joi, 31 iulie 2014

Pro-Scris 1 / 17 iulie 2000 (text only)

.

"Pro-Scris" ("Outlaw")
Romanian sci-fi web-critique-zine,
Dedicated to the Free Spirit of the Net
Unfortunately, English version is not (yet) available

Background image copyright by Jonathon Earl Bowser
http://www.jonathonart.com/
Pro-Scris nr. 1
(c) Cătălin Ionescu
iulie-august 2000





AN EXPOSTULATION
(Against Too Many Writers Of Science Fiction)

C. S. LEWIS


Why did you lure us on like this,
Light-year on light-year, through the abyss,
Building (as though we cared for size!)
Empires that cover galaxies,
If at the journey's end we find
The same old stuff we left behind,
Well-worn Tellurian stories of
Crooks, spies, conspirators, or love
Whose setting might as well have been
The Bronx, Montmartre, or Bethnel Green?
Why should I leave this green-floored cell,
Roofed with blue air, in which we dwell,
Unless, outside its guarded gates,
Long, long desired, the Unearthly waits,
Strangeness that moves us more than fear,
Beauty that stabs with tingling spear,
Or Wonder, laying on one's heart
That finger-tip at which we start
As if some thought too swift and shy
For reason's grasp had just gone by?





O ADMONESTARE
(La adresa atâtor scriitori de science fiction)

C. S. LEWIS


Stele, planete, constelaţii
- Neştiute lumi pierdute-n spaţii,
Sori, ani-lumina, galaxii,
Extratereştri, morţi sau vii,
Hăuri de cosmos si abis,
Lumi nălucite doar în vis,
- De ce ne-ademeneniţi cu-aceste
Fantaste drumuri de poveste,
Dacă la capăt dăm tot peste
Aceleaşi vechi, plate taclale,
Cu-amor, spioni, hoţi, puşlamale,
Într-un decor de-l poţi vedea
Şi-n Bronx, Montmartre ori Câmpina?
De ce-aş lăsa strâmta-mi chilie,
Cu cer albastru, verde glie,
Dacă sus, dincolo de zid,
N-ar fi să cad în cer şi-n vid?
De nu m-ar aştepta, ceresc,
Nepământescul ce-l râvnesc?
Şi Straniul, Nemaipomenitul,
Şi Timpul ce-şi caută sfârşitul,
Cutremurarea care cântă
Şi Frumuseţea ce-nspăimântă,
Şi-acea Uimire, - acel Nesaţiu,
Ce nu-l găseşti decât în Spaţiu,
La-al cărui semn, venit de sus,
Abia tresari că s-a şi dus?

Echivalare liberă în româneşte
de Leon R. Corbu

"Tribuna" nr. 9 - 12, martie 2000,
preluare cu acordul traducătorului





C U P R I N S


PRO-DOMO

PRO-TEZE

PRO-TEST

PRO-FILE
Mircea Cărbunaru - Anticipaţie... testamentară
Mircea Cărbunaru - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea
Cătălin Ionescu - Ficţiuni 3 (Horia Nicola Ursu)
Cornel Robu - Secolul SF-ului
Cornel Robu - „Un cutremur politic ar fi mult mai înspăimântător decât unul geologic" (interviu cu Voicu Bugariu)
Cătălin Ionescu - Lumi virtuale (Michael Hăulică)

PRO-PUNERI
Ovidiu Bufnilă - Cruciada lui Moreaugarin
Don Simon - Împotriva Satanei
Horia Nicola Ursu - Pregătiri diverse la Omnibooks

PRO-POZIŢII
Liviu Radu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă
Ovidiu Bufnilă - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se sfârşeşte istoria după Liviu Radu
Doina Boţea - Trip-Tic-ul curvasasinei
Ovidiu Bufnilă - Liviu Radu, cruciatul
Cătălin Ionescu - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii
Cătălin Ionescu - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc

PRO-NUME

PRO-PORŢIE





PRO-DOMO


Pro-Teze

„La vremuri noi, tot noi" nu este, cu siguranţă, unul din principiile de bază ale web-zinului de faţă. Editorul vă prezintă aici input-ul principial.

Pro-Test

În loc de editorial, Editorial Unu. Merită citit, că-i primul, şopteşte disperat semnatarul.

Pro-File:

File de hârtie sau alte „files", scanate de ochii imperturbabili ai Pro-Scris-ului - nu-i aşa că sună tare?

Fantasya:
Suplimentul sefe al ziarului „brăilean 100%", Libertatea, Fantasya a văzut lumina zilei în luna aprilie 1999, apărând cu consecvenţă la fiecare 2 săptămâni. Colectivul de redacţie condus de Mircea Cărbunaru se încăpăţânează să demonsteze că sefeul de calitate nu a dispărut de pe harta României. Am „internet-izat" două file:

„Anticipaţie... testamentară" de Mircea Cărbunaru
Este oare Almanahul Anticipaţia 1999-2000 ultima apariţie a acestui „monstru sacru"? Nici autorul, nici noi, de altfel, nu mai credem în minuni...

„Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea" de Mircea Cărbunaru
Titlul,extrem de sugestiv, nu necesită nici un comentariu.

Ficţiuni 3
Un alt „căpos" remarcabil, Horia Nicola Ursu, „mizează" cu îndărătnicie tot pe sefe. Rezultatul? Cea mai serioasă revistă sefe românească, Ficţiuni.

Revista Tribuna:
Prestigioasa revistă de cultură Tribuna îşi apleacă privirea din când în când şi asupra sefeului românesc. Şi numai prin numere speciale, cum ar fi cel din care am extras materialele de mai jos.

„Secolul SF-ului" de Cornel Robu
Un punct de vedere pertinent şi concis al unui autor care nu are nevoie de nici o prezentare.

„Un cutremur politic ar fi mult mai înspăimântător decât unul geologic" - interviu cu Voicu Bugariu
Un interviu realizat tot de Cornel Robu cu un critic „adversar", care, culmea, din când în când se transformă şi în scriitor. Câteva din aspectele subtile ale metamorfozei ciudate, Voicu Bugariu / Roberto R. Grant şi nu numai. Un material recomandat cu căldură de editor.

Lumi virtuale
Sefe românesc pe web? Nimic mai simplu! Conduce detaşat în top Michael Hăulică şi „Lumi virtuale". Şi Pro-Scris e cu ochii cât cepele la „concurenţă".


Pro-Puneri

Cruciada lui Moreaugarin" de Ovidiu Bufnilă
Volumul lui Bufnilă, în pregătire la Editura Pygmalion din Ploieşti, este greu de definit. Nu numai pentru că stilul Ovidiu Bufnilă aruncă cât colo chingile catalogărilor, ci prin complexitatea sa. Spre exemplificare am ales două „ouă filozofale" (din şapte). Promitem că lectura lor nu v-a impieta cu nimic satisfacţia lecturii volumului, după ce va ajunge pe piaţă - greu de precizat când...

Volum în pregătire: „Împotriva Satanei" de Don Simon
Primul volum al lui Don Simon este gata. Dar lui nu-i place să vorbească despre asta. Speră că va fi publicat, desigur, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Eventual de o editură din Ploieşti. Cum volumul a ajuns în mâinile Pro-Scris-ului cu puţină vreme înainte de închiderea ediţiei, nu vă putem spune cu certitudine decât un singur lucru, (auto)citat din autorul acestuia: e Don Simon până la prăsele. Şi încă ceva, de-a dreptul ciudat, se pretează atât de bine la „HTML-izat"!

Pregătiri diverse la Omnibooks
Editorul Horia Nicola Ursu are planuri mari. Merită să tragem o ocheadă asupra lor.


Pro-Poziţii

Partea inedită 100% a Pro-Scris-ului - sau, poziţia faţă de sefe-urile din curtea noastră. (Apropo de titlul unui CD semnat de poetul şi muzicianul canadian Leonard Cohen, „Various Positions")

„Literatura SF între arta populară şi arta elitistă" de Liviu Radu
Oscilând între arta elitistă şi arta populară, sefeul dă totodată măsura interesului uman în acest fenomen literar. Înclinarea într-o parte sau alta a balanţei este studiată atent de Liviu Radu, cel care, în ciuda succesului literar (ultima apariţie, „Constanţa 1919" reprezintă numărul 1 al colecţiei Morfeu a Editurii ProLogos), nu ezită (şi nu a ezitat niciodată) să preia condeiul eseistului.

„Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se sfârşeşte istoria după Liviu Radu" de Ovidiu Bufnilă
Nici că apucarăm să terminăm ce-avurăm de spus mai sus, că iacă, Ovidiu Bufnilă se pune pe treabă în modul cel mai caracteristic al Pro-Scris-ului: cronica de carte. Primul vizat, mai sus mergătorul de (aceeaşi) pagină de web, Liviu Radu, exact cu „Constanţa 1919". Şi, pentru istorie, să mai consemnăm celelalte apariţii Liviu Radu: „Trip-Tic", la Editura Dacia şi „Spre Ierusalim" la Editura All; noi le avem deja în vizor. De fapt, „Trip-Tic" l-au vizat şi alţii (altele?)

„Trip-Tic-ul curvasasinei" de Doina Boţea
Hotărât lucru, Liviu Radu este un autor citit. Chiar şi de misterioase femei „critice". O dovadă palpabilă ne-o furnizează Doina Boţea, care a luat foarte în serios romanul „Tript-Tic" apărut la editura Dacia, în colecţia Imago. Vă întrebaţi cine este Doina Boţea? Mai multe amănunte aflaţi citind materialul acesta - dar Doina Boţea este o persoană care ţine la mister...

„Liviu Radu, cruciatul" de Ovidiu Bufnilă
Cu doar câteva ore înainte de închiderea (upload-ul?) ediţiei, Ovidiu Bufnilă ne aruncă prin poştă, scrise la „maşinuţa sa [de scris] cu aburi", un snop de texte „forjate" cu aceeaşi vervă care l-a caracterizat dintotdeauna. Editorul nu a putut trece nepăsător pe lângă o asemenea risipă de energie (într-un scop de-a dreptul nebulos!), de la prietenul său, Ovidiu, aşa că a făcut ce-a făcut şi a ales textul care întregeşte „triptic"-ul Liviu Radu. Desigur, a întregi nu înseamnă a termina (cu Liviu Radu)...

„Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii" de Cătălin Ionescu
Matrix, una din peliculele controversate ale anului trecut, a reuşit performanţa de a atrage mulţi fani de orientare „new-age" - de altfel internetul e plin de site-uri care văd în acest film zorii unei noi religii. Neinteresat defel de conotaţiile (pseudo)religioase, autorul acestui material speculează pe marginea simbolisticii serviciilor secrete, încercând o apropiere de faimoasa Securitate românescă.

„Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc" de Cătălin Ionescu
De modul cum sefeul românesc priveşte Europa, depinde modul în care suntem văzuţi dinspre Occident. Este, din acest punct de vedere, Alexandru Mironov „omul potrivit la locul potrivit"? Ce înseamnă calitatea de National Officer a domnului Mironov? Ştiaţi că o gafă a sefeului românesc s-a „internaţionalizat" pe Internet? Ce ştiţi despre Societatea europeană de science fiction? Dacă nu ştiţi să răspundeţi la aceste întrebări, citiţi materialul acesta, dar atenţie, autorul nu garantează răspunsurile...





PRO-TEZE


Pro-Scris este o revistă periodică de critică science fiction românească. Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-şi însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.
Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar revista „la pachet" (arhiva completă obţinută prin download gratuit), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel.
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@crosswinds.net
Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
(c) 2000
Editorul





PRO-TEST


Ceea ce vedeţi aici este un test. Un test însă aparte. Adecvat fenomenului insolit al sefeului românesc.
Insolit, în primul prin longevitatea sa. (Re)născut în epoca comunistă după chipul şi asemănarea Colecţiei Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, configurat ca „hobby" utopic oficial, abandonat în 1974 şi reapărut în anii '80 prin Almanahul Anticipaţia, debusolat de evenimentele din Decembrie '89 şi croindu-şi greu drum prin marasmul şi crizei economice şi morale a anilor '90, sefeul românesc a supravieţuit. Nu într-un mod spectaculos, ci mai degrabă departe de luminile puternice ale gloriei, fie acestea şi efemere.
În al doilea rând prin specificul politic, făcând, ca regulă generală (excepţiile nu sunt excluse), dacă nu de-a dreptul propagandă comunistă, atunci măcar act de vasalitate, întreţinându-şi pedant imaginea de lacheu al mai marilor zilei. De altfel caracterul contradictoriu al sefeului reiese pregnant chiar din traducerea din limba rusă a complet neinspiratei sintagme „ştiinţifico-fantastic". Dincolo de interminabilele clarificări ale sntagmei în cauză, eu unul mărturisesc că nu văd nici în ruptul capului ce poate avea în comun fantasticul şi ştiinţa!
În al treilea rând, prin amatorismul ce pare de neclintit. Şi chiar dacă iniţial acesta avea o conotaţie politică (sloganul masele vs. elita), tentaţia cluburilor şi cenaclurilor s-a perpetuat şi după 1989.
Pro-Scris este un experiment. O revistă on-line dedicată exclusiv criticii sefe. Critică tratată la un mod ceva mai general.
Pro-Scris nu este o continuare a „Anticriticii", dacă vă mai aduceţi aminte de acest serial care a provocat o anume reacţie printre cititorii Jurnalului SF şi nu numai. Numai că „Anticritica" a murit odată cu Jurnalul SF, în urmă cu aproximativ 4 ani. Nu vă încruntaţi, este normal şi bine aşa. Pro-Scris nu se vrea purtătorul de stindard al unei generaţii sau al unui curent. Este doar consecinţa firească a dreptului de liberă exprimare, drept consemnat în Carta Universală a Drepturilor Omului. Ceva atât de simplu şi atât de greşit înţeles de multă lume, dar ilustrat atât de expresiv prin fantastica ţesătură a Internetului.
Pro-Scris se vrea atât un susţinător al cuvântului scris, cât şi un adept intransigent al valorii. Este, vedeţi bine, atât pro scris, cât şi proscris într-o societate în care kitch-ul şi impostura par singurele alternative posibile. Pro-Scris îşi asumă, inerent, ambele ipostaze ale numelui ales. În plus, eleganţa şi fair-play-ul. Pentru că, prin definiţie, Pro-Scris nu atacă persoanele, ci ideile legate, fie şi indirect, de sefe. Fiind o revistă independentă, Pro-Scris nu reflectă decât punctele de vedere ale semnatarilor. Pro-Scris este împotriva criticii contextuale, pentru că valoarea şi non-valoarea nu sunt variabile funcţie de conjuncturi. Pro-Scris nu se hrăneşte cu iluzia că deţine adevărul absolut. Dimpotrivă, îşi va trata cu deosebit respect atât adversarii, cât şi susţinătorii.

