marți, 29 iulie 2014

Pro-Scris 3-4 / 18 decembrie 2000 (text only)


(Revistă independentă)
(c) Cătălin Ionescu
decembrie 2000 - februarie 2001





PRO-DOMO

PRO-TEZE

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Editorial 3 sau apropo de „Teoria conspiraţiei"

PRO-EMINENŢE
* In memoriam Ovid. S. Crohmălniceanu
     Liviu Petrescu - Extras din Dicţionarul scriitorilor români
     Cornel Robu - Ovid. S. Crohmălniceanu
     Cătălin Ionescu - Referinţe critice de-a lungul timpului
          - fragment dintr-un interviu din 1982;
          - Nicolae Manolescu despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - Laurenţiu Ulici despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - Eugen Simion despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - Anton Cosma despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - N. Steinhardt despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - Mircea Iorgulescu despre Ovid. S. Crohmălniceanu;
          - Voicu Bugariu despre Ovid. S. Crohmălniceanu.
     Ovid. S. Crohmălniceanu - Şţiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică)
* Gheorghe Săsărman
     Cornel Robu - Extras din Dicţionarul scriitorilor români
     Gheorghe Săsărman - Dilemele scriitorului pribeag
     Gheorghe Săsărman - Adrian Rogoz, sau modestia eruditului
* Corespondenţe
     Iulian Ciocan - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă

PRO-PUNERI
* Clasice
     Cătălin Ionescu - Noutăţi şi mai puţin noutăţi
     Mircea Cărbunaru - Fandomul românesc vrea altceva
     Romulus Bărbulescu - Imaginea
     Liviu Radu - Despre structura geometrică a societăţii
     Radu Pavel Gheo - Science fiction şi mainstream: inutilul drept la diferenţă
     Györfi-Deák György - Despre distopii, numai de bine
* Web-elize@zate
     Cătălin Ionescu - Surfând cu noi, despre noi
     Cătălin Ionescu - Surfând cu ei, despre ei

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice (II): Sofisme ingenioase
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (II): Literatura poliţistă, o literatură SF specială?
Ovidiu Bufnilă - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu
Ovidiu Bufnilă - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi
Ovidiu Bufnilă - Întâlnire de gradul trei cu Ana-Maria Negrilă
Doina Boţea - Mioriţa 1919

PRO-GRESII
Cornel Robu - Bun venit istoriei contrafactuale!
Cătălin Ionescu - Motocentaurul: simbol, personaj sau găselniţă?

PRO-GRAM
Cătălin Ionescu - OSR 2001

PRO-PORŢIE

PRO-NUME

VA URMA,,,





PRO-DOMO





Be the change you want to see in the world

Mahatma Gandhi

Background image copyright by
Jonathon Earl Bowser
http://www.jonathonart.com/

Free Web Counter: http://www.digits.com/
număr curent din perioada 18.12.2000 - 0d0a.04.2001





Pro-Scris ("Out-Law")
Romanian web sci-fi critique-zine,
Dedicated to the Free Spirit of the Net
Unfortunately English version
is not (yet) available

Background image copyright by
Jonathon Earl Bowser
http://www.jonathonart.com





PRO-TEZE


Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

Adresa de internet a revistei Pro-Scris este... O secundă!
Pro-Scris s-a mutat la o nouă adresă - aceasta este desigur vestea cea mai importantă. Nu are rost să vă plictisim cu motivele schimbării. Important este că Pro-Scris are o nouă gazdă, reţeaua F2S (Freedom to Surf), care oferă spaţiu de web gratuit şi fără reclame, plus o adresă de internet mult mai simplă şi mai uşor de receptat:
http://www.proscris.f2s.com
Din motive lesne de înţeles, numărul de faţă este găzduit în continuare şi pe serverele de la Crosswinds, cu un mesaj de atenţionare, dar începând cu numărul 5 (februarie 2001), revista on-line va fi găzduită doar la F2S. Există, ca întotdeauna, şi un dezavantaj: F2S nu admite download-ul din serverele sale, astfel încât arhivele Pro-Scris vor fi găzduite altundeva. Sperăm însă că inexistenţa unei legături (link) directe să nu vă enerveze foarte tare. Informaţii suplimentare găsiţi la capitolul „Revista la pachet".
Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet" (arhiva completă obţinută prin download gratuit), dar cu doua condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@f2s.com
Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
(c) 2000
Editorul





PRO-TEST





Dacă ceva e obligatoriu în orice revistă, acela-i editorialul; în fond, nu trebuie şi editorul să mănânce (paranoic) o pâine, că circul e aproape?





Editorial 3
SAU APROPO DE „TEORIA CONSPIRAŢIEI"

Cătălin Ionescu


„Teoria Conspiraţiei" este o producţie S.U.A. 1997 care, în mod curios, nu s-a bucurat de prea mult succes, nici „la ei", nici „la noi", deşi performanţele actoriceşti ale lui Mel Gibson şi Julia Roberts sunt, ca de obicei, de top. Site-ul AMG (All Movie Guide) îl cotează cu 2 steluţe şi jumătate din 5 maxim posibil.
Mult mai interesant pare însă scenariul semnat de Brian Helgeland. Vechea obsesie, a conspiraţiei guvernamentale, se materializează treptat în acest film, începând cu stupizenia zvonurilor tocate mărunt la colţ de stradă şi terminând cu certitudinile studiilor de control comportamental efectuate în mai mult sau mai puţin secret. Între aceste două extremităţi, toate celelalte zvonuri, care de care mai absurde (motoare de elicopter silenţioase, tehnica producerii cutremurelor de pe orbită, banda metalică din bancnote care poate fi „citită" din satelit sau fluorul din pasta de dinţi care te face obedient faţă de putere - subsemnatul mărturiseşte sincer că este teoria sa paranoică preferată, considerând întodeauna spălatul pe dinţi ca ţinând de un ritual cu tente malefice!) apar treptat în altă lumină. Inteligenţa scenariului constă tocmai în modul în care spectatorul este obligat să reconsidere o serie întreagă de vorbe aruncate în stânga şi în dreapta, pe care nici o persoană normală nu le ia în serios...
În ce măsură avem şi noi parte de o „Teorie a Conspiraţiei"? La ce nivele?
Ce părere aveţi de nivelul... Pro-Scris-ului. În Gazeta de Atlantykron nr. 1 (22 august 2000) materialul de prezentare a acestui site, a rămas, ca din greşeală, nesemnat. Înainte de a bufni în râs, rog cititorul să încordeze oleacă percepţiile paranoice... Colectivul de redacţie: Ştefan Ghidoveanu, Michael Hăulică, Marian Irimia, Dănuţ Ivănescu... Ei, dar nu te prosti, îmi veţi spune, nu ai mai auzit de greşeli de tehnoredactare? (Reciteşte numerele anterioare din Pro-Scris...) Chiar aşa, nu pot decât să vă dau dreptate, ce legătura are asta cu faptul că Ştefan Ghidoveanu a reuşit, în urmă cu doi ani, să-l fraierească şi pe subsemnatul cu un contract de traducere neonorat? Toţi ceilalţi traducători şi colaboratori ai lui Ghidoveanu, ajunşi la divergenţe financiare cu acesta, mi-ar şuiera la ureche: stai la coada noastră lungă, prietene şi nu te văita ca o babă, nu ştiai de ce-i în stare nenea Ghidoveanu? Cine face ca noi, ca noi să păţească, nu fi idiot, chestia asta seamănă mai degrabă cu un proverb românesc, sau, cel mult, cu Teoria Constipaţiilor, nici vorbă de cea a Conspiraţiilor...
Aşa o fi... Dar în Lumi Virtuale nr. 8 - 9, editor Michael Hăulică, link-ul spre Pro-Scris este greşit de două ori: o dată la scriere, a doua oară la direcţionarea propriu-zisă. Şi ce-i cu asta, vă veţi enerva dv. încă o dată, nu există greşeli de tehnoredactare a HTML-urilor? Sau, cumva, vrei să insinuezi că alături de fluorul din pastă există şi ceva dinţi împotriva Pro-Scris-ului? Două greşeli în acelaşi loc, îşi freacă subsemnatul mâinile de bucurie, cu paranoia crescând ca procentele din sondajele electorale... Aici e loc de niscaiva Teorie a Conspiraţiei, am concluzionat bucuros, numai că domnul Mike Hăulică a avut ulterior, amabilitatea de a mă informa, într-o formulă stilată, că-şi cere scuze pentru greşeala strecurată în Lumi Virtuale numărul 8 - 9 şi că va îndrepta greşeala, ceea ce a şi făcut... Şi uite aşa, bang, Teoria Conspiraţiei se duce dracului şi de data asta, rămânând doar paranoia subsemnatului care, chiar şi acum, când vede, de exemplu, că link-ul din ultimul număr al Lumilor Virtuale spre pagina lui Cătălin Sandu (a se vedea şi articolul „Surfând cu noi, despre noi") este, conform tradiţiei lumesc_virtuale, greşit, simte cum fierul din pipota sa rezonează la sateliţii care-i survolează creştetul capului... Dar, la urma urmei, e problema lui Mike dacă-i „tremură mâna" când îşi aminteşte de „concurenţă"...
Deci, trăgând linie şi adunând, Teoria Conspiraţiei Anti Pro-Scris-iene seamănă, suspect de bine, cu teoria balonului de săpun. Chiar aşa, de unde atâta Teorie a Conspiraţiei?
Trăim într-o societate democratică. Oamenii înţeleg lucrul acesta şi mersul înainte al societăţii este asigurat prin mecanismele democraţiei. Indiferent de rezultate alegerilor din anul 2000, România va demonstra neabătută hotărârea sa de a face totul pentru...
Poftim? Ce-aţi spus? Să-mi revin? Să încerc să mă relaxez? Că Vadim Tudor nu a câştigat alegerile? Că s-ar putea să existe şi anul viitor revista Pro-Scris? Că Ion Iliescu s-ar putea dovedi mai democrat decât a fost?
Poate că aveţi dreptate. Poate că tot, absolut tot ce scrie în acest editorial nu este decât o mare tâmpenie. Vă rog însă ceva. Vă rog frumos, vă implor chiar. Credeţi tot ce vreţi dumneavoastră, dar lăsaţi-mă pe mine să cred, atunci când 27% din electoratul prezent la vot îl alege în primul tur de scrutin pe Corneliu Vadim Tudor drept preşedinte al României (şi 36% pe Ion Iliescu), că filmul „Teoria Conspiraţiei" este rupt din realitate.
Eu unul nu pot concepe o altă alternativă.

decembrie 2000


P.S. Nu este un editorial normal, pentru că nu trăim vremuri normale. Altminteri ar fi trebuit să vă povestesc de ce numărul de faţă este dublu, de ce a întârziat o lună, etc. etc. Totul de fapt este foarte simplu. Editorul, singurul de altfel vinovat de toate întârzierile, vinovăţie recunoscută de astă dată fără nici o urmă de umor peiorativ, îşi cere sincer scuze pentru întârziere şi nu poate decât să spere că numărul materialelor din acestă ediţie, precum şi substanţa acestora, va compensa, oarecum, golul. Restul judecăţilor trebuie să le formulaţi dv., cititorii, singuri. Oricum ar fi ele, noi am fi încântaţi să le recepţionăm.

Editorul





PRO-EMINENŢE: IN MEMORIAM OVID. S. CROHMĂLNICEANU





EXTRAS DIN DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI

Liviu Petrescu


CROHMĂLNICEANU Ov. S. (pseud. lui Moise Cahn), n. 16 aug. 1921, Galaţi [m. 28 apr. 2000, Berlin - nota editorului]. Critic şi istoric literar, prozator. Fiul lui Lazăr Cahn şi al Estherei (n. Leibovici), funcţionari. Urmează şcoala primară şi Liceul „V. Alecsandri" la Galaţi (1931 - 1939); studii la Politehnica din Bucureşti (1939 - 1940), întrerupte; după 1944, reia cursurile, obţinând diploma de inginer constructor (1947). Debut publicistic în Ecoul, cu un medalion critic dedicat lui Vachel Lindsay (1944). Redactor la Contemporanul (1947 - 1951), la Editura Didactică şi Pedagogică (1951 - 1953); la Viaţa Românească (1953 - 1962; redactor-şef între 1956 şi 1962); redactor-şef adjunct la Gazeta literară (1963 - 1966); prof. la Facultatea de Lb. şi Literatură Română a Univ. din Bucureşti până la pensionare. Între 1944 şi 1965, colaborează cu recenzii, eseuri, comentarii de actualitate la Lumea, Orizont, Contemporanul, Viaţa Românească, Gazeta literară, Luceafărul, etc. O parte din cronicile publicate acum este adunată în vol. Cronici şi articole (1953) şi Cronici literare (1957). Sunt de semnalat, de asemenea, şi două încercări teoretice de mici dimensiuni: Despre originalitate (1955) şi Pentru realismul socialist (1960). Specialist în literatura română din perioada interbelică, C. a avut o contribuţie majoră la rezolvarea pozitivă a unor probleme ale moştenirii literare, prin monografiile consacrate lui Liviu Rebreanu (1954), Tudor Arghezi (1960), Lucian Blaga (1963) şi pe această linie se înscrie şi cursul său de Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale (1964). După 1965, C. se dedică, pentru o vreme, aproape în exclusivitate, studiilor de istorie literară prin Literatura română între cele două războaie mondiale (I-III, 1967 - 1975) şi Literatura română şi expresionismul (1971; Premiul Uniunii Scriitorilor). Sub raportul concepţiei critice, C. a evoluat în direcţia unui pluralism al metodelor, ilustrativ în acest sens fiind îndeosebi vol. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură (1984). În deceniul al nouălea, criticul îşi leagă numele de afirmarea unei noi generaţii de prozatori („optzeciştii"), ale cărei începuturi le patronează în cadrul cenaclului studenţesc Junimea şi în numele căreia poartă o susţinută campanie, prin cronici şi comentarii critice, multe din ele adunate ulterior în vol. Al doilea suflu (1989). O altă culegere de cronici şi comentarii de actualitate, Pâinea noastră cea de toate zilele (1981 ), este răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în deceniul al nouălea, C. îşi face debutul ca prozator, cu vol. de povestiri SF, Istorii insolite (1980; Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucureşti), urmat, la scurtă vreme, de o nouă culegere, Alte istorii insolite (1986). În încercările lui literare, C. pleacă de la convingerea că „specificul literaturii ştiinţifico-fantastice rezidă într-o logicizare sistematică a imaginaţiei". A alcătuit şi tradus, în colab. cu Ion Caraion, Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi (I-III, 1974 - 1976). În ciuda rolului pe care l-a avut în promovarea realismului socialist, C. rămâne unul dintre cei mai importanţi critici români de după război. Literatura română între cele două războaie mondiale (I-III, 1967 - 1975) este una din cele mai impunătoare lucrări de sinteză produse de critica românească actuală. Sub raportul tezelor generale, studiul lui C. acceptă şi preia viziunea lovinesciană asupra epocii; astfel, în introducerea lucrării, autorul defineşte perioada literară interbelică în primul rând printr-o „preocupare accentuată pentru europeism". Tendinţa literaturii române ar fi, cu alte cuvinte, aceea de sincronizare.

...

Ca prozator, C. s-a exersat până acum în chip predilect în sfera literaturii de anticipaţie, gen pe care scriitorul îl practică, pe alocuri, cu o anumită aplecare spre parodie (Un capitol de istorie literară, O recenzie ştiinţifică, Hermeneuţii, etc.). Prin întreaga sa activitate, C. şi-a cucerit un loc proeminent în cadrul literaturii române actuale.
OPERA: Cronici şi articole, Bucureşti, 1953; Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1954; Despre originalitate, Bucureşti, 1955; Cronici literare, 1954- 1956, Bucureşti, 1957; Pentru realismul socialist, Bucureşti, 1960; Tudor Arghezi, Bucureşti, 1960; Lucian Blaga, Bucureşti, 1963; Curs de istoria literaturii române între cele două războaie mondiale. (1920 - 1944), I, Bucureşti, 1964; Literatura română între cele două războaie mondiale, I - III, Bucureşti, 1967 - 1975; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, I - III, în colab. cu I. Caraion, Bucureşti, 1974 - 1976; Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971 (ed. II, 1978); Istorii insolite, Bucureşti, 1980; Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981 ; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti 1984; Alte istorii insolite, Bucureşti, 1986; Al doilea suflu, Bucureşti, 1989.

...

Din Dicţionarul Scriitorilor Români,
coordonare şi revizie ştiinţifică
Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
vol. I, A - C, 1995, pp. 734 - 736





OVID S. CROHMĂLNICEANU

Cornel Robu


Pentru cine întâlnea sporadic prin reviste numele cunoscutului critic şi istoric literar Ovid S. Crohmălniceanu (născut la Galaţi, la 16 august 1921, mort la Berlin, la 28 aprilie 2000) nu numai în dreptul unor comprehensive comentarii la cărţile de science fiction ale altora, dar şi semnând povestiri proprii, pline de nerv şi de un timbru aparte, vag exotic, - era da aşteptat ca aceste povestiri să fie adunate cândva într-un volum. (Şi mai trebuie adăugat; ca benign detaliu de tactică ori de psihologie a succesului, că autorul a ştiut întinde bine coarda acestei aşteptări, sigur pe atú-ul ţinut în rezervă, ca recompensă pentru nerăbdarea şi curiozitatea cititorului pus astfel la încercare.) Astfel încât volumul de Istorii insolite, publicat în 1980 la Editura Cartea Românească şi distins în acelaşi an cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a fost şi n-a fost o surpriză. Ceea ce era însă mai greu de prevăzut e efectul de „masă critică" pe care simpla comasare în volum a unor texte până atunci disparate şi dispersate în pagini de revistă l-a amorsat instantaneu, proiectându-l, cum s-ar zice, „peste noapte", pe distinsul şi prestigiosul profesor de istoria literaturii române de la Universitatea din Bucureşti pe firmamentul, mai puţin faşionabil în opinia main stream, a sf-ului autohton, ca orbitoare „supernovă" a anului 1980! A fost un succes spectaculos - de critică, de public, de librărie - pe care Ovid S. Crohmălniceanu îl repurta atunci pentru sine dar şi pentru science fiction ca „mişcare" încă, totuşi, (până când?!) suplicantă şi supirantă în peisajul actual a1 literaturii române „generale". Pentru că niciodată până atunci (şi, din păcate, nici de-atunci încoace, decât poate în 1985 cu ocazia apariţiei celui de-al doilea volum sf al scriitorului, Alte istorii insolite), „vocile ascultate" ale criticii la noi (un Nicolae Manolescu, un Eugen Simion ş.a.) n-au mai fost atât de prompte şi de nereticente în a semnala, cu superlative, apariţia unei cărţi de science fiction.
Dintre scriitorii români de science fiction de azi, Ovid S. Crohmălniceanu este acela care a reuşit cel mai direct să pătrundă în conştiinţa criticii şi să-şi instituie un loc a1 său, propriu şi inconfundabil, nu numai în peisajul sf-ului românesc actual dar şi în cel, mai larg, al prozei româneşti actuale în ansamblu. Direct, desigur, doar dacă luăm ca punct de reper data apariţiei în volum a exemplarelor sale Istorii insolite -volume apărute târziu, dar dovedind o „mână" îndelung exersată.
Ovid S. Crohmălniceanu scrie un science fiction „exemplar" mai întâi în sensul că ilustrează condiţia definitorie a genului, aceea de a proceda esenţialmente, prin analogie şi extrapolare - operaţiuni logice ridicate la rangul de procedee literare, cărora scriitorul le ţine strâns sub control nu doar efectul literar, dar şi acurateţea şi rigoarea propriu-zis logică. Virtute în care Ovid S. Crohmălniceanu excelează şi în cărţile-i de critică şi istorie literară (prea cunoscute şi prea numeroase pentru a fi enumerate aici), rigoarea logicii este o auto-exigenţă care-l defineşte şi ca scriitor de science fiction, care poate fi constatată mai întâi implicit, efectiv practicată de scriitor, dar care poate fi întâlnită şi explicit, programatic formulată de critic. Citim, astfel, într-un articol cu titlu excentric dar cu idei cât se poate de solide, Ştiinţifico-fantasticologie (publicat în Viaţa Românească, nr. 1/1974): „Am ajuns să mă conving tot mai mult că specificul literaturii ştiinţifico-fantastice rezidă într-o «logicizare» sistematică a imaginaţiei. Pe o ipoteză oricât de năstruşnică a acesteia din urmă, mintea construieşte mereu un eşafodaj strict raţional. Fascinaţia literaturii de anticipaţie vine dintr-o atare logică strânsă impusă fantasticului. [...] Literatura de science fiction seamănă cu matematicile non-euclidiene. Singura eroare maximă pentru ea e să nu aibă rigoare."
Rigoare pe care o găsim funcţionând impecabil, turnată organic în tiparul unor „motive" sf consacrate în toate „istoriile insolite" din cele două volume, rigoare funcţionând la randamentul ei maxim mai ales acolo unde este chemată a opera ipostazierea literară a aporiei, în speţă - a unui gen modern de aporie: aporia statistică.
Există un nerv vital pe care, atunci când îl atinge, scriitorul pur şi simplu „ne întoarce mintea pe dos", ne scurt-circuitează releele mentale, ne azvârle în acel „vertij intelectual" (cum i-ar zice Voicu Bugariu), demarat şi accelerat prin „insolitare cognitivă" (cum i-ar zice Darko Suvin), perceput ca „fior al abisului hermeneutic" (cum îi zice chiar Ovid S. Crohmălniceanu), perceput ca „sense of wonder", ori „conceptual breakthrough", ori cine mai ştie cum poate fi numit acest simplu şi ireductibil fapt: plăcerea, plăcerea estetică, acel fel de plăcere estetică pe care numai în science fiction o putem găsi.
Înzestrat cu „vâna" speculaţiei frisonante, ascuţite, atrase ca de o anxifiantă hipnoză trează mereu spre muchea de abis unde totul devine de semn contrar, Ovid S. Crohmălniceanu ştie spune toate acestea cu o „voce" inconfundabilă cu un „timbru" propriu, numai al lui, un timbru aparte care nu e greu de sesizat, dar e greu de numit, întrucât el rezidă, dincolo de nervozitatea turnurii stilistice, în mişcarea însăşi a gândirii - o gândire „nervoasă", scormonitoare, neliniştită şi neliniştitoare prin chiar natura sa originară.
Acest nerv vital este atins în plin atunci când „ipoteza oricât de năstruşnică" pe care-o extrapolează literar rigoarea logică a şţiinţifictorului este ea însăşi un paradox logic, un paradox logico-matematic, o aporie. Un astfel de paradox, din categoria celor pe care le-am numit mai sus „aporii statistice", prezumează posibilitatea ca din numărul infinit de planete ce populează universul, cel puţin două să fie absolut „simetrice", identice până la ultimul detaliu şi deci imposibil de diferenţiat: mai mult, statistic această posibilitate se impune ca necesară şi inevitabilă, dată fiind tocmai infinitatea numărului de lumi prezumabile. Fără a insista acum asupra comunicaţiei pe care această infinitate o deschide înspre problematica estetică a sublimului în science fiction, să observăm doar că tentaţia de a converti astfel, statistic, în science fiction un vechi motiv literar (dublul, sosia) şi o etern-umană obsesie psihologică are drum liber. Pornind de pe Pământ la bordul unei nave cosmice, astronautul William Wilson se încrucişează la jumătatea drumului, fără să ştie, cu dublul său îmbarcat pe dublura navei sale, pornit simultan spre Terra de pe o planetă necunoscută (de fapt cunoscută doar sub indicativul convenţional T' - Terra prim), absolut identică Terrei, planetă pe care Wilson va ateriza (va aterprimiza, mai bine spus) el însuşi, după încă o jumătate de drum. Întors, în aparenţă, printre „ai săi", Wilson are totuşi „sentimentul cert că sunt alţii" (Ceilalţi, este titlul povestirii). Verificări discrete, pornite de la detalii concrete cu autenticitate garantată, se soldează sistematic ambiguu, închizându-l fără ieşire pe Wilson în propria-i certitudine, îngheţându-l de groază şi disperare la gândul că niciodată nu va putea să dovedească această certitudine interioară, asemeni unui nevinovat prins în capcana unei erori judiciare prin coincidenţa perfectă a probelor, asemeni unui maniac închis ermetic şi pentru totdeauna în propria-i manie, ori unui „înstrăinat de mediu" în ireversibila-i înstrăinare. Şi, cu această ultimă sugestie, cercul ambiguităţii se închide: dacă, totuşi, astronautul cu nume din Edgar Allan Poe nu a nimerit pe nici o dublură a Terrei ci s-a întors pur şi simplu înapoi pe unica şi vechea Terră, iar „dublul" său nu e undeva în spaţiu, în afara lui, ci în el însuşi - situaţie multiplicată la infinit cu fiecare dintre „ai săi"?
Tot o aporie statistică este şi „legea porcăriei universale" (care promite, de pe acum, să se desprindă de autor şi să „intre în folclor"!) o aporie statistică derivată dintr-o obsesie psihologică larg răspândită: aceea că, în „lumea în care trăim" toate ne ies, sistematic, „pe dos", parcă spre a ne face intenţionat „în ciudă". Trecând această „temă" printr-un număr de „variaţiuni", care de care mai savuroasă, şi mai delectabilă prin ingeniozitate şi neprevăzut, generaţiile succesive ale familiei Link - un negustor păgubos, un scriitor, un psiholog, un logician, un teolog, un fizician - ajung să întruchipeze Istoria generalizării unei legi (titlul, inutil diluat şi incolor, al povestirii). Descoperind „legea porcăriei universale" ca ultim substrat al unei „lumi pe dos" care nu e alta decât „lumea noastră cea de toate zilele", Ovid S. Crohmălniceanu descoperă totodată şi necesarele soluţii de neutralizare a predispoziţiei vechiului motiv literar („lumea pe dos") spre static şi descriptiv, altele decât dinamismul epic propriu-zis, „primar", furnizabil de „războiul lumilor" sau de alte aluviuni şi altoiuri motivice, uzuale în science fiction: aici, aporia statistică a „Legii porcăriei universale", aproape dispensându-se de epic, realizează totuşi impresia de ritm alert în ciuda firavei substanţe propriu-zis epice, ritmul fiind însă nu faptic ci ideatic, un ritm al ideii, a1 progresiei logice, apt a umple şi subîntinde proporţiile adecvat reduse ale povestirii ca specie literară.
În proporţii variabile, de la caz la caz, vom întâlni această suplinire şi complinire a fapticului prin ideatic, a tensiunii epice prin tensiune logică, a ritmului progresiei narative prin ritmul progresiei logice, a dialogului personajelor prin monolog naratorial, - în multe alte „istorii insolite" ale scriitorului (pe care însă, din păcate, spaţiul nu îmi permite să le comentez, aici, în parte). În toate aceste povestiri, capacitatea de invenţie epică, de emisie a concretului, a fapticului, departe de a fi în penurie, îşi auto-controlează funcţional abundenţa nativă, sacrificând-o drastic imperativului, prioritar în science fiction, al „logicizării sistematice a imaginaţiei". Am ales de aceea pentru antologia de faţă, tocmai un caz a-tipic pentru scrisul lui Ovid S. Crohmălniceanu, un caz unde amintitul sacrificiu n-a avut nevoie să fie atât de drastic, şi aceasta din raţiuni la fel de imperative: nu numai pentru că spaţiul mai larg al nuvelei, în comparaţie cu povestirea, permite şi chiar pretinde o etalare epică pe măsură, dar şi pentru că, în Scrisori din Arcadia, sublimul consubstanţial în science fiction, nu mai este singur, nu mai este nici măcar „la putere", ci este „în opoziţie", „în ilegalitate" chiar, distribuit în acest ro1 nu atât de dragul speculaţiei estetice, cât de dragul plăcerii estetice.
Imaginând o „lume pe dos" în care sublimu1 a fost tacit scos în afara legii de „teroarea roză" a graţiosului, ce se demască astfel ca virtualmente intolerant şi totalitar, Ovid S. Crohmălniceanu ţinteşte criptice şi subtile „săgeţi" polemice la adresa desconsiderării „estete" a sf-ului. „Nu există nici o trecere continuă de la sublim la graţios, fără să mai vorbim de o prefacere perfidă a unuia în celălalt", precum în cazul acelui „singur pas" ce desparte sublimul de ridicol, de comic - ne asigură unul dintre esteticienii de garantat prestigiu ai acestui secol. „În opoziţia aceasta se ascunde un moment negativ, o excludere, - ceva care o apropie de raportul de contradicţie: sublimul exclude tocmai graţiosul ca atare, iar fermecătorul sau amabilitatea îndatoritoare a conduitei umane exclud la rândul lor sublimul" (Nicolai Hartmann, Estetica, 1953, ed rom. 1974, p. 433). Perfect adevărat, dar cum arată toate acestea concret, în practică, în diversitatea şi palpitul vieţii reale, de toate zilele? Cum ar arătă o „civilizaţie feminină" a graţiosului care-ar fi reuşit să scoată în afara legii „civilizaţia masculină" a sublimului ştiinţific şi tehnologic, încălcând unilateral clauzele armistiţiului stabilit cândva de Kant, care stipula că „e de aşteptat ca fiecare dintre sexe să întrunească amândouă trăsăturile, totuşi în aşa manieră încât calităţile femeii să conveargă în sensul înălţării caracterului de frumos, care constituie de fapt pentru ele punctul de referinţă şi, dimpotrivă, dintre însuşirile bărbăteşti să iasă în evidenţă - ca semn distinctiv care să le reprezinte în mod clar specia - sublimul"?
Citiţi delectabilele Scrisori din Arcadia ale lui Ovid S. Crohmălniceanu şi veţi vedea!


