Pro-Scris 3 (9-10) / 20 noiembrie 2001 (text only)

Noutăţi - ianuarie 2002
adresă nouă / mail nou
(http://proscris.port5.com)
proscris@mail.portland.co.uk)
arhive download-abile
   
Arhiva on-line
număr curent din perioada
20.11.2001 - 03.03.2002





PRO-DOMO
Cuprinsul in extenso

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Mileniul SF-ului

PRO-TEZE
Principiile teoretice

PRO-EMINENŢE
 * Doru Davidovici
     Györfi-Deák Elisabeta - Dincolo de orizont
 * I. C. Vissarion
     Victor Crăciun - Tabel cronologic
     Tudor Arghezi - I. C. Vissarion
     Constantin Cozmiuc - Totul e posibil
     Eugen Lovinescu - Sămănătorismul muntean: I. C. Vissarion
     Florin Manolescu - Basmul S. F.
     Mircea Opriţă - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“
 * Interviuri
     Cătălin Ionescu - Vorbe cu Liviu Radu
     Cătălin Ionescu - Vorbe cu Sorin Sârbulescu

PRO-GRESII
Györfi-Deák György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară
Cornel Robu - Apocalips SF: Imaginarea dezastrului
Cornel Robu - Apocalips SF: Estetica dezastrului
Cornel Robu - Science-fiction şi istorie contrafactuală (partea II)
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (5): Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine
Constantin Cozmiuc - Anticipaţia pentru copii
Mircea Cărbunaru - Despre imaginaţie şi evaziune

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi
Györfi-Deák György - Ortodoxia salvează etnografia
Liviu Radu - Lem, într-o postură inedită
Liviu Radu - Un vampir metafizic
Liviu Radu - Din nou în lumea săptămânii fragmentate
Ovidiu Bufnilă - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului
Ovidiu Bufnilă - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo
Ovidiu Bufnilă - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de Burlesca Science Fiction de rangul I
Ovidiu Bufnilă - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet
Ovidiu Bufnilă - Scriitorul sf inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor

PRO-PUNERI
Cătălin Ionescu - „Fugărind“ televizorul
Cătălin Ionescu - Foşnind din hârtie

PRO-GRAM
Eurocon 2001 (documente oficiale)
Ovidiu Bufnilă - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vajnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups
Cătălin Ionescu - Eşecul Eurocon 2001

PRO-PORŢIE
Arhiva on-line
Index on-line
Link-uri alese

PRO-NUME
Lista neagră...

PRO-SCRIS
Va urma...





PRO-DOMO





CUPRINSUL IN EXTENSO


     Paradisul prostului este infernul înţeleptului, este citatul din clericul englez Thomas Fuller. Şi acest citat, atât de actual astăzi, din nefericire, are o vechime de peste 350 de ani! Oare într-adevăr, în lumea asta mai există lucruri noi?...
     În acest semiton puţin optimist se deschide şi noua ediţie Pro-Scris de la sfârşitul anului 2001. Citorii noi îşi pot face o impresie a ceea ce este şi ceea ce se vrea Pro-Scris în capitolul Pro-Teze, despre principiile teoretice ale acestui site - ei, acest site are principii!...
     Cum era de aşteptat, în editorialul său din capitolul Pro-Test, Cătălin Ionescu aruncă o privire rapidă asupra a ceea ce el numeşte Mileniul SF-ului.
     Capitolul Pro-Eminenţe este structurat în 3 subcapitole:
     Primul este un material descoperit de editor în „Limes“, revista trimestrială de cultură a Sălajului din anul 1999, dedicat memoriei lui Doru Davidovici. Articolul este semnat de Györfi-Deák Elisabeta şi în colectivul de redacţie al revistei întâlnim numele lui Györfi-Deák György.
     Nu întâmplător am amintim numele lui Gyury, pentru că el este cel căruia îi datorăm cea mai consistentă parte a capitolului Pro-Eminenţe, dedicat lui I.C. Vissarion, de la a cărui moarte s-au împlinit, în 5 noiembrie, 50 de ani. În dosarul Vissarion, puteţi citi o Cronologie şi materiale despre Vissarion semnate de Tudor Arghezi, Constantin Cozmiuc, Eugen Lovinescu, Florin Manolescu şi Mircea Opriţă.
     Capitolul Pro-Eminenţe nu se opreşte însă aici. În ultima sa parte puteţi citi 2 interviuri în exclusivitate pentru Pro-Scris cu Liviu Radu şi Sorin Sârbulescu. Dacă Liviu Radu este un nume binecunoscut iubitorilor români de sf, trebuie să vă reamintim că Sorin Sârbulescu este editorul site-ului Pagini SF în Seattle şi care şi-a format deja o mentalitate americană care, veţi vedea, este destul de deosebită de mentalitatea noastră. Per total însă, în ciuda unor puncte de vedere divergente, este fascinant să descoperim cum pasiunea pentru science fiction poate lega nume şi destine atât de deosebite... Şi aceasta în sine este o lecţie la care ar merita să mai medităm cu toţii, când şi când...
     Urmează capitolul Pro-Gresii, cu un sumar la fel de bogat.
     Neobositul Györfi-Deák György ne propune un material intitulat Traducerile, o formă subtilă de critică, la care a anexat şi o listă cu povestiri sf româneşti traduse în limba maghiară pe internet. Ceea ce, nu obosim să reafirmăm de fiecare dată, înseamnă mai mult pentru sf-ul şi cultura românească, decât toate vorbele goale ale propagandiştilor de doi bani şi cu Eurocoanele lor cu tot...
     Cornel Robu ne propune de astă dată nu mai puţin de trei materiale: Imaginarea dezastrului şi Estetica dezastrului, materiale grupate sub genericul Apocalips SF, precum şi partea a doua a studiului de mare respiraţie despre Istoria contrafactuală (vă reamintim că prima parte a acestui studiu a apărut în ediţia trecută, 7-8, a revistei noastre, urmând ca ultima parte să apară în Pro-Scris-ul viitor). Fără alte comentarii.
     Liviu Radu a ajuns şi el cu pro-gresiile sale despre Paralele între lumi paralele la episodul 5: thriller-ul şi sf-ul. Un Liviu Radu care, ca de obicei, nu trebuie ratat...
     Györfi-Deák György a săpat în colecţia sa din Bilioteca Nova şi a dezgropat un interesant articol semnat de Constantin Cozmiuc, intitulat Anticipaţia pentru copii.
     Încheie capitolul de Pro-Gresii Mircea Cărbunaru, cu un articol preluat din fosta Fantasya, Despre imaginaţie şi evaziune. Păcat încă o dată pentru pierderea Fantasya...
     Deschiderea Pro-Poziţiilor o face Voicu Bugariu cu clasicele sale Fragmente critice ajunse acum la partea a 5-a.
     Continuă Györfi-Deák György cu un extrem de interesant eseu intitulat Ortoxia salvează etnografia.
     Liviu Radu ne oferă trei pro-poziţii, despre trei apariţii editoriale: Rebelul din Dayworld de Philip Jose Farmer, Catarul de Stanislaw Lem şi Diavolul Memnoch de Anne Rice.
     Plin de vervă este şi Ovidu Bufnilă mare iubitor de Pro-Poziţii. Ovidiu ne propune un set de materiale inedite şi foarte acide la adresa science fiction-ului românesc de o anume factură... Vă recomandăm călduros deci, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction de rangul I, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor. Mai este nevoie de alte comentarii pe marginea acestor materiale pline de atâţia megawaţi?!
     Şi, pentru a mai calma lucrurile, Cătălin Ionescu ne povesteşte ceva despre Democrata dictatură a incompetenţilor.
     Cătălin Ionescu se ocupă, ca de obicei, şi de capitolul Pro-Puneri, ce cuprinde 2 părţi: „Fugărind“ televizorul şi Foşnind din hârtie.
     În acest număr editorul este hotărât să-şi încheie socotelile cu capitolul Pro-Gram, dedicat a ceea ce era numit OSR 2001, Odiseea Spaţială Românească 2001, adică Euroconul. Este publicat integral materialul textul oficial emis către presă de organizatorii Eurocon - un material pe care NU vi-l recomandăm dacât dacă staţi foarte bine cu nervii. Sunt alăturate alte două materiale, semnate de Ovidiu Bufnilă, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi camarazi, vajnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, precum şi de Cătălin Ionescu, Eşecul Eurocon 2001.
     În cadrul capitolului Pro-Porţie puteţi consulta numerele vechi din Pro-Scris on-line (la Arhiva on-line), un index complet de autori prezenţi în toate numerele webzin-ului Pro-Scris, inclusiv autorii din numărul curent (Index autori on-line - dar atenţie, acesta este cel mai mare material din Pro-Scris, încărcarea acestuia pe o conexiune de internet mai slabă vă va face să pierdeţi puţin timp pentru a-l vizualiza complet) şi, nu în ultimul rând, un set de link-uri alese de Pro-Scris (mai ales că lista din numărul trecut a fost tratată cam simplist...).
     Şi am ajuns astfel foarte aproape de sfârşitul ediţiei 9-10 din Pro-Scris. Mai puteţi citi, în capitolul Pro-Nume, lista neagră a realizatorilor (destul de schimbată faţă de numerele anterioare) şi, la final, Pro-Scris va urma, ultimul capitol pe care vă invităm pe dv. să-l descoperiţi.


Dar, nu în ultimul rând, Pro-Scris urează cititorilor, colaboratorilor, prietenilor şi adversarilor săi un tradiţional :
Sărbători Fericite!
     Să ne revedem sănătoşi pe net, în 2002!...





PRO-TEST





Editorial 9-10

MILENIUL SF-ULUI


Cătălin Ionescu


     Părerile pro şi contra ale datei de începere a noului mileniu au fost curmate brusc, odată cu viaţa mai multor mii de oameni. Noul mileniu a început aşadar la 11 septembrie 2001, odată cu atentatele teroriste din Statele Unite. Şi faimoasele spuse ale lui André Malraux s-au dovedit a fi mai profetice decât şi-ar fi închipuit cineva: secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Malraux a uitat doar să precizeze despre ce religie este vorba...
     Dar avem de-a face, într-adevăr, cu un război religios? Oficialii americani au negat cu vehemenţă, de nenumărate ori. Totuşi lumea arabă este altfel. Frustările şi antipatiile de aici, decantate sute de ani de soarele nemilos al deşerturilor, par a avea o vitalitate genetică incredibilă. Cum altfel se poate exprima ura din cele mai negre străfunduri de care au fost capabili nişte terorişti sinucigaşi şi ucigaşi, crescuţi şi educaţi în occident? Cum altfel se pot explica exploziile de bucurie ale unor mulţimi la auzul veştii că Turnurile gemene s-au prăbuşit?
     Şi dacă realitatea a întrecut, cu mult, fantezia, trebuie să recunoaştem, în aceeaşi măsură, că nu am văzut încă nimic. La momentul când scriu aceste rânduri se vorbeşte cu insistenţă de altă ameninţare teroristă, războiul biologic şi bacteriologic. „Moda“ de care vorbeam se numeşte acum anthrax. O lungă listă de alte nume sunt însă în aşteptare...
     Cert, la ora actuală, este un singur lucru: lumea s-a schimbat într-un chip care i-a lăsat fără replică chiar pe cei a căror datorie era să prevadă imprevizibilul. Zeii invulnerabilităţii, ai prosperităţii şi ai lipsei de griji au căzut din cerurile lor. Şi, din nefericire, nu a existat nici un Superman, nici un Frank Parker care să dea timpul înapoi, nici un brav poliţist sau membru al trupelor speciale care să dejoace, în ultima secundă, planurile de deturnare a avioanelor şi să salveze civilii inocenţi. Nu ştiu cât preţ pun americanii pe eroii din filme, dar eu unul m-am simţit, într-un anume fel, trădat de obiectul pasiunii mele, science fiction-ul...
     Noroc însă că spiritul sefist din mine a primit un ajutor neaşteptat exact de unde nu se aştepta nimeni: din declaraţiile oficialilor români. Cineva, nu are importanţă cine, a declarat, spre marea mea bucurie, că „România este pregătită să facă faţă unui atac biologic“. Sigur că da. Ba, aş îndrăzni să spun eu, România este pregătită chiar de pe vremea lui Burebista. Pentru că, la urma urmei, cine moare, moare, asta este, nu-i aşa, una din regulile nescrise ale tranziţiei noastre de două milenii încheiate....
     Deci, nu disperaţi, sefişti din toate ţările, ci uniţi-vă! În lumea asta sunt mai mulţi bin Laden-i decât s-ar crede la prima vedere - ba despre unele „clone“ vom discuta şi noi, în ediţia de faţă... Strângeţi rândurile şi păşiţi, cu grijă, în noul mileniu al unei lumi din ce în ce mai ireale...


22 octombrie 2001





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

     Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://www.proscris.f2s.com

     S-a renunţat, sperăm doar temporar, la posibilitatea de download şi căutăm o modalitate mai facilă de a face acest lucru. Totuşi dacă doriţi o copie off-line a revistei Pro-Scris (oricare număr) cereţi acest lucru la adresa de mail şi veţi primi arhiva dorită în scurt timp.

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet“ (arhiva completă obţinută la cerere), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@f2s.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

© 2000 - 2001
Editorul





PRO-EMINENŢE: Doru Davidovici





DINCOLO DE ORIZONT

Györfi-Deák Elisabeta


Cred că fiecare păstrează în suflet file dintr-o bibliotecă aparte, plină de nostalgie: cea a adolescenţei, anotimpul de graţie al căutării eului, al idealului demn de urmat, al Eroului... Mi-e teamă că pentru mine borna kilometrul-zero poartă numele lui Doru Davidovici, pilotul literat despre care se spunea că zbura cu MIG-ul său pe sub podul de la Cernavodă, ofiţerul de aviaţie care-şi purta „aripile de argint“ pe umeri pendulând între celula de alarmă şi coala albă de hârtie, introvertit şi tăcut în viaţa de toate zilele pentru a-şi dezlănţui imaginaţia şi setea de aer în scris...
   Neglijat de confraţii „literaţi“, poate din cauza conglomeratului de termeni tehnici, D.D. n-a apucat să fie considerat „scriitor în toată regula“. Cea Albastră l-a chemat mult prea devreme, într-o zi de prier (20 aprilie 1989), înainte de a împlini 44 de ani, proiectându-l pentru totdeauna dincolo de orizont pe cel care afirmase în 1983: „ştii... nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ“ (Aripi de argint, p.14) Tot atunci se pare că a avut şi viziunea saltului în infinit: „Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“ (id, p. 146)

     Între aceste repere s-a desfăşurat însă o viaţă plină de satisfacţii pe plan profesional: avansarea în grad, îndeplinirea datoriei de a veghea „peticul de cer“ sub care s-a născut (şi nu există volum de Davidovici din care să nu răzbată un sentiment profund de patriotism, cuvânt al cărui înţeles din păcate a fost terfelit în fel şi chip în ultimele decenii) şi nu în ultimul rând zborul pe avioanele cele mai performante ale momentului... („Atât doar, că toţi eram cu ochii la drapel. La cerul acela mititel de mătase. La razele aurii, care se adunau în centrul cerului de mătase. Am strâns în pumni, până la durere, aripile vulturului de argint prins de buzunarul din stânga al vestonului. Si simţeam că noi fluturăm în vârful catargului din aluminiu.“ - id., pag.253)
     Viaţa de familie,dacă a existat, a fost inconştient şi pudic protejată de ochiul vigilent şi curios al cititorului. Câteva cuvinte scăpate ici-colo, despre părinţi iubitor-îngrijoraţi („...după ce i-am anunţat că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau - în treacăt şi absolut întâmplător - prinosul fără miros al dragostei lor părinteşti: Ia, distrează-te... Distrează-te cât mai ai timp, tălmăceam în privirile lor îngrijorate.“ - Intrarea actorilor, p. 5); despre o nevastă modern-înţelegătoare („Priveam când şi când la nevastă-mea, Agnes stătea în poziţia ei obişnuită, pisicoasă, şi se uita drept înainte. Nici nu clipea, parcă ne-am fi despărţit ieri, era mai inaccesibilă ca o prinţesă siameză... Nu aveam secrete unul faţă de celălalt“ - Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, p. 46.); despre un puşti, Ştefănuc („La o săptămână după ce venise, Agnes adusese puştiul de la Bucureşti, de la părinţii mei“ -id., p. 53, sau: „...fi-meu se afla cu noi în cameră, manevrând un fel de platformă încărcată vârf cu jucării şi cuburi. La cei doi ani şi jumătate ai lui cunoştea bine semnificaţia noţiunii de fraier, părea însă nedumerit că şi altcineva, în afară de el, poate primi acest calificativ... Tăticule, chiar eşti fraier? s-a interesat, atent la manevrarea platformei, care se agăţase cu o roată de canatul uşii şi ameninţa să se răstoarne. Mă grăbeam, dar nu vroiam să las băiatul fără răspuns: Măi Fane - am zis - e necesar  ca tu să crezi despre mine că sunt alfa şi omega şi chiar să mă venerezi un pic. Dar în acelaşi timp, e necesar să ştii că nimeni nu scapă momentul să se lase dus de nas de sine însuşi“ - id., p. 75, sau tot romanul pentru copii Insula nevăzută).
     Prietenii, în schimb, sunt personaje ubicue. Colonelul, îndrumător de zbor şi şef peste „celula de alarmă“, un Ion, un Florică, un Ţuţu Acăr, un Veteran, apoi cei „de suflet“: Dan Sîrbu şi Mike, salvamontişti la Poiana Braşov şi, în special, Chioru, coleg şi prieten, omniprezent în scrierile lui D.D., atât de viu încât depăşeşte paginile cărţilor... („A doua oară în seara asta urcă ceva cald, aproape uitat, credinţa, credinţa simplă şi bună - atât - pentru prietenul meu ameninţător, Chioru cel dur, surprins nepregătit de întorsăturile ciudate ale soartei, răsucit în el şi scos brusc, prea brusc - la iveală, crud, neacoperit, nepregătit pentru a fi privit de ochi străini“ - Celula de alarmă, p. 202). Şi mai e, cu totul şi cu totul aparte, figura credincioasă a cockerului auriu, „Tomaso von Minihoff de Saint-Hubert pre numele său întreg“ (V de la victorie, p. 128), care face uitată bariera dintre om şi animal... („exact asta e, ..., când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.“ - Ridică-te şi mergi, p. 30)
     Mai e credinţa fermă că „cineva, undeva, ne iubeşte“ („...ce cuprinde cartea este părerea mea - în privinţa fenomenului OZN - înţelegând prin aceasta exact posibilitatea unui adevăr care să contravină acestei păreri. Şi la care aş adera în momentul în care aş fi convins că acesta este, în sfârşit, adevărul. De aceea am scris la persoana întâi. Pentru că oricând e posibil să se întâmple lucrul acela. Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum.“ - Lumi galactice, p. 214)
     Mai e, desigur, părerea prietenilor despre omul D.D. („Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe Pământ. Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare. Doru a fost un zburător de clasă, care şi-a trecut o bună parte din timp în MIG-urile lui 21. Eu aş mai spune că Doru a fost un om de excepţie, care a simţit şi a căutat să pătrundă cu imaginaţia şi puterea de analiză a unui profesionist fenomene şi întâmplări destul de rar întâlnite şi oricum greu de imaginat... “ - D.D. Prunariu)
     Şi mai e, la urmă, dar nu în ultimul rând, crezul literar al scriitorului D.D., închis între coperţile romanelor sale: „Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi - dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ (Ridică-te şi mergi)
     Ar mai fi multe de spus, multe de adăugat. Dar eu ştiu că cei doi piloţi dragi sufletului meu - D.D. şi propriul meu unchi, pilot de vânătoare şi el, sunt acolo unde şi-au dorit să fie, dincolo de orizont, călărind norii în lumina răsăritului.

Györfi-Deák Elisabeta,
preluat din Limes, revistă de cultură trimestrială a Sălajului,
anul II, nr. 1-2 (5-6), Zalău, 1999
(imaginile sunt preluate din pagina memorială Doru Davidovici
http://www.aviatia.ro/dorudavidovici)





PRO-EMINENŢE: I. C. Vissarion





TABEL CRONOLOGIC

Victor Crăciun


1879 2 februarie, se naşte, la Costeştii din Vale, plasa Bolintinul, judeţul Dîmboviţa, Iancu Constantin Visarion, din părinţii Ilinca (fiica lui Sotir al logofătului Dumitru si al Leancăi) şi Constantin Visarion. Tatăl, grec de origine, făcea negustorie în Muntenia şi nu era căsătorit cu mama sa, fapt pentru care nici nu este trecut, la rubrica respectivă în Buletinul de naştere. Mai târziu, când a început să publice şi-a grafiat numele cu doi de s.)
     1883 Sunt înscrise în memorie primele amintiri, legate de mama sa, evocată astfel: „După socoteala ce-mi fac acum, trebuie să fi fost de trei ani şi jumătate. Mi-aduc aminte că mă aducea mama în braţe de la Titu. Era soare şi-mi era cald. La podul din Capul Plopului, era umbră şi răcoare. Acolo a stat cu mine jos să se odihnească. Mă aducea acasă la bunicu şi la bunica în Costeşti. Cum era faţa rnamei n-o ştiu. Ştiu însă că nu era oacheşă - dar încolo nu mai ştiu nimic. O voce duioasă pe care n-am mai întâlnit-o pe lume d-atunci, mi-a rămas în suflet: vocea mamei! Voce dulce ca a ei n-am mai auzit, cred“ (Lumea cealaltă).
     1886-1891 Urmează şcoala primară, terminând cinci clase. În legătură cu această perioadă va afirma: „Din clasele primare - singura cultură oficială ce mi-am apropiat-o - am ieşit îngrozit de şcoală. Pentru mine, dascălii, fie de la şcolile de stat, fie cei mari, de la cele de oraş, au trecut drept nişte chinuitori ai bieţilor copii. Pentru cărţile rnele mînzălite cu fel de fel de desemne după vedere, mâncam nenumărate bătăi. Pentru întrebările mele, totdeauna socotite de dascăl anapoda şi nenţelese, mâncam iarăşi multe suduieli; iar când stăruisem şi dădusem eu alte răspunsuri, fusesem şi pentru asta bătut. Cel mai scârbav şi cel mai nebun din toţi copiii tot eu mă arătam a fi în toate clasele. Aşa că eu fusesem primul la luptă şi la jocuri, primul la ceartă şi la bătaie, dar şi primul la răspunsuri“ (Lumea cealaltă).
     1892-1895 Pierzându-şi mama şi neprimind nici o îngrijire de la tatăl său, locuieşte la Titu şi la Bucuresti, unde bunicul îl aduce să înveţe meseria de cizmar. Fuge însă, de fiecare dată, pentru a ajunge, în sfârşit, la subprefectura şi la tribunalul din Titu unde devine copist. Are prilejul, în casa judecătorului din localitate, să cunoască unele opere din literatura română şi cea franceză, în special scrieri romantice, care-i însuflă idei de dreptate şi libertate.
     - În vara lui 1895, copilul cu faţa ovală, sfrijită, supt de muncă şi de nopţile de nesomn, îndrăzneşte să bată la uşile lui Delavrancea şi Vlahuţă care-l sfătuiesc să înveţe, să citească mai mult şi să scrie despre viaţa satului pe care o cunoştea cel mai bine.
     1896-1897 Este preocupat intens de probleme de matematică, fizică şi chimie; face experienţe căutând noi forţe de energie în sprijinul omului; crede că a descoperit motorul perpetuu; nu renunţă nici la literatură, având în manuscris mai multe lucrări care-şi aşteptau editorii.
     1898 Se căsătoreşte cu Gheorghina Nicolescu din Petreşti (n. 1885), rezultând zece copii: Elena (n. 1903), Voltaire (n. 1906), Garibaldi (n. 1908), Iulia (n. 1912), Benedict (n. 1914), Grigore (n. 1916), Alexandrina (n. 1918), Fiorenţa (n. 1920), Cornelia (n. 1925), Octavian (n. 1929).
     1899 Apare prima plachetă intitulată Draci şi strigoi - Legendele fantasmelor populare, cuprinzând mici naraţiuni despre credinţele ţăranilor în iele, zburători, strigoi, pricolici etc.
     1901 Funcţionează câteva luni ca notar al comunei Costeştii din Vale, apoi ca agent fiscal.
     1902 Daitorită activităţii sale, ia naştere în satul natal Societatea economico-filantropică şi cooperativă „Agricultorul“, menită să-i sprijine pe ţărani să-şi cumpere pământul de la boieri.
     - Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, pe care îl va evoca, în 1912, în revista „Raţiunea“.
     1903-1905 Fără a renunţa la muncile agricole - singurele care îi asigurau lui şi familiei existenţa - în timpul liber scrie, şi, totodată, începe să publice în special la ziarele şi revistele din Argeş, Teleorman şi Vâlcea, semnând I. C. Vissarion, I. Visarioneanu, I. Constantinescu.
     1906 Colaborează intens la „Gazeta ţăranilor“.
     - La 6 septembrie participă în Sala Oppler din Bucureşti la o întrunire a ţăranilor, ţinând un răsunător discurs.
     Îl cunoaşte pe I. Gh. Duca, de care îl va lega o strânsă prietenie.
     1907 „Am luat parte sufletească la Revoluţie.“ Socotit unul din premotorii răscoalei, este arestat, transportat la Tîrgovişte şi condamnat la moarte, întrucât, pe lângă rolul său agitatoric, prin versuri şi articole vehemente care chemau ţărănimea la luptă împotriva nedreptăţilor sociale, Vissarion „fabricase“, în modestul „laborator“ situat în casa bătrânească din Costeşti, fulmicoton şi nitroglicerină, cu care spera să-i sprijine pe răsculaţi. Scapă cu mare greutate la intervenţia lui I. Gh. Duca şi a prietenilor săi din Bucuresti.
     -Între 20 septembrie 1907 şi aprilie 1908 este agent sanitar de combatere de epidemii. Această experienţă de viaţă este consemnată în jurnalul Ce-a văzut doftorul Vintuză, păstrat în manuscris.
     1908 Scrie romanul Răsculaţii, cea dintâi lucrare de amploare despre Răscoala din 1907, realizată de pe poziţia ţăranilor nedreptăţiţi, din care publică doar mici fragmente, cel mai important, Epilogul Răscoalei, în „România muncitoare“, nr. 27-31, 1910.
     1909 Este scutit de armată printr-un Certificat de dispensă (din care rezultă că are înălţimea 1,64, părul castaniu, sprâncenele castanii, ochii căprii, fruntea potrivită, nasul potrivit, gura mică şi este de profesie muncitor). Motivul dispensei : „Se află ca unic nepot la un moş invalid... rămânând a fi chemat în timp de rezbel cu clasa căreia aparţine“ .
     - Spirit ieşit din comun prin capacitatea sa inventivă, dar negăsind sprijin moral şi material la nici o instituţie specializată din acel timp, îşi ia îndrăzneala şi îi scrie lui Thomas A. Edison. Secretarul particular al marelui inventator îi răspunde că Edison se ocupă, în continuare, de problemele electricităţii, dar nu şi de captarea energiei. Îndemnat, să intre în legătură cu dr. C. Istrati, acesta „Mi-a scris foarte respectuos patru scrisori, socotindu-mă, după scrisorile trimise, om serios cu care poţi sta de vorbă. Când însă m-a văzut ţărănoi jerpelit şi-a schimbat părerea si m-a dat în seama domnului Longinescu...“ Acesta „a plecat la Paris şi... n-am făcut nimic“ (Spovedanie scrâşnită).
     1910-1912 Colaborează la „România muncitoare“ şi la alte publicaţii democratice, ca „Raţiunea“.
     - Îi apare nuvela Mârlanii (1911), în Biblioteca „România muncitoare“, prefaţată de M. Gh. Bujor şi primită călduros de Iosif Nădejde care scria: „Cartea d-lui Vissarion ridică un colţ al perdelei în dosul căreia se petrece această tragedie. Înzestrată şi cu frumoase însuşiri literare, valoarea ei socială este nemăsurată.“ („Facla“, 27 mai 1913)
     - În 1911 scrie piesa faustică Visul grozav, rămasă în manuscris.
     - Tot în „Biblioteca «România muncitoare»“ publică, în 1912, nuvela Fără pâine, una din cele dintâi scrieri din literatura noastră dedicată solidarităţii muncitoreşti.
     - 10 ianuarie 1912 este data Brevetului „Aeroplan Vissarion nr. 1“, care-l înscrie printre primii inventatori români de helitoptere.
     - Îl cunoaşte pe Gala Galaction de care-l va lega o strânsă prietenie toată viaţa.
     1913 Pentru scurt timp este din nou agent sanitar, apoi e concentrat, pe teritoriul Bulgariei, la un spital de holerici.
     - Apare, în „Biblioteca literară «Germinal»“, la Biroul de editură, expediţie şi librărie „Cultura“, din Bucureşti, povestirea Nevestele lui Moş Dorogan. Un nou prieten, conjudeţeanul I. Al. Brătescu-Voineşti, îi scrie entuziasmat: „Am citit şi Nevestele lui moş Dorogan şi mi-a plăcut foarte mult. E minunată... Încă o dată, bravo! Din toată inima pentru Nevestele lui moş Dorogan care în cea mai mare parte e admirabilă!“
     Iar Gala Galaction :
     „M-am născut şi am crescut între ţărani. Vissarion, cu lumea lui de amintiri şi de experienţă de la sate şi din ogoare, din pădure şi din luncă, din cârciumă şi de la şezători, îmi readuce, ca nimeni altul dintre scriitorii noştri, subt ochi şi în inimă, lucruri de acum un sfert de veac. Acest nou povestitor al durerilor şi al traiului ţărănimii creşte şi va creşte pe zi ce trece în luare-aminte a celor ce vorbesc şi citesc limba românească.„ („Viaţa românească“, nr. 10-12, 1914)
     - Prin intermediul lui Gala Galaction îl cunoaşte pe Tudor Arghezi - alt prieten al său pentru întreaga viaţă.
      - La îndemnul lui Dik-Dicescu, un cunoscut militant socialist din epocă, N. D. Cocea citeşte Nevestele lui moş Dorogan. şi exclamă : „Bravo! Are talent! Se angajează. Să-l aduci la mine.“ Astfel devine redactor la „Rampa“ şi „Facla“.
     1914 Publică în special la „Flacăra“ şi „Viaţa românească“. La revista ieşeană este recomandat de Gala Galaction şi sprijinit de G. Ibrăileanu şi G. Topîrceanu, cu ambii purtând o interesantă corespondenţă în acea perioadă.
     - Realizează prima piesă de teatru despre viaţa ţăranilor români din epoca premergătoare Răscoalei din 1907: Copilul întunericului, cu evident caracter autobiografic. Lucrarea se păstrează în manuscris.
     - La 1 martie este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români.
     1915 Apare piesa Lupii, cea dintâi creaţie dramatică în care este evocată Răscoala din 1907.
     1916 Anul cu cel mai mare succes editorial. Publică trei volume de povestiri: Nevestele lui moş Dorogan (la bucata tipărită în broşură adăugându-se încă nouă povestiri), Florica şi alte nuvele şi Privighetoarea neagră. Nevestele lui moş Dorogan se deschide cu o scrisoare-prefaţă de I. Al. Brătescu-Voineşti.
     „În toate câte Vissarion scrie - remarca C. G. Costa-Foru în cronica despre Nevestele lui moş Dorogan şi Privighetoarea neagră - găsim adevăruri şi preţioase documente omeneşti şi sociale, presărate cu dialoguri pline de viaţă şi de realitate... Câte bucăţi, atâtea încîntătoare giuvaeruri literare pe care acest tânăr şi productiv scriitor le-a adunat în cele două volume ieşite în luna aceasta de sub tipar“ („Adevărul“, 4 ianuarie 1916).
     - Declanşarea primului război mondial îl găseşte angajat la Spitalul militar veterinar din Bucureşti, trecând apoi, cu sprijinul lui I. Gh. Duca, la Cenzura militară, unde erau concentraţi numeroşi scriitori, compozitori şi artişti plastici de seamă ai timpului, pe care îi cunoaşte îndeaproape: E. Lovinescu, M. Sadoveanu, Al. Mavrodi, G. Ranetti, C. Moldovanu, Ludovic Dauş, Chiru-Nanov, V. Demetrius, N. Pora, Octavian Goga, Traian Lalescu, J. Steriadi, N. Dărăscu, C. Ressu, Nona Otescu, T. Cuclin, C. Medrea şi alţii. Este evacuat cu întregul serviciu la Iaşi, dar de acolo, peste câteva zile, se reîntoarce în Muntenia ocupată de nemţi, pentru a avea grijă de familie.
     1916-1918 Scrie paginile de jurnal Sub călcâi din care publică primul volum. Cel de al doilea se păstrează în manuscris.
     1919 13 iunie. Printr-o scrisoare I. Negruzzi îi aduce la cunoştinţă că volumul Florica şi alte nuvele obţine Premiul „Adamachi“ al Academiei, pe anul 1918. Deîndată, Nicolae Iorga se grăbeşte să consemneze, aprobativ, evenimentul, în editorialul său din „Neamul românesc“ (nr. 123, 1919) : „La Academie s-a auzit miercuri şi recunoaşterea deplină a unui foarte mare talent. E acela al d-lui Vissarion. Cartea, lăudată de d. Brătescu-Voineşti, Florica, e într-adevăr ce s-a scris mai bun în povestirea românească de mai mulţi ani încoace. O nouă înfăţişare populară, şi totuşi de o extremă fineţe, a naturii noastre şi a fiinţei morale a poporului românesc... Şi scrisul însuşi al d-lui Vissarion, care aduce făgăduielile cele mai frumoase încă de la apariţia cărticelei sale despre Draci şi stafii [!], e unul din glasurile nouă, care se înmulţesc, când avem atâta nevoie de ele.“
     - Între 27 iulie şi 10 septembrie este mobilizat agent sanitar în lagărul de prizonieri de la Cotroceni.
     - După această dată, până la 23 februarie 1920, este învăţător în satul natal.
     1920 26 aprilie, devine membru al Asociaţiei Generale a Presei Române.
     - În toamnă este, pentru scurt timp, inspector şcolar.
     - Apar, la editura Cartea românească, două volume : Ber Căciulă şi Maria de altădată.
     1921 Apare romanul Petre Pârcălabul, reconstituind, fără selectarea întâmplărilor, un eveniment „de pomină“ petrecut la 1839.
     - Apare la Editura Cartea românească, volumul cu caracter autobiografic, Vrăjitoarea.
     1922 A treia ediţie din Nevestele lui moş Dorogan precum şi jurnalul Sub călcâi - note şi schiţe din timpul nemţilor, dedicat lui I. Gh. Duca.
     - Brevetează alte invenţii între care: Încălţămintea cu ventilaţie Vissarion, Văruitorul Vissarion, Bastonul-scaun Vissarion.
     1923 Reeditează volumul de povestiri Ber Căciulă (cel mai intens cerut în librării).
     1924 La 25 ianuarie este decorat pentru activitatea scriitoricească şi socială.
     - Apar Cântecele lui Iancu, plachetă de versuri, editată în regie proprie, şi care se deschide cu poezia devenită text de romanţă Maria neichii, Marie.
     - În colecţia „Pagini alese din scriitori români“ (nr. 180) editura Cartea românească îi publică trei povestiri sub titlul Izlaz ieftin.
     1925-1927 Părăseşte pentru un timp munca de creaţie şi se dedică unei invenţii ştiinţifice, Motorul Steluţa, descris mai târziu în revista sa „Steluţa“ (1932).
     - Apare cea de a doua ediţie din Florica şi alte proze, cu menţiunea pe copertă: „Operă premiată de Academia Română“.
     „Florica - scria în cronica sa Romulus Dianu - este una dintre acele cărţi care după lecturi dificile dă clipe odihnitoare, oferindu-ţi în acelaşi timp o proză curată, pagini frumoase, acţiune simplă, o limbă românească pitorească. Căci I. C. Vissarion nu e o falsă valoare si nici un mit literar.“ („Adevărul“, 23 februarie 1916)
     1928 Apare interesantul său basm ştiinţifico-fantastic Ber Căciulă Împărat.
     - În „Universul literar“ (XLIV, nr. 20), N. Davidescu îl recenzează elogios: „Scriitorul alege calea minunii stiinţifice. Ber Căciulă este astfel o formidabilă uzină de invenţii. Până la un punct ne aflăm pe linia clasică a lui Făt-Frumos. Vissarion a vrut să arate că spiritul omenesc aplecat la bine duce la fericirea totală a omenirii.“
     - Editura Cultura românească publică un nou volum de nuvele şi povestiri, Corvin..
     - Adună material şi începe lucrul la o scriere de amploare, Clasa celor care nu muncesc, rămasă, din păcate, neterminată.
     - 11 februarie. Viaţa literară, sub semnătura redactorului ei responsabil, I. Valerian, publică prima parte din Viaţa aventuroasă a unui povestitor român, care începe cu această descriere a lui I. C. Vissarion: „Cu părul în neglijente ondulări, cu mersul timid şi gânditor, d. I. C. Vissarion îşi poartă la oraş ochii iscoditori de veveriţă, acumulând instinctiv material pentru manuscrisele care aşteaptă editorul, în lada de la Costeştii din Vale. Ocupându-se cu acelaşi interes de fenomenele ştiinţifice ca şi de operele literare, dacă ar fi studiat putea ajunge un savant după cum a ajuns original scriitor.
     Este prototipul geniului popular. Opera cea mai interesantă a vieţii lui, pierdută în povestiri, nu a scris-o încă. Ar putea tot aşa de uşor să o aştearnă pe un chilim maestru lucrat sau într-o doină fluierată din frunză.
     Scriitorul a învins. Din ceilalţi au rămas doar diletanţi, care şi azi mai întârzie între flacoanele unui laborator de chimie şi instrumente de fizică.
     Cine se apropie de d. I. C. Vissarion simte în adinc înfiorându-l forţele latente ale poporului nostru, nepuse încă în valoare.“
     - În Critice, V, şi mai cuprinzător în Istonia literaturii române contemporane, IV, (Editura Ancora, 1929, p.190), E. Lovinescu dă pentru prima dată perspectiva istorico-literară a scriitorului: „Vissarion este cel mai expresiv povestitor de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea şi de a însufleţi printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile. Trei note respiră din fiinţa în acţiune a povestitorului: voiciunea, şiretenia şi erotismul. Cum găsim aceste note şi în ţăranii filelor scrise, am putea recunoaşte în ele trăsăturile specifice ale ţăranului muntean în deosebire de umorul şi resemnarea filozofică a ţăranului moldovean.“
     1929 La editura Cultura românească publică Lumea cealaltă - Ce mai este după ce murim, volum în care corelează viaţa cotidiană cu lumea viselor.
     - 17 septembrie. Începe colaborarea la Radiodifuziune prin conferinţa Legea solidarităţii speciei. Urmează peste treizeci de participări la programe, mai ales la Ora satului. Vorbele de duh spuse la microfon urmau să formeze volumul Povestiri şi snoave, care nu a mai aparut.
     1930 Preocupat, în continuare, de invenţii, îi trimite lui H. Ford proiectul unei semănători mecanice. Dar şi de la acesta, la 20 noiembrie, primeşte tot un răspuns negativ. Nu abdică de la încercările sale, deoarece: „Ţin la ţara asta în care pentru prima oară soarele şi-a îngropat razele în ochii mei. Ţin la fraţii ăştia ţărani, cu care m-am jucat, m-am înjurat şi m-am bătut, şi a căror viaţă simplă dar grea am trăit-o şi o trăiesc... Mi-e dragă faţa pământului de-aici, cu câmpiile ei, cu pădurile şi munţii ei. N-aş putea să trăiesc în altă ţară; aş muri de dorul locurilor de-aici“ (Spovedanie scrâşnită).
     1931 Pregăteşte pentru tipar volumul Întrunire politică, dar nu-şi găseşte editorul.
     1932 1 mai. Apare „Steluţa“, Revistă literară, ştiinţifică şi sociologică. Director: I. C. Vissarion. Cu excepţia lui Gala Galaction, Al. T. Stamatiad, şi a câtorva colaborări ale învăţătorilor din judeţele apropiate, revista este semnată aproape în întregime de Vissarion. Cu numărul dublu, 11-12, din martie-aprilie 1933 îşi încetează apariţia din lipsă de fonduri, aşa cum rezultă şi din următoarea însemnare de jurnal, a scriitorului, din 21 mai 1933: „Revista mea «Steluţa», prin care voiam să spui ceea ce socotesc că e adevărat şi drept, mi-e oprită de tipograf că n-am să-i răspund toată suma. Agonia ei e deci aproape de sfârşit.“ Publică aici câteva schiţe şi povestiri, versuri, mai multe documente omeneşti şi descrierea invenţiei sale, motorul denumit „Steluţa“ pe care-l socoteşte „cel mai simplu dintre toate motoarele ce există până acum, fiindcă n-are biele, n-are pistoane, n-are axi curbi“.
     - 1 august. Scrie articolul Teroarea ceferiştilor, protest vehement împotriva „adevăratei barbarii“ prin care sunt oprimaţi muncitorii. Protestul anticipă marea acţiune grevistă din 1933.
     1933 Începe să lucreze intens la romanul autobiografic Cartea omului neînţeles (terminat în 1935), lucrare păstrată în manuscris.
     1934 18 decembrie. O însemnare edificatoare, sub semnul căreia a stat toată viaţa scriitorului : „Munca e cel mai înalt simţ de nobleţe. Ea îţi dă libertatea - a doua condiţie ce trebuie s-o aibă omul nobil.“
     Din aceeaşi pagină de jurnal rezultă că trebuia să realizeze volumul de amintiri Contimporanii, despre L. Rebreanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Em. Bucuţa, E. Lovinescu, O. Goga, Al. Hodoş, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sevastos, V. Voiculescu şi alţii.
     1935 Apare, la Editura Fundaţiei, volumul de povestiri Învietorul de morţi, ilustrat de A. Jiquidi.
     1936 Lucrează la romanul Cei treizeci de şmecheri, rămas neterrninat.
     1937 Scrie piesa Ghiţă Cătănuţă şi Păunaşul Codrilor, publicată în „Graiul Dîmboviţei“. Lucrarea este revăzută şi intitulată apoi Ochii negri.
     1938 Realizează romanul fantastic Magia neagră, inedit.
     1939 Publică, la Tipografia şi editura Muscelul din Bucureşti, basmul ştiinţific Agerul Pământului. Prefaţa este protestul vehernent al scriitorului împotriva celui de al doilea război mondial care se apropia cu paşi repezi: „Gândesc dar că potentaţii de azi, oamenii ce conduc popoare, fac o mare greşeală dacă încep vreun război... În povestirea aceasta pui iarăşi o dorinţă generală, un ideal înalt al tuturor: pacea şi înfrăţirea între oameni, pacea obţinută prin îndestularea cu hrană şi cu de toate ale tuturor oamenilor“.
     1941 30 martie primeşte următoarea înştiinţare din partea Marelui Stat major: „În conformitate cu hotărârea Marelui Stat major de a se reorganiza pe alte baze Comitetul de redacţie a broşurilor educative Cuvinte pentru ostaşi şi şezători ostăşeşti, suntern nevoiţi, cu regret, să vă facem cunoscut că activitatea dv. în aceste comitete încetează pe data de 1 aprilie 1941“. I. C. Vissarion colaborase la elaborarea programelor ostăşeşti din anul 1936, iar renunţarea la activitatea: sa a fost determinată de propaganda sa antirăzboinică, de propagarea educaţiei în spirit paşnic şi prin muncă, ceea ce nu corespundea cu vederile Marelui Stat major care pregătea intrarea României - doar peste câteva luni - în război.
     - G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent scria: „I. C. Vissarion... se consideră însuşi drept un scriitor-ţăran, luându-şi ca model pe Maxim Gorki. Este adevărat, nuvelele vorbesc mai ales de oameni de la sate. Dar cu o particularitate interesantă... Gasconis-mul de altminteri este nota specifică a lui Vissarion.“
     1942 21 martie, i se intepretează de către elevii Liceului „Ienăchiţă Văcărescu“ din Târgovişte piesa Învietorul de morţi, în scop de binefacere. Scriitorul participă, citind din opera sa.
     1943 În tranşeele ostaşilor români de pe frontul de Răsărit, sovieticii fac să apară materiale propagandistice. Între acestea, povestirea Cucurigu, a lui I. C. Vissarion, tipărită sub forma unei broşuri pitice. Era o invitaţie adresahă ţăranilor în haină militară „Să se deştepte!“ Broşura fusese editată la Moscova, la Editura în limbi străine.
     - Apare, la Tipografia şi editura Muscelul din Bucureşti, volumul care reprezintă sinteza gândirii inventatorului: Energie mecanică din mediul în care ne găsim (pe copertă, anul 1944). Se propun transformatoare care să capteze energia apelor şi vântului în locul combustibilului clasic care nu va putea îndestula globul. Din păcate, lucrarea apare în condiţiile grele ale războiului şi se pierde în librării, fără a avea vreun ecou.
     1944 Predă la tipar volumul de schiţe şi povestiri Nina, la aceeaşi Tipografie şi editură Muscelul din Bucureşti. Condiţiile grele de după război fac să fie culeasă, paginată, dar se tipăresc doar câteva coli.
     1945 Pregăteşte un alt volum de nuvele pe care-l intitulase Vameşul, după una din lucrările reprezentative apărute în „Revista Fundaţiilor“. Nu găseşte editor.
     1947 Alcătuieşte sumarul şi propune o nouă carte, intitulată fie Vameşul, fie Putinica cu minciuni. Dar şi de dată aceasta totul rămâne la stadiul de proiect.
     1949 Activează intens, în cadrul SRSC, în calitate de conferenţiar „agricultor şi când am şi inspiraţie - scriitor“.
     - 28 mai. La 80 de ani, într-o „Fişă individuală“ completată pentru Uniunea Scriitorilor nota: „Ce manuscrise şi lucrări mai am ? Cinci volume cu nuvele... Aş vrea să scriu un roman : Libertatea omului prin ştiinţă. Aş lucra la el şi la Palatul plutitor prin aer care să-şi ia energia din mers prin slavă, din aerul prin care ar străbate. Să n-aibă nevoie de benzină ori alt carburant.“
     1950 28 mai: ultima naraţiune, un reportaj rămas în manuscris: Excursie la Doftana.
     1951 1 august - ultima însemnare : „Sunt încă viu. Boala însă n-a cedat nici un pic... Mă soarbe pământul! I-e foame şi vrea sa mă roază!... Dar tocmai pe mine mă vrea el acum ? Când trupul mi-e piele şi oase! Ce să mănânce din mine!... îi spun că-i mai bine s-amâne mâncarea... Nu face afacere! Nu are folos. Nu-mi mai sorbi corpul că te păcăleşti!“
     - La 5 noiembrie se săvârşeşte din viaţă, în satul natal, după o grea suferinţă. Peste câteva zile este înmormântat în cimitirul bisericii din Costeştii din Vale.
     - 16 noiembrie. Sub semnătura lui G. Călinescu, Institutul de istorie literară şi folclor îşi propune cercetarea arhivei rămase de la I. C. Vissarion în vederea studierii vieţii şi activităţii scriitorului.
     1954 În „Biblioteca şcolarului“ a Editurii tineretului apare cea dintii reeditare: Schiţe şi nuvele.
     1957 Cea de a doua ediţie a piesei Lupii, apărută la ESPLA, cu prilejul semicentenarului Răscoalei ţăranilor din 1907.
     1959 Apar Scrieri alese, într-un tiraj de masă, în „Biblioteca pentru toţi“.
     1960 Este tălmăcit fragmentul Epilogul Răscoalei şi publicat în limba rusă.
     1966 La cincisprezece ani de la moarte, Tudor Arghezi îi dedică o impresionantă Tabletă: „Vissarion a trăit între târnăcop, lopată şi manuscrise, fără veleităţi, fără ambiţii nepotrivite cu condeiul şi nu s-a mişcat dintre ţărani. O singură dată a cerut şi el ceva: o sfoară de ţărînă pentru experienţele lui tehnice şi agricole. Trebuie adaos că Vissarion era şi un inginer înnăscut şi un ins de factură universală. El avea în proiectele lui, pierdute pe undeva prin mucegaiuri, zeci de maşini destinate să îndestuleze lumea de la sate... Care au fost lecturile lui, nu ştiu, însă erau variate şi fundamentale. El era medicul satelor dimprejur, şi în complexitatea personalităţii lui cunoaşte bine chimia şi tot ce s-a gândit până la metempsihoză. Mă surprindea uneori cu mărturisiri ciudate, visările din somn traducându-le în lucruri vii şi adevărate. Adeseori m-a uimit cu preştiinţele lui, trăind în două lumi şi două metode, plugar acasă şi fantast în gândire.
     I. C. Vissarion e unul de-ai noştri, un român de mare calitate, care trebuie înviat din morţi, dimpreună cu caietele lui risipite.“
     1970 Sub titlul Ber Căciulă apar la Editura Ion Creangă, în remarcabile condiţii grafice, ilustrate de Marcela Cordescu, cele patru basme reprezentative: Ber Căciulă, Ber Căciulă împărat, Zapis Împărat şi Agerul Pământului.
     1976 Apare la Editura Cartea românească volumul Vameşul, cu o tabletă de Tudor Arghezi, cuprinzând numeroase pagini inedite.