Şi ca să nu o mai lungim, Pro-Scris crede în viitor, chiar dacă îl priveşte circumspect. Este, la urma urmei, un mod activ de a pro-testa împotriva ofensivei non-valorii.

Cătălin Ionescu
iulie 2000





PRO-FILE





ANTICIPAŢIE... TESTAMENTARĂ

Mircea Cărbunaru


Un prieten cititor în ale SF-ului m-a întrebat de curând: „Cum ţi se pare Almanahul ANTICIPAŢIA 1999 - 2000?" Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „Miroase a îngropăciune". Nu ştiu ce a priceput prietenul nostru dar nu a mai cerut alte explicaţii.
Voi insista totuşi puţin pe acest subiect fiindcă puţini au reuşit să ajungă la concluzia că revista şi almanahul Anticipaţia nu vor mai fi cum le ştiam noi. Sau, pur şi simplu, nu vor mai fi. Semnele care prevestesc acest lucru nu sunt puţine. De altfel, întreg conţinutul recent apărutului almanah arată că, mai degrabă, avem de-a face cu... recent dispărutul almanah. Editorialele aproape că spun totul. Unul semnat de Mihai Dan Pavelescu (cel care a coordonat aproape fiecare număr din '91 încoace) ne cam pune pe gânduri vis-a-vis de păstrarea valorilor tradiţionale ale SF-ului românesc, în spiritul cărora scriem de ani de zile. Şi un al doilea editorial semnat de noul redactor şef, Dan Mihu, care ne pune şi el pe gânduri afirmând verde în faţă şi destul de agresiv că are de gând să cam dea la spate aceste tradiţii şi că politica publicaţiei e cu totul alta: competivitate şi dinamism.
Nimic rău până aici dacă domnia sa va avea prin preajmă consilieri experimentaţi în ale literaturii SF (şi ne gândim aici că toate marile reviste americane de science fiction au avut coordonatori bine ancoraţi în creaţia şi activitatea de profil) şi nu numai în management, advertising, etc. În treacăt fie spus, numai cineva care nu are habar cu ce se mănâncă activitatea publicistică nu va recunoaşte că revista „2000 Plus" (coordonată de mai mulţi ani de acelaşi Dan Mihu) arată bine de tot. Temerile noastre nu se referă la aspect, distribuţie ori la diverse strategii manageriale. Nu. Ci doar până unde va merge compromisul pe care îl va face conţinutul literar al Anticipaţiei pentru a se vinde bine. Cine va stabili ce este de valoare şi ce nu? Se va termina cu segregarea în grupări şi grupuleţe literare, regionale, cenacliere, după cum se şi arată în materialul d-lui Mihu? Cine ştie? Poate că va fi mai bine. Ceva pluteşte însă în aer. Nu de alta, dar mi-e teamă de cuvintele lui Mihai Dan Pavelescu din editorialul cu pricina:
„Nu ştiu câte almanahuri Anticipaţia vor mai apărea după 2000 şi în acest singur editorial pe care l-am scris vreodată mi s-a părut important să vă amintesc faptul că science fiction înseamnă a privi dincolo de gunoaiele pe care călcăm zilnic."


text preluat din suplimentul Fantasya nr. 22, din ziarul Libertatea (cotidian „Brăilean 100%") nr. 2772, 4 - 5 martie 2000, cu acordul autorului





DICŢIONARUL SF, TRECUT PREA UŞOR CU VEDEREA

Mircea Cărbunaru


Mult aşteptatul Dicţionar SF, pregătit de Editura NEMIRA pentru anul 1999, a apărut timid, de câtva timp încoace, pe tarabele vânzătorilor de carte. Pe la librării, nici vorbă. Efortul coordonatorului Mihai Dan Pavelescu de a da cititorului român o oglindă fidelă a fenomenului SF din ţara noastră este probabil unic şi cât se poate de lăudabil dar, din păcate, irosit de o politică editorială pe care nu o înţelegem. Practic, ceea ce ar fi trebuit să fie considerată drept cea mai importantă carte a SF-ului românesc postdecembrist - fără nici o exagerare - a apărut cu mare întârziere şi se distribuie aleator prin oraşele ţării. De aici şi numeroasele noastre nedumeriri: de ce a aşteptat un an să apară, având în vedere că între timp s-au mai schimbat cam multişoare lucruri prin fandomul românesc? De ce nu s-a făcut o lansare pe măsura importanţei unei astfel de lucrări? De ce nu a fost popularizat şi distribuit în toată ţara? Chestii retorice. Oricum, ceea ce citim în dicţionar a ajuns din nou la timpul trecut şi nu la ceea ce se întâmplă în prezent, în SF-ul românesc.
Pentru cititorii noştri trebuie totuşi să menţionăm câteva dintre motivele care fac din Dicţionarul SF un eveniment publicistic: Pentru prima oară este cuprinsă la un loc aproape toată suflarea angrenată în fandomul şi creaţia SF din România: scriitori, artişti plastici, animatori şi organizatori, edituri, publicaţii, personalităţi, terminologie de specialitate, teme şi motive SF etc. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o bază informativă impresionantă, cunoscută, până nu de mult, doar de fanii sau profesioniştii SF-ului din România.
Pe de altă parte, ideea excelentă a realizatorilor de a explica anumite noţiuni şi termeni de specialitate prin articole de fond apărute în diverse publicaţii, „umanizează" paginile seci, specifice unui simplu dicţionar, făcând astfel din el o lectură captivantă. În acelaşi timp, nu se pierde din vedere stuctura organizată a SF-ului românesc, FANDOMUL, cea care, prin oameni, din păcate, prea puţini cunoscuţi publicului larg, a reuşit să ţină aprinsă torţa creaţiei SF româneşti la standarde pe care editurile, societatea românescă, situaţia financiară precară au permis-o cu zgârcenie.


- text preluat din suplimentul Fantasya nr. 23, din ziarul Libertatea
(cotidian „Brăilean 100%") nr. 2784, 18 - 19 martie 2000,
cu acordul autorului





FICŢIUNI 3

Cătălin Ionescu


Revista Ficţiuni (literatură & arte) numărul 3/1999 a apărut totuşi în 2000. Faptul nu are în sine nici o semnificaţie. Din contră, apariţia sa după o pauză îngrijorătoare (numerele 1 şi 2 sunt datate 1998) este mai mult decât îmbucurătoare. Şi nu numai simpla apariţie.
Ficţiuni 3 îşi continuă greaua misiune de a umple un gol imens în publicistica sefe românească. Desigur, există la ora actuală foarte multe reviste, unele chiar cu nume de mare rezonanţă, care publică sefe. Revistele dedicate însă fenomenului sunt, ca să folosim un eufemism, puţine. Ducând raţionamentul până la capăt, Ficţiuni este singura revistă de 200 de pagini care-şi merită numele.
„Cu încăpăţânare, înainte!" îşi intitulează Horia Nicola Ursu (redactorul-şef) editorialul. Într-adevăr, Ficţiuni merge înainte. Structurată echilibrat, pedalând atât pe materiale „non-fiction", cât şi pe proză, revista reuşeşte şi de astă dată să se impună fără a coborî ştacheta ridicată în numerele anterioare. Şi asta în ciuda tiparului care, din nefericire, lasă în continuare loc de mai bine - un Ficţiuni color pe hârtie lucioasă ar însemna venirea capitalismului în sefeul românesc şi ar duce inerent la o serie întreagă de crize cardiace...
Extragem şi noi un paragraf din editorial:
«Câteva cuvinte despre acest al treilea număr al FICŢIUNI-lor. În deschidere, criticul Voicu Bugariu îşi exersează condeiul luând drept ţintă numerele anterioare ale revistei noastre, iar Ona Frantz îşi expune profesiunea de credinţă în ale literaturii. Florin Pîtea dă glas pasiunii sale eterne pentru cyberpunk, scriind despre William Gibson şi al său Neuromancer. Secţiunea de proză îi are ca invitaţi pe Radu Aldulescu şi Roberto R. Grant, cu două proze ce n-au nimic în comun cu SF-ul, un lucru demn de laudă, am spune noi. Florin Mircea Tudor a pregătiti pentru dumneavoastră, cu sprijinul amabil al Editurii Fahrenheit, un consistent „Dosar Richard Matheson", iar Dodo Niţă a selectat o serie de date şi texte despre Festivalul Naţional al Benzii Desenate de la Constanţa, inclusiv un omagiu adus de celebrul Gerard Klein celor doi invitaţi de onoare ai acestui festival: Pierre Christin şi Jean-Claude Mezieres. Precum vă promiteam în în editorialul primului număr, numele noi nu vor lipsi din cuprinsul revistei: Alexandru Pintescu, poet şi critic echinoxist, debutează în spaţiul fantasticului în acest număr. Nu lipsesc, precum v-am obişnuit, cronicile de carte din rubrica LECTURI, abordând, în premieră, şi cărţi din afara spectrului tradiţional SF & F.»
Şi dacă, prin absurd, nu aveţi revista Ficţiuni, atunci daţi o comandă pe adresa:
OMNIBOOKS CLUB
Str. Gen. Victor Popescu nr. 7, 3900 SATU-MARE
tel. 061-715852, 092-891542
e-mail: omnibooks@satu-mare.ro





SECOLUL SF

Cornel Robu


S-a spus despre acest secol al XX-lea, acum pe sfârşite, că este secolul automobilului, al cinematografului, al electricităţii, al electronicii, al computerului, al telefonului, al radioului, al televiziunii, al energiei nucleare (bombă atomică sau generator electric), al aviaţiei, al navigaţiei cosmice, al primului om pe Lună, al transplantului de organe, al ingineriei genetice şi clonării, ş.a.m.d.: lista de „cuceriri ale ştiinţei" în premieră în acest secol ar mai putea încă mult continua, şi chiar lista de noutăţi deja învechite, de „ultime strigăte" ale începutului şi mijlocului de secol peste care, acum, la sfârşitul lui, zac deja mai multe straturi succesive de praf. Trecând acum peste întrebarea dacă progresul ştiinţific şi tehnologic este neapărat ceva bun şi de dorit, în lipsa unui progres corespunzător în ordine morală (temă eternă, „prăfuită" şi ea, a literaturii SF), mai putem adăuga legitim pe listă, fiind vorba de un „secol al ştiinţei", şi literatura care-şi trage seva din aceasta: science-fiction.
Secolul XX este şi un secol al SF-ului, literatură şi film (în acest ultim caz, „premiera" fiind dublă). Un întreg continent literar, inexistent înainte, a „ieşit din ape", mai ales a în doua jumătate a secolului: continent nici măcar cartografiat în întregime, nicidecum explorat în detaliu, „la faţa locului". Traducerile care au invadat piaţa românească de carte în ultimii ani, aşa haotic alese şi schilod traduse cum se prezintă (cele mai multe), nu fac altceva decât să încerce a recupera ceva, fragmentar şi tardiv, din acest imens patrimoniu mondial al SF-ului, de preemţiune anglofon, pe care cititorul român nu l-a putut cunoaşte şi asimila sincron, din motive bine cunoscute (nu şi binecuvântate). Dar editurile noastre se lăcomesc acum la hălci mari şi grase, la romane voluminoase cu sequels şi prequels, la cicluri de romane, de la trilogii în sus. Comercial e poate mai profitabil aşa, dar estetic saţietatea, indigestia şi autointoxicaţia sunt garantate: pentru că literatura SF nu este, nici istoric, nici categorial, o literatură „de romane", ci una funciarmente predispusă înspre „proza scurtă", povestire şi nuvelă. Aici şi-a dat SF-ul întreaga măsură, aici şi-a manifestat pe deplin specificul şi resursele native, aici dăinuiesc, neatinse de trecerea timpului şi de modele trecătoare, adevăratele„modele" ale genului. Aici e de căutat şi de găsit „adevăratul" science-fiction, adevăratul frison estetic pe care numai în science-fiction îl putem găsi şi care poartă un nume cvasiintraductibil: „sense of wonder".