Extras din
Timpul este umbra noastră.
Science fiction românesc din ultimele două decenii.
Antologie comentată de
Cornel Robu,
Editura Dacia, Cluj, 1991





REFERINŢE CRITICE DE-A LUNGUL TIMPULUI
- extrase -

Cătălin Ionescu


Activitatea de „sefist" a lui Ov. S. Crohmălniceanu nu a trecut neobservată de critica mainstream, critica „adevărată". Grupajul de mai jos, din revistele vremii, realizat prin bunăvoinţa şi efortul domnului Cornel Robu, acoperă doar perioada lansării celor 2 cărţi science fiction ale sale.
Dorim să facem o singură subliniere: dincolo de terminologia, dacă ne este permis acest termen, a epocii, se poate remarca o anume stinghereală a criticii în faţa unui fenomen (atracţia spre sefe a unui individ de „calibru greu" din lumea literară) ale cărui mecanisme, în ciuda eleganţei exprimărilor, cel mai ades elogioase, scapă interpretărilor directe, alunecând mai degrabă spre latura extravagantă, sau doar personală a lui Crohmălniceanu. Din nefericire, această optică este prezentă şi astăzi în lumea literară românescă...
Revenind însă la extrasele referitoare la Ov. S. Crohmălniceanu, vă oferim următoarele referinţe critice:
- fragment dintr-un interviu din 1982;
- fragment dintr-un comentariu critic de Nicolae Manolescu;
- fragment dintr-un comentariu critic de Laurenţiu Ulici;
- fragment dintr-un comentariu critic de Eugen Simion;
- fragment dintr-un comentariu critic de Anton Cosma;
- fragment dintr-un comentariu critic de N. Steinhardt;
- fragment dintr-un comentariu critic de Mircea Iorgulescu;
- fragment dintr-un comentariu critic de Voicu Bugariu.

Editorul





FRAGMENT DINTR-UN INTERVIU DIN 1982


- Aţi făcut studii ale ştiinţelor exacte, practicaţi, nu-i aşa, o critică obiectivă, dar scrieţi proză fantastică. Ce înseamnă pentru Dvs. literatura pe care o scrieţi?
- Nu ştiu ce înţelegeţi exact prin „critică obiectivă". Dacă e vorba de grija ca judecata pe care o dai să nu fie influenţată de raţiuni extraliterare, atunci orice critic onest trebuie să tindă spre aşa ceva. Altfel, toţi ne exprimăm, fatal, o părere personală. Dar să trec la istoriile mele insolite...
- Mi-au plăcut. M-a impresionat în mod deosebit „La Winnipeg, unde nu ne vom întoarce niciodată". Omul trebuie să rămână om.
- Aţi înţeles exact. Aceste istorii nu sunt fără legătură cu studiile făcute de mine în ştiinţele exacte, cum spuneţi. Ele izvorăsc dintr-un vechi amor al meu pentru matematici. Că au luat o formă deviată, asta a fost spre nenorocul cititorilor. Vezi ce poate da un amour rentré, [cum] ar zice Céline? Pe de altă parte, istoriile mele insolite îşi îngăduie să surâdă în faţa unui anumit orgoliu al ştiinţei. Aşadar, au de-a face şi cu înclinaţiile literatului din mine. Vă voi destăinui un secret: îmi place enorm de mult literatura fantastică, m-am dat în vânt din anii cei mai tineri după H. G. Wells, Gustav Meyrink, Marcel Schwob, Hoffmann, H. H. Ewers.
Şi acum, o mare slăbiciune a mea este Borges.


Ovid S. Crohmălniceanu:
„Nădăjduiesc să fiu o expresie a punctului de vedere lucid...",
interviu consemnat de Nicolae Rotund,
în Tomis (Constanţa), anul XVII,
nr. 1 (146), martie 1982, pp. 1,4





NICOLAE MANOLESCU DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Întâmplarea face ca, în acelaşi timp cu studiul lui Florin Manolescu [Literatura S.F., Editura Univers, 1980 - nota editorului] să apară probabil cea mai bună culegere de proze S.F. româneşti de până azi: Istoriile insolite ale lui Ov. S. Crohmălniceanu. (...) Ov. S. Crohmălniceanu are trei calităţi evidente şi foarte utile pentru S.F.: inteligenţă speculativă, talent literar şi o perfectă cunoaştere a domeniului. Şi e de notat că elementele cu ajutorul cărora îşi construieşte naraţiunile sunt împrumutate mai puţin din (pseudo)tehnică decât din (pseudo)ştiinţă. Cred că distincţia e importantă. În Istoriile insolite, tehnologia avansată (nave interplanetare, platforme spaţiale, mijloace de transformare a naturii, androizi, roboţi, arme care să permită războaie cosmice, deplasări în alte galaxii, etc.) apare în plan secund, când apare, accentul căzând pe ideea pur ştiinţifică şi de obicei dezvoltând un paradox logic. În aceasta cred că rezidă farmecul specific al povestirilor (şi le apară de învechire), care împletesc două tradiţii principale: aceea a enigmisticii rezolvate prin raţionament logic a lui Poe şi aceea borgesiană în care joacă un mare rol tema sensului vieţii, a destinului (bizar ori absurd).


România literară (Bucureşti), anul XIII, nr. 28, 10 iulie 1980, p. 9




LAURENŢIU ULICI DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Ceea ce frapează în povestirile ştiinţifico-fantastice scrise de Ov. S. Crohmălniceanu este, pe de-o parte, accentul speculativ în spaţiul imaginaţiei pozitive, ştiinţifice, iar, pe de alta şi complementar, indiferenţa (cu o excepţie, totuşi) la proză în sensul literarităţii. În loc să cedeze vanităţii scriitoriceşti şi să umple o schemă problematică de tip ştiinţifico-fantastic cu literatură, să facă adică analiză sau creaţie, psihologie sau poezie epică, să conecteze fraze la o sursă de sensibilitate estetică, într-un cuvânt, să compună proză artistică, Ov. S. Crohmălniceanu preferă exerciţiul de imaginaţie, propunând ipoteze pe care le dezvoltă speculativ, îndeobşte într-o singură direcţie, până la închiderea ideii în perfecţiunea teoretică a unui cerc de rază infinită. Chiar dacă o asemenea opţiune are un determinant în condiţia genului ştiinţifico-fantastic (divizat de regulă în funcţie de dominanta structurală: mai mult science sau mai mult fiction, starea de echilibru fiind rară şi principială, în orice caz un deziderat teoretic), la autorul „istoriilor insolite" preferinţa răspunde unui climat subiectiv, spectacolul inteligenţei avântate în speculaţia seducătoare prevalând asupra celui artistic, produs de talentul literar propriu-zis. Altfel spus, „istoriile" (povestirea, literarul, artisticul) interesează întrucât sunt „insolite" (ipoteza ştiinţifică, sensul anticipativ, speculativul). Farmecul lor, indiscutabil, din asta vine. Fără a fi noi (originalitate absolută, la această oră, în materie de anticipaţie ştiinţifică nu mai pretinde nimeni a avea), ipotezele lui Ovid S. Crohmălniceanu sunt original dezvoltate şi cum dezvoltare înseamnă aici descriere, sugerare şi argumentaţie de tip speculativ, se poate spune că sunt original speculate. Că punctul de plecare e, undeva, ideea (ipoteza) lumilor în oglindă (Ceilalţi), evident împrumutată, sau că altundeva (Tratatul de la Neuhof) îndrăzneala imaginaţiei frânge bariera anticipaţiei curente deschizând drum fantasticului pur, ori că, în altă parte, (Doamna Bovary în secolul XXX) spiritul ludic dezarmează, cu ingeniozitate, un fel prea categoric de a privi mentalităţile socio-istorice, marea plăcere a scriitorului rămâne mereu speculaţia iar în slujba ei sunt puse nu doar inteligenţa şi imaginaţia dar şi, în egală măsură, aluzia culturală, erudiţia fină, informaţia ştiinţifică.


Contemporanul (Bucureşti), nr. 37 (1766), 12 sept. 1980, p. 10





EUGEN SIMION  DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Orice critic are, se spune, o iubire (o ambiţie) secretă. Iubirea lui Ovid S. Crohmălniceanu este literatura S.F. A scris de mai multe ori, a încurajat acest gen tânăr la noi şi, de curând, a publicat un volum de proze de anticipaţie: Istorii insolite (C.R., 1980). Sunt douăsprezece naraţiuni în genul lui Bradbury (Fahrenheit 451, Cronici marţiene), Van Vogt, Gérard Klein, René Bariavel, mai puţin în acela, tras spre terifiant, al clasicului Lovecraft. Nu cultivă oroarea, coşmarescul, nu înfăţişează monştri veniţi de pe alte planete sau comploturi organizate de societatea secretă a roboţilor. Prozatorul porneşte de la o ipoteză posibilă în ordinea speculaţiei şi dezvoltă, în interiorul ei, o intrigă verosimilă.

...

Naraţiunea este, în fapt, o alegorie. Simbolurile sunt transparente: torţionari, staţii de gazare, strivirea personalităţii individului, pierderea identităţii, etc.

...

Văzând şi aceste exemple, putem trage o concluzie: tema istoriilor insolite este, în fapt, degradarea condiţiei umane, tema predilectă a prozei serioase de azi. Ovid S. Crohmălniceanu se foloseşte de universul literaturii S.F. pentru a sugera primejdiile ce ameninţă omul într-o lume care şi-a pierdut vocaţia valorilor. Toate teribilele comploturi ale uneltelor vizează, în fond, fragila trestie gânditoare din care vechiul umanism făcuse centrul universului. Ovid S. Crohmălniceanu dovedeşte că poate ajunge la această temă fundamentală şi din direcţia literaturii S.F.

...


Revista Ramuri (Craiova),
nr. 12 (198), 15 decembrie 1980, p. 5





ANTON COSMA DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Cu Istorii insolite (Cartea Românească, 1980), cunoscutul critic şi istoric literar Ov. S Crohmălniceanu, nu-şi descoperă un hobby, ci îşi dezvăluie o faţă ascunsă a personalităţii, aceea de fin şi spiritual moralist al civilizaţiei moderne. Căci departe de a fi simple amuzamente, povestirile S.F. adunate de autor în acest volum par a tinde să demonstreze adevăratele posibilităţi , literare şi extraliterare, pe care poate oferi unui scriitor de azi această formă literară, care caută a fi nu mitologia ştiinţei şi civilizaţiei moderne, ci înţelepciunea lor.

...

Elementele ce ţin de specificul propriu-zis al genului sunt de fiecare dată estompate, fantasticul S.F. este pentru Ov. S. Crohmălniceanu numai grăuntele de mister care dă naraţiunii inedit şi autenticitate, iar meditaţiei moraliste minimala ambiguitate necesară.


Revista Vatra (Târgu-Mureş), anul XII, nr. 136, 20 iulie 1982, p. 6






N. STEINHARDT DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Cu ale sale Istorii insolite (...) fantezia românească pleacă de pe maidanele bătătorite ale colecţiilor Enigma şi Aventura şi pătrunde în domeniul povestirilor SF de bună calitate. Îl presupunem pe autor - îndeobşte cunoscut drept critic sârguincios şi doct - a fi voit, scriindu-şi povestirile, nu numai să se destindă şi să se distreze, ci şi să scape de povara adăstării ani îndelungaţi zonele erudiţiei şi concentrării minţii.
Istoriile insolite sunt concepute într-o stare de spirit relaxată, uşor ironică, în general bonomă, neagitată şi plină de consideraţie pentru dreptul cititorului de a nu fi îndoctrinat, zdrobit sub termeni pseudoştiinţifici şi dispreţuit de la înălţimea unei poziţii intelectuale inaccesibile mulţimii celor nealeşi. Legea porcăriei universale face parte dintr-o bucată desigur izbutită, mărturisind capacitatea de a îmbina - dacă îmi este îngăduit să-l citez pe Karl Friedrich von Savigny - vocaţia epocii noastre spre legitate, structurare şi logicism cu bunul simţ şi acuta comprehensiune a ubicuităţii paradoxelor. Se citeşte cu plăcere şi dă oarecum satisfacţie nedumeririi omului care, din staţia unde aşteaptă autobuzul şi vede cum se perindă în mod ritmic autovehiculele în sens contrar însă e silit să-şi închipuie că niciodată nu va sosi cel dorit de el, se întreabă de ce în uriaşa complexitate a unui univers cu n dimensiuni seriile de evenimente par a se integra şi interfera totdeauna potrivnic intereselor, vrerilor sau năzuinţelor noastre.

...

Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pp. 153 - 155
(comentariu apărut iniţial în Viaţa Românească,
anul XXXIV, nr. 10, octombrie 1981, pp. 81 - 82,
sub titlul „Insolitul lui Ov. S. Crohmălniceanu")





MIRCEA IORGULESCU DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Cu noile sale „istorii insolite", Ov. S. Crohmălniceanu se înscrie şi bibliografic printre cei mai importanţi autori români de literatură S.F. Genul, foarte popular, ceea ce înseamnă deopotrivă o servitute şi un avantaj, nu pretinde numai înzestrare literară şi cunoştinţe tehnico-ştiinţifice situate, orice s-ar spune, peste nivelul mediu, dar şi o anumită prolificitate. Un bun autor de literatură S.F. nu-şi poate permite luxul de a fi neproductiv, iar profesionalismul este o condiţie absolut necesară, chiar dacă la noi, cum s-a semnalat în mai multe rânduri (mai de curând Al. Mironov într-o intervenţie altminteri colorată cu accente inutil pamfletare publicată în „România literară" nr. 46, a.c.), genul este artificial marginalizat, împrejurare favorabilă înfloririi diletantismului.
Că pentru Ov. S. Crohmălniceanu literatura S.F. nu reprezintă doar un exerciţiu de destindere intelectuală, o îndeletnicire de vacanţă, o arată, convingător, înseşi excelentele sale „istorii insolite", fermecătoare şi profunde, ce vădesc atât de familiarizare á fond cu specificul genului, cât şi o marcantă grijă de a i se evita poncifele, abundente de altfel: genurile în expansiune au întotdeauna tendinţa de a-şi fabrica stereotipii în ritm accelerat. Acceptându-se, în general, că literatura S.F. merge fie în direcţia exploatării efectelor imaginaţiei tehnologice, fie în aceea a schimbării problematicii umane prin modificarea spectaculoasă a cadrului de viaţă, se remarcă la Ov. S. Crohmălniceanu voinţa de a păstra un echilibru bine calculat între acestea două. Ceea ce spunea Eugen Simion (în Scriitori români de azi, III) despre critica lui Ov. S. Crohmălniceanu rămâne valabil în esenţă şi pentru povestirile sale ştiinţifico-fantastice: „E un spirit prob, instruit, un om care-şi măsoară bine vorbele şi nu se aventurează în necunoscut. Pipăie de zece ori obiectul până avansează un punct de vedere despre el. Discursul lui lasă o impresie de masivitate şi soliditate." Ar mai trebui, poate, adăugată o menţiune despre dimensiunea ironică. Prezentă şi în critica lui Ov. S. Crohmălniceanu, dar în forme uneori abia perceptibile, ironia are în prozele sale o funcţie structurală şi o amploare dominantă. Este însă o ironie de un tip special, foarte sobră, dinadins îngheţată, fără nimic jucăuş, complice ori hazliu, ce aminteşte de filmele cu Buster Keaton: radicală, produsul unei inteligenţe tăioase, îşi păstrează întotdeauna o notă de gravitate sarcastică.

...

România literară (Bucureşti), anul XIX, nr. 48, 27 nov. 1986, p. 10




VOICU BUGARIU DESPRE OVID S. CROHMĂLNICEANU


Cele două cărţi de proză a1e lui Ovid S. Crohmălniceanu (Istorii insolite, Editura Cartea Românească, 1980 si Alte istorii insolite, Editura Cartea Românească, 1986) fac parte dintre nu excesiv de multele scrieri SF româneşti perfect valide, cu implicit efect centripet, ce asigură longevitatea şi creativitatea potenţială a mişcării SF. Ele ţin de anticipaţia speculativă, folosind modalităţi în mod special capabile de a stârni o fertilă incitaţie intelectuală.
Povestirile lui Ovid S. Crohmălniceanu nu urmăresc să-şi epateze cititorii prin înmulţirea sau sofisticarea unor amănunte tehnologice (deşi, atunci când apar, acestea se vădesc a fi roadele unor extrapolări impecabile). De regulă, naratorul pleacă de la câte o temă familiară a genului (călătorie cosmică, mutanţi, tribulaţii ale unor oameni de ştiinţă, invazie a unor extratereştrii, dificultăţi legate de evoluţia imprevizibilă a robotizării, comunicaţii inter-galactice, relaţii om-calculator, inteligenţa materiei anorganice, lumi paralele), dar mai totdeauna conflictele dintre personaje şi diferitele înfăţişări ale necunoscutului insolit evoluează şi se încheie în feluri originale.
Asiduu cititor de anticipaţie şi de popularizare ştiinţifică, autorul s-a străduit cu succes pentru obţinerea unor priorităţi în materie de idei SF. Trecând peste faptul că în materie de SF recent posibilitatea acordării unor certificate de prioritate absolută este practic exclusă, cunoscătorii pot depune mărturie asupra puternicei impresii de originalitate pe care o stârnesc cele mai multe dintre povestirile celor două volume.

...

Dincolo de excepţionala ingeniozitate a ideilor SF şi de reconfortanta altitudine intelectuală, povestirile celor două volume impun şi printr-o poetică imanentă, ce constă în raportarea vag polemică la clişeele genului, materializându-se printr-o ironie uşoară, ce se face simţită aproape în permanenţă. Tonul uşor ironic întăreşte individualitatea povestirilor, contribuind la consolidarea lor în categoria bunei literaturi manieriste.


România literară (Bucureşti), anul XX, nr. 19, 7 mai 1987





ŞŢIINŢIFICO - FANTASTICOLOGIE
(însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică)

Ovid S. Crohmălniceanu


Cărţile de science-fiction nu ajung aproape niciodată la anticariat. Poţi găsi pe cheiurile Senei, de pildă, maldăre din toate colecţiile poliţiste existente. Dar iarăşi oriunde nenumărate volume de proză „serioasă", de poezie, de eseistică, de reproduceri artistice, ba chiar şi de literatură ocultă. Trebuie să umbli însă cu lumânarea după o carte de „science-fiction". Se vădeşte că genul acesta are nişte cititori de o speţă cu totul aparte. Sunt inşi „trăzniţi", care-şi ascund lecturile ca pe o boală ruşinoasă. Alcătuiesc o congregaţie întinsă de maniaci recrutaţi din cele mai variate straturi sociale, legaţi între ei prin obiectul comun al reveriei lor secrete. Exista o librărie specială la Paris, unde se întâlnesc pentru a-şi completa colecţiile cu anumite exemplare rare sau epuizate, ca filateliştii.
Cum se face, totuşi că nici după ce mor, bibliotecile lor nu ajung pe chei? Misterul poate avea două explicaţii: ori mania se moşteneşte, ori urmaşii se grăbesc să expedieze la crematoriu o asemenea literatură, aşa cum altădată oamenii cuminţi ardeau cărţile de magie.
*
Literatura ştiinţifico-fantastică ne-a familiarizat cu motivul „universurilor paralele". Nu i-a fost însă de ajuns atât. În ultima vreme tinde la transformarea lui în realitate, constituindu-se ca o „literatură paralelă".
Există azi romane politice, sociale, psihologice, poliţiste, humoristice, mistice, documentare, erotice de science-fiction; a apărut şi o poezie de anticipaţie: Karel Capek a introdus de mult genul în teatru. Literatura ştiinţifico-fantastică îşi fabrică pe zi ce trece un univers al ei complet. La ora actuală, el are o mitologie şi o istorie proprii. Cititori şi critici care vă încăpăţânaţi să-l ignoraţi, băgaţi de seamă! S-ar putea curând să vă treziţi, fără să ştiţi, în mijlocul lui şi să vă simţiţi deodată pe o altă planetă!
*
Ce ar trebui să devină critica într-o astfel de literatură, orientată exclusiv spre viitor ? Probabil, un comentariu de opere încă nescrise, dar posibile, dacă e să respectăm logica lucrurilor. Sau, mai degrabă, o reflecţie pe marginea a ceea ce urmează să se întâmple cu eroii dintr-o carte, după încheierea acţiunii ei.
*
Cel mai cert semn că literatura ştiinţifico-fantastică se clasicizează e că are acum o avangardă. Un Burroughs, un Ellison, un Philip K. Dick şi-au însuşit tehnicile narative ale „noului roman". Scrisul lor rivalizează în sofisticare intelectualistă cu orice text de proză „experimentală". Epoca literaturii ştiinţifico-fantastice cuminte, á la Jules Verne, a rămas mult în urmă. Clifford Simak, Asimov, Heinlein sunt, din perspectiva „noului val", nişte tradiţionalişti învederaţi, deşi istorisesc poveşti cu fiinţe extraterestre, roboţi şi „mutanţi". H. G. Wells e privit ca un fel de Filimon al genului. S-a terminat şi aici cu cărţile nedificile, care se puteau citi în autobuz ! Paginile lor cu expediţii în lună sau spre centrul pământului încep să aibă un înduioşător aer desuet, plin de poezia melancolică a trecutului. Azi suntem invitaţi să parcurgem romane în care timpul plezneşte şi actele omeneşti se repetă necontenit, îşi schimbă brusc finalitatea sau iau o turnură absolut incredibilă. Ca să duci cartea până la capăt, trebuie să pui picioarele în apă rece. Îţi vine să-l parafrazezi pe Arghezi şi să exclami : „Ah! unde-i literatura idioată, cinstită şi insignifiantă ? Unde sunt Hector Servadac, Ber-Căciulă-impărat şi Flash Gordon? Unde mai putem găsi isprăvi inventive, eroice, uimitoare, dar logice şi liniştitoare ca regula de trei simplă?"
*
Era de aşteptat ca, tot jucându-se cu timpul, comprimându-l, dilatându-l, derulându-l de-a-ndărătelea, sucindu-l şi învârtindu-l, „noul roman" va sfârşi în „science-fiction". Ultimele producţii ale lui Philippe Sollers, corifeul literaturii „experimentale", au ca eroi nişte astronauţi, se petrec pe altă planetă şi sunt stăpânite de legile ei psihofizice diferite.
*
Şi totuşi... O mare parte din literatura de anticipaţie e, paradoxal, tradiţionalistă. Nu însă pentru că foloseşte formulele epice încercate şi se mulţumeşte să relateze faptele cu cap şi coadă. Tradiţionalistă în foarte multe asemenea scrieri e, oricât de bizar ar părea, însăşi optica lor. Invariabil, ele ne prezintă eşecuri ale efortului uman de a preface lumea. În imperiile galactice reînvie sclavia; civilizaţiile hipertehnicizate îşi dispută dominaţia cosmosului prin războaie nimicitoare; istoria se repetă la scară planetară; reapar dinastii regale, principi, duci şi marchizi care armează, în loc de ostaşi mercenari cu coifuri şi platoşe, uriaşe astronave. Unii autori îşi imaginează, fără humor, întreprinderile capitaliste deschizând sucursale pe Alfa Centauri şi vânzând făpturilor tripede din Constelaţia Lirei.
Foarte des eşecul însoţeşte ambiţiile ştiinţei şi duce la catastrofe. În oraşe megalitice subterane, sufletul tânjeşte după o fărâmă de cer, ca în „Scrisorile unui răzeş" de Cezar Petrescu. (Isaac Asimov: The Caves of Steel). Roboţi bătrâni visează, să-şi poată sfârşi zilele, jucându-se cu copiii, într-o mică aşezare rurală de pe o idilică planetă pitică. (Clifford Simak: All the Traps of Earth). Numai la ţară, în mijlocul naturii primitoare, se simt bine puţinii inşi scăpaţi de radiaţiunile cosmice care le-au provocat celorlalţi oameni o accelerare nefericită a activităţilor cerebrale (Poul Anderson: Brain Wave) etc. Graţie literaturii de science-fiction, păşunismul are şanse să devină o concepţie literară ultramodernă!
*
Dacă stau şi mă gândesc, este vorba aici mai curând de altceva. Nici o literatură nu poate trăi fără un puternic spirit critic la adresa lumii în care se mişcă. Dar universul autorilor de science-fiction, e situat în viitor şi-şi bizuie întreaga existenţă pe realizările ştiinţei. Critica va lua fatal aceste două direcţii. Umbrirea imaginii viitorului atrage automat, sentimentul regretului după trecut, iar neîncrederea în ştiinţă implică un anumit conservatorism. Altfel însă literatura de anticipaţie ar cădea în cel mai lamentabil idilism. Aşa cum burghezul lui Moliére făcea proză fără să ştie, scriitorul specializat în science-fiction practică un tradiţionalism inconştient.
*
Am ajuns să mă conving tot mai mult că specificul literaturii ştiinţifico-fantastice rezidă într-o „logicizare" sistematică a imaginaţiei. Pe o ipoteză oricât de năstruşnică a acesteia din urmă, mintea construieşte mereu un eşafodaj strict raţional. Fascinaţia literaturii de anticipaţie vine dintr-o atare logică strânsă impusă fantasticului. Dacă presupunem existenţa unei lumi, în care numai automatele cu facultăţi reproductive au reuşit să subziste (Lem), urmează să tragem toate consecinţele acestui postulat şi să-l facem absolut plauzibil. Literatura de science-fiction seamănă cu matematicile non-euclidiene. Singura eroare maximă pentru ea e să nu aibă rigoare.
*
Curios, dar şi în literatura de anticipaţie, realismul continuă să-şi păstreze o importanţă capitală. Fără el, cea mai inventivă imaginaţie nu poate crea aici nimic consistent. Ideile ştiinţifico-fantastice devin tulburătoare abia atunci când sunt urmărite în efectele lor asupra vieţii cotidiene. O civilizaţie, în care oamenii trăiesc la distanţe foarte mari unii de alţii, nu se mai deplasează, trimiţându-şi imaginile să converseze sau să se plimbe împreună, poate să intereseze doar dacă i se relevă consecinţele socio-morale (Isaac Asimov: The Naked Sun). La fel, să zicem, o lume, unde câinii au ajuns fiinţe raţionale şi au preluat conducerea planetei (Clifford Simak: City). Dar aceasta înseamnă tocmai a face realism în interiorul ipotezei fantastice.
Literatura de anticipaţie se află totdeauna în faţa următoarei dileme: ori întinde foarte puţin arcul fanteziei, rămâne în datele realităţii înconjurătoare, le modifică doar puţin şi lucrează după model, dar atunci n-are anvergură. Ori îşi făureşte o ipoteză extrem de îndrăzneaţă, dar atunci trebuie să construiască o întreagă lume inedită în cele mai mici amănunte şi, cum aşa ceva e aproape imposibil, ajunge să sacrifice consistenţa creaţiei. În primul caz riscă să cadă în platitudine tehnicistă; în al doilea, să ia aspectul fragil al reveriei. Concurenţii autorului de science-fiction sunt reporterul şi poetul. Ca să-şi păstreze un statut propriu, e obligat să fie realistul prin excelenţă al ipotezelor imaginare.
*
Scriitorii respectabili s-au obişnuit multă vreme să ţină literatura ştiinţifico-fantastică la distanţă. Acum, au prins şi ei gust pentru asemenea gen. Junger, Borges, Boll, Calvino, Sollers ş.a. îl practică. Dar literatura de anticipaţie, închisă într-o ortodoxie sectară, refuză să-i accepte printre oficianţii ei. Poate că se simte împinsă să-şi răzbune astfel o lungă epocă de umilinţă.