preluat din Vissarion, Iancu Constantin. Scrieri alese I.
Bucureşti, Minerva, 1983. p. XLI-LIV
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





I. C. VISSARION

Tudor Arghezi


     Se împlinesc cincisprezece ani de la moartea scriitorului ţăran autentic, I. C. Vissarion, uitat de toată lumea, pentru că n-a fost niciodată nici cap de listă, nici bărbat politic al câte unui partid agreat de protipendadă a cărei stăpânire i s-a părut a fi, pentru ţară, o încremenire pe loc. Va veni odată ziua în care se va examina, fără mici şi mari monopolişti, valoarea cântărită a scriitorilor de circulaţie, puşi la locul cuvenit.
     Mă întreba odinioară Octavian Goga, ce părere aş avea despre un prozator, cel mai superlativ elogiat de o critică intimidată. I-am răspuns:
     - Cui trebuie să adresez părerea mea, ministrului numit de curând, sau confratelui? - fiecare fiind situat la un diapazon contrariu.
     - Mi se pare că n-ai fost niciodată la mine la Ciucea. Din pridvorul conacului mă uit, în fiece seară, la întoarcerea vacilor de la păşune, fiecare purtătoare de o saca de lichid inexprimabil în literatură. De-a. latul şoselei s-ar fi zis că cireada s-a. apucat de scris, cu punctuaţia necesară, din când în când, a unei plăcinţi. Am impresia că citesc proza colegului de literatură. Atâta părere am despre ceea ce voiam să te întreb.
     Mai erau de faţă câţiva de-ai noştri, care s-au umflat de râs. Nu se aşteptau ca poetul să profeseze o părere atât de materialistă despre prozatorul trâmbiţat, Goga se oprise definitiv la proza lui Vissarion, a cărui evlavie pentru pământ, viaţă şi om avea şi alţi preţuitori.
     Cum. a putut să fie uitat de editori acest adevărat tâlmaci de suferinţă al plugarului răbdător? Să li-l aducem aminte, măcar cu această vinovată întârziere.
     Acasă, pe la Costeştii din Vale, au rămas, după ştirea mea, o sumedenie de manuscrise, peste care zace, probabil, rogojina uitării.
     Vissarion a scris mult, ca şi alţi mânjitori frumos ai hârtiei.
     Vissarion a trăit între târnacop, lopată şi manuscrise, fără veleităţi, fără ambiţii nepotrivite cu condeiul, şi nu s-a mişcat dintre ţărani. O singură dată a cerut şi el ceva; o sfoară de ţărână pentru experienţele lui tehnice şi agricole.
     Trebuie adaos că Vissarion era şi un inginer înnăscut, şi un ins de factură universală. El avea în proectele lui, pierdute pe undeva prin mucegai, zeci de maşini destinate să îndestuleze lumea de la sate.
     Am fost prieteni cu Vissarion toţi cei din preajma lui Gala Galaction.
     Care au fost lecturile lui, nu ştiu, însă erau variate şi fundamentale. El era medicul satelor dimprejur, şi în complexitatea personalităţii lui cunoştea bine chimia şi tot ce s-a. gândit până la metempsihoză. Mă surprindea uneori cu mărturisiri ciudate, visările din somn traducându-le în lucruri vii şi adevărate. Adeseori m-a surprins cu preştiinţele lui, trăind în două lumi şi două metode, plugar acasă la el, şi fantastic în gândirea lui. Mi-a spus de mai multe ori, cu tonul confidenţei, că într-altă viaţă el ar fi fost preot, şi era de fapt şi în viaţa trăită la Costeşti, un preot bun sfătuitor, cercetat pentru soluţia problemelor complicate.
I. C. Vissarion e unul de-ai noştri, un rumân de mare calitate, care trebuie înviat din morţi, dimpreună cu caietele lui risipite.
     După deces, un deces de toate zilele, de om muncit şi neluat în seamă s-a găsit câte un mintos care să insulte şi omul şi literatura lui.
     Am uitat multe lucruri mari. Ne trebuie un curs universitar despre uitarea de multe ori totală de noi înşine. Cât o să mai dureze uitarea de sine? E pata neagră, aruncată uneori şi de multe ori peste biata noastra ţărişoară şi peste tradiţiile noastre.
     Să ne felicităm că dintre noi, ca să nu zic dintre noi toţi s-a ridicat o conducere lapidară de-aci încolo în fruntea poporului nostru de mult aşteptată care n-a. uitat, şi nu uită, şi nu va uita.
     Scriitorul I. C. Vissarion n-a avut parte cel puţin de o placă amintitoare tencuită pe casa lui, pentru a fi citită de săteni şi de trecătorii prin faţa bietei lui grădini, unde a visat, a iubit şi a cinstit neamul din care face parte. La final să ne mai aducem aminte şi de atitudinea de cetăţean luminat în timput duratei boiereşti.
     I. C. Vissarion e un premergător al răscoalelor din 1907.


Apărut în Gazeta literară, an XIII, nr.45 (732) / 10.11.1966
preluat din Scrieri, vol. 27, Proze. Bucureşti, Editura Minerva, 1975. 435-437
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





TOTUL E POSIBIL

Constantin Cozmiuc


(I. C. Vissarion, Scrieri Alese vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985)

     O binevenită reeditare a operelor lui I. C. Vissarion, ne prilejuieşte contactul cu unul din genurile mai puţin explorate la noi: basmul science fiction, gen înrudit de aproape cu fantezia eroică. Până la acest prozator-ţăran, nu cunoaştem decât un singur reprezentant de seamă în acest domeniu: L. Frank Baum, creatorul ţinutului Oz, cu The Master Key: An Electric Fairy Tale (1901). o integrare a personajelor tipice poveştilor în contextul specific anticipaţiei.
     Dacă Rob Joslyn, eroul lui Baum înapoiază „darurile năzdrăvane“ cu care l-a înzestrat Demonul Electricităţii, ca un semn că omenirea nu este destul de înţeleaptă să utilizeze raţional produsele tehnicii, eroii lui Vissarion sunt constituiţi pe o structură optimistă, încrezători în potenţiala devenire pozitivă a societăţii, cu ajutorul nemijlocit al ştiinţei.
     Astfel, Ber Căciulă Împărat (1928) este basmul zidirii unei noi lumi. Aici, remarca Victor Crăciun în prefaţă, tărâmul ştiinţific este a patra dimensiune a basmului. „Tot ceea ce-ţi închipuieşti este pe vreun tărâm undeva. Dacă n-ar fi, nu s-ar putea închipui, dar, fiindcă este, se închipuieşte, ba se şi povesteşte!“ Sub semnul acestei sugestii de lume paralelă stau, de fapt, cele trei basme sf incluse în acest volum, alături de ceea ce ar putea constitui o declaraţie de încredere în posibilităţile nelimitate ale minţii omeneşti : totul se poate, dar în anumite condiţii. Pentru Vissarion, căutarea condiţiilor în care visele devin realitate constituie adevărata preocupare a omului de ştiinţă, precum şi o mănuşă aruncată abil cititorului în semn de provocare.
     De aici rezultă şi funcţia educativă, principală în cazul basmului sf, ca şi în sf-ul „juvenil“: obişnuirea spiritului cu perspectivele oferite de către ştiinţă, instaurarea unei mentalităţi, nu de neîncredere sau credinţă dogmatică, ci de perpetuă căutare. De la ideea făuririi unui lucru până la lucrul în sine, adesea este nevoie de un singur pas : „la-nceputul-începuturilor se naşte idea (...) lucrurile, toate lucrurile înfăptuite, sunt idei întrupate: lumea lucrurilor este lumea lucrurilor întrupate“. Nu este vorba aici de sensul platonician al ideii, ci de realizarea ei pur tehnică, care, „în anumite condiţii“, face ca totul să devină posibil: „Materia e una; transmutarea ei, maşina care să umble veşnic, apa de tinereţe fără bătrâneţe sunt lucruri care se pot! Sau: A crede că se poate face un lucru este a fi gata să te apuci să-l şi faci. A te îndoi de el că se poate face este a-i amina înfăptuirea; iar a nu crede este a nu-l poate face niciodată. Eu cred că totul se poate în anumite condiţii“.
     „În anumite condiţii“ se poate realiza si societatea ideală pe care ne-o propune Vissarion în basmele sale, o utopie sprijinită pe tehnologie, în care pacea şi bunăstarea tuturor este o condiţie de plecare a cărei realizare este obţinută, de-a lungul celor trei basme sf, prin transformarea radicală a omului, a dorinţelor şi idealurilor sale.
     Armatele şi armele, războiul, există „pentru o prăjitură mai mult. Pentru un pui fript. Pentru nişte haine mai luxoase. Pentru un palat mai măreţ. Pentru o ladă cu bani de aur. Pentru o femeie frumoasă care ne va iubi mai mult înecând-o în lux, în hrană, în plimbări, în tot ce ar dori ea“. Accente care apropie proza de utopişti moderni, precum Pierre Pelot în Transit sau Nos armes sont de miel. Ca şi în societăţile imaginate de romancierul francez, avem aici o domnie a păcii şi a armoniei, realizată cu ajutorul ştiinţei.
     Nu este vorba aici de orbirea entuziastă în faţa tehnicii, caracteristică anticipaţiei epocii, autorul este conştient că „maşinismul va da de cap civilizaţiei şi omenirii“, temerile sale sunt anulate de către încrederea în forţa morală a omului, care va şti să învingă toate piedicile puse în calea evoluţiei sale, materiale şi spirituale.
     Zapis împărat, apărut în 1914 pe fundalul politic frământat dinaintea primului război mondial, este relatarea plină de vervă a unui război de o furie apocaliptică, dus între soreni şi paloşeni, reprezentanţii Binelui şi Răului, aşa cum se cuvine în orice basm. Profilul moral al paloşenilor este întruchiparea expansionismului german, aşa cum apare atât în primul cât şi în al doilea război mondial: „Pentru ce să trăiască pe pământ cei slabi?... A ... vor fi opriţi din ei cei voinici trupeşte, ca să robească celor ce-au putut să-l robească (...) Că marile mulţimi care s-au prăsit ca furnicile vor fi ucise e un fapt care se va întâmpla cu siguranţă. Bătălia nu se va da între armate, ci între popoare ... Poporul învingător va distruge cu totul pe poporul învins, ca să facă loc de trăit poporului lui! Astea sunt cerinţe naturale care trebuiesc înfăptuite! (...) Moară toată omenirea numai noi să nu murim“.
     Războiul este dus, angajând toate forţele disponibile; gaze de luptă, război aerian a cărui importanţă pare să fie corect intuită, ştiinţa nu încetează să pună la dispoziţie noi si noi tehnici de distrugere, balanţa înclinând în favoarea celor capabili să mobilizeze rapid forte uriaşe.
     Odată lupta câştigată, sorenii vor trece la reconstrucţia societăţii, după principiile reluate în Ber Căciulă împărat. După o decimare demonstrativă a clerului corupt (Voi când vă stricaţi, stricat ajunge şi poporul [...] Preoţii trebuie să fie apostoli, iar nu geambaşi ori slujbaşi de stat), după reorganizarea economică si socială, nu mai rămâne de rezolvat decât problema sentimentală a eroului, pentru ca mulţumirea cititorului să fie deplină.
     Agerul pământului (1939) reflectă o altă perioadă de criză: iminenţa celui de-al doilea război mondial. Pornind de la motive clasice (împărţirea regatului, mezinul cel isteţ), se ajunge la confruntarea cu „zmeii“, de fapt un fel de „savanţi nebuni“ ai prozei sf de peste ocean. Odată învinsă inteligenţa malefică, utilizarea ştiinţei pentru subjugarea omului, tărâmul zmeilor devine sediul unor prefaceri profunde, ţinta invadatorilor vecini, respinşi în urma unor lupte care descurajează orice atac ulterior. Finalul este aceeaşi societate ideală construită cvi sprijinul ştiinţei.
     O suită întreabă de idei sf sunt expuse firesc şi fără ostentaţie, aici ca şi în celelalte două basme, alături de sfaturi enunţate pe un ton părintesc: „Pe cât se poate să fiţi specialişti, dar nu unilaterali; susţineţi-vă părerile, supuneţi-le dezbaterilor tuturor fi nu le impuneţi cu forţa altora. Greşalele ne pândesc în orice clipă si la orice distantă, iar greşalele sunt dare înapoi, sunt regres“, alături de teorii şi explicaţii din diferite ştiinţe, inclusiv ample idei despre tehnica agrară.
     În Explicaţii pentru cititori (pag. 412), autorul îşi lămureşte intenţiile; virtuţile educative cultivate constant: „Eu cred şi susţin că oricum ar fi vremea noastră de potrivnică, noi tot trebuie să facem opera semănatului sufletesc, că trebuie, să preparăm nişte condiţii de viaţă mai bune mâine ca cele de azi“. Pornind de la cele mai înalte idealuri omeneşti, imaginaţia autorului se angajează pe linia lui Jules Verne, „la câte a scris, la basmele lui ştiinţifice ce astăzi sunt realităţi mecanice“.
     Căci, rezultă nemijlocit din aceste Explicaţii... I. C. Vissarion credea cu fermitate în realitatea teoriilor sale: „în povestirile mele voi zugrăvi idealurile cele mai cu putinţă iar în broşurile ştiinţifice voi arăta posibilităţile de a înfăptui acest ideal“. Un visător incorigibil sau un inventator genial? De ce nu amândouă, doar totul se poate, în anumite condiţii.


preluat din Helion, magazin al clubului de anticipaţie (IV),
Timişoara, 1987, iunie, p.59-60)
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





Sămănătorismul muntean:
I. C. VISSARION

Eugen Lovinescu


 I. C. Vissarion e unul din cei mai expresivi povestitori populari de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea şi de a însufleţi printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile. Trei note respiră din fiinţa în acţiune a povestitorului : vioiciunea, şiretenia şi erotismul. Cum găsim aceste note şi în ţăranii filmelor scrise, am putea recunoaşte în ele trăsăturile specifice ale ţăranului muntean, în deosebire de umorul şi resemnarea filozofică a ţăranului moldovean. Cititorii îşi amintesc de neuitatul moş Dorogan; cel cu multe neveste, şi de erotismul sănătos şi mucalit al atâtor eroi ai povestirilor scriitorului. Oricât, în deosebire de cronicari, s-ar ridica uneori de la film la compoziţii mai mari (Privighetoarea neagră, Florica) sau chiar la romane (Petre Pîrcălabul), fundamentul operei sale rămîne însă tot filmul, adică dialogul rapid, deşi prolix, prin care ni se reproduce cu vioiciune o scenă, de a cărei autenticitate, din nefericire, nu te poţi îndoi; în aceste dialoguri se însufleţeşte o galerie întreagă de fini şi de naşi, de jandarmi şi de popi, de beţivi şi de cârciumari, de vrăjitoare şi de leliţe, toţi şireţi nevoie mare şi lacomi la bunurile cărnei, cu fel de fel de păţanii şi de pricini, de judecăţi şi de bătăi. Viaţa ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă; vioiciunea depăşeşte tot ce ne-au dat povestitorii moldoveni şi învederează, dintr-odată, altă rasă. Ceea ce-i lipseşte acestui „mim“ nu este talentul de a reproduce viaţa, ci neputinţa de a o transforma, de a-i da un sens estetic, organizînd-o din nou după un plan personal; realismul lui e de natură cinematică; îi mai lipseşte apoi şi organizaţia, arta de a concentra, întrucât rapiditatea dialogului e copleşită şi împiedicată de prolixitate şi de limbuţie, iar episoadele întunecă firul viabil al interesului.

     I. C. Vissarion, Draci şi strigoi, legende 1899; Fără pîine, Buc., 1912; Mârlanii, Buc., 1912; Nevestele lui Moş Dorogan, Buc., 1913; Privighetoarea neagră, Buc., 1916; Florica, Buc., 1916; Ber Căciulă, povestiri, Buc., 1920 ; Maria de altădată, nuvele, 1921; Petre Pîrcălabul, roman, 1921; Vrăjitoarea, nuvele, 1921; Sub călcăi, note din timpul ocupaţiei, Buc., Cartea rom., 1922.


preluat din Scrieri 6. Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937.
Bucureşti, Editura Minerva, 1975. p. 220-221.
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





BASMUL S. F.

Florin Manolescu


     Comparabil cu Macedonski prin încăpăţânarea de inventator himeric şi chiar printr-un sentiment al nerealizării, care îl determină să-şi arunce prin 1951, într-un moment de enervare, manuscrisele pe foc, I. C. Vissarion (1879-1951) este creatorul basmului S.F. românesc. Cazul lui este al unui inventator autodidact, nerealizat din pricina mijloacelor modeste, care încearcă să-şi recupereze vocaţia cu ajutorul literaturii.
     Primul „eşec" ştiinţific datează din 1907. Acuzat că fabricase explozibil pentru răsculaţi, a fost arestat, condamnat la moarte şi eliberat în cele din urmă din închisoarea de la Târgovişte, datorită intervenţiei lui I. G. Duca, pe care îl cunoscuse la o întrunire. Prin 1908-1909 efectua experienţe de captare a energiei din natură, cu ajutorul unor zmeie uriaşe. Spectaculos e proiectul unui aeroplan Vissarion nr. 1 (1912), care este în esenţă un helicopter. Coperta din 1928 a volumului Ber-Căciulă-împărat, care înfăţişează maşina zburătoare a eroului, dă o sugestie despre ceea ce ar fi trebuit să fie acest aparat. În 1922, prozatorul breveta mai multe invenţii mărunte, Văruitorul Vissarion, Bastonul-scaun Vissarion şi Încălţămintea cu ventilaţie Vissarion, care au rămas pe hîrtie. A fost în corespondenţă cu Thomas Alva Edison şi în 1943 (pe coperta 1944) a publicat la editura „Muscelul", din Bucureşti, Energia mecanică din mediul în care ne găsim.
     „Manuscrisele şi planşele prozatorului ne arată o sumedenie de alte invenţii în matematlcă, fizica sau chimie: aparate noi de transformat mişcările alternative în mişcări circulare de acelaşi sens, pistonul rotativ, metode noi de obţinere a acidului sulfuric, de fabricare a săpunului, a alimentelor sintetice, un motor rece, în circuit închis, cu substanţe care se regenerează, mijloace de neutralizare a gazelor toxice, un motor de avion pe care il descrie şi îl denumeşte Steluţa (ca reuşită proprie), un post de emisie radiofonică, o sanie cu tălpici care se schimbă automat, pentru zapadă şi pentru gheaţă etc., etc.“(1)
     Înlocuind elementul miraculos, covorul zburător, calul care se hrăneşte cu jeratec, fluierul fermecat, iarba fiarelor, oglinzile magice, năframa ca instrument de comunicare la distanţă şi, în general, obiectele năzdrăvane, cu aceste invenţii personale, I. C. Vissarion transformă povestea populară într-o formă specială a literaturii S.F. În definitiv, oricât ar părea de curios, operaţiunea aceasta este chiar în spiritul folclorului. În sens larg, basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, din colecţia Ispirescu, este o tulburătoare poveste S.F. pe tema paradoxelor temporale.
     Un fiu de împărat caruia i s-au promis la naştere nemurirea şi tinereţea fără bătrâneţe porneşte în căutarea lor şi ajunge la palatul unor zâne care îi îndeplinesc dorinţa cu condiţia de a rămâne pentru totdeauna cu ele. Călcând într-o bună zi o interdicţie şi pătrunzând în Valea Plângerii, fiul de împărat îşi aduce aminte de părinţi şi hotărăşte sa se întoarcă acasă, în ciuda avertismentelor care i se dau. Pe drum, tânărul îmbătrâneşte subit, locurile prin care trecuse la venire s-au schimbat, unde erau păduri dese au apărut oraşe şi cîmpii, casele părinteşti sunt în ruină şi nimeni nu-şi mai aminteşte de vechea înfăţişare a lumii.
     În chip şi mai explicit, elementele tehnice pot pătrunde într-un basm atunci când povestitorul deţine informaţii ştiinţifice sau a înţeles, fie şi instinctiv, că dorinţele pot fi realizate prin intervenţia ştiinţei, care s-ar putea substitui miraculosului. Tot la Ispirescu, în basmul Hoţu împărat, un tînăr crai care a învăţat toate meseriile din lume, construieşte un fel de foişor cu care se ridică în cer, spre uimirea părinţilor săi :

     „Şi sculându-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecât, peste aşteptarea turoror, cu o slugă a lui credincioasă, aducând nişte scânduri, frânghii, drugi, odgoane şi pînze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foişor. Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învârtind nişte şuruburi şi nişte vîrtejuri la nişte meşteşuguri ce avea acest foişor, începu a pluti în vînt şi, pe când tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţa, cari ramăseseră cu gurile căscate şi cu ochii bleojdiţi la dinsul.“

     Nu altceva se întîmplă la prozatorul I. C. Vissarion, pentru care basmele sunt, în fond, o formă veche a literaturii S.F :
     „Iubite cetitor, în basme s-au pus cele mal înalte idealuri omeneşti!... Romănul a pus în doine dorul şi jalea lui, şi în basme a pus idealul lui înalt. Gândeşte un pic... Făt frumos ce mergea cu calul pe d-asupra florilor, pe potriva norilor; calul lui mânca foc, calul lui îl ducea, nu ca gândul, că 1-ar fi prăpădit, ci ca vântul... Calul lui ce-nseamnă astazi?... Făt frumos se lupta apoi cu zmeii, care sugeau sânge de oameni, şi ajutat de păsări, de vînt, de apă, de nori, de câte un şoarece chiar, înfrângea pe zmei, pentru că erau cu el condiţiele de viaţă bună pentru toţi, iar cu zmeii erau împotrivirile vieţei, condiţiele ce produc moartea.
     Iată idealul vechi, şi acum gândiţi la aeroplane, la telefonia fără fir, la atâtea şi atâtea minuni de azi, tot închipuiri zugrăvite în povestirile din trecut.
     Gândiţi la Jules Verne, la câte a scris, la basmele lui ştiinţifice, ce azi sînt realităţi mecanice.“ (2)
     Împăraţii din basmele lui I. C. Vissarion sînt de fapt nişte inventatori preocupaţi de soarta supuşilor, pe care ar vrea s-o îmbunătăţească.
     Ca în Cele cinci sute de milioane ale Begumei, de Jules Verne, Zapis împărat, din ţara sorenilor, se angajează ca muncitor la o fabrică de armament din împărăţia lui Paloş împărat, care urmăreşte să cucerească întreaga lume. „Fabrica armelor îngrozitoare“, din care lucrătorii angajaţi nu mai pot ieşi decât morţi, este un fel de Stahlstadt ermetic, cu camere de aramă sterilizate şi înconjurat de sârme prin care circulă „fulgerul“. Aici se fabrică ghiulele otrăvite, maşini în formă de şerpi monstruoşi mânate de foc şi „şoimi“ care zboară consumând „apa care arde“. Cu ajutorul unui astfel de aparat, Zapis reuşeşte să se întoarcă acasă, pentru a-l respinge pe războinicul Paloş împărat, atunci când acesta năvăleşte cu oştile. (3)
     Un alt împărat, Ber-Căciulă, urmăreşte să edifice „o lume nouă plină de dragoste şi de ştiinţă adevărată şi frumoasă“. Pentru a-şi realiza planul el se închide „într-o cameră cu cărţi“ şi concepe un „palat plutitor“, o maşină „de prins şi tălmăcit gândurile", un aparat de comunicare la distanţă (numit guron sau fonoguron), motoare acţionate de forţa vîntului, a apelor curgătoare sau a valurilor, pluguri acţionate de energia captată din atmosferă şi chiar un motor perpetuum mobile, descris astfel :

     „O pârghie ce joacă într-un cui.
     În lungul ei se mişcă o greutate şi un arc.
     Pârghia poare apăsa pe altă pârghie, cu greutate mai mare ca cea  de pe întâia şi cu arc ceva mai puternic.
     Pârghia a doua mai are un piston ce joaca într-un cilindru, ce se desparte în doua tuburi de secţiuni egale. Un tub ajunge d-asupra unei a treia pârghii care are greutatea şi arcul şi mai mare.
     Tubul se termină în formă de cilindru cu piston, care piston trebuie sa lovească în pârghia a III-a. Al doilea tub este aşa de lung, cât trebuie ca pistonul din capul celălalt al lui să izbească mai târziu în prima pîrghie. Se naşte fenomenul de rezonanţă...
     Se pun masele în joc... Nu se pot opri din mişcare, pentru că mişcările n-ajung în acelaşi timp şi ele rămîn a se influenţa reciproc şi veşnic! Acesta e principiul de mişcare al veşniciei şi deci şi al maşinei mele...“ (4)

     Când toate aceste invenţii sînt puse în practică, deosebirile dintre oameni dispar şi, împreună cu ele, proprietatea privată, banii, poliţia. Cei care beau sunt spânzuraţi, în loc de tutun, „toţi miros flori, verdeaţă, aer de pădure...“
     În Agerul Pământului, un fecior de împărat, Floreal, împreună cu Agerul Pământului, un uriaş de peste 200 de stânjeni înălţime (care este de fapt „un fel de igonodan, de plesiosan întîrziat“!) se prind fraţi de cruce şi se hotărăsc să scape lumea de zmei. Situat pe o insulă, palatul acestora este o cetate inexpugnabilă de beton şi de sticlă, cu subterane frigorifice, ascensoare, sisteme de televiziune şi cu o centrală alimentată de energia termică a unui vulcan. Zmeii îl ţin prizonier într-un laborator pe savantul Ţopler şi, împreună cu el, o mulţime de fiinţe omeneşti împietrite, având „carnea moale, dar rece ca pielea şarpelul" (anabioză) şi readuse la viaţă numai în caz de necesitate.
     „Armate întregi le ţine împietrite astfel, ca să nu mănînce şi să nu bea; ca să nu trăiască şi să-şi prăpădească corpul; să trăiască aşa: ca nişte vii-morţi; şi ca nişte morţi-vii. Pe aceste armate le despietrează când vrea să le trimeată la luptă.“ (5)
     Ca în contra-utopiile clasice, prizonierii zmeilor poartă numere în loc de nume şi au fost impersonalizaţi prin hipnoză:

     „- Cum te chiamă pe dumneata ? întrebă Floreal pe fată.
     - Eu sunt numărul 3002...
     - Dar altfel cum te chiamă ?
     - 3002.
     - Nu-nţeleg...
     - Când ne deşteptăm aici, nişte ochi fioroşi ne privesc şi ne spune la fiecare câte un număr. Noi nu ne mai aducem aminte de părinţii noştri, de numele noastre, de locurile de unde arn venit... Sunt dar numărul 3002.“ (6)

     După ce îi înving pe zmei cu ajutorul acidului cianhidric şi al fosgenului şi îl eliberează pe savantul Ţopler, Floreal şi Agerul Pământului elaborează un plan de transformare a insulei prin „captarea forţelor naturale şi preschimbarea lor în forţe conduse sau mecanice“, prin modificarea climei, irigaţie, iluminarea artificială a culturilor în timpul nopţii şi prin stimularea energiilor umane cu ajutorul unor „îndemnuri“ scrise pe pereţii locuinţelor:
     „Câţi pomi ai altoit frate luna asta? Câţi ai îngrijit? Nu te învăţa să-ţi răspunzi nici unul, că răspunsuri d-astea nu-ţi fac nici cinste şi nu-ţi aduc nici folos.“ (7)
     Ceea ce impresionează în basmele S.F. ale lui I. C. Vissarion este atmosfera de utopie vag religioasă, ingenuitatea amestecului de termeni tehnici şi de obscurităţi folclorice, naivitatea demersului epic care se îndreaptă, ca în orice basm, spre un final în care răul este întotdeauna învins. Esenţială ramîne însă încrederea nelimitată în ştiinţă, exprimată aproape aforistic în Ber-Caciulă-împărat sau în Agerul Pămîntului:

     „Totul se poate, dar în anumite condiţii.“

     Şi totuşi, „erau lucruri, care tot nu puteau fi făcute de maşini. De pildă, dacă o pisică se urca pe masă, trebuia ca însăşi împărăteasa să-i zică «zât!»...“ (8)


NOTE ÎN TEXT
     1. Victor Crăciun, I. C. Vissarion - necunoscut, prefaţă la I. C. Vissarion, Vameşul, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi tabel cronologic de Victor Crăciun. Cu o tabletă-prefaţă de Tudor Arghezi, Editura. Cartea româneasca, Bucureşţi, 1974, p. 8. Printre celelalte mss. inedite rămase de la I. C. Vissarion se mai păstrează „romanul senzaţional" Împăratul vulturilor sau Aviatorii şi basmul ştiinţific lon Năsdrăvanul. (înapoi la text)
     2. Explicaţii pmtru cititori, în I. C. Vissarion, Agerul pământului, roman fantastic, Editura „Muscelul", Bucureşti, 1939, pp. 4-5. (înapoi la text)
     3. Zapis împărat, în vol. Ber-Căciulă, Povestiri pentru copii, Editura „Cartea romănească“, Bucureşti, 1920. (înapoi la text)
     4. Ber-Căciulă-împărat, în vol. cu acelaşi titlu, Cultura Românească, Bucureşti, 1928, p. 35. (înapoi la text)
     5. I. C. Vissarion, Agerul „Muscelul", Bucureşti, 1939, p. 31. (înapoi la text)
     6. Ibidem, p. 68. (înapoi la text)
     7. Ibidem, p. 121. (înapoi la text)
     8. I. C. Vissarlon, Ber-Căciulă-Împărat, p. 81. (înapoi la text)


preluat din Literatura SF, pag. 234-239
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





EXTRAS DIN „ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ. UN CAPITOL DE ISTORIE LITERARĂ“

Mircea Opriţă


     O adevărată colecţie de obiecte din recuzita genului găsim însă în basmele SF ale lui I. C. Vissarion (1879-1951). Autorul unor proiecte inginereşti ce trădează, ca şi la Macedonski, veleităţi de mare inventator (aeroplanul-elicopter Vissarion), dar capabil să realizeze practic şi să breveteze abia unele născociri mărunte (un „baston-scaun“, „încălţămintea cu ventilaţie Vissarion“ etc. ), îşi ia revanşa în ficţiune, cultivând un soi de hibrid literar care anexează genului - de data asta fără a mai putea fi contestată metodologic - formula basmului popular. Experimentul folcloric al anticipaţiei se produce astfel în deplină legitimitate, datorită cuiva care „se considera însuşi un scriitor ţăran, luându-şi ca model pe Maxim“.
     Popular în formă, utopic în spirit şi, prin cercetări autodidacte, deschis pentru înţelegerea cursului modern al ştiinţei, Vissarion urmăreşte fuziunea unor elemente aparent incompatibile. Clădit pe convenţii, rezultatul e în cele din urmă neconvenţional. Tot ce în basmele clasice era pus în seama fiinţelor sau obiectelor miraculoase se explică acum ca produs al unei tehnologii avansate. Scris în 1914, basmul Zapis-împărat ne vizitează domeniul abia spre final, când, în plină reţetă folclorică, introduce prin surprindere un motiv julesvernean. S-a observat cu îndreptăţire că fabrica de armament a războinicului împărat Paloş ar fi „un fel de Stahlstadt ermetic“ transferat basmului nostru din Cele cinci sute de milioane ale Begumei. Dar în imaginarea mijloacelor de distrugere ale viitorului (ghiulele înveninate, ţevi care suflă aer otrăvit, maşini înzestrate cu foarfeci imense, capabile să ghilotineze sute de oameni odată) Vissarion se apropie, mai mult decât de Verne, de anticipaţia sofisticată a lui Albert Robida. În gravurile acestuia şi-ar avea locul oricând mecanismele de luptă descrise astfel de autorul român:

     „Erau unele în formă de şerpi monstruoşi. Ca picioare, aveau patruzeci de roate pe-o parte şi patruzeci pe cealaltă. Corpul şarpelui acesta era din căsuţe formate din table de oţel, iar în ele erau aşezate fel de fel de arme omorâtoare.
     Şarpele acesta de oţel era mânat cu foc, şi putea să meargă pe şosele, peste câmpuri, şi chiar prin şanţuri. [... ]
     Se mai construiau apoi nişte maşini în formă de broaşte ţestoase, înalte ca de un metru şi largi ca de doi, în care încăpeau doi ostaşi, unul ce conducea maşina şi altul care trăgea cu o armă ce împrăştia gloanţele ca pe grâu când îl semeni... “

     Imperiul lui Paloş cunoaşte - anticipare de trist augur - camerele de gazare şi crematoriile, în schimb, Ber-Căciulă din basmul Ber-Căciulă împărat (1928) îşi propune să schimbe viaţa în bine, „să fie zidarul unei Lumi Noi“, sălaş al fericirii, belşugului, înţelepciunii, iubirii şi, în general, al unor calităţi morale superlative. Nevoia de utopie se face, în cazul său, imperios resimţită: „Acest pământ îşi are noroiul lui în care noi semănăm florile speranţei... Vedem câte îi trebuie, pentru ca să fie şi el frumos şi strălucitor“. Ca urmare, autorul va compune un veritabil decor futurist, cu „maşini de muncă“ şi alte semne ale tehnicii moderne: încăperile cu geamuri incasabile şi mobilă funcţională, lumina artificială, scaunele rulanţi, alimentele sintetice, ori chiar „maşina de prins şi tălmăcit gândurile“, „raza care te ucide dar te şi apără“ etc. Noua Atlantida a lui Bacon nu era mai plină de invenţii strălucite decât imperiul lui Ber-Căciulă, autocrat luminat care pretinde comodităţile omului modern, de la locuinţa subacvatică („pe fundul lacului să-mi faci odăi de sticlă limpede şi groasă, ca să pot vedea peştii şi toate lighioanele de apă cum trăiesc“) şi până la dicţionarul infinit, cuprinzând între copertele lui echivalenţele cuvintelor în toate limbile vorbite, întreg acest ţinut preafericit e bântuit de o acută febră a experimentului ştiinţific, de proiecte mai mult sau mai puţin himerice precum transmiterea energiei la distanţă, învingerea morţii şi altele, învăţaţii discută prin „fonoguron“ şi, prevăzând o vreme când întreaga planetă va fi dirijată asemeni unei nave interstelare, se silesc din răsputeri să „înemerească Luna cu tunul“.
     O savoare aparte au pasajele ce descriu aparate moderne prin limbaj vag-arhaizant şi cu imaginaţia ţăranului cultivat, încă marcată de simboluri rurale. Astfel, „palatul“ zburător, elicopterul:

     „... era în forma unui chioşc circular, cu acoperişul ţuguiat, ca un vârt de căpiţă de fân si părea mai mult o jucărie decât ceva trainic. Pereţii erau făcuţi din sticla cea albă şi moale, care nu se spărgea, iar stâlpii ce susţineau pereţii erau din nişte ţevi albe şi uşoare, de parcă ar fi fost de lemn. Erau trei pereţi, sau mai degrabă trei geamuri cilindrice, cu un spaţiu între ele de câteva degete, iar în vârful ţuguiat al acoperişului era ca un fel de vârtelniţă mare, ciudat făcută. Palatul tot era dar din felul acela de sticlă, şi numai pardoseala era compusă dintr-o tablă de metal de acela uşor şi tare tot ca oţelul.“

     În acelaşi stil, amănunte legate de pilotaj:

     „El apăsă pe un buton aşezat pe masă, şi nişte vine negre începură să crească printre pereţii de sticlă ai palatului. O cutie, din care ieşea afară o roată, începu să se hâţâne, roata începu să se-nvârtească, iar odată cu ea începu şi vârtelniţa ciudată de d-asupra acoperişului să se învârtească din ce în ce mai repede, până ce palatul se ridică din zidurile de aur, drept în sus, fără nici o zguduire şi fără nici un zgomot, decât o fâşâială lungă şi ne-ntreruptă.“

     Maşini zburătoare, motoare acţionate de energia smulsă mediului înconjurător, dispozitive de comunicare la distanţă, armament sofisticat vom afla şi în Agerul Pământului (1939). Basmul acesta închipuie un palat de beton şi sticlă dotat cu sisteme secrete de alarmă, cu electricitate şi televiziune, protejat de la distanţă prin reţele de înaltă tensiune şi „pari magnetici“, prin raze dezintegratoare şi canale cu acid azotic. Versiune modernă de castel fantastic trecut din fantezia populară de-a dreptul în viziunile viitorului, îşi captează de la un vulcan, printr-un complicat sistem de conducte, energia necesară motoarelor unei centrale de alimentare. Zmeii şi feciorii de împărat se plimbă cu dezinvoltură prin decorul de inspiraţie tehnicistă, rămânând însă angajaţi în tradiţionalele lor antipatii şi conflicte. Diferă doar modurile înfruntării şi mijloacele. Pe acestea din urmă, autorul le solicită unei ştiinţe faţă de care nutreşte admiraţia nelimitată, copleşitoare, superstiţioasă chiar, a unui autodidact râvnitor - în felul său - de absolut. Amestecul de termeni tehnici şi obscurităţi folclorice i-a permis lui Florin Manolescu să detecteze „atmosfera de utopie vag religioasă“ a acestor neobişnuite producţii SF, conduse fără excepţie spre finalul eroic şi optimist al basmelor dintotdeauna.


preluat din Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
(grupajul I.C. Vissarion este realizat de Györfi-Deák György)





PRO-EMINENŢE: Interviuri





VORBE CU LIVIU RADU
- 10 întrebări în exclusivitate -

Întrebător,
Cătălin Ionescu


     1. Scriitorul Liviu Radu este binecunoscut iubitorilor de sf din ţară. Omul Liviu Radu, modest prin definiţie, este însă mai puţin cunoscut. Ce ne poţi dezvălui din acest punct de vedere, dincolo de jaloanele clasice ale bibliografiilor?
     În primul rând, nu sunt de loc modest. Modestia este calitatea celor care nu au altă calitate. Să zicem că dau dovadă de oarecare decenţă. Nu am avut o viaţă ieşită din comun. M-am născut în Bucureşti (20 noiembrie 1948). Părinţii mei sunt din Câmpia Bărăganului, de lângă Călăraşi, stabiliţi în Bucureşti imediat după război. Am absolivit facultatea Automatică, secţia calculatoare (1971). Din primul meu mariaj am două fete, cea mare căsătorită, absolventă a facultăţii de Cibernetică economică, iar cea mică este studentă în ultimul an la arhitectură.  În ultimii ani mi-am petrecut concediile la Câmpina, unde avem un mic apartament, moştenire de la mama Diei (soţia mea). Am început să scriu târziu, în 1992, aşa că, în ciuda vârstei, sunt un tânăr scriitor. Lucrez la Centrul de calcul al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, lucru care-i face pe mulţi să-şi imagineze că am pile în acest minister. În realitate, centrul nostru de calcul este destul de puţin agreat de minister, în ciuda serviciilor evidente pe care le aducem. Din acest motiv, siguranţa locului de muncă nu există, iar viitorul este foarte neclar.