- extras din revista „Tribuna" nr. 29 - 31, 1 - 31 august 1999,
cu acordul autorului




„Un cutremur politic ar fi mult mai înspăimântător decât unul geologic"
- Interviu cu Voicu Bugariu -

realizat de Cornel Robu


C.R.: - D-le Voicu Bugariu, aţi publicat anul trecut [1998 - n.r.], sub pseudonimul Roberto R. Grant, la Editura Sedona din Timişoara romanul Zeul apatiei. De ce v-aţi „ascuns" după un pseudonim, şi încă unul „american"?
V.B.: - Din motive comerciale, dar mai ales cabalistice. Numele are un rol în destinul individului, se spune. Schimbarea lui ar duce la modificări ale soartei. Însumat cabalistic, numele meu real indică o evoluţie bizară, dătătoare de perplexitate pentru ceilalţi. Celălalt, în schimb, promite o carieră de lider, în indiferent ce domeniu. Mi-am zis că voi deveni şeful horror-ului românesc... În plus, dincolo de speculaţiile numerologice, am văzut într-un pseudonim împlinirea unui vis de anonimitate, pe care orice autor lipsit de vanitate îl nutreşte. De altfel, m-am pregătiti să-l combat vehement pe Roberto R. Grant. N-am avut ocazia, fiindcă Anticipaţia a intrat într-o stare de letargie, iar adevărata identitate a lui R.R.G. a ieşit la iveală.

C.R.: - Spectrul lui Samuel Huntington bântuie ca o fantomă prin subtextul cărţii dv.: din moment ce „Rominia" se reduce la două mari oraşe, Bukry şi Cravy (plus zonele adiacente), ea nu se poate învecina decât cu o „Moldovă Mare" şi cu o „Ungarie Mare". Credeţi că în anul 2058, când aţi situat acţiunea cărţii dv., teoriile lui Huntington vor fi devenit fapt împlinit?
V.B.: - Nu cred aşa ceva, Doamne păzeşte! Am ales sugestia respectivă în urma unui proces de extrapolare, dar şi pentru a realiza o tonalitate horror. Un cutremur politic ar fi mult mai înspăimântător decât unul geologic. În acest context, posibilităţile anticipative ale SF-ului pot fi estimate în mod diferenţiat. Constatăm că ficţiunea politică se înrudeşte, în mod neaşteptat, cu aceea, să zicem, ecologică. Apar şi interesante conotaţii derivate din psihologia etnică (admiţând că există aşa ceva). Unui american, schimbarea administraţiei într-una dintre provinciile istorice româneşti i s-ar părea un fapt banal de geopolitică, unui român - ceva de nesuportat, oribil, degradant. Cum ştim, SF-ul se ocupă de catastrofe globale. Iată însă că sunt posibile scenarii de natură să îngrozească numai o etnie oarecare. Este un aspect interesant. În ceea ce mă priveşte, am ales posibile catastrofe româneşti, fiindcă am o înclinaţie spre verosimilitate. Textele pur speculative, fără nici o „valenţă" realistă, mă plictisesc şi mi-e aproape imposibil să le scriu.

C.R.: - La noi, defularea în crudităţi argotice, în pornografie, coprografie, concupiscenţă, violenţă şi pestilenţă verbală etc. a întrecut repede, prin abudenţa ofertei, cererea pieţei: în aceste condiţii, aţi sperat să mai surprindeţi pe cineva? N-aţi forţat uşi deschise?
V.B.: - N-am intenţionat să-i „epatez pe burghezi". Pur şi simplu, am simţit că aşa trebuie să vorbească şi să se comporte personajele. Ulterior, raţionalizând această intuiţie, am constatat că am procedat bine. Pregătindu-mă pentru scrierea romanului, am petrecut multă vreme prin pieţele de alimente, ascultându-i pe ţigani. Am aflat că anumite crudităţi de limbaj sunt adevărate ticuri. Ceva similar am auzit şi luând aminte la modul de a vorbi al adolescenţilor. Am constatat că asemănările dintre modurile de a vorbi ale celor două populaţii sunt frapante. Ideea fagocitării a românilor de către ţigani a apărut, probabil, din observarea acestei asemănări. Coprolalia şi celelalte sunt deci componente ale unei tentative de a scrie realist.

C.R.: - Există realmente maladia Gilles de la Tourette, regăsită în dicţionare sub numele de coprolalie?
V.B.: - Da. Gilles de la Tourette a publicat în 1885 Étude sur une affection nerveuse caratérisée par de l'incoordonation motrice, accompagnée d'echolalie et de coprolalie. Spre deosebire de coprolalia, să zicem, simplă, unde „discursul obscen" caracterizează (după Freud) stadiul sadico-anal, sau de deteriorări mentale echivalente, în boala Gilles de la Tourette coprolalia are un caracter impulsiv, neclarificat. M-au interesat resorturile existenţiale ale „discursului obscen", dar structura romanului nu mi-a permis nici un fel de speculaţii de tip psihiatric. În volumul al doilea, sper să pot atinge mai direct această temă. De menţionat şi un aspect conex, de-a dreptul fascinant. Dacă ablutomania este în general explicată prin predominanţa unui sentiment de culpabilitate, ablutofobia (termen inexistent în lucrările de psihiatrie) este în mod tacit considerată doar un semn de imaturitate culturală. Documentându-mă pentru scrierea romanului cu pricina, am constatat că lucrurile nu sunt atât de simple. De regulă, persoanele care vorbesc „murdar" sunt destul de murdare şi la propriu, în sensul că sunt nespălate. Explicaţia murdăriei corporale s-ar afla într-un sindrom al lipsei de respect pentru sine însuşi sau, în orice caz, într-o cronică neîncredere în sine. În fine, ar fi de adăugat precizarea că limbajul „tare" (atât de iritant pentru recenzenţii pudibonzi) se regăseşte şi în alte limbi vorbite astăzi. Să ne amintim, de exemplu, frecvenţa verbului to fuck şi a nenumăratelor sale derivate în americana contemporană.

C.R.: - Există realmente, la ora de faţă, o „ţigănizare" / „romanizare" a limbii române, sau e numai o impresie, poate o obsesie a dv. transpusă în spaţiul ficţional în Zeul Apatiei?
V.B.: - Cred că este vorba de un proces obiectiv, incontestabil. Lingviştii preocupaţi de comunicarea verbală actuală din România mi-ar da dreptate. Este, de pildă, semnificativ faptul că argoul de azi împrumută mult din limba romani, dialectul vlah, vorbit la noi. Or, multe populaţii (grupuri sociale) preiau exprimări argotice, căutând probabil un plus de expresivitate sau dorind să fie „în pas cu vremea". Aceste împrumuturi sunt însă puţin importante în comparaţie cu procesul din domeniul mentalităţilor. Există o „ţigănire" a românilor de azi. Nu ştiu dacă „bună" sau „rea". Ţiganii sunt o populaţie plină de vitalitate, iar noile condiţii în România le-au oferit şanse excelente de afirmare socială. În timpul micii mele anchete sociologice întreprinse în Bucureşti, am constatat înmulţirea semnificativă a cuplurilor mixte, de regulă formate dintr-un ţigan ajuns şi o româncă frumuşică. Amestecul genetic este dublat de unul cultural. În pieţele din Bucureşti se aude aproape numai muzică ţigănească. La nunţi, pare-se, aceeaşi muzică este preferată. Există şi o influenţare la nivelul inefabil al comportamentului cotidian. Spusa deputatului Mădălin Voicu referitoare la o presupusă oboseală genetică a românilor are deci o anumită acoperire în realitate. Recomandările parlamentarului în legătură cu utilitatea unor cupluri mixte au fost puse deja în practică, aşa cum arătam mai înainte. Precizez, aceste aspect nu-mi provoacă nici o tribulaţie, din moment ce sunt obiective. Le înregistrez şi atât. Nu agreez nici discursul naţionalist, dar nici pe cel practicat de unii occidentali, care văd în ţigani marii martiri ai României de azi.

C.R.: - În ce stadiu se află azi proiectul culegerii Alte Românii? Aţi găsit editor?
V.B.: - Stadiul este cel al liniei moarte. Nimeni nu s-a arătat interesat, deşi ideea pare vandabilă. Statutul autorului român de texte SF este mizerabil deocamdată. Nici un editor n-a considerat că un român ar putea deveni un autor de succes. Fără eforturi promoţionale, sefiştii de la noi sunt înţepeniţi în stadiul satisfacţiilor de vanitate.

C.R.: - Afirmaţia lui Vladimir Colin referitoare la o apropiată preeminenţă a SF-ului asupra literaturii a fost întâmpinată în epocă drept o aberaţie. Cum vi se pare această optică?
V.B.: - S-ar putea spune că scriitorul a avut dreptate, deşi nu în sensul scontat de el. Dacă SF-ul a pătruns atât de adânc în lumea de azi, nu e pentru că este o vandabilă literatură comercială şi nici fiindcă propune o mitologie modernă. Există un realism inaparent al textului SF. Îmi rezerv dreptul să vorbesc despre el cu un alt prilej.

C.R.: - Autorii români de după 1990 deviază cel mai adesea de la exigenţele SF-ului adevărat, cel care presupune rigoare logică şi acurateţe raţională, „ştiinţifică". Nu vor, nu ştiu sau nu pot ei să scrie science-fiction „pur şi simplu"? Dar dv., în ce vă priveşte?
V.B.: - Adepţii fervenţi ai conceptului de literatură SF s-au retras în donjon-ul hard SF-ului. Intoleranţa lor faţă de orice imixtiune a altor modalităţi este din specia celor religioase. Ei consideră că purismul lor este legitim. Şi poate că este. Cât priveşte autorii români de azi, este de presupus că mefienţa lor faţă de hard SF se întemeiază pe un adevăr simplu: autorii americani, trăitori într-o lume puternic tehnologizată, nu pot fi egalaţi pe propriul lor teren; drept urmare, românii recurg la preluarea unor motive şi modalităţi SF, încadrându-se în structuri narative mai puţin rigoriste. Este la mijloc şi condiţia socială a autorului SF de la noi. În majoritatea zdrobitoare a cazurilor, profesionalizarea nu se mai produce. „Autorii de duminică" n-au timp pentru documentările riguroase pretinse de hard SF. În ceea ce mă priveşte, am fost stopat de formaţia filologică. Desigur, aş fi putut simula o cultură tehnologică-ştiinţifică mulţumitoare, dar textele rezultate n-ar fi fost satisfăcătoare, din punctul meu de vedere.

C.R.: - Am constatat că scriitori români din toate generaţiile sunt nativ înclinaţi spre ceea ce se numeşte „soft SF". Să fie oare românul lipsit în mod congenital de „vâna" sau de „gena" sublimului şi, deci, inapt de a scrie science-fiction major?
V.B.: - Discuţia asupra sublimului în science- fiction este prea complicată pentru a fi continuată în conversaţia de faţă. Mă mulţumesc să spun deci că apariţia sentimentului de sublim în conştiinţele cititorului nu poate fi codificată prea exact. Poate că şi unele texte „eretice", adică ţinând de soft SF, generează sublim, în ciuda criteriilor prestabilite. Nu ştiu, pe de altă parte, dacă sefiştii români nu pot să scrie texte adecvate, capabile să nască „sense of wonder". Lucrurile sunt neclare, ca întotdeauna când un critic-estetician găseşte o teorie prea coerentă. Să amintim de Taine, pe care Sainte-Beuve îl asemăna cu un câine de vânătoare foarte frumos, dar lipsit de miros. Teoria despre sublimul SF-ului autentic, pe de altă parte, este interesantă, întrucât oferă sugestii pentru o estetică originală.

C.R.: - Aveţi o estetică?
V.B.: - Cred că da. Influenţa cea mai detectabilă ar fi cea a lui Croce.

C.R.: - Cine ar avea de câştigat dintr-o dizolvare a identităţii şi specificului literaturii SF, dintr-o „asimilare", dintr-o „deznaţionalizare" estetică a acestui „gen"? Nu asta ar însemna, până la urmă, o literatură care doar „foloseşte modalităţi şi motive SF"? Este această perspectivă preferabilă marginalizării şi „ghetoizării" de până acum? Chiar să nu mai existe nici o altă cale între izolaţionism şi deznaţionalizare?
V.B.: - Am crezut că găsesc răspunsul la această dilemă studiind situarea sectelor religioase faţă de bisericile din care s-au rupt. Asemănarea sefiştilor cu sectanţii este uimitoare, dacă efectuăm cuvenitele translaţii. Aşa stând lucrurile, încercările de a teoretiza o dogmă sunt de la bun început sortite eşecului. Dogma SF, despre care am scris până la plictiseală în revista Anticipaţia, nu poate fi teoretizată, ci doar asumată. „Credincioşii SF" n-au nevoie de teoretizări despre obiectul cultului lor, iar teoreticienii SF, dacă devin obiectivi şi „ecumenici", nu mai au acces la dogmă. Chestiunea mi se pare foarte simplă şi nesfârşita ei discutare ţine de o damnare, de o ironie a destinului. SF-ul nu este marginalizat decât de susţinătorii dogmei. „Ghetoizarea" - acest concept repetat la nesfârşit - este în mod evident autoimpusă şi nicidecum dictată de nu ştiu ce instanţă academică. Sefiştii ar trebui probabil să se instaleze în ambiguitate sau, mai confortabil, să renunţe pentru totdeauna la ambiţiile literare tradiţionale. Nu altceva fac sectanţii religioşi, construindu-şi un univers social şi spiritual complet. În ceea ce mă priveşte, am trăit din plin respectiva ambiguitate. Cărţile non-SF mi-au fost privite cu neîncredere, fiindcă eram considerat sefist, cele SF au stârnit circumspecţie, pentru că eram un autor de mainstream.