extras din Viaţa Românească,
anul XXVII, nr. 1, ianuarie 1974, pp. 3 - 6





PRO-EMINENŢE: GHEORGHE SĂSĂRMAN





EXTRAS DIN DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI

Cornel Robu


SĂSĂRMAN Gheorghe, n. 9 apr. 1941, Bucureşti. Prozator SF (romancier, nuvelist, povestitor), eseist şi estetician. Fiul lui Alexandru Săsărman, muncitor, şi al Elisabetei (n. Gardoş). Liceul „Emil Racoviţă" din Cluj (absolvit în 1959). Facultatea de Arhitectură din Bucureşti (1959 - 1965), unde apoi şi-a susţinut doctoratul în arhitectură (1978) cu teza Funcţiune, spaţiu, arhitectură, publicată în 1979. Redactor al rubricii de arhitectură şi urbanism la ziarul Scînteia (1985 - 1974), redactor al paginii de ştiinţă şi al cronicii de arhitectură la rev. Contemporanul (1974 - 1982). A debutat în Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice" (nr. 193, 1962) cu povestirea Cătălina; tot în CPSF (nr. 245 - 248, 1965) a publicat, serializat, romanul Proba tăcerii. Debut editorial cu vol. de povestiri SF Oracolul (1969), după care mai urmează alte două vol. de proză scurtă (povestiri şi nuvele SF): Cuadratura cercului (1975) şi Himera (1979), precum şi romanul 2000 (1982). În 1986, casa de editură Heyne Verlag din München, R.F.Germania, avea să publice acest roman sub titlul Die Enklaven der Zeit (Enclavele timpului); invitat de editură pentru a conferi asupra traducerii romanului, S. se stabileşte în 1983 în Germania, unde învaţă, la 43 de ani, o nouă limbă şi o nouă meserie, cea de informatician, pe care-o practică, începând din 1983, ca analist de sisteme la o firmă de consulting în construcţii, la München. Înainte de plecarea din ţară, a coordonat şi a scris studiul introductiv la vol. colectiv Gândirea estetică în arhitectura românească (1983), precum şi cap. dedicat arhitecturii în tratatul de Estetică al Academiei R.S.R., apărut în 1983 sub coordonarea unui „colegiu de redacţie" (Marcel Breazu, Ion Ianoşi, Grigore Smeu, Ion Toboşaru şi alţi şapte); întrucât între timp S. plecase „în Vest", cap. „Estetica arhitecturii" a apărut sub semnătura, voit eronată, „Gheorghe Sărmăşan", ceea ce, poate, venea să compenseze faptul că autorul n-a semnat niciodată cu pseudonime.. Premii literare: Premiul I şi un premiu internaţional la concursul SF al celor şapte ţări socialiste est-europene (1962), pentru povestirea de debut, Cătălina. (Nefigurând în nici unul din vol. autorului, povestirea poate fi găsită, alături de celelalte texte premiate la acest concurs, în culegerea Întâlnirile viitorului, Bucureşti, 1963.) Premiul „Europa" pentru cea mai bună proză scurtă la cel de al V-lea Congres european de science-fiction (EUROCON V, Stresa, Italia, 1980), cu povestirea Evadarea lui Algernon (din vol. Himera, 1979).
Debutul editorial direct în science-fiction era încă o raritate, la acea dată, la scriitorii români, S. numărându-se printre puţinii care au debutat în acest fel. Povestirea cu care s-a făcut remarcat dintru început şi care i-a deschis şansa afirmării (Cătălina, 1962 variaţiune lirică în registru SF pe o sugestie desprinsă din Luceafărul eminescian) nu va figura însă în sumarul volumului de debut, Oracolul (1969), unde autorul preferă să-şi exerseze mâna, cu bune rezultate, în ipostazierea mai pronunţat epică şi „realistă" (agrementată uneori şi „poliţist") a motivelor SF „clasice": zborul spaţial, mijlocind contacte cu super-civilizaţii extraterestre, ingerinţe terestre ale extratereştrilor, deplasarea liberă în timp şi chiar incipiente deschideri spre problematica mutanţilor, timid abordată încă la noi la acea dată. În vol. Cuadratura cercului (1975), subintitulat Fals tratat de urbogonie, S. - arhitect şi ziarist de profesie - foloseşte pretextul literar pentru a accede la meditaţia filosofică, sociologică, morală asupra destinului umanităţii, aşa cum poate fi acesta descifrat din hieroglifele construcţiilor pe care omul le ridică, dereglând echilibrul naturii cu consecinţe de cele mai multe ori dezastruoase, şi nu atât pentru natură cât pentru om însuşi. Comună pieselor din volum le este tehnica de a sugera metonimic existenţa şi mentalitatea ipoteticilor locuitori ai utopicelor arhitecturi, absenţi din decor, sau prezenţi doar generic, ca specie ori ca o colectivitate socială, mai rar ca personaje individualizate ori cel puţin nominalizate. Este, s-ar putea spune, o tehnică a basoreliefului, fundalul constituindu-1 prezentarea descriptivă a insolitelor arhitecturi imaginare, descripţie cu care se deschide fiecare text, pe acest fundal desprinzându-se apoi în relief, în partea secundă, grupuri umane ori siluete individuale, antrenate uneori într-o incipientă mişcare epică. După aceste „decoruri" ce se susţin mai mult descriptiv şi eseistic, prin speculaţie şi meditaţie, şi mai puţin narativ, prin fabulaţie, fiind, prin însăşi natura lor, statice şi expozitive în cea mai mare parte, S. revine, cu vol. Himera (1979), la un science-fiction „de acţiune", dinamica acţiunii epice fiind de natură a-i pune mai bine în valoare calităţile specifice. Mânuită cu siguranţă încă în Oracolul, „arma" în care excelează S. şi care-l avantajează în contextul ştiinţificţiunii româneşti actuale este tăişul „gol" al conflictului, finalizat decis, nedigresiv, condus fără prea multe ocoluri sau popasuri analitice, prin desfăşurări epice alerte şi suspensuri bine tensionate, spre deznodăminte „dure", neîndulcite (acţiunea „anti-happy-end" fiind dealtfel mai generală în 8F-ul românesc din ultimele decenii). Aşa se întâmplă, de exemplu, în nuvela Puţin mai devreme, unde se anticipa ficţional modul cum ar fi urmat să se dezlege „echilibrul terorii" atomice dintre cele două supraputeri care-şi împărţeau hegemonia lumii la acea dată; „Fillonia" şi „Kaşonia". De la fabula schematică, univocă şi transparentă, S. trece apoi firesc la parabola echivocă, plurivocă, discret aluzivă şi inaparent alegorică, mai complexă şi mai „translucidă" semantic, mai consistentă deci literar. Încadrabilă tematic, în mare, problematicii mutanţilor, Evadarea lui Algernon - cea mai bună povestire a sa de până acum - îşi află pretextul şi punctul de start - dar numai atât! -într-o celebră piesă a „genului": nuvela scriitorului american Daniel Keyes Flori pentru Algernon (1959, Premiul Hugo 1960), amplificată ulterior la proporţii de roman (Premiul Nebula, 1966), vizualizată pe micul şi pe marele ecran (filmul Charly, 1968), tradusă şi la noi (v. Viaţa Românească, nr. 1 / 1974, sau Almanah Anticipaţia, 1983). Acolo, „mărirea şi decăderea" protagonistului, Charlie Gordon, provocata ambele prin stimularea artificială, chirurgicală, a inteligenţei, erau secondate contrapunctic şi pitoresc de un şoricel, supus de experimentatori la aceleaşi teste şi botezat tot de ei Algernon. Pornind de la această sumară sugestie, S. imaginează un laborator de inginerie genetică, izolat din raţiuni de securitate pe o puţin populată „Insulă a Bufniţei", laborator din care un virulent „virus G, al genialităţii" evadează odată cu agentul purtător, tot un şoarece (alt Algernon), supus experimentărilor cu acest virus şi devenit astfel prea viclean pentru a mai putea fi ţinut sub control de experimentatori. Emisia semantică a dinamicii epice de fapt abia acum începe, căci epidemia de genialitate, contaminând preferenţial indivizii congenital subdotaţi, transformă subit această aluzivă Insulă a Bufniţei într-o aberantă „lume pe dos", într-o terifiantă „colonie penitenciară" kafkiană din care nu mai există scăpare pentru nimeni, şi mai ales pentru cei „imuni", cărora propria inteligenţă nativă le conservă luciditatea, spiritul critic, judecata dreaptă: acaparând discreţionar puterea în acest alegoric spaţiu închis, draconic izolat de restul lumii. un obscur plutonier, obtuz şi încet la minte până atunci, se transformă peste noapte într-un diabolic dictator, inepuizabil în energia şi inventivitatea cu care escaladează represiunea în interior şi expansiunea în exterior, trimiţându-şi armatele de şoareci genialiferi să infesteze întreaga lume. O menţiune pentru nuvela care dă titlul volumului, Himera, unde S. sondează resursele epice ale unei ipoteze - conservarea postumă şi extracorporală a psihicului - pe care, în literatura română, o consacrase ca idee poetică şi ca expresie lirică Al. Philippide, în poezia Incomunicabilul din vol. Monolog în Babilon (1967). Evadarea lui Algernon şi, mai ales, Puţin mai devreme (cu o scadenţă deja expirată: 16 mai 1984) sunt „anticipaţii pe termen scurt", ca şi romanul 2000 (1982); nu confirmarea sau infirmarea ipotezelor ficţionale de către o istorie „reală" care „le-a luat-o înainte" contează în aceste „anticipaţii pe termen scurt", ci resursele lor intrinseci de activism extraestetic - etic, social, politic, filosofic, deontologic etc. - resurse ce devin legitim şi pe deplin disponibile abia odată cu îndeplinirea preliminarului barem estetic al valorii. Astfel, în romanul 2000 S. imaginează un original „apocalips" în versiune SF, vizând neutralizarea estetică, prin consumare in planul imaginarului, a riscurilor previzibile ce ameninţă cu distrugerea totală omul şi omenirea la acest sfârşit de secol şi de mileniu. Totul este perfect inobiectabil, dar nu aici, în „ideologie" şi în „avertisment", îşi află adevăratele puncte de sprijin valoarea unei cărţi de science-fiction, ci în ontologie. Nici măcar în psihologie, pentru că punctul slab al romanului este tocmai idila sentimentală, a cărui dulcegărie nici măcar nemilosul bad end n-o poate răscumpăra; există însă şi o ancoră aruncată în ontologie, un punct forte, ce răscumpără totul, şi anume efectele de „tunel al timpului", acele „enclave ale timpului" pe care ediţia germană le-a subliniat încă din titlu (Die Enklaven der Zeit, München, 1986). În romanul 2000, un hazardat experiment ştiintific, scăpat de sub control, aduce cu sine nu doar anarhie şi destrămare socială, nu doar bestialitate şi violenţă „apocaliptică", dar şi fantasmatice „noduri temporale" prin care, de exemplu, pătrunde intempestiv în prezentul naraţiunii cavaleria lui Alexandru Macedon, iar emisarii prezentului descind incognito în Atena lui Socrate sau în Anglia lui Newton ş.a.m.d. Asemenea energice şi spectaculoase dislocări temporale, asemenea juxtapuneri în text a unor paliere temporale pe care în realitate le despart secole şi milenii constituie o garantată sursă de „sense of wonder" - acea ipoteză sub care emoţia estetică a sublimului îşi face, specific şi definitoriu, simţită prezenţa în science-fiction, constituind aici, implicit, criteriul decisiv al valorii.


OPERA: Oracolul, Bucureşti, 1969; Cuadratura cercului, Cluj-Napoca, 1975; Himera, Bucureşti, 1979; Funcţiune, spaţiu, arhitectură, eseu, Bucureşti, 1979; 2000, roman, Bucureşti, 1982; Gândirea estetică în arhitectura românească (coordonare şi pref. de ~), Bucureşti, 1983; Die Enklaven der Zeit, roman, München, 1986; Cupa de cucută, roman, Timişoara, 1994;
REFERINŢE CRITICE: V. Stanciu, în Steaua, nr. 11, 1969; M. Opriţă. în Steaua, nr. 2, 1970; N. Manolescu, în România literară, nr. 31, 1975; V. Bîrlădeanu, în Presa noastră, nr. 9, 1975; I. Ianoşi, în Contemporanul, nr. 28, 1979; C. Bejan, în Familia, nr.7, 1979; H. Mihaiu, în Echinox, nr. 10, 1979; V.Bugariu, în Scînteia tineretului, 5 dec. 1979; Tr. L. Birăescu, în Transilvania, nr. 2, 1979; V. Stanciu, în Steaua, nr. l, .1980; A. Silvestri, în Luceafărul, nr. 9, 1980; Fl. Manolescu, Literatura S.F., 1980; Alex. Ştefănescu, în Scînteia tineretului, 28 iun. 1982; A. Cosma, în Vatra, nr. 7, 1982; D. Rebreanu. în Tribuna, nr. 31, 1982; M. Aramă, în Steaua, nr.12, 1982; A. Rogoz, în Almanah Anticipaţia, 1983 (apărut în 1982); C. Robu, Timpul este umbra noastră. Science fiction românesc din ultimele două decenii (antologie comentată), 1991; M. Opriţă, Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară, 1994; C. Robu, Twelve of the Best Romanian SF Stories, 1995; C. Robu, în Tribuna, nr. 4, 1996; M. D. Pavelescu (coordonator), Dicţionar SF, 1999.


Din Dicţionarul Scriitorilor Români,
coordonare şi revizie ştiinţifică
Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu,
Vol. IV (R - Z), în curs de apariţie





DILEMELE SCRIITORULUI PRIBEAG

Gheorghe Săsărman


Scriitorii pribegiţi, de orice naţie ar fi ei, constituie fără îndoială o subspecie aparte, sortită unei existenţe prin excelenţă dilematice. Puţini sunt cei cărora le reuşeşte, cu un preţ îndeobşte ignorat, marea performanţă de a se integra cu adevărat culturii de adopţie - însă nu despre aceste rare excepţii va fi vorba aici, şi nici despre cei ce au şansa de a aparţine unei etnii care, minoritară în ţara de obârşie, s-ar zice că în ţara gazdă revine de fapt la ea acasă.
Pribeag fiind, scriitor sau nu, eşti mai întâi de toate o fiinţă umană, te confrunţi cu prozaice nevoi cotidiene - mâncare, îmbrăcăminte, adăpost. Ai poate familie, copii, guri de hrănit, fiinţe fragile de ocrotit. Poate că tocmai dorinţa de a le oferi şansa unei existenţe mai senine, te-a împins să iei drumul exilului. Dar pribegia e un termen abstract: mai concret, trăieşti la Boston, la Stockholm, într-un sat din Normandia, sau într-un orăşel din Bavaria, iar de acest loc depinde nemijlocit felul cum iţi câştigi pâinea cea de toate zilele. De regulă, nu din scris. Fie pâinea cât de rea, zice proverbul, tot mai dulce-n ţara mea... Dacă ai ales să-ţi duci viaţa printre străini, se cheamă că nu prea urmezi această povaţă. Mai bună sau mai rea, pâinea se cere câştigată cu sudoare şi, mai ales, cu cea mai preţioasă dintre resurse - timpul; întrebarea este, pentru scris, cât timp îţi mai rămâne?
Prea bine, veţi spune dumneavoastră, dacă tot nu-ţi mai rămâne timp, atunci unde-i dilema? Adevărat: cine abandonează pana, nici nu intră in discuţie La urma urmei, şi scriitorii rămaşi la vatra strămoşească au aceleaşi probleme existenţiale, au şi ei familii de hrănit, nici ei nu pot trăi din scris. Scriitori - şi despre ei e vorba - sunt tocmai aceia care, mânaţi de ideea fixă de a se crede mai breji, se împotrivesc tentaţiei dezarmante de a se limita la efortul, nici pe departe minim, al subzistenţei şi, drămuindu-şi ceasurile zilei şi ale nopţii, deturnează timpul spre un ţel după toate aparenţele absurd, acela de a scrie. Scriitor, spunea cineva - şi se pare că era in cunoştinţă de cauză - este cel care nu-i destul de inteligent pentru a se lăsa de scris. Dar dacă pentru cei rămaşi între ai tor trăznaia asta mai poate fi cumva înţeleasă, pentru cei pribegi pare să fie semn de nebunie curată.
Scrii. Vrei cu tot dinadinsul să scrii. Şi abia cu conştientizarea acestui imperativ începe marea, cumplita tulburare. Mai întâi de toate, despre ce vrei să scrii? Ce vrei să comunici, care este realitatea căreia simţi că tu şi numai tu eşti în măsură să-i dai glas, pe care tu eşti cel chemat s-o smulgă unui destin pieritor? Este cumva realitatea ţării de baştină? Ce mai ştii despre ea? Imaginea ei vehiculată prin presa ţării de adopţie e mai curând suspectă, nu-ţi prea inspiră încredere. Din ce subterane iţi extragi, aşadar, cunoaşterea? Cel mai adesea, din amintiri, împrospătate aleator, prin vizite pe fugă, din lectura întâmplătoare a unor ziare editate în patrie, din reviste ale diasporei, din informaţii adunate de prin scrisori sau convorbiri telefonice. Ai cumva impresia că eşti bine informat? Că simţi pulsul ţării? O îndoială te roade, teama că te-ai depărtat, că te-ai înstrăinat de tot...
Să scrii despre noua ta patrie? Dar abia că aici eşti străin de-a binelea! Ce ştii tu despre această ţară, despre poporul, cultura şi istoria ei, ba chiar şi despre prezent? Te poţi compara cu cetăţenii ei de baştină, cu cei care au inhalat cu prima suflare aerul, au bătătorit cu primii paşi pământul acestui loc, unde tu eşti doar tolerat, un transplantat de oră târzie, fără rădăcini autentice? Să-ţi propui drept obiect al scrisului această nouă realitate, pe care abia înveţi s-o descifrezi, pe care nici nu speri s-o poţi înţelege vreodată, cu mintea şi mai ales cu inima, desigur că asta ar fi adevărată impostură!
Şi atunci, ce-ţi mai rămâne? Realitatea ta de pribeag, propria ta soartă, de care te arăţi gata să te laşi înduioşat. Dar nu-i aşa că, în esenţă, fiecare scriitor tocmai despre sine scrie? Madame Bovary, c'est moi! Pentru moment, este şi asta o mică certitudine, nu foarte solidă, totuşi, şi care nu prea are darul să te scutească de alte frământări. De pildă, limba - în ce limbă scrii? Poţi cumva să scrii într-o limbă adoptată? Mulţi au încercat, şi mai încearcă. Cu rezultate modeste, dacă nu chiar rizibile. De reuşit, au reuşit prea puţini, cum spuneam şi mai la început... Aici chiar că n-ai motive să despici firul în patru, orice meşteşugar care se respectă trebuie să fie stăpân pe uneltele lui - iar unealta scriitorului e chiar limba în care se exprimă. Şi cum s-ar putea substitui oare limbii materne o limbă învăţată oricum târziu, mult prea târziu! Nu, nici pomeneală!
Aşadar, scrii în limba ta maternă. Carevasăzică, româneşte. Dar cum mai arată româneasca ta? Mai ţine ea pasul cu limba vie, care se vorbeşte la Bucureşti sau la laşi, la Cluj sau la Craiova? Nu cumva a rămas de căruţă? Eşti sigur că nu suferă de arhaism, de anchilozare, de o implacabilă vetusteţe? Ai habar cam ce s-a scornit într-ale vorbei, ce neologisme asaltează vocabularul străzii şi ce cuvinte s-au demodat ori au ieşit cu totul din uz? Şi asta încă nu-i lucrul cel mai grav: recunoaşte că ţi-ai cam pierdut deprinderea limbii, că zile în şir n-ai cu cine conversa în graiul tău, că uneori trec luni de zile fără să ai răgazul de a aşterne pe hârtie un rând (nulla dies sine linea? - da' de unde!), că în faţa colii de hârtie te chinui nu o dată să găseşti nu atât cuvântul ce exprimă adevărul, cum spunea poetul, ci pur şi simplu să-ţi găseşti cuvintele! Halal scriitor... Maliţioşi, confraţii rămaşi la sânul patriei te-ar putea arăta într-o bună zi cu degetul. Un motiv în plus ca să-ţi plângi de milă.
În definitiv, pentru cine scrii tu? Pentru noii tăi concetăţeni, cumva? Fii dom'le serios: chiar crezi că i-ar putea interesa ceea ce socoţi tu că ai a le spune? N-au ei îndeajuns cu faliţii lor? Imaginează-ţi că te prezinţi la un editor cu manuscrisul tău, redactat într-o limbă pentru el inaccesibilă. Nevoit să laşi modestia de-o parte, îi vei spune că îi oferi spre publicare o capodoperă. Cu mai puţin de-atât, ţi-e limpede, n-ai avea nici o şansă. Editorul nu va face însă nici cel mai mic efort spre a se convinge dacă ai dreptate ori ba, nu se va osteni să caute un cunoscător de română, căruia să-i comande un referat, ci se va mulţumi să-ţi spună, politicos dar categoric, capodoperă sau nu, că programul editurii pe următorii ani e de mult stabilit, că portofoliul e complet şi că scriitorii est-europeni oricum n-au priză la public. Va deveni poate; pentru o clipă, mai puţin oficial, ca să-ţi explice că n-ar face un bine nici editurii şi nici chiar ţie nu ţi-ar face un serviciu, dacă ar tipări o carte care să zacă nevândută, nevandabilă adică prin definiţie, în rafturi - sau, mai rău, în depozit.
Lămurit cum stau lucrurile cu strugurii mult prea acri ai universalităţii, îţi vei spune că, de fapt, tu scrii pentru cititorii din ţara ta natală, singura şi adevărata ta patrie. Brusc, vei simţi cum patriotismul te năpădeşte cu totul, ba mai dă şi pe de lături - nu îndeajuns însă ca să te împingă la gesturi necugetate, pe care mai apoi să le regreţi, de pildă la decizia de a te repatria. Nu, dorul de ţară pare cu atât mai sublim, cu cât distanţa până la hotarele ei e mai mare! De la această distanţă confortabilă, îţi propui aşadar să-i delectezi pe foştii tăi compatrioţi cu zugrăvirea mişcătoare a nemaipomenitelor tale suferinţe de pribeag. Sau, la rigoare, să-i instruieşti într-ale civismului şi democraţiei, relatându-le pe larg, sfătos şi cu tâlc, ca unor hotentoţi, rătăcirile tale prin lumea hipercivilizată a occidentului.
Iar aici survine lovitura de teatru: hotentoţilor nu le pasă chiar deloc de suferinţele tale! Şi ţi-o spun de la obraz. Vrei să ţi se tipărească învăţăturile? Vrei să-ţi vezi capodopera între scoarţe de carte? Nimic mai simplu - scoate, bobocule, câteva mii de marafeţi, dintr-ăia verzi bineînţeles, şi treaba se face, cât ai zice peşte! Cum, nu tu eşti ăla care trimitea amicilor din ţară, după primul an, poza ta la volanul mercedes-ului? N-ai moştenit tu milioane de la unchiul din America? Atunci află că n-ai pic de haz! Pe dată patriotismul tău tumultuos ţi se arată într-o nouă lumină, ba aş zice că păleşte binişor. Adică ce cred ei, te întrebi tu jignit, cred cumva că pe tine te dau dolarii afară din casă? Cred ei că prin străinătăţi aruncă lumea cu arginţii după fiecare venetic? Nu că ai fi fost pus pe afaceri, nu ţi-ai tăcut deloc iluzia că te vei pricopsi - dar chiar aşa, să ţi se pretindă să-ţi sponsorizezi tu singur opera? Drept cine, sau drept ce eşti luat? Nemaivorbind de faptul că o asemenea practică desfiinţează criteriile de valoare literare, inundând librăriile cu inepţiile oricui e în stare şi se arată dispus să şi le finanţeze.
Şi, iată abia acum te întrebi cu toată seriozitatea, dar cu inima sfâşiată, dacă n-ar fi totuşi cazul să abandonezi condeiul. E prea târziu, însă, ai morbul in sânge, iar boala-i fără leac.


Munchen, 8 ianuarie 2000





ADRIAN ROGOZ, SAU MODESTIA ERUDITULUI

Gheorghe Săsărman


Există scriitori care se bucură în timpul vieţii de un enorm succes, de o notorietate ecrasantă, ce pare să le asigure un loc strălucit în panteonul neamului, dacă nu chiar într-acela al umanităţii. Că o asemenea glorie se dovedeşte uneori efemeră, că nu orice succes se arată mai târziu a fi fost mai mult decât un mirobolant foc de artificii, că posteritatea refuză nu o dată să ratifice elogiile entuziaste ale adulatorilor, ba mai şi dă uitării câte-o celebritate găunoasă - asemenea semne de îndoială, îndemnuri certe la temperarea exceselor, nu împiedică totuşi proclamarea vehementă a genialităţii cutărui sau cutărui autor contemporan. Iar nu puţine sunt cazurile în care chiar cel în cauză îşi aşează singur pe creştet cununa de lauri, neîncrezător în discernământul semenilor şi grăbit nevoie mare s-o ia înaintea istoriei literare.
Pe alţii, însă, îi preocupă mai puţin ceremonialul consacrării. Cu tenacitate şi răbdare de giuvaergiu, ei îşi migălesc preţ de-o viaţă nestematele, fanatici ai perfecţionismului, ezitând până la hotarele nefiinţei să încredinţeze tiparului slovele la care nu încetează să tot şlefuiască şi lăsând în seama altora cântărirea caratelor. Viaţa şi opera lui Adrian Rogoz ilustrează cum nu se poate mai bine tocmai această rară speţă.
Pentru cei mai mulţi dintre cei care l-au cunoscut - şi n-au fost puţini - el a fost şi va rămâne apostolul anticipaţiei româneşti. Redactor al Colecţiei Povestiri Ştiinţifico-Fantastice (1956-1974), cu al cărei destin părea să se fi identificat totalmente, el şi-a jertfit cei mai buni ani într-un admirabil gest de misionarism cultural, contaminând cu morbul SF scriitori de renume, descoperind şi îndrumând de-a lungul deceniilor zeci de tinere condeie. Doct, de o erudiţie neostentativă, dublată de o modestie dezarmantă, şugubăţ şi duios, incapabil să facă şi chiar să gândească răul, maestru în arta socratică a moşitului ideilor - aşa l-au ştiut numeroşii tineri şi mai puţin tineri fani ai ştiinţificţiunii, al cărei patriarh admirat şi îndrăgit a fost. A produs el însuşi câteva dintre cele mai apreciate scrieri carpato-danubiene ale genului - printre care poeticul roman Omul si năluca (1965), povestirea Altarul zeilor stohastici (1972), premiată la cea dintâi Convenţie europeană SF, sau nuvelele din volumul Preţul secant al genunii (1974), traduse în mai multe limbi europene şi în japoneză.
Mai puţini ştiau pe atunci că, pe lângă râvna lui în cheie SF, Adrian Rogoz nu era străin de teatru (piesa Martin Rogers descoperă America, scrisă împreună cu C. Constantin, a fost jucată în 1955 la Teatrul Naţional), că îl pasiona filozofia, disciplină în care a obţinut o licenţă strălucită, deşi târzie, cu lucrarea Epistemologia genetică a lui Jean Piaget (1971) şi s-a remarcat prin eseuri pe teme de semiotică. Sau că neobositul propagator al unui gen literar socotit pe nedrept minor, era în acelaşi timp năpădit de sublima patimă a poeziei, aşa cum avea să se constate la apariţia surprinzătorului său volum Inima rezistentă (1981 ). Înrudit prin substanţa poetică cu Ion Barbu, de a cărui preţuire se bucurase încă de la debut (cu poemul premiat Nimfaunesca, 1944) şi pe care n-a încetat toată viaţa să-1 venereze, Adrian Rogoz s-a dovedit a fi totodată un reprezentant strălucit al poeziei avangardiste, experimentale. Născocitor al poeziei invariante, pe care o ilustrează în volum prin ciclul Tace sens nesecat (a se observa că şi titlul e un palindrom!), el nu s-a mulţumit să identifice nenumărate exemple de structuri invariante în lexicul limbii române, ci le-a ales pe cele mai sugestive şi le-a cizelat neostenit, până la ivirea autenticei incandescenţe poetice.
Inima poetului s-a arătat mai puţin rezistentă: un infarct miocardic ni l-a răpit în vara lui 1996, la 75 de ani. Printre manuscrisele lui inedite se afla şi romanul aforistic Holograme - Cosmodrame, căruia îi aparţin fragmentele publicate în paginile de faţă şi care ni-l dezvăluie încă o dată pe Adrian Rogoz într-o nouă ipostază, aceea de cugetător comunicând în spirit cu teme majore şi cu mari personalităţi ale milenarei culturi a omenirii. Las cititorului plăcerea de a descoperi printre rândurile acestui jurnal de suflet adierea sprinţară a unui duh jucăuş, pătrunzător al tâlcurilor şi concis până la ultima expresie a esenţei, grav în accentele dramatice dar ironic şi plin de haz, acolo unde se priveşte pe sine în perspectiva atât de terestră a vremelniciei.


Munchen, 29 ianuarie 2000

(material scris pentru revista Dorul din Danemarca, prezentare a unor fragmente din volumul inedit de aforisme semnat de Adrian Rogoz - material preluat cu acordul autorului)





PRO-EMINENŢE: CORESPONDENŢE





CINCI ÎNTREBĂRI PENTRU OVIDIU BUFNILĂ

Iulian Ciocan


1. Dragă Ovidiu Bufnilă, eşti unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori români de SF. Relevant pentru proza ta mi se pare, însă, faptul că SF-ul e doar o componentă a unui melanj postmodernist eterogen. Te întreb, deci, ce fel de proză scrii şi cum se explică, totuşi, predilecţia ta pentru science fiction?

2. Ai observat, probabil, că mai multe discuţii, studii, articole despre postmodernismul literar nu pot evita referirea la SF. Criticul britanic Randall Stevenson, de exemplu, consideră că atât SF-ul cât şi postmodernismul înseamnă folosirea cuvintelor pentru crearea altor lumi. Aceasta pentru că realitatea nu poate fi cunoscută în totalitate şi nici limbajul nu mai este conceput ca strâns legat de ea. Într-o carte tradusă recent la noi Luc Ferry vorbeşte despre rolul SF-ului în afirmarea postmodernităţii. Cum vezi, aşadar, relaţia dintre SF şi ficţiunea postmodenistă?

3.Fiind student la Facultatea de litere din Braşov, nu am auzit vreun profesor să vorbească la cursuri despre literatura română SF chiar şi atunci când se discuta despre postmodernism, optzecism sau nouăzecism. Se creează impresia că în România prozatorii SF sunt oarecum nedreptăţiţi, ceilalţi scriitori pornind de la premisa greşită că tot ce e SF e şi paraliteratură. Te simţi, Ovidiu Bufnilă, nedreptăţit sau frustrat? Care sunt, de fapt, realităţile dintre SF-işti şi restul scriitorilor români?

4. Eşti autorul unui interesant eseu despre căderea eroului la sfârşit de secol XX, ceea ce iţi pare a fi o problemă esenţială pentru omul care scrie. Ai putea să le explici şi cititorilor basarabeni ce ai în vedere?