     2. La ce lucrează în prezent scriitorul Liviu Radu? Există planuri de viitor imediat şi planuri de viitor îndepărtat?
     Lucrul cel mai important pentru un scriitor este motivaţia. Dacă ştii că textele pe care le concepi au şanse de publicare - şi dacă trebuie să fie gata până la o anumită dată - atunci te mobilizezi şi totul merge bine. Dacă trebuie să umpli nişte pagini doar pentru că simţi această chemare, atunci orice element disturbator are efecte catastrofale, laşi lucrurile pentru altă dată, le tot amâni... În prezent mă străduiesc să termin un text început anul trecut şi lăsat baltă. Cătălin Sandu mi-a solicitat o poveste, iar textul respectiv se potrivea cerinţelor, aşa că voi face în mai puţin de-o lună ce n-am făcut într-un an. Pentru viitorul apropiat voi pune la punct două romane, scrise în anii precedenţi, dar la care mi s-au făcut anumite sugestii (cu care am fost de acord). Pentru viitorul mai îndepărtat, am o listă întreagă de nuvele şi povestiri, unele sf, altele fantastice, pe care mi-am propus mai demult să le scriu.

     3. Ce înseamnă pentru tine fandom sf  românesc?
     Fandomul românesc este un lucru sublim, dar care nu există. Nici n-a existat vreodată, din nefericire. Fandomul care a existat, într-o anumită perioadă, a fost o structură falsă, finanţată din afară. Un fandom adevărat există ca rezultat al unei necesităţi, ca urmare a dorinţei amatorilor de sf de a se întâlni şi de a sprijini literatura sf. La noi, fandomul a fost alcătuit, în cea mai mare parte, de autorii sf. Eu am cunoscut fandomul în perioada 1993 -1996, o perioadă în care s-au afirmat mulţi autori de valoare şi care mi-au devenit prieteni buni. După cum nu poate exista fotbal fără suporteri, nici o literatură nu poate exista fără cititori. Fandomul ar fi trebuit să reprezinte o grupare a cititorilor de literatură sf. Spre surprinderea mea, am descoperit în timp că marea majoritate a celor care cumpără şi citesc sf sunt oameni de peste treizeci şi cinci de ani, buni cunoscători ai genului, şi care n-au habar că există fandom şi manifestări fandomiale. Din nefericire, lipsa unei prospectări a pieţii face ca acest lucru să fie necunoscut revistelor şi editurilor, care continuă să creadă că fanii sunt adolescenţi zglobii (după modelul celor care frecventeză anumite manifestări fandomiale). Ca atare, atât revistele (vezi JSF), cât şi editurile (vezi NEMIRA) nu s-au adresat tocmai celor care erau dispuşi să cumpere produsele, adresându-se în schimb celor care nu aveau nici mijloace, nici interes să cumpere cărţi şi reviste. Ca să exemplific, am cunoscut o persoană cu funcţie înaltă în minister care era fan al lui Dan Apostol şi care urmărea apariţia oricărei cărţi a autorului favorit, după cum am cunoscut un membru activ într-un cenaclu, care până în 1999 nu auzise de cyberpunk...

     4. Există în România profesionişti în domeniul science fiction? Sau măcar ar trebui să existe?
     În România există profesionişti în domeniul sf. Atât ca valoare şi pregătire, cât şi prin faptul că trăiesc de pe urma acestui gen. Din nefericire, se pot număra pe degetele de la o mână: Ion Hobana, Ştefan Ghidoveanu, M D Pavelescu (primul fiind pensionar, ultimii doi având şi alte activităţi în afară de sf). Şi cu asta am terminat numărătoarea (dacă nu dorim să-i includem şi pe Romulus Bărbulescu şi George Anania, pensionari, a căror activitate a fost mai redusă în ultimul timp).
     Bineînţeles că ar trebui să existe profesionişti în acest domeniu, altfel riscăm ca domeniul respectiv să fie controlat de amatori, iar amatorismul, treaba făcută după ureche, au făcut prea mult rău.

     5. Cum evaluezi viitorul science fiction-ului românesc? Eşti optimist în privinţa unei industrii science fiction româneşti?
     Personal, cred că sf-ul românesc n-are nici un viitor.  Există autori de mare valoare, dar neexistând posibilităţi de publicare (cărţi, reviste), aceştia se vor orienta spre genuri care le oferă şansa de a fi cunoscuţi de public. Voi da un exemplu: în momentul în care revistele sf decedaseră toate, singura posibilitate de publicare a unor texte sf era oferită de artPanorama.  Numai că D-S Boerescu, critic mainstream, rămăsese, cu toată simpatia faţă de sf, fidel mainstream-ului şi promova, în primul rând, texte care respectau mai puţin canoanele genului sf şi care acceptau estetica mainstream (facem o paranteză: în ciuda pălăvrăgelilor că sf-ul este literatură şi că, în acest caz ar trebui să respecte regulile mainstream, este evident pentru orice cunoscător al genului că există canoane sf, pe care amatorii genului le acceptă). Ca atare, autorii sf aveau de ales: sau nu publicau nici măcar în singura revistă dispusă să-i accepte, sau se adaptau cerinţelor, promovând o creaţie hibridă, nici sf, nici mainstream, privită cu neîncredere de ambele tabere. Eh, ca să dispară această tentaţie, nici Boerescu nu mai are revistă, aşa că autorii sf  nu mai sunt publicaţi de nimeni. Cu o singură şi notabilă excepţie: Ovidiu Bufnilă, care prin talent, originalitate şi (de ce să n-o spunem?) prin dimensiunile reduse ale textului, reuşeşte să fie acceptat şi de revistele mainstream.
     O industrie sf românească ar putea exista doar în următoarele condiţii: creşterea nivelului de trai, pentru ca să apară cumpărători de cărţi; promovarea serioasă a genului; sprijinirea autorilor români, prin publicare, concursuri de prestigiu, etc.;  primirea de autori sf în Uniunea Scriitorilor şi alte asociaţii profesionale; edituri profesioniste, dispuse să încurajeze genul şi să ajute la formarea bunului gust în domeniu, în rândul tinerilor.  În alte ţări se fac lucruri serioase în această privinţă (a se vedea Polonia, din ceea ce mi-a povestit Costi Gurgu că a văzut la Euroconul de anul trecut). La noi n-a avut loc un Romcon de cinci ani, nu s-au acordat premii naţionale, autorii sf se publică singuri sau apar în colecţii mainstream, reviste nu există, la televiziune nu mai există emisiuni, a rămas doar emisiunea lui Ghidoveanu la radio... În aceste condiţii, ce fel de industrie sf să existe? Şi încă un lucru: un gen artistic are succes când exprimă o necesitate, o stare de spirit. Sf-ul exprimă încrederea în capacitatea ştiinţei de a rezolva problemele omenirii. La noi lumea nu crede nici în ştiinţă, nici în Dumnezeu, lumea crede în baftă şi găinării, de aceea au succes telenovelele, care exprimă speranţa într-o rezolvare accidentală (şi individuală) a problemelor.

     6. Există o anume lucrare literară pe care o consideri de căpătâi în science fiction? Dar un film de mare sau de mic ecran?
     Cărţile care m-au impresionat sunt Fundaţia, Dune şi Ubik. Dar nu putem ignora valoarea şi efectul peren al cărţilor lui Wells: Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil.  Iar ca filme: Planeta maimuţelor, Odiseea spaţială, Războiul stelelor.

     7. Este adevărat că cinematografia are o influenţă nefastă asupra cărţii? Crezi că filmul are un impact mai puternic decât o povestire sau un roman? Va modifica (sau a modificat deja) internetul acest raport de forţe?
     Filmul are un altfel de impact decât cartea, pentru că scopurile lor sunt diferite. Raportul dintre film şi carte este asemănător celui dintre pictură şi fotografie. Cât timp n-a existat fotografia, pictura a trebuit să se ocupe şi de redarea imaginilor (portrete sau peisaje). După apariţia fotografiei, pictura a putut să se concentreze asupra reprezentărilor artistice. Până la apariţia filmului, cartea a trebuit să redea - în măsura în care era posibil - şi acţiuni dinamice, vizuale. Să ne aducem aminte că romanele dintr-o perioadă aveau, la începutul fiecărui capitol, un scurt rezumat. Nu suspansul era esenţial, ci reacţia personajelor. Amintiţi-vă de Robinson Crusoe, care, practic, nu poate fi ecranizat cum se cuvine, pentru că romanul redă trăirile eroului, spaimele, grijile, activităţile cotidiene ale acestuia. Singurul efect al cinematografiei asupra cărţii ţine de un factor comercial, nu artistic: mulţi autori îşi concep cărţile în vederea ecranizării lor, le gândesc, deci, cinematografic. Ceea ce este o prostie, pentru că atunci devine mai rentabil să vezi filmul. Să nu uităm, totuşi, că A. C. Clarke a trebuit să publice Odiseea spaţială 2001 pentru ca să poată fi înţelese ideile interesante pe care le avusese pentru scenariu şi pe care filmul nu le putea reda.
     Internetul nu are cum să modifice acest raport de forţe, pentru că o carte, chiar pe internet, rămâne tot carte. Cartea şi-a modificat de multe ori suportul - Măgarul de aur al lui Apuleius a apărut iniţial pe papirus, apoi pe pegament, acum poate fi transpus şi pe internet. Va fi acelaşi roman interesant. Internetul poate facilita accesul, poate să ne scutească de drumuri la bibliotecă sau librărie, dar conţinutul informaţiei - de documentare sau artistică - rămâne acelaşi ca altădată. Precum televiziunea (care a afectat cinematografia) internetul este un instrument al comodităţii. Literatura este o expresie artistică - ca şi cinematograful - şi nu are importanţă dacă vedem un film acasă sau la cinematograf, după cum citim la fel de bine o carte acasă sau la bibliotecă. Singura schimbare constă în comoditate, nu în expresia artistică.

     8. Se poate vorbi de valenţele politice ale science fiction-ului? Poate avea science fiction-ul un anume cuvânt de spus în modelarea traiectoriilor politice de pe glob? În ce măsură tragedia de la WTC şi urmările directe ale acesteia pot fi privite (influenţate/prezise) prin prisma science fiction?
     Science fiction-ul nu are valenţe politice deosebite. Scopul acestui gen literar este să extrapoleze o situaţie de fapt, conform datelor publice, şi să atragă atenţia asupra a ceea ce se poate întâmpla. Avertismentul poate fi luat în considerare sau nu. Îmi aduc aminte că la ultima mineriadă, un ofiţer tânăr a atras atenţia unui general că trupele de jandarmi puteau fi bombardate cu pietre de pe înălţimile din jur.  Iar generalul i-a replicat: Lasă-mă în pace cu sf-urile astea!  Multe fenomene politice (inclusiv acte teroriste precum cele de la WTC) au fost descrise în filme sau romane de ficţiune politică (care pot fi considerate sf sau nu), iar faptul că aceste avertismente n-au fost luate în serios ţine şi de faptul că sf-ul este considerat un soi de divertisment, o chestie neserioasă. Pe de altă parte, nici o lucrare sf de valoare n-a prevăzut căderea comunismului, aşa că genul nu se poate lăuda cu previziuni în domeniu. SF-ul se mulţumeşte, după cum am spus, cu un avertisment rezultat dintr-o anume extrapolare.

     9. Există într-adevăr o ofensivă generalizată a non-valorii în toate domeniile artistice? Ce părere ai despre concurenţa dintre scriitorii optzecişti şi nouăzecişti? Se poate extrapola această situaţie pe deceniul actual?
     Sincer vorbind, nu cred într-o ofensivă a non-valorii.  Poate că acum apar la televizor lucruri care circulau mai pe furiş, dar muzică de proastă calitate, filme porno sau prostioare sentimentale au existat mereu. În acest moment nu mai există criterii clare de apreciere a valorii şi prea puţini oameni mai au un sistem de valori corect. În plus, editurile, posturile tv, presa, etc., sunt dirijate după ureche, prospectarea pieţii nu există, conducătorii acestor posturi îşi imaginează că propriile gusturi sunt etaloane de bun simţ.  Deci, în aceste condiţii, non-valoarea iese mai mult în evidenţă, dar nu-i în cantitate mai mare ca altă dată. În plus, cine are bani îşi poate satisface ambiţiile artistice: îşi poate publica volume, poate scoate CD-uri, etc. Asta nu înseamnă că produsele respective se vor vinde sau că vor influenţa gustul public. În ţara noastră a existat şi înainte mitocănie şi prost gust, n-au apărut peste noapte.
     Pentru că m-am apucat târziu de scris, am cunoscut în principal autori din generaţia nouăzecistă. Asta nu înseamnă că nu respect şi nu apreciez şi autori din generaţia anterioară. Nefiind implicat în mişmaşurile fandomiale pre- şi post-decembriste, n-am înţeles de ce trebuie să existe o concurenţă între generaţii. Mulţi dintre optzecişti nu mai scriau când am intrat eu în lumea fandomului, alţii (precum Grămescu sau Bufnilă) erau apreciaţi şi de nouăzecişti. Cred că singura concurenţă ţine de orgoliu personal: JSF-ul avea în jur un grup de colaboratori, iar cei care nu apreciau stilul acestora - sau care nu erau apreciaţi de aceştia - au inventat un pseudoconflict ca să se simtă băgaţi în seamă. Presupun că nouăzeciştii ar reacţiona la fel dacă un grup de puştani ar scoate o revistă de succes şi ar permite publicarea în paginile acesteia numai a celor sub douăzeci de ani. De fapt, conflictele între generaţii se reduc la conflicte de interese între indivizi.

     10. De ce te-ai apucat de scris şi de ce sf?
     Bună întrebare!
     Tot românul este scriitor. Nu cred că există tânăr care să nu fi mâzgălit hârtia.  În esenţă, problema este una de orgoliu. Am fost educat într-o perioadă în care scriitorul era o persoană respectabilă. Nu cred că nepoţii mei - dacă voi avea - vor considera că merită să fii scriitor.  După nouăzeci, m-am apucat să câştig un ban cinstit traducând pentru diferite edituri. Mi-am dat seama că mulţi autori de succes nu erau nişte mari maeşti ai cuvântului şi că pot să fac şi eu ce făceau ei (am descoperit ulterior că nu era aşa, dar asta s-a întâmplat mult mai târziu, când era prea târziu: publicasem deja o mulţime de texte...)
     De ce sf? Din întâmplare. Sunt un mare admirator al literaturii fantastice. Dar, în acelaşi timp, citisem şi foarte mult sf de calitate, în original. Făcusem parte din acele celebre cercuri de schimbat cărţi - am aflat ulterior că, în perioada aceea, am citit multe cărţi ale lui Cezar Lăzărescu. După nouăzeci au apărut multe reviste sf, iar unele dintre ele organizau concursuri literare. N-a apărut, nici în perioada aceea, nici ulterior, vreo revistă de proză fantastică, nici nu s-a organizat vreun concurs (cu excepţia celor organizate de Uniunea Scriitorilor, despre care ştiau şi ştiu doar organizatorii...). Aşa că am ajuns autor sf, pentru că era singura categorie care, pe atunci, era deschisă tuturor celor care doreau şi erau în stare...
     Să credem în destin sau în haos?





VORBE CU SORIN SÂRBULESCU
- 10 întrebări în exclusivitate -

Întrebător,
Cătălin Ionescu


    1) Domnule Sorin Sârbulescu, eşti un nume puţin cunoscut iubitorilor de sf din România. Tot ce ştiu eu, de pildă, este că eşti editorul site-ului „Pagini SF în Seattle“, care există on-line la adresa
     http://www.toteminternational.com/romanianpages/sci-fi.htm
     Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.
     Locuiesc în Seattle, USA, de aproape 10 ani şi sunt un iubitor al SF-ului şi al Internet-ului, aceast minunat mediu de comunicare instantanee. Sunt unul dintre cei mulţi intelectuali porniţi în lume să-şi caute o viaţă mai bună, pe care ţara lui n-a fost în stare să i-o ofere! Mai am încă pe perete o diplomă de absolvire a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Locuiesc acum în Redmond, la 15 minute de Seattle, oraşul în care se afla Microsoft-ul.

     2) Când şi cum a apărut „Pagini SF în Seattle“?
     În serile ploioase de toamnă din Seattle, pe la sfârşitul anului 1998.

     3) Cum poţi caracteriza evoluţia în timp a site-ului „Pagini SF în Seattle“? Ce s-a vrut iniţial şi ce este acesta acum? A existat o anume evoluţie a sa, de orice nuanţă? Cât de popular este, la ora actuală, acest site?
     În primul rând, ca să menţii un site cere cam mult timp şi ceva cheltuială. Problema cea mai mare când trăieşti în USA este timpul. Nu prea ai mult timp liber. Apoi, ca să aduci cititorii, pe site, acesta trebuie să fie interesant şi să aiba si o dinamica. PAGINILE SF ÎN SEATTLE sunt actualizate de câteva ori pe lună. Am dorit de fapt prin acest site să ofer o sursă de inspiraţie pentru Românii de pretutindeni, iubitori de SF. Site-ul are permanent noi articole despre cele mai interesante descoperiri şi realizări în domeniile de vârf tehnologice. Am cam 300-500 de vizitatori pe lună. Dacă te gândesti că doar 5% din populaţia României are acces la Internet în mod curent, atunci numărul pare rezonabil. Pe de altă parte, sunt numai 6 sau 7 site-uri Româneşti de SF pe Internet. Românii sunt cam vreo 23 de milioane în zona Carpatină si incă vreo 5 milioane răspândiţi prin lume. Dacă socotim, deci cam fiecare al 4.000.000- lea Român are site-ul lui de SF! Wow!

     4) Prin ce consideri că diferă fundamental (dacă, bineînţeles, crezi că diferă!) percepţia asupra science fiction-ului în Statele Unite şi în România? Ce crezi că ar fi definitoriu pentru science fiction-ul din cele 2 ţări, la această oră?
     Realitatea Americană o trăiesc. Cea Românească o realizez doar prin ceea ce este scris şi prin discuţiile de pe listele SF. Este greu şi parţial greşit să compari producţia creativă a două culturi aproape diametral opuse. Însăşi încercarea de comparaţie mi se pare frivolă. Că am dori să o atingem, asta-i cu totul altă poveste…SF! Cred că până la urma problema este aceiaşi în SF, ca şi în alte domenii. Lipsa de capital. Lipsa de bani. Valori morale diferite.

     5) Din ce categorie te consideri ca făcând parte, din cea a amatorilor sau a profesioniştilor? Există (şi, dacă da, este bine să existe?) o delimitare între amatori şi profesionişti?
     Cred ca sunt independent. Există şi o asemenea categorie? În general, în literatură, fiecare este pe cont propriu.

     6) Există o anume lucrare literară pe care o consideri de căpătâi în science fiction? Dar un film de mare sau de mic ecran?
     Fiecare lucrare în parte îşi are meritele ei. În SF fiecare lucrare, fiecare roman,  este o altă lume, o altă povestire. Cât despre filme la fel. "Odiseea Spaţială 2001" poate fi considerată o peliculă de căpătâi.

     7) Este adevărat că cinematografia are o influenţă nefastă asupra cărţii? Crezi că filmul are un impact mai puternic decât o povestire sau un roman? Va modifica (sau a modificat deja) internetul acest raport de forţe?
     Cred cu adevărat că vom asista în următorii 20 de ani la declinul important al cărţii şi  la dispariţia ei în stil tradiţional. Schimbarea spre mijloacele de comunicare digitale este evidentă şi definitiv mai completă în termeni ai experienţei senzoriale. Poate chiar în decursul vieţii noastre vom asista la dispariţia cărţii în anumite părţi ale lumii. Va fi un proces treptat. Poate la fel ca cel de trecere de la televiziunea alb negru la cea color. Câteva decade sau 1/2 de secol. Filmul şi computerul se perfecţionează într-un ritm logaritmic, iar  informaţia audio-vizuală este mult mai puternică decât scrisul, în a polariza consumatorul şi experienţa este mult mai completă. Când citeşti o carte, fiecare în general, îşi imaginează propria realitate legată de subiect.
     Eu personal prevăd un viitor în care scriitorul, cu ajutorul computerului, va fi un producator de film. Va fi posibil datorită avansului în computere să dictezi  şi să alegi scenele aşa cum le doreşti. Personjele, "sintetoizi", ce nu există decât în lumea  virtuala, vor fi atât de reali încât dacă nu vei fi avizat, nici nu vei realiza că sunt doar "desenaţi"  de computer. Ce părere aveţi de termenul de SINTETOIZI!
     Ideea este deci că în viitor, asistat de computer, fiecare va putea genera ceva foarte asemănător cu filmul, film ce va fi vizionat de pe un display electronic de cei interesaţi. Tu vei fi scenaristul, actorul, producătorul şi distribuitorul. Adio cărţii care este numai o înşiruire de cuvinte. O singură imagine are o putere mai mare decât 2 pagini descriptive!

     8) Se poate vorbi de valenţele politice ale science fiction-ului? Există diferenţe de percepţie a science fiction-ului pe continentul american faţă de cel european? În ce măsură tragedia de la WTC poate fi privită (influenţată/prezisă) prin prismă science fiction?
     Încep cu ultima parte. Este încă prea devreme pentru o asemenea întrebare. Realitatea întrece uneori fantezia.
     Cât despre valenţele politice, atunci când sunt, sunt oricum insuficiente şi incapabile de a produce transformări în viaţa de zi cu zi a oamenilor.

     9) Ai publicat de curând câteva povestiri semnate de Ovidiu Bufnilă. A fost doar o întâmplare (fericită)? În ce condiţii sunteţi eşti dispus să repeţi această  „performanţă“?
     Oricând!

     10) Te rog, în încheiere, să îţi adresezi singur o ultimă întrebare, şi apoi să răspunzi la ea. Îţi mulţumesc.
     Este nevasta de acord cu ceea ce faci?
     NU.





PRO-GRESII





TRADUCERILE, O FORMĂ SUBTILĂ DE CRITICĂ LITERARĂ

Györfi-Deák György


     La prima vedere, criticii şi traducătorii fac două lucruri total diferite: primii îndrumă publicul cititor, ajutându-l să descopere valorile din mulţimea potopitoare a textelor publicate, aurul strălucitor din sterilul nămolos, în vreme ce tălmăcitorii transpun o operă dintr-o limbă într-alta, ca nişte zarafi ai valorilor literare, ce schimbă lirele spiritului în mărci de prestigiu (cursul de schimb poate să fluctueze, iar zaraful ţine să-şi scoată şi el partea de câştig).
     Dar, dacă stăm să cugetăm un pic, vom putea identifica mai multe trăsături comune ale celor două demersuri literare aparent atât de deosebite:
     1) atât criticul, cât şi traducătorul sunt lectori profesionişti (mai citesc şi pentru plăcerea lor, dar asta nu ne priveşte);
     2) după lecturare, amândoi purced la o selecţie valorică a textelor;
     3) odată alegerea făcută, atât criticul, cât şi traducătorul trec la o analiză amănunţită a textului, la studierea resorturilor intime ale lucrării;
     4) rezultatul studiului este un alt text, ce reprezintă o prelucrare a lucrării iniţiale;
     5) în final, amândoi îşi publică rezultatele activităţii şi astfel popularizează opera autorului selecţionat.
     Într-unul dintre articolele sale critice publicate în Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice“, Voicu Bugariu trecea traducerea ca prima şi cea mai preţioasă modalitate a unui autor de a se sinucide literar (mă rog, dânsul folosea un termen mai fatalist: „de a se rata“). M-am întrebat atunci, oare de ce sunt atât de preţuite transpunerile lui Moliere realizate de Mihail Bulgakov ? De ce, după ce Karinthy Frigyes a publicat „Mici Mackó“, ungurii n-au mai îndrăznit să traducă încă dată „Ursuleţul Winnie“ (Winnie the Pooh)? Oare Ion Hobana, Adrian Rogaz, Vladimir Colin, Mircea Opriţă etc. au trudit în zadar când au popularizat prin traduceri valorile literaturii franceze, engleze, ruse, poloneze, italiene, etc. într-o vreme când oricine nu cultiva specificul naţional putea fi acuzat că lucrează împotriva naţiunii?
     Activitatea de traducător este, în primul rând; o acţiune creatoare, ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „efortul [traducătorului] e echivalent demiurgicului. Scriitorul tradus este reconstruit în inima altei culturi şi e un lucru fascinant“.
     În al doilea rând, efortul de a transpune un text într-o altă limbă constituie cea mai bună şcoală literară, deprinzând ucenicul literar cu construirea unei intrigi credibile, impunerea unui ritm al naraţiunii, dozarea efectelor, crearea de portrete literare credibile, aş spune chiar: palpabile. Aceasta, la nivelul suprastructurii. La nivelul limbii, al frazei, al propoziţiei, al cuvântului, lucrurile sunt şi mai delicate. Uneori, pentru ca să găsească nişte echivalenţe la fel de expresive ca şi originalul, traducătorul trebuie să coboare adânc în subconştientul ambelor limbi, să treacă dincolo de hotarul marcat de tăbliţa barată cu roşu, pe care scrie „lexic“, să pătrundă pe teritoriul unde cuvintele nu au contururi şi unde numai intuiţia îl ajută să-şi îndeplinească misiunea.
     Trei : traducătorii acţionează adesea ca nişte pionieri, descoperă ţinuturi neumblate, le explorează, le „pacifică“, deschid drumurile pe care vor năvăli cei înghesuiţi între canoanele plicticoase ale unei lumi făurite de manualele şcolare. Tălmăcitorii cunosc şi propun noi modele, noi forme de expresie, chiar noi sintagme, cu dorinţa explicită de a împrospăta, de a revoluţiona creaţia literară şi limba vorbită.
     Patru sau să revenim la izvorul care alimentează acest articol: traducerea reprezintă şi o subtilă interpretare critică. O exemplicare face mai mult decât o mie de vorbe : cunosc un poet maghiar, bun cunoscător al limbii române, care mi-a mărturisit că nu l-a înţeles pe Ion Barbu până când l-a redescoperit în traducerile lui Mandics György (şi el, matematician la origine). Ar fi realizat acest lucru, dacă actul de traducere nu ar fi avut valenţe revelatoare? Eu însumi, nefiind dăruit cu harul de a înţelege toate limbile pământului, am profitat, ori de câte ori a fost posibil, de diferitele variante de traducere ale unor pasaje mai obscure, pentru a desluşi anumite înţelesuri, anumite nuanţări, anumite sugestii. Fiecare dintre traducători mi-a redat o anumită faţetă, pe care s-ar fi putut să n-o percep, privind din punctul meu de vedere; fiecare dintre ei mi-a dezvăluit opera şi mesajul ei la fel ca un critic adâncit în profunzimile aperei.
     Şi zic ca să închei : science-fictionul românesc cuprinde multe texte valoroase, care se cer traduse nu numai pentru a le înlesni răspândirea (mult uşurată azi de reţeaua globală de calculatoare), ci ca să le înţelegem cu adevărat.


P.S.
     În arhiva informaţională a cotidianului central de limbă maghiară, ROMÁNIAI MAGYAR SZÓ (Bucureşti), se găsesc în prezent (28.09.2001) următoarele traduceri din proza scurtă românească de anticipaţie:

     http://www.hhrf.org/rmsz/99maj/r990501c
     Egy régimódi almafa (György GYÖRFI-DEÁK: Un măr de modă veche)

     http://www.hhrf.org/rmsz/00jan/r000129t.htm
     Az ájtatosság csalfa ösvényén (Mircea CĂRBUNARU: Calea amăgitoare a smereniei)

     http://www.hhrf.org/rmsz/00jan/r000129t.htm
     Erdei jelenet, színpadon (Dorin DAVIDEANU: În pădure, scena)

     http://www.hhrf.org/rmsz/00jan/r000129t.htm
     A félrelépés (Lucian IONICĂ: Greşeala)

     http://www.hhrf.org/rmsz/01szep/r010901t.htm
     A csatornanyílások (Liviu RADU: Gurile de canal)

     http://www.hhrf.org/rmsz/01szep/r010901t.htm
     A karóra (Liviu RADU: Ceasul)

     http://www.hhrf.org/rmsz/01szep/r010908t.htm
     Missa solemnis (György GYÖRFI-DEÁK: Missa solemnis)

     http://www.hhrf.org/rmsz/01szep/r010922t.htm
     Az elveszett America (Ovidiu BUFNILĂ: America pierdută)





APOCALIPS SF: IMAGINAREA DEZASTRULUI

Cornel Robu


     După cum scriu ziarele în ultima vreme, în urma dezastrului „apocaliptic“ de la New York (11 septembrie 2001) studiourile din Hollywood au pus în carantină acele „filme cu dezastre“ („disaster movies“) produse până atunci din abundenţă. «Ţinând seama de grava traumatizare a populaţiei, cele mai multe studiouri de la Hollywood au decis să nu se grăbească să realizeze vreun film pe seama atentatelor teroriste petrecute săptămâna trecută în Statele Unite, informează Mediafax. „Subiectul mi se pare prea sensibil în acest moment [...]“, a declarat Lea Porteneuve, reprezentant al studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer. „Cred că America are nevoie de timp să-şi revină, înainte ca noi să încercăm să dăm un chip acestei tragedii într-un film.“» (Ziarul Financiar de vineri, 21 septembrie 2001, pag. 4).
     Într-adevăr, „nimic nu va mai fi la fel ca înainte“, cum s-a spus chiar din acea funestă zi, deja nimic nu mai este la fel ca înainte. Atâta doar că, în ce le priveşte, studiourile din Hollywood mai au şi alt motiv să nu se grăbească: acele „disaster movies“ pe care se abţin acum a le face, le-au şi făcut deja, şi nu de azi, de ieri, ci de decenii. („Stahanovism“ american: şi-au „îndeplinit şi depăşit norma“ până în 2001 încă din anii '50 - '60 ai secolului trecut...)
     Constatare valabilă inclusiv - dacă nu chiar prioritar - şi pentru filmul de science-fiction, ce manifestă o adevărată afinitate congenitală pentru „dezastru“, pentru „cataclism“, pentru coliziune, deflagraţie şi fulminaţie - într-un cuvânt, pentru „căderea“ complexională.
     Dar, să nu uităm, dezastrele de tot felul sunt omniprezente în film, în general, nu numai în filmele SF, posibilităţile nelimitate de vizualizare - prin trucaje, „efecte speciale“, filmări combinate şi „efecte de montaj“, mai nou şi prin simulare pe computer - constituind o ispită în plus pentru cineaşti, ispită în faţa căreia scriitorii, dispunând, ca principală resursă specifică, de verbalizare, nu de vizualizare, rămân, volens-nolens, imuni. Un specialist în domeniul filmului SF, John Brosnan (n. 1947). susţine chiar, în prestigioasa Enciclopedie a lui Peter Nicholls şi John Ciute, de atâtea ori citată şi cu alte ocazii, că “practic, impactul emoţional al celor mai multe filme cu dezastre nici nu e ştiinţificţional, obiectivul lor fiind de a genera un thrill emoţional prin intermediul dezastrului însuşi, mai degrabă decât prin investigarea cauzelor şi efectelor“, astfel încât aceste „disaster movies“ constituie doar „o clasă marginală de filme SF, [...] care de regulă se opresc asupra unor evenimente ce încă nu s-au întâmplat efectiv, dar s-ar putea întâmpla, plauzibil, în viitorul apropiat“. (The Encyclopedia of Science Fiction, ed. I, 1979, p. 186; ed. II , 1993, p. 363; în prima ediţie, autorul australian prefera un cuvânt francez, „frisson“, în locul englezescului „thrill“, consacrat în terminologia cinematografică.) Dar despre estetica „dezastrului“ şi a „coliziunii“ în filmul SF - ceva mai încolo şi mai pe larg.
     Este un fapt că „filmul cu dezastre“ nu e în mod necesar un film de science-fiction. Naufragiul transatlanticului Titanic (1912) a fost reconstituit, documentar sau ficţional, în atâtea filme (ultima dată în 1997, în regia lui James Cameron) şi, pe urmele Titanicului, atâtea naufragii şi catastrofe maritime ne-au fost oferite vizual, pe marele şi pe micul ecran. Unul dintre acestea, unul dintre cele mai faimoase, a rulat cu ani în urmă şi pe ecranele noastre: Aventura lui „Poseidion“ (The Poseidon Adventure, 1972, cu Gene Hackman într-un memorabil rol de preot), film regizat de Irwin Allen, ca şi continuarea lui, Dincolo de aventura lui „Poseidon“ (Beyond the Poseidon Adventure, 1979). Irwin Allen (1916-1991) este, de altfel, un regizor care şi-a legat cu predilecţie numele de acest gen, ilustrat şi de alţii, desigur, el singur având însă la activ un întreg ciclu de „disaster movies“, pe cele mai diverse pretexte: Infernul din zgârie-nori (The Towering Inferno, 1974), care a rulat, şi acesta, pe ecranele din România şi care a fost frecvent invocat, după 11 septembrie 2001, ca o funestă premoniţie; apoi, tot în regia lui Irwin Allen, The Swarm (1978), When Time Ran Out... / Earth's Final Fury (1980), Flood! (1976), Fire! (1977), Cave-In (1979) - ultimele trei fiind fiime de televiziune.
     Vorbind acum despre sciance-fiction, s-ar părea că nu prezintă un interes specific, în această ordine de idei, atâtea naufragii pe mare şi scufundări de vapoare, sau deraieri de trenuri, sau prăbuşiri de avioane (sau de dirijabile: cazul celebrului Hindenburg, care-a ars în câteva minute, cu pasageri cu tot, în 1937, în faţa ochilor consternaţii ai celor veniţi să-i întâmpine la aterizare, la Lakehurst, New Jersey), sau prăbuşiri de diguri şi baraje, urmate de inundaţii catastrofale şi torente de noroi, sau uragane şi tornade, sau tsunami, valuri oceanice uriaşe, ca nişte pereţi de apă înalţi de zeci de metri, care vin din larg şi se prăbuşesc peste cei de pe ţărm, sau incendii infernale la zeci şi sute de metri înălţime, de unde minusculi bipezi preferă să se arunce în gol decât să ardă de vii, sau explozii de tot felul (bombe, centrale nucleare, rezervoare de petrol, terestre sau plutitoare etc.), sau avalanşe şi alte diverse accidente în munţi, sau invazii de animale mai mult sau mai puţin malefice şi ostile: păsări în The Birds (1963), celebrul film al lui Alfred Hdtchcock, după nuvela din 1952 a scriitoarei Daphne Du Maurier; albine sălbatice în The Swarm (1978), filmul lui Irwin Allen; furnici gigantice în Them! (1954), film regizat de Gordon Douglas, lipitori, tot gigantice, în Attack of the Giant Leaches (1960),
film al lui Roger Corman; peşti carnivori în Piranha (1978), film al aceluiaşi Roger Corman ş.a.m.d.; sau alte şi alte catastrofe, cataclisme şi dezastre, câte au putut trece prin mintea şi prin imaginaţia scriitorilor, scenariştilor, regizorilor. Cum spunea John Brosnan, multe din acestea nu privesc în nici un fel filmul SF, întrucât „obiectivul lor este de a genera un thrill, un frison emoţional prin intermediul dezastrului însumi, mai degrabă decât prin investigarea cauzelor şi efectelor.
      Există însă şi un repertoriu de filme în care dezastrului îi este certamente conferită şi o dimensiune sau o inflexiune ştiinţificţională, un timbru specific şi distinct, de neconfundat. Lista ar putea începe chiar cu Păsările (The Birds, 1963) lui Alfred Hitchcock, sau cu Roiul (The Swarm, 1978) lui Irwin Allen, care au rulat şi pe ecranele noastre. Mai înainte au fost, însă, „disaster movies“ precum La fin du monde (1931, scenariul şi regia Abel Gance, după romanul omonim din 1893-1894 al lui Camille Flammarion) , sau Deluge (1933, regia Felix E. Feist, după romanul omonim din 1928 al lui S. Fowler Wright), sau When Worlds Collide (1951, regia Rudolph Maté, după romanul omonim din 1933 al lui Philip Wylie şi Edwin Balmer), sau The War of the Worlds (1938, faimosul scenariu radiofonic al lui Orson Welles; 1953, film regizat de Byron Haskin - ambele după romanul omonim din 1898 al lui H. G. Wells), sau The Day the Earth Stood Still (1951, regia Robert Wise) , The Day the World Ended (1956, regia Roger Corman), The Day the Earth Caught Fire (1956, re-gia Val Guest), The Day of the Triffids (1963, regia Freddie Francis , după romanul omonim din 1951 al lui John Wyndham), The Submersion of Japan / Nippon Chinbotsu (1973, regia Shiro Moritani), pentru a ajunge în zilele noastre, după alte două decenii la fel de „dezastruoase“ şi „catastrofice“, cu Waterworld (1993, regia Kevin Costner) sau Independence Day (1996, regia Roland Emmerich), încă proaspete în memoria tuturor.
     Pe un curs afluent converg înspre „dezastru“ la fel de popularele „filme cu monştri“, acele „monster movies“ a căror serie începe cu King Kong (1933), modelul „clasic“ al acestui „gen“, şi continuă cu marele boom al „filmelor cu monştri“ în America anilor '50: The Thing / The Thing from Another World (1951), The Beast from 20.000 Fathoms (1953), Them! (1954), Monster from the Ocean Floor (1954 ), Beast with a Million Eyes (1955), Night of the Blood Beast (1958), War of the Colossal Beast (1958), Beast from Haunted Cave (1959), It Came from Outer Space (1953), It Came From Beneath the Sea (1955), It Conquered the World (1956), It! The Terror from Beyond Space (1958), The Creature from the Black Lagoon (1954), Revenge of the Creature (1955), The Creature Walks among Us (1956), The Creature from Another World (1959), Creature from the Haunted Sea (1961), The Black Scorpion (1957), The Deadly Mantis (1957), Attack of the Crab Monsters (1957), Attack of the Giant Leaches (1960), Reptilicus (1962), ş.a.m.d., la care n-a întârziat să riposteze „concurenţa“ japoneză, prin monştri încă şi mai exotici: Gojira / Godzilla (o lungă serie de 16 filme, între 1954 şi 1985), Mosura / Mothra (5 filme, între 1961 şi 1968), Gamera (7 filme, între 1966 şi 1971).  Situaţi pe panta descensională, coborâtoare a scării de magnitudini complexionale din Univers, toţi aceşti monştri, şi alţii încă, se asociază strâns şi organic cu „dezastrul“, cu catastrofa, cu „apocalipticul“, cu „sfârşitul lumii“.
     Iar dacă dezastrele „domestice“, curente, din „lumea reală“, amintite mai înainte şi frecvente în filme de tot felul şi de toată mâna, nu au nimic în comun cu SF-ul, există însă şi câteva feluri de „dezastre“ (dezastrul nuclear, dezastrul ecologic, dezastrul bacteriologic, dezastrul genetic) care, nefiind curente încă în „lumea reală“, dar anticipate ficţional pentru un viitor nu prea îndepărtat, aparţin cu certitudine SF-ului: post-holocaustul de după războiul nuclear, din filme ca Ultimul ţărm (On the Beach, 1959, regia Stanley Kramer, după romanul omonim din 1957 al lui Nevil Shute, cu Gregory Peck, Ava Gardner, Fred Astaire, Anthony Perkins ş.a. în distribuţie), sau Ziua de după (The Day After, 1983, regia Nicholas Meyer); sau Planeta maimuţelor (Planet of the Apes, 1968, regia Franklin J. Schaffner. cu Charlton Heston în rolul principal; film turnat după romanul La planéte des singes (1963) de Pierre Boulle, cu 4 continuări între 1969 şi 1973); războiul electronic global, dus de super-computere, din Colossus. The Forbin Project (1969, regia Joseph Sargent) sau Jocuri de-a războiul (Wargames, 1983, regia John Badham); dezastrul ecologic din Nici măcar un fir de iarbă (No Blade of Grass, 1970, regia Cornel Wilde, după un roman din 1956 al lui John Christopher); dezastrul ecologic şi economic cauzat de suprapopulare, din Soialimentul verde (Soylent Green, 1973, regia Richard Fleischer, după un roman din 1966 al lui Harry Harrison, Make Room! Make Room!, cu Charlton Heston, Edward G. Robinson ş.a.); dezastrul microbiologic din Germenul Andromeda (The Andromeda Strain, 1971, regia Robert Wise, după romanul omonim din 1969 al lui Michael Crichton); dezastrul ecologic şi genetic cauzat de radiaţii nucleare, din Ziua când vin peştii (The Day the Fish Came Out, 1967, regia Michael Cacoyannis) şi din Observatorii Zilei de Apoi (Doomwatch, 1972, regia Peter Sasdy); dezastrul geologic din Cutremur (Earthquake, 1974, regia Mark Robson) ş.a.m.d.
     Un mai subtil raport între real şi imaginar, o mai frapantă juxtapunere a „susului“ şi „josului“ complexional diferenţiază aceste „filme SF cu dezastre“ de „filmele cu dezastre“ pur şi simplu.