C.R.: - Ce părere aveţi despre volumele apărute recent şi semnate de un adevărat „nou val", format inclusiv din foştii dv. adversari de polemică de la Jurnalul SF?
V.B.: - Sefiştii nu-mi trimit cărţile lor, din principiu. Dintre noile apariţii cunosc doar romanul lui Liviu Radu Trip-Tic, pe care l-am postfaţat în mod elogios.

C.R.: - Care dintre tinerii apăruţi după 1990 v-au atras atenţia mai cu osebire?
V.B.: - Ona Frantz (precocitate literară promiţătoare de succes real), Radu Pavel Gheo (cerebralizare a actului literar), Michael Hăulică (forţă epică excepţională), Florin Pîtea (scriitură elegantă, idei surprinzătoare), Dănuţ Ivănescu (talent literar izbitor).

C.R.: - V-aţi pronunţat şi asupra unor traduceri. Cine ar trebui să susţină o „cronică a traducerilor" de science-fiction, înhămându-se la o corvoadă păgubitoare şi aducătoare de duşmani? Personal, v-aţi făcut duşmani prin textele critice pe marginea unor traduceri proaste?
V.B.: - Ar trebui să semneze cronici ale traducerilor persoane care „simt" limba literară română şi în acelaşi timp cunosc foarte bine limbile de plecare. Întrebarea este unde ar putea să-şi publice textele. Despre traducerile non-SF nu prea se publică texte critice, pornindu-se de la premisa că redactorii de editură şi traducătorii sunt profesionişti serioşi. Abundenţa textelor SF traduse a impus însă introducerea în câmpul editorial a unor amatori. Nu ştiu dacă mi-am făcut duşmani. În mod normal, respectivii traducători începători ar fi fost cazul să-mi mulţumească pentru ajutorul acordat în mod gratuit. În orice caz, am constatat că nivelul traducerilor recente este mai ridicat. Îmi place să cred că am avut o oarecare contribuţie în acest proces de profesionalizare a traducătorilor români de science-fiction.

C.R.: - Cum vă explicaţi acum, privind înapoi la drumul parcurs, atracţia dv. timpurie pentru science-fiction?
V.B.: - Cred că am fost şi sunt unul „pentru contra". Astfel s-ar explica preferinţa pentru o contracultură precum cea SF. Pe de altă parte, cultura m-a fascinat şi n-am avut avantajul ignoranţei, vădit la unii sefişti (de altfel cu totul stimabili). Sefistul adevărat trebuie să nu prea citească altceva decât SF, dacă nu cumva doreşte să trăiască un fel de sfâşiere interioară nu tocmai confortabilă. Îmi amintesc o întâmplare semnificativă. Am cunoscut în tren un tânăr student în teologie. Urma cursurile unui institut patronat de o sectă oarecare. El a făcut o afirmaţie uimitoare. Mi-a spus că nu citeşte, în mod riguros, decât textele recomandate expres de profesorii lui. Făcând această mărturisire, devenise uşor melancolic. Dar cine te împiedică să citeşti? Lucrările nerecomandate ne sunt interzise, iar eu nu trişez. Situaţia sefistului este întrucâtva analoagă. Nimeni nu-i controlează lecturile, dar se constată că limitarea la aria specifică este profitabilă din toate punctele de vedere. Drept urmare, sefistul autentic citeşte doar SF şi lucrări non-SF ce pot fi folosite în „scopuri SF". De altfel, domeniul SF este atât de întins, încât o existenţă de om nu prea permite frecventarea şi altor arii culturale. Asta, desigur, dacă persoana respectivă doreşte să devină un cunoscător adevărat.

C.R.: - Mai frecventaţi „convenţii" SF, tot felul de „coane" (Romcon, Plocon etc.)? Dar pe vremea când acestea se numeau „consfătuiri", şi încă „naţionale", pe-atunci aveaţi obiceiul să le frecventaţi? Ajutau acestea şi ajută cele de azi la ceva?
V.B.: - Azi nu mai sunt invitat. Se pare că textele critice din Anticipaţia m-au tranformat, pentru mulţi, într-un trouble-maker sau trouble-féte. Sefiştii nu prea se dau în vânt după spiritele „eretice", aducătoare de dubii. Ei îi preferă pe convertiţii disciplinaţi. Poate că nici nu se înşală. SF-ul nu este o „afacere" pentru sceptici.

C.R.: - E adevărat că jucaţi (sau aţi jucat) şah ca profesionist? Există vreo legătură, vreo „afinitate electivă" între şah şi science-fiction?
V.B.: - Sunt încă un şahist cu ELO (adică unul aflat în evidenţa Federaţiei Internaţionale). Mă mândresc cu asta mai mult decât cu textele mele SF sau de altă natură. Se pare că există, într-adevăr, o legătură între cele două preocupări. La Uniunea Scriitorilor din Bucureşti există ceva asemănător unui club de şah. Poate că nu întâmplător acolo pot fi întâlniţi Ion Hobana şi Mihail Grămescu. Câtă vreme am locuit la Bucureşti, am fost nelipsit. Explicaţia? Se pare că şahul oferă o lume fictivă, în care insul se poate instala, cu satisfacţii analoage celor oferite de lectura SF.

C.R.: - În romanul Animalul de beton, apărut „cu ocazia Eclipsei" la Editura Dacia din Cluj, imaginaţi un mare (şi original) cataclism care rade de pe faţa pământului întregul Bucureşti. În acest context, cum pot fi gustate estetic dezastrul, cataclismul, catastrofa, apocalipsa, „sfârşitul lumii"?
V.B.: - Acest roman a fost gândit ca un exerciţiu bazat pe scrierile lui Stephen King. Am impresia că a ieşit destul de bine. În orice caz, nu dă impresia de proză căznită. Acesta este marele avantaj de a scrie despre medii sociale cunoscute. Multe texte SF sunt izbitor artificiale, tocmai pentru că pun în evidenţă lumi în întregime construite mental. Cât priveşte estetica dezastrului, puteţi să o aflaţi prin minime extrapolări ale teoriei dv. despre sublim în science-fiction. Un cutremur, de exemplu, este oribil, dar în acelaşi timp atrage prin simplul fapt că este inexorabil. Ceva în acest gen se poate spune şi despre multe texte SF unde intervin forţe de neoprit.

C.R.: - Cum credeţi că se explică tradiţia cam săracă a literaturii române în această direcţie a „imaginaţiei dezastrului"? Şi apoi, de ce românii nu prea gustă plăsmuiri de acest fel, „apocaliptice"? Obtuzitate, timorare, interdicţie ideologică, inhibiţie estetică?
V.B.: - Tradiţia săracă s-ar explica prin istoria românilor Noi am cam avut parte de seisme politice, mai mult decât de altă natură. Doar în aceşti ani începem să ne deprindem cu alte dezastre, cum ar fi moartea prin inaniţie a unor pensionari. Este de presupus că gustul pentru horror va atinge cote mai înalte. Atrocităţile lumii româneşti de azi, aflate în vizibilă expansiune, vor crea tot mai multe disponibilităţi pentru literatura dezastrelor.

C.R.: - Pseudonimul Roberto R. Grant v-a adus profitul scontat?
V.B.: - Nici vorbă. Zeul... nici măcar n-a fost difuzat, necum promovat, iar Animalul... a apărut într-un tiraj nesemnificativ, fără ca vreun contract să fi fost semnat. Pentru al doilea nu numai că n-am încasat nici-un ban, dar n-am primit nici măcar vreo scrisoare de mulţumire. Am fost astfel victima unei mentalităţi. Se apreciează că autorii români alcătuiesc o masă de inşi necăjiţi şi vanitoşi, care juisează de fericire atunci când îşi văd numele pe o copertă. Nu s-a considerat, ca în alte ţări, că autorul este un artizan care oferă o marfă. Oricum, cele două edituri, Sedona şi Dacia, rămân nişte entităţi simpatice din punctul meu de vedere.

C.R.: - La ce lucraţi acum?
V.B.: - Am de gând, dacă Destinul permite, să scriu un fel de saga românescă. Deocamdată „compun" volumul al doilea din Zeul apatiei, încercând să realizez o „simfonie" a agresivităţii. Mă întreb unde o să-l editez. Poate la Tribuna, în foileton...

C.R.: - Sunteţi oricând binevenit. Chiar dacă nu fac parte din redacţie, pot să vă asigur că la Tribuna veţi găsi oricând uşa deschisă. Şi bineînţeles, înainte de a încheia vă mulţumesc pentru răspunsurile date întrebărilor mele...


extras din revista Tribuna nr. 29 - 31 (1 - 31 august 1999),
cu acordul interlocutorilor





Romanul are titlul „Visul lui Stephen King" şi are, potrivit spuselor autorului său, următorul conţinut:
În anul 2058, Rominia (fostă România) este patria ţiganilor de pretutindeni. O entitate extraterestră, aflată în căutarea unor aspecte inedite, imaginează un conflict planetar, pornit din această ţară.
Un ţigan obişnuit (poreclit Batman) capătă calitatea de a ucide doar cu forţa gândului. Calităţile lui sunt transmisibile. În mod spontan, malefica abilitate este dobândită şi de alţi oameni din Rominia. Aceştia, la rândul lor, o transmit altora. Este un virus psihic.
Relativ repede, boala se răspândeşte pe întreaga planetă. Mor milioane de oameni. Toate mijloacele convenţionale de contracarare sunt ineficiente.
Anihilarea batmanilor este întreprinsă - cu succes, în cele din urmă - de o echipă formată din şapte oameni, care include trei străini având calităţi paranormale, o ţigancă, doi români şi o româno-americană. Cei şapte nasc o formă-gând, capabilă să-i învingă pe batmani.
Se dovedeşte, în cele din urmă, că evenimentele s-au petrecut în lumea virtuală, martorul şi comentatorul lor fiind un american trăitor în anul 2058, numit Stephen King.

Editorul





LUMI VIRTUALE (Michael Hăulică)

Cătălin Ionescu


Sefe românesc pe web? Nimic mai simplu! Conduce detaşat în top Michael Hăulică şi „Lumi virtuale". Şi Pro-Scris e cu ochii cât cepele la „concurenţă".





PRO-PUNERI





CAPITOLUL TREIZECI ŞI OPT
AL DOILEA OU FILOZOFAL

Ovidiu Bufnilă


Cu ce ne confruntăm în spaţiul ficţional?
Iată o întrebare tulburătoare pe care trebuie să şi-o pună orice magician care se respectă.
Mi-am pus-o întotdeauna. Este magicianul un erou? Este al imaginarului sau al realului?!
Alergând pe această graniţă fragilă nu pot să nu observ că limita este anunţată de vecinătăţi. Jocul ficţiunii şi al realului creează un turbion de nebănuit. Un spaţiu virtual în care cei neexperimentaţi se pot rătăci cu uşurinţă. Atâta vreme cât aparenţa de soliditate a materiei e dată de viteza ameţitoare a particulei, atunci lucrurile îşi pierd consistenţa şi importanţa ca lucruri într-un sistem de referinţă. Magia poate fi sau nu poate fi. Poate că nu acesta este aspectul cel mai important pe care trebuie să-l iau în consideraţie.
Nu cantitatea ci calitatea, afirm eu angajându-mă pe un drum bătut de atâta vreme, e dezlegarea, superbia şi mizeria textului de sfârşit de secol.
Cum îmi construiesc eroul într-o lume care dărâmă soclurile cu o viteză nebună? Sigur că fiecare-şi poate construi un erou. O hrană zilnică. Fiecare dintre noi e racordat la un model, la o ficţiune exemplară. Mai mult sau mai puţin. Dar acceptând fragila graniţă dintre real şi imaginar, cine este eroul?
Să fiu ca cine? Pe cine să urmez? Să-l imit, pe care? Cu cine să mă confund?
Trăim periculos într-o lume de imagini. Imaginile ne sorb, ne multiplică. Ar putea fi oglinzi mişcătoare.
Predispusă la acte ficţionale, fiinţa umană pare să-şi piardă sensul într-o lume aparent sufocată de eroi. A te raporta devine primul pas către manipulare. Aşa devii vulnerabil.
Chemaţi să construiască imagini, magicienii se arată a fi neguvernabili. Magicianul se sustrage. Poate trăi simplu, fără fast, fără prea plina aroganţă pe care ţi-ar da-o bogăţia spirituală. Magicianul nu exaltă diferenţa.
Să construim rapid. Strigătul de luptă al scriitorului, surâsul magicianului. Scriitorii îşi construiesc eroii cu minuţie. Unii mai inspirat, alţii aşteptând gloria care va să vină. Unii numărându-şi cărţile, alţii rescriindu-şi cartea de debut convinşi că Cititorul Model va sesiza diferenţa.
Dar Universul e Erou sau Text. Aici doar magicianul în lucrarea lui poate să aducă puţină lumină.
Ca Erou, Universul are a secreta acţiunea. Dar presiunea veşniciei şi discontinuitatea Timpului, în mari sisteme, anulează acţiunea aşa cum o înţelegem noi ca acţiune.
Ca Text, iarăşi, Universul ar putea fi interpretat corespunzător printr-un act de magie. În mod fals matematica oferă soluţii ecuaţiilor enigmatice. De ce nu ar fi fiinţele nemuritoare? Dacă ar fi, atunci ar putea umple Universul cu uşurinţă. Mai mult, de ce sunt atât de diverse?! Oare aceasta anunţă interferenţa universală? Azi leu, mâine migdală?
Există oare o graniţă între ficţiune şi real sau e doar o interferenţă? E posibil ca magicianul, pornit odiseic în căutarea realului, să descopere că de fapt totul e doar o superbă ficţiune exemplară. În asta aş vedea superbia şi mizeria filozofării. Dar dacă vremea Noilor Filozofi sau a Eroului trebuie să răspundă actele şi nu vocile.
Discontinuitatea ar putea explicita diversitatea. Iar diversitatea ar putea da semn despre o oarecare teamă. Ar fi o dovadă a existenţei Eroului. Din teamă şi nu din curaj face ce face Eroul. El are a se teme de stricarea lumii şi tocmai de aceea face ce face şi care-l defineşte ca erou.
Diversitatea pune în cauză existenţa magicianului. Iar magicianul nu are decât a accepta sau nu explozia formelor nu ca pe un capriciu ci ca pe o indicaţie din planul ascuns al lumii.