5. O ultimă întrebare: cum vezi evoluţia prozei în mileniul trei? Ce vom citi după „moartea" postmodernismului?


„Sf-ul nu trebuie să fie nici fanionul,
... nici remorca postmodernismului"


1. Îmi place ideea de melanj... Aş adăuga însă puţin suflet, ceva mişcare... Un pic de nebunie... Scrisul c o aventură personală... Singulară în fapt.... O provocare a identităţii autorului... O provocare pentru cititorul avid de aventuri imaginare... O provocare pentru cititorul care se vrea oglindit în marasmul autorului... O călătorie nebună, nebună... Doamne, ce simple ar fi lucrurile dacă aş şti cu exactitate ce fel de proză scriu! De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, ar fi plictisitor... Nici n-ar mai avea haz să scriu... Nu e oare un lux, scrisul... Nu e... E viaţa viaţă... trăită cu maximă intensitate... Pentru mine scriu, fiţi siguri... Da, proza mea e o călătorie a călătoriilor... O sumă de identităţi... E de-a dreptul fascinant să fii, în acelaşi timp, prinţ, brigand, om politic, marţian, dinozaur sau automat... E fascinant să te pui în pielea unui înger... Proza mea? Nu bănui, atunci când mă aşez la maşina de scris, cam ce-o să iasă... O să închid povestea în suprarealism, o să eşuez într-o anecdotă SF sau mă voi opri pe la mijloc descoperind că m-am împotmolit într-un realism minor... De ce să fiu ipocrit?! Scriu pentru că îmi place... Călătoresc prin imaginar... Îmi asum acest risc... Nu cerşesc apoi aplauze dacă cumva lucrurile ies bine... Am simţul măsurii şi ridicolului... Am ales literatura science fiction pentru că am descoperit că e total imperfectă... Chiar conservatoare şi artificială... Am început s-o cunosc şi i-am schimbat termenii... Personajele mele călătoresc uneori prin timp dar sunt afectate... Le curge sânge din nas sau li se schimbă codul genetic... Şi nu este oare asta puţin realism?! Am violat convenţiile SF şi unii nu mi-au iertat-o... Dar e aventura mea... Proza mea, odată publicată, trebuie să se descurce singură... Oh, atenţie, e ca o femeie proza asta... O Fata Morgana! O sărbătoare a imaginarului... Deşi toate porţile sunt deschise la această sărbătoare, unii privesc printre ochiurile din zid, prin crăpături... Asta e cu proza lui Bufnilă... Depinde cum o priveşti, din ce perspectivă... Mi se pare absolut corect să spun lucrul asta... Cititorul sau criticul trebuie să aibă un cuvânt de spus în direcţia asta...

2. Sf-ul nu poate afirma postmodernismul... Postmodernismul este un proces şi un fenomen... În acelaşi timp... E una din tulburătoarele descoperiri ale sfârşitului de secol... Iată, lucrurile sunt fragmentare, continuitatea este dizolvată în discontinuitate... Sigur că tehnicile literare au urmat filozofia şi experimentul ştiinţific... Dar scriitorul nu este un simplu imitator... Nu este chiar o oglindă fidelă a fenomenului fie el social, religios, al procesului tehnic şi tehnologic... El, scriitorul, e un demiurg în felul lui... O ştie toată lumea... Tocmai aici cred că literatura SF se poate salva... Dacă va populariza, să zicem, teoria haosului sau a fractalilor, atunci se va sfârşi în banalitate şi paraliteratură... Eu consider sf-ul a fi o meditaţie, o provocare asupra fiinţei umane... Sf-ul ar putea distorsiona caracterul fragmentar propus de postmodernism... Ar putea descoperi noi înţelesuri, noi căi... Nu, Ovidiu Bufnilă nu este un copiator... Eu nu vreau să imit... Am avut uneori discuţii în contradictoriu cu unii oameni de ştiinţă... Sf-ul nu trebuie să fie nici fanionul, nici remorca postmodernismului... El trebuie să fie calul troian... Literatura toată trebuie să fie un cal troian! Şi-apoi, nu-i aşa, vom reforma şi modifica şi calul troian... Asta e marea provocare!

3. Lăsaţi-mă să râd! A scrie e un act conştient... Îţi asumi o sumedenie de riscuri... Intri în controversă cu politicul, cu lentoarea gândirii comune, eşti blamat sau ridicat în slavă... Gloria nu e oare ea periculoasă? Nu deformează scriitorul? Nu-l umple de artificial, nu-i răpeşte gradele de libertate?! Deci, Ovidiu Bufnilă nu se consideră frustrat de faptul că unii critici sau o parte a publicului cititor consideră literatura SF a fi o literatură marginală... Oh, am trecut prin multe momente care, pentru alţii, ar fi putut fi de-a dreptul penibile... Nu m-am supărat... Nu m-am revoltat în van... Eu cred cu tărie în scrisul meu... Sunt un războinic... Lupt... Scriu cu fervoare, intru în dialog cu lumea înconjurătoare... Într-o lume a diversităţii ar părea suspectă o opinie omogenă... Îmi plac cei care mă contestă sau mă înjură... Iar pe indiferenţi încerc să-i scot din sărite sau din ţâţâni... Niciodată nu am lăsat la voia întâmplării destinul meu de scriitor... Am publicat în mai toate revistele din România şi am relaţii nemaipomenite cu mulţi scriitori sau critici care nu sunt SF! Important e că comunici cu mediul literar ori care ar fi el... E nemaipomenit să intri în dialog... Am căutat întotdeauna să abordez comunicarea pe picior de egalitate... Asta pentru că eu cred cu tărie în valoarea scrisului meu... Dacă n-aş crede, atunci m-aş lăsa de scris şi m-aş apuca de tinichigerie... Şi, vă asigur, m-aş putea îmbogăţi în doi timpi şi trei mişcări... Dar mie îmi place parfumul imaginarului... Şi, de fapt, provoc realul... Îl reconstruiesc!

4. Ah, eroul! Unde sunt marile revoluţii?! Unde sunt marile bătălii? Ce vedem? Mari scenarii... Eroi de mucava... Pericolele sunt trucate, Marea Ficţiune a secolului XX înghite milioane de oameni... Cine ştie numele lor? Sunt milioane de oameni care aşteaptă un Salvator! Milioane de oameni care-şi consumă existenţa în banalitate, trivialitate şi mediocritate... Extratereştrii? Godzila? Asteroidul fatal? Cât sună de fals! Adevăratul pericol este anomia, este ticăloşia, este minciuna şi trădarea! Toate, toate construiesc calvarul! Milioane de oameni aşteaptă Eroul! Politicienii se îneacă în fiecare zi în propriile lor băltoace, vedetele filmului şi muzicii sunt consumate cu aviditate, precar şi iluzoriu prin canalele mass mediei... Oamenii au nevoie de Eroi adevăraţi! Iar scriitorul?! Mai mult ca oricând are dreptul de a construi Eroi sau, dacă nu, de a da indicaţii valabile asupra unor pericole reale! Milioane de oameni vor să urmeze un Erou! Poate că el va veni şi va descătuşa fiinţa umană care se zbate în plictis, în mizerie şi în ignoranţă... Umanitatea trebuie să aibă un destin remarcabil, altfel totul e zădărnicie şi atunci Diavolul, fie el metaforic sau foarte real, ne va învinge cu uşurinţă!

5. Postmodernismul?! Dar cine poate spune cu exactitate ce este postmodernismul? Un proces? Un fenomen? Este supus legilor fizicii, legilor sociale? Este o pură invenţie? Este Supremul Scenariu Apocaliptic?! Lucrurile sunt foarte, foarte serioase! E postmodernismul doar un teatru de război pentru doctrine, pentru blocurile militare, pentru politici, pentru serviciile secrete? E un ultim nivel al fiinţei umane? E trecerea către mineralul întrupat în maşinării şi calculatoare? E sfârşitul fiinţei umane?! Sunt oare aproape clipele în care vor suna trompetele Apocalipsei? Ne fragmentăm ameţitor pentru a ne omogeniza?! Nu sunt convins. Poate că toate lucrurile astea sunt doar baliverne. Nu, istoria nu s-a sfârşit. Aşa cum nici nu s-a anunţat la buletinul meteorologic că s-a atins deja gradul zero al literaturii! Sigur că filozofii, scriitorii, criticii şi cititorii de texte pot inventa, pot fabula, pot trage semnalul de alarmă sau pot adormi spiritul gregar în fantoşe apocaliptice... E în firea noastră să ficţionăm... Fiinţa umană are o predilecţie îngerească pentru acte ficţionale... De ce, mă întreb uneori. De ce desfăşoară în acte şi imagini tot acest imaginar debordant? Trebuie să fie undeva cheia! Şi eu o caut ca atâţia scriitori geniali sau nu, premiaţi sau nu, vestiţi sau nu... Scriitorul nu e un alergător de formula unu... scriitorul nu încape într-o ecuaţie... El este o plămadă îngerească... E bântuit de repulsie, de groază, de sublim... Iar literatura? Nu moare, fiţi fără grijă... Postmodernismul? Nu moare pentru că nu şi-a spus ultimul cuvânt... Sau ultimele cuvinte... S-ar putea ca după 2000 să scriem romanele cavalereşti ale războaielor informaţionale din WorldNet... S-ar putea să scriem baladele cavalerilor electronici... S-ar putea să scriem romanţuri... Nu e important ce se va scrie, ci că se va scrie... Nu se poate altfel, de vreme ce noi, fiinţele umane, avem de construit Marele Text al Universului... De ce? Poate că nu vom afla niciodată... Dar trebuie să încercăm... Asta e splendoarea şi mizeria noastră... În asta constă, cred eu, măreţia şi decăderea scriitorului din toate timpurile...
Extras din revista Basarabia 1-3 / 2000





PRO-PUNERI: CLASICE





NOUTĂŢI ŞI MAI PUŢIN NOUTĂŢI

Cătălin Ionescu


Peisajul sefe românesc la sfârşitul anului 2000 pare a fi static. Chiar dacă pentru începutul lui 2001 există oarece zvonuri privind oarece schimbări, protagoniştii acestei scene îşi vor păstra în mare poziţiile cunoscute.
Să începem cu singura revistă de science fiction care mai supravieţuieşte,


String.

Ajunsă la numărul 18, cu sumarul încheiat pentru numărul 19, String a fost una din puţinele publicaţii care, în ciuda tuturor piedicilor, a rezistat. Mai mult chiar, String a adoptat de o vreme moda numerelor tematice, un lucru simplu de altfel, dar care conferă o densitate mult mai mare a cuprinsurilor. Câteva exemple: String 15, axat pe mitologie; 16, pe integrare; 17, pe apă; 18, pe istorii alternative. De altfel, cuprinsurile tematice „prind" foarte bine la colective mici de redacţie, de genul String-ului. Pentru că, din nefericire, cei care scriu în ziua de azi sunt din ce în ce mai puţini. Alături de nelipsiţii Mihaela Muraru-Mândra, Robert David, Liviu Radu, Ana Maria Negrilă mai apar Mihail Grămescu, Costi Gurgu,Jean Lorin Sterian, Ovidiu Bufnilă, Andrei Valachi, Florin Pîtea, şi alţii. Se remarcă de asemenea editorialele incisive scrise de Robert David, atât de „dure" încât au fost subiect de dispute chiar în paginile String-ului...
Apropo de Robert David, Pro-Scris a primit la redacţie un alt material interesant realizat de el, o revistă editată exclusiv în limba engleză, The Pointer, subintitulat „A magazine of ETR/D - the software development team", editat de... Ericsson. Sigur, veţi spune, bun, dar ce naiba are de-a face telefonia fără fir cu sefeul? Legătura este totuşi foarte simplă, şi ţine mult de science fiction. Robert David dă prin această revistă în limba engleză un semnal foarte clar: suntem pregătiţi să intrăm pe piaţa internaţională a science fiction-ului. Cum s-ar zice, primul pas e făcut, următorul va fi făcut, desigur, with a little help from my friends... Felicitări lui Robert David şi preocupărilor sale (a se vedea şi articolul „Surfând cu noi, despre noi")

Trecem mai departe la puţinele suplimente de care mai ştim.


Fantasya

şi-a schimbat hainele, apărând într-o nouă formulă grafică, cu acelaşi conţinut substanţial. Mircea Cărbunaru ţine mai departe timona Fantasyiei cu mână fermă. Am remarcat printre ultimele apariţii ale suplimentului bilunar al ziarului „Libertatea" din Brăila: proze semnate de Graham Green (suplimentul nr. 35), Mircea Cărbunaru (nr. 36), Adrian nedelcuţ (nr. 37), Marian Coman (38). Fantasya este foarte interesată şi de fenomenul internetului, în ea se găsesc recenzii prompte ale ultimelor apariţii din Lumi virtuale şi... Pro-Scris.


Dan Popescu se luptă mai departe pe meterezele Telegrafului, încercând să ţină pasul. Pro-Scris îi mulţumeşte şi pe această cale pentru materialele trimise, din care o bună parte le puteţi citi în ediţia noastră actuală, la capitolul Pro-Puneri. Cum lumea science fiction românească, deşi mică, pare fragmentată în suplimente judeţene şi String-ul se zbate într-o luptă inegală cu difuzarea sa, Pro-Scris a preluat în capitolul de faţă, Pro-Puneri, materialele culese de prin reviste. Sperăm că această iniţiativă, la care au contribuit Dan Popescu şi Mircea Cărbunaru să fie de bun augur.

Şi înainte de a termina, să facem şi câteva semnale editoriale:

Primul, de nuanţă conexă: a apărut „Viaţa secretă a lui Salvator Dali", semnată de Salvator Dali; cartea se poate comanda direct la Marian Irimia (mi@fx.ro) şi are preţul de 50000 lei plus jumătate din taxele poştale.

Al doilea, în temă: Titluri disponibile prin OMNIBOOKS CLUB / decembrie 2000:
Ficţiuni 3 / 1999 / Omnibooks / 25000 lei
Andrei Valachi / Sheila / Omnibooks / 45000 lei
Costi Gurgu / Ciuma de sticla / Editura ProLogos / 40000 lei
Jean-Lorin Sterian / Scriitorul a ieşit la vânătoare / Editura ProLogos / 40000 lei
Liviu Radu / Constanţa 1919 / Editura ProLogos / 40000 lei
Liviu Radu / Trip-tic / Editura Dacia / 36000 lei
Roberto R. Grant / Animalul de beton / Editura Dacia / 36000 lei
Joelle Wintrebert / Heteros si Thanatos / Editura Dacia / 32000 lei
În curind: FICŢIUNI editie specială: KULT / Vremea Demonilor / Omnibooks / 40000 lei
Comenzi pe adresa: OMNIBOOKS CLUB, Str GV Popescu Nr 7 3900 Satu Mare sau tel. 061-715852 sau 092-891542 sau e-mail: omnibooks@satu-mare.ro
Să nu ne mai întrebăm cât vor costa cărţile în 2001, noi sefiştii, se pare că nu avem, în domeniul ăsta, destulă imaginaţie...





FANDOMUL ROMÂNESC VREA ALTCEVA

Mircea Cărbunaru


Este clar. Criticul literar suferă de sindromul „clasificărilor". Are loc o „dezosare" a textului literar. Dacă în urma acestui lucru scheletul rămas este recognoscibil, atunci scriitorul este bun. Dacă este „prea" recognoscibil, scriitorul nu este original şi, în fine, dacă scheletul rămas nu aparţine vreunui regn anume atunci ori este genial, ori a stricat hârtia degeaba.
La fel de clar este şi faptul că scriitorul român de science fiction refuză clasificările, fie din rebeliune, fie din demnitate. Rezultatul pentru el este oricum acelaşi: scriitura SF rămâne o enclavă literară atâta timp cât poartă sigla „SF", cu toate că astăzi asperităţile dintre genurile literare au dispărut, s-au erodat. Cine mai scrie astăzi science fiction, în sensul strict al titulaturii genului? Frontierele literare s-au diluat până întracolo, încât autorul SF autohton chiar vrea cu ostentaţie să fie „altceva". În această situaţie ne putem explica multe...
Ne putem explica dezamăgirea lui Liviu Radu în faţa lucrărilor lui Aurel Cărăşel care eludează voit chiar regulile de bază ale construcţiei textului de roman. Ne explicăm eşecul cyberpunk-ului şi, prin rezonanţă, a Jurnalului SF. Ne explicăm de ce găsim prea puţini autori SF în concursurile literare de profil sau altele decât cele organizate de reţeaua cenaclistă a fandomului românesc.
Ar mai fi aici şi o altă nuanţă îngrijorătoare. Mă refer la atitudinea multor autori SF cu „ştaif" care, de câţiva ani încoace, chiar îşi doresc să fie „altceva". Nu în sensul originalităţii cu orice preţ, ci chiar în sensul propriuzis al cuvântului. Adică altceva decât autori SF. De unde altfel teama lui Cristian Tudor Popescu care, chiar dacă nu o spune, i se citeşte în ochi atunci când vreun interlocutor din emisiunile televizate unde participă îi reaminteşte de trecutul său pe tărâmul literaturii SF? De ce discreditare? Este SF-ul ceva condamnabil...? De unde dorinţa lui Mihail Grămescu de a scrie o carte cu un caracter autobiografic, la o vârstă la care mai are încă multe de spus şi de făcut (fără să mai punem la socoteală că în ultima vreme este tot mai prezent în revistele literare şi de cultură, în timp ce revistele SF îi publică texte vechi sau puţin semnificative pentru acest unic scriitor român de science - fiction)? Dorinţă de împlinire literară? De unde senzaţia aceasta de insatisfacţie pe care o oferă mediul SF? Lipsă reală de competiţie, caricaturizarea RomCon-ului, moartea publicaţiilor SF şi lipsa de evoluţie a acestora, costurile prohibitive de editare atunci când vine vorba de cărţile SF&F, funcţionarea fandomului, interesele mărunte şi purulente, plata drepturilor de autor, înlocuirea valorii cu spiritul protecţionst de gaşcă, absenţa informaţiilor de profil, dispariţia liderilor... Care dintre ele contribuie la insatisfacşia autorului român? Ce să mai vorbim, toate puse la un loc arată că se duce pe apa sâmbetei şi ceea ce s-a mai făcut bun în ultimii ani.
Sincer, nu mi se par a fi deloc afirmaţii gratuite atâta timp cât până şi comunicarea dintre cenacluri, eficientă între anii '93-'96, este în prezent cvasideficitară. Cum ne putem explica faptul că în modul cel mai contraproductiv, manifestările naţionale se suprapun în aceleaşi perioade, în aşa fel, încât niciuna să nu iasă bine? Concurenţa, veţi spune. Nimic mai fals. Ea trebuie să existe în plan creativ şi nu în privinţa puţinelor momente când ne putem întâlni pentru a schimba şi confrunta idei, experienţe şi opinii...
În acelaşi context, închipuiţi-vă stupefacţia cenacliştilor brăileni de la „SFera", faţă de care mă simt cel mai legat, care citesc în Forum SF nr.2 că Fundaţia Geneze din Buzău are nu ştiu câte filiale în Brăila fără ca măcar un brăilean să fi avut habar de aşa ceva, cu toate că am fi putut organiza schimburi culturale cel puţin interesante, dacă nu chiar manifestări SF. La fel ne-a cuprins nedumerirea că Lucian Băbeanu înfiinţează cluburi „Carmen Cozea" în Bucureşti şi Giurgiu fără să adreseze un cuvinţel Cenaclului SFera, locul unde s-a format şi a evoluat regretata noastră prietenă, ani de zile, până la prematura şi nedreapta ei dispariţie. Evident, ne-am fi oferit cu toată energia să sprijinim această iniţiativă, fără să avem nici o pretenţie...
Nu voi prelungi aceste regrete la nesfârşit dar nimic nu mi se pare mai trist decât să constat că ceea ce defineşte în prezent fandomul românesc este numai lipsa de coeziune, de minimă afectivitate şi sinceritate pe care, după atâţia ani de colaborare, le merităm, bineînţeles, cu toţii. Sau, revenind la opinia persistentă din acest text, poate că fandomul românesc vrea „altceva", şi dacă vrea „altceva", atunci să-i oferim o schimbare cu adevărat credibilă, pornind mai întâi de la noi înşine.





IMAGINEA

Romulus Bărbulescu


Cineva a caracterizat imaginea ca „regină şi cenuşăreasă a gândirii". Altcineva scria undeva: „Gândirea explicită sau implicită, intuitivă sau discursivă, exprimată deplin sau prin simplă aluzie, posedă întotdeauna o anumită denotaţie concretă care constituie punctul său de plecare şi de care nu se poate rupe complet fără a-şi pierde întreaga semnificaţie şi raţiunea de a exista".
Sub raport ştiinţific, imaginea este un produs al reflectării senzoriale a unui obiect printr-o senzaţie, percepţie sau reprezentare; după cum poate fi şi formaţiune intuitivă, schematizată la diferite nivele ale generalizării senzoriale, redând mai mult sau mai puţin izomorf structura unui obiect sau categorii de obiecte sau relaţii. Model figurativ rezultat atât din percepţie cât şi din acţiunile intelectuale.
Kant consideră imaginea o punte între sensibilitate şi înţelegere, iar altcineva caracterizează imaginea ca prim stadiu al ideii. Totuşi, ideea ce poate fi implicată în sau adăugată imaginii, se distinge de aceasta prin abstracţiune şi esenţialitate.
Wellek şi Warren în Teoria Literaturii  sunt mai tranşanţi: „... întotdeauna s-a atribuit prea multă importanţă calităţilor senzoriale ale imaginilor. Ceea ce dă forţă unei imagini nu este atât voiciunea şi ca imagine, cât caracterul ei de fenomen mintal legat într-un mod specific de senzaţie".
La nivelul imaginii, generalizarea rămânând intuitivă, nu depăşeşte limitele comunului sau ale caracteristicului obiectual. Adică, fără intervenţia procesului intelectual, imaginea va fi banală.
„Termenul de imagine are mai multe înţelesuri:
1) model ilustrativ sau exemplu concret;
2) metaforă artistică;
3) fenomen de persistenţă senzorială ca imagini consecutive sau acte de memorie concretă;
4) ceva deosebit de memorie, reprezentând proiecţia în intuitiv a construcţiilor intelectuale;
5) fenomen intermediar între percepţie şi reprezentare ca imagini eidetice;
6) forma sau produsul tuturor proceselor senzoriale;
7)  în psihologia modernă  termenul, restrâns la imaginea secundară, constă dintr-un simbol figurativ şi intuitiv, desemnând un real sau făcând parte dintr-un proiect determinat de pulsiunile strict subiective.
În activitatea psihică, imaginile îndeplinesc funcţiuni atât de reproducere cât şi de anticipare. Se disting imagini statice, cinetice şi de transformare" (Paul Popescu Neveanu).
Dezvoltarea imaginilor depinde de procesele din care fac parte  şi anume: memorie, imaginaţie sau gândire. În primul caz imaginea este subordonată unor norme de fidelitate reproductivă, în al doilea este legată de combinatori ca fantezistă, iar în al treilea asociată şi subordonată operaţiilor logice...
Americanul Keith Floyd este de părere că modelul holografic de conştiinţă face perfect inteligibile anumite funcţii cerebrale, precum memoria, percepţia şi imaginaţia. În interesul memoriei noastre, o imagine poate fi pusă în relaţie cu oricare altă imagine. Orice amintire şi orice bit de informaţie, depozitate în conştiinţa noastră, par a fi legate lateral, într-un creator de pură şi perfectă ambiguitate", cu oricare alt bit de informaţie. Floyd argumentează că „sita conştiinţei" trebuie privită ca o reacţie a unei plăci holografice, sita care prelucrează percepţii tridimensionale şi cu aceeaşi uşurinţă reconstruieşte impresii...
„Deoarece conştiinţa însăşi este unicul «instrument» pentru perceperea conştiinţei, aici avem de-a face cu o situaţie schizofrenică fără ieşire, care nu cunoaşte nici început, nici sfârşit: suntem prizonierii propriei noastre conştiinţe! Este ca şi cum în timpul vieţii noastre ne-am privi într-o oglindă, care reflectă în succesiune infinită o imagine!" (Ernst Meckeburg  Agenţii PSI).