APOCALIPS SF: ESTETICA DEZASTRULUI

Cornel Robu


     În 1965, când, cu celebritatea şi prestigiul de care deja se bucura, Susan Sontag (n.1933) s-a aplecat, într-unul dintre sagacele-i eseuri, asupra filmului SF, multe din titlurile care, fac azi faima genului nu existau încă, inclusiv magnificul 2001 - O odisee spaţială (1968) cel mai bun film SF realizat vreodată. Existau, însă, multe din filmele „cu dezastre“ şi cu „sfârşitul lumii“ enumerate mai înainte şi, generalizând de pe această bază, Susan Sontag avea toate temeiurile să-şi intituleze eseul Imaginaţia dezastrului („The Imagination of Disaster“,în vol. Against Interpretation, 1966) şi să afirme, în concluzia lui, că „toate aceste filme se află în complicitate cu oribilul“:
     «Ele îl neutralizează, după cum am spus. Nu e aici nimic mai mult, poate, decât modul în care orice artă îşi poartă auditoriul într-un cerc al complicităţii cu lucrul reprezentat. Dar în aceste filme avem de-a face cu lucruri care (strict literal) se refuză gândirii. [...]
     Am în vedere trauma suferită de toată lumea la mijlocul secolului al XX-lea, când a devenit evident că, de-acum şi până la sfârşitul istoriei omeneşti, orice fiinţă umană îşi va duce viaţa sa individuală nu doar sub ameninţarea morţii individuale, ceea ce e sigur ca moartea, dar şi sub apăsarea a ceva aproape insuportabil sub aspect psihologic - o stingere colectivă şi o prefacere în cenuşă ce poate veni în orice clipă, virtualmente fără nici un preaviz.
     Din punct de vedere psihologic, imaginaţia dezastrului nu diferă prea mult de la o perioadă istorică la alta. Dar din punct de vedere politic şi moral, diferă, [...]
     Epoca noastră este realmente o epocă a extremelor. Pentru că noi trăim în permanenţă sub ameninţarea a două destine în aparenţă diferite, dar la fel de înfricoşătoare: o banalitate de necontenit şi o teroare de neconceput. Ficţiunea, imaginaţia literară şi cinematografică, este aceea care, servită în porţii copioase de către artele cu largă audienţă, îngăduie celor mai mulţi oameni să facă faţă acestor spectre gemene. Pentru că, un serviciu pe care ficţiunea, imaginarul („fantasy“) ni-l poate face este să ne ridice deasupra insuportabilei platitudini şi totodată să ne distragă atenţia de la spaime - reale sau anticipate - printr-o evaziune în situaţii pline de exotism şi de pericol, dar care în ultimul moment se sfârşesc cu bine. Dar un alt lucru pe care ficţiunea îl poate face este să normalizeze ceea ce psihologic e insuportabil, făcându-ne astfel să ne obişnuim cu el. în primul caz, ficţiunea înfrumuseţează lumea, în cel de-al doilea, o neutralizează.
     Imaginarul din filmele de science-fiction ne face amândouă aceste servicii. Filmele reflectă anxietăţile lumii întregi, dar servesc şi spre a le alina. Ele strecoară o stranie apatie în privinţa proceselor de radiaţie, de contaminare, de distrugere, pe care eu, în ce mă priveşte, le găsesc obsedante şi deprimante. Nivelul naiv al acestor filme diluează flagrant senzaţia de alienitate, de altfelitate, apelând la familiarul cel mai rudimentar, în special dialogurile din cele mai multe filme de science-fiction, care sunt de o banalitate monumentală dar nu o dată mişcătoare în felul ei, conferă acestor filme un minunat haz involuntar. Replici precum „Vino iute, e un monstru în cada din baie!“, „Trebuie să facem ceva, n-o putem lăsa aşa“, „Un moment, Profesore, e cineva la telefon“, „Dar e de necrezut“, ca şi vechea replică americană, atât de mult încercată şi oricând de nădejde, „I hope it works!“ („Sper c-o să meargă!“) - produc ilaritate în contextul holocaustelor pitoreşti şi asurzitoare de pe ecran. Si totuşi, aceste filme cuprind în ele şi ceva extrem de dureros şi de grav.»
     De unde, atunci, o altă concluzie, aceea că „imaginile dezastrului în science-fiction constituie, mai presus de orice, o emblemă a unei reacţii inadecvate“ (subl.aut.), o expresie a „inadecvării cu care cei mai mulţi oameni reacţionează la spaimele şi terorile de neasimilat care le otrăvesc conştiinţa“?

     “Estetica distrugerii“
     «Interesul acestor filme, pe lângă considerabila lor doză de farmec cinematografic, constă în această intersectare între produsele unei arte comerciale naive şi în mare măsură pervertite, pe de o parte, şi cele mai profunde dileme ale situaţiei contemporane, pe de alta.»
     Oare nu apare inadecvată această reacţie tocmai pentru că este examinată preponderent în planul realului, în termenii psihologiei şi ai moralei, şi aproape deloc în planul imaginarului, în termenii esteticii?
     Este evident că Susan Sontag favorizează, în abordarea filmului SF, perspectiva psihologică şi perspectiva etică, în defavoarea celei estetice. Iar focarul în care converg abordarea psihologică şi cea etică este aşa-numita „wishful thinking“, compensarea în reverie şi în imaginaţie a unor dorinţe imposibil de realizat ca atare în viaţa reală, şi în consecinţă refulate. Ademenind pe spectator cu permisiunea defulării unor impulsuri „crude sau cel puţin amorale“ precum „belicozitatea“ şi pornirile destructive, filmul SF ar oferi un debuşeu „moralmente acceptabil“ acestor impulsuri inavuabile, permiţând consumarea lor în imaginar şi o „exonerare de obligaţiile normale“. Această „extremă simplificare morală“ a filmului SF, chiar şi întoarsă pe dos şi convertită în „aspiraţia spre pace sau cel puţin spre coexistenţă paşnică“, nu este totuşi suficientă pentru a explica „plăcerea“ şi „delectarea estetică a suferinţei şi dezastrului“ , nu ajunge pentru a edifica pe ea o „estetică a distrugerii“ , pe care o vizează Susan Sontag (sintagma îi aparţine).
     Enunţată ca deziderat, o astfel de „estetică a distrugerii“ („the aesthetics of destruction“) este perfect legitimă şi posibilă, din moment ce, pe bună dreptate constată Susan Sontag, „filmul de science-fiction are o strânsă legătură cu estetica distrugerii, cu frumuseţile specifice care pot fi gustate atunci când se dă frâu liber devastării şi se face totul ţăndări“ („the science fiction film is concerned with the aesthetics of destruction, with the peculiar beauties to be found in wreaking havoc, making a mess“), iar „tocmai imaginile distrugerii sunt acelea în care rezidă nucleul unui bun film de science-f iction“, mergând chiar şi până la limita la care se poate susţine cu şanse de adevăr că „filmele de science-fiction nu sunt filme despre ştiinţă, ci despre dezastru, care este unul dintre cele mai vechi subiecte ale artei“.
     Dar pentru a deveni efectivă o astfel de virtuală „estetică a distrugerii“, ar mai trebui precizat că acele „frumuseţi specifice“ („peculiar beauties“) nu sunt, totuşi, de natura frumosului, ci de natura sublimului, şi ar mai trebui introduşi în ecuaţie doi factori - ficţionalitatea şi negativitatea - definitorii în sublim. Numai astfel devine logic coerentă şi esteticeşte inteligibilă acea „neutralizare“ a spaimei, a ororii, a terorii, pe care Susan Sontag însăşi recunoaşte că filmul SF o poate mijloci. Regimul de ficţionalitate asigură deversarea trăirii psihologice şi a normei etice din planul realului în planul imaginarului, asigură consumarea în imaginar a negativităţii momentului (spaima, oroarea, teroarea, depresia, eventual culpabilitatea impulsului sau dorinţei etic inavuabile), negativitate preschimbată în pozitivitate prin această dialectică a ficţiunii care poate face ca distrugerea, coliziunea, deflagraţia, anihilaţia, prefacerea în ţăndări, în praf, în moloz, în cenuşă, în vid ş.a.m.d. să ne ofere un spectacol, o privelişte care - spunea Kant - „cu cât este mai înfricoşătoare, cu atât devine mai atrăgătoare“, iar „umanitatea rămâne neînjosită în persoana noastră, deşi omul ar fi învins de acea putere“ (v. Critica facultăţii de judecate / Kritik der Urteilskraft, 1790; ed.rom. 1981, pp. 155-156). Pare mai complicat, şi totuşi e mai simplu.

     O „estetică a coliziunii“
     Imaginaţia dezastrului, acest eseu semnat în 1965 de Susan Sontag, era considerat „de-acum clasic“ în 1980 de către Vivian Carol Sobchak (n.1940), autoarea unei cărţi de teorie a filmului SF considerată, la rândul ei, în 1993, în The Encyclopedia of Science Fiction, „printre cele mai sofisticate analize ale filmului SF publicate până acum“ (Peter Nicholls): The Limits of Infinity. The American Science Fiction Film 1950-1975, carte republicată în 1987 într-o a doua ediţie, extinsă şi adusă la zi: Screening Space. The American Science Fiction Film. Într-un subcapitol intitulat „The Alien and the Familiar: The Aesthetics of Collision“, autoarea repune în discuţie întreaga problematică a „esteticii distrugerii“ („the aesthetics of destruction“) discutată anterior de Susan Sontag. Principala teză susţinută, în această privinţă, de Vivian Carol Sobchak este că
     «Atât crearea cât şi declanşarea tensiunii emoţionale în aceste filme se realizează în egală măsură prin introducerea şi culminaţia cinematografică a unui paradox vizual şi perceptual: coexistenţa realului şi a fictivului („the fake“) în acelaşi cadru, în aceeaşi secvenţă, în acelaşi context şi la acelaşi moment al timpului de pe ecran şi al aşteptării spectatorului. Desconsiderate de cele mai multe ori şi definite prioritar prin efigia acelei Creaturi („The Creature“) monstruoase al cărei singular destin iconic pare a fi confruntarea cu civilizaţia urbană, această categorie de filme SF, aici în discuţie, se mişcă înspre o simultană (subl. aut.) coliziune şi complicitate („collision and collusion“) între ceea ce este real şi ceea ce este născocit („faked“), între ceea ce ştim că este fapt (oraşul Washington, în filmul Pământul contra Farfuriilor Zburătoare / Earth vs. The Flying Saucers, 1956 sau Roma, în filmul 20 Milioane de Mile până la Pământ / 20 Million Miles to Earth, 1957) şi ceea ce ştim că este ficţiune (respectivele farfurii zburătoare şi monstrul venusian Ymir).»
     Argumentându-şi această teză, autoarea se distanţează de viziunea preponderent extraestetică (etică şi psihologică) pe care o adoptase anterior Susan Sontag, ceea ce, incontestabil, este un câştig, un progres în direcţia unei abordări mai adecvate, sub raport estetic, a problemei; totodată, însă, Vivian Carol Sobchak se distanţează uneori şi de concretul faptelor (filmelor) pe care le abordează, de însăşi baza, aşadar, pe care-şi edifică generalizarea:
     «Acel ceva spre care ne mişcăm, de care suntem însetaţi, în asemenea filme, acea satisfacţie pe care o găsim în ele rezidă în realizarea cinematografică a unei acţiuni imaginare (subl. aut.) ce intervine în ceea ce pare a fi un spaţiu real (idem) certificat ca atare. După cum arată teoreticianul de film Andre Bazin într-un notoriu eseu, „The Virtues and Limitations of Montage“ (Virtuţile şi servituţile montajului). „Dacă este ca filmul să fie împlinit estetic în sine, avem nevoie să credem în realitatea a ceea ce se întâmplă pe ecran, ştiind în acelaşi timp că ea este măsluită.“ Ficţiunile din aceste filme, dimpreună cu capacitatea lor de-a ne procura plăcere, „îşi derivă semnificaţia lor deplină din integrarea între real şi imaginar“. Creatura, cu alte cuvinte, apare întreţesută şi impregnată în scenele reale. Ceea ce procură atâta satisfacţie în climaxul vizual al unor asemenea filme nu este pur şi simplu actul în sine al distrugerii, al fărâmării în ţăndări, iar acel catharsis şi acea plăcere estetică pe care Susan Sontag le sugerează sunt un rezultat al faptului de a fi puşi în situaţia „să participăm la trăirea în imaginar prin chiar intermediul morţii cuiva şi, mai mult, prin intermediul morţii unor mari oraşe şi prin distrugerea umanităţii însăşi“. Efectul de catharsis, aşa imprecis cum este el definit în zilele noastre, poate fi furnizat şi de filme ce n-au nimic de-a face cu science--fiction-ul. Iar spargerea şi fărâmarea în ţăndări, cu satisfacţia scatologică ce o însoţeşte, nu este, de asemenea, un apanaj rezervat exclusiv pentru science-fiction: mărturie stau, în acest sens, întregul concept al distrugerii pe-ntrecute („the demolition derby“) şi puhoiul de filme „cu dezastre“ care ne aduc în faţa ochilor transatlantice răsturnându-se cu fundu-n sus (aluzie probabilă la The Poseidon Adventure, 1972, al lui Irwin Allen, şi la continuarea acestui faimos film, Beyond the Poseidon Adventure, 1979 - n.n.) sau zgârie-nori arzând în flăcări şi năruindu-se în praf şi moloz (aluzie, iarăşi probabilă, la The Towering Inferno, 1974, al aceluiaşi Irwin Allen - n.n.).
     Există, însă, şi o satisfacţie procurată exclusiv de filmul de science-fiction, satisfacţie ce se desprinde din combinaţia celor două cuvinte antitetice care-l compun: „science“ şi „fiction“, ştiinţă şi ficţiune. Satisfacţia provine din faptul de a vedea integrarea vizuală a ceea ce este efectiv real („actual“) şi a ceea ce este imposibil, şi aceasta în acelaşi cadru de film, în aceeaşi secvenţă; după cum provine şi din abilitatea celui ce creează filmul de-a ne face să suspendăm neîncrederea noastră exact în momentul în care ne întrebăm cu uimire: „Oare cum au mai făcut-o şi pe asta?“ [...]
     Prin urmare, uimirea pricinuită de această concomitentă coliziune şi complicitate vizuala („by this simultaneous visual collision and collusion“) nu provine neapărat din acea „estetică a distrugerii, [din] frumuseţile specifice care pot fi gustate atunci când se dă frâu liber devastării şi se face totul ţăndări“ , aşa cum Susan Sontag sugerează că s-ar întâmpla. Distrugerea şi răvăşeala haotică doar contribuie la senzaţia de uimire („the wonder“), nefiind însăşi sursa acesteia. Desigur, imaginile distrugerii, urmărite pe ecran, procură o deosebită plăcere şi satisfacţie, dar ele nu-şi datorează eficienţa estetică juxtapunerii dintre real şi fictiv. Un vulcan în erupţie văzut într-un film documentar ne poate procura o satisfacţie estetică similară cu aceea prilejuită de năruirea oraşului Tokyo în filmul Godzilla.»
     Aici, Vivian Carol Sobchak face o jumătate de pas înapoi, după ce tocmai recuperase pentru demonstraţie statutul de ficţionalitate al efectelor în discuţie; fără a fi recuperat, însă, (şi aici rezidă, poate, explicaţia pasului înapoi) şi negativitatea acestor efecte, negativitate care trimite la conceptul de sublim, al cărui atribut este. Prin ficţionalitatea lor intrinsecă, scenele de acest fel din filmele SF preschimbă negativitatea, ce le este tot intrinsecă, în pozitivitate, preschimbă suferinţa în plăcere (pleasure in pain), ating plăcerea tocmai prin neplăcere (Lust durch Unlust). Pentru a restitui acestui angrenaj estetic al sublimului toate articulaţiile fără de care nu poate funcţiona, explicaţia furnizată de Vivian Carol Sobchak („coexistenţa realului şi a fictivului în acelaşi cadru“), deşi incipient valabilă, finalmente nu mai este suficientă, nici estetic, nici măcar logic: ea poate servi, eventual, doar ca „gen proxim“ al definiţiei, nicidecum însă ca „diferenţă specifică“. Aceasta din urmă poate fi însă găsită, de exemplu, în ceea ce am numit mai înainte „cădere complexională“ sau „colaps complexional“, procedeu a cărui arie de operare se circumscrie şi ea, cu stricteţe, în perimetrul statutului de ficţionalitate postulat de Vivian Carol Sobchak. Aşadar, nu orice fel de „coexistenţă a realului cu imaginarul în acelaşi cadru“ este definitorie pentru filmul SF, ci numai aceea în care cadrul este umplut cu o juxtapunere între două ordine mult distanţate de magnitudini complexionale: palierul de pe care se produce căderea (forme de viaţă complexe şi fragile, eminamente umane) şi palierul până la care se cade (efectele concrete ale distrugerii, ale destructurării, ale dezagregării şi decorpuscularizarii, ceea ce se întâmplă concret atunci când „se dă frâu liber devastării şi se face totul ţăndări“). Pentru că juxtapuse („brought together in the same frame“, spune Vivian Carol Sobchak) apar nu numai „ceea ce este efectiv real şi ceea ce este imposibil“; coexistă în acelaşi cadru nu doar „realul“ şi „fictivul“ - „elemente separate anterior prin montaj“; juxtapuse ficţional şi coexistente în aceeaşi secvenţă şi în acelaşi cadru de film apar şi ordine de magnitudini - complexionale, aici, dar în alte cazuri pot fi şi spatiale, şi temporale - separate anterior de însăşi „experienţa realului“, de însăşi cunoaşterea curentă a scării efective de magnitudini din „Iumea reală“, „aşa cum o ştim“. Cel mai mult se apropie Vivian Carol Sobchak de această înţelegere a lucrurilor atunci când spune că
     «Senzaţia de uimire din această ultimă categorie de filme provine dintr-o sursă vizuală încă şi mai particulară decât distrugerea însăşi, o sursă datorată unei juxtapuneri ce creează incongruenţă. (subl. aut.)»
     Această „incongruenţă“, însă, ea o înţelege tot în termenii „genului proxim“, nu în termenii „diferenţei specifice“, ca juxtapunere generică între real şi fictiv, iar nu ca juxtapunere specifică între ordine de magnitudini, fie acestea reale sau imaginare.
     Fără introducerea în ecuaţie a acestor factori, explicaţia se va opri fatalmente undeva la jumătatea drumului, cum se întâmplă şi în cazul de faţă, cu rezultatul logic, pentru autoare, de a se vedea constrânsă a renunţa tocmai la „miezul“ fenomenului, condusă de propriile-i raţionamente până la şi dincolo de pragul unde va respinge şi va arunca peste bord tocmai principalul atú al filmului de science-fiction, căruia i se consacră: acel „sense of wonder“ generat prin colaps complexional, prin spectacolul ficţional al „spargerii şi fărâmării în ţăndări“, al combustiei în flăcări, al detunării în deflagraţii, al prefacerii în praf şi cenuşă, al volatilizării şi anihilării în vid etc. etc. - pe scurt, prin „estetica distrugerii“ (Susan Sontag), prin „estetica coliziunii“ (Vivian Carol Sobchak) - o „coliziune“- însă, mai directă, mai concretă decât aceea, sofisticată, avută în vedere de autoarea de dincolo de Ocean. Ce altceva, oare, decât o astfel de renunţare sau aruncare peste bord, înseamnă a susţine, aşa cum face Vivian Carol Sobchak, că «uimirea pricinuită de această concomitentă coliziune şi complicitate vizuală nu provine neapărat din acea „estetică a distrugerii, [din] frumuseţile specifice care pot fi gustate atunci când se dă frâu liber devastării şi se face totul ţăndări“, aşa cum Susan Sontag sugerează că s-ar întâmpla» (şi pe bună dreptate, îmi permit să adaug - n.n. CR), ori a susţine, în continuare, că «demoliţia, destrucţia şi fărâmarea în ţăndări („the wrecking“) nu sunt esenţiale pentru senzaţia de uimire („the wonder“) generată de conţinutul incongruent al imaginilor de pe ecran»?

     Estetica sublimului
     Ar fi, desigur, fastidios şi de prisos a repeta în acest context (deşi se potriveşte perfect contextului) întreaga demonstraţie care-l conducea pe Immanuel Kant, cu peste două secole în urmă, la concluzia că priveliştea stihiilor naturii şi a cataclismelor geologice sau a peisajelor cosmice „cu cât este mai înfricoşătoare, cu atât devine mai atrăgătoare“, prin dialectica ficţionalităţii şi negativităţii din sublim. Câteva raţionamente kantiene, totuşi, pentru limpezimea lor de cristal incasabil şi imperisabil, cu gândul la ce se întâmplă sub ochii noştri azi:
     «Însă noi putem considera înfricoşător un obiect, fără să ne fie frică de el. Aceasta se întâmplă când considerăm obiectul astfel încât doar gândim cazul în care am vrea să ne opunem lui şi orice opoziţie ar fi cu totul zadarnică. [...]
     Cel care se teme nu poate judeca sublimul naturii, aşa cum cel care este dominat de înclinaţie şi dorinţă nu poate judeca frumosul. El evită priveliştea unui obiect care-i inspiră teamă şi este imposibil ca într-o spaimă reală să aflăm satisfacţie. De aceea agreabilul provenit din depăşirea unei dificultăţi se numeşte bucurie, însă aceasta, fiind o eliberare de un pericol, este o bucurie însoţită de hotărârea de a nu ne mai expune niciodată acestuia; şi, întrucât nici măcar nu ne putem gândi cu plăcere la senzaţia trăită atunci, este exclus că vom căuta noi înşine prilejul de a o reînnoi.
     Stâncile îndrăzneţ aplecate şi ameninţătoare, norii de furtună care se îngrămădesc pe cer şi care înaintează cu tunete şi fulgere, vulcanii la apogeul puterii lor distrugătoare, uraganele cu pustiirea pe care o lasă în urmă, oceanul nemărginit cuprins de furie, o cascadă înaltă a unui fluviu mare ş.a.m.d. arată, în comparaţie cu forţa lor, nimicnicia capacităţii noastre de opoziţie. Dar priveliştea lor, cu cât este mai înfricoşătoare, cu atât devine mai atrăgătoare, dacă ne aflăm în siguranţă. Noi considerăm fără ezitare că aceste obiecte sunt sublime, deoarece ele înalţă tăria sufletească deasupra măsurii ei medii obişnuite şi ne permit să descoperim în noi o capacitate de opoziţie de un cu totul alt tip, care ne dă curajul să ne putem măsura cu aparenta atotputernicie a naturii.
     Căci, datorită nemărginirii naturii şi neputinţei facultăţii noastre de a da o măsură adecvată aprecierii estetice a mărimii asupra domeniului ei, am descoperit propria noastră limitare, dar totodată, în raţiunea noastră, o altă măsură, ne-sensibilă, care are la bază chiar acea infinitate ca unitate, măsură faţă de care orice în natură este mic; astfel am aflat deci în sufletul nostru o superioritate asupra naturii în nemărginirea ei; în acelaşi mod, forţa irezistibilă a naturii ne face să recunoaştem, ca fiinţe naturale, neputinţa noastră fizică, dar descoperă în noi facultatea de a ne considera independenţi faţă de ea şi o superioritate asupra naturii; pe aceasta se întemeiază o autoconservare total deosebită de cea pe care o atacă şi o periclitează natura din afara noastră; astfel, umanitatea rămâne neînjosită în persoana noastră, deşi omul ar fi învins de acea putere. Ca atare, în judecata noastră estetică natura este declarată sublimă nu pentru că ne provoacă frică, ci pentru că trezeşte în noi acea tărie (care nu aparţine naturii) necesară pentru a considera neînsemnat ceea ce ne îngrijorează (bunuri, sănătate şi viaţă); pe acest temei, forţa naturii (căreia îi suntem desigur subordonaţi în raport cu acele lucruri) nu mai este privită, relativ la noi şi la personalitatea noastră, ca o putere în faţa căreia ar trebui să ne plecăm atunci când este vorba de principiile noastre supreme, de afirmarea sau abandonarea lor. Aşadar, aici natura este numită sublimă doar întrucât înalţă imaginaţia, pentru a înfăţişa acele cazuri în care sufletul poate simţi sublimul propriei meniri, care este superioară naturii.
     Această stimă faţă de sine nu este cu nimic micşorată de faptul că trebuie să ne ştim în siguranţă pentru a simţi această satisfacţie entuziastă; faptul că pericolul nu este serios nu înseamnă (cum s-ar putea părea) că sublimul facultăţii spiritului nostru nu poate fi luat în serios. Căci satisfacţia priveşte aici doar menirea facultăţii noastre, care se dezvăluie cu acest prilej, aşa cum este predispoziţia pentru ea în natura noastră, în timp ce dezvoltarea şi exercitarea acestei facultăţi este lăsată în seama noastră şi constituie o datorie pentru noi. Şi acesta este adevărul, oricât de conştient ar putea fi omul, atunci când îşi extinde reflexia până acolo, de reala lui neputinţă prezentă.»


/ Immanuel Kant, „Analitica sublimului“, în Critica facultăţii de judecare (Kritik der Urteilskraft, 1730), trad. rom. Vasile Dera Zamfirescu şi Alexandru Surdu, 1981, pp. 137-173; pasajul citat e la pp. 155-156». /





SCIENCE-FICTION ŞI ISTORIE CONTRAFACTUALĂ (partea II)

Cornel Robu


- urmare din numărul trecut -
Cornel Robu

     Roman istoric şi roman aloistoric
     Romanul istoric derivat din science-fiction rămâne propriu-zis istoric dacă autorul (precum Poul Anderson în Tristeţea lui Odin al goţilor - v. supra) optează în cele din urmă pentru anularea cronoplastiei, pentru redresarea cursului temporal în albia „reală“; sau devine roman aloistoric (ucronie, „istorie alternativă“) dacă autorul se decide să dea curs cronoplastiei, să devieze cursul temporal pe o „altă“ albie, ipotetică, neconsemnată ca atare în istoria „reală“ - cum face, ca să luăm un pandant pentru Delenda est a lui Anderson, un alt scriitor american, Richard C.Meredith (1937-1979), în romanul Vestigiile timpului (Vestiges of Time, 1978), unde cronoplastica şi contrafactuala victorie a lui Hannibal asupra Romei în anul 200 î.Chr. produce efecte irevocabile în posteritate. Un subtil joc catoptric între cele două opţiuni, o ambiguă oscilaţie între istorie şi aloistorie poate permite accesul la culmi de rafinament şi mise en abîme, la răsfrângeri în oglinzi paralele care, asemenea unui „accelerator de particule“ ficţionale, amplifică şi focalizează emisia de „sense of wonder“; cel care, cum deja am văzut cu o altă ocazie, atinge, pur şi simplu, perfecţiunea, în această auto-specularitate a timpului, este Philip K.Dick, în renumitul său roman Omul din Castelul înalt (The Man in the High Castle, 1962) - reper superlativ al ucroniei, al „istoriei alternative“ din science-fiction şi, totodată, cap de afiş în abundenta bibliografie a istoriilor apocrife, ipotetice, în care „Hitler învinge“: în articolul „HITLER WINS“ din Enciclopedia sa şi a lui Peter Nicholls, John Clute 5) face o cuprinzătoare trecere în revistă a scrierilor de acest fel, excedentară însă în contextul nostru de faţă, astfel încât ajunge să spicuim câteva titluri.

     „Hitler învingător“
     Noaptea Svasticii (Swastika Night, 1937) de Murray Constantine (pseudonim al scriitoarei britanice Katharine P. Burdekin, 1896-1963) imaginează Europa după 500 de ani de la victoria nazistă, cu un Hitler zeificat tronând peste o lume în care femeile au ajuns simple animale de prăsilă. Fulgere în noapte (Lightning in the Night, 1939) de Fred Allhof (1904-1988) este, în schimb, o „future history“, o anticipaţie pe termen scurt, remarcabil confirmată de „istoria reală“: S.U.A. obţin arma nucleară înaintea Germaniei naziste şi câştigă războiul. Prima „istorie alternativă“ propriu-zisă (scrisă, deci, ulterior consumării efective a evenimentelor istorice) apare prompt, în toamna anului 1945, şi aparţine unui autor maghiar: Noi, Adolf I-ul (Mi, I. Adolf) de Lászlo Gáspár. Îi urmează, cronologic, un autor francez, Randolphe Robban, în al cărui roman Dacă Germania ar fi învins (Si l'Allemagne avait vaincu, 1950) naziştii dispun primii de bomba atomică, îşi adjudecă victoria în război, lăsând loc doar unor speculaţii dublu ucronice (ca, ulterior, la Philip K.Dick) cu privire la ce s-ar fi întâmplat în cazul unei victorii a Aliaţilor. În limba engleză, prima ucronie „cu Hitler“ este Zvonul cornului său (The Sound of His Horn, 1952) de Sarban (pseudonimul scriitorului britanic John W. Wall, 1910-1989), care inaugurează o direcţie morbid „estetizantă“, cu o atmosferă germanică tenebroasă şi apăsătoare, mitică şi paseistă (deşi plasată în viitor, la o sută de ani după ipotetica victorie); direcţie ulterior ilustrată, în cadrul sf-ului, de Keith Roberts (n.1935) cu nuvela Seara de ajun („Weihnachtsabend“, 1972) şi, în afara genului, în mainstream, de Michel Tournier (n.1924), cu romanul Regele Arinilor (Le Roi des Aulnes, 1970; trad. rom. Bogdana Savu Neuville , 1996).
     Victoria contrafactuală a lui Hltler în al doilea război mondial şi Anglia sub ocupaţia nazistă par să-i preocupe, cum e şi firesc, mai ales pe autorii britanici (peste temele de aloistorie americană va trebui să trecem, fiind prea numeroase şi diverse): încă în 1943, în plin război, Anthony Armstrong (1897-1976) şi Bruce Graeme dădeau glas acestei obsesii, în romanul Când au tras clopotele (When the Bells Rang). Peter Fleming (1907-1971), care în 1940 se mai amuza imaginând o paraşutare a lui Hitler în Anglia, în romanul Picat din cer (The Flying Visit), după război, în 1957, speculează contrafactual asupra unei invazii naziste, în Operation Sea Lion: The Projected Invasion of England in 1940 - An Account of the German Preparations and the British Counter-measures. Hilary Bailey (n.1936), în nuvela Căderea lui Frenchy Steiner („The Fall of Frenchy Steiner“, 1964), prezintă Londra în 1954 sub ocupaţie nazistă, cu un Hitler învingător în urma deciziei de a nu ataca Rusia. Un film britanic din 1966, făcut de doi amatori, Kevin Brownlow şi Andrew Mollo, S-a întâmplat aici (It Happened Here), prezintă rezistenţa engleză în acţiune, în 1944, sub ocupaţia germană instaurată în iulie 1940. Britanic este şi Keith Roberts (n.1935), şi tot rezistenţa anti-nazistă într-o Anglie care a capitulat în 1940 o regăsim în nuvela, deja amintită, Seara de ajun („Weihnachtsabend“, 1972). (Numele luiKeith Roberts se leagă însă, în primul rând, de o altă renumită ucronie, Pavană (Pavane, 1968), o suită de şase povestiri ce evocă elegiac şi nostalgic o Anglie rurală şi arhaică, rezultată, în zilele noastre, din asasinarea reginei Elisabeta I şi victoria Invincibilei Armada spaniole asupra flotei engleze, în 1588.) Dacă Marea Britanie s-ar fi prăbuşit (If Britain Had Fallen, 1974) de Morman Longmate este o carte de istorie contrafactuala rezultată dintr-un serial BBC, luând ca premisă aceeaşi ipotetică ocupaţie nazistă. Hltler a învins (Hitler Has Won, 1975) de Frederic Mullally (n.1920) este un roman ucronic ce se întâlneşte, în premise şi concluzii, poate independent, cu speculaţia contrafactuala (din 1961) a unui istoric profesionist, renumit, William L.Shirer (v. comentariul la romanul lui Philip K.Dick): Hitler ar fi câştigat războiul dacă ar fi pornit invazia asupra Rusiei mai devreme, în primăvara, nu în vara lui 1941. Sub numele de cod al proiectatei invazii germane asupra Angliei, Seelöwe (Leul de mare), Richard Cox reuneşte în volumul Operation Sea Lion (1975) acţiunile şi ripostele unui „joc de război“ („war game“) omonim, antrenament militar în care au simulat a se confrunta, în 1974, ofiţeri germani şi britanici acum aliaţi, sub auspiciile NATO. Trevor Hdyle (n.1940) este autorul unei trilogii, Q (1977), din care cel de-al doilea roman, Prin ochiul timpului (Q: Through the Eye of Time, 1977), ni-l prezintă pe protagonist, Christian Queghan, de profesiune „tehnician mitolog“ („Myth Technologist“), anihilând in extremis un univers paralel în care Germania nazistă cu Hitler în frunte se află în posesia armei atomice şi ameninţă să invadeze şi universul „nostru“. Din această abundentă serie „cu Hitler“, avem tradus în româneşte, dintre autorii britanici, numai pe Len Deighton (n.1929), cu romanul SS-GB: Marea Britanie sub nazişti, 1941 (SS-GB : Nazi-Occupied Britain, 1941, 1978; trad. rom. Florin Mircea Tudor, 1993): şi aici, decizia care permite Germaniei naziste să silească la capitulare Marea Britanie, în 1941, este abţinerea de-a ataca în acelaşi timp şi U.R.S.S., drept care Ribbentrop şi Molotov prezidează împreună festivitatea de exhumare a osemintelor lui Karl Marx, în cimitirul Highgate din Londra, spre a fi transferate la Moscova, în mausoleul lui Lenin, complezenţă ideologică zădărnicită de rezistenţa engleză, care aruncă în aer mormântul cu moaşte cu tot, chiar în cursul festivităţilor, antrenând astfel o sălbatică represiune germană. În romanul Operaţiunea Proteus (The Proteus Operation, 1985), James P. Hogan (n.1941) recrutează o echipă de specialişti, în Anglia nazificată a anului 1975, şi-o trimite înapoi în timp spre a corecta cronoplastic trecutul. Acelaşi Hitler victorios şi în Pui de spion (Budspy, 1987), roman semnat de David Dvorkin (n. 1943), un alt autor britanic, chiar dacă de mult rezident în S.U.A.
     De altfel, autorii americani de science-fiction sunt şi ei prezenţi, în număr mare, la această ucronică întâlnire cu Hitler, şi dintre ei s-a ales „campionul“ categoriei, Philip K.Dick (la care ne-am oprit pe larg cu o altă ocazie), iar pe listă mai găsim multe alte nume sonore, precum Greg Bear, David Brin, Gordon Eklund, Harlan Ellison, Fritz Leiber, Brad Linaweaver, Joanna Russ, Norman Spinrad şi alţii încă, la care n-avem acum timp să ne oprim. Să menţionăm, însă, antologia pe această temă, realizată de Gregory Benford (n.1941) în colaborare cu Martin H. Greenberg (n.1941), antologator şi bibliograf specializat: Hitler Vlctorious: Eleven Stories of the German Victory in World War II (1986). Nu este, de altfel, singura colaborare a celor doi antologatori pe teme de „istorie alternativă“ („alternate history“) sau „anticipaţie pe termen scurt“ („future history“): Nuclear War (1988), antologie într-un singur volum, dar şi alta în 4 volume: What Might Have Been? I: Alternate Empires. II: Alternate Heroes. III: Alternate Wars. IV: Alternate Americas (1989-1992), precum şi Far Futures (1995), unde anticipaţia nu mai este, evident, „pe termen scurt“, împreună cu un alt exeget şi antologator sf, Charles G. Waugh (n.1943), Martin H. Greenberg a mai scos în 1986 şi antologia Alternative Hlstories: Eleven Stories of the World as It Might Have Been, care include şi o cuprinzătoare bibliografie a temei, întocmită de Barton C. Hacker şi Gordon B.Ghamberlain 6). Şi o ultimă menţiune pentru un autor german (austriac, de fapt) care a frecventat tema: Otto Basil (1901-1983), cu romanul De-ar fi ştiut Führer-ul (Wenn das der Führer wüsste, 1966), unde Hitler a câştigat al doilea război mondial cu prima bombă atomică, iar urmaşul său din anii '6O, Ivo Köfler, îl declanşează pe al treilea.
     De ce am stăruit atâta (şi încă ar mai fi fost...) asupra acestor „istorii cu Hitler“, la urma urmelor sufocante? Pentru a pune în evidenţă, ca şi în cazul lui Napoleon sau al altor arhicunoscute „vedete“ ale istoriei, o condiţie ca-şi-subînţeleasă a ucroniei, a „istoriei alternative“: istoria pe care ea o „contrazice“, prin contrast cu care se constituie în ansamblu şi în detalii, trebuie neapărat să fie o istorie „reală“, consemnată şi cunoscută ca atare, de preferinţă cât mai cunoscută. Pentru că altfel, dacă acest „zid“ al realului de care ficţiunea „dă cu capul“ nu e destul de masiv şi de contondent, capul nu se sparge şi n-am făcut nimic: mai precis, şi renunţând la registrul figurat, nu se amorsează efectul decisiv prin care principiul antropic al timpului este întors împotriva lui însuşi şi pus să se anuleze singur, i să se „spargă“ prin impact cu sine însuşi.
     Profunde raţiuni estetice, aşadar, şi nu vreo perversă atracţie morbidă, sadică ori masochistă, explică, printre altele, extrema abundenţă a cărţilor în care „Hitler învinge“. Dacă Hitler a ajuns campionul absolut al cronoplastiilor şi ucroniilor din science-fiction (vice-campion fiind Napoleon, şi din aceleaşi motive), faptul se explică nu prin niscaiva suspecte raţiuni ideologice ori politice, ci prin inobiectabile raţiuni estetice, mai inaparente şi mai subtile, dar ineluctabile. Şi dreptate, oricum, se face, nici o grijă, şi încă ce dreptate: nu există legi şi imperative mai stricte şi mai inflexibile decât cele ale esteticii, şi acestea nu cunosc clemenţă sau derogare pentru brute. De orice fel. (Ce-i drept, nici viceversa, hélas!, dar ce meserie nu-şi are riscurile ei?) Între posibili „nostalgici“ şi probabili „vigilenţi“, între „şi nimica mişcă“ şi „pasărea mălai visează“, între două iminente focuri, nu-i tocmai confortabil să stai şi să explici, şi să faci înţeles cui nu vrea să înţeleagă, ori vrea să înţeleagă tocmai pe dos, că aici (în literatură, în estetică) e vorba de cu totul altceva, că aici Hitler e distribuit în alt rol şi joacă în „altă piesă“. Şi anume, e distribuit în rolul de „cal breaz“: dacă Hitler apare ca vedeta şi preferatul „istoriei alternative“, este pentru că în istoria „reală“ Hitler e cunoscut de toată lumea „ca un cal breaz“, cunoscut şi arhicunoscut, până la saturaţie şi la refuz, „de n-ar mai fi fost cunoscut“; şi numai un astfel de „cal breaz“ răstoarnă cel mai bine căruţa, numai realul cunoscut şi arhicunoscut de toată lumea permite cel mai bine atentatul ficţional la principiul antropic al timpului, şi numai în acest atentat, în această reciprocă devorare a istoriei şi aloistoriei, poate fi găsită, în perimetrul ucroniei, necesara şi nesecata sursă de „sense of wonder“: frison mental şi plăcere estetică fără de care în science-fiction „nimic nu e“, fără de care ieşim mai câştigaţi intelectual dacă ne petrecem timpul liber citind altceva, nu science-fiction.
     Dar şi dintr-un alt motiv, să-i zicem „genologic“ , aloistoria nu poate exista fără istorie: „istoria alternativă“ nu poate face abstracţie de „istoria reală“, altfel îşi ratează efectul estetic specific, altfel ucronia abdică la propriile-i prerogative şi le uzurpă, le parazitează falimentar pe cele ale cronoplastiei. Aceasta, cronoplastia,
poate opera şi în perimetrul unei istorii imaginare, pur şi total imaginare, într-un cadru ficţional pe care scriitorul singur şi-l instituie, mai ales în ciclurile romaneşti, prin configurarea unei „cronologii interne“ a romanului sau a ciclului. În romanul lui Isaac Asimov, mai înainte amintit, Sfârşitul Eternităţii (1955), istoria umanităţii începând din 1932 şi până „undeva dincolo de secolul 125.000“, adică de anul 12.500.000, este o istorie pur imaginară şi circumscrisă respectivei cărţi: ea poate fi ad libitum „schimbată“ şi „corectată“ retroactiv prin cronoplastii fără de număr, dar nu are nimic în comun cu „istoria alternativă“, cu ucronia. La fel stau lucrurile şi cu cele „numai“ 200 de secole supuse cronoplastiei în nuvela lui Pierre Boulle O noapte fără de sfârşit (1952), cifră însumată din cele vreo 80 de secole din trecut ale cetăţii Badari şi cele vreo 120 de secole din viitor ale Republicii Pergolia: inexistente în istoria „reală“ a omenirii, cele două „celebre“ entităţi statale pot face oricâtă cronoplastie poftesc, dar, atâta timp cât nu afectează prezentul cunoscut al unei Franţe „reale“ şi-al unui Paris la fel de „real“ în 1949, ele nu vor genera nici o „istorie alternativă“, nici o ucronie. Pentru aceasta, este necesar fondul de contrast al unei istorii „reale“, anterior cunoscute de cititor ca „reală“, prin raportare la care să devină relevantă „clasica“ întrebare „What if...?“, „Ce-ar fi fost dacă...?“, pe care orice ucronie se clădeşte. Nu întâmplător „istoriile alternative“ în totalitate, ca sub-gen constituit în cadrul genului sf, mai sunt curent cunoscute, cum am mai spus, şi sub denumirea de „If stories“ , sau „What if stories“, o variantă fiind şi „Worlds-of-maybe“. Denumiri ce nu acoperă şi cronoplastia - un capitol tematic aflat în imediată proximitate, un sub-gen conex, dar totuşi distinct.