CAPITOLUL TREIZECI ŞI OPT
AL DOILEA OU FILOZOFAL

Eu, magicianul, nu e totuna cu:
- Eu, ca magician.
Dar trăim într-o lume de texte. Fie o proporţie simplă sau un raport confidenţial sau un roman, textele se grupează şi se regrupează insinuându-se în viaţa noastră pe negândite, agresându-ne, chemându-ne într-o zonă a perversităţii.
Magicianul cunoaşte principiul care sună cam aşa:
- Manipulatorul care este manipulat.
În mod clar, citirea textelor poate sta sub directiva acestui principiu. Ea premerge intrepretării şi reflectării. Pare aici o abilă predispoziţie darwinistă conform căreia ne construim şi ne reconstruim aleatoriu şi imperfect pe o înşelătoare axă continuă a Timpului. În marginea lucrurilor se află însă numeroase erori de interpretare care bulversează atitudinea contemplativă şi meditativă dinamitând încercarea către Absolut.
Aparent plasaţi pe un vector al continuităţii căutăm cu disperare un posibil sistem de referinţă, o raportare liniştitoare.
Sistemul poate sublima într-o casă, într-o afacere, o clipă de iubire, un scaun, un jilţ, un tron.
De aici dorinţa irepresibilă de a construi prefecţiunea, de a stabili şi restabili ordinea lumii, de a accepta în mod straniu dictatura textului.
A ieşi din Text e semn de nebunie şi de libertate. Dar poate fi şi semn al confuziei.
Ca magician mă întreb dacă Textul poate fi liber, dacă e liber cumva. Descopăr cu un soi de bucurie ticăloasă că textele nu sunt nici pe departe libere ci doar libertine. Înţeleg prin aceasta că ele sunt produse şi puse în circulaţie. Nu s-a descoperit încă un roman sau o notă informativă care să se fi scris singure. Gândindu-mă însă la totalitatea şi diversitatea textelor din Univers încep să am unele îndoieli.
A citi un text, e una. A citi Textul, e cu totul altceva, presupune o atitudine insurgentă. A citi un text e de multe ori echivalent cu căutarea unui companion docil şi confortabil. Războaiele noastre cu textele sunt de cele mai multe ori mici ieşiri la iarbă verde, oarecări flecăreri.
Este semnul vădit nu al ignoranţei ci al unui armistiţiu vinovat. Nu şi în cazul Magicianului.
Magicianul se confundă cu hazardul. El are manifestări entropice şi din acest punct de vedere este neguvernabil. El deconstruieşte sistemele de referinţă precare. Este acolo unde nu este. El vrăjeşte. Acoperă cu văl şi zideşte acolo unde nu poate fi nimic de zidit. Magicianul nu este însă numit, de regulă, şi nici nu cade în greşeala de a se numi. El nu este un iniţist, el iniţiază. Iniţierea în Text, sub acest aspect, nu are de-a face cu serviciul mărunt de lectură.
Iniţierea nu este o mână întinsă prieteneşte sau poftirea la ospăţul bestial de texte.
Ea este însăşi citirea, însuşi textul în întregul său, fără a exersa dihotomia gol - plin.
Eu, magicianul, aş putea indica aici erosul. Pătrunderea în text, orgasmul magic.
Pare o fundătură însă. Interpretarea textelor din această măruntă perspectivă oferă vocilor dictatoriale care înfig steguleţe în noile teritorii un deliciu nemaiîntâlnit.
Fie literaţi, fie filozofi, fie oameni politici, dictatorii textelor, deşi instituie monopol asupra lor, sunt produsele acestora. Sunt devoraţi de furtunoasa mare a textelor. Tocmai aici are Magicianul un cuvânt de spus.
Schimbarea textelor are, în mod fals, o legătură, impusă violent, cu furia maselor hotărâte în schimbarea violentă.
După ce-ai rupt hainele cele vechi, te trezeşti împresurat de texte şi anunţi, cu pioşenie sau revoltă, revoluţia continuă.
Dar nimic mai neadevărat!
Discontinuitatea, hazardul, entropia şi alte câteva te înşeală, prin aparenţă, pe tine, spiritul insurgent. Citirea textelor, ce-i drept, reclamă anumite reguli de joc. Acceptarea lor nu înseamnă altceva decât alterarea unor grade de libertate.
A vorbi despre libertate, pare a fi un act suprem.


- extras din volumul „Cruciada lui Moreaugarin",
în pregătire la Editura Pygmalion





ANDALUSIA BLUES

Don Simon


Miroase tare a iasomie. Asa miroase Andalusia.
Se spune că Dumnezeu, la începutul Lucrării Sale, sătul de îngemănarea albastrului cu albastru, a făcut promontoriul Andalusia şi mirosul de iasomie, apoi toate celelalte, aşa cum stă scris.
Din goana unui Suzuki se văd mai bine colinele statului inchizitorial. Nu există colină în Andalusia pe care să nu fi ars o cruce. Este un ciudat amestec de frumos şi grotesc, de rai şi purgatoriu, o împletitură a ceea ce a conceput Dumnezeu şi ceea ce şi-a imaginat omul crezând în aproape-dumnezeirea sa.


1. SANTA ANA

Nu se poate să nu remarci Santa Ana, deşi nu pare cine ştie ce mare scofală de localitate. Este mai degrabă un sat prăpădit, fără importanţă, la fel de insignificant ca şi cei câţiva oameni care se mai încumetă să mai stea în clădirile mâncate de cancerul războiului civil Aici iasomia este mai viguroasă şi miroase mai tare. Are rădăcinile bine ancorate în pământul revigorat de carnea comisarilor inchizitoriali şi a poliţiilor regale. Aici, la Santa Ana, dacă pui urechea pe pământul negru încă mai poţi auzi urlete şi arme descărcându-se. Câţiva ani buni după încetarea războiului, atât credincioşii din Espagna cât şi cei din Andalusia au venit să-şi facă penitenţele. Au aprins lumânări şi s-au rugat, s-au uitat chiorâş unii la alţii, apoi s-au rugat din nou, însă asta nu a înviat pe nimeni şi graniţa a rămas graniţă. Dumnezeu a ascultat sau nu bolborseala lor patetică, problema Lui. După o vreme interesul pentru localitate a scăzut, ca mai apoi să piară definitiv. Santa Ana a rămas să miroasă singură iasomia de pe dealurile Guadalquivirului, să pompeze puternic vin de pe coastele colinelor, în cea mai nebunească şi mai netrebnică terapie împotriva propriilor slăbiciuni. A rămas cu mâna ei de bărbaţi abrutizaţi, cu femeile umblând desculţe, despletite şi şleampete, în cel mai dezolant tablou impresionist. A rămas să zacă, să simtă NIMICUL înecând-o.
Câţiva ani a dispărut de pe hartă ca şi când n-ar fi existat. Până în ziua când...


2.MANIFESTUL LUI DON QUIJOTE CĂTRE NOUA INCHIZIŢIE

Înalte şi PreaLuminate Figuri,

Aş vrea să vă spun următoarele:
De când s-a federalizat Espagna şi de când Andalusia a trecut ca o dobitoacă mare şi păroasă de partea voastră (oare prin voinţa ei?), nimica bun nu s-a întâmplat. Aflaţi dară. de la un simplu amărăştean, că ce faceţi voi nu este lucrare, cu atât mai puţin o lucrare pe placul Domnului. Dacă acuma aţi fi în faţa Lui v-ar scuipa între ochi. Nu se face dragoste de Dumnezeu cu anasâna.
Vă cer scuze că mă exprim atât de dezlânat şi de îndrăzneţ, însă rădăcina mea ca om se află adânc înfiptă în patrie şi mă îneacă furia de prostia dumneavoastră. Este drept că sunt un ţăran ceva mai instruit, însă în panoplia realizărilor mele stă o bătaie dată unora dintre soldaţii administraţiei instituită de voi, fapt ce mi-a adus pe loc titlul de Mare Compeador al Răzbunării. Păi n-am putut sta deoparte să văd cum o crucifică pe dona Ignes, care a zis că Inchiziţia seamănă cu un Munte al lui Venus hămesit. După câte ştiu eu, Constituţia încă mai e valabilă şi-n ea stă scris că omul se poate exprima liber. Ce sunteţi voi să omorăţi conştiinţa individuală? Nazişti? Comunişti? Imperialişti? Evrei? Congelatoare? Becuri de 500W? Că dacă ucideţi individualitatea, atunci suprimaţi şi conştiinţa colectivă. Toate precedentele din istorie sunt exemple proaste din care voi n-aţi învăţat nimica, însă vorba unui bun prieten al meu: „o să-i împuşte cineva şi pe ăştia“. Să nu uitaţi asta.
Mâine, poimâine intră chinezii în Europa. Să văd atunci ce faceţi.

Chipuri de semizei bolnavi,

- omul se face din dragoste şi din Dumnezeu;
- omul trăieşte puţin, se instruieşte şi mai puţin şi plăteşte o grămadă de taxe;
- dacă are noroc, face dragoste devreme;
- omul se bizuie pe noroc;
- dacă n-are noroc cu dragostea (vedeţi mai sus), descoperă narcisismul (se masturbează, adică);
- după ce trece epoca şi destrăbălarea hormonală, se maturizează în credinţă;
- omul vorbeşte cu Dumnezeu în apusul vieţii lui,
aşa că, prăpădiţilor, la ce-l mai amărâţi şi voi?

PreaFericite Feţe de Cur,

- să nu vă apropiaţi de Dulcineea mea şi nici de satul Toboso, că ştiu că aveţi mâna lungă, iar mie nu-mi face nici o plăcere să mă întorc printre voi;
- ştiu că voi fi declarat persona non grata, însă am să vă fac zile fripte, pentru că am o aşa putere, încât numai dacă dau o băşină simt că o să vă rup la toţi picioarele;
- sper să vă pişaţi pe voi în toate nopţile în care o să vin să vă bântui.
Punct.

Şi acum tu, Şef al proştilor

SUBTITLU: Torquemada, sau cum te-o chema acuma,

- am auzit că atunci când erai militar te-ai lovit la cap pe undeva prin Kosovo; păi ce mă-ta-n cur căutai acolo dacă patria îţi era la-ndemână să-i fi recunoscător că te-a fătat?
- ne-am întâlnit într-o viaţă anterioară;
- tu faci apologia prostiei, iar eu pe cea a „nebuniei“ cu care te-am înfrânt (şi te voi mai înfrânge);
- umblă vorba că-ţi laşi căcănarii să facă dragoste între ei, sau poate şi tu eşti robul liberalismului sexual?
- ce eşti tu, vită a Andalusiei?, cuvântul lui Dumnezeu sau ce?
Punct şi iar punct. Virgulă,

Mă semnez,
don Quijote
Compeador Răzbunător

P.S. Scuzaţi-mă că am scris cu două culori.


extras din volumul „Împotriva Satanei“





PREGĂTIRI DIVERSE LA OMNIBOOKS

Horia Nicola Ursu


Stimate cititor,
Cunoscînd pasiunea pe care o nutriţi pentru literaturile imaginarului, OMNIBOOKS CLUB vă oferă posibilitatea accesului la cărţi importante apărute recent pe piaţa din România, dar care sînt mai greu de găsit datorită dificultăţilor de distribuire cu care se confruntă editurile. Toate aceste titluri pot fi comandate în sistemul „colet cu ramburs" (taxele poştale fiind suportate de către noi) printr-un simplu apel telefonic la numerele de mai jos, sau trimiţînd o scrisoare ori un mesaj e-mail pe adresa:
OMNIBOOKS CLUB
Str. General Victor Popescu Nr.7, 3900 SATU MARE
Tel. 061-715852, 092-891542
e-mail: omnibooks@satu-mare.ro
Abonîndu-vă la apariţiile revistei FICŢIUNI, veţi primi gratuit o carte-surpriză. De asemenea, veţi fi anunţat din timp în legătură cu apariţiile editoriale din domeniul literaturilor imaginarului şi veţi avea acces la ofertele noastre speciale. Vă aşteptăm!
Cu mulţumiri şi urări de bine,
Horia Nicola Ursu


EDITURA OMNIBOOKS / seria MILLENNIUM

LADISLAU DARADICI - ÎNTÎLNIRE CU CEI CARE AM FOST
128 pagini, 30000 lei
Un fantastic subtil, atent dozat, o sensibilitate literară ieşită din comun, un suflu epic extraordinar, acestea sînt coordonatele culegerii de povestiri semnate de Ladislau Daradici, un autor care „chiar de-ar rescrie cartea de telefon, tot ar reuşi să ne încînte" (Michael Haulică). „Luciditatea lui Ladislau Daradici este remarcabilă" (Voicu Bugariu)

FICŢIUNI / literatură şi arte
Singura revistă dedicată în întregime literaturilor imaginarului: science-fiction, fantasy şi horror. Cei mai valoroşi autori români şi străini. Traduceri şi texte originale. Pagini de proză, eseuri, interviuri, articole de istorie literară, recenzii ale cărţilor SF şi F apărute în România. O lectură indispensabilă pentru orice pasionat al jocurilor dezlănţuite ale imaginaţiei.