DESPRE STRUCTURA GEOMETRICĂ A SOCIETĂŢII

Liviu Radu


Orice corp geometric reprezintă, din punct de vedere matematic, o abstracţiune, o formă delimitată prin linii sau suprafeţe, în care masa, conţinutul închis în marginile care o caracterizează, este lipsită de importanţă. Totuşi, aceste forme abstracte se concretizează în obiecte materiale, compuse din materie, supuse, deci, legilor materiale. Gravitaţia va acţiona la fel asupra unui cilindru din fier, lemn sau beton, deşi, din punct de vedere geometric, rămâne un cilindru, indiferent de structura cristalină, fibriformă sau amorfă a conţinutului, şi-şi va păstra forma, indiferent de mişcările, mai mult sau mai puţin browniene ale particulelor elementare componente.
Dacă ne mulţumim să analizăm doar elementele primare, s-ar putea ca forma globală să ne scape din vedere. Dacă analizăm doar forma globală, acţiunile elementelor primare sunt lipsite de importanţă. Nu vom vedea copacii din cauza pădurii sau nu vom vedea pădurea din cauza copacilor. În general, structura socială a fost analizată din punctul de vedere al individului sau grupului de indivizi, a atomilor componenţi ai structurii. Să încercăm să privim lucrurile de undeva de sus, cu detaşare, făcând abstracţie de acţiunile individuale care se încadrează, mai mult sau mai puţin conştient, într-o structură temporar stabilă. Să depăşim imaginea aparentă de haos şi să vedem forma generatoare de reguli. Pentru că geometria a definit reguli clare, verificabile, demonstrabile, supuse unor legităţi indiferente de materie, chiar dacă sunt valabile doar la un anumit nivel de organizare a materiei. Sigur, fizica a dovedit că, în anumite condiţii, legile spaţiale suferă distorsionări, că există, realmente, geometrii neeuclidiene, dar în cazul pe care ni-l propunem a-l analiza, lucrurile se petrec în universul nostru, iar regulile sunt, deocamdată clare. Să încercăm, deci, să privim societatea umană ca o formă structurată geometric, în care legile sociale se vor încadra sau se vor suprapune celor geometrice.
Forma ideală este, după opinii formulate încă din cele mai vechi timpuri, sfera. Ce-ar însemna o societate sferică? O societate în care orice element poate ajunge doar la o distanţă maximă de centru, în care, practic, fiecare individ, se poate mişca liber de la o extremitate spre centru sau invers, în funcţie de propriile lui capacităţi, elemente voluţionale sau hazard. O societate în care elementele componente au practic, nu doar teoretic, şanse egale. Pare deci, societatea ideală. Şi ar fi aşa dacă o societate umană ar fi izolată în spaţiu şi timp, numai că, din nefericire, orice societate umană depinde, indiferent dacă ne place sau nu, nu numai de valoarea sau capacitatea intrinsecă a indivizilor ce-o compun ci şi de condiţiile geografice şi istorice în care există, precum şi de contactul cu alte societăţi sau colectivităţi umane.
Dacă sfera este, pentru colectivitatea componentă, o formă ideală, din punct de vedre socio-istoric este extrem de instabilă. Ea are puncte de contact doar tangenţiale, punctiforme, atât cu mediul geografic, pe care se sprijină, cât şi cu societăţile învecinate. Orice impuls, intern sau extern, va tinde s-o rostogolească.
Asemenea societăţi, sînt, de obicei, eutarhice, şi au existat în diferite epoci istorice, caracterizate prin organizare tribală sau democraţii militare. Aproape toate popoarele migratoare s-au caracterizat printr-o egalitate cvasigenerală a membrilor. Doar în cazuri deosebite se alegeau şefi militari, cu sarcini temporare, şi care le aduceau doar rareori avantaje materiale sau morale. Sfera socială, care promova valoarea individuală şi permitea accesul la orice funcţie eligibilă fiecărui membru, se rostogolea de-a lungul şi de-a latul continentelor, până când forţe exterioare o sfărâmau sau o deformau. Pentru că, repet, defecţiunea fundamentală a unei asemenea structuri era lipsa de sprijin, atingerea tangenţială a solului, a elementului geografic, care-o făcea să nu fie legată de un anumit loc, de o anumită tradiţie geosocială.
Ar fi existat o singură posibilitate pentru supravieţuirea unei asemenea structuri: societatea anarhistă, compusă din mici societăţi autonome, care umplând întreg pământul, să se sprijine reciproc, prin punctele de tangenţă, ca o cutie plină cu globuri de Crăciun ... Însă, întrucât niciodată această structură nu a ajuns generală, a fost, prin definiţie, instabilă şi sortită pieirii.
Am menţionat mai înainte că o structură socială sferică se va rostogoli, sub influenţa forţelor interne sau externe, până va întâlni un obstacol unde, supusă presiunilor din mai multe puncte, se va sfărâma sau se va deforma. În cele mai multe cazuri, efectul final a fost sfărâmarea. În alte cazuri s-a produs o deformare, îndeosebi prin turtire. Împiedicată să se rostogolească, fie din cauze externe (structuri sociale mai puternice, obstacole naturale, etc.) sau interne (oboseala, pierderea impulsului moral, găsirea unor locuri care au declanşat o stare afecţională care a oprit procesul de rostogolire, etc.) sfera îşi măreşte punctul de contact cu spaţiul geofizic, de la un element tangenţial la o suprafaţă de sprijin. Cu cât suprafaţa de sprijin e mai mare, cu atât populaţia respectivă devine mai stabilă, mai legată de un anumit loc. Sfera devine, treptat, o emisferă. Noua figură geometrică va avea, pe lângă o suprafaţă de contact mai mare cu mediul, şi o suprafaţă de contact mai mare cu societăţile înconjurătoare. Numai că această deformare, această înmuiere a structurii interne care o menţinuse în starea geometrică perfectă, are ca efect imediat introducerea altor reguli geometrico-sociale precum: apariţia unor pături sociale, a unor categorii aflate la bază şi a altora aflate deasupra. În cazul sferei rostogolirea fără sfârşit făcea ca inegalităţile sociale să fie temporare, oricând, cineva aflat în partea de jos putea nimeri în partea de sus şi invers. Acum, mişcările pe verticală devin mai greoaie, nu imposibile, dar mai dificile.
Deformările pot lua diferite aspecte, în funcţie de cât de mult se poate întinde balonul spart: poate fi vorba de o structură de tip turtă, o formă plată, în care există un strat social de bază şi un strat superficial superior, sau o structură gen tort, în care în centru şi deasupra tuturor există un grup mărunt.
Cazul dintâi este valabil atît pentru unele forme ale feudalismului timpuriu, cât şi pentru anumite forme de democraţii. Cazul al doilea este valabil pentru despotismele orientale, în care faraonul, împăratul, regele, era stăpânul absolut al tuturor, chiar dacă între pătura de la bază şi el exista o structură socială intermediară.
Defecţiunile unei asemenea societăţi (vorbim din punct de vedere pur geometric) este acela al lipsei de consistenţă (sau mai bine zis, al pericolului apariţiei lipsei de consistenţă, pentru că unele dintre aceste structuri s-au menţinut timp îndelungat). Atât timp cât societatea se automenţine prin forţe interne care conlucrează pentru a o susţine, ea este viabilă, rezistă, cu toate hibele şi nedreptăţile sociale inerente. În momentul în care coeziunea internă scade, apar două posibilităţi : fie că societatea respectivă are tendinţa să se extindă în toate părţile, subţiindu-se şi pierzându-şi treptat consistenţa, fie că forma geometrică respectivă devine destructibilă (casantă, gata să se fărâmiţeze la cel mai mic impuls sau penetrabilă, uşor de împins sau de acoperit de formele geometrico - sociale înconjurătoare).
O altă structură socială posibilă ar fi cea de cub, însă o asemenea formă geometrică este dificil de construit din punct de vedere social: pătura de bază este prea subţire pentru a susţine straturile ierarhic superioare şi mai devreme sau mai târziu, va claca. O asemenea structură este posibilă doar într-o conjunctură tehnologică viitoare, când un număr mic de cetăţeni producători va fi în stare să suporte povara unei birocraţii nesfârşite... Calitatea cubului este că, deosebit de stabil la presiuni externe, el poate, eventual aluneca un pic, dar se va răsturna greu.
Riscul unei asemenea structuri, după cum am mai spus, este ca baza să cedeze, iar întreg edificiul, oricât de puternic ar părea, să se prăvălească în sine... Singura structură stabilă, atât din punct de vedere social, cât şi geometric, rămâne piramida. Ea va avea o bază suficient de largă pentru a susţine povara unor pături superioare, care se îngustează cu cât urcă mai sus, şi rezistă foarte bine impulsurilor exterioare. Cu cât baza este mai largă, cu atât piramida este mai stabilă.
Trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru foarte important: structura socială în formă de piramidă nu este atât de simplă pe cât pare. Orice orânduire socială ierarhizată se autoprezintă sub formă de piramidă, începând cu orânduirea feudală (monarhiile absolute, în care clasele sociale, avînd la bază ţărănimea, sînt puternic ierarhizate, avînd în vîrf monarhul, constituie un exemplu). Ori, nu simpla reprezentare numerică a diferitelor categorii reprezintă exemplul grăitor. O societate ierarhizată poate avea, de fapt, forma unui tort sau a unei plăcinte, despre care am mai pomenit.
Forma de piramidă a unei societăţi nu se bazează pe structura de clasă şi pe proporţia numerică, ci pe legităţile interne de coeziune socială, pe posibilităţile de mişcare în cadrul geometrico-social determinat.
O societate în formă de piramidă se caracterizează, desigur, prin forma ei geometrică riguroasă, dar şi prin efectul de piramidă existent în cadrul societăţii respective, ca rezultat al unor manifestări socio-culturale specifice. Un asemenea efect, existent şi în unele societăţi feudale, dar îndeosebi în societăţile tehnocratice actuale (şi care va caracteriza societăţile postindustriale viitoare), se caracterizează prin câteva manifestări sociale evidente:
- vitalitate şi spirit de iniţiativă al tuturor păturilor sociale, începând cu cele de bază, cumulate cu spirit tradiţionalist, aparent conservator;
- sănătate socială, manifestată prin organisme sociale sigure, stabile, şi prin încredere socială;
- posibilităţi de mişcare, chiar dacă limitate ca număr, condiţionate de capacitate şi spirit concurenţial, şi pe orizontală şi pe verticală;
- ridicarea în vârful piramidei a unor elemente de valoare, dar care nu sunt decât reprezentanţi ai categoriilor sociale, nu forţele conducătoare ale societăţii;
- existenţa în zona de mijloc a societăţii (de fapt, în centrul de forţă al piramidei) a unui nucleu de elită, care aprovizionează cu oameni noi vârfurile sociale.
Este vorba de o zonă socială care permite dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi morale, şi care este, de fapt, centrul vital al societăţii respective. Această categorie socială, medie din punct de vedere ierarhic, sau al averii, era reprezentată de meşteşugari şi artişti, în societăţile feudale, iar în societăţile tehnologice de intelectualitate. Ea reprezintă grupurile sociale care, prin activitatea lor impulsionează şi caracterizează societatea respectivă, reflectând întreaga energie creatoare a întregii structuri. Reprezintă grupul social asupra căruia efectul de piramidă este benefic şi, prin intermediul lui, acest efect benefic se răspândeşte în întreaga societate.
Trebuie remarcat faptul că, atât în cazul structurii în formă de cub cât şi a celei piramidale (mai ales în cazul structurii tetraedrice), răsturnarea, datorită unor impulsuri exterioare, duce la o societate cu aceeaşi structură geometrică, în care distribuţia interioară se modifică. Dacă răsturnarea se face doar o dată, structura socială internă va fi amestecată, noile clase sauu categorii sociale reprezentând un amalgam al vechilor clase (vezi cazul revoluţiei franceze), iar dacă răsturnarea este dublă, se ajunge la schimbarea completă de ierarhizare, clasele de la bază urcând. Însă, lucru interesant, în cazul structurii piramidale, grupul aflat în zona de influenţă al efectului de piramidă rămîne relativ constant, şi, mai devreme sau mai tîrziu, îşi recapătă importanţa şi influenţa. Nici o societate nu se poate lipsi de categoria oamenilor de concepţie.
Din cele de mai sus, rezultă clar că o societate piramidală poate fi distrusă cu greu prin impulsuri exterioare. Există însă o modalitate sigură de a o demola: fie prin mişcări interne, fie prin acţiuni exterioare, dacă acea categorie de concepţie, aflată în zona benefică a efectului de piramidă este distrusă sau împrăştiată, întreaga societate se va prăbuşi, pierzându-şi coeziunea, transformându-se fie într-o societate cu o altă formă, inferioară, sau va dispare...
Această tentativă de descriere a societăţilor din punct de vedere geometric este doar o introducere în problemă, lipsită de aparatul matematic necesar şi de demonstraţii. Ea reprezintă, deocamdată, doar un punct de vedere speculativ, o modalitate nouă de a trata problema. Poate că persoane mai pregătite şi mai decise de a aprofunda problema vor descoperi legităţi interesante.
Considerăm însă că nu trebuie să analizăm efectul de piramidă doar din punct de vedere fizic sau biologic, pentru că, de fapt, manifestările sale cele mai interesante au loc în domeniul social. Un domeniu care a fost analizat, până în prezent, doar prin prisma unor considerente partizane, de grup sau de clasă, care au împiediicat descoperirea unor legităţi care să demonstreze, de fapt, că în natură acţionează, la orice nivel al universului, aceleaşi legi, generale, universal valabile....





SCIENCE FICTION ŞI MAINSTREAM:
INUTILUL DREPT LA DIFERENŢĂ

Radu Pavel Gheo


Definirea science fiction-ului şi circumscrierea sa în spaţiul larg al literaturii par să fie două dintre problemele care i-au frământat îndelung pe adepţii acestui gen de literatură, mulţi dintre ei revoltaţi de statutul de paria impus de critica literară de evaluare.
Chiar dacă între timp lucrurile s-au mai schimbat, abordarea de către ambele părţi a problemei ridicate de locul SF-ului în spaţiul literaturii a rămas un demers superficial, ocolind iarăşi esenţele problemei şi limitându-se în general la aprecieri globalizante ce ţin mai degrabă de sociologia literaturii.
Nu întrutotul nejustificat, mi-am amintit de un banc care circula în epoca de aur a lui CEAUŞESCU: comandantul suprem porneşte cu suita sa la vânătoare de mistreţi. Colindă el pădurea cât e ziua de lungă, dar nu dă peste nici o urmă a falnicei fiare. Înciudat, Supremul, îşi trimite oamenii să-i scoată de unde or şti ei un mistreţ. După vreo două ore, hălăduind el însingurat şi meditativ, în aşteptarea rezultatului, aude dintr-un tufiş o hărmălaie îngrozitoare. Se îndreaptă spre locul respectiv şi ce-i văd ochii? Vreo zece securişti în haine de piele croiau cu bastoanele un biet iepure maroniu, chircit de spaimă, şi-l întrebau cu obstinaţie: „Recunoşti că eşti mistreţ, mă? Recunoşti că eşti mistreţ?". Science fiction-ul ar putea să devină, vrând-nevrând, un astfel de înlocuitor de mistreţ.
Ce vrea să însemne asta? În volumul intitulat „Literatura S.F.", una din puţinele cărţi de teorie şi istorie literară ce se ocupă, la noi, de acest spaţiu literar, Florin MANOLESCU afirmă că o definiţie validă a genului trebuie să îndeplinească trei condiţii:
„1. Să sugereze deosebirea faţă de direcţia principală" (subl. n.), «empiristă», a literaturii (aşa-numita literatură mainstream);
2. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura distanţată de experienţă şi de realitate (fantasticul);
3. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura nedistanţată de ştiinţă (lucrările de popularizare)." (1, pag 9).
În timp ce a treia condiţie este una de la sine înţeleasă, separând creaţia literară de scrierile pur ştiinţifice, celelalte două nu sunt altceva decît bastoane trântite pe spinarea iepurelui de care am pomenit. Prima impune ca o condiţie sine qua non a science fiction-ului deosebirea faţă de spaţiul vast al literaturii, perceput în mod eronat ca un teritoriu compact, unitar şi nediferenţiat, iar cea de-a doua încearcă să forţeze o delimitare tipologică faţă de fantastic, o categorie literară (cu valenţe estetice şi ontologice) care oricum îşi are locul său bine determinat în interiorul spaţiului literar impropriu numit „mainstream". Tot acolo este de fapt şi de drept locul science fiction-ului ca literatură a imaginarului.
Orice definire şi orice delimitare tipologică sau tematică (dar în nici un caz genologică) a acestui gen de creaţie literară (fiindcă acesta este aspectul care ne interesează aici) trebuie făcute în interiorul şi cu metodele literaturii. Reamintesc că aşa-numitul mainstream, departe de a constitui o mişcare unitară, este format dintr-o mulţime de direcţii şi curente mai mult sau mai puţin longevive, adesea paralele sau divergente, care formează laolaltă ceea ce am numi teritoriul ficţiunii, y compris science fiction-ul.
Care, fiindcă veni vorba, nici nu există în stare pură. O privire aruncată în paginile revistelor şi volumelor ce poartă eticheta „science fiction" va dovedi că multe din scrierile autorilor de S.F. s-ar include cu uşurinţă (şi) în alte categorii stilistice sau tematice cum sunt fantasticul, utopicul, absurdul, oniricul etc. O mostră de inconsecvenţă între ceea ce se vroia şi ceea ce s-a impus în peisajul literar al science fiction-ului o constituie chiar numele unei publicaţii importante apărute la sfârşitul anului 1992, Jurnalul S.F., care iniţial purta subtitlul „săptămânal de cultură science-fiction", dar - începînd cu numărul 103, şi-a schimbat subtitulatura în „săptămânal de science-fiction, horror şi fantasy".
Redactorii revistei au simţit probabil limitarea la care îi constrângea titulatura „S.F." şi contradicţia între ceea ce se publica în paginile Jurnalului S.F. şi ceea ce scria pe frontispiciul revistei. Pe de altă parte au ignorat că schimbarea subtitulaturii atrăgea după sine o contradicţie inerentă între numele revistei şi programaticul subtitlu (mult mai cuprinzător).
Exemplul este simptomatic pentru evoluţia şovăielnică şi inconsecventă a opiniilor despre science fiction în spaţiul românesc.
Făcând o paralelă între jazz şi S.F., Kingsley AMIS spunea că „ambele, după ce s-au despărţit categoric... de curentul principal al literaturii serioase respectiv al muzicii serioase, dau acum semne că se îndreaptă din nou spre vechiul făgaş" (2, pag. 9). Eu voi încerca să mă limitez la literatură şi voi aminti că aproape toate curentele moderniste/avangardiste s-au despărţit de - sau s-au opus unui - astfel de curent instituţionalizat, unui canon simţit ca restrictiv, pentru ca până la urmă să fie la rândul lor asimilate de spaţiul primitor al literaturii, transformându-se şi ele într-un canon. În cartea sa, Florin MANOLESCU mai scrie că „la prima vedere avem de a face nu cu un gen literar, ci cu o literatură paralelă în care există echivalentele tuturor speciilor realiste sau non-realiste din literatura main-stream" (1, pag. 25). Nu pot face abstracţie de generalizarea forţată şi partinică a teoreticianului amintit (comparaţiile folosite ca argumente sunt în multe cazuri inadecvate) şi nici de nonşalanţa cu care amestecă formele şi mişcările literare sau diferenţiază genuri şi subgenuri acolo unde nu există decât variante tipologice ale aceluiaşi tip de scriere (romanul realist, romanul poliţist şi cel istoric, toate contrapuse unor tipuri de romane S.F.), dar mai importantă mi se pare încercarea de a se crea un spaţiu propriu pentru science fiction, un spaţiu vital separat de câmpul literaturii. Pornind o demonstraţie ale cărei rezultate sunt prestabilite, autorul ajunge la concluzii forţate. Paralelele pe care le face se pot aplica oricărui gen de abordare tematică sau stilistică a unei scrieri şi astfel s-ar putea demonstra - de exemplu - că scrierile parodice se constituie într-o literatură paralelă la mainstream. Şi la science fiction. În articolul „The Science Fiction Novel", Robert HEINLEIN se întreba retoric: „Pot oare James JOYCE, Henry MILLER şi fiii şi strănepoţii lor să interpreteze clocotitoarea lume nouă a energiilor atomice, a antibioticelor şi a călătoriilor interplanetare?" (apud P. Solomon, 3, pag. 27). Răspunsul trebuie să fie evident afirmativ, în ciuda intenţiilor autorului american. Marea literatură nu s-a impus printr-o tematică anume, adecvată la o epocă istorică. După cum scria Dan CULCER, „persistă o supărătoare confuzie între noutatea ideilor anticipative şi calitatea literară care determină, doar ea, valoarea..."(4, pag. 48). „Literatura S.F. a fost sau va fi considerată ea literatură atunci când a împlinit / va împlini condiţia literalităţii, valoarea estetică" (id, pag. 46).
Cea mai importantă problemă cu care se mai confruntă şi acum literatura numită când „science fiction" , când „de anticipaţie", cînd „speculative fiction" sau „CORA", este sugerată de afirmaţiile citate aici, cele ale lui Florin MANOLESCU şi Robert HEINLEIN, care sunt reflexia unei atitudini până la urmă păguboase: forţarea diferenţei, transformarea unui iepure ca toţi iepurii, într-un mistreţ. S-a ajuns până la afirmaţii extreme, ce susţin o supremaţie a S.F.-ului dincolo de orice aspect teoretico-literar. „Science-fiction-ul este, mai presus de orice, un sistem de idei" scrie Donald A.WOLLHEIM. „Ea se ocupă de idei în mai mare măsură decât de stilul literar. Ea" (literatura S.F.-n.n.) „face speculaţii asupra viitorului şi asupra unor probabilităţi" (apud P. Solomon, 3, pag.27). Iată cum, ca urmare a încercării de distanţare şi diferenţiere extremă faţă de „mainstream", încercare care a dus-o până la o atitudine de opoziţie şi înstrăinare, literatura de acest gen a ajuns să fie receptată ca marginală şi neinteresantă din perspectiva literaturităţii în timp ce împănarea ei cu clişee a plasat-o în zona paraliteraturii, a literaturii de consum. Lucrurile sunt mult mai simple şi stau cu totul altfel: o scriere ficţională, indiferent de cronotopul ales, de tematica specifică, de caracterul personajelor sau de stilul abordat, aparţine în mod normal spaţiului literar, adică (în accepţia S.F.-iştilor) „mainstream"-ului.
Totul este sau devine mainstream pe parcursul istoriei literaturii, iar science fiction-ul nu poate fi nici o literatură paralelă literaturii (definiţia literaturii însăşi exclude această posibilitate), nici o paraliteratură clasică. Nu cred că cineva şi-ar putea imagina cum că S.F.-ul a adus ceva radical novator în ceea ce priveşte felul de a scrie ficţiune sau în felul în care ea este receptată şi înţeleasă. Specificitatea S.F.-ului, de care mă voi ocupa ulterior, nu îl poate exclude din spaţiul literaturii, ci într-o oarecare măsură, fără a ignora influenţele şi interferenţele inevitabile oricărui gen de scriere ficţională - îl impune ca pe o formă sau un mod literar distinct, la fel cum sunt toate celelalte categorii sau subcategorii din spaţiul imaginarului literar (fantasticul, oniricul, absurdul, parabola etc.).
Science fiction-ul nu trebuie definit prin opoziţie cu marea literatură, ci prin analiza comparatistă, în cadrul sferei literaturii, a scopului său mediat sau imediat, a formei sale discursive, a cronotopiilor şi temelor predilecte. Asemănările se vor dovedi imediat covârşitoare, iar deosebirile definitorii. Orice text literar (deci şi unul science fiction) este o înşiruire de cuvinte ce respectă de obicei regulile gramaticale şi care, în ansamblu, se constituie într-un fapt particular cu valenţe generalizatoare şi cu semnificaţii proprii, fapt perceput de către lector ca ficţional. Într-o oarecare măsură de aici se exclud mai degrabă scrierile memorialiste, jurnalele şi culegerile de scrisori decât operele science fiction.
Bătălia pentru afirmarea S.F.-ului ca literatură sau paraliteratură este o luptă naivă cu propria umbră, o luptă născută dintr-un narcisism potenţat de un complex de inferioritate specific celor ignoraţi.
Science fiction-ul este doar literatură, din cea mai obişnuită, cu valorile şi cu mediocrităţile inevitabile. Războiul terminologic şi categorial a pornit de la început pe o direcţie greşită. În realitate critica literară de evaluare nu neagă literaturitatea S.F.-ului, ci pune la îndoială valoarea globală a acestuia şi îi refuză pretenţiile de a se plasa dincolo de literatura „obişnuită".
Afirmarea independenţei nu ar fi un impediment major dacă nu ar îmbrăca forme atât de intolerante şi exclusiviste.
Exemplele oferite mai sus nu sunt nişte cazuri izolate, ci reprezintă o stare de spirit şi o atitudine care - din fericire - a început să dispară, cel puţin de la un anumit nivel superior, al autorilor de valoare. Când spun asta, mă gândesc la scriitorii S.F. din ultimele două decenii, la cei care au înţeles că diferenţa specifică pe care o deţine orice mod literar este una a mijloacelor narative, legată de instrumentarul imaginar şi de unele motive proprii, dar în nici un caz o diferenţă de fond (iar adesea nici de formă). Sau au acceptat că pur şi simplu este vorba de o diferenţă specifică în cadrul aceleiaşi sfere artistice şi nu de una dintre două literaturi. Un scriitor talentat nu se sinchiseşte foarte mult de modul literar abordat atâta timp cât acesta îi slujeşte pentru crearea unei scrieri de valoare. Autori consacraţi în science fiction nu s-au cantonat numai de acest spaţiu limitat şi limitativ, dovedind astfel necesara mobilitate a artistului de valoare şi capacitatea sa de a-şi adecva mijloacele narative la finalităţile specifice ale operei. Printre exemplele posibile amintesc de H. G. WELLS (care şi-a cucerit locul în istoria literaturii chiar prin romanele sale S.F.), Karel CAPEK, Ray BRADBURY, iar de la noi pe Vladimir COLIN, Mircea OPRIŢĂ, Camil BACIU, Voicu BUGARIU.
Pe de altă parte nici autori consacraţi din „mainstream" nu evită teme sau idei aparţinând science fiction-ului, exemplele fiind nenumărate: Margaret Atwood, A.B. Casares, Aldous Huxley, George Orwell, Doris Lessing, Kurt Vonnegut, Edgar Allan Poe (probabil „părintele" sau unul dintre „părinţii" S.F.-ului), la noi amintind doar de Felix Aderca, Victor Eftimiu, Mircea Cărtărescu, M.H. Simionescu sau criticul şi teoreticianul literar Ovid S. Crohmălniceanu.
Una din cauzele percepţiei diferenţiate asupra literaturii S.F. a fost, indiscutabil, atitudinea condescendentă a criticii literare de evaluare faţă de ansamblul creaţiilor de acest tip. La rândul ei însă critica a fost influenţată de locurile comune care abundă şi marchează specificitatea globală a science fiction-ului, adică de ceea ce a fost numit „S.F. gadget" - science fiction-ul de consum, creat şi promovat exact din pricina acestei calităţi consumiste. Din păcate, valoarea literară a multor scrieri S.F. prestigioase nu depăşeşte un nivel submediocru, iar haosul axiologic ce domneşte printre cititorii de S.F. a perpetuat această situaţie. Există două paliere critice de judecare a scrierilor de acest gen: unul aparţinând adepţilor genului, care implică de obicei o judecată pur impresionistă şi nu foarte competentă, şi unul al criticii literare „clasice", care aplică aceleaşi judecăţi de valoare asupra oricăror scrieri ficţionale. Acesta este un alt rezultat al acelei dorinţe de diferenţiere prin opoziţie combinate paradoxal cu nevoia de recunoaştere din partea sferei literaturii mari. Critica literară propriu-zisă a acordat uneori atenţie spaţiului închis al S.F.-ului, însă numele şi operele promovate din interiorul mişcării nu au fost decât foarte rar susţinute de valoarea operelor în sine, tocmai fiindcă criteriile de apreciere ale celor două părţi se deosebeau puternic. La nivelul aprecierilor critice diferenţa se poate sintetiza în termeni de „profesionism" şi „amatorism". După ce marea literatură a asimilat o seamă de experimente ca acelea ale lui Joyce, Proust sau ale noului roman francez, scrierile lui A. E. van Vogt ori ale lui Isaac Asimov par - din această perspectivă - aproape puerile.
O altă scuză a aprecierii literaturii numite science fiction în raport cu marea literatură ar fi asimilarea celei dintâi cu tot felul de paraştiinţe: ozenistica, parapsihologia, paleoastronautica etc, care nu îşi au locul în aprecierea unui fenomen pur literar. La această înrudire contra naturii au contribuit mult membrii grupului de adepţi constanţi ai S.F.-ului, grup numit generic „fandom", adică fanii tuturor manifestărilor aflate la graniţa dintre imaginar, literar şi ştiinţific. Spaţiul social al science fiction-ului, împărţit pe cenacluri, grupuri în care se amestecă nonşalant scriitori, cititori, ufologi / ozenologi fanatici, adepţi yoga sau căutători ai extratereştrilor în Atlantida, a reprezentat o barieră în calea aprecierii corecte a creaţiilor literare produse aici.
Paradoxal şi inexplicabil, un mod literar care, cu instrumentele specifice creaţiei literare, produce opere literare, s-a distanţat mult timp faţă de spaţiul social propice pentru manifestarea şi pentru aprecierea sa corectă. La fel de dăunător a fost rolul important acordat ştiinţei în S.F., în descendenţă directă de la Jules Verne.
Ceea ce azi poartă numele de „hard S.F." este rezultatul exagerării importanţei pe care ar trebui s-o aibă elementul ştiinţific anticipativ, în defavoarea elementului literar. Din moment ce nu avem de-a face cu nişte scrieri de informare ştiinţifică (prospective sau de popularizare), nu văd care este rostul unei astfel de apropieri, a cărei reflecţie în planul biologic al creatorilor a fost accentul pus multă vreme pe formaţia inginerească a acestora. Îmi amintesc că, în scurta prezentare care mi s-a făcut în antologia bilingvă Nemira '94, eram numit „un viitor inginer", deşi - la cererea editurii - expediasem un curriculum vitae în care menţionasem clar studiile mele filologice. În aceeaşi antologie se şi menţionează într-un alt loc: „aproape toţi autorii noştri au absolvit câte o facultate tehnică" (Antologia science-fiction Nemira '94, pag.210, subl.n.). Astfel science fiction-ul, neavând cum să fie ştiinţă şi temându-se parcă să fie „doar" literatură, a ajuns un hibrid ciudat, un animal inexistent ignorat de ambele tabere. Dau un exemplu la îndemână: într-un interviu, prozatorul Dumitru Solomon declara cu seninătate: „n-am nimic nici cu S.F.-ul, chiar îmi place, dar parcă nu are chiar deloc consubstanţialitate cu problemele Ministerului Culturii. Există pentru asta un minister al ştiinţei şi tehnologiei" (subl.n.) „Nu văd nici o legătură între această zonă a pozitivului"(subl.n.) şi M(inisterul) C(ulturii) (5). Asemenea probleme (şi altele încă) sunt analizate şi în prefaţa lui Cristian Tudor Popescu la antologia de povestiri Imperiul oglinzilor strâmbe (Editura Societatea Adevărul S.A., 1993).
Izolarea S.F.-ului mai are o componentă socială pe care o amintim în treacăt şi care este determinată de mişcarea de emulaţie creată de fandom. Etnologul şi, mai nou, profesorul de jurnalism Mihai Coman analiza într-un eseu (6) activitatea fandomului românesc şi-i scotea în evidenţă caracterul de societate închisă de tip tradiţional , dovedit de înclinaţia spre aspect oral al comunicării, tendinţa spre autarhie şi spre izolare în propriile graniţe, caracterul „iniţiatic al cenaclurilor S.F. şi gustul pronunţat al ceremonialului, cu „datina zilelor S.F. ale vreunui cenaclu, cu „gazdele aşteptând în prag oaspeţii din alte cenacluri etc. Lipsa deschiderii spre alte unităţi literare defineşte o atitudine de aristocraţie decăzută (sau mai degrabă nerecunoscută „încă") care condamnă în continuare la recluziune. Nu e un secret pentru nimeni că majoritatea scrierilor autorilor noştri de science fiction sunt citite numai în acest cerc închis: fandomul. Într-un alt articol, de data aceasta venind dinspre istoria literară, criticul şi scriitorul Voicu Bugariu descoperea că mişcarea S.F. luată în ansamblul ei semăna cu o „avangardă longevivă" (7, pag. 178-179), ale cărei caracteristici ar fi: atenţia acordată anticipării, contestarea trecutului literar, maxima îndrăzneală a gândirii, prozelitismul, construirea unui mit al civilizaţiei industriale, cultivarea ideii de noutate, obsesia găsirii unor precursori. Cele două articole pomenite aici conţin câteva idei esenţiale în planul sociologiei literare. Ele fundamenteză teoretic o dată închiderea în sine a mişcării de fandom şi în al doilea rând atitudinea de respingere sau distanţare faţă de modurile literare adunate globalizant sub termenul de „mainstream".
Numai că orice mişcare de avangardă sfârşeşte prin a se autonega sau / şi prin a fi asimilată, canonizată, clasicizată. Orice curent, gen sau mod literar care produce opere de valoare va ajunge să fie încadrat în spaţiul nemărginit al „mainstream"-ului care, în esenţă, nu este decât o sumă a tuturor acestor specii, genuri şi moduri literare, recunoscute de către lectorul specializat ca având valoare în sine, adică posedând, în diverse grade, caracterul de literaturitate. Problema (non)apartenenţei science fiction-ului la marea literatură se pune din altă perspectivă: cea a unor opere literare luate în particular, fiindcă pe ansamblu science fiction-ul îşi are deja locul şi rostul său. Analiza unei opere şi încadrarea ei în peisajul literar se face după şi nu înainte de stabilirea valorii sale literare. Singura soluţie rămâne deschiderea S.F.-ului spre marea literatură şi, când spun asta, mă gândesc la apariţia (neprogramabilă) a unor opere literare cu adevărat semnificative, independent de o anumită mişcare literară sau de un set programatic. Până la urmă nu mişcarea impune operele, ci operele de valoare legitimizează o mişcare literară. Şi-atât cu fandomul şi avangardismul lui! În partea literaturii, nimeni nu neagă faptul că destui scriitori au folosit idei, teme sau motive specifice science fiction-ului pentru a crea opere de valoare recunoscute pe plan universal, aşa cum sunt „1984" al lui Geroge Orwell, „Abator cinci" al lui Kurt Vonnegut, „Spuma zilelor" de Boris Vian, „Inimă de cîine" de Mihail Bulgakov sau drama „Fizicienii" a lui Friedrich Dürrenmatt.
Operele respective nu vor intra niciodată în proprietatea exclusivă a mişcării SF şi nici nu au fost analizate din perspectiva specificităţii lor sau a apartenenţei (acceptate ori negate) la science fiction. Asta deoarece, indiferent de subiectele abordate sau de formele îmbrăcate de un text literar, finalităţile urmărite vor fi întotdeauna de ordin literar, estetic şi social, iar modul de atingere a lor va fi unul literar. Science fiction-ul nu poate şi nici nu vrea să fie ştiinţă popularizată, iar la ora actuală se constituie în cea mai mare parte din opere literare de consum (ceea ce nu este neapărat degradant).
Specificul său, în măsura în care există, apare în special la nivelul tematicii, al ideilor şi recuzitei, unde este recognoscibil şi în acelaşi timp semnificant pentru marcarea operei. Apoi, indiferent de risipa de imaginaţie pe care o face autorul în construirea unei lumi ficţionale, numai valoarea de ansamblu a produsului literar îl poate impune, chiar trecând peste reticenţele (nu întru totul nejustificate) ale criticii de specialitate. Putem vorbi despre SF ca mişcare independentă în cadrul sociologiei literare, dar la nivelul strict al teoriei literaturii acest gen de scrieri se supune aceloraşi legi şi judecăţi de valoare ca orice altă scriere literară. Dan Culcer se întreba într-un eseu : „Nu ştiu dacă s.f.-ul a reuşit să extindă cu adevărat domeniul imaginarului şi dacă nu cumva ea oferă unor structuri arhetipale măşti noi (subl.n.) de vreme ce, după opinia mea, imaginarul are limite condiţionate, ontogenetic şi filogenetic, de natura psihismului uman" (4, pag. 50). Sine ira et studiorum, voi încerca în paginile următoare să analizez cu mijloacele teoriei literare şi în condiţii (pe cât posibil) de laborator canonul literar al science fiction-ului, spaţiul ficţional pe care îl ocupă în raport cu alte moduri literare, evoluţia ideii SF, tematica specifică, cronotopii, precum şi alte elemente care permit o delimitare şi o definire a poziţiei SF-ului în peisajul literar. Un demers necesar va fi şi delimitarea genealogică a celor câteva tipuri de science fiction care se întreţes în contemporaneitate, ajungând în fine la asimilarea şi realizarea prin acord lectorial a unor elemente din imaginarul SF, realizare care coincide cu larga acceptare a acestui gen de scrieri în rândul maselor, dar şi cu începutul unei crize identitare inevitabile oricărei mişcări avangardiste. Voi încerca să arăt cum oaia rătăcită se întoarce, ca întotdeauna, la turmă. Chiar dacă am început cu un mistreţ şi un iepure.