     Ucronie şi istorie contrafactuală - precursori şi doctrină
     Ajungem astfel la o altă, elementară şi definitorie, condiţie a ucroniei, a „istoriei alternative“ din science-fiction: ea trebuie, prin definiţie, să fie ficţională, să fie concepută în ansamblu şi articulată în detaliu ca un univers imaginar autoconţinut şi autotelic, centrat pe miza iluziei ficţionale generatoare de plăcere estetică, într-un cuvânt, literaritate. Precizarea se impune, pentru că la aceeaşi întrebare, „What if...?“, „Ce-ar fi fost dacă...?“, se poate răspunde şi altfel, în alt regim mental: prin speculaţie pur intelectuală, prin eseu, prin ipoteze şi „scenarii“ politologice, simili-istorice, quasi-istorice, pseudo-istorice; cu un termen consacrat (şi demonizat, cel puţin la noi) - prin ipoteze contrafactuale.
     Sau, eventual, cliometrice (nu kilometrice!). Pentru că a fost vehiculat şi acest termen, cliometrie („cliometrics“), de la Clio, muza istoriei, metria referindu-se la mult râvnita dar problematica posibilitate „ştiinţifică“ de a cuantifica istoria, de a-i măsura efectele şi a-i infera din ele cauzele, aşadar de a descoperi „legile“ istoriei prin experimente contrafactuale „în eprubetă“, ce-ar avea darul de-a furniza „ştiinţei“ istorice acele „fapte de coexistenţă“, „de repetiţie“ în care cauzalitatea poate fi surprinsă; dar, până una-alta, istoricii „serioşi“ trebuie să se descurce, deontologic, tot cu ce au, cu „fapte de succesiune“, unice şi irepetabile, încercând, de bine de rău, să descopere Cauzalitatea în succesiune, cum sună titlul unei comunicări academice, din 1905, a lui A.D. Xenopol, unde seriosul şi prestigiosul istoric reia succint Principiile fundamentale ale istoriei (Iaşi.1900), nu lipsite de oarecari ecouri internaţionale în epocă şi în posteritate, mai ales graţie versiunilor franceze: Les principes fondamentaux de l'histoire (Paris, 1899) şi La théorie de l'histoire (Paris, 1908). Şi, hopa!, iaca de unde sare iepurele protocronic: n-o fi fost francofonul istoric iaşiot precursorul „istoriei contrafactuale“ ce-avea să ajungă adevărată modă intelectuală nu peste mult, în epoca interbelică? Dar, vai!, la alţii, nu la noi: marfă de export!
     La noi, cum bine se ştie şi mai bine nu s-ar şti, „istoria contrafactuală“ este deontologic afurisită şi excomunicată de onor „comunitatea ştiinţifică“, astfel încât ar fi poate mai conzult pentru noi, cei care privim dinspre literatură, dinspre ficţiune şi imaginar, să disociem principial ucronia, „istoria alternativă“ ştiinţificţională, de suspecta şi dubioasa „istorie contrafactuală“ ţinută la carantină, să nu ne înhăităm cu toţi contagioşii şi subversivii, nici măcar să nu ne jucăm cu „copiii răi“; practic, însă, oricât am vrea să izolăm sanitar ucronia de istoria contrafactuală, nu se poate face abstracţie de concrescenţa lor în epocă, nu se poate ignora însuşi contextul istoric ce le-a stimulat pe ambele şi, prezumabil, le-a făcut să se stimuleze reciproc.
     Există, desigur, în ambele direcţii prefigurări şi precursori, există revendicări de „priorităţi“ cronologice, şi împrejurarea ne poate da o idee asupra acestui „sport“ cu râvnă practicat în exegeza sf, asupra relevanţei (atâta câtă este) şi limitelor estetice ale factologiei istorico-literare, de care nici acest domeniu nu este scutit. Ce înseamnă, ce poate însemna un mândru „precursor“, mai mult sau mai puţin obscur, mai mult sau mai puţin fastidios, în faţa unui „maestru“ apărut mai târziu, dar scriitor „adevărat“, care, precum un Philip K. Dick, a dus „sub-genul“ la matură plenitudine şi la deplina fructificare a resurselor sale latente, virtuale?
     Ca şi în simetrica (lexical), mai vechea (cronologic) şi, oricum, mai faimoasa utopie, şi în ucronie există precursori anteriori chiar şi numelui genului, devenită ulterior nume generic, cel puţin în sursele francofone, Ucronia (1876, ed.II 1901) lui Charles-Bernard Renouvier (1815-1905) cunoscuse o primă versiune, nesemnată, încă din 1857: Uchronie (l'Utopie dans l'Histoire). Esquisse apocryphe du développement de la civilisation européene tel qu'il n'a pas été, tel qu'il aurait pu etre. După cum vedem că se declară chiar din titlu, ucronia este o formaţiune lexicală după modelul Utopiei lui Thomas Morus, din 1516 (când a apărut prima versiune, în limba latină; trad. engl. 1551; trad. rom. 1958) în „schiţa apocrifă“ a filosofului francez, „dezvoltarea civilizaţiei europene nu aşa cum a fost, ci aşa cum ar fi putut să fie“ este decisă de un alt filosof, împăratul roman Marcus Aurelius (născut în anul 121 după Christos, a domnit între 161 şi 180 Anno Domini), mai cunoscut azi prin Meditaţunile stoice rămase de la el, şi care desfiinţează la Roma sclavia, luând astfel apa de la moară creştinismului, pe care-l stopează în embrion, astfel încât Imperiul Roman cunoaşte o nouă revigorare, şi nici „întunecatul“ Ev Mediu nu mai survine în istorie. „Cădere a întunericului“ pe care va încerca s-o evite, dar abia în 1941 şi fără succes, şi americanul L.Sprague de Câmp (n.1907), în romanul Pentru ca întunericul să nu se lase (Let's Darkness Fall, 1941, revăzut 1949): fără succes (practic, deci, şi fără ucronie), pentru că ocazionalul transfer de informaţie tehnologică din secolul al XX-lea în Roma secolului al Vî-lea este repede neutralizat de forţa de inerţie a timpului, enormă, de „rezilienţa timpului“, cum avea s-o numească Poul Anderson. Iar o altă tentativă americană de „salvare“ ficţională, aloistorică, a Imperiului Roman avea să se înregistreze abia peste alte două decenii: romanul lui Wallace West (1900-198O) Fluviul timpului (River of Time, 1963). Şi, hăt întru târziu, la aproape un secol şi jumătate de la ajutorul galic al lui Renouvier, vine şi ajutorul dacic.
     Dar „urmaşii Romei“ din Dacia Felix s-au mişcat nu doar mai încet întru salvarea ucronică a Imperiului, ci, mai grav, devoţiunea lor filială îmbracă inconfundabulul stil latino-oriental de Dâmboviţa, excelând
prin incoerenţă şi suveran dispreţ al logicii, în cazul de faţă prin dezinvolta neglijenţă şi lipsă de acurateţe logică a consecuţiei contrafactuale. Abia în 1996 apare un scriitor român, Sebastian A.Corn (n. 1960), care, în romanul 2484 Quirinal Ave., imaginează un Imperiu Roman încă supravieţuitor şi în prezent, dar abia deghizând onomastic, sub simulacrul unei „pax romana“, actuala „pax americana“ la scară „mondializată“ şi „globalizată“: o ucronie doar „de formă“, ca ingredient onomastic pentru „acţiunea“ rocambolescă, supralicitată, o „istorie alternativă“ cu „punctul Jonbar“ şters, pierdut în ceaţă (logică): nu e deloc clar, logic şi „istoric“ vorbind, cum ar fi putut reuşi serviciile secrete ale Romei să „infiltreze“ şi să ţină sub control, „la foc mocnit“, vreme de două milenii (2000 de ani!), secta iudaică a creştinilor din Palestina, pentru a n-o lăsa să devină religia universală ce-avea să sape atât de eficient la temeliile Imperiului şi să-l surpe în doar câteva sute de ani; iar a recurge la un „deus ex machina“, la o ocultă stirpe de „nemuritori“ supraumani, pentru a trage cumva de păr o explicaţie, nu înseamnă altceva decât a încălca indolent „regula jocului“, tacit dar nu mai puţin liber consimţită iniţial de oricine scrie şi iese în public cu „science-fiction“, cu ucronie. A abdica la logică, în science-fiction, înseamnă „a manca de la datorie“ (Ricus Venturianus dixit!), a dezerta din science-fiction. Ce obscură inhibiţie, ce infirmitate secretă lucrează aici? De ce-or încăleca „ai noştri“, sistematic, pe cai perdanţi, care „clachează“ şi „se derobează“, care pornesc focos şi impetuos să sară peste obstacol, să-l înghită şi alta nu, cum se poate vedea la cursele hipice, dar în ultimul moment îşi aduc brusc aminte că obstacolul e prea înalt şi-o iau frumuşel pe lângă el? Si-apoi cine face mai triumfalnic „turul de onoare“, în aclamaţiile galeriei, ale „fandomului“? Dar asta-i altă poveste: greu la race cu cai of a poor race!
     Revenind în spaţiul anglofon, cea dintâi „if story“ , cea dintâi „alternate history“ este aici, din cercetările de până acum, 7) povestirea predicatorului unitarian american Edward Everett Hale (1822-1909) Nu te-atinge („Hands Off“, 1881), unde naratorul, un observator atemporal şi aspaţial, ajunge să regrete amarnic că a înlesnit cândva evadarea biblicului losif, fiul lui lacov (cel cu fraţi mulţi şi haini, despre care a scris un mult mai faimos roman istoric Thomas Mann), din caravana ce-l ducea ca sclav în Egipet, la curtea Faraonului (doar reducând la tăcere câinele care-l lătra pe losif în momentul evadării din cort), când vede efectele în timp ale gestului său spontan, dar uşuratic: mai întâi, Egiptul piere prin foamete, în lipsa tălmăcirilor de vise (cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe etc.) şi-n lipsa înţeleptelor sfaturi date de losif faraonului; apoi, din Canaanul natal al lui losif, se ridică o agresivă sectă de închinători ai zeului Mo-loch care pun stăpânire pe Cartagina şi, din această poziţie, nimicesc ulterior Roma şi instaurează religia „molohismului“ în locul creştinismului, ceea ce duce în final la auto-distrugerea omului şi-a omenirii.
     Chiar şi lăsându-l la o parte pe Renouvier, există însă în ucronie priorităţi franceze încă şi mai vechi: revendicată de exegeza franceză (prin Pierre Versins) 8) şi recunoscută chiar şi de exegeza britanică (prin Brian Stableford) 9), întâietatea cronologică pare mai întâi a reveni unui anume Louis-Napoléon Geoffroy-Château, fiul unui ofiţer napoleonian mort eroic pe câmpul de luptă, adoptat ca fiu de însuşi împăratul, şi autor, în 1841, al unui Napoléon apocryphe, carte apărută anterior (1836) şi ulterior (1851) sub un titlu mai lung, dar mai lămuritor: Napoléon et la conquete du monde, 1812-1832: Histoire de la monarchie universelle: asta s-ar fi întâmplat, în două decenii (1812-1832) - crede autorul, în devotamentul său de două ori filial - dacă l'Empereur n-ar fi rămas între zidurile Moscovei incendiate, în toamna lui 1812, ci ar fi urmărit şi distrus armatele ruseşti în retragerea lor tactică spre răsărit.
     Dar, continuă Brian Stableford, „dacă această carte a lui Geoffroy poate fi prima naraţiune de istorie alternativă („the first alternate history story“ - subl. BS), cu siguranţă nu este prima aventură imaginativâ de acest fel: nu numai că este anticipată de alte câteva încercări de istorie imaginară, dar există anterior chiar şi un eseu asupra încercărilor de istorie imaginară, un fel de prospect al genului“: Despre o istorie a unor evenimente care nu s-au întâmplat („Of a History of Events Which Have Not Happened“) de Isaac D'Israeli (1776-1848), tatăl mai cunoscutului Benjamin Disraeli (1804-1881); mai cunoscut nu prin romanul utopic (nu ucronic!) publicat nesemnat în tinereţe, Călătoria Căpitanului Popanilla (The Voyage of Captain Popanilla, 1828), ci mai ales ca prim-ministru (1868; 1874-1880) al Marii Britanii, sub lunga domnie a Reginei Victoria, care l-a şi înnobilat, conferindu-i titlul de Lord Beaconsfield; iar pentru amatorii de science-fiction, graţie prezenţei ca personaj în romanul (acesta, da!, ucronic, steampunk) The Difference Engine (1990) de William Gibson (n.1948) şi Bruce Sterling (n.1954) (Machina diferenţială, trad.rom. Gabriel Stoian, 1999). în 1858, pe când era încă „numai“ ministru de finanţe („Chancellor of the Exchequer“), Benjamin Disraeli şi-a găsit timp şi pentru a reedita Curiozităţile literare (Curiosities of Literature, 3 vol.) ale tatălui său, Isaac D'Israeli, iniţial publicate între 1823 şi 1834, între care şi amintitul eseu Despre o istorie a unor evenimente care nu s-au întâmplat - prioritate britanică în materie de „istorie alternativă“, dar mai ales de doctrină contrafactuală, speculativă şi eseistică.
     „Fără a ne hazarda să pătrundem tainele pe care stă orânduiala celor omeneşti aşa cum este ea în ziua de azi, nici marile planuri ale fatalităţii şi accidentului“ - spune Isaac D'Israeli citat de Brian Stableford - „e destul de vădit pentru noi că adeseori un singur eveniment, o singură întâmplare răstoarnă sorţii pentru oameni şi pentru popoare întregi.“ Şi dă câteva exemple în acest sens: Ce s-ar fi întâmplat dacă, în anul 732, la Tours, Charles Martel, căpetenia francilor, nu i-ar fi înfrânt pe sarazini, oprind astfel expansiunea islamică în Europa? Ce-ar fi fost dacă Dieta de la Worms (1521) l-ar fi tratat cu mai multă înţelegere pe Martin Luther? Cum ar fi decurs istoria Angliei dacă, la 20 mai 1536, scrisoarea de conciliere a Papalităţii către regele Henry al VlII-lea n-ar fi ajuns la Londra cu o zi prea târziu, după ce regele apucase să-şi condamne la moarte fosta soţie, pe Anne Boleyn (mama viitoarei regine Elisabeta I) şi se recăsătorise cu o altă protestantă, Jane Seymour? Dintre evenimentele care aveau să devină, mai târziu, subiecte favorite ale autorilor britanici de „istorii alternative“, Isaac D'Israeli nu nimereşte cazul lui Napoleon la Waterloo, în schimb are o remarcabilă intuiţie în privinţa Invincibilei Armada spaniole, care-ar fi putut învinge flota engleză în 1588.
     Şi mai remarcabil este că acest precursor îşi găseşte el însuşi precursori: luându-i în ordine inversă, este mai întâi istoricul italian Lorenzo Pignotti, care, în Storia della Toscana (Pisa, 1813-1814; ed. II Florenţa, 1821; trad.engl. Londra, 1823), susţinea că, dacă Lorenzo de Medici (1448-1492) ar mai fi trăit, ar fi salvat Italia de invazia franceză şi Europa de protestantism. Acelaşi personaj istoric îl preocupă şi pe englezul William Roscoe, în Life of Lorenzo (1795) şi Illustrations, Historical and Critical, of the Life of Lorenzo de Medici (1822), autor din care D'Israeli citează, citat la rândul lui de Stableford: „Aşa cum o singură mutare în jocul de şah schimbă apoi întreaga partidă, tot astfel moartea unui singur individ, dar de-o asemenea însemnătate în treburile Europei precum avea Lorenzo de Medici, nu putea să nu producă o asemenea schimbare în relaţiile politice de pe continent, încât să le modifice într-o măsură incalculabilă.“ Urmează, înapoi pe firul timpului, un John Whitaker, care, în trei volume intitulate Mary Queen of Scots Vindicated (1787, ed.II 1790, Londra), desfăşoară în faţa ochilor cititorilor strălucirea la care ar fi ajuns atât Scoţia cât şi Anglia dacă austera regină Elisabeta I ar fi murit mai devreme şi-ar fi fost urmată la tron de mai frivola sa verişoară Maria Stuart, pe care de fapt a trimis-o la moarte în 1587. (Şi noi, de-aici de la Porţile Orientului, care credeam că „epoca elizabethană“ a avut şi-aşa parte de strălucire berechet...)
     Dar precursorul inegalabil, îngropat în adâncurile timpului, abia urmează (să ne ţinem bine!): este nimeni altul decât Livy, recte Titus Livius (59 î.Chr. - 16 d.Chr.), istoricul roman care în venerabila-i scriere Pe la fundarea Romei (Ab Urbe condita, IX, 17-19) respinge teza contrafactuală a unor autori greci care susţineau că Imperiul Roman ar fi fost oprit din timp în ascensiunea lui dacă Alexandru cel Mare al Macedoniei, Napoleonul Antichităţii, şi-ar fi îndreptat expansiunea spre Apus, cucerind Italia, nu spre Orient, spre Asia, unde şi-a găsit şi moartea. Livy este invocat ca precursor încă de Isaac D'Israeli, pe la 1825 -1834, dar şi Pierre Versins, în 1972, în monumentala-i Encyclopédie de l'Utopie, des Voyages extraordinaires et de la Science-Fiction, califică respectivele pagini din Titus Livius drept „un germe de l'uchronie“. Asta da, protocronism! demn de Guiness Book of Records!
     Exegetul francez nu uită, naturellement, să trimită în arenă şi un competitor compatriot bine situat în cursa pentru „priorităţi“, competitiv cu englezii Whitaker (1787) şi Roscoe (1795): încă din zilele Revoluţiei Franceze, într-un capitol al unei cărţi în mai multe volume, Ma république (1791), un Jean Claude Izouard Delisle de Sales întrevedea un alt curs al evenimentelor atunci în desfăşurare, dacă regele Ludovic al XVI-lea ar fi ştiut să fie mai ferm cu nobilimea înainte de revoluţie, nelăsând-o să-şi facă chiar toate mendrele care au precipitat revolta populară. Ipoteza avea să-l preocupe, în secolul nostru, şi pe renumitul scriitor André Maurois (1885-1967), de data aceasta în manieră propriu-zis contrafactuală, în eseul Dacă Louis XVI ar fi avut o fărâmă de fermitate („If Louis XVI Hâd Wad an Atom of Firmness“), inclus în culegerea lui J.C.Squire If It Had Happened Otherwise : Lapses into Imaginary History (London, 1931), reeditată după război, în plină ecloziune contrafactualâ, sub titlul If, or History Rewritten (New York, 1964).
     Dar, dacă-l scoatem din competiţie pe Titus Livius (care, orişicât, e chiar prea de tot protocronic, nici chiar aşa...), tot francezii sunt cei care rămân în cursă cu un precursor imbatabil, ca să fie odată fericiţii şi geloşii întâietăţilor cronologice: adevăratul precursor al istoriei contrafactuale, ca şi al „istoriei alternative“, al ucroniei, ar fi nimeni altul decât Blaise Pascal (1623-1662:), care, în Cugetările sale (Pensées, 1657-1661), enunţa un aforism, devenit celebru, conform căruia „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată faţa lumii ar fi fost schimbată“. („Le nez de Cleopâtre: s'il eut été plus court, toute la face de la terre aurait changée.“ 10) „La această idee seducătoare, care vrea să spună că orice istorie s-ar fi putut desfăşura şi altfel, se reduce întregul mecanism al ucroniei“ - afirmă ritos Florin Manolescu, în Literatura S. F. (1980).11)
     Un cadiu oriental (eventual chiar Nastratin Hogea, că-i mai la 'ndemână) ar soluţiona, poate, pricina „rupând“ premiul în două: laurii s-ar împărţi, astfel, între francezi şi englezi, din moment ce oricum se impune disocierea de mai sus, între ucronie ca „story“, ca naraţiune literară, epică, şi istoria contrafactuală ca speculaţie abstractă, eseistică.
     Pentru că precursori există, berechet, în ambele direcţii (paralele şi comunicante, de altfel), şi nu proliferarea lor retroactivă este de natură a stârni mirare, ci, aşa cum observă Brian Stableford în aceeaşi Notă asupra istoriei alternative (1980), „rămâne o enigmă (un puzzle, spune el) de ce prospectul lui D'Israeli nu s-a soldat cu o proliferare a exerciţiilor de istorie imaginară încă de-atunci, cu o sută de ani mai devreme decât efectiv s-a produs înflorirea genului“ [în secolul nostru], şi aceasta în ciuda faptului că încă Machiavelli explica imprevizibilul istoriei prin contingenţă, nu prin determinism şi necesitate istorică, iar „enormously influential writers“ precum Hume şi Voltaire „au plătit şi ei cuvenitul tribut rolului pe care şansa oarbă îl are în istorie“.
     Stebleford rezolvă acest puzzle schiţând două explicaţii proprii, una în context britanic, „insular“, alta, de mai largă cuprindere, la scară „continentală“, europeană. „Marii istorici britanici ai secolului al XIX-lea“, spune exegetul contemporan nouă, dar tot britanic, „au fost oameni de litere, precum Macaulay şi Carlyle, pe care-i interesa mai puţin decât pe un Whitaker sau pe un Roscoe să se apuce şi să analizeze tiparele (patterns) coincidenţei şi consecuţiei, şi care în schimb au promovat istoria-ca-naraţiune, accentuând coerenţa în detrimentul contingenţei. Oameni ca aceştia poartă în mare măsură răspunderea orientării spre un stil retoric [în discursul istoriografie - n.n.], ceea ce a purtat speculaţia istorică pe alte drumuri decât cele schiţate de D'Israeli.“
     În acelaşi timp, şi la scară mai largă - trece Brian Stableford la cea de-a doua explicaţie - „o nouă şi foarte diferită filosofie a istoriei, încă şi mai potrivnică speculaţiei pe tema istoriei alternative, câştiga rapid influenţă asupra gândirii de pe continent: filosofia progresului. Existau şi prosperau, la începutul secolului al XIX-lea, două tradiţii de gândire, mai mult sau mai puţin independente una de alta, dar care, ambele, erau tributare determinismului nu mai puţin decât cei ce credeau în Providenţă, în Pronia cerească, punând un accent la fel de apăsat asupra concepţiei după care tiparul istoriei este o singură poveste, condusă strict de o inevitabilitate ce exclude orice altă potenţialitate sau alternativă. Una era în Germania, şi purcede de la Hegel, trecând prin Feuerbach, până la Marx şi Engels; cealaltă era în Franţa, şi pornea de la Turgot şi Condorcet, până la Auguste Comte. Ambele tradiţii, însă, aspirau să transforme filosofia socială într-o ştiinţă socială, şi amândouă subliniau că există un necesar progres al societăţii umane, trecând printr-un şir de stadii inevitabile, în nici unul dintre aceste tipare de gândire nici măcar nu avea sens să se vorbească despre o „altă“ istorie, despre o istorie alternativă, întrucât orice este esenţial din tot ce s-a întâmplat (după cum se pretindea) s-a întâmplat aşa pentru că aşa trebuia să se întâmple, în conformitate cu legile istorice.
     Acest soi de evoluţionism naiv (Popper îl numeşte istoricism) a dominat ştiinţa socială în secolul al XIX-lea Şi a avut un profund efect în rândul istoricilor în ce priveşte tendinţa analitică. [...] Astfel, o polarizare între 'istoricii literaţi' şi 'evoluţionişti' a avut ca rezultat o virtuală golire a mijlocului terenului, acolo unde ar fi putut prospera o înţelegere a istoriei de felul celei pentru care pledase cândva D'Israeli.“  12)
     La noi, ar mai fi de adăugat, cel puţin una dintre tendinţele de a gândi istoria proprii secolului al XIX-lea s-a perpetuat şi în secolul al XX-lea, tocmai încheiat acum şi el, şi, dacă am prelungit atâta citatele din exegetul englez, este pentru că, personal, nu am o explicaţie mai bună pentru indigenţa recoltei de ucronii indigene, de „istorii alternative“ şi de „istorie contrafactuală“, pe ogorul românesc al literaturii în primul rând, dar şi pe-al istoriografiei şi-al speculaţiei politologice. Adică, una mai bună ar fi şi mai rea...

(sfârşitul în numărul viitor)
Cornel Robu

     Trimiteri bibliografice
     5) John Ciute, „HITLER WINS“, în Encyclopedia..., ed.II, 1993, pp. 572-573. (înapoi la text)
     6) Charles G. Waugh & Martin H. Greenberg (Editors), Alternative  Histories: Eleven Stories of the World as It Might Have Been, New York, 1986. Antologia mai cuprinde (la pp.281-300) un studiu al lui Gordon  B. Chamberlain („Allohistory in Science Fiction“) şi o amplă bibliografie (pp.301-365) întocmită de acelaşi Gordon B. Chamberlain în colaborare cu Barton C. Hacker („Pasts That Might Have Been, II : A Revised  Bibliography of Alternative History“). Întrucât antologia din 1986 nu mi-a fost accesibilă, am utilizat în cele ce urmează o primă formă, mai restrânsă, a acestei bibliografii comentate, apărută în revista Extrapolation, Wooster & Kent (Ohio), Vol. 22, No. 4, Winter 1981, pp. 334-378. (înapoi la text)
     7) Jan Pinkerton, „Backward Time Travel, Alternate Universes, and Edward Everett Hale“, în Extrapolation, Kent (Ohio), Vol. 20, No. 2, Summer 1979, pp. 168-175. (înapoi la text)
     8) Pierre Versins, Encyclopédie de l'Utopie, des Voyages extraordinaires et de la Science-Fiction , Éditions l'Âge de l'homme, Lausanne, 1972. (înapoi la text)
     9) Brian Stableford, „A Note on Alternate History“, în Extrapolation, Kent (Ohio), Vol. 21, No. 4, Winter 1980, pp.395.-399. (înapoi la text)
     10) Blaise Pascal, Pensées (1657-1661), în vol. Cugetări. Provinciale. Opere ştiinţifice, trad. rom. George lancu Ghidu , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 82; sau în vol. Cugetări (Texte alese), trad. rom. loan Alexandru Badea, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 60. (înapoi la text)
     11) Florin Manolescu, Literatura S. F., Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 76. (înapoi la text)
     12) Erian Stableford, art. cit., p. 398. (înapoi la text)





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (5): THRILLER-UL ŞI SF-UL, DOI FRAŢI VITREGI, DAR VITREGI BINE

Liviu Radu


     Am citit, cu mai mulţi ani în urmă, un articol al lui Ben Bova despre relaţia sf - mainstream. Am fost şocat de ranchiuna cu care vorbea despre thriller. Am avut impresia că se simţea trădat, înşelat... şi nu mi-am dat seama de ce.
     La o analiză mai atentă vom înţelege cauza acelei ranchiune. Dintre toate genurile acceptate de mainstream (după americani, thrillerul face parte din mainstream) thrillerul este, de multe ori, extrem de apropiat, chiar identic în mare măsură cu sf-ul.
     Să vedem întâi ce-i thrillerul şi ce vrea el.
     Thrillerul îşi propune un text captivant, care să dea fiori cititorului. Aflat pe undeva, la mijloc, între literatura poliţistă şi sf, este confundat de multe ori - de către necunoscători, bineînţeles - cu cele două genuri amintite. În realitate, deşi foloseşte canoane specifice celor două genuri, se deosebeşte prin scop şi mijloace.  Se deosebeşte de literatura poliţistă prin faptul că nu-şi propune rezolvarea unei enigme, deoarece asasinul (teroristul, complotistul, etc.) este cunoscut de la început, iar tensiunea se obţine prin menţinerea unei curse contra cronometru între forţele negative şi cele care doresc să le împiedice să facă rău. Se aseamănă cu literatura poliţistă prin faptul că poliţia (forţele de securitate, contraspionaj, etc.) nu cunosc  la  început care-s forţele răului şi trebuie să le descopere, să le afle adevăratul ţel, pornind de la indicii relativ minore, colaterale. Spre deosebire de literatura poliţistă, cititorul cunoaşte mult mai multe decât poliţia - dar, aici autorii folosesc un truc devenit deja canon - pe parcursul cărţii se dovedeşte că informaţiile oferite cititorului erau fragmentare, deformate, trunchiate...  Să ne oprim aici şi să concluzionăm  că  suspansul joacă un rol important în reţeta unui thriller.
     Nu orice thriller conţine elemente asemănătoare sf-ului.  O mare parte dintre thrilleruri construiesc o intrigă detectivă (cu reţete specifice). Altele construiesc o ambianţă la nivel statal sau planetar. Răufăcătorii nu-şi propun un furt, o răpire, un asasinat. Scopul lor este politic, doresc să dea o lovitură puternică unui sistem (de obicei democratic), să schimbe soarta lumii. În acest caz, autorul prezintă o schemă politică  posibilă. De exemplu, în romanul Al patrulea protocol, Fr. Forsyth  porneşte de la decizia partidului laburist de a permite înscrierea în rândurile sale a oricăror militanţi de stânga, inclusiv cei extremişti.  Extrapolarea acestei decizii poate să ducă la răsturnarea ordinii mondiale. Iar în Negociatorul, acelaşi autor prevede  (cu câţiva ani înainte) declanşarea conflictului din Golf, în scopul controlului asupra surselor petroliere.  Ce poate fi mai sf? Anticipare, extrapolare... Acest subgen al thrillerului (political fiction) este confundat deseori cu sf-ul, fără a se ţine cont de faptul că scopul urmărit este altul. În cazul sf-ului, ficţiunea politică are ca scop urmărirea unei extrapolări sociologice sau politice (pornind de la datele actuale) care să demonstreze o posibilă evoluţie politică sau o formă de manifestare a societăţii într-un caz de criză. În cazul thrillerului, lucrurile nu-s duse până la capăt, criza este enunţată, apoi acţiunea trepidantă, captivantă, care te ţine încordat, îţi dă fiori, are ca scop anularea crizei. Thrillerul nu-şi propune să urmărească evoluţia omenirii după ce URSS-ul va instala un guvern satelit în Anglia sau după ce guvernele totalitare vor stăpâni sursele de petrol (crizele la care se putea ajunge în cele două romane ale lui Forsyth, despre care am amintit), ci modul în care pot fi înlăturate aceste situaţii, stârpirea lor din faşă. Thrillerul nu analizează evoluţia socială, ci crează emoţii. Thrillerul este, prin definiţie, pozitiv. Binele învinge, forţele răului sunt anihilate. Sf-ul nu-i moralist, ci atrage atenţia. Un roman sf care ar fi pornit de la ideile lui Forsyth ar fi avut ca final prezentarea unei omeniri strivită de dictatură, pentru a ne explica unde putem ajunge dacă omenirea nu acţionează la timp.
     Putem ajunge deci la concluzia că, deşi există o asemănare evidentă între sf şi thriller (îndeosebi în partea de început, cea care defineşte criza), cele două genuri se deosebesc substanţial prin scop şi finalitate. Nu-i vorba de două genuri surori, ci doar de folosirea momentană a unor mijloace comune.  De unde atunci acea ranchiună despre care am amintit?
     Motivul este simplu: metoda extrapolării, a imaginării unor situaţii de criză prin extrapolarea unei situaţii existente, este o metodă tipic sf. Thrillerul a preluat-o fără menajamente, fără jenă şi fără a recunoaşte acest lucru. După cum a mai preluat şi alte elemente de construire a acţiunii, a structurării suspansului, etc. Numai că, în loc ca thrillerul să fie considerat un frate mai mic al sf-ului, a fost primit cu onoruri în rândul marii literaturi! Evident, acest lucru se întâmplă în literatura americană, unde contează foarte mult succesul de public. În mainstreamul european, autori ca Forsyth sau Ludlum, mult citiţi de intelectuali înainte de nouăzeci, sunt consideraţi autori neglijabili, chiar dacă măiestria lor în construirea personajelor, a situaţiilor şi a tot ce înseamnă structura literară a unei cărţi este superioară multor autori recunoscuţi de Uniunea Scriitorilor din România. Dar acest lucru nu contează, important este faptul că, în general, thrillerul de tip ficţiune politică se bucură de un succes şi de un prestigiu care este refuzat amărâtului de sf...