Au apărut:

FICŢIUNI 2
200 pagini, 25000 lei
În sumar: texte de Roland C. Wagner, Val Antim, Radu Pavel Gheo, Ionuţ Bănuţă, Ana-Maria Negrilă, Liviu Radu, Andrei Valachi, Cotizo Draia, Cătălin Ionescu, Dodo Niţă, etc.

FICŢIUNI 3
200 pagini, 25000 lei
În sumar: texte de William Gibson, Gerard Klein, Richard Matheson, Roberto R. Grant, Radu Aldulescu, Florin Pîtea, Ona Frantz, Pierre Christin, Jean-Claude Mézieres, etc.

FICŢIUNI / EDIŢIE SPECIALĂ
KULT - VREMEA DEMONILOR
230 pagini, 40000 lei
Grupul KULT, alcătuit din Jean-Lorin Sterian, Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, Bogdan-Tudor Bucheru, Costi Gurgu şi Horia Nicola Ursu, vă dă întîlnire cu literatura dark fantasy, într-o antologie prezentată de Dan-Silviu Boerescu. „Demonii vremurilor noastre sînt mai adevăraţi decît orice ficţiune. Şi totuşi, numai o ficţiune de calitate îi poate denunţa. Cartea aceasta este mai mult decît exemplară, azi ea este utilă" (Horia Gârbea) „Cea mai bună antologie originală apărută după 1990" (Mihai Dan Pavelescu)

În curs de apariţie:
FICŢIUNI 4
160 pagini, 22500 lei
Dosar special: Mike Resnick. În sumar: texte semnate de Bruce Sterling, James E. Gunn, Ovidiu Bufnilă, Mihail Gălăţanu, Voicu Bugariu, Liviu Radu, Ladislau Daradici, Ona Frantz, Alexandru Mocanu, etc.

FICŢIUNI / EDIŢIE SPECIALĂ
HUGO '99
210 pagini, 35000 lei
Premiile Hugo sînt cea mai importantă distincţie acordată scrierilor SF şi fantasy. Acest număr antologic al revistei reuneşte prozele premiate la Worldcon '99, precum şi interviuri în exclusivitate cu autorii lor: Greg Egan, Bruce Sterling, Michael Swanwick. În completare, o istorie documentată a premiilor Hugo.

FICŢIUNI 5
160 pagini, 22500 lei
Dosar special: Premiile Nebula 2000. Texte de: James Patrick Kelly, Leslie What, Michael Swanwick, Bruce Sterling, Ovidiu Bufnilă, Cornel Robu, Andrei Valachi, Radu Pavel Gheo, etc.

FICŢIUNI / EDIŢIE SPECIALĂ
VIZIUNI HEXAGONALE
300 pagini, 45000 lei
O istorie a imaginarului francez, ilustrată cu proze semnate de Jean Pierre Andrevon, Jean Jacques Girardot, Stefan Wul, Laurent Genefort, André-François Ruaud, Roland C. Wagner, Joëlle Wintrebert, Jean-Pierre Moumon, Francis Valéry, Michel Jeury, Philippe Curval, etc.

EDITURA DACIA / colecţia IMAGO

JOËLLE WINTREBERT - HETEROS ŞI THANATOS
208 pagini, 32000 lei
Erotism, fantezie debordantă, fiori de groază: 10 povestiri exemplare scrise de cea mai apreciată autoare din SF-ul francez contemporan. „Joëlle Wintrebert evoluează mereu la graniţa dintre science-fiction şi marea literatură" (Michel Jeury).

ONA FRANTZ - SFÂŞIEREA
392 pagini, 46000 lei
De la Geneză la Apocalipsă, o Carte a Revelaţiilor rescrisă în cheie science-fantasy. O carte răsplătită pe merit cu Premiul Memorial Vladimir Colin pentru cel mai bun volum de debut publicat în România în 1999. „O carte de calibrul celebrei Dune a lui Frank Herbert" (Florin Pîtea). „O apariţie unică în SF-ul românesc" (Radu Pavel Gheo).

LIVIU RADU - TRIP-TIC
208 pagini, 36000 lei
Iad, Purgatoriu, Paradis: cu dezinvoltura sa caracteristică, Liviu Radu imaginează o metaforă SF a Lumii de Apoi. "Aventură, speculaţie metafizică de înalt nivel, joc lingvistic şi textualist - iată formula irepetabilă a unui SF de bună calitate" (Voicu Bugariu).

ROBERTO R. GRANT - ANIMALUL DE BETON
230 pagini, 36000 lei
Un joc ucronic suprapus peste o idee horror: distrugerea Bucureştilor e un exerciţiu la care Roberto R. Grant subscrie cu o luciditate cvasi-perversă, imaginînd o realitate alternativă în care fiecare dintre noi ar putea fi un personaj.





PRO-POZIŢII





LITERATURA SF ÎNTRE ARTA POPULARĂ ŞI ARTA ELITISTĂ

Liviu Radu


Să începem prin a defini conceptul de artă populară, concept folosit parţial de critica literară franceză în raport cu literatura poliţistă. Criticii francezi consideră literatura detectivă ca o descendentă a unei literaturi caracterizată cel mai bine de romanele foileton în care excelaseră Al. Dumas şi Eugen Sue, literatură pe care o denumesc literatură populară. Consider însă că literatura populară face parte dintr-o categorie artistică mai vastă, cu anumite caracteristici specifice. Să menţionăm din start că arta populară, aşa cum o înţelegem noi, nu are legătură nici cu creaţia folclorică, nici cu pop-art.
Deşi include atât creaţii anonime, cât şi cele ale unor artişti cunoscuţi, arta populară se caracterizează, în primul rând, prin dorinţa de a se adresa unor mase mari de oameni, din categorii socio-culturale cât mai diverse, care împărtăşesc însă anumite cunoştinţe comune, ce le permit să înţeleagă cât mai deplin mesajul autorului. În acest sens, Iliada şi lucrările lui Bach au făcut parte din această categorie, pentru că la momentul apariţiei acestor lucrări miturile din care s-a inspirat Homer erau cunoscute de toţi grecii, iar oamenii din vremea lui Bach împărtăşeau spiritul religios al compozitorului.
În opoziţie cu arta populară se află arta destinată elitelor, o artă care se adresa, programatic, unui segment anume al populaţiei, care era sigurul ce putea aprecia intenţiile autorului (prin pregătire culturală, orientare ideologică, etc.). Termenul de elită nu-i folosit aici în sens de segment valoros al populaţiei, ci de grup cu o pregătire specială într-un domeniu. Astfel, cântecele rituale amerindiene de astăzi fac parte din arta elitistă, pentru că sunt pricepute de un grup restrâns de nativi şi de antropologi, chiar dacă aceştia ar putea fi cu greu consideraţi elita Americii.
Relaţia dintre arta populară şi arta elitistă este de transfer reciproc continuu. Creaţiile lui Homer, Cântecul Niebelungilor, muzica religioasă, care - la vremea lor - fuseseră concepute pentru a se adresa tuturor, sunt acum apreciate doar de o elită culturală. La fel, literatura detectivă, care iniţial se adresa unui grup restrâns, cu pregătire ştiinţifică şi culturală, a devenit un bun public, accesibilă tuturor. Un caz asemănător, de transfer dinspre elită spre mase s-a întâmplat cu romanul Frankenstein, al lui Mary Shelley.
De reţinut că arta populară este o artă a grandiosului, care se transformă într-o artă a foiletonului, a serialului. Greu de crezut că între Odiseea şi o telenovelă ar exista vreo asemănare, dar asemănarea există, numai că punctele de vedere s-au schmbat, de-a lungul timpului. Este însă evident că Homer, care-şi recita creaţia, n-ar fi putut s-o termine într-o seară. Încercaţi să vă imaginaţi emoţia spectatorilor, care aşteptau cu nerăbdare seara următoare, în care poetul îşi va continua prezentarea aventurilor eroilor lui, şi veţi înţelege la ce m-am referit. Mai mult, emoţia era, pe undeva, legată mai mult de o anumită stare de spirit, pentru că ascultătorii cunoşteau cu toţii mitologia, ştiau ce va urma. Ca şi în cazul tragediilor antice, conta mai mult interpretarea personală, nu originalitatea subiectului. Dacă vreţi, era vorba de un manierism specific epocii, un postmodernism antic. Acelaşi lucru este valabil pentru multe creaţii anonime (Esopia, Alexandria, O mie şi una de nopţi, Cântecul Niebelungilor, Kalevala, etc.). Deci, prima caracteristică artistică a artei populare este grandoarea ce duce la serial.
În acelaşi timp, această grandoare duce la caractere idealizate. Din dorinţa de a scoate în evidenţă măreţia personajelor, autorii ajung la schematizare, la pierderea nuanţelor, la formalism. Egiptenii pictau personajele doar din profil, teatrul no sau commedia del arte foloseau măşti, teatrul chinez obliga ca eroii pozitivi să fie frumoşi şi graşi, indiferent de subiectul piesei, etc.. Personajele ajung să întruchipeze idei, idealuri, nu oameni.
Evident, personaje extraordinare nu pot exista fără situaţii extraordinare. Eroii trec prin aventuri deosebite, care sfidează incredibilul, fără a fi complet incredibile, se află într-un echilibru instabil la limita dintre posibil şi imposibil.
În lumina celor de mai sus, este evident că arta populară este o artă moralizatoare (ar fi exagerat să zicem artă cu tendinţă), care îşi propune să comunice ceva publicului. Ferindu-se însă de didacticism, arta populară se adresează sentimentului, binele învinge întotdeauna, iar exemplul eroilor este prezentat ca demn de urmat (a se vedea cazul lui Alexandru cel Mare, care a fost educat în spiritul eroic al lui Achile).
Deci grandoare, eroi idealizaţi, spirit moralizator. Adică destul de puţină asemănare cu realitatea. Adăugaţi la toate acestea un rol important acordat supranaturalului (fie făţiş, prin intermediul zeilor sau al lui Dumnezeu, sau ca efect al acţiunii vracilor şi vrăjitoarelor; fie indirect, cu ajutorul şansei sau al unor coincidenţe deosebite) şi vom descoperi că arta populară nu este o artă realistă, ba chiar, în ciuda pretenţiilor sale educativ-moralizatoare, este o artă evazionistă - fără ca prin aceasta să devină nocivă.
Din punct de vedere artistic, arta populară este rareori novatoare, recurgând la tehnici general acceptate şi şabloane, tocmai din cauză că se adresează unor mase largi, cu grade diferite de cultură. Se acceptă un grad mai redus de tehnicitate, pentru a acoperi toată gama de gusturi. Nu se fac însă nici concesii prostului gust sau simplităţii, pentru că grandoarea şi idealismul nu se potrivesc cu spiritul mărginit şi meschinăria artistică.
După ce am definit pe scurt ce înţelegem prin artă populară, să vedem care-i raportul dintre această formă de artă şi science fiction.
Literatura SF a început prin a fi o literatură elitistă. Jules Verne a scris romane dedicate instruirii copiilor. Se adresa, deci, unei categorii restrânse de cititori. Am putea spune că, într-un fel vizionar, a fost un premergător al literaturii specializate. Bineînţeles, literatura sa a depăşit iute nivelul de literatură pentru copii şi a ajuns să fie citită de toţi cei dornici să se instruiască într-un mod plăcut. Evident, textele sale implicau din partea cititorului curiozitate ştiinţifică, un nivel minimal de cunoştinţe şi dorinţă de instruire, inclusiv deschidere spre nou şi acceptarea de speculaţii ştiinţifice, adică şi de fantezii ştiinţifice, nu numai de lucruri certe, demonstrate sau aplicate în practică. Romane precum Robur Cuceritorul, Călătorie de la Pământ la Lună, etc., uimitoare prin spiritul lor de anticipaţie ştiinţifică şi tehnică, nu se adresau oricui, ci, vădit, unei elite intelectuale, adeptă a teoriei progresului ştiinţifico-tehnic. Numai că, încă de la acest autor, primul autor de proză SF ce constituie o literatură specifică, ies la iveală anumite caracteristici ce se vor perpetua în întreaga evoluţie ulterioară a SF-ului.
Caracterul de foileton, de serial, se vădeşte prin dorinţa de a continua soarta unor eroi, de a întreţese acţiuni şi naraţiuni. De exemplu, Insula misterioasă va prelua eroi din Copii căpitanului Grant şi 20000 de mii de leghe sub mări. Într-un fel, Verne şi-a dorit ca opera sa să reprezinte un întreg.
Mai mult, obsedat fiind de măreţia ştiinţei şi a importanţei progresului tehnic, Verne îşi va imagina eroi de-o măreţie tragică. Robur, Nemo şi alţii sunt prea puţin umani, sunt mai degrabă personificări demonstrative de idei abstracte. Personajele verniene sunt clădite numai din lumină sau numai din beznă. Cât despre faptul că opera sa este dedicată unui mesaj, că este moralizatoare, lucrul este prea evident pentru a-l discuta. Să mai amintim că ansamblul operei sale se numeşte Aventuri extraordinare şi că, din punct de vedere al mijloacelor artistice, Jules Verne se mulţumeşte cu puţin.
Astfel, literatura SF se naşte sub semnul bizar al apartenenţei la un gen, deşi se doreşte să aparţină altuia. Iar acest aspect se va menţine în toată evoluţia sa.
H. G. Wells va accentua caracterul elitist al SF-ului, accentuând conţinutul filosofic al operelor sale, punând mai puţin accent pe lucruri demonstrabile şi atrăgând atenţia, prin extrapolări abile, asupra pericolelor ce pândesc omenirea. Numai că, dintre operele sale, cele care s-au bucurat de-un succes deosebit n-au fost Oameni ca zeii şi cele de acelaşi soi, ci Omul invizibil şi Invazia marţienilor, în care metafora era atât de subtilă, încât a fost (şi, culmea, rămâne şi acum) ignorată, în favoarea elementului senzaţional. Astfel, literatura wellsiană va avea caracteristici populare, în ciuda intenţiei autorului.
În schimb, începuturile SF-ului american sunt marcate evident de intenţia promotorilor genului de a produce o artă populară. Publicarea în reviste (iar a textelor mai lungi în foileton), dorinţa de a şoca, de a prezenta cuceririle ştiinţei ca un lucru ieşit din comun, caracterele schematice şi (de ce să n-o recunoaştem) cu evidentă înclinare spre sentimentalism, caractezul evident tezist sunt doar câteva dintre trăsăturile scrierilor din epoca aceea. Literatura SF se dorea a fi literatură de instruire, de modelare a omului (de tip nou, eventual, în varianta sovietică). În acelaşi timp, prin îngustimea tematică şi exces de informaţie ştiinţifică, literatura SF rămânea, vrând, nevrând, o literatură a unui grup restrâns, cu cunoştinţe tehnico-ştiinţifice deasupra mediei.
Aceste caracteristici iniţiale s-au păstrat de-a lungul timpului, ponderea celor două tipuri de literatură variind în decursul timpului, dar niciodată suficient pentru a afilia complet genul uneia dintre tabere. Evident, literatura hard se manifesta tot mai elitist, în timp ce space opera dezvolta îndeosebi caracterul de artă populară.
La mai bine de un secol de la debuturile sale, literatura SF n-a reuşit încă să se lămurească pe deplin ce vrea: să se adreseze oricui sau să se limiteze doar la o elită tehnocrată. Până la urmă, se află undeva, într-o ţară a nimănui, neavând un caracter popular atât de evident încât să aibă o răspândire prea largă, dar nefiind acceptată de comunitatea ştiinţifică, ce-i reproşează caracterul de popularizare (de vulgarizare). Se adresează deci, unui tip aparte de elită, ce face parte din toate grupările social-culturale, dar nu reprezintă un segment important din vreunul. Fanii sunt un grup selectat de întâmplare şi gust personal, care se simt respinşi de toate taberele, pentru unii fiind prea sofisticaţi, iar pentru alţii prea simplişti. În realitate, acţionează şi aici criterii de diferenţiere ciudate, care ţin de snobism, de apartenenţă la anumite grupuri profesionale şi de o anumită deschidere intelectuală. Autorii SF nu fac decât să oglindească o anumită derută intelectuală: cultura umanistă trebuie sau nu să accepte ca pe o egală cultura tehnică? Lumea Veche este rigidă şi decisă în această privinţă: cultură înseamnă ceea ce a însemnat înainte de revoluţia tehnico-industrială. Cei care se simt respinşi de această definiţie, de care Lumea Nouă se sinchiseşte mai puţin (dar nu de loc), se simt împinşi către forme de artă care li se par mai proaspete, mai deschise vremurilor, adică spre o artă populară. În acelaşi timp, preocupările lor nu sunt suficient de generalizate pentru a fi acceptate de mase largi. Rămân deci o elită. O elită însingurată, îmbufnată şi încrâncenată.