Bibliografie
1. Manolescu, Florin - Literatura S.F., Editura Univers, Bucureşti, 1980;
2. Amis, Kingsley - Puncte de plecare, în Viitorul ? Atenţie ! , Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, pag. 7-34;
3. Solomon, Petre - Fauna spaţiului, postfaţă la A.E. vanVogt - Odiseea navei „Space Beagle", Editura Albatros, Bucureşti, 1978;
4. Culcer, Dan - O perifrază pentru fantastic, în volumul Serii şi grupuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 41-58;
5. Coman, Mihai - Jocul serios al analogiilor, în Almanahul Anticipaţia, 1989, pag. 120-121;





DESPRE DISTOPII, NUMAI DE BINE

Györfi-Deák György


Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.
Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.
Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:
„Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal)." (2)
E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.
„Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul." (3)
Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică") (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor") (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.
Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.
Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine" este pervertit în anormalul „şi mai bine". Iar „mai binele", precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).


Minunata lume nouă

Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.
Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă." Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag"-urilor?
Huxley opune „dominaţiei rasei ariene" şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate" larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:
«COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»
Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale"? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă", „tată" şi „ a naşte" sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr":
„Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească..."
Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit". (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.
Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!" N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:
„Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma."
Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite
Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla..." Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...


O carte pe nedrept trecută cu vederea

Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr", dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.
Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,", păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic". Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane") consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison". Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra"? se ridică mai multe mâini.
Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.
Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.
Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului", şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.


NOTE:
(1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.
(2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.
(3) idem, p. 67
(4) Aramă, Horia op.cit., p. 315
(5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.
(6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
(7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.
(8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.
(9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.
(10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 20d0a.
(11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80
(12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii." Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.
În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu." Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.





PRO-PUNERI: WEB-ELIZE@ZATE





SURFÂND CU NOI, DESPRE NOI

Cătălin Ionescu


Un punct minus în activitatea Pro-Scris de până acum este privirea critică spre internet. Ne facem cu această ocazie mea culpa cuvenit şi ne punem pe treabă.
Fără a fi extrem de bogată, prezenţa science fiction românească începe să nu poată fi neglijată. Vă prezentăm şi noi câteva Pro-Puneri personale, cu regretul de a nu fi putut fi exhaustivi. Încercăm totodată să minimalizăm pe cât se poate subiectivismul inerent unei astfel de acţiuni.
Fără discuţie, cea mai interesantă revistă de science fiction românească este „Lumi virtuale"
(http://www.geocities.com/lumi_virtuale)
Ne menţinem acest punct de vedere indiferent de avatarurile personalităţii lui Michael Hăulică. Pro-Scris vă recomandă călduros să citiţi Lumi virtuale, ajunsă acum la numărul 10, unde mai pui că este într-un proces de upgradare a părţii grafice. Minusurile revistei sunt mai degrabă subiective, şi, la urma urmei, şi ele fac deliciul unui connaisseur de fineţuri sefe.
Alte patru site-uri cu tradiţie talonează, ce-i drept, la mai mare distanţă, Lumile virtuale:
AlthernaTerra
(http://www.atsf.ro) - în vizibil reviriment;
RoSF
(http://www.rosf.org) - extrem de util şi pentru adresele sale;
Shadowlands
(http://www.stormloader.com/sfrom/romanian.html) - ambiţios, dar nu suficient;
Top 10
(http://sf.elite.ro) - face parte din webringul „Shadow Lands" dar poate fi, evident, vizitat separat.
Alături de paginile făcute de amatori stau profesioniştii (de fapt, profesionista):
Nemira
(http://www.nemira.ro/nautilus)
nu mai necesită alte comentarii, păcat că-i singură, singurică (şi de la o vreme încoace, gura-i tace - încercaţi-vă totuşi norocul, că nebănuite sunt căile net-ului)...
Alături de paginile noastre sunt... paginile româneşti din lumea largă a web-ului:
Pagini SF în Seattle
(http://www.toteminternational.com/romanianpages/sci-fi.htm)
care, dincolo de sefeul titulaturii, are un „look" extrem de „capitalist", dar şi un conţinut, cum s-ar zice, respirând un alt aer.
Nu în ultimul rând - nici pe departe - sunt paginile personale.
Să începem cu ultimul venit, Cătălin Sandu
(http://www.cfm-resources.com/s/scatalin/)
a cărui pagină personală a constituit o supriză mai mult decât plăcută. Cu un design stilat, pagina lui Cătălin Sandu este un site ce merită vizitat. Fără a mai pune la socoteală că există acolo şi unul dintre puţinele forumuri dedicate sefeului românesc. Tot prin pagina lui Cătălin Sandu puteţi avea acces on-line şi la volumul său lansat pe piaţă de câteva luni.
Un site personal interesant - dar ceva mai vechi, este cel al lui Andrei Valachi
(http://www.cs.tuiasi.ro/andy/)
construit frumos şi elegant; merită vizitat, fie şi doar pentru „impresia artistică"...
Ultimul (dar nu cel din urmă, nici vorbă) este site-ul lui Robert David - a se vedea şi articolul „Noutăţi şi mai puţin noutăţi"
(http://www.geocities.com/Paris/Tower/7706/RobertDavid.html)
Pagina personală a lui Robert David este în fapt compusă din 2 pagini. Partea importantă este fără îndoială „Curierul de seară"
(http://www.1freespace.com/curierul/index.html)
un interesant microziar, în care care veţi vedea, într-un melanj extrem de ingenios, o paletă largă de texte publicate de Robert David, de la comentarii politice la science fiction - şi pentru că, evident, prima dragoste nu se uită. Partea a doua este un mic tribut dedicat revistei „String".
Ne oprim aici cu Pro-Punerile noastre web-eliz@nte, regretând încă o dată caracterul precar al studiului nostru improvizat. Pro-Scris este însă extrem de interesat de fenomenul românesc al utilizării internetului. Prin urmare, orice site nou, orice noutate dintr-un site existent va fi reliefată în acest colţ de revistă, dacă, desigur, vom fi anunţaţi.
Atenţie, nu vă promitem laude inutile, ci mai degrabă un comentariu cât mai la obiect. Şi încă ceva: link-urile noastre funcţionează...
Internauţi, internetul merită.





SURFÂND CU EI, DESPRE EI

Cătălin Ionescu


A arunca o privire chiar asupra unei mici părţi din internet pare, la prima vedere, cel mult o glumă bună. Numărul de site-uri afişat de motorul de căutare Google, de pildă, este de peste 1,3 miliarde...
Cum însă Pro-Scris e pus pe fapte mari, nu putea arunca o privire doar asupra site-urilor româneşti (a se vedea „Surfând cu noi, despre noi") fără a face, strict subiectiv de astă dată, o incursiune în ceae ce se cheamă internetul sfârşitului de an 2000...
Începem Pro-Punerile noastre internaţionale cu o scurtă incursiune în lumea... concurenţei, adică a revistelor dedicate criticii science fiction.
Numai că lucrul acesta a fost mai dificil decât părea la prima vedere. Dintr-un motiv foarte simplu, partea de critică are un cu totul alt regim în sefeul străin. Mai mult, nu americanii par a fi cei mai versaţi în materie ci europenii, mai precis francezii. Pe de altă parte, critica de carte este, la urma urmei, dedicată unui public exclusivist, deci site-urile de critică nu se bucură de foarte mare căutare. Ne vom rezuma şi noi doar la două adrese:

Keep Watching the Skies
(http://www.quarante-deux.org/KWS/KWSHOME.html)
un interesant site de critică sefe... franceză (mai zice cineva că franţujii sunt alergici la limba engleză?!), cu menţiunea că în rădăcina acestei adrese (http://www.quarante-deux.org) veţi avea surpriza descoperii unui centru de documentaţie al science fiction-ului francez.

The Critters Workshop
(http://brain-of-pooh.tech-soft.com/critters/)
un interesant atelier de sfaturi practice de... scris (ce mai, tips & tricks au cucerit lumea).

Cu mai multă sau mai puţină legătură cu critica science fiction, Pro-Scris vă mai recomandă următoarele site-uri, de surfat în lungile nopţi de iarnă...

Webzine:
Aphelion (http://aphelion-webzine.com)
Deep Outside SFFH (http://outside.clocktowerfiction.com)
Solar Flare (http://www.sflare.com)

Site-uri ale unor organizaţii:
The T Party (http://www.fnapf.demon.co.uk/t-party/index.htm) - cochet cenaclu din sud-estul Londrei
SFWA (http://www.sfwa.org/) - Science Fiction and Fantasy Writers of America (asociaţie profesionistă)

Alte site-uri de interes:
Scifi Digest (http://www.scifidigest.com/)
SFF Net (http://www.sff.net/)
Forwriters.com (http://www.forwriters.com/) - după nume, un fel de frate vitreg al Pro-Scris-ului...

Pe aceeaşi lungime de undă vă invităm în încheiere la un scurt periplu în lumea serialelor TV prezente pe ecranale româneşti. Există şi o raţiune simplă pentru această invitaţie: cumplita lipsă de informaţie existentă în acest domeniu în România. Un singur exemplu: atunci când Pro-TV (nici o legătură, desigur, cu „faimosul" Pro-Scris!) a anunţat cu surle şi trâmbiţe sfârşitul sezonului 7 al „Dosarelor X" s-a oprit de fapt undeva spre sfârşitul seriei a 7-a - după acest ultim episod de la Pro-TV au mai urmat exact alte 7 episoade. Slavă domnului că francezii de la M6 au difuzat integral Dosarele X, nu de alta, dar să vedem şi noi cum este îmbarcat nenea Mulder în nava cosmică care l-a umflat, într-un stil mai mult sau mai puţin mineresc... Culmea culmilor este că o droaie de alte publicaţii româneşti au făcut şi ele mare tamtam pe tema sfârşitului sezonului Pro-TV-esc al dosariadei X...
Un alt serial ce merita o mai mare popularizare a fost şi recentul FarScape („Evadat în viitor"), difuzat la TVR2, care, la rându-i s-a terminat în coadă de peşte, cu ipotetica moarte a eroilor principali. Nimeni însă nu a binevoit să precizeze că sfârştul în cauză este doar sfârşitul primului sezon, după care mai urmează cel puţin încă unul... Noroc, internauţilor, cu internetul, cu site-urile pline de informaţii...
Dar să nu mai pierdem timpul, că RomTelecon-ul costă:
X Files :
http://www.fox.com/thexfiles/ - site oficial
http://www.inimation.com/xfilesgame - site-ul preferat al subsemnatului...
http://bedlam.rutgers.edu/x-files - link-uri spre alte site-uri X-Files
http://members.tripod.com/~AVxfiles1/random_link.htm - tot link-uri spre alte site-uri, mai multe şi mai cornute...
Millennium:
http://www.geocities.com/Area51/Cavern/6952/millennium.html - fan site (nu am reuşit să descopăr site-ul oficial, se pare că seria a doua - difuzată în prezent tot la Pro-TV - nu s-a bucurat de mare succes nici măcar printre fanii serialului)...
http://www.tobyx.com/millennium/webring/ - fan site
http://chaos.x-philes.com/sites/millennium.html - link-uri spre alte site-uri Millennium
http://www.geocities.com/TelevisionCity/Set/4049/encyc.html - enciclopedia Millennium
FarScape (Evadat în viitor):
http://www.scifi.com/farscape/ - site oficial
http://www.farscape.com/ - alt site oficial
http://www.geocities.com/escapetofarscape/ - un excelent fan club
Seven Days (Şapte zile):
http://www.sevendaystv.com/home/index.html - site oficial
http://mrvideo.vidiot.com/UPN/SD/
Hercules & Xena:
http://www.studiosusa.com/hercules/hb/index.html - site oficial Hercules
http://www.usanetwork.com/series/hx/hx.html - episoade 3D on line, aşa se laudă
http://msmoo.simplenet.com/guide/index.htm - link-uri spre alte site-uri Hercules & Xena
Stargate SG-1:
http://www.stargate-sg1.com/
Bugs (Justiţiarii - o traducere „memorabilă" la TVR1...):
http://www.visions.free-online.co.uk/
Star Trek
http://www.startrek.com/ - doar acest link, sunt probabil mii de site-uri Star Trek...
Şi, în loc de încheiere, Pro-Scris vă sugerează unele dintre cele mai science-fiction adrese de web. Încercaţi-le, având însă totdeauna în minte un singur lucru: este oricând loc de mai rău. Numai că, vorba lui Dinescu, internetul nostru e plin de Pro-Puneri mai web-eliz@nte decât al lor:
http://x-files.vl.ru/
http://home.netvigator.com/~cyw/holodeck.htm
http://wsws.org/ru/
http://www.pdsr.ro
Internauţilor, nu uitaţi: chiar şi aşa, internetul merită.





PRO-POZIŢII





Fragmente critice (II)
SOFISME INGENIOASE

Voicu Bugariu


Ovid S. Crohmălniceanu (1921-2000) este un sefist important fiindcă a reuşit să ducă foarte departe o atitudine mentală specifică. Anume aceea de a concepe textul ca pe un exerciţiu strict intelectual, lipsit de absolut orice miză existenţială. Sub acest raport el este, păstrând proporţiile, un emul al lui Isaac Asimov. Textele sale (Istorii insolite, 1980 şi Alte istorii insolite, 1986) se disting printr-o răceală conceptuală desăvârşită. Nici măcar o singură dată cititorul nu găseşte prilejul de-a trăi un rudiment de emoţie. În schimb, anvergura cerebrală (inclusiv sofistică) a autorului este foarte mare, capabilă să creeze un vertij intelectual autentic. Vocea naratorului din povestirile celor două volume frizează nonumanitatea unui generator electronic de structuri verbale logice. În mod corelativ, scriitura este desăvârşit jurnalistică, anonimă, fără absolut nici-o inflexiune ţinând de vreo poetică personală. Naratorul din istoriile insolite este atât de cerebralizat încât tinde să egaleze „mentalitatea" unui calculator. El socoteşte în mod implicit că orice ţine de natura umană este doar un element integrabil într-o serie logică. De aici distanţarea sa principială de orice emoţie.
Umorul, prezent în toate textele, este practic singura sursă de umanizare a scriiturii. Este un umor cerebral, adesea fin. Dacă un calculator ar începe să se umanizeze, ar începe prin a face glume. În această privinţă, autorii unor texte despre personalizarea unor calculatoare au intuit bine. Aceasta fiindcă umorul este prin excelenţă o resursă a inteligenţei. Faptul că oamenii îl folosesc uneori pentru a-şi ascunde simţirile nu este decât o dovadă în plus. Făcând umor, ei se feresc de alunecarea în periculoasa capcană a propriilor sentimente. Privind astfel lucrurile, cititorii istoriilor insolite pot spera că naratorul este totuşi uman, iar umorul acestuia nu este numai produsul mecanic al unei inteligenţe superioare, ci şi modul de a-şi ascunde anumite emoţii.
În monumentala sa istorie a sefeului românesc (Anticipaţia românească, 1994), Mircea Opriţă a sesizat cu îndreptăţire cele două caracteristici definitorii ale textelor semnate de Ovid. S. Crohmălniceanu: inteligenţa speculativă şi umorul. El l-a încadrat pe autorul Istoriilor insolite în capitolul Coordonata comicului. Umor rafinat şi frivolitate burlescă. „Gena" satirică a anticipaţiei, socotind că textele intitulate Cele zece triburi pierdute şi Scrisori din Arcadia sunt emblematice. Într-adevăr, primul text este o performanţă speculativă, iar al doilea o mostră plăcută de umor parodic.
Textele celor două volume sunt şi foarte interesante rezultante ale întâlnirii dintre o solidă cultură umanistă şi un interes persistent pentru sefeu. Ideea de literatură şi cea de text l-au obsedat pe autorul istoriilor insolite. Cele mai multe dintre povestiri au de altfel structura unor comentarii mai mult sau mai puţin travestite epic.
De menţionat şi faptul că la apariţia primului său volum de sefeu, Ovid. S. Crohmălniceanu era unul dintre cei mai importanţi critici literari români în viaţă. În plus, el făcea parte dintr-o grupare literară foarte bine organizată. Puţini dintre membrii acesteia au rămas „pe dinafară". Ca urmare, cele două cărţi au intrat automat în istoria literară academică, critici nepreocupaţi de sefeu elogiindu-le fără reţineri. Flataţi, sefiştii români n-au putut decât să se bucure. O fac şi astăzi, când maestrul sofismelor ingenioase a dispărut, lăsându-le nişte texte sclipitor de inteligente.
Constatare
Ideea că sefiştii români formează o armonioasă familie de spirite este falsă. Polemicile dintre ei nu numai că nu se aplatizează, dar se fortifică. Există „duşmănii" între persoane şi grupuri. Astfel, lumea sefiştilor (nu fără o anume umilinţă implicită) o imită pe cea a literaţilor, sugerând în mod indirect că insurgenţa ei este superficială şi conjuncturală. Certându-se la nesfârşit între ei, sefiştii uită că au de dovedit o teză orgolioasă, vitală pentru existenţa lor ca grup social distinct: aceea că sefeul este, în cele din urmă, altceva decât literatura. Situaţi pentru totdeauna pe o linie de frontieră, nefericiţi ca nişte eterni adolescenţi aflaţi în criză de identitate, ei devin oameni maturi, ba chiar încep să îmbătrânească, fără să poată ieşi din această „tranziţie" perpetuă. Nu este prea hazardat să spun că ei trăiesc o criză existenţială ce nu se mai încheie.
Pornind de la cele de mai sus, propun o polemică epistolară. Îi rog pe sefiştii cu vârsta sub patruzeci de ani să-mi scrie pe adresa acestei reviste electronice. Vor fi scrisori deschise, accesibile oricui. Dacă tonul lor va fi urban, le voi răspunde. Propun ca o scrisoare să aibă cel mult 400 de cuvinte. Tinerii sefişti vor a avea astfel prilejul să-mi argumenteze de ce afirmaţiile mele de mai sus sunt greşite.





PARALELE ÎNTRE LUMI PARALELE (II)

Liviu Radu


Îmi propun ca, printr-o serie de eseuri, să subliniez similitudini între literatura SF şi diferite genuri literare, muzicale sau alte forme de manifestare artistică, atât ca mijloace de exprimare artistică, dar şi ca mod de receptare de către public a acestor forme ale manifestării artistice. Dacă la un moment dat am avut impresia că fandomul reprezintă ceva unic (nu neapărat în bine), la o analiză atentă descoperim că nu-i de fel unic şi că grupuri diferite (ca vârstă, mediu social, cultură, etc) de consumatori de artă au mentalităţi şi comportamente similare.
Concluzia: nu suntem unici, nici măcar foarte originali. Suntem, toţi, doar forme de manifestare ale aceluiaşi fenomen.


LITERATURA POLIŢISTĂ, O LITERATURĂ SF SPECIALĂ?

Spre deosebire de SF, literatura poliţistă se bucură de o critică de specialitate profesionistă şi competentă. Această critică suferă însă de boala din totdeauna a criticii: crează nişte tipare, în care încearcă să vâre cu forţa creaţia artistică. Altfel, această critică are o contribuţie foarte importantă la sublinierea onorabilităţii genului.
Deci, dacă facem excepţie de această contribuţie majoră la înţelegerea şi promovarea genului, putem descoperi similitudini serioase între literatura poliţistă şi cea SF. În primul rând, ambele au o evidentă legătură cu arta populară, cu tendinţe clare de a constitui o elită a fanilor. Da, a fanilor, pentru că, dacă vrem să fim corecţi, fanii literaturii poliţiste (inclusiv cei grupaţi în cluburi, cu reviste şi reuniuni) au apărut cu mult înaintea celor SF. Poziţia criticilor mainstream a fost - şi este - identică în cele două cazuri. Totuşi, după cum am menţionat, critica literară pare a oferi mai mult credit literaturii poliţiste. De ce?
Pentru că această critică a reuşit să inducă în mediile literare câteva legende, care au fost atât de bine exploatate, încât au devenit axiome, pe care nimeni nu mai îndrăzneşte să le pună la îndoială.
Prima legendă este cea a descendenţei literaturii poliţiste din literatura populară. Acest lucru nu-i adevărat. Literatura populară, de genul foiletoanelor lui Feval sau Eugene Sue nu punea accent pe rezolvarea unei enigme, ci pe aventură, pe răsturnări spectaculoase de situaţii. Literatura poliţistă, aşa cum a fost concepută ea de E. A. Poe şi Conan Doyle, este o literatură deductivă, menită să ofere satisfacţii unei elite intelectuale. Ulterior, o dată cu dezvoltarea genului, literatura poliţistă a devenit o literatură populară. Adică acelaşi lucru care s-a întâmplat cu literatura SF.
A doua legendă este cea a desfăşurării acţiunii în sens contrar timpului. O intrigă întoarsă pe dos. Acest lucru pare a fi pe placul criticii, pentru că implică o mentalitate aparte, o modalitate sofisticate de narare. În realitate, acţiunea romanelor poliţiste se desfăşoară liniar, chiar foarte liniar, urmărind nu desfăşurarea crimei, ci eforturile detectivului de a descoperi criminalul.
Deci, în ciuda unei imagini false creată de o critică partizană, putem concluziona că literatura poliţistă este o literatură care are în centrul său o enigmă de tip poliţist, care urmează a fi rezolvată cu mijloace strict poliţieneşti.
Numai că aici apare elementul interesant: autorul porneşte de la premisa că un cititor neavizat nu cunoaşte în detaliu specificul muncii de detectiv (fie el particular sau din cadrul poliţiei), deci va da amănunte despre această muncă - metode de analiză a urmelor lăsate la locul faptei, metode de anchetare, metode de colaborare cu organisme din alte localităţi (mai nou, folosirea băncilor de date, analize de AND, etc), precum şi amănunte despre metode folosite de criminali (otrăvuri speciale, arme sofisticate, moduri de creare de false alibiuri). În acelaşi timp, literatura poliţistă prezenta informaţii despre lumea interlopă, prea puţin cunoscută de cititorul burghez sau mic burghez. Deci, ca să concluzionăm, literatura poliţistă este o literatură care prezintă o acţiune captivantă (rezolvarea unei enigme), dar care nu poate avea un final logic fără existenţa unor elemente ştiinţifice (pentru că-mi veţi da voie să consider ştiinţifice tehnicile de analiză - logică sau de laborator - a probelor). Iar dacă aceste elemente ştiinţifice lipsesc, logica poveştii este grav afectată.
Întâmplător, am ajuns chiar la definiţia literaturii SF. Iar acest lucru nu-i întâmplător. Pentru că literatura poliţistă poate fi considerată o literatură SF, în care elementele ştiinţifice sunt legate doar de munca detectivilor.
Oare nu există nici o deosebire între literatura poliţistă şi cea SF? Să nu exagerăm şi să nu denaturăm lucrurile: literatura poliţistă este un gen literar diferit de SF. Însă această diferenţă este mai subtilă şi mai nuanţată decât s-ar bănui. Ea constă în maniera de a prezenta problema. Dacă într-un text SF accentul cade pe importanţa elementului ştiinţific, în literatura poliţistă accentul cade pe rezolvarea enigmei. Elementul ştiinţific - chiar dacă este fundamental - este un factor ajutător, care facilitează elaborarea unui model logic, prin intermediul căruia detectivul descifrează enigma. Sherlock Holmes - ca personaj generic - are cunoştinţe ştiinţifice vaste, recurge la analize de laborator, dar rezultatele analizelor şi cunoştinţele lui ştiinţifice sunt nişte piese de puzzle, pe care numai mintea lui deosebită le potriveşte una lângă alta.
Mai merită să subliniem un lucru: chiar dacă literatura poliţistă a apărut înaintea literaturii SF, evoluţia celor două genuri este atât de asemănătoare, încât subliniază încă o dată geneza lor comună. Ambele au avut, la început, o perioadă în care îşi propuneau să uimească publicul, să vină cu soluţii uluitoare (acel sense of wonder, atât de drag domnului Robu). Numai că literatura poliţistă şi-a revenit după un timp şi a stabilit nişte canoane stricte, limitând aspectul de ciudăţenie (a se vedea cele douăzeci de reguli ale lui SS Van Dine). Pe măsură ce genurile despre care vorbim au evoluat (în primul rând literar), preocuparea autorilor s-a îndreptat spre creerea unei complicităţi intelectuale între autor şi cititor - lucru foarte vizibil în literatura poliţistă, unde autorul recurge la dialog indirect cu cititorul, invitându-l să descopere singur rezolvarea enigmei, menţionând că i-a furnizat deja toate elementele necesare. Apoi, literatura poliţistă a evoluat spre social (Hammett, Chandler), iar literatura SF spre umanism. Adică ambele şi-au propus, în final, să studieze comportarea omului în anumite condiţii date (în situaţia unei anchete poliţiste, respectiv în situaţia confruntării cu o cucerire a ştiinţei).
Deci, ca să concluzionăm: deşi cele două genuri au doar rareori acelaşi public, sunt mai apropiate decât se crede. Dar în nici un caz identice. Acest lucru este demonstrat de existenţa unor cărţi sau filme, în care se prezintă un caz de enigmă poliţistă, într-un mediu SF. Cu toată recuzita, creaţia respectivă rămâne, din punct de vedere al concepţiei, în domeniul literaturii poliţiste.





