţii îi spuneau «Buldogul» şi porecla aceasta se potrivea de minune nu numai cu firea, dar şi cu înfăţişarea sa. Era mic de statură, aproape pătrat, şi poate că din acest motiv nimeni nu-l văzuse vreodată încheiat la redingotă. Bărbia puternic ieşită în afară părea că se războieşte în permanenţă cu funda extravagantă a unei lavaliere de muselină umflată ca o guşă de porumbel. Fizionomia puţin obişnuită îl trăda de la prima vedere pe omul de acţiune, iar de sub sticlele ochelarilor Zwicker cu rama de aur masiv exploda o privire vulturească, pe cât de aspră, pe atât de pătrunzătoare. Câteva smocuri de păr se răsfăţau în dezordine pe cele două laturi ale unui craniu dominat de o chelie impunătoare, în timp ce faţa lată şi roşcovană, însemnată în mai multe locuri de amintirea unor lovituri de floretă, îşi sporea expresivitatea mai ales datorită celor două sprâncene stufoase şi zbârlite ca două periuţe de dinţi. Avea maniere bărbăteşti, rămăsese devotat casei imperiale de la Versailles şi la nevoie ar fi putut să interpreteze corect orice partitură de violoncel dintr-un cvintet de amatori. Gestul său preferat, la cursuri sau în discuţiile cu amicii, contribuise şi el la sporirea renumelui de om incomod, puţin simpatic şi greu de abordat.”


În profunzimea acestui portret nu ne este greu să revedem, între alte personaje memorabile din SF, figura profesorului Challenger din Lumea pierdută a lui Arthur Conan Doyle. Florin Manolescu foloseşte/refoloseşte aici un prototip, dar partea surprinzătoare a tehnicii sale ţine de o amuzantă răsturnare de prejudecăţi naţionale legate de francezi şi germani, neamuri de atâtea ori aduse de imaginaţia populară, dar şi de anticipaţia julesverneană, într-o contrastantă atingere. Calităţile-defecte (sau defectele-calităţi) apar, în O conferinţă de pomină, pur şi simplu inversate, încât abdomenul proeminent al profesorului Bigot din Marsilia ar fi „o dovadă mai mult decât elocventă a faptului că posesorul acestuia nu s-a hrănit toată viaţa decât cu varză, crenvurşti şi bere, ca toţi francezii, de altfel”, în timp ce nemţii n-au nimic din „incomparabilul spirit de organizare” al francezilor, vorbesc o „germană îngrozitor de graseiată”, se pierd în lungi calcule meschine asupra mărunţişului din buzunar şi insistă să servească la mese stridii, icre negre şi şampanie, neglijând ostentativ berea napoleoniană, deşi în concepţia celor de pe Sena ea ar fi „nu o băutură oarecare, ci o stare de spirit”. Înţelegem îndată că disputa dintre motoarele cu abur franţuzeşti şi cele germane, cu ardere internă, se va purta în decorul unei ucronii, unde şi alte detalii, istorice şi sociale, apar cu semnul inversat. Până şi literatura participă la acest transfer de identitate şi de rivalităţi, din moment ce un oarecare Alexander Dümas ar fi scris – în germană, bineînţeles – Baronul de Monte Christo, al cărui personaj era „domnul Lucius von Brey”.

Preocuparea ucronică apare în mai multe povestiri din volum. În Califat, Ali Radulian trăieşte într-un viitor bine înzestrat ca tehnologie, dar supus rigorilor stricte ale Coranului, într-o societate de tip fundamentalist: „Se ruga cu sfinţenie de cinci ori pe zi, întors cu faţa spre Mekka, nu consuma alcool, în luna Ramadanului ţinea regulat postul, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar pomenile pe care le făcea (din convingere şi nu din obligaţie) întreceau cu mult cea de-a patruzecea parte din venituri, cum prescriau Sunna şi cei doispezece Imami. În sfârşit, cu toate că era foarte tânăr, fusese deja o dată la Kaaba, în luna Zul-Hidja, ca toţi credincioşii moslemi care au depăşit vârsta de cincizeci de ani”. Visul său de „asistent din anul 1968 (1387 după Hegira) la Facultatea de istorie, politică şi filosofie a Universităţii din Bükreş” este să i se aprobe o călătorie în secolul XIX, în Principatele Unite, „în interes de serviciu”, spre a vedea la faţa locului evenimentele care ar fi dus la înlăturarea de pe tron a Principelui Carol I de Hohenzollern, în urma „loviturii de Stat din 10/11 martie 1871 (1287 după Hegira)”. Altfel zis, să treacă dintr-o ucronie a viitorului într-o altă ucronie, a timpurilor trecute, şi dintr-o fabulaţie contemporană într-un context literar revolut, fiindcă pentru cunoscători datele acestea trimit nemijlocit la un text (Finis Rumaniae) publicat de încă necunoscutul (pentru noi) Al. N. Dariu în 1883. Semnalată de Florin Manolescu însuşi, în calitate de exeget al genului SF, lucrarea îşi caută acum, în planul ficţiunii, soluţii menite să „deconspire” autorul ascuns, mai bine de un secol, sub pseudonim. Crononautul musulman Ali Radulian, studentul parizian D. Laurian, publicistul ucronic Al. N. Dariu – toate acestea sunt nume şi anagrame pe care autorul se amuză să le aducă împreună, într-o scriere interesantă nu numai în partea sa de figurare modern-otomană a destinului valah, ci, poate, mai ales în descrierea, plină de pitoresc, culoare şi savoare, a mediului mic-burghez din Bucureştiul de altădată, încă marcat de ruralitatea sa fundamentală. Evocarea este a unui erudit şi totodată a unui sentimental, degustător de rarităţi, inclusiv filologice, şi care pune în pagină informaţia înconjurată de un halou nostalgic impresionant. Dar, mai presus de toate, sarcina lui Radulian e una profund politică:


„Va putea, în fine, să se ocupe şi de literatură. Îi va traduce pe Vergiliu, pe Cicero şi pe Horaţiu, va scrie articole despre Anton Pann şi despre Bolintineanu, pe care le va semna D. Laurian şi va vorbi la înmormântarea lui Eminescu, în vara anului 1889. Mai-nainte însă va face cunoştinţă cu N. Fabiu Bădescu, va intra în redacţia ziarului Viitorul şi va publica aici o importantă nuvelă politică prin care îşi va avertiza compatrioţii despre tragedia la care s-ar expune în cazul în care s-ar încăpăţâna să-l oblige pe regele Carol să abdice. Căci atunci Războiul de Independenţă n-ar mai avea loc în 1877 şi nici proclamarea Regatului, la numai trei-patru ani de la consumarea acestui eveniment crucial. Fără români, ruşii n-ar mai puta stăvili ofensiva otomanilor aliaţi cu englezii, flamura verde a Islamului ar flutura din nou sub zidurile Vienei, pe care nu s-ar mai găsi cine s-o apere, şi în loc să semene cu Parisul, Bucureştii s-ar transforma într-un mic Stambul, în timp ce Mediterana ar deveni o mare turcească, de la Bosfor şi Dardanele până la strâmtoarea Gibraltar.”


O utopie politică şi, totodată, un remarcabil text ludic se intitulează, la fel ca o antologie alcătuită de Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel. Povestirea nu numai că i se dedică fostului preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar chiar îl invită în scenă, de data aceasta ca şef al partidului său minuscul, spre a-şi face public un presupus scenariu de aderare implacabilă a României la Uniunea Europeană. Acest scenariu presupune, ca într-un joc de şah planetar, sacrificii imposibile şi desfăşurări logice uluitoare, precum cedarea Transilvaniei spre a „recupera” în felul acesta întreaga Ungarie sub forma României Foarte Mari, apoi Anschluss-ul diplomatic cu Austria, ba chiar şi înglobarea Balcanilor şi a Ucrainei într-un stat care să aibă „vorba celebrului filosof Cioran, «destinul Franţei şi populaţia Chinei»”. Deşi antrenează în sprijinul său, într-un demers erudit, aluviunile numeroaselor speculaţii asemănătoare, de la ucroniile literare ale lui Churchill, André Maurois şi G. K. Chesterton, până la mai terestrele planuri ale lui Aurel C. Popovici privitoare la realizarea unei Confederaţii a Statelor Unite ale Austriei Mari, proiectul acesta teribil de precis şi de logic, incontestabil grandoman, are parte de un tratament ironic pe măsură. El ar răspunde dintr-o dată tuturor frustrărilor istorice româneşti, inclusiv celor de natură culturală, fiindcă – asigură personajul Ulici – „atunci când vom intra în posesia primei bombe atomice, nimeni nu ne va mai putea refuza Premiul Nobel pentru literatură”. Altfel zis, o distincţie îndelung râvnită de imaginaţia populară va putea fi cucerită în cele din urmă prin forţa armelor de distrugere în masă, într-un „război rece” al literaturii.

Florin Manolescu ne arată astfel că, într-un bun tratament umoristic, aproape nimic nu rămâne incompatibil cu utopia, cu ucronia, cu SF-ul în general. Nuveleta care dă titlul volumului (Misterul camerei închise) este cea mai spectaculoasă ca desfăşurare generică, acumulând în acelaşi timp şi un sporit număr de clişee asupra cărora inteligenţa şi ironia autorului se simt chemate să opereze. Faţă de celelalte povestiri, ea marchează şi o performanţă „tehnicistă” ce nu poate scăpa observaţiei, din moment ce aruncă în joc un apreciabil număr de pagini referitoare la radioizotopi, la OZN-uri, sau la obiceiurile, adesea senzaţionale, ale diverselor specii de furnici. Bineînţeles că erudiţia se manifestă aici nu ca în anticipaţiile de vulgarizare ştiinţifică „primitive” de odinioară, ci în sensul rafinamentului glumeţ şi intelectual cu care introducea date tehnice în scrierile sale de anticipaţie un Ovid S. Crohmălniceanu. În esenţă, proza discutată preia motivul furnicilor inteligente dintr-o mai veche povestire de H. G. Wells (Imperiul furnicilor), dezvoltându-l ca posibilă explicaţie într-un caz de stranie combustie umană. După o întreagă strategie de tip „iluminează şi derutează”, ar urma să acceptăm că muşuroiul instalat în pereţii unei case din St. Petersburg, Florida, a ajuns la performanţa de a sintetiza o minibombă atomică, iar doamna Mary Reesler, inamicul numărul unu al insectelor mutante, şi-a găsit enigmatica moarte printr-o bine chibzuită folosire a acestei arme sofisticate asupra persoanei sale indezirabile.

Misterul camerei închise merge, literar vorbind, spre complicaţie, mizând pe faptul că şi strategiile derutante pot furniza în cele din urmă credibilitate unor ficţiuni. La polul opus, al simplităţii exemplare, se află o lucrare cu titlu complicat: Sarakarmaphalatyaga. O poveste de dragoste. Poate pentru că naratorul, profesor şi el la Universitatea din Bochum, fructifică la modul preponderent uman ceva din experienţa academică a autorului. Textul curge într-o retorică limpede, preocupată de amănunte esenţialmente realiste, printre care insolitul se insinuează totuşi cu perseverenţă. Şi aici, în descifrarea semnificaţiilor, aplicarea dublului registru e posibilă. În cheia cea mai simplă, relaţia paradoxală a personajului cu „natura” capricioasă a liftului numărul 3 – denumit, într-o alintare umanizantă, Sabina – ar putea fi, cum i se sugerează de către adepţii explicaţiilor raţionale, produsul unor „fantasme de universitar intrat prematur în zona tulbure a andropauzei”. La un nivel SF, povestirea tratează tema veche a transferului de identitate umană asupra obiectelor, rezolvând-o cu acelaşi umor şi aceleaşi discrete precauţii pe care le-am întâlnit şi în celelalte povestiri.

Privită în ansamblu, culegerea de proză scurtă a lui Florin Manolescu este indiscutabil reuşită. Şi ca SF, şi ca literatură pur şi simplu.