BĂRBAŢI PLECAŢI PE FRONT SAU CUM SE SFÂRŞEŞTE ISTORIA DUPĂ LIVIU RADU

Ovidiu Bufnilă


Noi nu putem adăuga, interpretând, că 1919 ar fi un ipotetic 1919 în viziunea lui Liviu Radu chiar dacă el afirmă acest lucru în „Constanţa 1919", text-lume văzând lumina tiparului la Editura ProLogos. Nici nu ne hazardăm în a vorbi despre destructurarea istoriei în maniera lui Liviu Radu chiar dacă vom fi de acord că în întregul ei, contemporaneitatea nu îi mai este suficientă lui Liviu Radu, preţ al singurătăţii sale. Mi-l imaginez stând pe un ponton pe deasupra căruia fâşâie un dirijabil, aşteptând să iasă din ape popoare de lectori străluminaţi de romanul său. Dar lumea se răsuceşte după alte axe. Axa 1919 pare inimitabilă dar e şi descriptivă, bărbaţii fiind plecaţi pe front. În astfel de condiţii de lucru, nu are importanţă dacă Balcanii sunt Balcani sau doar o excrescenţă în Istoria Defunctă. Pentru că în adevăr, Liviu Radu urcă istoria în dric şi-o duce însoţind-o de marşul funebru către groapă. Amestecul babelian de onomastici, de situaţii, de fronturi şi imagini nu par a fi cheia. Liviu Radu e în toate un nou tip de scriitor. Şi cazul lui personal aş vrea eu să-l pun aici în evidenţă. Un om al oceanului, al plasei informaţionale, care se aşează ca un văl spre orbirea/năucirea aproapelui. Aproapele este adresantul. Liviu Radu depăşeşte postmodernismul. E dincolo, în. Intrat în Utopia, trece în grabă către o aparent altă istorie care nu e nici pe departe istorie, naraţiune nefiind. E doar descripţie, film voalat, înşelătorie. Nu sunt personaje şi nici persoane ci doar multiplicări. Liviu Radu riscă enorm împingând în tapiseria sa identităţi aparente. Nu sunt personaje pentru că nu e istorie. Dincolo de fronturi, istorie sfârşită. După realul 1919, deşert. Aceasta pare să fie nebunia! Golul dintre 1919 care s-a întâmplat şi 1919 care nu se va întâmpla niciodată. Afirmând discontinuitatea prin intermediul ficţiunii, Liviu Radu riscă. Neîmbătându-se, nededându-se facilului, efemerului. În golul detectat, o mie de întrebări incomode, o mie de politici. 1919 e strigătul individului oprimat de istorie, e hohotul de râs al Liviului Radului, e perversitatea ieşită la suprafaţă ca un peşte fabulos. Constanţa 1919 este sentimentul acvatic în plenitudinea lui, înfăşurarea năvodului în jurul unei idei fixe, a unui ax. Glisând, căci glisare este întreg romanul, axa 1919 străpunge fantasma, o penetrează, ejaculând spasmodic. Minoritarul Liviu Radu ameninţă informul, incongruentul şi indolentul într-o lume fără nume. Minoritarul Liviu Radu îşi reclamă dreptul de a fi el însuşi o ficţiune dătătoare de sens. În rest, cine vrea, poate repovesti 1919. Eu nu fac decât să mă hazardez şi să spun că Liviu Radu ucide scriitorul crescut la sânul Kominternului, fie el real sau cenaclier, dincolo sau dincoace de Prut.





TRIP-TIC-UL CURVASASINEI

Cătălin Ionescu


Materialul de mai jos l-am găsit în căsuţa mea de e-mail, la scurtă vreme după ce Mike Hăulica anunţa intenţiile subsemnatului privitoare la o pagină web de critică sefe în Lumi Virtuale nr. 4 şi după ce Dan Popescu trimitea o notiţă cu adresele de mail ale mai multor persoane din lumea (strâmtă) sefe românească .
Oficial, acestea sunt justificările semnatarei rândurilor de mai jos, din scrisoarea anexată acestui material. Oricum, doamna (domnişoara?) amatoare de sefe are multă grijă de a se acoperi cu un văl gros de mister (mail-ul provenea de la o căsuţă românească purtând un nume impersonal, care am fost rugat să nu-l divulg) şi nu a răspuns la mesajele mele. Mărturisesc sincer că prezentarea abia creionată, fără nici o adresă de răspuns, m-a indispus. Am citit totuşi textul şi m-a surprins. Din două motive: unu, romanul lui Liviu Radu, precum toate apariţiile sefe recente ale autorilor români au fost difuzate pe „căi oculte", într-un tiraj minuscul, deci autoarea are cumva legături cu sefeul românesc; doi, textul „priveşte" volumul citat printr-o prismă inedită. Am luat aşadar textul şi cu foarte mici retuşuri de tehnoredactare (oare chiar nimeni în România nu foloseşte ghilimele româneşti?!) l-am transformat în HTML-ul de mai jos.
Nu pot decât să sper că prin publicarea lui, Doina Boţea (să acceptăm deocamdată această identitate) va reveni, pe unul din canalele de comunicaţii, încetând să mai fie o voce a misterului, fie el şi (etern) feminin.

Editorul





TRIP-TIC-UL CURVASASINEI

Doina Boţea


Nu am înţeles niciodată de ce părerile critice (nu fac „erezia" să mă consider critic) fac apanajul bărbaţilor. De fapt nu am înţeles niciodată de ce bărbaţii sunt primii îndreptăţiţi la rangul de scriitor. Ca să nu mai amintesc de faptul că, de regulă, femeile sunt cel mult decorative în lucrările semnate de bărbaţi. Nu absolutizez, sunt conştientă că o poziţie forte în „războiul sexelor" nu face, în ultimă instanţă, decât să mă situeze pe o poziţie asemănătoare celor „incriminaţi". La urma urmei, bărbaţii au complexele lor, pe care noi, femeile, trebuie să le tratăm, la modul general, dacă nu cu îngăduinţă, atunci măcar cu indiferenţă.
Nu intenţionez însă să fac aici portretul psihologic al autorului masculin de science fiction. Doar că Trip-Tic, romanul semnat de Liviu Radu, ridică în mod interesant problema personajului femeie. Aparent, curvasasina este o găselniţă „comercială". Grija de netăgăduit a autorului faţă de stil pare deformată grosier de personajul feminin, Mimoza. Poate că imaginea femeii-războinice este inspirată din William Gibson (via, de ce nu, Xena, prinţesa „marditoare") şi „arhetipul" translatat pe coordonatele rromice autohtone. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Liviu Radu pare că se foloseşte de simbolul femeii violente contemporane (mă aşteptam sincer să o facă să mânuiască biciul cu dexteritate) pentru a-şi da obolul de violenţă într-un roman în care, prin concepţie, violenţa pare stridentă. De fapt, majoritatea scenelor de violenţă (nu neapărat, dar şi sexuală) se leagă de personaje feminine, mai mult sau mai puţin creionate. Colac peste pupăză, până şi moartea lui Lai (factor determinant) se datorează tot unei femele războinice, de astă dată o „gheişă-scut".
Ar trebui aşadar să mă simt jignită în sentimentul meu de „tagmă". Că de la femeie se trag toate relele, asta ştie orice bărbat. Dar dincolo de aparenţe, scriitura lui Liviu Radu evită (chiar dacă in extremis) capcanele unui conflict sexual. Mimoza „evadează" în cele din urmă de sub eticheta clişeului (inclusiv cel al numelui!) şi se transformă din „obiect de patrimoniu" (science fiction) în personaj. Chiar dacă, cu puţin înainte de final, i se rezervă rolul ingrat de a face figuraţie într-o ultimă repriză de violenţă, cu certe conotaţii dur sexuale. Este poate singurul reproş pe care i l-aş face lui Liviu Radu. Cred că, per total, curvasasina, în ciuda titulaturii neaoş comerciale, merita ceva mai mult în acest Trip-Tic. Pentru că este, alături de klongul Renny, personajul purtător de umanism. Lai, bărbatul „adevărat", suferă de mania violenţei. Până şi convertirea sa este violentă şi, dintr-un anume punct de vedere, forţată (pentru că nu ducerea pe apa sâmbetei a „universului de rezervă" este elementul definitiv, ci „atingerea" transcendentă a Divinităţii). Pe când elementele „judecăţii" curvasasinei, trecută mai degrabă în fundal, sunt mult mai netede, părând totodată mai dense, în ciuda scheletului abia schiţat.
Trip-tic-ul curvasasinei: târfa, mercenara şi convertita nu concurează cu avatarurile personajului masculin. Să încercăm să privim însă dincolo de aparenţe şi să nu uităm că se acordă Oscar-uri şi pentru roluri secundare. Din acest punct de vedere, curvasasina Mimoza merită cel puţin o nominalizare.
Iar eu aştept cu interes „Constanţa 1919". Nu de alta dar, pentru un bărbat, Liviu Radu este un autor interesant...