ANTICIPAŢIA PENTRU COPII

Constantin Cozmiuc


    Mulţi din cei consideraţi „copii mari“ cei care şi-au păstrat încă liberă posibilitatea de a se lăsa încântaţi de basme mai vechi sau mai noi, ar ridica din umeri la întrebarea: „Ce înseamnă literatura ştiinţifico-fantastică pentru copii?“ Trebuie să conţină teme minore, demult epuizate de către sora ei mai mare? Trebuie să fie puerilă, nu numai ca şi conţinut, ci şi ca formă? Lucian Ionică, printre alţii, răspundea negativ la aceasta întrebare în articolul său „Tinerii şi literatura SF“, publicat în „Paradox “86“, aratând că problemele estetice impuse literaturii juvenile sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele impuse prozei pentru adulţi.
     Asupra acestul punct nu putem fi decât de acord. Există un „Mainstream SF“, impus în SF-ul juvenil de catre Robert A. Heinlein cu romanul „Rocket Ship Galileo“ (1947) prima lucrare notabilă în acest domeniu care s-a impus atât în faţa criticii cât şi în faţa cititorilor. Subiectul volumului este obişnuit pentru acea perioadă, cu unele nuanţări originale. Eroii Ross, Art şi Marrie sunt copii, rachetişti amatori, implicaţi în planul unchiului lui Marrie, dr. Cargraves, de a zbura spre Lună cu o rachetă atomică. Putem bănui, ajunşi aici cu lectura, că vor întâlni selenari, plecaţi din Atlantida, sau cine ştie ce alte personaje stranii, descrise sumar din fuga condeiului. Dar nu, al doilea razboi mondial se terminase abia de doi ani, focurile de artificii ale victoriei abia s-au stins, Heinlein însă intuieşte neonazismul: lunienii săi sunt nazişti refugiaţi pe satelitul nostru paşnic pentru a-şi pregăti revanşa. Tentaţia civilizaţiilor pierdute este prea mare, eroii navei Galileo, după ce-i vor înfrânge pe nazişti, vor descoperi urmele adevăraţilor lunieni, după care... înapoi la lecţii.
     Până la acest prim succes remarcabil, SF-ul juvenil s-a văzut cantonat undeva între basm şi romanul foileton; aventurile lui Frank Reade, copilul geniu, inventator al multor dispozitive uluitoare, apăruseră în 180 episoade semnate de Lu Senarens sub pseudonimul Noname (Fară nume), urmate, ca principiu de acţiune, de către Tom Edison Jr. cu seriile „Happy Days“ şi „Pluck and Luck“; Victor Appledon cu cele 40 de titluri ale popularului „Tom Swift“ şi Roy Rockwood cu seria „Great Marvel“, inspirată direct din romanele lui Jules Verne.
     Pentru marele autor francez, tema predominantă era călătoria. Ca autor al „Istoriei descoperirilor geografice“, romanele sale de „călătorii extraordinare“ nu fâceau decât să prelungească itinerariile expediţiilor în locurile rămase albe pe hartă, destule pentru a lăsa drum liber unei pleiade de imitatori.
     Virtuţile epice ale naraţiunilor par axate cu precădere pe plăcerea exotismului, degajat din descrierile unor civilizaţii-relicvă stranii, a unor locuri misterioase, mai puţin pe destinderea cathartică adusă de peripeţiile unui erou exemplar, aşa cam vor fi, de exemplu, Tarzan şi Nick Carter din ciclurile lui E. R. Burroughs.
     Basmul eliberează sufletul copilului de angoasă, arată Bruno Bettelheim în „Psychanalyse des contes de fées“ (1976). Predispoziţia pentru imaginarul feeric este semnul unei forţe imaginative superioare. În copilul amator de basme (chiar şi SF...) Martin Gardner vede adultul ca o creativitate deosebită, de mâine.
     De fapt, arată Gardner în „Order and Surprise“ (1984), basmul SF este cel care introduce primul robot în proza fantasy americană, este vorba de Tik-Tok din ciclul Oz, apărut în „Ozma of Oz“ (1902), („The Royal Historian of Oz“, „The Tin Woodman of Oz“, „The Magic of Oz“, „Dorothy and the Wizard of Oz“, „The Emerald City ot Oz“, „The Land of Oz“), despre care adaugă: „N-am întâlnit scriitor de SF sau fantasy american, începând cu Ray Bradbury, căruia să nu-i fi plăcut Oz.“
     Lui Frank Lyman Baum îi datorăm şi un basm SF, „The Master Key: An Electrical Fairy Tale“ (1901), o structură epică translatată din „1001 de nopţi“, în care demonul îi dă lui Rob Joslyn, eroul basmului, o serie de „scule năzdravane“: maşină, tablete nutritive, înregistrator audio şi video - pe care, în final, Rob le înapoiază demonului, înţelegând că omenirea nu este destul de înţeleaptă pentru a le folosi. O creaţie asemănătoare se iveşte la noi de sub pana prozatorului ţăran I. C. Vissarion, care, cu optimismul propriu românului, vede în tehnica însuşită de la zmei de către eroii din „Ber-Căciulă-împărat“ , „Zapis împărat“ (1914) şi „Agerul Pamântului (1939) cheia unei dezvoltări fericite a omenirii. În fundalul basmelor întîlnim spectrul primului şi celui de al doilea război mondial, metodele de luptă ale zmeilor au fost verificate la Ypres, dar binele va învinge şi, din fericire, realitatea nu l-a dezamăgit pe acest Jules Verne român, ţăran inventator, corespondent al lui Edison şi Ford, scriitor în prozele căruia găsim o aserţiune ce poate sta pe frontispiciul anticipaţiei:

     „Ştiinţificeşte, totul este posibil în anumite condiţii.“

     Prelungiri ale basmului vor fi şi ciclurile populare ale anilor '50: „Buck Rogers“, „Flash Gordon“ şi „Superman“, copilul dăruit soţilor Kent într-o manieră similară felulul în care zâna bună l-a adus pe lume pe Tom Degeţel. Calul năzdrăvan a devenit o rachetă, vrăjile - „însuşiri paranormale“, zânele - extratereştri, iar „poveştile de adormit copiii“ - „anticipaţie juvenilă“.
     După succesul său din 1947, Robert A. Heinlein va mai face cinci incursiuni în anticipaţia juvenilă, păstrând stacheta la acelaşi nivel ridicat. „Red Planet“ (1949), despre aventurile lui Jim Marlowe, care, alături de prietenul său Willis şi un marţian rotund ca o minge se văd angrenaţi în luptele dintre Companie şi colonişti pe fundalul unei organizări sociale reluate în „Stranger in a Strange Land“. „Farmer in the Sky“ (1950) este romanul unei colonizări cosmice: Bill şi familia sa rămân pe Ganymede, în ciuda condiţiilor vitrege, înfruntând pericole extrapolate din colonizarea Vestului. De la agricultura futuristică, Heinlein trece la space opera în „Starman Jones“ (1953), urmat de o replică la „Împăratul muştelor“ de W. Golding, „Tunnel in the Sky“ (1955) Rod Wolker şi colegii săi de.clasă sunt trimişi, ca test de supravieţuire într-o lume necunoscută, unde sunt nevoiţi să trăiască după propriile legi. Dar, spre deosebire de viitorul laureat Nobel, Heinlein construieşte, prin intermediul eroilor săi, o societate viabilă, pe care copiii o vor părăsi cu regret atunci când salvatorii îi vor obliga să revină la lecţii. În fine, în 1957 apare „Citizen of the Galaxy“; periplul lui Thorby Baslim prin felurite societăţi opuse pentru a marca distincţia dintre a avea şi a controla, a deţine puterea şi.a o folosi.
     Volumele pentru copii  ale lui Heinlein au avut două consecinţe importante pe de o parte, au apărut scriitori talentaţi, ca Andre Norton (pseudonimul prozatoarei Alice Mary Norton) şi Alan Edward Nourse; pe de altă parte, o serie de autori consacraţi în literatura pentru adulţi au semnat circa o treime din titlurile apărute în anticipaţia juvenilă din anii '50. Ca urmare, şi aria tematică s-a lărgit mult, după epuizarea naivităţilor inerente epocii, o serie de motive puerile s-au consolidat. Space opera, de pildă, a devenit convingătoare, cu eroi şi implicaţii veridice; întâlnim însă şi motive politice, ecologice, speculative.
     Andre Norton, de pildă, îşi începe ascensiunea cu „The Stars Are Ours“ (1954); un exod al savanţilor proscrişi aliaţi cu extratereştrii pentru a reînnoi Istoria umanităţii, urmând în ordine cronologica: „The Beast Master“ (1959), descriind într-un cadru western confruntarea dintre invadatorii Xik şi Confederaţia terestră, văzută de Hosteen Starm, stăpânul animalelor, descendent din tribul indian Navajo; „Storm Over Warlock“ (1960), despre confruntarea pământenilor cu Throgii pentru stăpânirea unei lumi noi, planeta Warlock. Alianţa terienilor cu cei din lumea nou descoperită va duce la victorie, dar şi la stabilirea unor relaţii de egalitate. „Catseye“ (1961) este mai aproape de basm; Troy Horan poate comunica cu animalele, doar cooperarea cu ele îl ajută să supravieţuiască grelelor încercări, reuşind să stăvilească acţiunile altor animale, folosite ca arme secrete. „Quest Crosstime“ (1965) este mai ambiţioasă tematic (societatea încearcă să se reconstruiască, în urma unui cataclism nuclear, utilizând resursele lumilor paralele), urmată de o speculaţie mitologică abilă în „Operation Time Search“ (1967), despre dispariţia Atlantidei, anihilată în conflictul cu Murienii, lăsând în urmă pantheonul grec şi civilizaţia amerindiană, fondată de Ray Osborn, explorator temporal captiv în trecut.
     Lui Alan Edward Nourse îi datorăm trei romane remarcabile: „Star Surgeon“ (1960), o speculaţie pe marginea simbiozei galactice în care Terra, devenită centrul medical al galaxiei, îşi datorează admiterea în Confederaţie modului în care tratează primul student extraterestru; „The Mercy Man“ (1968), din nou despre o medicină a viitorului şi „The Bladerunner“ (1974), unde tema suprapopulării se împleteşte cu fascinaţia medicinii. Problema pusă de autor nu este departe de actualitate, noile boli pot cere schimbarea principiilor de îngrijire medicală.
     Vorbind despre autorii consacraţi în SF-ul adult care şi-au adus contribuţii în literatura pentru copii, vom începe cu Isaac Asimov (sub pseudonimul Paul French), cu ciclul „Lucky Starr“, începând cu „David Starr: Space Ranger“ (1952), în care eroul descoperă o conspiraţie extraterestră, după multe aventuri şi investigaţii; urmează „Lucky Starr şi piraţii asteroizilor“ (1935), „Oceanele venusiene“ (1954), „Marele Soare al planetei Mercur“ (1956), „Lunile lui Jupiter“ (1957), „Inelele lui Saturn“ (1958). Fără prea mare importanţă literară, ciclul rămâne însă reprezentativ pentru unul din cei mai prolifici autori de anticipaţie.
     Lester del Rey supune atenţiei micilor cititori trei romane: „Step To The Stars“ (1954), o intrigă aventuroasă pe marginea construirii unei staţii orbitale, „The Runaway Robot“ (1965), în care un robot povesteşte periplul său şi al lui Paul Simpson, nevoiţi să treacă printr-o serie întreagă de încercări înainte de a se reîntâlni; şi un roman mai pretenţios, „The Infinite Worlds of Maybe“ (1966), despre odiseea lui Bill Franklin, pornit în căutarea tatălui său, dispărut într-una din lumile posibile. Arthur Charles Clarke îşi păstrează rigurozitatea ştiinţifică, indispensabilă SF-ului juvenil. „Islands In The Sky“ (1952) aduce o serie de detalii plauzibile despre procedura unei călătorii spaţiale şi a vieţii pe o staţie orbitală, pe fundalul unor aventuri cu piraţi spaţiali, iar „Dolphin Island“ (1963) descrie o serie de experimente plauzibile cu delfinii, asigurându-ne că între om şi delfin se pot stabili relaţii amicale.
     Au mai scris pentru copii: Poul Anderson, „Vault the Ages“ (1952), despre accesul tuturor la cunoştinţele omenirii; Ben Bova, „Exiled from Earth“ (1971), colonizarea spaţiului ca soluţie pentru suprapopulare; James Blish, „Mission to the Earth“ (1965), un space opera ca prilej de explorare a antagonismelor stabilitate / schimbare, autosatisfacţie / curiozitate, constrângere / toleranţă, personificate în diferite societăţi galactice; Robert Silverberg, cu „Time Of The Great Freeze“ (1964), sugerând elemente ale civilizaţiei actuale ce ar putea supravieţui unei ere glaciare şi „Gate Of Worlds“ (1967), o alternativă istorică pornită de la ipoteza că ciuma neagră din 1348 ar fi făcut de trei ori mai multe victime; Gordon R. Dickson, cu „Secret Under The Sea“ (1960), cu speculaţii despre viaţa marină şi extraterestră, şi „Space Winners“ (1965), o alegorie politică mascată de misiunea celoc trei eroi de a asista la stabilirea relaţiilor de cooperare în galaxie; în fine, Ursula Kroeber Le Guin, cu trilogia „Earthsea“ - „A Wizard of Earthsea“ (1568), „The Tombs of Atuan“ (1972) şi „The Farthest Shore“ (1973).
     Uneori, romanul pentru copii are funcţie moralizatoare, ca de pildă „Danny Dunn And The Homework Machine“ (1958), de William Oay şi Raymond Abrashkin, în care Danny este păcălit de profesori şi colegi de aşa maniera încât să-şi facă temele în timp ce-şi programează computerul casnic; funcţie care, mascată mai mult sau mai puţin abil, o regăsim în majoritatea scrierilor pentru tineret, unde obligatoriu răul este învins de binele idealizat, stârnind o identificare admirativă, cu rol imitativ; alteori ne provoacă la compasiune, ca micuţa Mo, venusiana de... 87 ani, ajutată de copii să-şi regăsească părinţii, în ciuda ostilităţii neîncrezătoare a adulţilor, în „Kommt ein Madchen geflogen“ (1956), sau filmul „E.T.“, aducând o tendinţă de solidaritate cu extraterestrul (în general, invadator sângeros în prozele axate pe aventură ), acest Celălalt care, de fapt, ne reprezintă pe noi înşine în altă ipostază rasială.
     Libertăţile literaturii SF cunosc, în varianta juvenilă a acesteia, o serie de restricţii, în primul rând de ordin ştiinţific: corectitudinea informaţiei şi plauzibilitatea extrapolării sunt necesare, dar nu suficiente oricărui text cu audienţă la preadolescenţi. Riscul, in extremis, este povestirea rece, didacticistă, cu pasaje lipite evident pentru a aduce un suflu educativ unui text bazat exclusiv pe aventură, ca în „Bombardament cu meteoriţi“ (1986) de Victor Bercescu. Una din cerinţele suplimentare, în SF-ul juvenil este împletirea talentului literar cu abilitatea autorului de a include veridic pasaje tehnice într-un text literar ( sau de divertisment... )
     Dacă în Uniunea Sovietică unul din patru cititori citeşte exclusiv SF, după cum ne informează Jacques Van Herp în „Panorama de la Science Fiction“ (1973), este evident ca acest sfert este compus în majoritate din tineri şi cei aflaţi la primele lecturi. Desigur, numărul lor variază de la o ţară la alta şi este proporţional cu numărul de titluri publicate; cantitativ însă, este reprezentativ. Pentru almanahul „Anticipaţia“ de pildă, pornind de la rezultatele chestionarului publicat în 1987 de către Lucian Ionică, se poate-estima că numărul cititorilor sub 15 ani este de 7500, iar între 16 şi 20 de ani, de 42.750, ceea ce reprezintă, în Occident, tirajul unei ca cărţi de succes în primul caz şi-atinge nivelul unui best seller în cel de al doilea. Or, datoria faţă de acest număr impresionant de cititori este mare, practic două treimi din numărul total al acestora sunt sub 20 de ani, cu exigenţe diverse, mergând de la „Patrula spaţială“ până la “Solaris“ sau „Seniorii războiului“ şi nu-i putem alimenta doar cu conflicte exotice pe fundalul romanelor lui Sven Hassel.
     Personajul SF-ului juvenil încearcă sa-l imite pe omologul său din „main stream-ul pentru copii“, oferindu-i cititorului posibilitatea de a se identifica, de a se recunoaşte în ceea ce are el bun sau rău. Iniţial, arată Van Herp, eroul este tânăr, acţiunea îi aparţine, dar decizia o iau persoanele adulte. Ulterior, în anii '60, lumea devine un univers închis, populat aproape în exclusivitate de adolescenţi, aflaţi în relaţii egalitare sau chiar antagoniste cu adulţii. În fine, feeria aduce supraeroul, un adult tânăr dotat pentru a face faţă celor mai fantastice încercari (Superman, Flash Gordon, Skywalker), dar şi antieroul, stângaci, aiurit, dar inteligent, reuşind în confruntări, asemeni unui Păcală de-al nostru, trecând prin aventuri „ca gâsca prin apa“, virtuţi care îl tac simpatic şi atrăgător.
     Drumul anticipaţiei pentru copii este acelaşi cu cel străbătut de anticipaţie în general; născută în Europa, aceasta este transportată peste ocean, unde cunoaşte perfecţiunea produsului de serie: standardizarea limbajului, strălucirea hollywoodiană asociată cu.o infatuare care îl determină pe Harlan Ellison să afirme că nu există un SF european.
     Anii '50 cunosc o reapariţie a SF-ului în Europa, cu toate atributele noului născut: stângaci, nesigur, bâjbâie încă sprijinindu-se de tot ceea ce întâlneşte Aici însă, redescoperindu-şi rădăcinile în romanul filozofic, îşi trăieşte a doua tinereţe, îmbrăţişând ficţiunea speculativă, accentuând aspectele sociale şi literarul, iar în varianta adultă se va asocia curentelor progresiste din artă, până la punctul de a nu mai putea afirma cu certitudine dacă un roman este SF sau nu. În Franţa, primul roman premiat de Academia Goncourt a fost SF (William Golding a scris şi el SF), dar drumul anticipaţiei juvenile a fost deschis de către amatori: Stephan Wul este dentist, Francis Carsac (tradus la noi cu „Robinsonii Cosmosului“) geolog, Alain Doremieux este redactor, şi încă unul dintre aceia care, asemeni lui Adrian Rogoz la noi, lasă spaţiul revistei sale pentru alţii.
     Multe subiecte din anticipaţia juvenilă sunt, sau pot fi oricând preluate în literatura pentru adulţi. „Find the Feathered Serpent“ (1952), de pildă, are ca erou un copil, Neil, care, călătorind în trecut, se substituie lui Quetzalcoatl, lucru de care nu devine conştient decât la întoarcerea în timpul său. Acelaşi paradox îl putem întâlni la Michael Morcock, în „Behold the Man“, şi la Ilya Varşavski, în „Bucla de histerezis“. O serie de romane pentru copii au subiecte dintre cele mai serioase, cum a ar fi respectul pentru valorile morale pe care Burton, eroul din „Village Fanfare“ (1954), de Donald Suddaby, încearcă să le înveţe pentru a-şi îmbogăţi epoca sa, o epocă a raţiunii reci. Problemele ecologice, ridicate de Adrien Stoutenberg în „Out There“ (1971) sau, într-o manieră mai apropiată vârstelor mici, de către Sybil Leck în „The Tree Conquest The World' (1969), analiza psihologică a unui grup de cosmonauţi în drum spre Marte, văzută de Ludek Pesek în „Die Erde is nach“ (1970), emergenţa animozităţilor ascunse sau explicite, în condiţii de izolare.
     Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva SF-ul este în totalitate un gen destinat copiilor şi tinerilor, în ceea ce priveşte filmul SF, care se îndreaptă cu precădere înspre micii spectatori. Filmele lui Spielberg, seriale ca „Star Trek“, „Meteor XL5“, „Planeta giganţilor“, „Pierduţi în spaţiu“, „Arabela“, „Galactica“, filmele cu monştri etc. au ca spectatori cu precădere tineri, chiar dacă aceştia sunt „copii mari“, unii dintre ei de 30 - 40 de ani. Dar să ne întoarcem la scurta şi zbuciumata istorie a anticipaţiei. Debutul SF-ului modern pare a acredita această idee; Hugo Gernsback, cel căruia i se atribuie totul în materie de geneză a anticipaţiei, era perfect conştient de ceea ce datorează Europei, plasându-şi revista (şi SF-ul s-a construit în reviste...) sub semnul lui Verne. Ca urmare, anticipaţia care viza cititorul adult era perfect compatibilă cu gusturile şi exigenţele copiilor al căror viitor a fost parţial influenţat în urma noilor înclinaţii dobândite (o mărturiseşte şi Carl Sagan în „Broca's Brain“). Ar fi o exagerare să afirmăm că acest viitor a fost determinat de lectura SF-ului, însă înclinaţii latente pot fi vitalizate prin legea imitaţiei, aşa cum o descrie Odobleja în „Psihologia consonantistă“.
     Dacă pe continent, şi cu precădere peste ocean, mulţi scriitori s-au folosit de proza pentru copii ca de o investiţie rentabilă, asigurându-şi cititoni de vârstă adultă de mai târziu, la noi lucrurile sunt mult mai complexe.
     Tradiţia romanului popular, pe care au pierdut-o şi francezii, nu există, cu atât mai puţin aceea a westernului, aşa că intriga primelor încercări în acest domeniu este axată pe genul poliţist. Cele mai multe creaţii sunt adăpostite în vechea „Colecţie Povestiri ştiinţifico-fantastice“ şi în volumele Editurii Tineretului colecţia „Cutezătorii“, din care ulterior proza SF se va separa într-o serie fără nume, botezată mai târziu, în anii '70, „Fantastic Club“, sub egida Editurii „Albatros“.
Romanul astronomic: „Drum printre aştri“, cel poliţist: „Robinsoni pe planeta oceanelor“, precum şi numeroasele apariţii din Colecţie, vor culmina, în 1965, cu „Omul şi năluca“ de Adrian Rogoz, un roman cu gestaţie îndelungată, prima.apariţie notabilă în proza SF pentru tineret, din păcate şi singurul roman al autorului, mult prea ocupat cu redactarea Colecţiei. De atunci, singurii autori care au trecut peste stacheta ridicată atât de sus de Năluca venusiană a lui Dutch Learmonth, au fost Romulus Bărbulescu şi George Anania, prezenţi adesea în paginile Colecţiei şi, sporadic, în edituri. De la „Doando“ la „Acţiunea Lebăda“, ultimul titlu aparţinând lui G. Anania, o serie de romane întrunesc toate calităţile prozei pentru copii: subiecte interesante, educative, pline de imaginaţie, scrise alert, chiar cu o uşoară nervozitate benefică receptării textului şi - cel mai important lucru - fără gafe de ordin ştiinţific, fără informaţii „educative“ supradozate.
     Din 1974, de la dispariţia Colecţiei, povestirile apar sporadic iar numărul romanelor este invers proporţional cu valoarea numerică a anului (NR = K/AN, pe limba computerelor). „Argonaut“ este o apariţie târzie, supliment trimestrial al revistei „Convorbiri literare“, practic o revistă de SF ignorată ca atare, debutând cu o space opera, „Patrula spaţială“, pe gustul adolescenţilor, şi eşuând într-o lamentabilă „reînviere“ a lui Val-Vârtej.
     Dacă literatura pentru copii de la noi se poate mândri cu „Cireşarii“, „Cişmigiu & Co“, „Toate pânzele sus“, „Elevul Dima dintr-a şaptea“, titluri care ne urmăresc şi în.anii maturitâţii, situaţia anticipaţiei juvenile este departe de această performanţă. Cele câteva titluri româneşti citate sunt departe de a se constitui într-un patrimoniu literar; de altfel, nici unul din aceste romane nu a fost reeditat.
     Situaţia nu constituie o excepţie, doar numărul mare al autorilor de SF din alte părţi face ca apariţia unor titluri memorabile în SF-ul pentru copii să fie posibilă. De altfel, numărul „cărţilor de aur“ în acest domeniu este destul de mic, spre deosebire de literatura SF pentru adulţi, unde „Seniorii războiului“ de Gerard Klein, „Le temps incertain“ şi „Les yeux géants“ de Michel Jeury, „Solaris“ de Stanislaw Lem, „Picnic la marginea drumului“ de fraţii Strugaţki, „Babel“ de Vladimir Colin, care a cunoscut şi câteva ediţii în limba franceză, constituie doar o mică parte dintr-o posibilă selecţie a romanelor valoroase.
     În această scurtă pledoarie pentru anticipaţia dedicată vârstelor foarte tinere, am insistat mai mult asupra temelor pentru a sublinia o idee, sperăm, evidentă: a scrie pentru copii nu înseamna a coborî nivelul calitativ al textului, sub nici un aspect - nici tematic, nici tehnic. Cele câteva limitări arătate mai sus nu se constituie în îngrădiri cu repercursiuni iremediabile asupra valorii, căci tocmai utilizându-le putem spera întrun salt substanţial peste nivelul mediu atât de comod celor mai mulţi.
     Departe de a fi un lucru facil, a scrie pentru copii poate deveni o probă în evoluţia unui scriitor...


     BIBLIOGRAFIE
     (1) Jacques Van Herp, „Panorama de la science fiction“, Gerard, 1975.
     (2) Neil Barron, „Anathomy Of Wonder - Science Fiction“, Bowker Co., 1976.
     (3) Jacques Sadoul, „Histoire de la science fiction moderne“, Albin Michel, 1975.
     (4) Jean Gattegno, „La science - fiction , Press Univ. de France, 1971.
     (5) I. R. Parish; M. R. Pitts, „The Great Science Fiction Pictures“, The Scarecrow Press Inc., 1977.


Articol apărut în:
BIBLIOTECA NOVA,
buletin de teorie, critică şi istorie a literaturii,
editat de cenaclurile HELION şi H. G. WELLS
sub egida Casei Universitarilor Timişoara,
2/1987, pag. 52-58.
Scanare şi corectare: Györfi-Deák György





DESPRE IMAGINAŢIE ŞI EVAZIUNE

Mircea Cărbunaru


     S-a vorbit în numeroase rânduri despre caracterul „evazionist“ al literaturii SF din România, un evazionism privit în principal prin două perspective subordonate procesului abstract al imaginaţiei.
     Prima perspectivă, cu implicaţie strict literară sau mai bine spus cu implicaţie asupra creaţiei SF autohtone, abordată şi disecată chiar în amănunţime de criticul Voicu Bugariu, acredita ideea că scriitorul român de literatură SF eludează voit (alte ori din necunoaştere) norme literare şi reguli stilistice care apar ca obligatorii în mainstream. La rândul său, Dan Silviu Boerescu observa deconcertant că textele SF româneşti postdecembriste au „umori estetice“ profund diferite şi uneori greu de încadrat în curente sau genuri.
     A doua perspectivă legată de „evazionism“ se răsfrânge chiar asupra cititorului/ consumatorului de literatură SF. Ne referim desigur la acel cititor care găseşte în science-fiction o cale simplă de evadare din cotidian, din realitate. De aici şi eticheta că literatura SF este o literatură a visătorilor.
     În cele ce urmează vom încerca să arătăm că lucrurile nu stau chiar aşa, oricât s-ar strădui unii să dezvolte această imagine superficială.
     J.P. Sartre arăta în lucrarea sa, L'imaginaire, că imaginaţia nu este ceva care survine în conştiinţă printr-o achiziţie ulterioară, de-a lungul vieţii, ci este conştiinţa însăşi, în măsura în care ea (imaginaţia) se constituie în libertatea conştiinţei. Nu poţi să nu fii sedus de o astfel de idee. Deja desprinderea de realitate capătă alte conotaţii care ne relevă faptul că evazionismul cititorului reprezintă de fapt dorinţa de libertate a acestuia. Aceasta este, ne place să credem, şi funcţia intrinsecă a SF-ului, aceea de a furniza alternative, de a deschide noi perspective şi de a crea premisele necesare libertăţii de gândire.
     Interesant pare şi faptul că dacă cititorul încearcă să construiască (prin lectură) mai degrabă un traseu direcţionat de la real către imaginar, de la perceptiv la aperceptiv, experimentând astfel trăiri, imagini vii, proiecţii, scriitorul de SF construieşte un traseu direcţionat în ambele sensuri. El clădeşte atât lumi imaginare pe seama frânturilor de realitate pe care le-a acumulat în conştient sau subconştient, dar şi „traduce“ în termeni perceptivi emoţii, stări transcendente, produse directe ale imaginaţiei ce leagă lucruri între care nu există nici o corelaţie sau raporturi logice.
     În aceeaşi măsură nu putem neglija şi aspectul ludic al imaginaţiei care face aparent ca evaziunea să devină un proces extrem de tentant atât pentru scriitor cât şi pentru cititor. Numai că jocul, în sine, are nu numai funcţiuniile de a experimenta sau de a elibera individul din rigiditatea realităţii ci şi acea funcţie euristică ce conduce inevitabil la cunoaştere şi inovare.
     Reîntorcându-ne la science-fiction este evident că aspectele arătate i se potrivesc până la identificarea lor perfectă iar termenul de literatură „evazionistă“ devine cu totul şi cu totul neîncăpător înţelegerii cât mai exacte a fenomenului literar SF. Mai ales înţelegerii fenomenului SF din România care de cele mai multe ori a avut un caracter atipic faţă de ceea ce s-a scris prin alte părţi. Prin urmare, nici vorbă de „evazionism“, chiar şi pentru literatura de profil scrisă înainte de 1989. Despre acea perioadă putem vorbi de un anumit science-fiction militant, protestatar, manifest etc. dar în nici un caz nu putem vorbi de existenţa unor produse literare care să se sustragă realităţii până acolo încât să se subordoneze unei forme sau alta de evazionism.
     Din aceste motive o privire retrospectivă asupra a ceea ce s-a scris în ultimii 10 ani este mai mult decât necesară. Veţi constata cu surprindere că mare parte dintre aceste texte sunt reacţii directe la ceea ce s-a întâmplat în realitatea socială, economică şi politică românească de după 1989, o realitate care, din păcate, pare pe alocuri desprinsă din universul ficţional al literaturii SF, dar nu tocmai unul fericit.


material preluat din Fantasya nr. 7, serie nouă, iulie 2001





PRO-POZIŢII





FRAGMENTE CRITICE V: ÎN CERC, DE-A PURURI

Voicu Bugariu


Voicu Bugariu

     În ultima vreme, sefist pare a nu mai fi o noţiune folosită în mod ironic. Sefiştii români dovedesc astfel că nu mai sunt stânjeniţi de faptul că în străinătate respectiva comutare n-a fost încă formulată. Avantajul este simplificarea. Delimitarea  făţişă a sefeului de literatură, sugerată de subsemnatul cu vreo doi-trei ani în urmă în „Anticipaţia“, se dovedeşte productivă. Ezitarea între termeni cum ar fi „scriitor SF, scriitor de SF, creator“ este aducătoare de inhibiţii.

*

     De câteva luni au devenit semi-publice numeroase mesaje schimbate între ei de sefiştii români capabili şi dispuşi să folosească poşta electronică. Unele dintre însemnările ce urmează comentează câteva dintre  respectivele intervenţii.
     O mică polemică mi s-a părut mai interesantă decât discuţiile despre întâlniri şi premii. Cineva le-a reproşat euforicilor, fericiţilor sefişti români că se ţin de nimicuri, în loc să se preocupe realmente de literatură. Replicile au apărut sub forma unor admonestări. Unii au insinuat chiar că  respectivul este deja prea bătrân şi  nu mai pricepe cum stau lucrurile. Au urmat scuze, nuanţări şi stingerea disputei. În cele din urmă, declanşatorul disputei a venit cu ideea omenoasă a înfiinţării unui cenaclu virtual, întorcându-se astfel de la punctul de unde a purces sefeul românesc.
     Polemica atestă convingerea deocamdată neconceptualizată a sefiştilor că textele lor preferate nu sunt literatură sau sunt un fel de hiperliteratură. Astfel se explică respingerea întortocheată a celor care iubesc pur şi simplu literatura. Polemică reaminteşte şi banalizata  dispută dintre amatori şi profesionişti. Primii, cu veselă agresivitate, le reproşează profesioniştilor că practică un anumit „elitism“.
     Cel mai curios aspect al polilogului elctronic este absenţa aproape totală a preocupărilor pentru calitatea literară a  textelor ţinând de sefeu. Discuţiile sunt cu atât mai animate cu cât se referă la aspecte mai paraliterare. Se manifestă din nou ceea ce numeam „eterna adolescenţă“ a sefiştilor români.
     De menţionat, în acest context, că doritorul de profesionalizare nu are motive să polemizeze cu amatorii, opţiunile lui estetice şi existenţiale fiind diferite. De altfel, el nici nu prea are timp pentru aşa ceva, fiind obligat să-şi drămuiască plăcerile comunicării amicale, lejere. În plus, rămânând în afara veselului colocviu, el ocoleşte posibila contaminare cu o nefericită mentalitate de improvizator. Aşa fiind, el preferă de regulă să se retragă „în culise“, lăsându-i pe animatori şi pe fani să se distreze cum doresc. Îi simpatizează, fireşte, dar mai ales de la distanţă. Altfel spus, sefistul-artist (să admitem pentru moment acest hibrid, ilustrând astfel, o dată mai mult, o cronică nesiguranţă terminologică) n-are timp să fie un om prea sociabil. O anumită asumare a solitudinii este aproape de neocolit. Sefistul-jurnalist, în schimb, se acomodează foarte bine cu „mondenitatea“, fie aceasta din urmă şi naiv-adolescentină. Nu întâmplător multe dintre producţiile sefiştilor români din ultimii ani sunt scrise în stil jurnalistic. Este firesc să fie aşa. Scriitura jurnalistică este cea mai comodă şi se pretează cel mai bine la însăilarea rapidă a unor texte pasabile.
     Dintre absenţii comodelor discuţii  electronice  lipsesc criticii şi teoreticienii. Poate printr-o coincidenţă, textele unora dintre aceştia sunt vizibil mai valoroase decât cele de ficţiune, în ultimii ani. Profesionalizarea câtorva tineri teoreticieni  şi istorici literari români specializaţi în sefeu anglo-american este practic înfăptuită. În schimb, comentariile despre sefeul românesc recent sunt mai puţin reuşite. O explicaţie este fragilitatea estetică a majorităţii  textelor comentate. Istoricii literari cad uneori în această cursă neobişnuită. Exemplul ilustrativ este monumentala istorie a sefeului românesc datorată lui Mircea Opriţă. Excelentul sefist clujean a uitat micul amănunt că energia discursului critic scade, atunci când textele comentate n-au valoare. Nu poţi să străluceşti ca istoric al sefeului, dacă porneşti de la texte nesemnificative. Cartea cu pricina ar fi fost poate mai puţin groasă, dar în mod sigur mai bună, dacă ar fi fost avuţi în vedere doar autorii semnificativi. Democratica amestecare a amatorilor cu profesioniştii şi-a dovedit neajunsurile. Totuşi, având în vedere probitatea impecabilă a autorului, adăugăm că respectiva procedare este legitimă, fiind o chestiune de opţiune personală.
     Într-o eventuală scară valorică, autorii de ficţiune se află pe o poziţie inferioară faţă de critici. Ce-i drept, din masa stimabilă a sefiştilor producători de ficţiuni s-au desprins câţiva posesori ai unei vădite conştiinţe profesionale. Aceştia au cele mai mari şanse de-a obţine succesul real, nu doar cel de fandom. Ei par imuni la efectele nefaste ale tradiţionalei complezenţe sefiste. Impulsul iniţial al respectivei îngăduinţe, datorat bunului, miticului Adrian Rogoz, a generat o mentalitate încă viguroasă.
     Nu cumva unul şi acelaşi om poate să fie simultan un vesel sefist amator şi un  sefist profesionist mai puţin vesel, truditor metodic şi prozaic? Teoretic, da. Practic, după trei decenii de „sefism“, mă văd silit să  răspund negativ. Tineri foarte promiţători acum douăzeci de ani au devenit nişte etern-tineri promiţători, nu mai mult. Unii s-au ales, pentru compensaţie, cu deprinderea limbii engleze. În câteva cazuri, ratarea este realmente dramatică, fiind vorba despre nişte talente autentice.
     În ceea ce-i priveşte pe animatori, nu sunt prea multe de spus. Unii dintre ei sunt nişte oameni foarte cumsecade. Alţii au spirit organizatoric. Într-un mod destul de straniu, probabil fără să-şi dea seama, animatorii joacă şi rolul de a-i deturna pe potenţialii sefişti profesionişti. Intrarea în mecanismul cronofag al întâlnirilor sefiste şi adoptarea mentalităţii corelative sunt o cale sigură de ratare. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că potenţialii sefişti de succes nu sunt obligaţi de nimeni să se rateze. Cu atât mai puţin de către animatori. Aceştia din urmă sunt doar  “ideologi”, nu dictatori.
     Fireşte, cele de mai sus au mai fost scrise, inclusiv de subsemnatul. Repetându-le, nu fac decât să mă înscriu, cu o oarecare umilinţă, într-o circularitate la fel de puternică precum o damnare.

*

     Revista electronică „Planet Science Fiction. Buletin informativ dedicat artelor şi ştiinţelor imaginarului, 2, septembrie 2001” contribuie la lămurirea ideilor discutate mai sus. Este publicată şi convorbirea dintre o serie de sefişti mai mult sau mai puţin reprezentativi pentru fandomul românesc. Despre valoarea literară a sefeurilor româneşti, din nou, nu se discută. În schimb, există o serie de referiri la textele de  critică sefistă. În general, este vorba despre opinii de amator. Nimeni nu suflă vreo vorbă despre comentariile ultralaudative, publicate în ultima vreme de anumiţi sefişti poligrafi despre cărţile unor amici ai lor. Subsemnatul este destul de rău cotat, obiecţia fiind o anumită vetustate a discursului critic. Această situare exprimă o legitimă judecată de gust, dar şi o mentalitate asemănătoare aceleia a amatorului  de muzică pop-disco-dance-techno etc. Acesta  are un viu sentiment al învechirii, al perimării. Clasicizarea unei piese se produce foarte greu, în viziunea lui. Şi chiar atunci când o asemenea omologare are loc, piesa cu pricina este inclusă în categoria retro şi menţionată cu o oarecare ironie tandră. Iubitorul de muzică clasică nu cunoaşte acest sentiment. Pentru el, vechimea nu este un handicap, dimpotrivă. Ceva asemănător are loc în cazul criticii sefiste. Damnaţi să caute la nesfârşit o poetică de sine stătătoare a genului lor preferat, sefiştii „fundamentalişti“ au tendinţa de a declasa rapid textele scrise cu mai mult timp în urmă, fie acestea de proză sau de critică. Cât priveşte absenţa unor critici români reprezentativi specializaţi în sefeu românesc, participanţii la discuţie ating, intuitiv, câteva adevăruri. Astfel, ei se declară în mod special nemulţumiţi de opacitatea unor critici faţă de prozele noilor generaţii de sefişti. Precum şi de lipsa unui critic al cărui sistem de lectură să fie bine şi distinct articulat. (Mircea Opriţă nu este menţionat, iar Cornel Robu este mai degrabă ironizat, pe nedrept.) Doi sefişti tineri, printre care Horia Nicola Ursu, sunt priviţi cu speranţă. Rămâne de văzut cum va  evolua activitatea acestora.
     În totul, menţionata discuţie despre critica sefistă nu este extrem de productivă.

*

     A apărut al patrulea număr al revistei Ficţiuni, editată şi condusă de Horia Nicola Ursu. Textele de ficţiune sunt onorabile. Atrage în mod special atenţia cel al lui Michael Swanwick (în traducerea impecabilă a lui Radu Pavel Gheo). Este un hard SF, scris cu vădită profesionalitate. Textele de critică şi teorie sefistă sunt remarcabile, argumentând o anumită preferinţă a editorului. Teorereticienii  şi recenzenţii par preocupaţi mai mult decât în mod obişnuit de valoarea literară a cărţilor comentate. Critica encomiastică, atât de cunoscută sefiştilor români, pare a lăsa locul unor texte mai apropiate de ceea ce se înţelege îndeobşte prin critică literară.

*

     Volumul lui Don Simon, Împotriva Satanei, cu o Notă a editorului de Marian (Rabi) Irimia şi o Postfaţă de Cătălin Ionescu, Colecţia Poate, Karmat Press, Ploieşti, 2001, este un important debut editorial, o carte revelatoare pentru posibilităţile şi limitele sefeului românesc de azi.
     Don Simon - pseudonim al lui Petrică Sârbu,  n. 1960, funcţionar - este un sefist talentat şi profesionalizat. Numindu-l astfel, pentru consecvenţă, resimt  insuficienţa termenului, atunci când este vorba despre autori în mod evident înzestraţi cu talent literar. Cu toate acestea, sefist rămâne un concept util, practic de neocolit, în context. Impresia de inadecvare provine şi din legăturile foarte vagi ale cărţii lui Don Simon cu sefeul. Dacă firava recuzită de gen ar fi eliminată din volum, textul n-ar suferi, la drept vorbind.
     Pe lângă talent literar, Don Simon are o mare tenacitate de autodidact, suficient de puternică pentru a ilustra  fascinantul fenomen psihologic al supracompensării. Cu ani în urmă, aluviunile culturale dobândite de Don Simon prin lecturi erau mai stângaci folosite. S-a produs însă un salt calitativ, iar autorul nostru a început să-şi folosească lecturile cu o  virtuozitate autentică. Aici se întrevede supracompensarea. Pornit cu un handicap cultural, autodidactul reuşeşte să atingă o erudiţie mai vie (vag umbrită totuşi de câteva inadvertenţe culturale) decât aceea a unor oameni cu diplome universitare. Şi alţii au citit cărţile care l-au inspirat pe Don Simon şi au învăţat, în plus, câteva cuvinte „magice“, cum ar fi intertextualitate sau postmodernism. Puţini dintre aceştia, însă, au reuşit să obţină un dezinvolt ton propriu atunci când au parafrazat sau au dezmembrat în mod creator cărţi citite, pentru a folosi elementele astfel obţinute. În fine, ar fi de menţionat chinul autentic al artistului manierist, torturat de dorinţa  combinării cât mai ingenioase a prefabricatele sale culturale. Don Simon trăieşte cu intensitate această caznă. Cele mai bune pagini ale volumului său apar atunci când combinarea intertextuală încetează de-a fi mecanică, apărând astfel miracolul manierist. Păstrând proporţiile, este şi cazul unui Salvador Dali. Cele mai bune creaţii ale acestuia înving o răceală ce pare imanentă şi pătrund în domeniul marii arte. În schimb, atunci când aliajul miraculos nu reuşeşte, textele lui Don Simon rămân doar o simplă proză umoristică, ce-i drept bine scrisă. În acest context, suntem obligaţi să constatăm faptul curios că exaltaţii „hagiografi“ ai volumului (unul dintre ei cu repetate exprimări incoerente) n-au observat că dominanta volumului este comicul. Nici ironia, nici epopeea şi nici altele asemenea, în ciuda marilor simboluri tragice manipulate.
     În totul, debutul editorial al lui Don Simon trebuie salutat cu căldură. În primul rând pentru că aparţine unui autor profesionalizat, talentat şi dotat în mod vădit cu echivalentul sefistic al conştiinţei literare.

*

     Din nou, în polilogul electonic al sefiştilor apar accente agresive. Ceva trebuie schimbat din rădăcini. Unii demolează sefeul românesc, alţii nu pricep şi sunt acri. Cam aşa ceva ni se se spune.
     În mod special deranjante sunt nişte manifeste incendiar-incoerente, cu teoretizări de neînţeles, unde autorul îşi repetă în mod jenant propriul nume. Fiecare are toate drepturile rezervate, nici vorbă. Internetul suportă chiar mai multe decât hârtia. Dar de data aceasta se intră adânc în domeniul prostului gust. Cineva trebuie să-l tragă de mânecă pe respectivul şi să-i spună că sare peste cal.

*

     Contradicţia fundamentală a sefiştilor români pare a fi următoarea. Pe de o parte, ei se doresc nişte scriitori „ecumenici“. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Ca urmare, se ceartă, caută să-şi impună propriile puncte de vedere, încearcă să devină nişte lideri de opinie. În acelaşi timp, însă, admit să fie criticaţi, consideră critica un rău necesar. Ei realizează că activitatea unor critici cu autoritate poate fi avantajoasă. Pe de altă parte, ei aspiră să facă parte din ceva analog unei secte religioase de tip fundamentalist, adică să se „închine“ la unison, orice controversă între ei fiind exclusă. În această a doua ipostază, sefistul devine brusc un ins foarte intransigent, respinge furios orice critică a textelor sale şi ale prietenilor săi. Este evident că respectivele  mentalităţi sunt ireconciliabile.





ORTODOXIA SALVEAZĂ ETNOGRAFIA

Györfi-Deák György


     Încă în 1892, monografistul József Kádár, despre care am scris şi altădată, arăta în însemnările sale (publicate în 1995 de Francisc Kiss la Zalău) că slujbele făcute de preotul român de atunci din satul Moldoveneşti (jud. Cluj) se bucurau de mare apreciere şi în rândurile populaţiei maghiare, mai cu seamă când era vorba despre aflarea unor bunuri furate:
     „În primăvara anului 1867, preotul unitarian din Moldoveneşti, Francisc Orbok, îl rugă pe tatăl meu, care avea drum la Turda, să ducă două pâini, slănină şi ceva haine de corp, împachetate într-un desag, la fiii acestuia, elevi în oraş. Tatăl meu, pune desaga în căruţă, o leagă bine şi porneşte la drum, dar abia a depăşit hotarul satului când observă că desaga nu mai este. A căutat peste tot, dar în zadar. S-a întors acasă supărat, s-a interesat pe la săteni, dar fără rezultat. Povesteşte cele întâmplate şi preotului român Ioan Deac, care în prezent slujeşte în satul Borzeşti. Preotul, care ţinea şi la mine pentru că îl mai îndrumam pe Iuliu, fiul acestuia, i-a spus tatălui meu: «Nu te mai necăji, dragă domnule Andrei, voi încerca să fac ceva pentru tine». A intrat în biserică şi numai el ştie ce a făcut acolo, dar este adevărat că în ziua de luni dimineaţa desaga cu hainele a apărut în curtea noastră, fără pâine şi slănină“.

     DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE MAGHIARI!
     Faptul că credincioşii unguri, fie reformaţi, fie catolici, recurg uneori la serviciile „popii“ (denumire generică, ce individualizează preotul ortodox) este cât se poate de obişnuit în zonele unde cele două etnii convieţuiesc, precum este şi cazul Jiboului.
     Găsim numeroase asemenea exemple într-un studiu publicat de tânăra cercetătoare Dóra Czégényi, originară din acest orăşel de pe Someş, azi cadru universitar în Cluj. El poartă titlul: „A hiedelem és hiedelemszöveg mint reprezentáció“ (Credinţele populare şi forma lor textuală ca reprezentare) şi a apărut în volumul „Emberek, szövegek, hiedelmek“ (Oameni, texte, credinţe. Studii de mitologie populară) editat în 2001 de Asociaţia Etnografică „Kriza János“ din Cluj.
     Una dintre persoanele intervievate de autoare mărturiseşte:
     „Românii sunt mai credincioşi decât suntem noi (...) ei cred cu multă tărie. Iar preoţii români se ocupă de ei. De pildă, degeaba se duce omul la un popă catolic. Degeaba. Sau la un preot reformat, n-are ce căuta la dânsul. Aia, aia e o altă religie“. (Jibou, unguroaică)

     FĂURITORII DE MINUNI
     Veştile despre puterile paranormale ale unor slujitori ai bisericii ajung uneori până foarte departe, mult dincolo de hotarele judeţului. Deşi persistă bănuiala că unii dintre ei, cunoscători ai magiei negre, ar întreţine legături şi cu forţe demonice, atât românii, dar şi ungurii recurg la serviciile lor, ca urmare a influenţei psihologice a comunităţii majoritare. Cazurile disperate cer măsuri disperate.
     „Păi, e un pericol, e ceva nepermis. Eu cel puţin am umblat, sunt convinsă că a fost împotriva lui Dumnezeu. Şi totuşi oamenii merg. Da. Nu cunosc adevărul. Dar numai la noi ortodocşii îi aşa. Dar preotu' ortodox ajută şi oameni catolici, reformaţi. Categoric... nu se ţine cont de religie sau, nici vorbă“. (Jibou, româncă)
     Nu orice absolvent de teologie hirotonisit este capabil „să facă şi să desfacă“. Cunoştiinţele magice sunt împărtăşite numai anumitor generaţii, ce apar o dată la 33 sau 99 de ani. Sunt preoţi care te ajută pentru că aşa le cer îndatoririle, fără să accepte nimic drept răsplată, sunt alţii care solicită insistent să fie plătiţi în valută. Un statut aparte îl au călugării, oameni sfinţi, care s-au dezis de averile lumeşti şi adesea nu acceptă decât ceva de mâncare.
     În acţiunea sa magică, preotul foloseşte nişte cărţi magice, cu coperţi negre, care poartă diferite nume: pravilă (carte de rugăciuni), carte de blesteme, carte mare, biblie neagră.
     Sunt şi unii care iau aceste lucruri în şagă. Un rognean puţin „aghezmuit“, ce pescuia fără succes pe malul Someşului, l-a văzut pe părintele din sat cum trecea pe pod şi i-a strigat:
     - Desfă, părinte, apele, să prind şi eu ceva!
     Popa a văzut cine-i şugubăţul şi l-a ameninţat în glumă:
     - Vezi să nu-ţi „fac“ ţie ceva, că acolo rămâi.

     HOŢIE LA CEC
     Sunt multe lucruri interesante în acest studiu academic de aproape şaptezeci de pagini, dar nu ne-am propus să-l traducem în întregime, ci numai să-i semnalăm apariţia. El nu se adresează numai specialiştilor. Limbajul accesibil folosit şi bogăţia de informaţii furnizate îl fac atractiv pentru orice categorie de cititori. Voi încheia cu unul dintre cazurile mai incitante:
     „Asta s-a întâmplat chiar aici, la CEC. O ştiu de la F.I., întreab-o numai. A venit o bătrână din careva dintre satele de-aici, zicând că vrea să depună cinci mii de lei la CEC. Apoi, pe timpul acela, cinci mii de lei era o sumă. Era o sumă foarte mare. Şi a găsit acolo un ceferist, l-a rugat să fie drăguţ şi să-i completeze formularul, că ea e prea bătrână, nici nu vede, nici să scrie nu ştie.
     - Cum să nu, cu plăcere!
     Omul a completat hârtia, dar cu propriul său nume, iar când bătrâna a dat banii, a împins înainte  propriul său carnet de economii. Funcţionarele n-au stat să verifice, că doar era carnetul acolo, au trecut suma în el şi cu asta gata. A trecut ceva timp, apoi, cam după un an, vine bătrâna, să scoată o mie de lei de la CEC. Degeaba au căutat:
     - Tanti, aici nu-i trecut nici un leu.
     - Apoi, cum să nu fie, că eu am fost atunci aici şi am pus cinci mii de lei şi omul acela, ceferistul, mi-a scris mie ţidula, aşa că trebuie să fie.
     - Aici nu sunt. S-au apucat funcţionarele să scotocească prin fişe, bonuri, adeverinţe, alte acte oficiale, banii niciunde. Bătrâna s-a tot certat cu ele, ba încă le-a şi blestemat:
     - O să vedeţi că banii aceia vor apare!
     Şi s-a dus. Da, numai că omul acela s-a îmbolnăvit. Ceferistul era din Var. L-au adus la spital, că-i asta, că-i aia, i-au dat nişte medicamente şi l-au trimis acasă. Dar nu s-a simţit mai bine. L-au dus la Zalău. Omul a ajuns să fie pe moarte. I-a zis nevestei sale: „Du-te acasă şi du-i banii ăia femeii cutare. Cinci mii de lei. Că altfel mă prăpădesc.“
     Soţia s-a întors acasă, a luat cei cinci mii de lei şi i-a dus bătrânei. Ba i-a dat încă şi ceva pe deasupra, să o îmbuneze, că omul ei a greşit, că i-a luat dracul minţile. L-a scăpat cumva. I-a dat înapoi cei cinci mii de lei şi s-a întors la Zalău. Bărbatul ei s-a simţit imediat mai bine. L-au lăsat acasă, şi-a reluat serviciul, acum e pensionar.Cu siguranţă că bătrâna s-a dus la careva dintre popi.“





LEM, ÎNTR-O POSTURĂ INEDITĂ

Liviu Radu


Stanislaw Lem - Catarul,
traducere de Mihai Mitu, Editura Nemira, 1998)

     Acest roman al lui Lem este un fenomen unic, din mai multe puncte de vedere. Să începem cu cele formale. Deşi volumul a apărut pe piaţă în anul 2001, pe copertă este menţionat anul 1998. Titlul romanului pare a sugera legături cu sectele eretice din sudul Franţei, distruse în urma unor cruciade ce n-au avut nevoie să se deplaseze până în Ţara Sfântă. De fapt, cuvântul catar - un termen medical - înseamnă infecţie a mucoaselor, şi se referă la faptul că personajul principal suferă - ca şi alte victime - de o alergie care-l obligă să urmeze un anumit tratament. Dacă titlul ar fi fost, de exemplu, Alergie, nu s-ar fi îndepărtat prea mult de înţelesul dorit de autor şi ar fi fost priceput de toată lumea.  Să ignorăm unele stângăcii de exprimare, care ne fac să credem că este vorba de traducerea unei traduceri, şi să ajungem la aspectul cu adevărat interesant. Acest roman nu este un roman SF, ci unul poliţist!
     Personal, nu mi l-am imaginat niciodată pe Lem în postură de autor de literatură detectivă. Să recunoaştem că rezolvarea problemei poliţiste din carte este de natură ştiinţifică, deci, dacă privim textul din punct de vedere al definiţiei că literatură SF este aceea care are subiectul dependent de un element ştiinţific, ar trebui să acceptăm şi acest volum în biblioteca SF. Însă, dacă luăm în considerare altă definiţie, cea a literaturii poliţiste, descoperim că, de fapt, autorul urmăreşte descoperirea criminalului, iar elementul ştiinţific este folosit în acelaşi fel în care mari autori de literatură poliţistă utilizează elemente de toxicologie sau criminologie: pentru a da credibilitate muncii investigatorului. Mai mult, regulile canonice de gândire a textului (intrigă, dozare a suspansului, etc.) sunt cele ale literaturii detective, nu cele ale literaturii SF. Aşa cum  un cititor al romanelor lui Conan Doyle  va fi impresionat de calităţile unor otrăvuri exotice, dar nu prea mult, şi va admira în principal logica impecabilă cu care Sherlock Holmes descoperă criminalul, tot aşa cititorul romanului lui Lem va aprecia ideea strălucită cu care autorul rezolvă o enigmă aparent irezolvabilă, dar va aprecia, în primul rând, modul în care autorul polonez s-a priceput să-l ţină sub tensiune până la ultimele rânduri ale romanului.
     Pentru că romanul lui Lem - dacă apucaţi să depăşiţi primele cinci, şase pagini - se citeşte cu interes şi plăcere. Lem este un mare scriitor, deci nu-i legat de un gen anume - chiar dacă vom regăsi în acest roman poliţist scheme şi motive SF. Oricum, mai bine un roman poliţist interesant, decât romane SF proaste, de la începuturile carierei lui Lem, din care ni s-au oferit destule...





UN VAMPIR METAFIZIC

Liviu Radu


     Ultimul roman din ciclul vampirilor, al lui Anne Rice, a trezit sentimente contradictorii. Mulţi dintre cei care l-au citit îl consideră cel mai slab dintre cele scrise de autoarea americană. Din anumite puncte de vedere, opinia lor nu-i greşită. Romanul Diavolul Memnoch suferă din punct de vedere al intrigii, este extem de liniar şi de monoton.
     În aparenţă.
     Pentru că acest roman reprezintă un contrapunct al romanelor anterioare. Doamna Rice se străduise să demonstreze că vampirii există într-o lume materială, lipsită de divinitate. Construise, cu meticulozitate, o lume a disperării şi agresivităţii, în care făpturile nopţii păreau a fi eroii pozitivi.  Şi, brusc, anulează toată construcţia anterioară, declarând cu seninătate: nimic din ce v-am spus până acum nu-i adevărat, există şi diavol, există şi Dumnezeu. Există şi viaţă de apoi, iar fantomele celor pe care i-ai ucis pot să-ţi bântuie existenţa.
     Autoarea dărâmă deci un întreg sistem de valori.
     Punctul slab al acestui gest eroic constă în faptul că cititorii de romane horror nu sunt - în majoritatea cazurilor - buni cunoscători ai problemelor teologice. De aceea nu pot aprecia subtilităţile autoarei. Pentru că Anne Rice îşi construieşte demonstraţia cu meticulozitatea-i obişnuită. Nimic nu-i lăsat la voia întâmplării. La un moment dat, pare lipsită de orice logică tenacitatea cu care diavolul îi descrie lui Lestat o istorie a Genezei pe care o cunoaştem din Biblie sau din cărţi necanonice (dar de largă circulaţie). Numai că, în final, când anumite lucruri sunt puse sub semnul întrebării, ne pomenim că ne întrebăm cât trebuie să credem din acea istorie, care, de fapt, este credinţa acceptată de majoritatea credincioşilor...
     Romanul a fost scris cu multă inteligenţă, iar autoarea a riscat mult. Majoritatea celor care îl vor citi vor face acest lucru doar pentru că au citit volumele anterioare, şi prea puţini vor aprecia subtilităţile teologice. Cei care ar putea să le înţeleagă nu prea citesc asemenea cărţi. Cel puţin la noi.





DIN NOU ÎN LUMEA SĂPTĂMÂNII FRAGMENTATE

Liviu Radu


(Philip Jose Farmer - Rebelul din Dayworld,
traducere de Radu Şerban, Editura Lucman, 2000)

     Farmer ne oferă o continuare a aventurilor din Dayworld. De data aceasta, accentul cade pe peripeţiile eroului care, evadat din închisoare, se refugiază în lumea celor care refuză să se supună autorităţilor. Acţiunea este deosebit de dinamică, plină de răsturnări de situaţii. Numai că, spre final, îţi dai seama că, de fapt, autorul nu aduce nimic nou faţă de primul volum. Aceleaşi personaje principale, aceleaşi situaţii... atunci la ce bună atâta agitaţie?
     Întrebarea îşi găseşte un răspuns în detalii aparent insignifiante, care, acumulându-se, fac să se întrevadă ideea principală: că nici o societate dictatorială nu apare din senin şi nu se sprijină doar pe teroare. Sigur, manipularea maselor reprezintă un element important, dar - cel puţin la apariţia acelui tip de societate -, ea a părut că oferă o soluţie pentru o criză foarte gravă.  Dayworld a scăpat omenirea de lipsuri, foamete, suprapopulare, prin mijloace drastice de supraveghere şi represiune. Însă păstrarea aceleiaşi societăţi rigide şi nedemocratice, după ce criza a trecut, nu se justifică prin nimic. Farmer dovedeşte astfel că a analizat cu grijă mecanismele intime ale dictaturilor secolului XX. Toate au apărut ca singura rezolvare imediată a unor societăţi secătuite de crize economice, războaie civile sau catastrofe naturale, adică în momente în care puţinele resurse trebuiau gospodărite cu grijă şi zgârcenie. Democraţiile cu tradiţie au fost în stare să impună membrilor restricţii şi sacrificii conştiente, acceptate de marea majoritate a populaţiei - a se vedea cazul Angliei în război. Numai că, atunci când situaţia s-a îmbunătăţit, democraţia renunţă la restricţiile ce nu mai au rost, în timp ce dictatura generează o clasă profitoare, care nu acceptă să-şi piardă privilegiile care nu mai au nici o justificare.
     Asta se poate citi printre rândurile romanului lui Farmer, printre aventurile captivante ale eroilor. Aparent, nimic nou sub soare. Probabil, numai că a fi în stare să înţelegi nişte mecanisme sociale nu-i un lucru simplu. }i veţi descoperi şi alte lucruri, în afară de cele pe care vi le-am spus. Farmer rămâne un autor foarte talentat şi plin de idei. Merită să-l citiţi.





CENACLUL ŞI TRIVIALITATEA IMAGINARULUI

Ovidiu Bufnilă


     Grăbiţi-vă! Adunaţi-vă, rotiţi-vă în jurul mesei pline de cărnuri sângerânde, hăcuiţi ficţiunile! Cenaclul? Trivialitatea imaginarului în toată splendoarea sa! Năvălesc prin uşile zgribulite tot felul de inşi care vor să cucerească lumea, să zdrobească proletariatul şi să facă harcea-parcea burghezia oricare ar fi ea! Cenaclul? Construcţie burlescă! Să formezi spirite! Ce minciună gogonată! Vin tinerii timizi sau năvalnici să afle ce va să zică despre ficţiunile lor tot felul de shizo, de para, de refuzaţi ai lumii. Stau şi-şi tocesc mucurile de ţigară între buzele cărnoase şi emit adevăruri îngrozitoare şi definiţii bombastice despre science fiction. Aspiranţii la gloria literară aşteaptă cu sufletul la gură să fie traşi în ţeapă de tot felul de diletanţi care, mai apoi, la o bere, ridică osanale nimicului. Lume perversă şi ticăloasă, cenaclul e un balamuc literar în care se macină spiritele nobile de către tot felul de rătăciţi. Rătăciţii ăştia cred că împart bruma de talent după criterii de valoare dar de fapt îşi odihnesc ochişorii între voluptoasele forme ale unei fantome literare. Cenaclul e şcoală literară? Ce superbă nerozie! Cenaclul e un spital de campanie în care vin răniţi de toate neamurile. Felcerii sar pe ei şi-i tot hăcuie cu bisturiele sau cu drujbele care sunt învelite în foiţe de nemurire glorioasă. Noii veniţi cad ca muştele pe lampă în capcanele ticăloşilor care debitează toate prostiile posibile. Nu e decât oroare şi tâmpeală şi viaţă cenaclieră de săriţi de pe fix. Cenaclurile science fiction sunt lagăre de concentrare în care adevăraţii scriitori sunt gazaţi de nişte inşi care se defulează şi care-şi fecundează orgoliul bolnav luând în tărbacă spiritele nobile, nevinovate şi plin de naivitate. Cenaclul este stricăciune pentru spiritul liber, trivialitatea imaginarului găsindu-şi în această structură defunctă plăcerea morbidă de a se deda perversiunii vulgului pornit să maculeze superbia.




COLECTIVISMUL ŞI ELITISMUL ÎNMOAIE ELANUL SEFISTULUI ROMÂN NĂSCÂND FICŢIUNEA ROCOCO

Ovidiu Bufnilă


     Două direcţii fundamentale înmoaie elanul sefistului român ţinându-l pironit locului şi generând, ştiinţific vorbind, efectul rococo al ficţiunii. Sute de texte mi-au trecut prin mână în acest un sfert de veac de magie şi nu pot spune că nu m-am amuzat copios văzând cum colectivismul şi elitismul sună trompetele nemuririi literare la Sibiu, la Iaşi, la Bucureşti, la Timişoara şi prin alte insule rătăcite prin care s-au preumblat închipuiţi scriitori de SF. S-au iscat bătălii semantice purtate cu sârg spre ticăloasa menţinere a tonusului, s-au tras înjurături şi s-a urinat bărbăteşte pe ficţiunea plăpândă compusă după regulile compunerii şcolăreşti. Colectivismul a născut nu doar cenaclul ca şi arestare a spiritului liber dar a născut băşcălia fandomială,  a născut aplombul fanului rătăcit în genialitate, a născut tragerea de şireturi cu muzele şi cu idolii şi chiar ruperea şiretului de la bocancul vreunui îngălat care mima geniul rătăcit. Buna creştere să fi rămas doar indicatorul de volum. Elitismul produce la capitală critici aroganţi şi plin de nesimţire nesimţitoare artistică iar la periferie, critici cotcodăcitori care veghează cu cinste le nerătăcirea în dogmele străine, instituind prostia ca dogmă românească în fandomul românesc. SF-ul rococo este o construcţie subţiratecă fără viitorime dar care naşte epigoni chipurile rasaţi care, după ce-au pupat mâna puţind a mahorcă a vreunui şef de cenaclul SF, august şi arogant, sapă cu sârg în inima SF-ului românesc. Sunt mulţi. Şi fani şi scriitori. Aşa-şi zic ei, fani şi scriitori. Unii privesc cu greaţă înspre scriitorul român de SF împătimit şi talentat iar ceilalţi se dedau la acte dictatoriale şi fasciste arestând reviste sau hălci din imaginarul românesc. Vor fi, cu toţii, raşi de războaiele semantice ce anunţă tumultuoasele şi inimaginabilele războaie matriceale.





ÎNCERCARE ASUPRA IMAGINARULUI ROMÂNESC PRICINUITĂ DE BURLESCA SCIENCE FICTION DE RANGUL I

Ovidiu Bufnilă


     Iniţiatul nu se află în dreptul său de a flecări, vorbirea fără pricini fiind ca şi vorbirea cu pricină o manifestare a aroganţei. Adevărul revelat nu este aşa cum science fictionul nu este curva care străpunge viitorul cu umbreluţa-i ponosită şi nici savantul cu creierul cât toate zilele care înfinge luneta în curul viitorimii speriind masele largi populare cu apocalipsele geneticii sau sideralelor. Tocmai de aceea nu vom supune titlul dezbaterii ci vom vorbi despre el într-o părere afirmând cu toată convingerea că mironosiţele SF-ului românesc stau cu puţişoarele la soare aşteptând integrarea europeană pentru a cenacliza cu vârf şi îndesat impunând cultura, zic ele, minor românească, unor capitale obosite, gata să expună Insula Euroconică pe bulevardele Parisului sau în pieţele Berlinului să vină lumea să se minuneze şi să zică una, alta despre găselniţa românească. Hazul premierilor la sefiştii români nu se va găsi în precaritatea finanţelor ci în osârdia cu care mulţi dintre ei trag la jugul fericit al căpătării de premii când, de fapt, premiile se smulg. Burlesca  Science Fiction de rangul I se despleteşte animând seri cenacliere leşinate şi fără de insurgenţă în care scriitorul inspirat de gazete populare citeşte kilometri de texte spre neodihna popoarelor sau spre zăpăceala orgasmică a vreunui critic conjuctural care are a zice lucruri grele despre prozele confraţilor. Lipsirea de nume nu e semnul fricii de polemică sau semnul vorbirii fără de ascultători ci este o exemplaritate, dincolo de sfertul meu de secol în SF-ul românesc stând mărturie asupra titlului zeci şi sute de evenimente mondene sefiste pline de tembelism, de ură şi invidie, de prostie cenaclieră, de genii rătăcite şi de aroganţi pe post de trompete. Neînţelegerea lumilor şi lipsa de aderenţă la fundament naşte scriitori SF cu duiumul în spaţiul nostru nicidecum balcanic sau geostrategic important de vreme ce geostrategia e susţinută de regulă de o matrice sănătoasă. Burlesca Matriceală Sefisto Românească  cuprinde la sânul ei, cu drăgălăşenie şi nesaţiu băieţi spilcuiţi gen 1848, fascişti sadea care tembelizează naţiunea la tembelizor şi tot felul de malagambişti literari care, ieşind din toate găurile umplu nodurile informaţionale cu textele lor de paradă şi de vulgară raportare la superbie. De la pupincuriştii orientalelor sau occidentalelor la sefiştii de duzină care umplu eurocoanele tembele şi la sefiştii cu ştaif ministerial şi cu normă, o întreagă cohortă de copii ai nimănui care se joacă cu imaginarul strivindu-l sub gheata proletară de la poloni sau sub pantoful lăcuit proaspăt ciordit de prin Paris, îl pervertesc în lungi litanii sleite în care înghesuie istoria ţării pe care nici nu o cunosc de vreme ce nici augusta oficială sau guvernanta universitară nu au habar de ea. În timp ce oficialii împart istoria României în cisterne de petrol, una mie, una ţie, în timp ce universitarii iau pielea de pe studentul român de stat sau de particular uşurându-l de parai, maneliştii SF-ului românesc clocesc la soare integrarea imaginarului românesc prin fraudă şi silnicie.





ÎNCERCARE ASUPRA PERSONAJULUI TEMBEL CARE STÂRNEŞTE SILNICIA SEFISTULUI ROMÂN SPRE FURIBUNDA PLĂCERE A CRITICULUI DESUET

Ovidiu Bufnilă


     Aroganţa sefistului dedat la acte de măreţie este fără îndoială o vulnerabilitate a lui aşa cum personajul său tembel nu are a se schimba în vâltoarea ficţională aceasta nefiind. Criticul desuet se va repezi încântat să se defuleze fecundând proasta construcţie pentru a naşte un simulacru de simţ critic. Personajul sefistului român e, de cele mai multe ori, un produs hilar aparţinător evoluţiei el prealuminându-se sau preaîncărcându-se cu energii universale în construcţii hidoase care trec drept genialităţi pe la tot felul de eurocoane de doi lei şi prin tot felul de insule construite grabnic prin râvna unor ministeriali dedaţi delicioasei pupături a mâinii stăpânului. Personajul tembel cucereşte lumi cu osârdie sau are expectaţii filozofice şi trage la rindeaua filozofică trăgând preşul lui Hegel sau lui Kant dar făcând lecţie de conduită la Marx sau Sartre sau la alţi francezi care tocmai se înamoraseră de Moscova claie peste grămadă. Dacă un Gurgu, un Hăulică, un Sterian, o Ana-Maria Negrilă şi un Dan Doboş îşi construiesc cu inspiraţie şi eleganţă structurile narative de profunzime e spre meritul şi superbia lor. Dar cohortele de scribnici de sorginte stalinistă sau trans-oceanică tropăie şi tropăie dând de lucru criticului desuet care, de pe turela tanchetei ruginite a criticii de promenadă decretează fie moartea SF-ului fie stagnarea şi lipsirea de stil. Scribnicii sunt răspândiţi peste tot. Îi găseşti în Iaşi, în Timişoara, în Bucureşti sau la Cluj. Stau la pândă scribnicii ăştia şi pe urmă se aruncă-n front vrând să-şi pună-n mişcare personajul tembel în contra bunului simţ. Dar lumea e liberă de libertate aşa că săracii la minte bat redacţiile şi editurile cărând după ei furtuni cosmice de mucava şi prostioare despre SALVAREA PLANETEI ŞI ECOLOGIA TRIUMFALA sau, dimpotrivă, despre APOCALIPSELE TEHNOLOGIEI. Ce nu înţeleg scribnicii ăştia e că science fictionul nu e o literatură de serviciu şi că sunt în eroare iubindu-se cu ea, siluind-o. Construcţia unui personaj e chestiune de fler şi de inspiraţie şi de aură. Dar SF-ul românesc geme de fantoşe şi de manechine de prost gust şi de tot felul de rataţi. Personajul tembel al SF-ului românesc prinde viaţă uneori şi se teleportează de colo, colo fiind când fan idiotizat de mecanismele manipulatorii ale economiei politicului fie falnic şi neiertător, grăbit fiind să dea luminii tiparului tâmpeniile pe care, cu aplomb, criticii desueţi se grăbesc să le tragă la rindea că altă ocupaţiune nu au, şomeri de lux ai culturii române.





SCRIITORUL SF INANIMAT ŞI LIPSIT DE INSURGENŢĂ, INOCENT SAU IGNORANT ŞI DESPRE ADEVĂRATUL SENS AL LUCRURILOR

Ovidiu Bufnilă


     Inanimarea scriitorului SF este cheia lumilor pornite, aparent, înşelător şi triumfal să descrie adevăratul sens al lucrurilor. Inocent sau ignorant, scriitorul SF inanimat produce şi secretă ficţionale scurte sau lungi cu sârg şi cu aroganţă anunţând apocalipsele şi aşteptând din pricina asta recunoaşterea publică şi gloria. El nu se angajează în războaie. El e scriitor respectabil sau damnat pentru că doar scrie! Bulversează cititorimea cu alese ficţiuni pe care le reclamă ca fiind exemplare dar nu crede o iotă din miracolul universului plin de universuri. Inanimatul nu are habar că lucrurile chiar sunt. El este sclavul de lux al suficienţei. El anunţă. El vesteşte. El are ceva cu lumea. Dar nu e insurgent. Nu e scormonitor. Nu se dăruieşte luptei. Hoinăreşte prin lumile cenacliere sau vânzoleşte editurile sporind maculatura lumii şi fălindu-se prosteşte cu ce mai sintagme produce pe bandă rulantă. El e mintosul de serviciu al naţiunii. Altminteri, fiinţă nevolnică! Fiinţă banală. Aruncat întâmplător în cârca gloriei de o pală de vânt, de o ambuscadă literară provincială sau de un ordin cu subînţeles sosit de la centru prin emisari şi slugi. Inanimatul idiotizează regimul imaginar, îl perverteşte dar nu crede în extratereştri, nu crede în războaiele cuantice, nu are habar că războiul s-ar putea interesa de el. Păşeşte triumfal către nimicul existenţei sale şi bombardează lumea cu cărţi. Cartea! E suprema lui secreţie! Cartea e neodihna scriitorului SF mincinos şi pervers nu ameţitoarele profunzimi ale universului plin de universuri. La cenaclu, îngâmfat. La eurocoane, important. Inanimatul e însă formă goală. Vizibil. Îl vezi de la o poştă, îl simţi după ficţionalul lui tembel şi idiot, îl ai în mână. Nu te duce cu zăhărelul. Dar nici nu se bagă! Asta îl chinuie pe el, să nu se bage! Stă şi cască gura la războaiele lumilor şi tremură ca gelatina să nu care cumva să nu-l publice vreun editor, ceva. Dacă nu, umblă după sponsori, inanimatul, să ne bombardeze cu vicleşug, să stâlcească auzul, ochiul cu săracele sale metafore de-un ban. Altminteri, nu se bagă inanimatul. Uneori, scapă. Se prelinge unsuros prin ochiurile năvodului existenţial. Păcăleşte lumea. Păcăleşte gloria. Păcăleşte cititorimea. Să fie citit! Cuvântul de ordine. Să nu care cumva să nu-i apară fiţuicile ficţionale, copiuţele. Fură de la clasici, fură de la americani, îi copie pe ruşi, se bate pe burtă cu japonezii. Dar nu crede! Nu crede o iotă! Nu se întovărăşeşte el cu haosul, cu hazardul, cu versetele cuantice. A, e citit, vezi bine, inanimatul! Dacă-l asculţi, te face praf! Mintos, citit, cu verb. Tâmpitul! Războinicii imaginarului îl simt de la o poştă. Pentru că, da, există! Este ceva! Se întâmplă ceva în genune! Se zvârcoleşte universul plin de universuri, realitatea e trucată. Dar cărţile inanimatului? Nu spun ele acelaşi lucru? Nu vorbesc ele despre realitatea virtuală? Nu vorbesc ele despre roboţi şi despre războaie stelare? Nu vorbesc ele despre apocalipsele omenirii cu vioiciune? Vioiciunea inanimatului pare suspectă. Îţi zice, vezi la pagina aia că acolo e chichirezul, acolo e ca lumea, e scena aia cu cipurile, cu biţii, cu revoltele digitale, cu cyborgii şi cu space opera! Da, inanimatul e bine pus la punct cu recuzita. Dar el însuşi e recuzită! Inanimatul e recuzită pentru săriţii de pe fix, pentru naivi, pentru midinete leşinate după experimente sexuale extraterestre, inanimatul e recuzită pentru omul politic şi pentru curvăsăreala politică, e bun pentru orice. Asta e inanimatul, obiect de inventar al puterii. Puterea se serveşte de el, îl ocheşte o vreme, îl curtează sau îl manipulează de la distanţă. Inanimatul inocent m-ar scuipa în ochi! El nu e insurgent! El trăieşte într-o lume a lui, în spaţii înalte. Îşi umple spaţiul cu referinţe auguste şi cu lume bolnavă. E un evazionist. El desfide lumea. E cineva. El e diferenţa. E altfel decât toţi. Inanimatul parşiv se lipeşte de editor ca o mină submarină. Se lipeşte de mai marii zilei. Îi linge pe mână. Se gudură, parşivul! Asta îl chinuie pe el, cum să se gudure mai bine pe lângă stăpân. Să fie membru al uniunii contabile, să intre la socoteală. Să fie cuprins în dicţionare. Să stea în topuri. Să fie remarcat. Să fie numit. Evazionistul se mândreşte, are aplomb. El nu are nici în clin nici în mânecă. El nu are treabă cu dictaturile. El nu e comunist dar nici capitalist. Înjură vârtos comunismul dar stă la loc călduţ. Scuipă în ceafa capitalismului şi proroceşte societatea viitorului. Construcţie bolnavă sau triumfală. Atenţie, camarazi! Inanimatul zice. Inanimatul nu crede în nimic. Regimul cuantic e o gogoriţă pentru el iar el nu este o construcţie enciclopedică. Nu e interesat să pătrundă în corpul realului, să penetreze norma şi dogma. Inanimatul SF e teluric. E pragmatic sau aerian. E o construcţie monstruoasă a lumii, un făcător. Făcătorii se duc în neant fiind consumaţi de combustia universului plin de universuri. Inanimatul se joacă cu nemurirea şi curtează moartea. Nici nu are şi nici nu e produsul unui miracol. E stângist sau dreptist după vremuri. E cu ruşii sau cu americanii sau e naţionalist. A patra cale nu există pentru el. Să mâzgălească hârtia, să burduşească internetul cu ficţionalul său de-un ban găurit. Dar nu e paranormal. Nu e informaţie pură sau instrucţiune enciclopedică. Nici nu crede în ceea ce scrie! Cum să creadă dacă e simplu reflex la lectură, dacă e aşa, preocupaţiune duminicală şi vulgară, dacă e frondă sau revoltă mondenă, bună să impresioneze vardistul de la colţ de stradă, pe sergentul de la serviciul secretos sau pe guvernanta naţională sau pe masele largi populare fărâmiţate şi digitalizate, zice-se de mintoşii SF, inanimaţi. Inanimatul e gata să peroreze despre moartea cărţii şi despre victoria totală a digitalului, fură de la americani niţică recuzită SF şi puţin de la ruşi, se pupă cu francezii şi urlă în pustiu că ministeriala l-a uitat pe drumul integrării. Dar inanimatul SF nu este integrat. Este alături. El zice că e fiinţă banală în sinea lui. Inanimatul nu are sine, are o sine. Curviştină înamorată de vulgar şi de prostie. De prostia maselor largi populare fragmentate şi digitalizate. Scriitorul SF inanimat nu are ştiinţa secretă a enciclopediilor. El e o fiinţă vulgară. El nu se teme de necunoscut. Nu e înfiorat. Fantomele ca şi războaiele spaţiale nu sunt pentru el decât un mijloc de a-şi omorî plictisul. Inanimatul nu este o existenţă-în-lume. Este doar prefăcut. Făţarnicul. Un simplu reflex al viului la banalitatea suficienţei. Inanimatul nu crede. A te umple de universul plin de universuri e pierdere de vreme pentru el. Inanimatul scriitor SF este o construcţie comică şi tristă. Înşeală criticul şi batjocoreşte lectorul. Trage din greu să publice dar nu se războieşte cu necunoscutul. Dar necunoscutul este în timp ce războaiele de profunzime se desfăşoară pline de cruzime dincolo de pojghiţa subţire a realului, dincolo de omenesc şi de teluric, dincolo de credinţe şi mituri, dincolo de glorie, dincolo de premii literare, dincolo de realitate. Există ceva. Aceasta este sfârşirea inanimatului scriitor SF. Timpul e o gogoriţă pentru proşti aşa cum spaţiul este carnavalul idioţilor. Gravitaţia striveşte inanimatul scriitor SF pentru că el fiind un nefiind, nu are înţeles în lumile cuprinzătoare ale universului plin de universuri. Tâmpit iremediabil, inanimatul scriitor SF râcâie cu unghia în pielea universului plin de universuri rămânând o simplă propoziţie în marele text. El nu vede textul. Nu-l pătrunde. Dar scrie. Scrie ca un orbete spre străluminarea maselor largi populare fragmentate şi digitalizate şi duse în pustie de cohorte de inanimaţi. Aceasta ar fi sfârşirea dacă războinicii imaginarului nu ar lupta pe tăcute în corpul universului de universuri, ei fiind magicieni şi nu fiinţe, biete fiinţe. Paranormalul e o vulgarizare a acestor războaie iar farfuriile zburătoare sunt doar stropul de imaginar care picură pe viziera războinicului secretului, tainei şi miracolului. Inanimatul scriitor SF este inanimat pentru că-şi recunoaşte vulgaritatea fiinţării, pentru că se crede doar formă umană şi pentru că, lenevos şi idiot, nu îndrăzneşte să experimenteze. Lipsirea de experiment şi experienţă lasă fără de suflare ficţionalul compus de inanimatul scriitor SF. Inanimatul doar îşi imaginează. El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culcă criticii şi cititorii aiuriţi. Războinicul experimentează, are experienţe şi caută cu fervoare războiul. El ştie că există ceva. Inanimatul scriitor SF se dedulceşte cu licoarea teluricului în timp ce universul plin de universuri pune la cale anularea lui din registrul imaginar care chiar funcţionează sau fiinţează.





PRO-PUNERI




„FUGĂRIND“ TELEVIZORUL

Cătălin Ionescu


     În mod aproape ciudat, ponderea difuzării producţiilor TV de gen science fiction s-a mutat, în ultima vreme, de la televiziune comerciale la televiziunea de stat. De fapt şi de drept, nu este nimic ciudat aici. Vremurile când Pro-TV-ul prezenta, în premieră românească, fulminantul - la acea vreme - Dosarele X sunt demult uitate, Pro-TV-ul nemaifiind azi decât un post al ambiţiilor deşarte şi al prostului gust desăvârşit. În materie de filme, Antena 1 pare mai degrabă interesată de preluările relativ recente de pe marile ecrane şi mai puţin de producţiile TV, ultimul serial prezentat, „Calea misterelor“, nefiind cu nimic convingătoare. Prima TV se zbate în continuare cu producţii de mâna a doua, relevante fiind în acest context şi filmele seriei „Alien Nation“.
     În schimb TVR1 şi 2 par a fi decise de a „sparge piaţa“. Seria „7 zile“ („7 Days“) a beneficiat, de pildă, de o difuzare zilnică, urmată imediat, în acelaşi ritm, de „Justiţiarii“ („Bugs“ - cu tot respectul pentru televiziunea de stat, dar se putea găsi o traducere mai „omenoasă“ pentru acest titlu!). A revenit, pe TVR 2, „Primul val“ („First Wave“) care, deşi s-a mai comercializat (mai ales prin „look“-ul actriţei Traci Lord!) rămâne o noutate pentru telespectatorul român. Aşa cum noutăţi au fost şi „Înger întunecat“ („Dark Angel“) sau „Captiv în viitor“ („Farscape“). Din nefericire, televiziunea română continuă politica sa de opacitate, dacă-mi este îngăduit acest termen - serialele TV nu sunt prezentate prin prisma continuităţii lor; telespectatorii nu cunosc nimic despre sezoanele serialelor în cauză, sau despre intenţiile TVR de a prelungi sau nu contractele de difuzare. Nimeni nu s-a obosit să spună, de pildă, că seria „Înger întunecat“ nu s-a terminat ci că în prezent se difuzează în Statele Unite sezonul al doilea. Nimeni nu s-a obosit să spună acest lucru la terminarea sezoanelor din „Farscape“.
     Dacă vă întrebaţi totuşi dacă aşa ceva se face totuşi, răspunsul este da. Francezii, de pildă, au anunţat cu multă pompă sezonul opt al „Dosarelor X“ pe micile lor ecrane, iar în „epoca de glorie“ a „Dosarelor X“ (sezoanele 3-4) se recurgea la mici emisiuni specializate pentru a prefaţa sfârşitul şi începutul sezoanelor. Sigur că 8 sezoane (adică 9, socotindu-l şi pe cel în derulare în Statele Unite) sunt cam multe pentru orice serial, inclusiv „Dosarele X“, dar fanul rămâne fan şi stă oricum cu gura căscată să-l vadă pe agentul Fox Mulder mort şi aşteaptă nervos o minune (care va veni, desigur, după 7 zile de aşteptare...)
Natasha Richardson
Robert Duvall &
Natasha Richardson
     TVR însă a reuşit să programeze, în ultima perioadă, şi un film de certă valoare: „Povestea unei servitoare“ („The Handymaid's Story“). După un roman de Margaret Atwood, în regia lui Volker Schlondorff (germanul care a intrat în legendă cu „Onoarea pierdută a Katarinei Blum“) şi beneficiind de talentele lui Robert Duvall şi Natasha Richardson, filmul este o parabolă antitotalitară cu certe valenţe artistice. După un vag război, societatea umană şi-a văzut pusă în pericol capacitatea de procreere. Atunci, între zidurile inflexibile ale unui fundamentalism religios (de nuanţă creştină), într-o Americă transformată în lagăr, puţinele femei fertile deveneau „servitoare“, urmând să poarte în pântece progeniturile unor potentaţi ai societăţii, ai căror soţii „oficiale“ nu mai putea avea copii. Grotescul fundamentalismului religios este dus la extrem nu prin execuţiile publice pe stadioane (oare unde am mai auzit noi de chestia asta?) ci prin „ritualul“ de împerechere, în care „servitoarea“ era „inseminată“ în prezenţa soţiei, iar bărbatul nu avea voie să o atingă cu braţele! De altfel, „Povestea unei servitoare“ mai conţine o găselniţă extrem de semnificativă: culoarea îmbrăcămintei servitoarelor este roşul. Astfel, între roşul comunismului şi roşul „celei mai vechi meserii din lume“ nu mai există nici o deosebire: comunismul capată astfel o valenţă puţin cunoscută, dar nu mai puţin adevărată, aceea de prostituţie oficială. Păcat că, în linia bunelor obiceiuri, filmul a fost programat la o oră apropiată de miezul nopţii. Dar decât nimic...
     Sigur că micul şi - din ce în ce mai rar - marele ecran ne fascinează şi ne constrâng să le oferim, zi de zi, săptămână de săptămână, multe ore. Cât mai rămâne însă pentru carte?...





FOŞNIND DIN HÂRTIE

Cătălin Ionescu


     Ce mai este nou pe teritoriul publicaţiilor SF româneşti? Ca întotdeauna, veşti proaste şi - culmea - veşti bune...
     Să începem deocamdată cu vestea proastă. Faimosul supliment Fantasya, suplimentul ziarului Brăileanul, editat de Mircea Cărbunaru la Brăila şi-a încetat apariţia. De fapt, mai corect spus, ziarul şi-a încetat apariţia. Fantasya reuşise, în ultimele luni, rara şi admirabila performanţă de a se transforma dintr-un supliment local într-un naţional, graţie răspândirii sale prin internet în format „pfd“. Şi nu numai atât. Fantasya promova, în doar patru pagini de ziar, o ţinută estetică de excepţie alături de un conţinut bogat atât în ştiri de substanţă, cât şi în proză sau materiale non-fiction de calitate. Vă prezentăm şi noi, în acest număr din Pro-Scris, un material „împrumutat“ din Fantasya, „Despre Imaginaţie şi evaziune“, semnat de Mircea Cărbunaru. Pro-Scris nu poate decât spera ca această dispariţie a sulimentului Fantasya să fie doar „o moarte iniţiatică“, de trecere spre un nou nivel de existenţă...
     Şi după o veste tristă, o veste bună. A apărut un nou special al revistei Tribuna, dedicat în exclusivitate Istoriei contrafactuale. Veţi găsi între paginile sale materiale semnate de Cornel Robu (realizatorul acestui număr), Ovidiu Bufnilă, Liviu Radu, Cătălin Ionescu, ...
     Şi, curios, există în continuare veşti bune. O veste şi mai bună: a apărut, în format electronic Microsoft Reader, romanul „Cadavre de lux“ semnat de Ovidiu Bufnilă. Romanul se găseşte pe CD-ul revistei PC Magazine, nr. 11. Şi ar mai fi ceva ce merită menţionat. Romanul ar fi trebuit să apară pe CD-ul numărului 10, aşa cum fusese anunţat, dar, dintr-o eroare, în numărul 10 a apărut un material semnat de Mihail Grămescu. Faptul că editorii revistei şi-au dat seama de greşeală şi au corectat-o în numărul următor este, să recunoaştem, un fapt neobinişnuit pentru starea societăţii româneşti actuale, în care indolenţa şi incompetenţa tronează. Să nu uităm, la sfârşitul aceluiaşi fişier veţi descoperi şi interviul în exclusivitate pentru Pro-Scris pe care Ovidiu Bufnilă ni l-a acordat în numărul trecut...
     Culmea, mai există o veste bună. Editura Pygmalion din Ploieşti, după o perioadă de reducere a activităţii, dă iar semne de regrupare pe metereze. Vă reamintim că Editura Pygmalion a promovat, în anii trecuţi, prin colecţia sa Cyborg câteva titluri de referinţă din science fiction-ul internaţional, şi amintim acum doar Roger Zelazny cu Nemuritorul, Frederik Pohl cu Poarta sau Ian McDonald cu Necroville. Viitorul apropiat îi este rezervat, în planurile editoriale ale editurii, aceluiaşi neobosit Ovidiu Bufnilă. Mai multe însă atunci când vom avea bucuria de a anunţa lansarea noului volum...
     Să avem tăria să sperăm într-un viitor mai bun al publicaţiilor tipărite?...

Cătălin Ionescu


La închiderea ediţiei

     Am primit cu foarte puţin timp înainte de închiderea ediţiei, cele 2 volume ale lui Gheorghe Săsărman apărute anul acesta la Editura Dacia: Cuadratura cercului - Fals tratat de urbogonie (o reeditare volumului de povestiri apărut în 1975 completat şi cu povestirile care atunci „căzuseră“ la proba de cenzură) şi romanul Sud contra Nord (la al cărui final remarcăm, câteva extrase din dialogul purtat de Cornel Robu cu Gheorghe Săsărman preluat din paginile revistei Vatra 9-10 / 1999).
     Deşi scumpe, cărţile par a reuşi să traverseze vremurile dificile...





PRO-GRAM





EUROCON 2001 (documente oficiale)


Acesta este textul oficial către presă emis de organizatorii Atlantykron / Eurocon 2001. Subsemnatul nu-şi poate ascunde crunta dezamăgire faţă de acest comunicat, redactat în cea mai desăvârşită „limbă de lemn“, după bunul model al propagandei comuniste. De altfel, materialul nu merită nici un alt comentariu.
     Recomandăm de aceea cititorilor noştri care stau mai prost cu timpul liber, sau cu factura de telefon, sau cu nervii, să citească altceva. Celor însă foarte curioşi - adică sadic de curioşi - le recomandăm această lectură. Este, cum să spunem, incredibilă...
     Pro-Scris pune capăt, în această ediţie, seriei de materiale Pro-Gram, dedicate manifestărilor româneşti de science fiction. Nu de alta, dar timpul este prea preţios, pentru a fi irosit pe lucruri de doi bani. De altfel, Pro-Scris îşi propune să reflecte în viitor doar teme ale science fiction-ului românesc interesante. Dacă sunteţi totuşi amuzaţi de bătutul apei în piuă pe internet, listele de discuţii pe teme science fiction vă aşteaptă cu braţele deschise...

Cătălin Ionescu





WWW.ATLANTYKRON.ORG


     Academia de Vară pentru Ştiinţă Prospectivă, Viitorologie şi Science Fiction - "Atlantykron" 2001

     Convenţia Europeană de Science Fiction - "euROcon 2001"

     Organizatori: Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS), Federaţia Naţională de Tineret pentru Science Fiction (FNTSF), World Genesis Foundation (New York), Centrul pentru Studii Complexe (CSC), Time Travel Research Center (New York), Fundaţia SocRaTeE şi EUROTIN.
     Manifestarea s-a desfăşurat sub egida UNESCO
     Sponsori şi parteneri: Societatea “ASTRA”, S.C. “Argos” S.A. Cernavoda, Primăria Cernavoda, Societatea Nuclearo-Electrica, Asociaţia ACTIV Club Bucureşti, Radio Antena Bucureştilor 98,3, Editura “Nemira”

     Între 10 şi 19 august, pe insula "Atlantykron" (situată lângă Capidava, 20 de km. nord de Cernavoda) s-a desfăşurat prima ediţie a Academiei de Vară pentru Ştiinţă Prospectivă, Viitorologie şi Science Fiction 2001 "Atlantykron". Evenimentul a culminat cu manifestarea internaţională euROcon 2001 (Convenţia Europeană de Science Fiction), care a avut loc între 16 şi 19 august. Invitaţi de onoare au fost Norman Spinrad (scriitor american, preşedintele SFWA - Asociaţia Scriitorilor de SF şi Fantasy din Statele Unite) si Joe Haldeman (scriitor american).
     Printre invitaţii speciali şi conferenţiarii prezenţi pe insulă s-au numărat: David Anderson (SUA) - preşedintele Centrului de Studii pentru Călătorii Temporale; Jonathan Cowie (Marea Britanie) - biolog, Institutul Naţional de Biologie, scriitor; Nathalie Feldman (SUA) - specialist în programare; Barry Shaverin (Marea Britanie) - producător "Discovery Channel"; Bridget Wilkinson (Marea Britanie) - preşedintele Asociaţiei Europene de Science Fiction (ESFS), Ion Hobana (România) - scriitor, preşedintele Agenţiei Române pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate; Roberto Quaglia (Italia) - scriitor; Florin Munteanu (România) - cercetător ştiinţific, preşedintele Centrului pentru Studii Complexe (CSC); Alexandru Ecovoiu (România) – biolog, Institutul Centragen, Universitatea Bucureşti; Lorand Savu (România) – biochimist, Dexter Com; Mihaela Muraru-Mândrea (România) – scriitor, poet; Sebastian Corn (Florin Chirculescu) (România) - scriitor; Dan D. Farcaş (România) – OZN-olog, scriitor; Aurel Cărăşel (România) – scriitor; Aurel Manole (România) – artist plastic; Silviu Genescu (România) – scriitor; Antuza Genescu (România) – traducător; Ştefan Ghidoveanu (România) – traducător, realizator de emisiuni radio, Răzvan Haritonovici (România) – scriitor, George Ceauşu (România) - scriitor.
     La manifestări au participat circa 200 de tineri creatori sau fani SF, cercetători sau aspiranţi la dificila competiţie de a rămâne "supravieţuitor în universul Cunoaşterii". Academia “Atlantykron” a avut o structură complexă de programe paralele. Principalele manifestări au fost susţinute de către Centrul pentru Studii Complexe (CSC) şi Time Travel Research Center pe partea ştiinţifică, de către Federaţia Naţională de Tineret pentru Science Fiction pe partea de creaţie şi de către Asociaţia “Geneze” şi SJ “Felix Aderca” pe partea de jurnalism. În primele 6 zile s-a desfăşurat Concursul de logică “Enigma”, organizat de World Genesis Foundation şi Time Travel Research Center.
     “Genul Science Fiction riscă să fie ucis de partea de media, de entertainment, cea care implică într-o mare măsură comercialul” – a fost de părere scriitorul Norman Spinrad, în cadrul unei conferinţe de presă organizată la faţa locului.
     “În prezent, audiovizualul se bucură de cel mai mare impact. Înainte exista un interes mai ridicat în a-i cunoaşte pe scriitori. Trebuie să ne străduim să păstrăm impactul literaturii. Dacă vom ceda, există pericolul ca literatura să fie din ce în ce mai puţin preţuită” – a precizat Ion


PREMIILE ACADEMIEI “ATLANTYKRON”

LITERATURĂ

     Tema “Sfârşitul lumii a avut loc ieri”: MICHAEL HĂULICĂ (Braşov)
     Tema “Viitor creştin-ortodox pe Atlantida”: DON SIMON (Ploieşti)
     Tema “Androizii diavolului”: RAMONA JURCOANE (Deva)
     Lista premianţilor la Concursul cu lucrări aduse de acasă:
     MICHAEL HĂULICĂ cu povestirea “Te iubesc pe 32 de biţi sau O noapte cu Brad Pitt” – Premiu pentru originalitatea creaţiei artistice
     ANCA AMUZESCU cu povestirea “Semnul albastru” – Premiu pentru structurarea universului narativ

ARTE PLASTICE

     GRAFICĂ COMPUTERIZATĂ – Adriana Moşoiu
     DESIGN PUBLICITAR – Alexandru Lipcan
     SCULPTURĂ - Alex Cichi
     FOTOGRAFIE – Marian Irimia

PREMIUL SPECIAL EUROCON PENTRU ORGANIZARE

     Sorin Repanovici, pentru susţinerea Taberei de Science Fiction “Atlantykron” timp de 10 ani

Premiile Europene de SF nu s-au acordat în acest an.


     Printre cărţile şi publicaţiile lansate pe Insulă se numără: revista “Anticipaţia” 560-561, dedicată euROcon – Atlantykron 2001 (editor: S.C. Ştiinţă şi Tehnică S.A.); “EnigmaTec – Provocări ale minţii - 101 enigme ale misterioasei Insule Atlantykron” (Autori: David Anderson, Mihnea Muraru-Mândrea, Roxana Sava); Jonathan Cowie – “În trecere” şi “Interviurile cu Sheckley şi Quaglia”; Almanahul “Astronomia 2001”; “Jocul de-a Dumnezeu” (Aurel Chiriac), “Fragmentalia” (Cătălin Sandu), revista “Quasar” (Iaşi), “Atingerea” (Bogdan Tudor Bucheru), “Rolul interactiv al informaţiei” (Gabriel Năstase), “Împotriva Satanei” (Don Simon)
     Publicaţiile Academiei “Atlantykron”, realizate la faţa locului, au fost “Atlantykron” (editor: SJ “Felix Aderca” - Aurel Cărăşel) şi “Lumi Paralele” (editori: Asociaţia “Geneze” - Adrian Bănuţă şi Traian Bădulescu)


MOTIVAŢIA ACADEMIEI ATLANTYKRON

     În general, modul în care este organizat procesul educational azi asigură într-o măsură acceptabilă cantitatea de informaţii pe care tânărul trebuie să o deţină la absolvire. Principala problemă care se pune, însă, în contextul unei dinamici fără precedent a nivelului tehnic şi tehnologic, este dezvoltarea unor abilităţi noi, cum ar fi capacitatea de corelare dintre noţiunile şi informaţiile primite, capacitatea de a opera într-un univers conceptual abstract, capacitatea de a comunica şi coopera în echipa internaţională şi de a lucra delocalizat şi asincron.
     Pentru formarea acestor abilităţi extrem de necesare succesului unui tânăr în viaţa socio-economică de azi este necesară structurarea unui mediu adecvat, a unei problematici specifice, şi nu în ultimul rând a unor relaţii noi între partenerii tradiţionali: profesori – elevi. Academia de Vară se doreşte a fi o variantă a acestui mediu de educaţie non-formală specifică structurării şi dezvoltării Societăţii moderne, bazate pe Informaţie.
     Infrastructura delocalizată pe mica insulă de pe Dunăre a permis realizarea de experimente şi demonstraţii practice în domenii de mare interes precum mecatronica şi robotica, biometrie şi antropometrie, comunicare prin haos şi antene fractale. Mini-astrolaboratorul a oferit doritorilor oportunitatea de a contempla "în direct" frumuseţea Universului vizibil iar conexiunea Internet prin radio a permis comunicarea cu lumea largă şi, în mod special, susţinerea unor videoconferinţe on-line cu specialişti din SUA şi Australia. Amănunte legate de programul concret al activităţii desfăşurate în primele şapte zile le găsiţi pe pagina www.csc.matco.ro/vara2001.html sau www.atlantykron.org.
     Printre obiectivele Academiei de Vară Atlantykron se numără:
     • motivarea tinerei generaţii pentru un învăţământ continuu;
     • stimularea creativităţii şi a capacităţii de comunicare şi colaborare;
     • formarea abilităţilor de a percepe corect şi de a înţelege complexitatea problemelor care se desfăşoara în jur;
     • informarea cu privire la apariţia şi dezvoltarea unor direcţii noi în ştiinţă, tehnologie, sociologie, economie, mediu etc
     • stabilizarea emoţională a tânărului la impactul cu NOUL, Schimbarea, Diversitatea.


DIRECŢII DE INTERES:
    
     • Ştiinţă Prospectivă şi Futurologie
     • Dezvoltarea creativităţii şi formarea abilităţilor de convieţuire într-o societate globală
     • Armonizarea relaţiei OM-Univers

     Împreună cu cei 20 de lectori şi invitaţi din ţară şi străinătate, tinerii vor avea prilejul să afle noutăţi de ultimă oră din domeniul hi-tech, al ştiinţei prospective şi viitorologiei, să vizioneze filme documentare şi să dezbată subiecte de larg interes dedicate evoluţiei procesului de Globalizare indus de generalizarea Societăţii Industriale. Stimulaţi de discuţiile şi demonstraţiile realizate cu acest prilej, scriitorii şi graficienii participanţi au avut şansa să participe la concursurile de creaţie organizate cu acest prilej.
     Putem vorbi despre o vară de excepţie pe meleaguri româneşti, dedicată unei viziuni noi asupra TIMPULUI, SPAŢIULUI şi SPAŢIO-TIMPULUI din perspectiva Ştiinţei Complexităţii.
     Activitatea dedicată Ştiinţei Prospective şi Viitorologiei a fost coordonată de Centrul pentru Studii Complexe România şi World Genesys Foundation - SUA şi s-a desfăşurat pe ateliere:
     • Atelierul de Fizica Timpului - Teoretic există posibilitatea de a călători în timp prin distorsiunea spaţiotemporală datorată deplasării cu viteze apropiate de viteza luminii (efect relativist). Există oare o posibilitate tehnologică de a utiliza această proprietate a Universului? Aceasta este direcţia de interes a cercetătorilor coordonaţi de fizicianul David Anderson, prezent la Atlantykron pentru a ne introduce în lumea fascinantă a celor care caută să deschidă o POARTĂ ÎN TIMP. Iată o întrebare ce preocupă specialiştii de la Time Travel Research Association, ce pare azi desprinsă din literatura SF: poate fi "conservat" un organ, înainte de transplant, într-un "spaţiu" în care, prin mijloace tehnice, se încetineşte curgerea TIMPULUI? (o "capcană" temporală)....
     • Atelierul de Fizica Complexităţii - Timpul şi Spaţiul capătă dimensiuni noi în cazul abordării Ortofizice a Realităţii. Definirea Informaţiei şi a cuplajului Minte - Materie este în măsură să incite imaginaţia şi intuiţia pentru a inventa şi descoperi legi noi, ascunse de însuşi modul nostru de a privi lucrurile. De ce natura utilizează forme fractale? Cum se poate comunica prin "haos"? Ce aplicaţii ar avea rezonanţa Haotică? Ce recepţionează o Antenă Fractală? Iată întrebări ce preocupă grupul condus de Florin Munteanu şi al căror răspuns a fost sugerat în prelegeri şi demonstraţii.
     • Miniastrolab - Atelier organizat de CSC în parteneriat cu Fundaţia ştiinţifică CYGNUS din Suceava. Coordonator: fizician Victor Şutac. Invitată: astrofizician Drd. Andreea Munteanu Telescopul şi video-biblioteca dedicată Astronomiei au permis doritorilor să trăiască sentimentul apartenenţei la un Univers dinamic, plin de mistere şi frumuseţe. Colecţia de fotografii ale principalelor corpuri cereşti, calculatorul şi mai ales experienţa unor astronomi pasionaţi au constituit principalele elemente de atracţie.
     • Club-Hightech - Filme, demonstraţii, concursuri, vor aduce în atenţia participanţilor subiecte de înaltă performanţă tehnică şi conceptuală. Roboţi, sisteme de biometrie şi antropometrie, staţia spaţială internaţională, sunt doar câteva din surprizele pregătite.
     • Civilizaţia Cunoaşterii - Spaţiu amenajat de Centrul pentru Studii Complexe, în colaborare cu fundaţia suceveană Cygnus. Activităţi desfăşurate: cursul de mecatronică şi aplicaţii practice; introducere în analiza fractală a imaginilor şi seriilor temporale; biometrie - demonstraţii practice; dezbateri legate de efectele socioeconomice ale structurării Societăţii Industriale. Coordonator: Dan Milici - CYGNUS Suceava. Colaboratori: David Anderson şi Florin Munteanu. Asistent: Leo Toca
     • Modelare SF - O serie de deşeuri de plastic, lipici, vopsele şi multă imaginaţie pe lângă îndemânare se trasformă sub ochii participanţilor în machete şi modele SF. Ovidiu Petcu a stabilizat cu această ocazie un atelier ce va deveni tradiţional în Academia de Vară.
     • Atlantykron Internet - Visul organizatorilor de a avea o conexiune internet, stabilă şi cu un debit acceptabil pentru a putea naviga, experimenta primele stări trăite prin "telemuncă" şi a arăta on-line lumii ce se petrece pe “Atlantykron”, a devenit anul acesta REALITATE. O antenă instalată pe malul estic al insulei a asigurat un debit real de 128K.
     • Amfiteatrul a fost locul de întâlnire al tuturor participanţilor la Academia de Vară “Atlantykron”. Spaţiul a fost dotat cu aparatură audiovizuală de excepţie: ecran cu diagonală de 5 metri, videoproiector de mare putere, monitor (2x3m), staţie audio Hi-Fi de 2 x 600W, microfoane fără cablu, 3 videorecodere şi 2 computere, destinate procesării de imagine. În acest context s-au desfăşurat principalele acţiuni: conferinţe, dezbateri pe diferite teme inclusiv cele trei zile dedicate evenimentului EUROCON, s-au vizionat filme etc.
     • Templul Cărţii - Prima ediţie a Academiei de Vară ATLANTYKRON 2001 a găzduit o manifestare de excepţie: TEMPLUL CĂRŢII. Sub egida editurii NEMIRA, în spaţiul dedicat cărţii au avut loc numeroase lansări de carte, prezentări de reviste, discuţii cu autorii, dezbateri pe teme generale legate de prezentul şi mai ales viitorul cărţii. Subiectele abordate, prezenţa oaspeţilor de peste hotare, numărul important de acţiuni organizate, au fost apreciate de toţi participanţii, fapt atestat de prezenţa numeroasă.

     Perioada 16 - 19 august a fost dedicată manifestării de prestigiu - Convenţia Europeană de Science Fiction (EuroCon).

     Fiecare zi a euROcon-ului a fost consacrată unei teme: 17 august - Ziua Timpului, 18 august - Ziua Geneticii, 19 august - Ziua Cosmosului. În Ziua Timpului s-a abordat posibilitatea unor utilizări practice ale timpului, cu o perspectivă mai îndepărtată privind chiar călătoriile temporale, prevăzute în opere celebre, aşa cum ar fi “Maşina Timpului” a lui H.G. Wells. În Ziua Geneticii au fost aduse la cunoştinţa participanţilor cele mai noi descoperiri şi cercetări în acest domeniu, fiind evocate perspectivele modificărilor genetice în scopul înlăturării unor boli ereditare şi a perfecţionării fiinţei umane. A fost abordată şi problema clonării umane. Cea de-a treia zi, dedicată Cosmosului, a pus în prim plan explorarea planetelor sistemului solar, îndeosebi Marte şi Jupiter, ţinând seama de proiectul trimiterii unei misiuni cu echipaj uman pe Marte într-un viitor apropiat. S-a analizat şi posibilitatea zborului interstelar, având în vedere noile teorii şi ipoteze în acest domeniu.
     Actuala ediţie a Convenţiei Europene a inclus mai multe premiere. Organizatorii au oferit o perspectivă originală asupra unei Convenţii de Science Fiction - un euROcon susţinut în inima naturii, pe o insulă sălbatică. Pe 17 august, pe malul Dunării s-a desfăşurat un spectacol inedit de muzică electronică şi teatru astropoetic în natură (protagonişti: Mihai Dumitrescu - compozitor, Andrei Dorian Gheorghe - poet).
     Site-ul manifestării "Atlantykron - euROcon" - www.atlantykron.org - conţine informaţii suplimentare despre eveniment.


INSULA ATLANTYKRON

1 Miniastrolab
2. Civilizaţia Cunoaşterii
3 Universul, casa noastră
4. Modelare SF
5. Internet
6. Amfiteatru
7. Regii Nisipurilor
8. Plaja
9. Barul Atlantykron
10 Bacul Beta
11. Bacul Alfa
12. Templul Cărţii
13. Vama Atlantykron





ÎNCHIPUIRILE DESPRE SCIENCE FICTION ALE UNOR TOVARĂŞI-CAMARAZI VAJNICI ŞI BERBANŢI DIN LISTELE DE DISCUŢII, STRICĂTORI DE E-GROUPS

Ovidiu Bufnilă


      Pornit în urma unor eroi nemuritori ai SF-ului românesc, tovarăşi-camarazi, vajnici şi berbanţi, îi găsesc aciuaţi la căldura unor liste de discuţii gata, gata să cenaclizeze suflarea întreagă şi aşteptând vânt din pupa să dea lovitura de palat. Listele sunt pline de tipi cu creierul mare, adorabili şi necruţători care sunt în pericol căci camarazii-tovarăşi, după ce au înglodat revista Anticipaţia cu bălării şi expectaţii simandicoase, au pornit să cucerească, prin învăluire şi perversiune, prin aroganţă şi sfătoşenie de prost gust, aceeaşi care au dus de râpă almanahul Anticipaţia şi care au atacat cu înverşunare Jurnalul SF şi Noul Val. Culmea că de ani de zile se ocupă cu măiastra prăsire a prostiei şi a aroganţei SF şi că trag fitile la premieri şi la organizări, spoind SF-ul românesc cu leşinata lor expresie gângavă. Tovarăşii-camarazi încă mai cred în piramidala construcţie a unui SF autohton, bine ancorat în realităţi sau, dimpotrivă, se dedau la priteşugul vremelnic cu ruşii sau americanii băltind. Băltirea sefistă românească se datorează geniilor pustiite care, osificându-se au tras în siajul lor bine poluat cu lipsă de viziune o mulţime de talente tinere pe care le păstoresc digital în e-groups sfătuind asupra stilului, asupra momentului de lansare sau stabilind cine şi ce trebuie să lanseze. Tocmai aceşti tovarăşi-camarazi anunţă din când în când moartea SF-ului că dă bine la public să fii formator de opinie, să-ţi gâdile orgoliul unii, alţii. Aceşti tovarăşi-camarazi confundă lucrurile atunci când sunt puşi sub lupă şi se zbat puţin nereuşind să iasă pe front şi să se bată pe viaţă şi pe moarte. De fapt ei sunt morţi-copţi şi numai fantomele lor mai bâzâie vremelnic în listele de discuţii sperând că le vor putea cenacliza, că vor putea pune mâna pe câte un nou şi imberb sefist, să-l chinuie, să-l înţelepţească bine de tot sau rău de tot cu adevăruri leşinate despre adevărul ficţiunilor şi al războaielor semantice. Războaiele astea însă, doamnelor şi domnilor nu ţin cont de vulgara fiinţare a unor tovarăşi-camarazi dedaţi nuntirii cu orice preţ cu gloria deşartă.





EŞECUL EUROCON 2001

Cătălin Ionescu


     Oficial, Eurocon 2001 a fost un mare succes. Chiar dacă prezenţa invitaţilor străini a fost pur simbolică. Chiar dacă s-a acceptat implicit acest statut, prin neacordarea nici unui premiu - premiul pentru organizare conferit lui Sorin Repanovici este un paleativ atât de transparent încât nu merită nici un comentariu.
     Şi, ca de obicei, s-a ţinut să se sublinieze festivismul „marelui succes“. Într-o emisiune de pe TVR 2, unde a fost invitat domnul Alexandru Mironov, s-au prezentat şi secvenţe filmate pe insulă. Secvenţe care, în buna tradiţie a limbajului de lemn practicat cu sârg de invitatul emisiunii, au atins repede ridicolul, atunci când se vorbea de sute de participanţi şi se arătau 7-8 oameni strânşi la o masă... Concluzia celorlalţi invitaţi ai aceleaşi emisiuni, domnul Mironov ar trebui clonat! Concluzie la care până şi veşnic optimistul Alexandru Mironov a părut, pentru o fracţiune de secundă, uimit şi mâhnit totodată de stupiditatea discuţiei...
     Având curiozitatea să caut pe net ecouri ale Eurocon-ului, la peste o lună de la terminarea sa, am avut parte de o lecţie interesantă: mai multe motoare de căutare nu au găsit nimic despre ceea ce s-a întâmplat la Eurocon, ci doar materiale dinainte. Există însă multe informaţii despre Eurocon 2001 din martie, din Spania, (organizat de Comunitatea internaţională pentru dezvoltarea spiritului uman), sau Eurocon 2001 din iulie, din Slovacia (Conferinţă internaţională pe teme de telecomunicaţii) sau chiar Eurocon 2001 - o odisee a jocurilor video, din Anglia, din luna octombrie.
     Între timp au apărut, ce-i drept, câteva publicaţii, şi clasice, şi virtuale, în care s-a vorbit de Eurocon. Site-ul oficial însă este şi acum oprit exact la aspectul dinainte, de parcă Eurocon-ul abia urma să se desfăşoare. Nici măcar netzinul „Planet SF“, una din publicaţiile oficiale Atlantykron / Eurocon nu se găsea acolo, subsemnatul, neînscris în RoFandom, reuşind să-l obţină totuşi prin bunăvoinţa lui Traian Bădulescu.
     Euroconul 2001 a reliefat însă, implicit, şi alte aspecte neplăcute din science fiction-ul românesc.
     Primul, cel mai puternic, a fost lipsa unor premii naţionale. Evident, nu se poate defila în Europa fără a decide cine se califică. Acest aspect duce, prin extinderea raţionamentului, la alte două probleme: nu există premii pentru că nu există nici un organism suficient de puternic - şi suficient de credibil - care să propună şi apoi să decidă o anume ierarhie a valorilor. În plus, nu este făcută în nici un fel distincţia dintre profesionişti şi amatori - indiferent de conotaţiile acestor termeni în sf-ul românesc.
     Din nefericire, dacă eşecul amatorismului - Romcon-ul virtual - era previzibil, surprinde într-un anume fel lipsa completă de preocupări a profesioniştilor în această direcţie. De fapt, după ştiinţa noastră, a existat o singură încercare notabilă, care însă nu s-a bucurat de succesul scontat - Premiile Sigma. Fiind primul an, Premiile Sigma au plătit şi tributul începutului, şi este de aşteptat ca ediţia de anul viitor să capete mai multă experienţă şi totodată mai multă greutate.
     Ajunşi aici, e cazul să mai subliniem un lucru: profesioniştii români sunt, la rândul lor foarte divizaţi atât în preocupări, cât şi în interese. Este regretabil să întâlnim, în netzinul-ul „Planet SF“, câteva nume mari care se complac în a osana tabăra de la Atlantykron şi organizatorii acesteia... Trebuie apoi menţionată şi lipsa existenţei unui punct de vedere unitar asupra sf-ului întâlnită în mass-media science fiction de toate felurile. Capacul este pus şi aici de dispariţia suplimentului „Fantasya“, unde Mircea Cărbunaru reuşise o interesantă şi omogenă formulă de informaţii şi literatură, bine temperate de un un punct de vedere foarte realist asupra science fiction-ului. Nu trebuie trecut sub tăcere nici faptul că restul editorilor şi realizatorilor (ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, fiind subsemnatul) nu reuşesc - sau poate nici n-au încercat - să ajungă, dacă nu la câteva principii de bază comune, atunci măcar la o relaţie în limitele normalităţii, unii faţă de ceilalţi...
     Se pot trage oarece învăţăminte din eşecul Eurocon 2001? Privind lucid problema, răspunsul este negativ. La urma urmei, prin însăşi structura sa, Societatea Europeană de Science Fiction (a se vedea în acest sens şi articolul lui „Societatea Europeană de Science Fiction şi imaginea sf-ului românesc“) este un organism cu atribuţii mai degrabă diplomatice. Premiile, evident, sunt pur onorifice şi nu reflectă decât voinţa organizatorilor de a încuraja o anumită zonă geografică, la propunerea reprezentanţilor acesteia. Evident că este absurd să ceri unui juriu oarecare să citească volume în toate limbile Europei. Dar, prin această prismă, cu atât mai mult, lipsa oricărui premiu - ce, repetăm, ar fi avut exclusiv nuanţe diplomatice - nu face decât să reliefeze faptul că între orgoliile celor care se cred aleşi de a „păstori“ science fiction-ul românesc şi realitatea imediată este o mare prăpastie. Din nefericire, aceşti oameni nu-şi pun niciodată întrebări.
     Singura şansă a viitorul rămâne însă munca individuală a creatorilor români. Fiecare volum apărut, fiecare povestire preluată de un site internaţional valorează incomparabil mai mult decât jenantul premiu Eurocon 2001. Şi nu putem decât să sperăm, cu optimism moderat, că viitorul nu este - numai - tăcerea zgomotelor făcute de cei care nu se îndoiesc niciodată de sine...





PRO-PORŢIE





ARHIVA ON-LINE


Din motive obiective, Pro-Scris nu a putut păstra în continuare tradiţia „revistei la pachet“. Singura soluţie pe moment este de a cere orice număr al revistei Pro-Scris, sub formă arhivată, pe adresa noastră de mail (proscris@f2s.com) - şi veţi primi, în scurt timp, numărul sau numerele dorite. Pro-Scris vă mulţumeşte pentru înţelegere.

   Arhivele Pro-Scris sunt însă disponibile - mult mai simplu - şi on-line:

      Pro-Scris nr. 1    - număr curent din perioada 17.07 - 15.09.2000

      Pro-Scris nr. 2    - număr curent din perioada 17.09 - 17.12.2000

      Pro-Scris nr. 3-4 - număr curent din perioada 18.12.2000 - 23.04.2001

      Pro-Scris nr. 5-6 - număr curent din perioada 24.04 - 08.08.2001

      Pro-Scris nr. 7-8 - număr curent din perioada 09.08 - 19.11.2001





INDEX ON-LINE


     Pro-Scris vă oferă posibilitatea de a studia selectiv numerele anterioare, oferindu-vă un index alfabetic, pe autori, on-line. Puteţi selecta direct articolul dorit, care va fi deschis într-o fereastră separată a browser-ului.
     Atenţie însă, acest fişier este de dimensiuni relativ mari - va trebui să aveţi răbdare la încărcarea acestuia din internet, mai ales dacă aveţi „norocul“ unei conxiuni mai slabe.
    
    
Autor, Titlu / link către material, Rubrică, Nr. Pro-Scris

* * *, Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului), Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu, 3-4
* * *, Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos), Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie, Pro-Puneri - clasice, 5-6
* * *, Eurocon 2001 - Press Release, Pro-Gram, 9-10
Arghezi, Tudor, I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Bădulescu, Traian, Invitaţie Eurocon, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Primul mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail, Pro-Gram, 5-6
Bădulescu, Traian, Numai cine se mişcă greşeşte, Pro-Gram, 7-8
Bărbulescu, Romulus, Imaginea, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Boţea, Doina, Tripticul curvasasinei, Pro-Poziţii, 1
Boţea, Doina, Mioriţa 1919, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Liviu Radu, cruciatul, Pro-Poziţii, 1
Bufnilă, Ovidiu, Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin, Pro-Puneri, 1
Bufnilă, Ovidiu, Orgolikon, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind, Pro-Poziţii, 2
Bufnilă, Ovidiu, Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă, Pro-Poziţii, 3-4
Bufnilă, Ovidiu, Interpretări asupra totalităţii, Pro-Gresii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Fragmentalia sau risipirea corpurilor, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La, Pro-Poziţii, 5-6
Bufnilă, Ovidiu, Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF, Pro-Gresii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia, Pro-Poziţii, 7-8
Bufnilă, Ovidiu, Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups, Pro-Gram, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Cenaclul şi trivialitatea imaginarului, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet, Pro-Poziţii, 9-10
Bufnilă, Ovidiu, Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor, Pro-Poziţii, 9-10
Bugariu, Voicu, Fragmente critice, Pro-Poziţii, 2
Bugariu, Voicu, Fragmente critice II, Pro-Poziţii, 3-4
Bugariu, Voicu, Fragmente critice III Lumi virtuale, Pro-Poziţii, 5-6
Bugariu, Voicu, Fragmente critice IV, Pro-Poziţii, 7-8
Bugariu, Voicu, Fragmente critice V În cerc, de-a pururi, Pro-Poziţii, 9-10
Cărbunaru, Mircea, Anticipaţie testamentară, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea, Pro-File, 1
Cărbunaru, Mircea, Dincolo, în imaginar, Pro-Gresii, 2
Cărbunaru, Mircea, Fandomul românesc vrea altceva, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Cărbunaru, Mircea, Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată, Pro-Gram, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy, Pro-Gresii, 5-6
Cărbunaru, Mircea, Marea evadare pe Internet, Pro-Gresii, 7-8
Cărbunaru, Mircea, Despre imaginaţie şi evaziune, Pro-Gresii, 9-10
Ciocan, Iulian, Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă, Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă, 3-4
Corbu, Leon R., Bucharest delendum est!, Pro-Poziţii, 2
Cozmiuc, Constantin, Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese), Pro-Eminenţe, 9-10
Cozmiuc, Constantin, Anticipaţia pentru copii, Pro-Gresii, 9-10
Crohmălniceanu, Ov. S., Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
David, Robert, "Thinking different" an interview by Robert David, Pro-Fan, 5-6
David, Robert, Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc, Pro-Poziţii, 7-8
Don Simon, Volum în pregătire: Împotriva Satanei, Pro-Puneri, 1
Gheo, Radu Pavel, Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfy-Deák, Elisabeta, Dincolo de orizont, Pro-Eminenţe, 9-10
Györfy-Deák, György, Despre distopii, numai de bine, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Györfy-Deák, György, Dincolo de istorie, Pro-Poziţii, 5-6
Györfy-Deák, György, Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice, Pro-Gresii, 7-8
Györfy-Deák, György, Adevărul despre Drăculea, Pro-Poziţii, 7-8
Györfy-Deák, György, Picătura chinezească, Pro-Poziţii, 7-8
Györfy-Deák, György, Temeinicia cutezanţei, Pro-Poziţii, 7-8
Györfy-Deák, György, Traducerile, o formă subtilă de critică literară, Pro-Gresii, 9-10
Györfy-Deák, György, Ortodoxia salvează etnografia, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Ficţiuni 3, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Lumi virtuale, Pro-File, 1
Ionescu, Cătălin, Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc, Pro-Poziţii, 1
Ionescu, Cătălin, Editorial 1, Pro-Test, 1
Ionescu, Cătălin, Pro-File, Pro-File, 2
Ionescu, Cătălin, SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo, Pro-Gresii, 2
Ionescu, Cătălin, Editorial 2, Pro-Test, 2
Ionescu, Cătălin, Pro-Gram: OSR 2001, Pro-Gram, 3-4
Ionescu, Cătălin, Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă?, Pro-Gresii, 3-4
Ionescu, Cătălin, Noutăţi şi mai puţin noutăţi, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu noi, despre noi, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cu ei, despre ei, Pro-Puneri - webeliz@nte, 3-4
Ionescu, Cătălin, Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei“, Pro-Test, 3-4
Ionescu, Cătălin, Cronica unor orgolii anunţate, Pro-Gram, 5-6
Ionescu, Cătălin, SF, minciuni şi internet, Pro-Poziţii, 5-6
Ionescu, Cătălin, Pro-Puneri - webeliz@nte, Pro-Puneri, 5-6
Ionescu, Cătălin, Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate, Pro-Puneri - clasice, 5-6
Ionescu, Cătălin, Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF, Pro-Test, 5-6
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 7-8
Ionescu, Cătălin, „Indestructibilul“ - un science fiction trecut prea uşor cu vederea, Pro-Gresii, 7-8
Ionescu, Cătălin, Un experiment rarisim, Pro-Poziţii, 7-8
Ionescu, Cătălin, 3 Noutăţi, Pro-Puneri, 7-8
Ionescu, Cătălin, Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001, Pro-Test, 7-8
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate, Pro-Eminenţe, 9-10
Ionescu, Cătălin, Eşecul Eurocon 2001, Pro-Gram, 9-10
Ionescu, Cătălin, Democrata dictatură a incompetenţilor, Pro-Poziţii, 9-10
Ionescu, Cătălin, Foşnind din hârtie, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, „Fugărind“ televizorul, Pro-Puneri, 9-10
Ionescu, Cătălin, Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului, Pro-Test, 9-10
Lovinescu, Eugen, Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion, Pro-Eminenţe, 9-10
Manolescu, Florin, Basmul S.F., Pro-Eminenţe, 9-10
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz, 5-6
Opriţă, Mircea, Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară“, Pro-Eminenţe -
Vissarion, 9-10
Petrescu, Liviu, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Popescu, Dan, Premiile Sigma, Pro-Puneri, 5-6
Radu, Liviu, Literatura SF între arta populară şi arta elitistă, Pro-Poziţii, 1
Radu, Liviu, Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele?, Pro-Gresii, 2
Radu, Liviu, Despre receptarea literaturii SF, Pro-Poziţii, 2
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele II, Pro-Poziţii, 3-4
Radu, Liviu, Despre structura geometrică a societăţii, Pro-Puneri - clasice, 3-4
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF, Pro-Poziţii, 5-6
Radu, Liviu, SF-istul ca personaj al actualităţii, Pro-Gresii, 7-8
Radu, Liviu, Despre Stăpânul inelelor, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Înlemnirea timpului şi alte întâmplări, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai, Pro-Poziţii, 7-8
Radu, Liviu, Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine, Pro-Gresii, 9-10
Radu, Liviu, Din nou în săptămâna lumii fragmentate, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Lem, într-o postură inedită, Pro-Poziţii, 9-10
Radu, Liviu, Un vampir metafizic, Pro-Poziţii, 9-10

Robu, Cornel, Secolul SF, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Interviu cu Voicu Bugariu, Pro-File, 1
Robu, Cornel, Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF -, Pro-Gresii, 2
Robu, Cornel, Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români), Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Robu, Cornel, Portret (Extras din Timpul este umbra noastră), Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu, 3-4
Robu, Cornel, Bun venit istoriei contrafactuale!, Pro-Gresii, 3-4
Robu, Cornel, Extras din Dicţionarul scriitorilor români, Pro-Eminenţe -
Adrian Rogoz, 5-6
Robu, Cornel, Eterna şi pitoreasca Românie, Pro-Poziţii, 5-6
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I), Pro-Gresii, 7-8
Robu, Cornel, Estetica dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Imaginarea dezastrului (Apocalips SF), Pro-Gresii, 9-10
Robu, Cornel, Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II), Pro-Gresii, 9-10
Săsărman, Georghe, Dilemele scriitorului pribeag, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Adrian Rogoz sau modestia Eruditului, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 3-4
Săsărman, Georghe, Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir, Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman, 5-6
Ursu, Horia Nicola, Pregătiri diverse la Omnibooks, Pro-Puneri, 1





LINK-URI ALESE


După ce în număr trecut Pro-Scris s-a cam jucat cu link-urile sale alese, de data aceasta Pro-Scris reia, la modul foarte serios, propunerile sale, subiective, de bună seamă, de a vă petrece timpul on-line. Vă prezentăm astăzi o seamă de site-uri science fiction şi reviste literare româneşti.

     Imagicon
     Redactor: Ovidiu Bufnilă
     http://www.imagicon.f2s.com

     Curierul de seară
     Redactor: Robert David
     http://curierul.unicult.ro

     Pagini SF în Seattle
     http://www.toteminternational.com/romanianpages/sci-fi.htm

     AlthernaTerra
     http://atsf.fx.ro

     Top 10
     http://sf.ee2us.com

     Supernova
     http://www.evenimentul.ro/speciale/supernova.html

     Noesis
     http://www.noesis.ro

     Scriptmania
     http://www.scriptmania.rdsct.ro

     LiterNet
     http://www.liternet.ro

     Yeti Report
     http://www.yetireport.com





PRO-NUME





Lista neagră...


     Echipa de realizatori a suferit oarece modificări faţă de numerele anterioare.
     Pro-Scris 9-10 a fost realizat de:

Editor: Cătălin Ionescu

Colaboratori:
     Ovidiu Bufnilă,
     Voicu Bugariu,
     Mircea Cărbunaru,
     Györfi-Deák Elisabeta,
     Györfi-Deák György,
     Liviu Radu,
     Cornel Robu

Consilier:
     Mihaela-Doina Ionescu

Webmaster:
     Cătălin Ionescu





PRO-SCRIS





VA URMA...


Ceea ce mă sperie nu este glonţul pe care scrie numele meu; ci cel pe care scrie „pentru oricine”.

Citat din ziarul „Guardian” atribuit unui rezident anonim din Belfast

Londra, 16 octombrie 1991