Despre:
Florin Manolescu - Misterul camerei închise
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002


NOTĂ:
O primă versiune a acestui articol a apărut în Pro-Scris 23-24.





CĂRĂMIZI

(Jurnal de cititor)


Liviu Radu


S-a nimerit ca în perioada aceasta să citesc în principal cărţi de mari dimensiuni şi am considerat că merită să le acord o atenţie aparte. În primul rând, într-o asemenea situaţie, un autor poate să-şi dezvolte subiectul într-un mod exemplar şi poate să demonstreze adevăratele sale capacităţi. Asta, dacă este vorba de un autor talentat. Dimpotrivă, un autor care nu-i în stare să gestioneze un text de mare dimensiuni - chiar dacă a scris texte scurte de mare valoare - va plictisi şi va face cititorul să se întrebe dacă merită să mai piardă vremea cu cartea aceea. Dar, mai mult decât atât, un text lung obligă autorul la folosirea altor mijloace literare decât în cazul povestirilor sau schiţelor.

MARTIN A Game of Thrones MARTIN A Clash of Kings MARTIN A Storm of Swords


George R.R. Martin - primele trei volume din A Song of Ice and Fire
- A Game of Thrones
- A Clash of Kings
- A Storm of Swords
Bantam Books


Cele trei volume au împreună cam trei mii de pagini. Deci Martin are la dispoziţie un spaţiu uimitor, pe care îl foloseşte într-un mod exemplar. Vreau să mărturisesc că n-am mai citit de foarte multă vreme o carte care să-mi placă atât de mult. În plus, autorul a reuşit să mă captiveze în aşa hal, încât am reacţionat emoţional la vicisitudinile sorţii eroilor. Aşa că nu pot să judec această carte cu obiectivitate şi sunt nespus de supărat că n-au apărut şi volumele următoare.

Epopeea martiniană are cam vreo cincisprezece eroi principali, care sunt urmăriţi pas cu pas, şi vreo sută de personaje secundare. Autorul aduce mulţumiri în fiecare volum unor prieteni (de obicei scriitori de valoare şi ei) care l-au ajutat să nu încurce borcanele. Dacă la începutul cărţii am avut impresia că personajele sunt destul de schematice şi de previzibile, am descoperit pe parcurs că Martin are grijă să-şi pună eroii în asemenea situaţii, încât aceştia să scoată la iveală faţete nebănuite ale personalităţii lor, astfel că personajele evoluează, nu le mai poţi împărţi în bune sau rele, pentru că soarta le ridică şi le coboară, le loveşte cu duşmănie sau le oferă satisfacţii de nebănuit.

Încă un lucru important: deşi acţiunea are loc într-un mediu cavaleresc, autorul are grijă să ne demonstreze că războiul este un lucru atât de monstruos, încât nu lasă loc pentru onoare şi comportări elegante. Romanul lui Martin este un adevărat manifest împotriva războiului, este o Guernica a lui Picasso transpusă în cuvinte.

Întrucât n-am de gând să povestesc cartea, vreau totuşi să vă introduc în atmosfera sa.

Imaginaţi-vă un regat medieval, situat într-o insulă destul de mare, care seamănă mult cu Marea Britanie. În această insulă au existat cândva şapte regate independente, care au fost reunite de cuceritori eroici ce dispuneau de ajutorul unor dragoni. În timp, dragonii au dispărut, regii au început să nu mai fie demni de respect, iar dinastia dragonizilor a fost răsturnată. Noul rege se bucură totuşi de respectul nobilimii, iar în ţară e linişte, pace şi bunăstare. Mai ales că au fost mulţi ani de vară. Pentru că în lumea aceea, ciclul anotimpurilor este altfel. După un număr de ani în care vara domină, pot urma - oarecum la întâmplare, pentru că autorul nu ne explică dacă există o regulă - ani în care domină iarna. Aşa că oamenii din lumea aceea trăiesc sub semnul nesiguranţei ştii că "iarna vine", după cum spune deviza unuia dintre neamurile nobile din care fac parte unii dintre eroii cărţii.

Lumea aceea este dominată de supranatural. Nu numai datorită dragonilor, despre care am amintit, ci şi pentru că în partea de nord a insulei trăiesc fiinţe misterioase, cu puteri stranii. Acolo morţii căpătă o altă viaţă şi devin agresivi, atacându-i pe cei rămaşi în viaţă. Ca să se apere de ciudăţeniil acelea, oamenii au ridicat un zid imens din gheaţă, pe care-l păzeşte o organizaţie alcătuită din proscrişi cărora le este interzis - sub pedeapsa morţii - să-şi părăsească postul.

Acestea sunt condiţiile iniţiale. Imaginaţi-vă că lunea aceea, în care lucrurile erau de mult timp stabile, este sfâşiată de un război civil nemilos, la un moment dat apar simultan cinci regi, fiecare încercând să-i înlăture pe ceilalţi, iar din nord porneşte o mulţime dornică se cucerească restul insulei. Şi, de parcă asta n-ar fi îndeajuns, într-un alt continent, asemănător unui Orient medieval, ultima descendentă a dragonizilor aduce la viaţă trei dragoni şi se pregăteşte să revendice tronul stămoşilor ei...

Avem de-a face cu o epopee fermecătoare, scrisă de un adevărat maestru, epopee care te captivează şi te încântă. George R.R. Martin dovedeşte încă o dată că este un mare scriitor, cu o imaginaţie ieşită din comun.


ADAMS Ghidul autostopistului galactic
Douglas Adams - Ghidul autostopistului galactic
Traducere de Eugen Dumitrescu
Editura Nemira, 2005


Autorul ne povesteşte încă de la început că a transformat într-un volum scenariile unui serial radiofonic. Apoi a mai alcătuit un volum, şi încă unul, până s-au strâns cinci, iar Nemira le-a strâns pe toate la un loc şi ne-a oferit o adevărată cărămidă. Sigur, autorul britanic dă dovadă de un umor englezesc de calitate şi-şi bate joc de tot felul de scheme şi motive SF. La început m-am amuzat copios, dar, la un moment dat, am avut impresia că pelteaua era lungită prea mult. Pe de altă parte, nu cred că după ce aş fi citit primul volum - distrându-mă de minune - aş fi fost dornic să-l cumpăr şi pe al doilea, aşa că se pare că editura a procedat bine, punându-le pe toate la un loc. Pe de altă parte, mecanismele literare ale romanului nu prea seamănă cu cele ale unui serial radiofonic, însă dacă ne mulţumim doar cu faptul că, din când în când, textul e spiritual şi amuzant, putem să considerăm că lectura volumului respectiv n-a însemnat chiar o piedere de vreme.

În ciuda titlului, nu avem parte de un ghid al autostopistului galactic, ci despre aventurile unui individ care ar trebui să scrie capitolul despre Pământ din acest ghid.

Oricum, începutul poveştii este frumos. Un cetăţean oarecare din Anglia zilelor noastre află că-i va fi dărâmată casa, pentru ca prin locul în care se afla clădirea să treacă o şosea. Bineînţeles, omul nu fusese anunţat din timp din cauza unor încurcături birocratice. Dar, în timp ce eroul nostru se chinuie să-şi apere căminul, apare un prieten al său care-i dezvăluie că este extraterestru, trimis pe planeta noastră de o editură, pentru a scrie capitolul despre Terra dintr-un ghid turistic. Mai mult, extraterestrul îl anunţă că trebuie să părăsească în grabă Pământul, pentru că acesta va fi distrus pentru a face loc unei căi galactice...


ANTOLOGIA Povestiri incredibile
Povestiri incredibile
Antologie alcătuită de Michael Chabon
Traducere de Alexandra Popescu
Editura Nemira, 2005


Avem de-a face cu o antologie neuniformă, din toate punctele de vedere. Chabon strânge la un loc proză fantastică, texte SF şi poveşti cu întâmplări neobişnuite, care nu au nimic în comun. Avem de-a face cu texte macabre şi cu anecdote uşurele, cu ciudăţenii de felul celei cu elefantul care a ucis un om şi care a fost spânzurat de o macara şi cu poveşti cu fantome, ba chiar cu poveşti poliţiste.

Avem de-a face cu autori talentaţi care-şi justifică renumele - precum Neil Gaiman, dar şi cu autori mari, precum Stehen King sau Michael Moorcock care ne oferă texte scrise fermecător, dar care nu rezistă la o analiză mai atentă, sau care, precum Harlan Ellison, ne prezintă o anecdotă fără pic de haz.

Avem de toate, pentru toate gusturile. Aşa că fiecare poate să găsească, până la urmă, ceva care să-i placă.

Am rămas însă cu câteva nelămuriri, care ţin de ediţia română. Avem de-a face, după cum scrie pe copertă, cu numărul 1 din colecţia McSweeney. Atunci de ce ni se spune în final că este vorba de volumul 10 (şi ni se atrage atenţia că au mai fost nouă volume până la acesta)?

Pe de altă parte, volumul este încărcat - la modul obositor - cu reclame vechi, scrise cu litere mici, mici... Reclame care n-au nici o legătură cu textele, nici cu cititorii, pentru că ele pot trezi anumite amintiri la cei care le-au văzut cu ani în urmă în ziare - adică cititori americani -, dar nu înseamnă nimic pentru români.

În ansamblu, dacă mai adăugăm şi nişte stângăcii de traducere, cred că editorul s-a străduit un pic să ne strice plăcerea...


Alte articole din seria Jurnal de cititor:

Neînţelese sunt căile Domnului (Pro-Scris 1/2005)
Literatură popular-elitistă (Pro-Scris 2/2005)





PRO-GRESII





ÎNTOARCEREA DRAGONULUI RĂTĂCITOR

Robert Lazu


Între făpturile readuse în atenţia publicului occidental graţie poveştilor lui J.R.R. Tolkien, un rol cu totul aparte îl ocupă dragonii. Cunoscuţi în literatura populară românescă sub apelativele de „zmei” sau „balauri”, aceşti monştri mitologici au captat atenţia unui număr imens de tineri cititori, prilejuind apariţia unui gen literar inspirat de jocul numit „Dungeons and Dragons” - ilustrat nu doar prin numeroase romane, cât şi, mai ales, prin jocurile electronice produse de firma BioWare. De asemenea, filme de succes precum Dragon Heart (1996), Dungeon & Dragons (2000), Inelul nibelungilor (2004), George and the Dragon (2004) şi Dungeons & Dragons 2: The Elemental Might au contribuit şi ele la resurecţia interesului pentru fiinţe fantastice, captat în ultimii trei ani de bestseller-ul lui Christopher Paolini, Eragon. La toate acestea se adaugă o nouă producţie tele-vizuală, realizată – surpriză!? – de cunoscutul canal Discovery.

Intitulat Dragons' World: A Fantasy Made Real, documentarul a reuşit să ne stupefieze prin contradicţiile sale interne, disimulate cu zâmbetul pe buze. Invitându-l pe „dragonologul” Peter John Hogarth, profesor doctor-biolog la University of York din Anglia, redactorii emisiunii au promovat în stilul lor obişnuit, fără nici un fel de obiectivitate, dogmele evoluţionismului. Între acestea, una din cele mai cunoscute precizează faptul că dinozaurii au trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului. Contrazicând implicit această concepţie profesorul Hogarth susţine, pe de o parte, că dragonii din vechile mitologii şi religii ar putea fi identificaţi cu dinozaurii, dar, pe de altă parte, afirmă răspicat imposibilitatea existenţei acestor fiinţe. De fapt, este evident că pentru profesorul Hogarth istoria se desfăşoară conform schemei evolutive a lui August Comte, motiv pentru care vechile mituri şi mărturii folclorice – azi depăşite - nu pot fi demne de încredere sub nici o formă.