LIVIU RADU, CRUCIATUL

Ovidiu Bufnilă


Spre Ierusalim! ne strigă Liviu Radu de pe meterezele editurii ALL, în plin an 2000.Sigur, cruciatul e imbatabil, e plin de sârg vorbind asupra luptei noastre. Sigur că lumea e luată în stăpânire, ne este furată.Şi ar trebui să pornim s-o recucerim deşarte fiind cazinourile, jocurile de bingo, grevele şi multe alte mărunţişuri, politicale, genitale şi altele asemenea.
Liviu Radu are însă a-l recupera pe Liviu Radu. Cruciada asta nu este a noastră, spre Ierusalim fiind de fapt cruciada cruciatului Liviu Radu. El trebuie să se recâştige. Din acest punct de vedere Spre Ierusalim nu este o ficţiune lecturabilă în chip obişnuit. Este o zbatere chinuitoare în care personajele sunt pentru că sunt iar situaţiile se desfăşoară pentru că se desfăşoară. Asupra stilului şi genialităţii nu am a spune decât cuvinte de laudă adică suntem geniali, adică avem geniu, rămâne el să fie luat în seamă. Căci problema geniului care ia act de sine e problema lui Liviu Radu. Şi de ce n-ar fi Liviu Radu genial în scrierea sa?! Pentru că i.ar fi ruşine? Pentru că s-ar înroşi, timid? Pentru că ar fi prea modest? Că n-aş fi eu chiar obiectiv sau îndreptăţit în a judeca astfel lucrurile? Că nu-s o voce importantă pe ecran, la o oră de vârf, să comunic lumii tembelizate încă un adevăr de pe prima pagină a jurnalelor noastre dragi?! E genialitate să-ţi recunoşti spiritul pentru că ăsta e adevărul ficţiunilor îngemănate sub cupola acestui imperativ şi autoritar, Spre Ierusalim! Căci ce-l animă oare pe Liviu Radu, ce-l împinge să scrie într-o lume sucită şi atât de încântătoare, nebună şi tristă şi năvalnică? Genialitatea pe care el o recuperează, o recucereşte, o reclădeşte. O repune în drepturi. Nu academic, nu prin instituţionalizare. Ci prin durere. Prin sfâşiere. Prin sânge. Prin nimic. Căci Liviu Radu ne vorbeşte, plin de perversiune şi de căldură despre nimic. Nimicul conţinător de lumi. Să recucereşti nimicul din care se nasc istorii, cetăţi, ficţiuni, fapte cotidiene, fapte eroice. Rămâne Liviului Radului să se producă în genialitatea lui, să rupă barierele, să fie precum este, să stea la masă cu regii şi cu ambasadorii, să ne facă semne vesele de pe pachevbotul marilor oameni de afaceri semn că-i pornit febril în cruciadă. Acolo e locul lui, în plinătatea succesului. Altfel ce ne-ar anima?!





MATRIX - SAU REALITATEA / ILUZIA SECURITĂŢII

Cătălin Ionescu


În ce măsură Matrix, pelicula ce a stârnit atâtea controverse, ar putea fi o parabolă a realităţilor româneşti?
Un rol al sefeului - şi al altor tipuri de discurs imaginar - este să se refere mai mult sau mai puţin explicit la realitatea imediată. Fără a repudia miza esteticului pur, mărturisesc că sunt adeptul declarat al mesajului. În cazul de faţă, mesajul constă într-o întrebare dilematică: realitatea societăţii umane este modelată şi/sau controlată de serviciile secrete?
Ce este, la urma urmei, Matrix-ul? Spectatorul presupune că ar fi un soi de matrice informaţională, situată într-o realitate virtuală extremă. Sensurile cuvântului englez lărgesc mult posibilităţile analogice. Dicţionarul American Heritage (1994) oferă 11 definiţii (unele ramificate) ale termenului. În context, interesează doar prima: „O situaţie sau o substanţă înconjurătoare în interiorul căreia se naşte şi se dezvoltă sau există altceva." Adică un mediu de dezvoltare/de cultură, o „supă primordială". Această definiţie este sprijinită printr-un citat din Benjamin Nathan Cardozo: „Libertatea de expresie este mediul de dezvoltare [matrix], condiţia indispensabilă pentru aproape toate formele de libertate".
Este deci Matrix-ul mediul unde are loc somnul fiinţelor umane? Este cumva mecanismul care naşte iluzia realităţii cotidiene? Sau puternicul aparat de control al acesteia? Parabola pare transparentă: realitatea este iluzorie, iar acest caracter al ei este întreţinut de un grup ocult, reprezentat la nivel executiv de serviciile secrete. În context românesc, Matrix-ul poate fi considerat simbolul dominării unei naţiuni de către Securitate. Mai precis, de către cinicii şi aroganţii oameni ai acesteia.
Neo, personajul interpretat de Keanu Reeves, reprezintă cel mai crunt coşmar al Securităţii şi anume forţa umană incontrolabilă, capabilă să distrugă principiile dominării, generându-i, din interior, antidotul. Neo, într-o splendidă imagine, renaşte când teama este înlocuită de dragoste. El îşi distruge din interior adversarul, sfârtecându-l într-o lumină orbitoare. Sugestia este că Securitatea nu poate fi eradicată decât din interiorul ei. Astfel s-ar explica şi faptul că pensionarea nu-i atinge pe lucrătorii din serviciile secrete.
În ce măsură un cetăţean avizat este dispus să participe la demolarea unei iluzii pe care el o consideră a fi realitatea vieţii sale? Răspunsul nu este uşor de găsit, iar trădătorul din Matrix nu poate fi condamnat cu uşurinţă. Preferinţa pentru calea minimei rezistenţe ţine de psihologia umană. Câţi dintre semenii noştri preferă libertatea plină de responsabilităţi în favoarea unei vieţi conduse de alţii? Şi, prin această prismă, care ar mai fi dreptul moral al lui Neo de a destrăma iluzia şi a-i lăsa pe ceilalţi, dezgoliţi şi dezorientaţi, în faţa unui viitor liber, dar incert? Care este, la urma urmei, preţul libertăţii?
Matrix oferă un răspuns posibil. Realitatea iluzorie, controlată de oamenii în costume negre, s-ar explica, în primul rând, prin deliciile puterii. Iar în al doilea rând, prin apatia somnolentă a celor conduşi, care permite existenţa serviciilor secrete. În acest sens, mesajul din Matrix este limpede. Chiar dacă a dormi oferă o aparentă siguranţă, iar viitorul oferă doar certitudinea terciului de proteine, nimic nu se compară cu libertatea, singura raţiune de a exista.
Acest motiv de a trăi se regăseşte tot mai puţin în mentalitatea concetăţenilor noştri, s-ar spune. Am devenit oare iremediabil dependenţi de Matrix-ul Securităţii?
Ei, prostii! Dormiţi mai departe, cetăţeni. Filmul ăsta sefe s-a terminat.
Viitorul, oricum, este departe şi noi nu avem nimic de-a face cu el...


Matrix - producţie SUA 1999, 136 minute
Regia:
Andy Wachovski
Larry Wachovski
În distribuţie:
Keanu Reeves - Neo
Laurence Fishburne - Morpheus
Carrie-Anne Moss - Trinity
Hugo Weaving - Agent Smith
Premii:
4 Academy Awards 1999 (Best Film Editing, Best Sound, Best Sound, Effects Editing, Best Visual Effects)
2 British Academy Awards 1999 (Best Sound, Best Visual Effects)





SOCIETATEA EUROPEANĂ DE SCIENCE FICTION ŞI „IMAGINEA" SEFEULUI ROMÂNESC

Cătălin Ionescu


Prestaţia „sefe" a domnului Mironov din data de 15 iunie, de la televiziunea naţională, a ridicat indirect, alături de aspectele politice intrinseci şi mai vechea problemă a „imaginii" sefeului românesc.
Privit prin prismă socială, sefeul are nevoie desigur, alături de prestigiul unor autori de valoare şi de serviciile unor aşa-zişi „animatori". Care, la rândul lor, la interfaţa cu organisme internaţionale, să promoveze un „lobby". Procedeul în sine nu este condamnabil: dacă nu cunoaştem numele nici unui autor lituanian, de pildă, asta nu înseamnă defel că sefeul lituanian nu există. Acesta este şi scopul fiinţării unor organisme internaţionale, mai mult sau mai puţin formale: facilitatea contactelor culturale între ţări cu potenţiale inegale. Un astfel de organism este şi Societatea europeană de science fiction, al cărui vicepreşedinte este din 1995 domnul Alexandru Mironov, aşa după cum precizează Dicţionarul SF, la pagina 154. Mai mult, Mironov este National Officer pentru România. Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de clare...
Societatea europeană de science fiction (ESFS) îşi are sediul în Italia, şi a fost fondată în 1972, la prima conveţie europeană de sefe de la Trieste. ESFS organizează totodată şi convenţiile europene, aşa numitele Eurocon-uri. Studiind însă organigrama societăţii se poate constata că există 2 funcţii de vicepreşedinte (Vice-Chair): ales şi nominalizat. Funcţiile alese au o durată de doi ani, cu posibilitatea de realegere ulterioară. Nominalizaţii sunt delegaţi de comitetul de conducere al următorului Eurocon. În comitetul de conducere intră şi foştii membri aleşi, care rămân onorifici pe toată durata vieţii, fără a avea însă drept de vot. Cum, prin definţie, staff-ul unor astfel de organisme din occident este format exclusiv din oameni respectabili, care preţuiesc, printre multe altele, şi modestia, în site-ul de pe Internet al ESFS nu este dată nici o listă cu membrii, ci doar date despre istoria Eurocon-urilor şi a premiilor aferente (adresa site-ului este: http://homepage.tinet.ie/~goudriaan/esfs-index.html).
De altfel, judecând prin prisma statutului prezentat, lista componenţilor comitetului ar fi o înşiruire de persoane din diverse ţări care nu ar spune nimic unui fan european. În context, afirmaţia că Alexandru Mironov este vicepreşedinte din 1995 nu explicitează decât faptul că în 1994 domnul Mironov a făcut parte dintre organizatori - nu ştiu dacă a fost ales, şi în această ipoteză ce s-a mai întâmplat la următoarele alegeri, sau dacă a fost nominalizat. Cât despre „officer", termenul desemnează calitatea de membru în consiliul de conducere (referindu-se în mod explicit la preşedinte, vice, secretar şi trezorier). Nu există denumirea de National Officer, ci doar aceea de National Delegate. Se poate constata cu uşurinţă că datele din Dicţionarul SF în această privinţă sunt mai degrabă neclare. Neclar rămâne şi modul de alegere al delegaţilor naţionali (statutul ESFS spune sec, în conformitate cu regulile locale).
Desigur, organizarea Eurocon-ului din 1994 a fost o realizare. Rămân însă câteva aspecte discutabile. Pe vremea aceea domnul Mironov era ministrul tineretului, şi activitatea sa avea un pregnant caracter ideologic - propaganda fiind în mod clar unul din obiectivele Romcon-ului. Apoi, trecute sub tăcere, au existat şi momente neplăcute, dar nu din vina directă a lui Mironov.
Vă oferim spre exemplificare un citat din materialul intitulat „Eurocon 1994 la Timişoara. Mărturia lui Roberto Quaglia" (http://www.geocities.com/Athens/2013/euroc94.html), material în genere elogios la adresa eforturilor depuse de români şi mai ales la adresa lui Mironov: „Cel mai mare merit îl are Alexandru Mironov, ministru român şi suporter înfocat al dezvoltării SF-ului în România. Împreună cu Mihai Bădescu organizează personal la televiziune câte o transmisie SF în fiecare duminică după amiază." [„Utmost merit should be assigned to Alexandru Mironov, minister of the Romanian republic and strong supporter of the diffusion and development of SF in Romania. Together with Mihai Bădescu, he personally organises a SF transmission on television every Sunday afternoon."] Numai că nuanţa aproape imaterială de ironie revine mult mai pregnant aproape de final: „Iar în cele din urmă, ca în orice simfonie perfectă care se respectă, până şi o notă falsă face parte din perfecţiune (lucrul ăsta nu-i complet adevărat, dar haideţi să presupunem că este): la cererea mea, pe care o consider foarte normală, ca organizatorii să deconteze cheltuielile de călătorie, aşa cum se preciza în invitaţia primită, organizatorul şef, Cornel Secu, mi-a răspuns într-un mod confuz, dar cu acelaşi zâmbet afişat, invocând o amnezie improbabilă. Păcat. Dar nimic şi nimeni nu este perfect." [„And finally... as in every perfect symphony which is to be respected, even an offtune note suits (this is not absolutely true but let us pretend it is so): at my request which I consider normal, that the organisation should keep its promises of reimbursement of travel expenses included in their formal invitation, with a perfect smile of ordinance regularly printed on his face, the chief organiser Cornel Secu answered confusedly, pretending an improbable amnesia. What a pity. But nothing and nobody is perfect."]

Revenind însă la „imaginea" sefeului românesc şi la „ambasadorul" Alexandru Mironov, nu putem decât să reluăm o mai veche dilemă: în ce măsură sefeul românesc, al cărui obiectiv cultural este impactul viitorului, este reprezentat de o persoană cu convingeri comuniste, rusofile, exprimate în clar în nenumărate rânduri, intolerant la modul absolut faţă de orice altă orientare politică în afara celei din propriul partid (PDSR)? Este domnul Mironov, o persoană cu prestaţii publice şi politice contradictorii, subiect, de-a lungul anilor, a multor articole din presa românească referitoare la fosta Securitate, omul potrivit de a „promova" sefeul românesc în 2000 şi de a organiza (după un scenariu greu de intuit, chiar pentru un sefist) un Eurocon în anul 2001 la Călăraşi (nu este vorba de nici o glumă, lucrul acesta este precizat chiar pe pagina de întâmpinare a site-ului ESFS: Eurocon 2000 la Gdansk, Polonia, între 2 şi 6 august; Eurocon 2001 la Călăraşi, România, în august)?
În ciuda aparenţelor, un răspuns bine ponderat, dezbărat de orice patimă politică, este dificil de dat. Dar, totodată, un astfel de răspuns oferă, în mod echivalent, şi măsura identităţii şi maturităţii culturale a sefeului românesc.





PRO-NUME


Listă de nume, iulie - august 2000:

Editorul mulţumeşte următoarelor persoane pentru sprijinul acordat:
Liviu „Gigi" Chivu
Tibi „Woody" Drăgulinescu
Roberto R. Grant
Marian „Rabi" Irimia
Horia Nicola Ursu

Editor:
Cătălin Ionescu

E-mail:
proscris@crosswinds.net





PRO-PORŢIE


Pentru „internauţii" off-line, „revista la pachet" - download gratuit!





Pro-Scris nr. 1
(c)iulie - august 2000