CUM FAC PE NEBUNUL BÂJBÂIND PRIN NON-METAFIZICA LUI ADRIAN IONESCU

Ovidiu Bufnilă


Că imaginea este o chestiune care ţine de textul fundamental e un adevăr de care Ionescu te convinge în această carte cu discreţie. Povestirile lui au un parfum al depărtării. Citindu-l, renaşte în tine un ciudat simţământ al exoticului. Tablourile lui te absorb. Nu poţi să nu cazi în abila capcană întinsă de Ionescu şi să nu încerci să-l înlocuieşti de la cârma textului. Să navighezi în propriile lui ape. Să recompui lumile ionesciene plin de nesaţ, să creezi alte istorii. Căci Ionescu e zgârcit atunci când îşi construieşte personajul. Pare că-l manevrează cu autoritate dar, în fapt, el îl lasă liber. A personajului e vina dacă nu ne oferă referinţe. El, personajul, se încadrează cu o anumită disperare în textură, oferindu-se într-o mereu mişcată imagine. Poate că toată această textură ar putea purta numele lui Adrian Ionescu. Poate ar putea fi foarte bine un plan ascuns al viului strecurat în text. La prima vedere, ai zice că Ionescu e o mare de câmpuri adormite la soare, sălăşluind în propria lor vegetaţie de vară. Textul pare a sta la pândă. Nici nu-l vezi. Îi simţi parfumul. Îi vezi imaginea. Tradus în texte, Ionescu pare a nu fi cotidianul Ionescu. Poate că a trăit alte vieţi. Suntem aici într-o oarecare incertitudine de vreme ce nu putem demonstra contrariul ori din care parte i-am privi imaginea. Ionescu se spune pe el însuşi amăgindu-ne că ar fi un lung text, un drum către UNDEVA. Lumile lui ficţionale nu par a fi aflate în vecinătate. Dar poate spune cineva cu exactitate ce anume ne învecinăm?! Bineînţeles că imaginile ionesciene au o anume forţă. Fără de ea nici nu s-ar putea susţine în corpul ficţiunii. Acum rămâne a vedea dacă intr-adevăr Ionescu este chiar textul fundamental al propriilor sale lumi. Plictisitor în rigoarea lui, omul de ştiinţă ar putea deveni vehement în vecinătatea acelor texte. Asemenea lui, fundamentaliştii SF porniţi să-l nege pe Ionescu. Dar la el nu interesează vremelnicia ipotezei ştiinţifice. În textul său fundamental care este corpul său îmbălsămat cu iubire, iubirea de celălalt pare a fi exemplaritatea. Aceasta ar fi forţa imaginii tradusă în propoziţii şi fraze. Forţa tare, nevăzută dar al cărei efect, nociv oare, este covârşitor. Să fie iubirea nocivă, iată un adevăr incomod, iată înlănţuirea în toată splendoarea ei de la elicoidala codului genetic rămas sub mantia misterului până la colbul ridicat de cavalerii lui Ionescu prin texte şi imagini memorabile. Lăsat în voia textului ionescian, te desprinzi de teluric, de plictisul lumesc, te trezeşti prins în ficţiune, gata, gata să-ti pierzi corpul, istoria chiar. Istoriile lui Ionescu par a fi mici păcate, păcătuind prin diferenţă şi, adeseori, prin lipsă. Dar Ionescu drămuieşte preaplinul lăsând golurile să umple nestingherite spaţiile textului. Aceste goluri ar fi stropi de neant la o primă vedere. Dar, atenţie, putem fi păcăliţi cu uşurinţă, acolo viaţa palpită, se zvârcoleşte. Rămâne doar ca noi, citadinii, plictisiţii, atotştiutorii, savanţii, mustind de adevăruri generale şi de savantlâcuri, să ne lăsăm în voia medievalului ionescian. Dar, vai, pomenind de ev mediu am putea iarăşi cădea în capcană. Invocând referinţa, invocând oarecari surse l-am putea pierde pe Ionescu din vedere. Ne-ar scăpa printre degete. S-ar face fum şi am rata nu momentul de lectură ci insurgenţa lecturii unei hărţi după care ne-am putea regăsi sub alte tipare. Imaginea nu e imagine ci text în textura sa, pare a spune Ionescu. Suntem ţesuţi în textul său, în corpul său, în iubirile sale medievale. Văzduhul, la Ionescu, e o formă de iubire. Lucrurile petrecute în văzduh au o taină a lor. Ionescu ştie foarte bine că aerul e aproape de mistic. Tocmai de aceea, atunci când construieşte înaripări, Ionescu ştie că se apropie de absolut. Iar calea lui către absolut nu trece prin lumina rece a adevărului ştiinţific ci trece prin inimă. Inima, la Ionescu, este ea însăşi un text fundamental. Ionescu are a ne spune câte ceva despre inimă într-o vreme în care oţelul şi plasticul detronează mişeleşte trăirea pornită din inimă către mistic, către depărtare. Dar ce e inima sau ce ar trebui să fie ea, se întreabă Ionescu vorbindu-ne despre false motive ştiinţifice. Nu pare a-l interesa gomoasa retorică ştiinţifică ci pare mai degrabă atras de capă şi spadă. Nu pare atras de predicţie ci mai ales de viziune. Neconfundându-l cu un oarece visător producător de texte, ar trebui să-l recompunem pe Ionescu după datele texturii sale. Căci citirea de texte nu e altceva decât mijlocul de a reconstitui corpul în mistica lui. La Ionescu, spiritul are a se ascunde în meandre. Ambuscada aerului. Ambuscada focului. Ambuscada inimii. Ionescu are habar de Marele Nimic. Poate că-l şi face să fiinţeze în natura corpului său care nu este altceva decât imaginea sa adică o mare de texte. Textură desfăşurată, numită Ionescu, aceste zeci şi sute de fraze sunt aidoma unui ghem aflat în plină desfăşurare. Din Marele Nimic ţâşnesc personaje care nu-şi duc cu ele istoriile dar care lasă o fantă către Marele Nimic, punct de lumină prin care te poţi strecura. Intrarea în operă, numită în lipsă de altceva, lectură. Dar lectura, simpla lectură, a texturii ionesciene e lipsită de savoare. Textele lui Ionescu ar trebui pătrunse, sfâşiate, pentru a afla ceea ce nu spune el. Pentru că Ionescu e asemenea unui senior aflat în turnul său, înconjurat de şanţul lui de văzduh şi de apă. El doar ridică stindardul dar te lasă să ghiceşti încotro s-ar putea afla câmpul de bătălie. Căci stricarea lumilor si a lucrurilor trebuie aflată, şopteşte Ionescu conspirativ. A conspira împotriva textului său pare a fi o dovadă de perversiune a scriitorului. Dar intensitatea nemăsurii pune în lumină dovada de iubire. Ionescu se dovedeşte nu doar abil dar şi generos. El te opreşte din drum. Te trage de mânecă aşa, ca din întâmplare. Dar îţi arată dovada de iubire. E un gest simplu, frust chiar. Nici urmă de bizarerie, nici urmă de carnaval, nici urmă de bufonerie. Pentru Ionescu lucrurile par a fi grave. El este serios dar şi tandru. În plinătatea texturii sale, golurile sunt şoapte de iubire. Până şi dictaturile pe care le dezvăluie sunt estompate de iubire. Am putea spune, ajunşi aproape de finalul acestei fante, că o clipă de lectură cu Ionescu e un lucru agreabil. Dar ar fi un neadevăr. Am, putea spune că e un fapt binevenit şi am greşi. Desigur ar rămâne provocarea. Dar nu e o provocare. Ionescu nu-şi strigă adevărurile la răspântie şi nu încrucişează spada cu spiritele molatece. El îşi construieşte textura cu migală. Pare un ceasornicar medieval sau un călător temporal sau doar un pelerin enigmatic. El îţi dăruieşte ficţiunile cu generozitate. Nici urmă de violenţă. Nici urmă de infatuare. Nici urmă de orgoliu. Că multe dintre textele date spre lumina tiparului au fost înnobilate cu vreun titlu sau altul, cu oarece merite nu e o dovadă decât a insurgenţei şi nu a competiţiei. Ionescu nu concurează la vreun titlu în mistica lui. Nici nu traduce adevăruri neştiute smulse cu grijă din Marele Nimic. Ionescu ia cu asalt nevolnicia şi neorânduiala. Pune lucrurile şi fiinţele într-o nouă matcă. Pentru o asemenea încercare îţi trebuie nu doar forţă şi curaj ci şi puţină nebunie. Lipsit de egoism, Ionescu dezvăluie fanta către Marele Nimic din care se nasc lumile lui. Să fie asta doar o dovadă de iubire?! Sau ficţiunile lui Ionescu sunt gata a-l trăda şi a se îndrăgosti la prima vedere de necunoscutul lector, pelerin al cotidianului?!




TRAIAN BĂDULESCU ŞI ÎNGERII CHILUGI PE DEPLIN TICĂLOŞIŢI

Ovidiu Bufnilă


Salut internauţilor, iubiţilor, hămesiţilor de science fiction, vă iubesc! Şi Traian Bădulescu vă iubeşte cu ardoare de vreme ce s-a jertfit la Atlantykron în plin an 2000 pe altarul SF, la minut, la rotisor. Căci din rotisor a ieşit textul său liber!liber!liber! plin de sos, mustind de grăsime deşi pare cam firav la prima vedere, fără cărnică, fără scheme mişto, acolo nişte însăilări. Adică Bufnilă ar putea fi păcălit de uscăciunea textuală a omului-scriitor Traian Bădulescu dar Bufnilă are ochii cât ceapa şi cotrobăieşte prin text ca un copil obrăznicit şi nărăvit. Traian Bădulescu ia peste picior îngerimea şi mă bat pe viaţă şi pe moarte pentru expresia asta, internauţilor care aţi poposit să luaţi la refec rândurile astea! Şi să ştiţi că-mi plac cacofoniile şi iubesc imperfecţiunea superbă care ar da bătăi de cap scrobiţilor care tratează SF-ul cu carmol şi cu vitamine! El zice că veşnicia s-ar dărui şi să fiu al naibii dacă dascălii n-ar mustăci în ţăcălie văzând cum un sefist de Bucureşti calcă-n străchini atât de superb. Superbia e femeia din umbra Bădulescului, ea îşi lasă ţâţele peste textul ăsta ţăcănit şi încântător. Târfă e muza lui Bădulescu căci îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi ademenesc vulgul înamorat de Marele Plictis promiţând împăcarea cu sine care nu va să fie încastrată în codul genetic remanent fiind o construcţie ticăloasă şi perversă. Împăcarea cu Totalitatea ar fi ceva. Vom mai vorbi atunci când ne vom gândi că a te absolvi şi a te împăca de unul singur nu e o masturbare, o scurtă regurcitare filozofică. Traian Bădulescu dă peste bot habotnicilor şi politrucilor întorcând binele cu cracii în sus ca pe o primadonă în culise spre plăceri vinovate. Căci îngerul chilug care promite binele e un fascistoid care pune la cale, perversul, o frază memorabilă: contează că toţi sunteţi oameni şi mă veţi sluji. Citeşti zgribulit şi uiţi de relaţionarea agent-pacient rămânând gol-goluţ în faţa plutonului de execuţie. Căci cel ce în aparenţă propovăduieşte binele pregăteşte lagărul, baraca şi crematoriul. Asta face Traian Bădulescu, acest copil-minune politicos şi manierat şi băgăreţ şi nici ticălos şi nici curvit şi aşa mai departe. Mai mult însă, Traian Bădulescu are un caracter beton şi nici nu i se mişcă vreun muşchi de pe faţă când scrie despre bine ca despre Curva Universală. Şi poate că vom demonstra într-o bună zi că aşa e şi că fabulosul mesianic e doar o gogoriţă ficţională bună de adormit sugacii dar nu nişte vaşnici internauţi aşa cum sunteţi voi care de bună seamă m-aţi luat la ochi şi vă pregătiţi să-mi trageţi un perdaf ca lumea.





ÎNTÂLNIRE DE GRADUL TREI

Ovidiu Bufnilă


ANA-MARIA NEGRILĂ? O scânteietoare prezenţă în fandom, fără tulburenţe mondene, lucrând la lucrul ei cu îndârjire, fracturând literatura română cu superbul FRAGILE, agăţat în sufletul meu, chinuindu-mă, obsedându-mă. Cenaclizarea postdecembristă a întregii literaturi române prin explozia autoritară a unor găşti literare a acoperit neinspirat şi dictatorial ficţiuni încântătoare. Trebuinţa scriitorului valoros, numind-o aici pe ANA-MARIA NEGRILĂ fiind a-şi găsi căi către publicul avid de adevărata şi îmbătătoarea ficţiune. Cât de greu! FRAGILE răstoarnă gugumănia literară cu picioarele în sus şi face să moară de necaz criticul încremenit în canonul lui. OAMENI DE APĂ, publicat de ANA-MARIA NEGRILĂ în STRINGUL cu numărul şaptesprezece al anului două mii e o întâlnire nebună de gradul trei într-un Bucureşti sleit de tâmpeală şi de ignoranţă aşa cum îi stă bine oricărei capitale care se devoră zilnic etalându-şi prostia şi ucigându-şi în penibilul cotidian inventivitatea şi măreţia. ANA-MARIA NEGRILĂ organizează un subtil rechizitoriu. Cu maliţie, cu amară ironie. Al ei este verbul solid şi incisiv, al ei este farmecul. O mare scriitoare! Poate cel mai important nume al SF-ului românesc. Eu risc, nu vă bateţi capul. ANA e cea mai bună.





MIORIŢA 1919

Doina Boţea


Iniţial recunosc că am fost dezamăgită de „Constanţa 1919". În ucroniile (respectele mele, domnule profesor Cornel Robu, pentru că v-aţi alăturat acestei aventuri, a pro-scris-ului...) lui Liviu Radu din acest volum lipsea ceva. Misterul, femeia. Cherchez la femme, monsieur Radou, mi-a venit să-i trântesc şi apoi să mă duc să fac oarece treabă femeiască din casă: de pildă să repar rezervorul WC-ului care curge de trei săptămâni, sau să mă uit la ultimul episod din Millennium, care aştepta răbdător în video.
La naiba cu Liviu Radu! Ce, dacă Mata Hari n-a fost româncă, asta înseamnă că istoria noastră a fost „lucrată" numai de bărbaţi? Dacă Leana lui Petrescu a fost doar o jalnică „trăgătoare la şaibă", asta înseamnă că Regina Maria a ocupat o paranteză în istorie? Dacă diferenţa dintre Zoe Petre şi Margaret Thatcher este ca de la... România la Anglia, asta înseamnă că Elena de Lambrino nu ştia să „împletească" politica cu - să spunem, exagerând uşor - estetica? La urma urmei, nici măcar Constanţa, Konsstanza, Küstangé, nu are destinul feminin pe care l-aş fi admirat. Bărbaţi, bărbaţi şi iar bărbaţi, care de care mai eroi, mai politicieni, mai istorico-macho, prinşi în ghearele inexorabile ale mecanismelor politice...
Şi totuşi, am meditat o clipă, era ceva ce-mi rămăsese în cap. Ceva ce merita scos la suprafaţă. Şi mi-am amintit:

Iară cel vrâcean
Şi cel ungurean
Ivaş se vorbiră
Şi se sfătuiră...

Da, asta da. Mioriţa ucronică „scapă turma" misoginilor.
Şi pentru că, din cele mai vechi timpuri, imbecilitatea mioritică a fost pusă pe seama femeilor. Arhetipul oii în cultura română a fost asimilat automat cu fătuca resemnată cu destinul de muiere. Turma de oi - atenţie, niciodată de berbeci! - este un simbol forte în mintea (sau, mă rog, înlocuitorul de minte al) oricărui bărbat.
La prima vedere, noua Mioriţă, fie ea şi turcească, nu schimbă esenţial datele problemei. Cealaltă oaie mioritică se mulţumeşte tot cu statutul de martor tăcut al zvâcnirilor disperate din circumvoluţiunile căpăţânei ciobanului. Şi, desigur, ciobanul rămâne tot cioban: holbează ochii şi bâiguie ceva despre mă-sa. Chiar dacă într-un târziu îşi aduce aminte de la brâu în jos are şi sabie, şi testicole, mioriţa ucronică rămâne martorul tăcut al avatarurile imbecilităţii masculine.
Sau poate că, de data asta, lucrurile stau altfel. La urma urmei, femeile n-au dorit niciodată să oculteze imaginea tradiţională a bărbatului - stăpânul. Pentru că e mai simplu şi mai interesant aşa, doar să-l faci să creadă asta şi problema executivă este rezolvată. Astfel încât faptul că ciobanul îşi pune - fie şi doar la nivel emoţional - problema ripostării în faţa duşmanilor semnifică un pas major în dezvoltarea inteligenţei sale. Sigur, nici o femeie întreagă la minte nu speră că imbecilul care ascultă glasul înţelepciunii prin gura mioriţei va şi fi în stare să-şi înfrângă duşmanii. Boul, indiferent de circumstanţă, nu-şi poate nega în mod fundamental esenţa bovină. Faptul în sine este însă e meritoriu pentru aura generată de mioriţă. Un pas mic pentru om, un pas imens pentru bărbăţimea spaţiului românesc, indiferent de naţie sau creodă temporală.
Ei, cam asta-i. Sinceră să fiu, după povestea curvasasinei, mă aşteptam la altceva de la Liviu Radu. Dar, ce să-i faci, bărbaţii! În fondul fondurilor, faptul că un bărbat a imaginat un alt scenariu mioritic, atentând în mod direct, dacă nu la esenţa, măcar la valenţa acestui mit al eternei imbecilităţi masculine, este surprinzător. Şi în cazul ăsta, nu pot decât să mă repet, şi urăsc chestia asta: pentru un bărbat, Liviu Radu este un scriitor interesant... Mi-ar place să-i cunosc soţia.





PRO-GRESII





BUN VENIT ISTORIEI CONTRAFACTUALE!

Cornel Robu


Având legitim „arondată" tematic ucronia sau „istoria alternativă" din science-fiction - ca revistă de critică SF ce se află - ProScris-ul nu poate lăsa să treacă neobservată (nici nesalutată!) o rara avis pe meleagurile noastre cum este declaraţia de adeziune la „istoria contrafactuală" pe care, inteligent şi ataşant, o face recent d-l Adrian Cioroianu, în două numere consecutive ale revistei Dilema (nr. 394 - 395, sept. 2000).
În ciuda scepticului surâs al fabulistului şi-n ciuda propriei „câinoşenii", nici măcar dulăul Samson nu s-a putut pune la adăpost de salutul confratern şi entuziast al căţelului Samurache, adresat în numele comunei lor „canidităţi", de necontestat: la aceeaşi întrebare, „What if...?", „Ce-ar fi fost dacă...?", se poate răspunde, cu egală îndreptăţire şi chiar cu comparabilă strălucire, în două feluri, în două „registre" sau „regimuri" mentale, diferite: fie (a) ficţional, literar, prin naraţiune, prin invenţie epică, prin ucronie sau „istorie alternativă" concepută în ansamblu şi articulată în detaliu ca un univers imaginar autoconţinut şi autotelic, centrat pe miza iluziei ficţionale generatoare de plăcere estetică („istoriile alternative" în totalitate, ca subgen constituit în cadrul genului SF, mai sunt curent cunoscute şi sub denumirea de „If stories", sau „What if stories", o variantă fiind şi „Worlds-of-maybe"); fie, în alt regim mental, (b) prin speculaţie pur intelectuală generatoare de plăcere pur intelectuală, prin eseu, prin ipoteze şi „scenarii" politologice, simili-istorice, quasi-istorice, pseudo-istorice: cu un termen consacrat (şi demonizat, cel puţin la noi) - prin ipoteze contrafactuale (eventual cliometrice, de la Clio, muza istoriei). Literalmente şi principialmente - „ca doi brazi dintr-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină" (Alecsandri)! Dar tot principial, în lumina celor spuse până acum, ucronia, „istoria alternativă" şi apocrifă din science-fiction, aşadar „aloistoria" („allohistory") ştiinţificţională ar trebui disociată de mai suspecta „istorie contrafactuală", „cu care se simţise de-un fel şi-o rădăcină" (Arghezi); practic, însă, nu se poate face abstracţie de concrescenţa lor în epocă (în epoca interbelică şi-n primele decenii postbelice, mai ales), nu se poate ignora însuşi contextul istoric ce le-a stimulat pe ambele şi, prezumabil, le-a făcut să se stimuleze reciproc.
Şi nu se va înţelege, sper, că ignor acest dublu istoric al problemei dacă-l amân pe altădată, pentru un alt articol, poate tot pe „site"-ul de faţă, dar altfel conceput, eventual ca un „studiu" mai sobru, mai cu dichis „ştiinţific" şi bibliografic, pentru a putea adăposti mai adecvat abundenţa domeniului (domeniilor), cu toată erudiţia şi minuţia şi acribia de rigoare: agheazmă potabilă doar benevol, for Gregory only.
Să rămânem deci, deocamdată, pe ogorul românesc al literaturii în primul rând, dar şi pe-al istoriografiei şi-al speculaţiei politologice. Cum stau românii cu ucronia, cu „istoria alternativă" (cea din science-fiction, nu, Doamne fereşte, cea din „manualele alternative" de istorie, că acolo-i teren minat!)? Cum stau românii cu „istoria contrafactuală"?
Recolta e incomparabil mai săracă decât la alţii, era şi de aşteptat, dar, în comparaţie cu istoricii, scriitorii au îndrăznit parcă ceva-ceva mai mult. E admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire mult hulita şi abhorata „istorie contrafactuală", erezie de care istoricii români „de formaţie" şi „de carieră" se leapădă ca dracu' de tămâie, de câte ori, din întâmplare, mai vine tangenţial vorba. Nici să n-auzim de „ce-ar fi fost dac-ar fi fost", ori „dacă n-ar fi fost"! Că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti, nici nu s-ar pomeni, iar dac-ar fi fost, de mult s-ar fi povestit deja. Singurul posibil e realul! Atât! Zacrât !
În schimb, pe ogorul literelor vegetaţia nu e chiar de tot absentă, câteva răsaduri tot au prins. Ce-ar fi fost dacă, pe fronturile primului război mondial, s-ar fi lansat masiv din dirijabile bombe cu ceaţă artificială şi cu „gaz ilariant" - se întreba pacifist, în toiul ostilităţilor, Victor Anestin (în „povestea fantastică", de fapt mini-romanul Puterea ştiinţei sau Cum a fost „omorât" Războiul European, 1916). Ce-ar fi fost dacă dacii i-ar fi învins pe romani în bătălia de la Tapae (A.D. 88) - se întreabă (şi răspunde) Mircea Opriţă, în nuvela Ucronia de la Tapae (din vol. Adevărul desţre himere, 1976). Ce-ar fi fost dacă Burebista ar fi întemeiat un „Imperiu Trac" care-ar fi scos din istorie Imperiul Roman? N-am asista astăzi la o hegemonie mondială de vârtoasă vână şi vârtute traco-getă? - se întreabă (şi răspund), la rândul lor, mai tinerii membri ai cenaclului „Quo vadis?„ (de ce nu „Tarabostes"?) din Ploieşti (Ionuţ Bănuţă, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Cătălin Ionescu, Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Caius Stancu, Doru Stoica) într-o ficţiune colectivă („sharecrop") pe o idee de Ionuţ Bănuţă, Motocentauri pe Acoperişul Lumii (1995). În schimb, când se desprinde de grup şi fantazează pe cont propriu, Sebastian A. Corn (pseudonimul lui Florin Chirculescu, n.1960) se îndură de Imperiul Roman şi-l lasă să dureze, să se întindă în decembrie 1999, din Persia până în America de Nord, în romanul 2484 Quirinal Ave. (1996).
Cea mai recentă „istorie alternativă" românească a apărut chiar pe parcursul anului curent, 2000, sub semnătura lui Liviu Radu, şi se intitulează Constanţa 1919 - un volum cuprinzând trei povestiri ucronice, după cum am auzit de la radio; în rest, de când badea Cârţan nu mai răspunde de difuzarea publicaţiilor în spaţiul pancarpatic sau ambicarpatic, tot mai multe cărţi apărute în Vechiul Regat sunt mai greu de găsit aici, în Transilvania, decât era în Pennsylvania, pe Coasta Atlantică, germanizată, a Americii, romanul Lăcusta abia se târăşte / The Grasshopper Lies Heavy semnat de Hawthorne Abendsen şi apărut pe Coasta Pacifică, japonizată [vezi, pentru detalii, comentariul lui Cornel Robu „Ucronia şi principiul antropic al timpului - glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF", în Pro-Scris, nr.2, sept.-oct.2000 - nota editorului]. Ce s-o fi întâmplat sau dez-întâmplat ucronic acolo, pe Coasta Pontică şi Euxinică a Daciei Felix, că de unde nu-i foc nu iese fum, doar bine ştim, şi de n-ar fi nici nu s-ar povesti!...
Dar de cel mai mult „cântec", în anii din urmă, a avut parte o altă carte, Zeul apatiei (1998) de Roberto R.Grant - o „istorie alternativă" a României plasată nu în trecut, ci în viitorul apropiat, iminent (ceea. ce, sub raport genologic, implică o zonă limitrofă ucroniei - aşa-numita „future history" sau aşa-numitul „political thriller", în terminologia anglofonă, respectiv „politique-fiction", în cea francofonă). Iar sub raportul comparatist al filiaţiilor şi influenţelor (ca şi sub raport anecdotic, mai fără ştaif spus), îl implică pe unul dintre cei mai traduşi, la noi, în anii '90, autori de science-fiction: Norman Spinrad.
Astfel, în colecţia „Nautilus" a Editurii Nemira din Bucureşti, apăreau, în 1993, romanul Eroi neînsemnaţi (Little Heroes, 1987), re-botezat, în versiunea românească a lui Eugen Cristea, Maşinăria rock-and-roll, iar în 1995, în traducerea lui Mihail Moroiu, patru nuvele reunite în volumul Alte Americi (Other Americas, 1988) - tot atâtea versiuni apocrife ale S.U.A. într-un viitor nu prea îndepărtat. Scriitorul american trăitor de ani buni la Paris se arată, în toate, prea puţin complezent faţă de ţara-i natală, pe care-o vede, nu peste mult, sfâşiată de devastatoare impulsuri auto-destructive generate chiar din fulminantul ei progres. Prins de idee (mai puţin progresul!...), d-l Voicu Bugariu, în calitate de cronicar literar en titre, pe-atunci, al revistei Anticipaţia - CPSF, propune autorilor români un exerciţiu de imaginaţie similar, având ca reper comun „România anului 2050" (Anticipaţia, nr. 526, sept. l995). În numărul imediat următor (527, oct. 1995), revista iese deja în public cu un „grupaj tematic de texte SF" intitulat generic Alte Românii, cuprinzând cinci versiuni imaginare ale României viitorului nu prea îndepărtat (semnate de Michael Hăulică, Dănuţ Ungureanu, Don Simon, Florin Pîtea şi Radu Pavel Gheo, cărora ulterior aveau să li se alăture Costi Gurgu şi Andrei Valachi): caz tipic de „sharecrop", în care un iniţiator propune tema comună, iar participanţii se prind benevol să scrie, fiecare după propria imaginaţie, pe această temă dată şi acceptată. Iar iniţiatorul era încă, în octombrie 1995, în culmea entuziasmului şi-a iluziilor, „croind" euforic „la planuri din cuţite şi pahară": „De unde, la început, mi-era teamă că nu voi reuşi să strâng suficiente proze pentru micro-antologia din revista Anticipaţia, mulţimea textelor, comandate şi necomandate, m-a obligat la o selecţie. De pe acum există material pentru un volum şi cred că nu greşesc afirmând că mai mulţi editori vor fi interesaţi de publicarea lui. Dar dacă prima antologie românească de SF-politic va fi un succes, nu văd de ce n-ar putea fi urmată de altele."
Norii negri nu întârzie să se arate, însă, la orizont: în nr. 530, din ianuarie 1996, „directorul onorific" de-atunci al revistei, Alexandru Mironov (care nu peste mult, la vreo doi ani de la alegerile pierdute în 1996, se grăbea s-o îngroape, declarând-o „muribundă", de parcă nu el ar fi fost cauza „muribundizării"), în editorialul aferent, intitulat tot Alte Românii, dezavuează iniţiativa pe motiv că „prezentând în paginile sale povestiri «rele», de fapt sumbre", revista „nu are cum pătrunde pe porţile şcolilor". (Măcar de-ar fi intrat, în schimb, pe-aceleaşi porţi ale şcolilor, sau pe porţile aceloraşi şcoli, nu numai pe impozantele porţi ale ambasadelor şi consulatelor, buclucaşul album „cu cântec" financiar Eterna şi fascinanta Românie, apărut tot cam pe-atunci: dai un ban, dar... nu e „sumbru"!...) Voicu Bugariu îi răspunde în nr.532, din martie 1996, cu „Încă o polemică", pentru ca, peste alte două luni, în mai 1996, să constate că a rămas singur pe poziţie: „Un simptom foarte interesant a fost brusca renunţare a tuturor celor care îmi promiseseră texte pentru antologia Alte Românii. Ca şi cum s-ar fi acţionat un comutator sau ca şi cum s-ar fi emis o circulară ocultă, „de sus", absolut toţi autorii au renunţat. De vină a fost probabil şi menţiunea reprobativă a lui Alexandru Mironov, apărută în unul din numerele Anticipaţiei. De unde la început numeroşi autori s-au arătat chiar entuziasmaţi de idee, tăcerea lor ulterioară mi-a dovedit că orgoliul lor de creatori pe cont propriu este mai mic decât dorinţa de a se înregimenta în mişcare şi de a fi omologaţi ca atare. Eşecul desăvârşit al antologiei a avut şi o parte bună. A dovedit, mai mult decât ar fi putut-o face un teoretician, că raporturile mişcării SF cu literatura (SF) nu sunt democratice. Există o anumită dictatură, desigur luminată, a mişcării asupra creatorilor."
Cum, însă, în tot răul e şi-un bine, totul s-a soldat cu o carte proprie, cu o „future history" sau cu un „political thriller" românesc în stil american (semnat, ca atare, şi cu un pseudonim „american" pe măsură, cu rituala iniţială mediană: Roberto R.Grant). Părăsit de comilitoni, rămas singur pe câmpul de luptă, Voicu Sugariu nu demobilizează , ci perseverează şi câştigă, de unul singur, războiul, cu romanul Zeul apatiei, scris, după cum se precizează în text, „în anul 1997" şi publicat în 1998 la Editura Sedona din Timişoara.
Este, întru totul, o „future history", o istorie apocrifă, alternativă, dar nu proiectată (ucronic) în trecut, ci în viitorul apropiat. În Zeul apatiei, istoria „curge altfel", precum în ucronie, dar nu, ca acolo, în urma vreunui război cu sorţii schimbaţi, nu în urma uciderii cronoplastice a vreunui personaj-cheie al istoriei, ci mai banal, dar şi mai „up to date", mai conform cu stilul sau cu „spiritul veacului" (care vine, bineînţeles): în urma unui „scenariu" ocult subsecvent „globalizării" / „mondializării", în urma ultra-secretului „Pact Negru" încheiat în anul 2020 între OPE (Organizaţia Paneuropeană pentru Echilibru) şi PRL (Partidul Romilor Liberi), prin care România devine Rominia, bantustanul sau Imperiul ţiganilor, cu capitala la Bukry, de unde cei mai mulţi români emigrează, iar cei rămaşi, paralizaţi de o incurabilă apatie, se văd reduşi la condiţia de slugi, mulţumindu-se cu poziţii sociale subalterne, marginalizaţi de regulă în mediul rural, cu o identitate naţională estropiată, fracturată, ascunsă dar şi acceptată laş sub pigmentul artificial, „genetic", cu care-şi înnegresc pielea, ca să fie cât mai tuciurie, ca a noilor stăpâni. Intenţia alegorică e evidentă: pigmentarea genetică a românilor, „vopsirea" lor în culoarea stăpânilor traduce în plan biologic şi vizualizează alegoric ascunsa lor fractură de identitate în plan spiritual. „Ţigănizarea" Rominiei este fapt împlinit la nici patru decenii de la încheierea „Pactului Negru" (acţiunea cărţii fiind alert ritmată pe parcursul a numai zece zile din iunie 2058), dar în final avem surpriza de a-l reîntâlni pe Philip K.Dick, de data aceasta în versiune românească: parafrazând ingenios finalul autoreferenţial al romanului Omul din Castelul Înalt [comentat pe larg în Pro-Scris, nr.2, sept.-oct. 2000 - nota editorului], personajele cărţii lui Voicu Bugariu descoperă, în ultimele pagini, „o mapă de carton, ce conţinea un teanc mare de hârtii îngălbenite", nimic altceva decât romanul intitulat Zeul apatiei, „scris atunci, în urmă cu şaizeci de ani", „în anul 1997":
«- Posibil, continuă Santana. În roman există o ipoteză foarte interesantă. Dacă o interpretăm într-un anume fel, ajungem la o singură concluzie.
- Care?
- Că întâmplările relatate s-au petrecut aievea într-o lume paralelă.
- Bine, dar autorul nu ştia ce se va petrece în viitor, interveni Brad.
- Corect, încuviinţă italianul. Atunci vom spune că manuscrisul a fost „aruncat" dintr-o lume paralelă în lumea noastră.
- Iar noi suntem nişte ficţiuni? întrebă Jane.
Santana făcu semnul predării, ridicându-şi mâinile subţiri:
- De la un punct înainte, lucrurile se înnoadă, cum se spune pe aici. Logica nu ne mai foloseşte la nimic. Fiecare crede exact ceea ce doreşte.»
Există aşadar, măcar în stadiu incipient, o „istorie alternativă" în SF-ul românesc, o ucronie românească ficţională. „Istoria contrafactuală", în schimb, pare a fi, la români, un adevărat tabu, cum spuneam: este anatemizată şi abhorată în fel şi chip, şi nu numai de către istoricii de profesie şi de carieră, obligaţi deontologic să se „lepede de Satana" ori de câte ori, din întâmplare şi nebăgare de seamă, mai vine uneori vorba despre „ce-ar fi fost dacă...".
„Şi ajungem astfel la marea dramă a istoricilor, dintotdeauna: pentru că oameni sunt şi ei, pentru că tot au mâinile băgate până la coate în trecutul pe care-l cunosc relativ bine, ar fi şi ei tentaţi să se joace de-a contrafactualul, de-a ce-ar fi fost dacă" - empatizează binevoitor (sau, poate, suspect de înţelegător? pro domo? „pasărea Mihai Viteazul"?) Adrian Cioroianu, în eseul Frumoasele noastre istorii contrafactuale (în, Dilema, nr. 394 / 2000). „Dar istoricii nu pot să se joace astfel, oricât ar visa; din contră, ei sunt obligaţi să respingă acest joc, să-l declare facil, infantil, pierdere de vreme. Vă spun un secret: în sinea lor, toţi suferă din cauza acestei limite impuse de nescrisa lor deontologie. Este drept că unii, de atâta suferinţă, mai dau peste margini câteodată, cu rezultate îndeobşte cunoscute, chiar dacă la vremea lansării lor au fost camuflate în diverse feluri. Unii au scris istoria răscoalei lui Horea din 1784 la modul ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi fost o revoluţie, prilejuind celor interesaţi surpriza de a vedea că românii au avut revoluţia lor cu vreo cinci ani înainte de revoluţia franceză. Alţii au creionat o unire de la 1600 ca şi cum Mihai Viteazul ar fi putut gândi în termeni de sentiment naţional sau naţionalism (ceea ce un Mihai real nu putea, dar un Mihai contrafactual da). În fine, s-au făcut capitole de istorie din ce s-ar fi întâmplat dacă 0d0a august-ul românesc (din 1944) nu ar fi avut loc şi s-a ajuns la concluzia (având la bază raţionamente corecte, dar plasate tot în virtual) că al doilea război mondial ar fi durat atunci cu 200 de zile mai mult."
Este, din câte ştiu, prima (şi singura, până acum) declaraţie de adeziune deschisă, curajoasă, la principiul contrafactualului aplicat istoriei româneşti, primul credo sau pronunciamiento contrafactual proclamat public în România: public şi publicistic, în acelaşi timp, întrucât nu aparţine unui istoric „de carieră" (chiar dacă „de formaţie" pare a fi şi el, „la bază", tot istoric), ci unui „publicist", unui „eseist" de vocaţie, pur-sânge; care excelează tocmai în calităţile specifice acestui „gen" şi merită a fi apreciat tocmai pentru aceste virtuţi: pentru expresia alertă şi pentru agilitatea speculativă, nu o dată de-a dreptul acrobatică, pentru logica strictă şi pentru stilul concis, ferit de redundanţe şi preţiozităţi, dar şi palatabil, delectabil, ferit de savantlâcuri şi aridităţi ş.a.m.d. Abilităţi şi calităţi pe care le regăsim, din plin şi convingător exercitate, şi în eşantionul aplicativ cu care Adrian Cioroianu îşi ilustrează, exempli gratia, adeziunile şi aserţiunile de principiu de mai înainte, imaginându-şi, în locul istoricilor en titre, ce s-ar fi întâmplat Dacă Dej murea în '56 (în Dilema, nr. 395, 8-14 sept. 2000). Nu citez fragmente: pentru a putea gusta cu adevărat savoarea „istoriei contrafactuale", pentru a nu pierde nimic din deliciile şi. argumentele ce-ar putea să-i convingă şi pe cei (încă) neconvinşi şi să-i convertească întru contrafactual, eseul d-lui Adrian Cioroianu trebuie citit în întregime (nici nu e prea lung, de altfel).
Să fi apărut, iată, pe ultimii metri ai secolului şi-ai mileniului, omul în măsură a lua iniţiativa primei „antologii contrafactuale" româneşti de factură anglo-saxonă, formulă atât de cultivată şi de gustată „la ei, acolo", începând din interbelic şi până în cea mai recentă actualitate? Sper să mă scuze d-l Cioroianu dacă-l expun, poate, unor zâmbete subţiri., „regăţeneşti", cu această levantină tablá de iaurt şi gugoşele cu care-l proscalisesc taman de-aci, din sobra şi austera şi capsomana Transilvanie, dar cum altfel aş putea spera să-i forţez mâna şi să-l înduplec la o captatio benevolentiae? În România, îmi dau seama, „istoria contrafactuală" s-ar putea trezi cu pumnu-n gură în două feluri (recte, cu doi pumni în gură): fie prin reducere la absurd, fie prin reducere la ridicol; fie prin savantlâcuri, fie prin soitarlâcuri; fie prin tunetele şi fulgerele „ştiinţifice" şi deontologice venite din partea istoricilor „care se respectă", fie prin ricanări zeflegmatice „ca la noi, la Issarlâk"; şi probabil ştie d-sa. ce face atunci când „o dă pe glumă" în finalul captivantei poveşti contrafactuale cu Gheorghiu-Dej. Dar cine să ia asupră-şi riscul şi efortul de-a oferi şi cititorului român, săracul, asemenea rafinate sortimente, asemenea piperate condimente? Cum ar putea fi convins glumeţul să-şi ia gluma în serios? Dacă nu el, atunci cine? Si dacă nu acum, atunci când?
Poate chiar, mă-ntorc şi zic, poate chiar onor istoricii noştri „de profesiune" şi „de carieră", ca să nu se mai resemneze, încă o dată, a (de)lăsa în seama altora - altădată în seama romancierilor, acum în seama eseiştilor şi-a esfeiştilor - exercitarea unor prerogative (şi răspunderi, şi obligaţii) ce le revin de drept, invocând, fie şi tacit, grava şi greaua lor răspundere (deontologică, „ştiinţifică", profesională, „naţională" etc.) pentru a se eschiva de la o altă răspundere, mai mică poate, dar nu mai puţin imperativă: Europa e cu ochii pe noi, domnilor! Numai noi să n-avem contrafactualii noştri?!
Până atunci, până ce se vor decide, rămân, efectiv, numai esfeiştii şi eseiştii (inclusiv cei atinşi de „scenarită") să ne frisoneze şi să ne delecteze cu asemenea contrafactuale „jocuri de artificii", doar „amatorii" şi „diletanţii" într-ale istoriei dacă-şi mai pot permite, arareori, să se întrebe şi să întrebe, cu jumătate de gură, ce-ar fi fost dacă (s-o luăm cronologic) Imperatorele Aurelianus ar fi murit înainte de-a apuca să ordone retragerea la meridies de Danubius, Anno Domini 271? Ce-ar fi fost dacă, în 1711, la Stănileşti, ar fi învins ruşii, nu turcii? Ce-ar fi fost dacă, la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 10 august 1914, P.P.Carp ar fi reuşit să încline balanţa fn favoarea Puterilor Centrale? Dar dacă, în 1930, Iuliu Maniu ar fi reuşit să zădărnicească întoarcerea în ţară şi revenirea la tron a lui Carol al II-lea? Ar fi ordonat Regele Mihai, încă minor, în vara-toamna lui 1940, să se tragă măcar un foc de armă pentru Basarabia-Bucovina, la frontiera de est, şi pentru Transilvania, la cea de vest? Ce-ar fi fost dacă, în vara lui 1941, Antonescu s-ar fi oprit, cu armata română, la Nistru? Ce-ar fi fost dacă, în vara lui 1943, corpul expediţionar anglo-americano-canadian comandat de generalul Dwight Eisenhower ar fi debarcat nu în Sicilia, ci în Balcani, variantă iniţial prevăzută într-un plan strategic de rezervă? Ar mai fi murit, după 1948, şi capra vecinului, sau poate ar fi supravieţuit şi a noastră? Ce-ar fi fost dacă, în locul lui Gh. Gheorghiu-Dej, ar fi ajuns prim-secretar al P.M.R. Lucreţiu Pătrăşcanu? În locul lui N. Ceauşescu, în 1965, I. Gh. Maurer? Ce-ar fi fost dacă, în 1979, plenul congresului P.C.R. s-ar fi solidarizat cu Constantin Pârvulescu, debarcându-l pe Ceauşescu şi oferindu-i lui Gorbaciov, vreme de un deceniu, un alt omolog şi partener român, de exemplu pe Ion Iliescu? Ş.a.m.d., ş.a.m.d.
Ştiu că nu avem, încă, acea siguranţă de sine a istoriei care permite luxul aloistoriei, acea „aşezare" şi portanţă, acea forţă gravitaţională „grea ca pământul" care permite uşurinţa şi „uşurătatea" speculaţiei contrafactuale; ştiu că suntem prea gravi şi prea crispaţi ca să ne jucăm, mai ales „cu focul", ştiu că nu există desene animate româneşti despre războaiele dacice, de felul celor cu „Asterix şi Obelix" făcute de francezi despre războaiele galice: primum vivare, deinde... bibere! Dar măcar ca „sport" practicat individual, ca „gimnastică de întreţinere" şi antrenament intelectual pentru exersarea agilitătii mentale, dacă nu şi ca divertisment literar, dacă nu şi pentru plăcerea iluziei fictionale pe care-o oferă un film sau un roman - şi tot merită să ne punem şi noi, în ce ne priveşte, aşa cum fac alţii, în ce-i priveşte, „uşuratica" întrebare contrafactuală „Ce-ar fi fost dacă...?" „What if...?"
„Bere Ciuc, încă una şi mă duc!" Încă o singură întrebare contrafactuală, pe care n-am mai auzit-o până acum pusă de alţii, aşa cum e cazul cu cele de mai înainte. Ce-ar fi fost dacă, în dimineaţa zilei a 17-a a lunii djemazi-ul-evvel a anului 1227 (recte 29 mai 1812), în vilayetul / raiaua Kara-Eflak-ului, la Bukreş, ar fi fost înjunghiat sau otrăvit (ba nu: sugrumat cu şnur de mătase, că ăsta era stilul!) dumnealui Mehmed Galib-Efendi, cu voia preaînaltului Allah wazir-muhtar al Sublimei Porţi de la Stambul, Allah să-i ţie mărirea!, înainte de-a apuca să iscăleaseă ahidnamé-ul prin care rupea jumătate din Kara-Bogdan, între Nistru şi Prut, şi-o făcea peşcheş ţarului Alexandru I, magnificul şi puternicul împărat şi padişah al tuturor ruşilor? Ar mai fi stat de vorbă o Moldovă Mare şi semeaţă cu o mai prizărită (dar nu mai puţin semeaţă) Valahie? Ar mai fi apărut bonjuriştii, ori scena ar fi rămas în exclusivitate la discreţia tombaterelor şi-a vogorizilor? Ar mai fi existat Unirea Principatelor, sub Cuza, în 1859? Independenţa, sub Carol I, în 1877? România Mare, sub Ferdinand, în 1918? Ar mai fi ajuns un Vasile Pârvan, în 1919, să rostească acea vorbă, cumplită ca un blestem şi cadenţată ca un vers: „Mărire ţie, Ură, a duşmanilor noştri!" ?