Studiind cu atenţie materialele prezentate pe site-ul canalului Discovery am remarcat că nimeni nu pare a sesiza uriaşa contradicţie: dacă – eventual – admitem că dragonii sunt de fapt transpuneri imaginare bazate pe existenţa dinozaurilor, cum de vechile mituri şi relatări îi consemnează întotdeauna în imediata vecinătate a omului, cu care se confruntă violent? Nu este oare contrazisă direct concepţia care afirmă că ei au trăit pe pământ cu mult timp înainte ca omul să apară? De unde puteau afla strămoşii noştri despre dinozauri de vreme ce aceştia au trăit cu mii de ani înaintea lor? Cum profesorul Hogarth – alături de producătorii de la Discovery – pare a sta prost cu logica, naraţiunea documentarului continuă implacabil, păstrând intactă şi neobservată contradicţia menţionată. De fapt, ca să fim sinceri, ni s-a părut că tot montajul ascunde ceva mult mai trivial: conştienţi de succesul imens al poveştilor cu dragoni, realizatorii de la Discovery s-au străduit să exploateze „trendul” momentului, cu a cărui premisă prinicipală – veracitatea existenţei antice a dragonilor - nu doreau să intre în contradicţie frontală. Astfel, prin vocea moderatorului ei păreau a da dreptate pasiunii pentru dragoni proprie unor tineri însetaţi de fantastic, în timp ce prin glasul profesorului invitat ei continuau să facă mai departe propagandă evoluţionistă...

Dincolo de toate aceste tribulaţii ale unor pseudo-cercetători, merită să ne amintim, spre edificarea noastră, rezultatele studiului aplicat imaginii dragonului în literatura populară întreprins de un mare erudit: Vladimir Iakovlevici Propp. Într-o monografie pe care se poate face şcoală şi astăzi, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Propp tratează dificila chestiune a înfăţişării zmeului enunţând o concluzie semnificativă: „(...) în basm, în adevăratul basm popular rus, zmeul nu este niciodată descris” (p.269). În ansamblu, observaţia lui Propp este valabilă în majoritatea cazurilor : cu cât mergem mai adânc, spre sursele cele mai vechi, pentru a fixa imaginea dragonilor, ne izbim totdeauna de tăcerea care înconjoară înfăţişarea acestora. Situaţia pare a fi similară imaginii îngerilor căzuţi: cu cât mergem spre sursele cele mai vechi ale demonologiei, cu atât întâlnim o mai mare rezervă în a-i reprezenta. Invocând savanţi precum Bölsche, Siecke, Hambly, Mähly sau Küster, care au dedicat monografii bine documentate imaginii dragonilor din diferite culturi ale lumii, Propp respinge genul de teorii care asimilează vechile fiinţe mitologice cu aşa-zişii dinozauri, „invenţii” ale unei culturi care, prizonieră a opticii pozitiviste, pare a nu mai înţelege nimic din vechile surse religioase. Profesată cu aplomb de proefesorul münchenez Edgar Dacque, care susţinea şi el că fiinţele mitologice nu sunt nimic altceva decât reprezentări ale animalelor preistorice, interpretarea „dinozauriană” aplicată dragonilor a fost îmbrăţişată în folcloristica românească de Ion Aurel Candrea. Într-un curs intitulat Lumea basmelor (Bucureşti, 1932) el expune această concepţie, respinsă în cele din urmă de S.C. Stroescu (vezi articolul dedicat lui Candrea în Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 106), care o consideră „lipsită (...) de o justificare ştiinţifică, dar cu ecou în interpretările raţionaliste ale basmelor”.

Concluzia noastră (provizorie) e simplă: ar fi timpul ca şi cei de la Discovery să accepte că în anumite domenii biologia - sau oricare altă ştiinţă „pozitivă” - nu ne pot ajuta cu nimic. Căci pentru a înţelege misterele fiinţelor fantastice e nevoie de mult mai mult: de o altă perspectivă asupra mutaţiilor suferite de aparatul cognitiv uman de-a lungul mileniilor.


NOTĂ:
Robert Lazu este şi autorul articolului „J.R.R. Tolkien şi dragonii”, apărut în „Adevărul literar şi artistic” din 15 noiembrie 2005, pag. 14.





PRO-TON





FABULĂ

Györfi-Deák György


Damo Leneşul nu era un simplu cioclar, adică un fel de pasăre acoperită cu un puf negru - cu excepţia gâtului, a capului şi a mâinilor mari, cu patru degete opozabile, care rămăseseră golaşe. Avea un cioc mare, portocaliu, o privire ageră şi un simţ al mirosului demn de invidiat. Făcea parte dintr-o specie destul de inteligentă, de vreme ce reuşise să se desprindă prin forţe proprii de solul planetei, dar şi suficient de proastă, cât timp putea fi amăgită să-şi părăsească sistemul solar de baştină ca să ajungă până pe îndepărtata Bizarazab.

Damo Leneşul era unul dintre cei mai indolenţi - pardon, am vrut să zic "comozi" - dintre cioclari. Un timp, reuşise să trăiască acceptabil, făcând comerţ cu cretă, adunând pungile cu seminţe uitate în expresurile subterane de noapte, ba chiar reuşise să obţină chiar un post de vânzător de bilete la meciurile de scaramé, dar înfrângerea categorică a echipei favorite, într-o partidă când observatorii au acordat trei ziduri şi două mixaje numai ca să scape nejumuliţi de mulţimea suporterilor locali, l-au deprimat într-un asemenea hal, încât şi-a înaintat demisia.

O fi fost el indolent - pardon, am vrut să zic "comod" - dar Damo Leneşul era totuşi un cioclar de onoare.

Apoi a venit ziua când l-a cunoscut pe Telo Dibaciul, marele traficant intergalactic, un alenoidian păros, uns cu toate alifiile, care părea să deţină reţeta succesului în viaţă. Damo a fost atât de fericit, încât a încercuit data cu verde în calendar şi şi-a promis, că dacă îi iese pasienţa, o va aniversa în fiecare an.

- Ascultă, bă-băiete! îi spuse alenoidianul. Vrei s-o duci boiereşte până la adânci bătrâneţi, până la capătul zilelor tale, să ai de mâncare şi de băut din belşug, başca un cuib căptuşit cu maltexul cel mai fin? Vino cu mine pe Bizarazab, planeta unde vieţuiesc omercii cei fioroşi, din care nimeni n-a văzut până acum vreunul. Îţi dau o puşcă cu încărcături sedative şi o cuşcă de protecţie, apoi te voi trimite să capturezi unul. Îl vom vinde unei grădini zoologice şi ne vom îmbogăţi.

Propunerea îi surâse. Ce dacă se va expune atacului unor fiare sălbatice? Verificase personal rezistenţa gratiilor, făurite din maţel de grosimea unui picior de alimant şi rămase cu convingerea că va scăpa nevătămat. Nu rămânea decât să captureze un omerc şi atunci, adio sărăcie, adio muncă!

În ziua următoare se îmbarcă pe "Zeflemilă", argovedeta lui Telo, iar peste o săptămână trecea cam visător, căci adormise într-un container anabiotic, dincolo de orbita ultimei planete a sistemului său solar. Când se trezi, părosul îi arătă o pajişte mărginită de nişte ferigi arborescente, unde se strânseseră grămadă o mulţime de vieţuitoare albastre, de mărimea unor velci, cu un aspect destul de paşnic.

- Bă-băiete! Ţine arma şi ocupă-ţi locul în cuşcă, îi aduse aminte de înţelegerea făcută.

De cum coborî între omerci, Damo Leneşul fu înconjurat de ei şi examinat îndeaproape. Ochii lor compuşi clipeau atât de blând şi de curios, încât îi tremură mâna când apăsă pe trăgaci. Dar nu se întâmplă nimic, arma cu o mie de încărcături nu făcu nici măcar un fâs! O examină rapid, cineva îi scosese patronul cu aer comprimat şi nu-i era de nici un folos. Nervos, o prinse de ţeavă şi o izbi cu putere de gratiile cuştii.

Apoi auzi un scrâşnet. Se întoarse către navă şi-l văzu pe Telo Dibaciul coborând liniştit pe rampă, neînarmat, fără să pară deloc speriat de mulţimea care-l înconjura. Un omerc mai impozant îl întâmpină şi îl salută ceremonios. Nervos, cioclarul dădu să întoarcă cuşca şi să dea buzna peste ei, însă motorul se blocă la fel de misterios ca şi arma. Telo îi făcu cu mâna, îi zâmbi larg, apoi începu să se târguiască cu mai-marele omercilor. La un moment dat, se pare că s-au înţeles, deoarece Telo se întoarse în navă, iar băştinaşii s-au înhămat la cuşcă şi au tractat-o până au ajuns la un fel de camion.

Şi astfel Damo Leneşul fu vândut grădinii zoologice din Bizarazab şi, întrucât omercii nu văzuseră până atunci un cioflar, deveni principala atracţie de pe planetă. Precum îi promisese Telo, avea mâncare şi băutură din belşug, başca un cuib căptuşit cu maltexul cel mai fin.

- Morala, îi transmise alenoidianul prin radio înainte de a decola, este că fiecare pasăre pe limba ei piere. Să rămâi sănătos şi să te rogi să mă întorc cu bine, că mă duc să-ţi caut o soaţă.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Asociaţia „H. G. Wells" Timişoara
Redactor: Duşan Baiski
http://http://www.hgwells.ro/

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Ţesătorul
Redactor: Florin Pîtea
http://www.amaltea.ro/tesatorul
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Fantasy Special
Redactor: Vlad Frăţilă
http://fantasy.lx.ro/

Literatura şi artele imaginarului
Redactor: Marian Coman
http://www.imaginar.tk/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro/

Net SF
Redactor: Cătălin Sandu
http://www.netsf.org/

Noesis
http://www.noesis.ro

Pagina cronicarului
Redactor: Dan Rădulescu
http://www.rapax.ro/cronicar/index.php

Pagina personală Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personală Dan Marius Sabău
http://www.dan-marius.ro/

Pagina personală Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

SFera
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sferaonline.ro





ARHIVA ON-LINE


Pro-Scris nr. 01
(17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 02
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 03-04
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 05-06
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 07-08
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 09-10
(20.11.2001 - 03.03.2002)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03.2004 - 27.06.2004)

Pro-Scris 2 / 2004 (nr. 27-28)
(28.06 - 16.10.2004)

Pro-Scris 3 / 2004 (nr. 29-30)
(17.10 - 19.12.2004)

Pro-Scris 4 / 2004 (nr. 31-32)
(20.12.2004 - 19.03.2005)

Pro-Scris 1 / 2005 (nr. 33-34)
(20.04.2005 - 30.06.2005)

Pro-Scris 2 / 2005 (nr. 35-36)
(01.07.2005 - 15.01.2006)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Anghel, Dimitrie - Murmurul fântânei (Va urma 27-28)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Barthes Roland - Nautilus şi „Corabia beată" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Bálint, Tibor - Cum s-au împăcat cele două clase (Pro-Ton 29-30)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Mihaela - În umbra zilelor: Despre creioane (Pro-Puneri 31-32)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bufnilă, Ovidiu - Literatura sau Ficţiunea (Pro-Puneri 29-30)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Bugariu, Voicu - Împlinirea unui scriitor (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Bugariu, Voicu - O bună carte demodată (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Cassian, Nina - Capcana (Va urma 35-36)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Înfiinţarea lumilor secunde (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Paradigme literare ale utopiei (Pro-Poziţii 33-34)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Între aici şi altundeva. Fascinaţia unei Alte Lumi (Pro-Poziţii 35-36)
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela - Valar (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Colin, Vladimir - Castelul din Carpaţi, azi (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 1 (Pro-Puneri 35-36)
Constantinescu, Cătălin - Modelul antiutopiei ştiinţifice: Aldous Huxley 2 (Pro-Puneri 37-40)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Cozmiuc, Constantin - Elemente fantastice în poezia lui Damian Ureche (Pro-Poziţii 29-30)
Cozmiuc, Constantin - Alegorie cu fluturi şi cristalide (Pro-Ton 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Iluzia formelor şi forma iluziilor (Pro-Puneri 31-32)
Cozmiuc, Constantin - Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? (Pro-Puneri 33-34)
Cozmiuc, Constantin - Jules Verne între ştiinţă şi fantezie (Pro-File 33-34)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Dulvac, Horia - Resurse mitologice ale anticipaţiei (Pro-Puneri 29-30)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 1 (Pro-Puneri 35-36)
Dulvac, Horia - Imaginar politic, expresie şi putere 2 (Pro-Puneri 37-40)
Eliade, Mircea - O călătorie spre centrul pământului (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Florea, Sandu - Kumango 13-16 (Pro-Eminenţe 27-28)
Florea, Sandu - Kumango 17-19 (Pro-Eminenţe 29-30)
Florea, Sandu - Kumango 20-22 (Pro-Eminenţe 31-32)
Galben, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Gherasim, Constantin - Sărac şi singur, scriitorul Alex Ungureanu a trecut "Marele prag" (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Grămescu, Mihail - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi, Simone - Impotriva urii (Pro-File 31-32)
Györfi, Simone - Gergő şi cuşca-de-vise (Pro-File 33-34)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi, Simone - Halloween, ardeleneşte (Pro-Ton 35-36)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Două paloşe (Pro-Ton 27-28)
Györfi-Deák, György - Farmecul derutei (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - O apocalipsă rezolvată (Pro-Poziţii 27-28)
Györfi-Deák, György - Pre-Lucrare (Pro-Test 27-28)
Györfi-Deák, György - Prima monografie critică Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Quenta Raopublisillion (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Györfi-Deák, György - Supravieţuirea lui Kennedy (Pro-File 27-28)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: O salcie năbădăioasă (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Györfi-Deák, György - Bunica distopiilor (Pro-Puneri 29-30)
Györfi-Deák, György - De la fabulă la space-opera (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Ea, roboata (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - O machiaveliadă cosmică (Pro-Poziţii 29-30)
Györfi-Deák, György - Pre-Simţire (Pro-Test 29-30)
Györfi-Deák, György - Robotniţa hollywoodiană (Pro-File 29-30)
Györfi-Deák, György - Va fi fost odată (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 1 (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Noi tărâmuri alb-albastre (Pro-Poziţii 31-32)
Györfi-Deák, György - Neliniştiţii „împroşcători" de cerneală (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Györfi-Deák, György - Pre-Poziţie (Pro-Test 31-32)
Györfi-Deák, György - Păstorii copacilor 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Codul Opriţă (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 33-34)
Györfi-Deák, György - Pre-Caritate (Pro-Test 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de îndoială (Pro-Poziţii 33-34)
Györfi-Deák, György - Trei texte sacre (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák, György - Dincolo de clepsidră (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Györfi-Deák György - SFera şi artele magice (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák György - Autografe craiovene (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák György - O utopologie literară (Pro-Poziţii 35-36)
Györfi-Deák, György - Un tărâm de explorat: Borderlands (Pro-File 35-36)
Györfi-Deák, György - Pre-Luare (Pro-Test 35-36)
Györfi-Deák, György - Teologie şi Tolkien (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Un studiu în albastru (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile găsite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Györfi-Deák, György - Confuzii verniene (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Györfi-Deák, György - Autograf MJM (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Pre-Stanţă (Pro-Test 37-40)
Györfi-Deák, György - Fabulă (Pro-Ton 37-40)
Györfi-Deák, György - Colocviu SF la Budapesta (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Helion (Pro-File 37-40)
Györfi-Deák, György - Înşelători şi înşelătorii (Pro-Poziţii 37-40)
Györfi-Deák, György - Elfi (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Sfertul şi întregul (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât carbonul (Pro-Eminenţe Jules Verne 37-40)
Györfi-Deák, György - Lista cu greşelile descoperite în ediţiile Tolkien româneşti (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Hăulică, Michael - Mirări, veşti bune, gelozii (Pro-Gresii 35-36)
Hobana, Ion - Trei simboluri ale anticipaţiei clasice: Robur, „Albatrosul", „Groaza" (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Viziune (Pro-Test 27-28)
Ionescu, Cătălin - Smallville versus Metropolis (Pro-File 27-28)
Ionescu, Cătălin - Despre un altfel de circ (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Moştenirea lui Asimov (Pro-File 29-30)
Ionescu, Cătălin - Chris Reeve (1952 - 2004): Superman, Supererou (Pro-File 31-32)
Ionescu, Cătălin - Pre-Texte & Con-Texte: Teoria conspiraţiei revizitată (Pro-Test 31-32)
Ionescu, Cătălin - Evadarea (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ionescu, Cătălin - Pre-Cădere : Star Wars 3 sau câteva decenii de copilărie (Pro-Test 35-36)
Ionescu, Cătălin - Insuportabila frivolitate a prestanţei profesioniste (Pro-Gresii 35-36)
Ionescu, Cătălin - CPSF: O jumătate de veac (Pro-File 37-40)
Ionescu, Cătălin - Pre-Car: Epitaf pentru cyberpunk (Pro-Test 37-40)
Ionescu, Cătălin - Centrul Labirintului (Pro-Eminenţe Cornel Robu 37-40)
Ionescu, Cătălin - Fascinaţia Stargate (Pro-File 37-40)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iovănel, Mircea - În care autorul se râde... (Pro-Poziţii 29-30) Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lazu Robert - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien (Pro-Eminenţe 27-28)
Lazu, Robert - Un personaj de basm: Aragorn (Pro-Eminenţe 29-30)
Lazu, Robert - Arborebărbos (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Pledoarie pentru basmul modern (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Elrond şi Elros (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Lazu, Robert - Dialoguri despre lumea lui Tolkien (Pro-Gresii 35-36)
Lazu, Robert - Întoarcerea dragonului rătăcitor (Pro-Gresii 37-40)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Marius, Dan - Lupul (Pro-Ton 31-32)
Marius, Dan - Misiunea scriitorului SF (Pro-puneri 31-32)
Martin, Victor - Elogiul muncii de partid (Pro-Ton 29-30)
Martin, Victor - Timpul (Va urma 29-30)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Merişca, Lucian - Ultima greşeală (Pro-Ton 27-28)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Nicolaev, Marina - Alexandru (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Pro-Poziţii 27-28)
Opriţă, Mircea - De la fulguraţia simbolică la substanţă (Pro-Poziţii 29-30)
Opriţă, Mircea - Un basm galactic (Pro-poziţii 31-32)
Opriţă, Mircea - Sergiu Someşan (Pro-Eminenţe Sergiu Someşan 31-32)
Opriţă, Mircea - O antologie în doi timpi (Pro-poziţii 33-34)
Opriţă, Mircea - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Opriţă, Mircea - Un tratat despre SF (Pro-Eminenţe Cornel Robu 35-36)
Opriţă, Mircea - Eternul Jules Verne (Pro-Eminenţe Jules Verne 35-36)
Opriţă, Mircea - Florin Manolescu (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Poziţii 37-40)
Paligora, Constantina - Epitaf pentru un prieten (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Philippide, Alexandru - Schiţă pentru autoportret (va urma 31-32)
Pienescu, Doina - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Pîrligras, Viorel - Lumea lui Tolkien, aşa cum e (Pro-Gresii 35-36)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Popescu, Dan - Foto-ghicitoare (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt către Scriitori 2001 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Premiile SIGMA Ediţiile 2001-2002 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anii 2000-2004 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2002 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2003 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2004 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cărţile F & SF apărute în anul 2005 eligibile (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Cuvînt de re-venire (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Propuneri pentru Premiile de Excelenţă (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - Regulament Premiile SIGMA 2005 (Pro-File 35-36)
Popescu, Dan - In memoriam Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Alexandru Ungureanu 35-36)
Propp, V. I. - Morfologia basmului (Pro-Eminenţe 29-30)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Radu, Liviu - Despre moarte, cu amuzament (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Încă o lume cyberpunk (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Pătimiri în serial (Pro-Poziţii 27-28)
Radu, Liviu - Şansa autorilor români (Pro-Puneri 27-28)
Radu, Liviu - O trilogie probabilistică din doar două părţi (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Un horror cu extratereştri (Pro-Poziţii 29-30)
Radu, Liviu - Aventuri cosmice şi discriminare (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Dumnezeu ne priveşte cu coada ochiului (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Un paradox temporal nu prea paradoxal (Pro-Poziţii 31-32)
Radu, Liviu - Neînţelese sunt căile domnului (Pro-Poziţii 33-34)
Radu, Liviu - Literatură popular-elitistă (Pro-Poziţii 35-36)
Radu, Liviu - Cărămizi (Pro-Poziţii 37-40)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 1: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 2: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 3: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 4: Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 5: Opera nu are autor, autorul nu există (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor 6: Cine-a scris operele lui Shakespeare? (Pro-Poziţii 27-28)
Robu, Cornel - Alexandru Ungureanu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 1 (Pro-Puneri 35-36)
Robu, Cornel - Paradoxurile timpului în science-fiction 2 (Pro-Puneri 37-40)
Romila, Adrian G. - Lumea lui J. R. R. Tolkien, în câteva pagini (Pro-Eminenţe Tolkien 29-30)
Rusz, Lívia - Prezentare (Pro-Eminenţe 27-28)
Rusz, Lívia - Ilustraţii la "O poveste cu un hobbit" (The Hobbit) (Pro-Eminenţe Tolkien 27-28)
Săsărman, Gheorghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Gheorghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Gheorghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Gheorghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Secheşan, Gheorghe - Asumarea lumii interioare (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Ceara pierdută (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Oviraptorul (Pro-Ton 27-28)
Someşan, Sergiu - Întâlnire cu Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Să n-o săruţi pe Isabel (Pro-Ton 29-30)
Someşan, Sergiu - Poiana îngerilor (Pro-Ton 31-32)
Someşan, Sergiu - Merele Evei (Pro-Ton 33-34)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Dincolo de Marele Prag (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Tamaş, Cristian - Apariţii editoriale SF şi F 2005 (Pro-File 37-40)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - George Orwell şi eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun (Pro-Eminenţe Tolkien 31-32)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 2 (Pro-Eminenţe Tolkien 33-34)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 3 (Pro-Eminenţe Tolkien 35-36)
Tolkien, J. R. R. - Scrisori de Crăciun 4 (Pro-Eminenţe Tolkien 37-40)
Ungureanu, Alexandru - Dicţionarul SF (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Cei dintr-o lacrimă (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Alexandru - Norocosul (Pro-Ton 33-34)
Ungureanu, Dănuţ - Sandu (Pro-Eminenţe Al. Ungureanu 33-34)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Vighi, Daniel - Literatura S.F. (Pro-Eminenţe Florin Manolescu 37-40)
Voiculescu, Vasile - Arhitectul (Va urma 37-40)
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)
Wass, Albert - Apa trece, pietrele rămân (Pro-Ton 33-34)





PRO-NUME





LISTA NEAGRĂ A COLABORATORILOR REVISTEI PRO-SCRIS:
("Prietenii stiu de ce")

Lista neagră a colaboratorilor revistei Pro-Scris:
(Prietenii stiu de ce)

rEAliZaTORi:

Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr-şeF
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr


aU CoLAboRaT:

Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi
Cătălin Constantinescu
Horia Dulvac
Simone Györfi
Robert Lazu
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Cornel Robu
Cristian Tamaş





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA?


Zămislitor de spaţii vii în care
Subjug văzduhul şi-ntre stâlpi îi leg,
Cât cotropesc azur pe-atât mai tare
Cu piatra şi pământul mă-nţeleg.

În golul pur pun limite şi-ncheg,
Volumul sacru, sâmbur de altare,
Şi bizui soclul veacului întreg
Pe-un joc de nesfârşire şi hotare.

Nu-i pui de munte, soră de colină,
Ci cuget zvelt de umbră şi lumină.
Sub ochii vremii răi şi pânditori

Un adăpost la tot ce-avem mai trainic,
Copii şi zei. Pe visul nostru tainic
Tavanul, cer domestic fără nori.


(Vasile Voiculescu - Arhitectul)


Din volumul:
Vasile Voiculescu - Poezii
Editura Minerva, Bucureşti, 1983, vol.II, p. 46.