Post-scriptum / Minima bibliographica

- * * * Motocentauri pe Acoperişul Lumii. Crestomaţie de texte istorice extrase din Inelul Axayac, Editura Karmat Press, Ploieşti, 1995, 220 p. După o Scurtă Istorie Generală a Lucrurilor (pp. 10-33, un tabel cronologic imaginat de Dănuţ Ivănescu, Ionuţ Bănuţă şi Caius Stancu), „crestomaţia" cuprinde următoarele „texte": Aromă de copal (pp. 35-68) şi Germisara, Kogaion - ploaie-torenţială (pp. 85-102) de Sebastian A.Corn; Neîmplinita Shangri-La (pp. 69-84) de Cătălin Ionescu; Lumbricus Glacialis (pp. 103-110) şi Tauromahia (pp. 135-139) de Doru Stoica; Cântul lui Roles (pp. 111-118), Aşteptându-l pe Corban (pp. 167-173) şi Baba oarba pe acoperişul lumii (pp. 197-204) de Dănuţ Ivănescu; Ana (ap. 119-127), Rivus (Jurnal despre sfârşitul de secol) (pp. 147-153) şi Electric Blue (pp. 155 - 161) de Don Simon; Neverly Hills (Biotronic Action Hero) (pp. 131-134), Motocentaurii dorm singuri (pp.141-145) şi Madia Mangalena (Dincolo de ură) (pp. 163-166) de Michael Hăulică; Ragnarök (pp. 175-196) şi Doi pe acoperiş (pp. 205-219) de Ionuţ Bănuţă şi Sebastian A..Corn.
- Sub genericul Alte Românii. Grupaj tematic de texte SF, declarat încă de pe copertă, numărul 527 (octombrie 1995) al revistei Anticipaţia - CPSF reuneşte următoarele cinci „texte" (povestiri şi nuvele): Căinţa de Michael Hăulică (pp. 14-19), Malawi cu capitala la Zomba de Dănuţ Uingureanu (pp. 20-26), Camera de tortură de Don Simon (pp. 27-30), Plimbarea de după-amiază de Florin Pîtea (pp. 3l-32) şi Ţara în carnaval de Radu Pavel Gheo (pp. 33-40) precedate (la p. 13) de câteva precizări ale antologatorului, Voicu Bugariu. Din aceeaşi serie aveau să mai apară ulterior Osânda de Costi Gurgu (nr. 536, iulie 1996, pp. 19.-34) şi Ruleta moldovenească de Andrei Valachi (nr. 548-549, iunie 1998, pp. 31-45 şi nr. 550-551, septembrie 1998, pp. 14-44).
- Poziţii divergente în privinţa împrejurărilor în care şi-a încetat apariţia revista Anticipaţia - CPSF (ultimul număr, 558-559, nedatat, a apărut în august 1999, după doi ani de periodicitate tot mai nesigură): „Şi cum revista Ştiinţă şi tehnică şi a sa muribundă Colecţie de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia nu mai par capabile să reziste în economia de piaţă, poate că revista Magazin va oferi adăpost SF-iştilor români." (Alexandru Mironov, „Picnic la marginea Galaxiei", în Magazin, nr.39 (2134), 24 septembrie 1998, p. 5). „Cum «Colecţia» s-a legat de numele domnului Alexandru Mironov, ministrul Tineretului şi Sportului în guvernul precedent, ea trebuia condamnată să piară prin orice mijloace. Numai astfel se poate explica faptul că domnul Caramitru şi-a permis să încalce o hotărâre de Guvern numai şi numai pentru a-şi duce la îndeplinire planul." (Ioan Albescu, „A fost odată ca niciodată... / Editorial", în Almanah Anticipaţia, (XIV), 1997, p. 4).
- Cu privire la misiunea lui Mehmed Galib-Efendi, plenipotentiarul turc care a negociat şi semnat, în 1812, tratatul prin care Basarabia era ruptă de Moldova şi cedată Imperiului Rusesc, vezi vol. Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791-1812, întocmit de Mustafa A. Mehmet, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986, pp. 330-375.
- „Dar amarnic e, împărate, chipul hâd al urii, care de jur împrejur ne împresură. De când ne-a lăsat Roma singuri, numai cu focul de ură, de jur împrejur, am trăit. Ura lor însă, a tuturor, ne-a ridicat dea pururi peste toate cele lumeşti. Noi am înţeles ura lor şi nu ne-am făcut negri la suflet, pentru că ura lor era flacăra care ne făcea tari, pentru că ura lor era cultul pe care cei răi îl consacrau geniului nostru, pentru că ura lor însemna pentru noi moartea totdeauna gata să ne înghită, moartea care ne făcea sublimi în gândurile noastre. Mărire ţie, Ură, a duşmanilor noştri: tu ne-ai împins pe înălţimi singuratice, de unde sufletul nostru a putut clar pătrunde tot ce este etern zadarnic în cele omeneşti şi de unde, asemenea zeilor, noi am recunoscut viitorul nostru numai în opera prin sine creată a intangibilităţii noastre spirituale." (Vasile Pârvan, Parentalia. Închinare Împăratului Traian la XVIII veacuri de la moarte. XXVI Septemvrie MCMXIX, în vol. Memoriale, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 190d0a; reed. în Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Alexandru Zub, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 540).
C. R.





MOTOCENTAURUL: SIMBOL, PERSONAJ SAU GĂSELNIŢĂ?

Cătălin Ionescu


Explicaţie
Istoria este foarte clară: în 1779 Grupul de la Propontida inventează organoţelul, pentru ca primul motocentaur să apară în Britannia în 1834. Este vorba, desigur, de Scurta Istorie Generală a Lucrurilor, primul text al crestomaţiei de texte istorice din Inelul Axayac, intitulată Motocentauri pe Acoperişul Lumii.
Întrebarea care trebuie lămurită de la bun început este, de ce tu? De ce tu, adică subsemnatul, te ocupi de motocentauri? Iar răspunsul trebuie dat în clar: deşi autorul acestor rânduri figurează printre „traducătorii" textelor din Motocentauri..., totuşi nu a preluat nici în această antologie, nici cu alte ocazii personaje „motocentaurizate" (şi nici nu are de altfel vreo intenţie de acest gen). Mai mult, contribuţia subsemnatului la realizarea volumului cu motocentauri este practic nulă - cu excepţia, desigur, a „traducerii" efectuate. Acesta este aşadar motivul principal pentru care conştiinţa ne-a permis să aruncăm privirea de mai jos asupra acestui controversat simbol-personaj-găselniţă, motocentaurul...

Simbolul
Este foarte posibil ca intenţia iniţială - conştientă sau nu - a genezei motocentaurului să fi fost de început al unei mitologii cyberpunk. Mitologie cyberpunk este bineînţeles o contradicţie de termeni, dar contradicţiile de termeni sunt foarte dragi grupului de autori nouăzecişti cunoscut şi sub numele de „cei care nu".
Mitul grec al centaurului are semnificaţii multiple. Potrivit legendelor, centaurii se împart în două familii: una simbolizând forţa brută (odraslele rezultate din dragostea regelui Ixion pentru năluca Nephele), cealaltă simbolizând forţa benefică, aflată în sprijinul luptelor drepte (descendenţii oceanidei Philyra cu zeul Kronos, cel mai vestit dintre aceştia fiind centaurul Hiron - sau Chiron). Centaurul reflectă de altfel imaginea dublei naturi umane, de-o parte brutală, de-o parte divină, reprezentând în fond antiteza cavalerului: atracţia carnală sălbatică ponderată de o forţă spirituală pe măsură.
Prin această prismă nu este de mirare alegerea motocentaurului drept simbol al unei „pseudomitologii punk". Motocentaurul poate fi însă apropiat şi de pegasos (pegas), calul înaripat. Prin tradiţie, calul simbolizează năvala dorinţelor. Poate nu este întâmplător faptul că puterea motoarelor (inclusiv cele cu ardere internă) se măsoară şi în cai-putere. Crearea motocentaurului înseamnă, în fond, efortul uman de a controla evoluţia, printr-un salt mutagen. Iar creatura rezultată va fi, prin definiţie, şi bună şi rea. Mai mult, textele antologiei citate urmăresc paralela generală centaur - motocentaur: motocentaurii sunt subjugaţi de sex, sunt războinici sângeroşi, dar totodată au un rol important în istoria zugrăvită.
Desigur, lumea spirituală a motocentaurilor este îngrozitor de săracă. Pseudomitologia „motocentauristă" nu poate tinde, în crestomaţia de texte istorice, să-şi lepede prefixul „pseudo" şi pentru că, la urma urmei, motocentaurul este o copie excesiv de fidelă a centaurului mitologic. La aşa o risipă de imaginaţie ar fi fost de aşteptat un simbol mult mai inedit.

Personajul
Personajul motocentaur nu pare să-i fi interesat prea mult nici pe „creatorii primordiali" (Michael Hăulică şi Ionuţ Bănuţă) şi nici pe cei care l-au preluat apoi în textele lor (Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica şi, într-o măsură mai mică, Sebastian A. Corn). Din punct de vedere literar, de altfel, în general scriitorii nouăzecişti nu sunt interesaţi în mod direct de personajele lor. Mai mult, în volumul amintit nu prea apar nume de motocentauri: doar Corban din Motocentaurii dorm singuri („traducător" Michael Hăulică) şi... Corban, zis şi Ispititul, din Aşteptându-l pe Corban („traducător" Dănuţ Ivănescu). Să existe oarece legături între motocentaurul Corban şi centaurul Chiron? Asemănarea, să recunoaştem, este destul de vagă. În rest motocentaurii nu sunt personificaţi: în Electric Blue („traducător" Don Simon) motocentaurii sunt împinşi până la a fi prezentaţi drept un personaj colectiv, stilul povestirii având certe intenţii de a contribui la „pseudomitologia motocentauristă"; de altfel, Electric Blue pare a fi una dintre cele mai reuşite povestiri cu motocentauri, în ciuda faptului că şi aici imaginea personajului este considerată de la sine înţeleasă, ceea ce nu se întâmplă, de fapt. Tauromahia („traducător" Doru Stoica) mută un motocentaur în lumea noastră, acesta fiind pescuit din realitatea cealaltă, dar nici aici autorul nu a fost interesat de aspectele specifice ale acestui „demon" omorât cu fastul coridei. Motocentaurii sunt expediaţi rapid, ca personaje, şi în alte povestiri. De pildă în Rivus (Jurnal despre sfârşitul de secol) („traducător" Don Simon), abia se aminteşte de nişte motocentauri „de la serviciul de securitate al aeroportului".

Găselniţa
În lumea noastră, motocentaurii s-au născut, după informaţii greu verificabile, în anul 1994, atunci când Michael Hăulică a inventat sau a sugerat acest termen, preluat imediat de Ionuţ Bănuţă. La vremea respectivă, găselniţa a făcut furori în mica lume a fandomului. Există de pildă o asemănare suficient de relevantă între motocentauri şi warriorii din ciclul povestirilor cu Antonia, semnat de Don Simon. Mai mult, în Şi păpuşile mor (Jurnalul SF nr. 84) se specifică extrem de clar că warriorii «nu au picioare şi au bazinul împreunat cu oţelul „Kawasaki"-ului şi sunt una cu motocicletele»; tot în această poveste, personajul warrior (motocentaur?) Torguz este bine creionat, fiind de fapt următorul personaj, în ordinea importanţei, după figura centrală a fetiţei Antonia. Şi nu este nici un secret faptul că saga cu Antonia nu este terminată, intenţiile autorului fiind de a reuni toate aceste texte într-un volum de sine stătător. Oare la revizia finală warriorii vor deveni motocentauri sau vor rămâne la forma lor iniţială de „motocentauri kawasakieni"? Este o hotărâre care aparţine numai şi numai autorului.

Alte aspecte de nuanţă „pro şi contra"
Apreciem că geneza motocentaurului este un jalon important în science fiction-ul românesc contemporan, iar volumul Motocentauri pe Acoperişul Lumii reprezintă, destul de exact, năzuinţele acelor autori cunoscuţi sub numele de „cei care nu". Dar să ne explicăm.
În primul rând, violenţa limbajului şi atentatul direct asupra tabu-urilor sexuale reprezintă clar mijloacele non-conformiste de atac împotriva trecutului SF-ului românesc. În al doilea rând, motocentaurii sunt „liantul" inedit al unei istorii paralele în care tarele societăţii actuale transpar cu suficientă claritate. În al treilea rând, motocentaurii ca atare reprezintă legătura lumii dezumanizate de nuanţă „punk" sau „no future", atât de dragă „celor care nu", cu necesitatea unei spiritualităţi mitologice sau măcar pseudomitologice.
Din păcate însă, toate cele trei puncte de mai sus pot fi combătute fără mare bătaie de cap. În primul rând violenţa limbajului şi tratarea naturalistă a sexului cade foarte repede de partea cealaltă, devenind mai degrabă un scop în sine decât o armă împotriva rigidităţii unei societăţi incapabile de schimbare; scop în sine care duce cu gândul mai degrabă la un sex obsesiv şi deci frustat, decât la sex privit pe plan integrator uman, având deci multiple valenţe, inclusiv în nuanţă mitologică. În al doilea şi în al treilea rând motocentaurul ca personaj - liant este suficient de puţin credibil, în sine. Mai întâi din punct de vedere tehnic, să spunem. În ciuda organoţelului, motocicleta rămîne o maşină cu uzură considerabilă. Motocentaurii ar trebui aşadar să-şi facă revizii periodice plictisitoare sau chiar impudice. Sursa energetică a motorului trebuie să fie, în mod cert, exterioară personajului, indiferent decă este vorba de benzină, electricitate sau orice altceva; un motocentaur distrat rămas în pană energetică îşi va culege voios două beţe şi va merge ca la schi fond până la cel mai apropiat punct de reîncărcare, dezvoltându-şi muşchii braţelor.
În altă ordine de idei, însăşi noţiunea de motocentaur se pretează mult prea uşor la jocuri de cuvinte peiorative (de pildă „mobracentaur"). În fine, motocentaurul implică şi o anume fascinaţie a motocicletei, acea nostalgie a hoinărerilor americane de gen „Easy Rider", a mişcărilor non-conformiste „power flower" sau „hippies". Din nefericire, pseudomitologia modernă românească nu are nici cea mai vagă idee de cum arată chipul libertăţii pe motocicletă, din simplul motiv că noi nu am avut parte nici de libertate, nici de motociclete. Ancorarea motocentaurului pe coordonate autohtone pare aşadar forţată şi din acest punct de vedere.

Încheiere
Fără nici o îndoială, motocentaurul luat în ansamblu reprezintă un simbol-personaj-găselniţă (sau, mai corect, un ansamblu) interesant al science fiction-ului românesc. Chiar dacă succesul comercial al volumului a fost practic nul, volumul în sine a constituit o încercare reuşită de a trezi SF-ul românesc din amorţeala aceasta ciudată şi prelungită. Iar în acest context motocentaurul şi-a spus şi el cuvântul.
Chiar dacă noi am fi dorit mai mult. Pentru că motocentaurul rămâne foarte departe de performanţele robotului pozitronic al lui Isaac Asimov, de pildă, care a reuşit rara performanţă de a deveni şi motiv şi personaj şi chiar simbol mitologic într-o istorie viitoare a umanităţii.
Nu ştim dacă motocentaurii vor continua să existe, în alte texte. Se vorbea, într-un timp, chiar de o posibilă continuare a volumului. Aceasta este, în fondul fondurilor, treaba autorilor şi a editorilor. Totuşi părerea noastră ar fi că nu mai este cazul. Motocentaurii au ajuns acolo unde îşi doreau să ajungă: pe Acoperişul Lumii. Şi asta în sine este suficient. Restul ţine de intenţiile şi capacitatea science fiction-ului românesc. Pentru că motocentaurii au arătat că se poate şi altfel. E cazul acum să arătăm că se poate şi mai bine.





PRO-GRAM





OSR - 2001

Cătălin Ionescu


Împătimiţi ai calculatorului, OSR-ul Pro-Scris-ului nu are nimic de-a face cu varianta OEM Service Release a răposatului Windows 95, fie-i bytes-ii uşori.
Pro-Scris are intenţii mari pentru 2001 - nu de alta, doar e anul în care se va desfăşura Odiseea Spaţială. Nu ştim foarte bine cum va arată Odiseea Spaţială Românească - la ora actuală se profilează cam ca un plan cincinal - pentru cine îşi mai aduce aminte...
Dar haideţi să nu mai batem câmpii şi să trecem la subiect:
Pro-Scris vă aruncă două mănuşi la picioare:
Prima este a unui critic profesionist, Voicu Bugariu, care doreşte să se implice într-un dialog activ contra polemicii. Lucru extrem de interesant. Deşi, sincer fiind, orientarea generală a Pro-Scris-ului nu se înscrie exact pe această direcţie, iniţiativă unuia din monştrii sacri ai sefeului românesc nu poate fi decât salutată cu eleganţă (a se vede articolul domniei sale, Fragmente critice II).

Ovidiu Bufnilă sau Voicu Bugariu?
A doua aparţine unui scriitor non-conformist, Ovidiu Bufnilă, care va comenta orice text inedit primit la redacţie, indiferent dacă a fost sau nu publicat. Aviz aşadar scriitorilor amatori: cine doreşte un sfat non-conformist, îl va primi în Pro-Scris. Atenţie însă, subliniem încă o dată că Pro-Scris nu publică proză sefe (amănunte suplimentare găsiţi şi în capitolul Pro-Teze).
Mai facem o singură precizare: vă aşteptăm materialele dv. pe adresa noastră de mail.

PS. Lăsaţi naibii Odiseea Spaţială Românescă pe seama altora. Noi ne ocupăm cu lucruri serioase. Serios. Dacă însă vă place această titulatură, poate o vom păstra. Ce părere aveţi?





PRO-PORŢIE





Arhivele nr. 1 şi 2





PRO-NUME





Echipa tehnică a
Pro-Scris-ului:
tot aceeaşi...





VA URMA





Take time to be friendly -
It is the road to happiness.
Take time to dream -
It is hitching your wagon to a star
Take time to love and to be loved -
It is the privilege of the gods.
Take time to look around -
It is too short a day to be selfish.
Take time to laugh -
It is the music of the soul.

Old English prayer




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu