Pro-Scris 2 (27-28) / 28 iunie 2004 (text only)

.

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu şi Györfi-Deák György - În loc de cuprins

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TESTE
Cătălin Ionescu - Pre-Viziune
Györfi-Deák György - Pre-Lucrare

PRO-EMINENŢE
 * Sandu Florea
 * Rusz Lívia
     Rusz Lívia - Prezentare
     Rusz Lívia - O poveste cu un hobbit
 * J. R. R. Tolkien
     Györfi-Deák György - Prima monografie critică Tolkien
     Robert Lazu - Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien
     Györfi-Deák György (Evid Ent) - Quenta Raopublisillion

PRO-FILE
Györfi-Deák György - Supravieţuirea lui Kennedy
Cătălin Ionescu - Smallville versus Metropolis

PRO-PUNERI
Liviu Radu - Şansa autorilor români

PRO-POZIŢII
Györfi-Deák György - Farmecul derutei (Radu Pavel Gheo)
Györfi-Deák György - Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii (Liviu Radu)
Györfi-Deák György - O apocalipsă rezolvată (Liviu Radu)
Mircea Opriţă - Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă (Horia Aramă)
Liviu Radu - Pătimiri în serial (Tim LaHaye)
Liviu Radu - Încă o lume cyberpunk (Florin Pîtea)
Liviu Radu - Despre moarte, cu amuzament (Terry Pratchett)
Cornel Robu - Paradoxul operei fără autor (4): Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator
Cornel Robu - Paradoxul operei fără autor (5): Opera nu are autor, autorul nu există, dar dacă acest autor care nu există nu şi-ar transcrie mereu opera, nici aceasta n-ar exista.
Cornel Robu - Paradoxul operei fără autor (6): Cine-a scris operele lui Shakespeare?

PRO-TON
Györfi-Deák György - Două paloşe
Lucian Merişca - Ultima greşeală
Sergiu Someşan - Ceara pierdută
Sergiu Someşan - Oviraptorul

PRO-PORŢIE
Link-uri alese
Arhiva on-line
Index de autori

PRO-NUME

PRO-MISIUNE

PRO-SCRIS
Va urma?





PRO-DOMO





ÎN LOC DE CUPRINS

Cătălin Ionescu
Györfi-Deák György


Iată un nou Pro-Scris, o revistă rămasă fidelă principiilor prezentate în Pro-Teze, care debutează sub semnul „Patimilor lui Hrisos", în viziunea actorului şi regizorului australian Mel Gibson. De ce a fost ales tocmai acest subiect, veţi afla din rubrica Pro-Test, unde vi se oferă argumente pro şi contra în editorialele „Pre-Lucrare" de Györfi-Deák György şi „Pre-Viziune" de Cătălin Ionescu.

Secţiunea Pro-Eminenţe continuă prezentarea serialului BD „Kumango", realizat de Sandu Florea, un autor român de benzi desenate care conlucrează cu cele mai mari case de editură din SUA, după o povestire a lui Ovidiu Bufnilă. Dacă în numărul trecut am prezentat o serie de picturi inspirate de cărţile scrise de J. R. R. Tolkien, în această ediţie ne-am oprit la frumoasele ilustraţii realizate de graficiana Lívia Rusz pentru volumul „O poveste cu un hobbit", apărut în 1975 la Editura Ion Creangă. Universul ficţional cunoscut sub numele de „Pământul de Mijloc" a fost străbătut de Robert Lazu, un prim explorator român, care şi-a povestit impresiile în cartea „Lumea lui Tolkien", lucrare analizată de Györfi-Deák György în „Prima monografie critică Tolkien". Cu permisiunea autorului, am preluat şi vă prezentăm un scurt fragment, intitulat „Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien", o paralelă surprinzătoare pentru cei care nu ştiu că marele scriitor englez a rămas orfan de ambii părinţi şi a fost crescut de părintele iezuit Francis Xavier Morgan. Tot aici găsiţi „Quenta Raopublisillion", un protest la adresa nepăsătorilor care ar fi trebuit să supravegheze forma în care a apărut ediţia românească a impresionantei mitologii „Silmarillion", dar au lăsat să le scape o serie de greşeli incredibile, prezente chiar pe coperta din spate, reluate apoi şi în cataloagele de prezentare editate de Editura RAO.

Rubrica Pro-File grupează două cronici ale unor filme SF: „Smallville vs. Metropolis" de Cătălin Ionescu, despre serialul „Smallville", difuzat de postul românesc Pro-Cinema, un continuator al seriei de BD şi filme „Superman" şi „Supravieţuirea lui Kennedy" de Györfi-Deák György, dedicată peliculei „TimeQuest", relativ necunoscută publicului din România, o viziune de tipul „Ce-ar fi fost dacă..." preşedintele american ar fi fost prevenit de un călător în timp şi ar fi renunţat să viziteze Dallas-ul în 22 noiembrie 1963?

La secţiunea Pro-Puneri, Liviu Radu analizează situaţia de pe piaţa editorială autohtonă şi declară convins că perioada actuală constituie „Şansa autorilor români".

Ca de obicei, nucleul critic al ediţiei îl constituie cronicile de carte din grupajul intitulat Pro-Poziţii. Romanul-poveste „Fairia - o lume îndepărtată" a ajuns la ediţia a II-a, publicată de Editura Polirom din Iaşi. În „Farmecul derutei", Györfi-Deák György neagă cu încăpăţanare că ar fi vorbat de un basm. Acelaşi comentator prezintă ultimele romane publicate de Liviu Radu, ambele apărute la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg: „Opţiunea" (vezi „Fericit cel ce-şi cunoaşte fraţii") şi „Spaime" (analizată în articolul „O apocalipsă rezolvată").

Chiar dacă în iarnă a apărut a doua ediţie din cuprinzătoarea istorie literară „Anticipaţia românească" (discutată pe larg în numărul precedent), scriitorul şi istoricul literar Mircea Opriţă îşi continuă munca şi îşi ţine fişele bibliografice la zi. De această dată, în „Singurătatea abstracţiunilor de cursă lungă" ne sunt înfăţişate ultimele volume de eseuri ale scriitorului Horia Aramă. Liviu Radu ne prezintă un nou volum din seria „Left Behind" ce-l are ca protagonist pe Nicolae Carpathia, pe care autorii americani Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins îl prezintă drept un Antihrist. „Armata Pătimirilor" este analizată în articolul „Pătimiri în serial". Apoi cronicarul exclamă, „Încă o lume cyberpunk"!, cu referire la volumul de povestiri „An/Organic" de Florin Pîtea. Şi, pentru că nu poţi zice Terry Pratchett fără să-l aminteşti pe Liviu Radu, cel mai mare fan autohton al autorului englez, veţi găsi în „Despre moarte, cu amuzament" o parcurgere a celui de-al patrulea volum din seria "Lumii-disc": „Mort".

În acest număr, terminăm savuroasa lucrare dedicată de profesorul clujean Cornel Robu „Paradoxului operei fără autor". Pentru uşurinţa lecturii, ea a fost împărţită în trei: „Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator", „Opera nu are autor, autorul nu există, dar dacă acest autor care nu există nu şi-ar transcrie mereu opera, nici aceasta n-ar exista" şi „Cine-a scris operele lui Shakespeare?".

Ca de obicei Sergiu Someşan dă tonul la rubrica Pro-Ton cu două povestiri: „Ceara pierdută" şi „Oviraptorul". Dintre povestirile trimise de Lucian Merişca am ales una care se potriveşte cel mai bine cu „Patimile" după Mel Gibson: „Ultima greşeală". Györfi-Deák György a fost fermecat de poveştile înţelepţilor chinezi şi le-a contopit într-o schiţă a felului în care un soldat impulsiv reuşeşte să-şi găsească o Cale în viaţă: „Două paloşe".

Realizatorii Pro-Scris au navigat pe valurile etern mişcătoare ale internetului şi au cartografiat o serie de repere, pe care le-am marcat pe harta unor „Link-uri alese". Cititorii care au nimerit pentru prima oară în acest sit ori fidelii care doresc să revadă articole din numerele mai vechi pot răsfoi „Arhiva on-line" pusă la dispoziţia lor în pagina denumită Pro-Porţie. De asemenea, pentru a uşura informarea celor curioşi, a fost alcătuit un „Index de autori".

Componenţa redacţiei vă este dezvăluită la secţiunea Pro-Nume. Rubrica Pro-Misiune adună semnalele referitoare la diferitele evenimente ştiinţifice, publicistice sau editoriale. Săptămânal, aceste rezumate sunt expediate gratuit tuturor celor care solicită să fie informaţi. Adresele la care îi puteţi contracta pe cei doi Pro-Misionari sunt:
Györfi-Deák György gyuri4675@yahoo.com
Cătălin Ionescu catksa@yahoo.com

Cu gândul la mirifica fântână din înalta cetate Minas Tirith, unde rătăcitorul Picior Mare a fost încoronat ca regele Aragorn (vezi „Stăpânul inelelor" de J. R. R. Tolkien), ne-au căzut ochii asupra poeziei „Murmurul fântânei" de Dimitrie Anghel, cu care încheiem prezenta ediţie, în chip de despărţire şi de întrebare: Va urma?





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE

Cătălin Ionescu


     Pro-Scris este o revistă trimestrială independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris este absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://proscris.port5.com
     Mirror-ul revistei Pro-Scris este http://proscris.web1000.com
     (Vă invităm oficial să folosiţi adresa de mirror - viteza de acces a acestui server este, cel puţin în momentul scrierii acestor rânduri, superioară).

     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă, dar cu două condiţii: să transmită textul integral şi să nu îl modifice. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail webmaster@proscris.port5.com

     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.

Editorul
© 2000 - 2004





PRO-TESTE





PRE-VIZIUNE

Culoarea albăstruie a Diavolului


Cătălin Ionescu


Motto:

Dacă Evangheliile sunt doar literatură, atunci filmul lui Mel Gibson e biftec tartar. Dacă nu, atunci gustul nostru pentru estetic trebuie să ţină seama şi de diavolul acela albăstrui care se prelingea prin spatele oamenilor când răul se săvârşea.

Horia-Roman Patavievici -
Carne torturată sau biftec tartar,
în publicaţia B-24-FUN
anul I, nr. 52, 23-29 aprilie 2004

     
Diavolul albăstrui se prelinge printre oameni când răul se săvârşeşte - spune Horia-Roman Patapievici. Diavolul alunecă, sticlos, pe pelicula filmului The Passion of the Christ subliniind într-un chip interesant lupta eternă dintre bine şi rău. Şi nu numai la nivel macrocosmic.


R. Celantano în rolul Diavolului

Rosalinda Celentano


Rolul diavolului în film îl deţine actriţa Rosalinda Celentano, cea de-a treia fiică a celebrului - pe vremuri - cântăreţ Adriano Celentano.
Punctul de vedere al regizorului asupra Diavolului este următorul: „Cred că Diavolul există, dar nu cred că se arată prea des cu coarne, cu coada despicată sau scuipînd pucioasă. Diavolul este mult mai inteligent. Răul este ispititor, are putere de atracţie. El apare ca fiind aproape normal, aproape bun - dar nu tocmai. Acesta este lucrul pe care am încercat să-l fac în film cu Diavolul. Figura personajului este simetrică, chiar frumoasă în anumite privinţe, dar nu este vorba de o frumuseţe completă. De exemplu am ras sprâncenele actriţei. Apoi am filmat-o în tehnica încetinitorului astfel încât să nu fie văzută clipind - ceea ce nu este normal. Am mixat apoi vocea unui bărbat deşi avem de-a face cu o femeie... Aceasta înseamnă răul, ceva bun care a fost alterat doar cu puţin.“ (citat preluat din site-ul CristianityToday.com).

Gibson a fost întrebat şi de ce Diavolul poartă în braţe un copil urât. „Din nou“, răspunde acesta, „Diavolul distorsionează ceea ce este bun. Ce poate fi mai frumos decât imaginea unei mame şi a copilului său? Aşa că Diavolul preia simbolul şi-l distorsioneză puţin. În locul unei mame normale şi a unui prunc avem de-a face cu o figură androgină care ţine în braţe un copil care parcă are 40 de ani, cu păr pe spate. Este ciudat, este şocant, este aproape prea mult, exact aşa cum gestul lui Iisus de a se întoarce pentru a fi biciuit şi pe piept este şocant şi aproape prea mult - pentru că acesta este momentul exact în care apare Diavolul şi copilul.“

Un regizor care mărturiseşte cu francheţă că a vrut să şocheze? Da şi nu.
La urma urmei Patimile, aşa cum au fost văzute şi ecranizate de Mel Gibson, sunt un punct de vedere coerent şi cutremurător asupra uneia din întâmplările care au constituit unul dintre punctele turnante esenţiale ale omenirii. Sigur că, aparent, filmul şochează prin incredibila cantitate de violenţă la care a fost supus un om. Dar martiriul este, prin definiţie, ceva incredibil, ce ţine, fără îndoială, de o intervenţie directă a divinului în om. Mai mult, Mel Gibson păstrează un extraordinar echilibru dintre două lumi care converg spre un punct comun, prin ochii actorului principal. Dincolo de durerea atroce, privirea lui James Caviezel şi felul în care regizorul a ştiut să o scoată în evidenţă, redă cu sensibilitate şi claritate calea aleasă de Fiul Domnului - şi dimensiunile sale, atât umane cât şi transcendente.

De ce Diavolul este albastru? Simbolismul culorii albastre poate conferi un răspuns: „Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface. O suprafaţă colorată în albastru încetează să mai fie o suprafaţă, un zid albastru nu mai este un zid. Mişcările şi sunetele, dar şi formele dispar în albastru, se cufundă în el, se evaporă ca o pasăre în văzduh. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastru este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar.“ (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul I, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, pagina 79)

Diavolul albăstrui poartă deci, încă o dată, pecetea amăgirii. Sau, de ce nu, a puterii sale. Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, chiar şi acum, diavolul continuă lupta. Atâta vreme cât calea mântuirii prin Fiului Domnului este o cale liber consimţită, oamenii sunt şi ei liberi să o aleagă, sau nu. Şi, nu mai departe de plaiurile mioritice, Diavolul - sau diavolii - care se preling printre noi încep să-şi schimbe culoarea de la roşul de est la albastrul de vest. Şi chiar dacă albăstruiul lor nu este chiar nuanţa Atlanticului, chiar dacă chipul lor poartă în continuare pecetea fiarei numită partid unic, chiar dacă pretind că sunt aproape normali, aproape umani, ei se preling mai departe printre noi, săvârşindu-şi netulburaţii faptele aproape bune...

Ori, în aceste condiţii, cine să aprecieze şansa extraordinară acordată actriţei Maia Morgenstern - şi faptul că interpretarea de excepţie a Fecioarei Maria, în filmul lui Mel Gibson, valorează mai mult decât un parlament de politruci, care scuipă, cu limba despicată şi de lemn, vorbe mustind de minciună şi venin?





PRE-LUCRARE

Györfi-Deák György


Despre „Patimile lui Hristos", filmul lui Mel Gibson, s-a scris mult. Principalele cotidiene şi reviste literare din România i-au dedicat cronici sau numere speciale, în care s-au pronunţat pro, contra sau cu înţelepciune numeroşi lideri de opinie şi oameni de cultură precum: Cornel Nistorescu („O gumă de mestecat pe ecrane") în „Evenimentul zilei", Cristian Tudor Popescu în „Adevărul", Magda Mihăilescu („Morala, o chestiune de traveling?", „Pornografie funebră") în „Adevărul literar şi artistic", Irina Budeanu („Controversele din jurul filmului «Patimile lui Hristos»") în „Luceafărul", Virgil Nemoianu („Stilistici alternative"), Cristian Bădiliţă („Un «exerciţiu spiritual» zguduitor"), Adrian Papahagi („Filmul de Joia Mare"), Sebastian Maxim („Patimă sau Calea Crucii?"), Mihail Neamţu („Dinamica pascală în poetica christică") în „România literară" etc. La lansarea peliculei, Maia Morgenstern (Maria) a fost sărbătorită, pe bună dreptate, cum demult n-a fost ovaţionată o actriţă din România. Apoi, totul s-a stins în apele tulburi ale luptelor electorale.

Apariţia romanului „Opţiunea" de Liviu Radu (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004) ne-a determinat să revenim asupra felului în care Mel Gibson a transpus evenimentele cuprinse între Joia Mare şi Vinerea Neagră. Dar, pentru că despre lucrarea de marcă a scriitorului român ne vom pronunţa într-un articol separat, să remarcăm doar o diferenţă esenţială: dacă Liviu Radu îşi construieşte propria poveste christică într-o lume întrucâtva extraterestră, respectând „Evanghelia" în spiritul învăţăturii creştine, Mel Gibson s-a străduit să redea literă cu literă textul biblic, însă „împachetând totul în suferinţă" (Cornel Nistorescu), oferind publicului numai partea spectaculoasă din vechea reţetă de succes: „pâine şi circ", în loc de atât de necesara hrană sufletească.

Din filmul ce i-a adus intreprinzătorului actor devenit regizor sute de milioane de dolari lipseşte una dintre principalele virtuţi creştine: mila. După ce i se dă drumul lui Barabas, actorului Jim Caviezell i se refuză dreptul de a-şi interpreta rolul şi este transformat într-un simplu suport al tot mai numeroaselor petice cu cicatrice, stropite cu cerneluri roşii. Mel Gibson exagerează în râvna cu care îl transformă pe Mântuitor într-un morman de carne zdrobită şi sfâşiată. Ne întrebăm oare cum de i-a scăpat la montaj memorabila scenă în care tânărul Iisus îi prezintă mamei sale masa pe care o face pentru guvernatorul militar, un moment de intimitate familială redat cu naturaleţe şi plin de căldură.

Comentatorii au criticat, pe bună dreptate, şi prestaţia celorlalţi actori. Nici apostolii, nici iudeii, nici oficialităţile romane nu excelează prin virtuţi interpretative. S-a discutat mult despre antiamericanismul peliculei. Romanii sunt prezentaţi ca o armată de ocupaţie, „trupe de menţinere a păcii" într-o regiune nesigură din veşnic agitatul Orient. După dezvăluirea tratamentului inuman la care au fost supuşi prizonierii arabi capturaţi în Irak şi aruncaţi în închisoarea Abu Ghraib, sadismul unor soldaţi rupţi de familie şi aruncaţi într-o zonă unde viaţa le atârnă tot timpul de un fir de păr nu ne surprinde. În ciuda ordinelor primite de la superiori, legionarii exagerează în aplicarea pedepsei. Să fie de vină băutura, soarele arzător ori Diavolul parte a Calvarului? Deşi rostite, cuvintele Mântuitorului („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!" - Luca, 23, 34) devin fără de înţeles pentru spectatorul din sala de cinema, cu simţurile anesteziate de schingiuirea dusă dincolo de orice închipuire.

Printre capodoperele literaturii SF se numără şi „Infanteria stelară", o carte pentru care Robert A. Heinlein a fost acuzat de propagandă fascistă. Nimic mai fals. Lumea imaginată de scriitorul american seamănă foarte mult cu organizarea Imperiului Roman. E o lume dură, dominată de veteranii care au scăpat cu viaţă din confruntările armate. E o societate bazată pe violenţă, o democraţie militară care înrolează elementele agresive şi le pune în slujba celorlalţi (un loc unde câinii nu atacă oile deoarece sunt dresaţi să le păzească). Pentru Heinlein, ca şi pentru anticul strateg chinez Sun Tzu, războiul nu reprezintă un prilej de omor şi violenţă, ci un rău necesar, ţinut sub control. Scopul unei armate nu e să ucidă duşmani, ci să constituie forţa pe care politicienii sunt nevoiţi s-o folosească în cazurile extreme, pentru convingerea inamicului.

În mod paradoxal, dacă Iisus ar fi venit să predice într-o astfel de veritabilă lume a violenţei, El ar fi fost primit cu dragoste. Să ne amintim de sutaşul Corneliu:

„Pe când intra în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând:
- Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se.
Şi Iisus i-a zis:
- Voi veni şi-l voi vindeca.
Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis:
- Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face." (Matei, 8, 5-13)

Spre deosebire de Heinlein, care pune violenţa în slujba stabilităţii unei societăţi, Mel Gibson abuzează de ea în mod gratuit în numele credinţei. Iisus ne-a lăsat două porunci ale Iubirii:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău." (Matei, 22, 37)

şi

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". (Matei, 22, 39)

Sunt două porunci, egale ca însemnătate, tocmai pentru a indica necesara cumpănire a Iubirii, păstrarea unui echilibru între cele cereşti şi cele lumeşti, tot aşa cum un om are două mâini, dar o singură inimă, darul primit de fiecare dintre noi în clipa naşterii, ce bate, ne însoţeşte până în clipa morţii, amintindu-ne în fiecare clipă că există o măsură şi că suntem supuşi ei. Să-l iertăm deci pe Mel Gibson, pentru că a încurcat Patimile cu Pasiunile şi a făcut din celuloidul peliculei de film un sângerete.





PRO-EMINENŢE: SANDU FLOREA





KUMANGO

Sandu Florea


De acelaşi autor:

Hotelul viselor : Pro-Scris 13-14, 15-16, 17-18 şi 19-20
A Graveyard Tale : Pro-Scris 13-14
Borderlands : Pro-Scris 13-14
Garda : Pro-Scris 13-14
Kumango (prima versiune) : Pro-Scris 15-16


O rubrică specială Pro-Eminenţe i-a fost dedicată lui Sandu Florea în Pro-Scris 13-14 cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la apariţia albumului Galbar, prima bandă desenată SF românească





PRO-EMINENŢE: RUSZ LÍVIA





PREZENTARE

Rusz Lívia


M-am născut, am studiat, am lucrat şi mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă la Cluj, lucru care mi-a influenţat considerabil soarta.

Drumul mi-a fost deschis de o şcoală cu o spiritualitate excepţională, unde am fost învăţată să respect şi să păstrez tradiţiile, să preţuiesc valorile culturale eterne, să ne păzim şi să ne îngrijim identitatea astfel încât să nu-i jignim pe alţii, să fac faţă cu cinste greutăţilor şi să lucrez aşa cum trebuie. Merindele puse în bocceluţa de absolvire au fost bune şi nobile, atât doar că drumul străbătut n-a fost deloc uşor. Au fost timpuri înnegurate şi numai tinereţea vârstei ne-a ajutat să trecem peste greutăţile războiului şi mizeriile care i-au urmat, să ne alegem un scop în viaţă, să visăm şi să credem că vom avea un cuvânt de spus în împlinirea lui. Pot chiar să mă consider norocoasă că la Institutul de Arte Plastice l-am avut ca profesor şi maestru pe Kovács Zoltán, un plastician remarcabil şi un artist cu virtuţi recunoscute până şi de cei care-l săpau; e drept, doar pentru un interval foarte scurt de timp, din cauza marilor furtuni ce bântuiau prin epocă. El nu numai că s-a străduit să mă înveţe tainele meseriei, dar mi-a cerut să-mi păstrez ţinuta umană şi să prestez o muncă de calitate.

Pentru că îi preţuiesc arta, în spatele căreia se află cunoştinţe tehnice serioase şi ceva de spus cu care pot să mă identific, consider că fac parte din categoria conservatorilor. N-am încercat şi nici n-am dorit să mă înscriu în rândul celor care doreau să se înnoiască ori de câte ori se schimba moda. Mi-am căutat propria cale în artă, drumul pe care să-l pot străbate cu capacităţile mele, atât în pictură, cât şi în grafica de carte. Lumea poveştilor, ilustraţiile însoţitoare s-a dovedit a fi o cale potrivită pentru mine, m-am străduit ca, după posibilităţi, să-i fac faţă şi să aduc mulţimii de omuleţi cărora le place să citească un pic de bucurie. Şi dacă uneori am reuşit, înseamnă că a meritat efortul şi viaţa mea a căpătat un sens.

Până şi plantele suferă atunci când sunt mutate dintr-un ghiveci într-altul, nici mie nu mi-a fost uşor să-mi înţelenesc noile rădăcini, dar atât timp cât forţele îmi vor permite şi voi putea să lucrez înseamnă că trăiesc.


traducere de Györfi-Deák György





O POVESTE CU UN HOBBIT

illustrations - ilustraţii de carte - rajzok


Rusz Lívia


Bilbo the Hobbit, visited by the great Wizard, Gandalf the Grey
Hobbitul Bilbo e vizitat de vrăjitorul Gandalf (pag.13)

The dwarves taking tea at the home of Bilbo the Hobbit
Piticii iau ceaiul acasă la hobbitul Bilbo (pag.20)

The beginning of the Adventure
Începutul aventurii (pag.42)

Bilbo the Hobbit captured by the trolls
Hobbitul Bilbo în captivitatea trolilor (pag.49)

Goblins attacking the dwarves
Gnomii îi atacă pe pitici (pag.72)

Gollum
Gollum (pag.85)

Bilbo escapes from the dark cavern of goblins
Bilbo evadează din peştera gnomilor (pag.104)

Eagles helping the dwarves to pass the Misty Mountains
Vulturii îi ajută pe pitici să treacă peste Munţii Cetoşi (pag.123)

Gandalf and Bilbo meet Beorn
Gandalf şi Bilbo îl întâlnesc pe Beorn (pag.136)

The dwarves pass the poisonous stream from Mirkwood
Piticii trec apa fermecată a Pârâului Negru din Pădurea Întunecată (pag.161)

Bilbo fights with the spiders from Mirkwood
Bilbo se luptă cu păianjenii din Pădurea Întunecată (pag.183)

Thorin Oakenshield the dwarf facing The King of Elves
Piticul Thorin Scut-de-stejar în faţa Regelui Ielelor (pag.188)

Smaug, the Dragon in the caves of The Lonely Mountain
Zmeul Smaug în peştera din Muntele Singuratic (pag.242)

Bard the Bowman and his Black Arrow kills Smaug, the Dragon
Bard din neamul Girion îl răpune pe zmeul Smaug (pag.271)

Bard and the army of the Men of Laketown
Bard îşi adună oştile în oraşul Dale (pag.305)

The Battle of the Five Armies at The Lonely Mountain
Bătălia celor Cinci Armate de la Muntele Singuratic (pag.308)


J.R.R. Tolkien - O poveste cu un hobbit (traducere de Catinca Ralea)
Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975.





PRO-EMINENŢE: J. R. R. Tolkien





PRIMA MONOGRAFIE CRITICĂ TOLKIEN

Györfi-Deák György


În mod surprinzător, deşi a fost publicat în perioada de „dezgheţ cultural" din anii '70, scriitorul englez John Ronald Reuel Tolkien a împărtăşit soarta lui Aldous Huxley, despre a cărui „Minunata lume nouă" foarte puţini au avut curajul să scrie. În ciuda faptului că în „Iepoca de Aur" (1965-1989) o serie de critici au alcătuit volume dedicate literaturii fantastice sau analizei basmelor, ei pur şi simplu n-au avut cunoştiinţă, n-au îndrăznit sau nu li s-a permis să publice lucrări care se refereau la opera „părintelui hobbiţilor".

Filosoful timişorean Robert Lazu este primul autor român care a reuşit să elaboreze şi să publice o monografie critică, intitulată „Lumea lui Tolkien". Calea i-a fost anevoioasă şi a fost necesar, la un moment dat, chiar să aprofundeze cunoştinţele tehnice necesare pentru elaborarea unui sit pe internet. Acesta a fost dedicat în totalitate receptării critice a lui Tolkien şi a constituit un for al celor avizaţi, un loc unde au putut fi publicate lucrări menite să exploreze semnificaţiile unor fapte petrecute în vechime sau mai recent, într-un univers insolit: Pământul de Mijloc.

Apoi a început căutarea şi asimilarea textelor apărute înainte de 2001, anul lansării primului episod din trilogia cinematografică „Stăpânul Inelelor": „Frăţia Inelului". În mod benefic, filmul a trezit interesul editurilor şi astfel au fost traduse sau retipărite romanele lui J.R.R. Tolkien. Simultan, Robert Lazu a căutat articolele scrise mai demult de părintele Nicolae Steinhardt sau de profesorul Virgil Nemoianu. Ele sunt rezumate şi comentate în primul capitol din „Lumea lui Tolkien", menit să fie "În loc de introducere: Tolkien în România".

A urmat explorarea articolelor prezente pe internet, inclusiv ale celor apărute de-a lungul anilor în revista electronică de critică literară SF „Pro-Scris". Prin discutarea lor în capitolul „Religia Lumii de Mijloc", autorul subliniază latura militant-catolică a lui Tolkien, credinţă mărturisită explicit în repetate rânduri în scrisori şi discuţii particulare, dar care se relevă discret în mesajul scrierilor sale. Deosebit de incitantă se dovedeşte a fi paralela „Fantezia de la Sfântul Ignaţiu de Loyola la Tolkien" din capitolul „Literatură şi exerciţii spirituale". Comparaţia nu e defel gratuită, după moartea părinţilor săi, tânărul J.R.R. Tolkien a fost crescut de părintele iezuit Francis Xavier Morgan, pe care l-a denumit ulterior drept „un al doilea tată".

Până să înceapă să scrie romane şi multă vreme după aceea, J.R.R. Tolkien a fost profesor la Oxford, fiind un filolog specializat în limbile nordice şi un bun cunoscător al literaturii medievale. Mai cu seamă în „Stăpânul inelelor", el şi-a modelat o parte dintre eroi conform idealurilor morale ale cavalerilor rătăcitori. Cum aceştia au fost ridiculizaţi anterior de Miguel de Cervantes y Saavedra prin figura nemuritoare a lui Don Quijote de la Mancha, Robert Lazu insistă asupra subiectului şi face o serie de atât de necesare delimitări.

Volumul apărut la Editura Hartmann din Arad (într-o colecţie botezată cu ironie: „Cai verzi") cuprinde şi o parte dedicată prezentării surselor bibliografice, care până acum a lipsit din atât de scumpele ediţii româneşti Tolkien. Găsim aici cinci secţiuni: ediţiile originale, traducerile româneşti, exegeza apărută în reviste sau volume, o selecţie J.R.R. Tolkien on-line (articole prezente pe internet) şi prezentarea surselor secundare.

„Lumea lui Tolkien" e doar un prim pas pe drumul lung pe care Robert Lazu doreşte să-l parcurgă în explorările sale critice. Următoarele vor fi un dicţionar al Lumii de Mijloc, „Lumea lui Tolkien de la A la Z" şi un volum colectiv, intitulat „J.R.R. Tolkien. Credinţă şi imaginaţie în geneza operei literare", coordonat împreună cu profesorul Virgil Nemoianu.





FANTEZIA DE LA SFÂNTUL IGNAŢIU DE LOYOLA LA TOLKIEN

Robert Lazu


(...)

Imaginaţia este concepută ca o facultate creatoare menită să îmbogăţească viaţa omenească, să o înfrumuseţeze, şi, mai ales, să ofere “regenerare” şi “consolare”. Ea reprezintă răspunsul complet la una din cele mai provocatoare întrebări: cum poate fi creator omul după întruparea lui Isus Cristos? Convins, asemenea ilustrului său predecesor, Gilbert Keith Chesterton, că venirea dumnezeiescului Mântuitor reprezintă evenimentul care trebuie să trezească în sufletele noastre bucuria deplină, Tolkien crede că toate facultăţile omeneşti, inclusiv imaginaţia, pot şi trebuie să contribuie la desăvârşirea fiinţei umane în sensul creştin al existenţei. Prin aceste cuvinte nu spunem nimic nou. Exegeţii au stabilit de mult că transmiterea, în forme literare, a mesajului creştin a fost preocuparea de căpătâi a membrilor grupului literar “The Inklings”. Fie că ne gândim la cronicile Narniei sau la nuvelele ştiinţifico-fantastice ale lui Clive Staple Lewis, fie că ne reamintim savuroasele romane poliţiste scrise de Dorothy L. Sawyers, vom descoperi în background-ul acestor creaţii mesajul evanghelic. Bucuria vieţii, forţa de neînvins a binelui în faţa răului, valorile blândeţii şi carităţii, virtuţile dreptăţii, toate aceste principii creştine apar constant în operele autorilor evocaţi. Influenţându-i şi fiind influenţat la rândul său de ei, J.R.R. Tolkien este, mai mult decât oricare dintre iluştrii săi colegi, marcat de educaţia catolică temeinică pe care a primit-o, mai întâi de la mama sa, Mabel, apoi de la cel pe care îl numea, semnificativ, “al doilea tată”: preotul iezuit Francis Xavier Morgan. Prezent în viaţa sa pe toată perioada adolescenţei şi majoratului, susţinător încrezător al unei formaţii complete, desăvârşită în cele mai bune şcoli ale epocii, părintele Morgan se află, neîndoielnic, la originea viziunii tolkien-iene asupra virtuţilor benefice al Fanteziei. Mai exact spus, spiritualitatea iezuită pe care acesta o reprezenta, se regăseşte întrutotul în concepţia lui Tolkien despre virtuţile creatoare ale Imaginaţiei.

Cel care a întemeiat aşa numita “Companie a lui Iisus” (de unde provine numele de iezuiţi), este un bărbat extraordinar, cu o personalitate extrem de puternică în care spiritul cavaleresc şi virtuţile sfinţeniei se amestecă, născut fiind la graniţa dintre lumea medievală şi cea renascentistă: Ignaţiu de Loyola (1491 – 1556 d. Ch.). Pe numele său complet Ignaţiu Lopez de Loyola, el este cel de-al treisprezecelea şi ultimul băiat al seniorilor de Loyola. Cunoscând în viaţa sa tumultoasă cele mai diverse experienţe, de la luptele cavalereşti (în urmă cărora a fost zdrobit în bătălia de la Pamplona, unde a fost la un pas de moartea căreia îi scapă miraculos, după două operaţii “pe viu” asupra piciorului ce-i fusese aproape retezat de un proiectil necruţător), până la viaţa de mortificări care l-au transformat într-un adevărat cavaler al lui Cristos, Don Inigo este o prezenţă care a suscitat în minţile celor ce i-au studiat viaţa nenumărate întrebări. “De-a lungul timpului, el avea să fie socotit şi definit ca ” (Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, traducere, studiu introductiv şi note de Christian Tămaş, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 14).

În fond, nici un sfânt veritabil nu poate scăpa îndoielilor şi invidiei celor mărunţi, care sunt şocaţi şi scandalizaţi de tot ceea ce nu pot înţelege; nici Ignaţiu de Loyola nu a scăpat oprobiului celor care nu-l puteau înţelege pentru simplul motiv că nu-i urmau aspiraţiile. Şi dacă ar fi fost doar viaţa remarcabilă a Sfântului Iganţiu, cu siguranţă că nu ar fi fost suficient pentru a cunoaşte notorietatea inimaginabilă de care se bucură până în zilele noastre, când ordinul înfiinţat de el, “Compania lui Iisus”, are numeroşi aderenţi. Una din cele mai valoroase caracterizări a acestui mare spirit e cea a unuia dintre colaboratorii săi apropiaţi, Părintele Nadal: “Ignaţiu era un bărbat de mare caracter, de mare curaj. Cu ajutorul harului a năzuit totdeauna să îmbrăţişeze lucruri mari. Lucra numai din zel. Dacă priviţi Societatea (1), Institutul, Exerciţiile, toate sunt iubire vie şi arzătoare, zel neobosit, elan constant şi avânt la muncă pentru a ajuta sufletele” (Hugo Rahner S. J., Ignaţiu de Loyola, traducere de Pr. Ion Lazar S. J., Roma, Tipografia Poliglotta della Pontificia Universita` Gregoriana, 1990, p. 100).

Ceea ce avea să transmită posterităţii Sfântul Ignaţiu de Loyola este o mică cărticică, de nici o sută de pagini, care conţine esenţa vieţii sale religioase: Exerciţiile spirituale. Elaborate de-a lungul mai multor ani de intense experienţe mistice, exerciţiile lui Iganţiu au fost definite de autorul lor astfel: “(...) prin acest nume de exerciţii spirituale se înţelege orice mod de a-ţi cerceta conştiinţa, de a medita, de a contempla, de a te ruga cu glas tare sau în minte, precum şi orice mod al altor activităţi spirituale (...)” (Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, traducere, studiu introductiv şi note de Christian Tămaş, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 31).

Deşi nu reprezintă, la o primă vedere, decât un manual ce sistematizează şi propune principiile desăvârşirii creştine, Exerciţiile spirituale ignaţiene conţin o “inovaţie” care a generat controverse aprinse în epoca în care au fost scrise: folosirea imaginaţiei în practica meditaţiei religioase. Invitat să aprofundeze credinţa creştină pe baza lecturilor şi interpretării preponderent morale a textelor biblice (în special a celor din Noul Testament), potenţialul iezuit îşi foloseşte imaginaţie într-un mod creativ, reprezentându-şi în lăuntrul său scenele scripturistice asupra cărora se concentrează. În termenii micului tratat, cel care meditează trebuie să “compună” locul, adică să şi-l imagineze cu maximum de acurateţe. Iată trei exemple practice de “compunere” (sau “compoziţie”) a locului extrase direct din cartea lui Ignaţiu de Loyola: “Întâiul preludiu (2) este compoziţia locului. Aici e de notat că în contemplaţia sau meditaţia vizuală, cum ar fi contemplarea Domnului nostru Iisus Christos, care este vizibil, compoziţia va fi să văd cu ochii închipuirii locul material unde se petrece lucrul pe care vreau să-l contemplu. Spun locul material, cum ar fi un templu sau un munte, unde se află Iisus Christos sau Doamna Noastră, al episodului pe care vreau să îl contemplu. În meditaţia invizibilă, cum e cea asupra păcatelor, compoziţia va fi să văd cu vederea închipuirii şi să-mi socotesc sufletul închis în acest trup trecător şi în acesată lume pieritoare, ca surghiunit între tot soiul de jivine urâte; spun, trupul şi sufletul împreună” (Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, traducere, studiu introductiv şi note de Christian Tămaş, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 47, art. 47); “(...) compoziţia: locului: va fi aici să mă văd pe mine însumi, cum mă aflu dinaintea lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Săi, pentru a dori şi cunoaşte ce e mai plăcut Divinei Sale bunătăţi” (Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, traducere, studiu introductiv şi note de Christian Tămaş, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 68, art. 151); “Primul preludiu este compoziţia locului, care e aici să văd cum mă aflu dinaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru, a îngerilor şi a sfinţilor care sunt mijlocitorii mei” (Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, traducere, studiu introductiv şi note de Christian Tămaş, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 86, art. 232).

Dorind ca cel ce meditează să străbată toată gama trăirilor umane, de la sentimente puternice de iubire şi devotament faţă de Dumnezeu şi Sfânta Fecioară Maria, sau de repulsie faţă de patimi, păcate şi demoni, până la gânduri luminate de har, Ignaţiu de Loyola consideră că nici o facultate a sufletului omenesc nu trebuie exclusă. După cum arată traducătorul în limba română a Exerciţiilor spirituale, Christian Tămaş, această perspectivă asupra fanteziei a trezit, într-o primă fază, reacţii de respingere din partea unor teologi şi ierarhi ai Bisericii. Departe de a fi simpli obscurantişti tiranici, aceşti oponenţi ai folosirii imaginaţiei în viaţa contemplativă invocau autorităţi de mare anvergură ca Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigore de Nyssa, care atrăgeau atenţia asupra pericolelor implicate de imaginaţia dezordonată a omului căzut. După învăţătura acestora, la origine, înaintea căderii în păcatul neascultării, Adam şi Eva aveau o imaginaţie curată, care “era exclusiv legată de reprezentarea creaturilor existente” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 92). Facultate legitimă a sufletului omenesc, imaginaţia nu constituia un obstacol în calea relaţiei dintre creatură şi Creator. Criza survine după consumarea păcatului originar, când, golită de chipul lui Dumnezeu, imaginaţia devine mijlocul prin care omul îşi închipuie o sumedenie de lucruri, din care cele mai multe nici măcar nu există. Problema nu o constituie, cum s-ar părea la o vedere superficială, activitatea propriu-zisă a imaginaţiei, ci faptul că ea este animată de patimile şi dorinţele de tot felul ale omului stigmatizat de concupiscenţă. În plus, abundenţa de fantasme îl separă pe om de Creatorul său, nemailăsându-i loc pentru gândul şi amintirea de Dumnezeu. Cum ar spune Tolkien, activitatea imaginaţiei devine “Înşelare morbidă”, incapabilă să ofere elevaţie sufletului. Dimpotrivă, ea îl înlănţuieşte în lumea materiei, conducându-l în cele din urmă la negarea existenţei lui Dumnezeu. O altă problemă serioasă a imaginaţiei, transformată în “închipuire” josnică şi arbitrară, provine din faptul influenţării ei de către puterile demonice, care joacă un rol nefast “fie împingându-l pe om în astfel de închipuiri, ca răspuns la patimile sale şi prin mijlocirea lor, (...), fie iscând în el chipuri şi năluciri, cu scopul de a stârni patimile” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 98).

Din toate cele arătate, se înţelege de ce teologii medievali manifestau şi ei, asemenea înaintaşilor lor, o prudenţă excesivă în folosirea imaginaţiei. Dar să fie oare posibilă, în actuala condiţie omenească, doar o uzanţă nefastă a imaginaţiei? La această întrebare Ignaţiu de Loyola răspunde, categoric, negativ. Deşi perfect conştient de toate pericolele implicate de fantasmele iscate în suflet de patimi sau demoni, el propune o altă cale, a unei folosiri pozitive, benefice a Fanteziei. Astfel, de la pesimismul uneori supradimensionat al teologilor inspiraţi de severii reprezentanţi ai monahismului, el trece la optimismul revigorant al celor care vor să vadă în om, în primul rând, fiinţa răscumpărată de Mântuitorul Christos. Se înţelege, Ignaţiu nu va accepta folosirea fără discernământ a imaginaţiei în scopuri spirituale. El cultivă o activitate imaginară susţinută de o minte aflată în plin proces purificator, dedicată, în primul rând, contemplării lăuntrice a imaginilor biblice care-l înfăţişează pe Isus. Avem deci de-a face cu ceea ce putem numi, pe drept cuvânt, o imaginaţie “christomorfă”, impregantă, discret dar puternic, de chipul lui Isus Cristos. Iată deci unul dintre marile merite ale Sfântului Ignaţiu de Loyola: în zorii lumii moderne, în care explozia fanteziei a generat puzderia de idoli care indică criza de profunzime a unei culturi ce şi-a pierdut busola transcendenţei, acest cavaler al lui Christos arată cum poate fi folosită într-un mod mult mai folositor fantezia. Transformând-o în icoană.

Condiţionat profund de educaţia catolică completă primită de la tutorele său, Părintele iezuit Francis Xavier Morgan, e foarte probabil că J.R.R. Tolkien a cunoscut şi a practicat exerciţiile spirituale ignaţiene. Deşi până în acest moment nu am găsit mărturii explicite despre asemenea experienţe individuale – poate prea personale spre a fi notate în jurnale sau în scrisori - , câteva fragmente tolkien-iene referitoare la modul în care au fost concepute poveştile sale ne îndreptăţesc să susţinem că marele “secret” căutat de exegeţi şi scriitori îl reprezintă conceperea lor în conformitate cu practica compunerii (a compoziţiei) locului din exerciţiile spirituale ignaţiene.

În cursul anului 1958, o cititoare inteligentă şi pasionată de subtilităţile romanului The Lord of the Rings, Rhoma Beare, îi scrie lui Tolkien adresându-i câteva întrebări precise. Prima parte a celei de-a patra întrebări din lista sa suna aşa: „Ce fel de haine purtau popoarele Pământului-de-Mijloc?” (3). Interogat astfel autorul face o destăinuire preţioasă:


„Nu cunosc detaliile hainelor. Eu vizualizez cu mare claritate şi detaliat scenariul şi obiectele , dar nu şi artefactele.” (4)


După care urmează o lungă peroraţie despre îmbrăcămintea antică şi medievală, pe baza căreia Tolkien descrie, cu fineţe, ţinuta númenórenilor din Gondor. Oricum, ceea ce reţinem noi din mărturia sa este tocmai această practică a „vizualizării” scenariului şi obiectelor naturale, care, neîndoielnic, generează forţa poveştilor tolkien-iene. Urmărind, de asemenea, modul în care autorul îşi concepe şi îşi scrie poveştile, vedem că apelează adesea la reprezentări picturale pe care le desenează singur, folosind, deopotrivă, hărţi pe care le schiţează cu acurateţe. Povestea este concepută ulterior, după ce harta a fost desenată cu precizie, îi mărturiseşte Tolkien unei corespondente, Naomi Mitchison:


„În mod chibzuit încep cu o hartă, apoi fac povestea să se potrivească (în general cu o mare atenţie pentru distanţe).” (5)


Practica meditaţiei bazată pe folosirea imaginaţie sprijinită cu ajutorul unui suport vizual nu este nouă. Aşa-numitele „arte ale memoriei” din Evul Mediu se bazau tocmai pe asemenea picturi sau desene. Maeştrii spirituali foloseau această tehnică spre a oferi condiţii optime de meditaţie dicipolilor. Între cele mai notorii exemple, putem menţiona desenul în peniţă rămas de la Sfântul Ioan al Crucii, care înfăţişează Răstignirea Mântuitorului Iisus Christos văzută de sus, din perspectiva lui Dumnezeu-Tatăl, propunând astfel o meditaţie deosebit de profundă unei călugăriţe carmelitane. Desenul, a cărui reproducere poate fi văzută la pagina 39 a ediţiei româneşti a tratatului de mistică Noaptea întunecată (Sfântul Ioan al Crucii, Noaptea întunecată, traducere şi editare efectuată pe baza mandatului şi autorizaţiei Ordinului Carmeliţilor Desculţi, Provincialatul München, 1992, Sibiu, Editura Transib, 1995, p. 39), se pare că l-a inspirat pe Salvador Dali în crearea binecunoscutului său tablou al Răstignirii Mântuitorului Iisus Christos. Preluând aceste practici, Sfântul Ignaţiu de Loyola le utilizează le nivelul inferior al meditaţiei, acela bazat pe imaginarea locurilor unde se desfăşoară evenimentul biblic contemplat, solicitând ucenicilor reprezentarea cât mai exactă a detaliilor fiecărei scene. În acelaşi spirit, Tolkien practică o metodă similară care presupune, obligatoriu, vizualizarea celor mai mărunte detalii ale lumii sale faërice. Ne putem gândi însă că este normal ca un scriitor de literatură să-şi reprezinte, cu ajutorul propriei fantezii, cât mai fidel naraţiunea şi personajele sale. Tolkien face însă ceva care-l distinge net de orice alt scriitor: el construieşte hărţi minuţioase, şi, de asemenea, o cronologie riguroasă a mito-romanelor sale. El solicită un grad sporit de exactitate în ceea ce priveşte „compoziţia” lumii sale fantastice de către cititori într-o măsură nemaintâlnită la alţi autori moderni. În fond, el procedează la fel cum procedează maestrul iezuit care oferă discipolului exerciţiile spirituale: ne propune un cadru imaginar menit a ne ajuta să avem emoţii profunde şi puternice, urmate de o antrenare a întregii noastre fiinţe în gândirea valorilor dominante ale Lumii-de-Mijloc.

(...)


NOTE ÎN TEXT

1. Adică „Compania lui Isus" întemeiată de Ignaţiu - n. n. (înapoi la text)

2. La meditaţia propriu-zisă - n. n. (înapoi la text)

3. Traducerea ne aparţine. Iată originalul şi toate celelalte părţi ale chestiunii a patra: „Question 4": „What clothes did the peoples of Middle-earth wear? Was the winged crown of Gondor like that of a Valkyrie, or as depicted on a Gauloise cigarette packet? Explain the meaning of El- in Elrond, Elladan, Elrohir; when does El- mean and when ? Explain the meaning of the name Legolas. Did the Witch-king ride a pterodactyl at the siege of Gondor?" (Letters of J.R.R. Tolkien, ediţie îngrijită de Humphrey Carpenter cu colaborarea lui Christopher Tolkien, George Allen & Unwin, London, 1981, p. 277). (înapoi la text)

4. „I do not know the detail of clothing. I visualize with great clarity and detail scenery and objects, but not artefacts" (Letters of J.R.R. Tolkien, ediţie îngrijită de Humphrey Carpenter cu colaborarea lui Christopher Tolkien, George Allen & Unwin, London, 1981, p. 280). (înapoi la text)

5. "I wisely started with a map, and made the story fit (generally with meticulous care for distances)" (Letters of J.R.R. Tolkien, ediţie îngrijită de Humphrey Carpenter cu colaborarea lui Christopher Tolkien, George Allen & Unwin, London, 1981, p. 177). (înapoi la text)


Fragment din capitolul „Literatură şi exerciţii spirituale" din lucrarea „Lumea lui Tolkien" publicată la Editura Hartmann. Lucrarea va putea fi găsită la oricare dintre librăriile „Humanitas" sau „Diverta".





QUENTA RAOPUBLISILLION

Evid Ent (Györfi-Deák György)


Ştia J. R. R. Tolkien ce ştia, când a plăsmuit Mordorul ca o Transilvanie cu castelul lui Dracula în mijlocul ei, pe post de Barad-Dur, un cuib al dinosaurilor pitici prăsiţi în Jurasic la Haţeg şi trecuţi apoi, în Evul Mediu, pe blazonul părintelui lui Ţepeş Vodă.

Uneori ne minunăm câte povesteşte Occidentul despre noi, câtă răutate şi nepăsare descoperă în băştinaşul carpatin, câte poveşti de groază „se scornesc" pe seama noastră. Şi, din păcate, multe se dovedesc ca fiind adevărate. Ori, vorbă din luminata prostime, adevărul umblă cu capul spart. Atunci de ce-ar constitui J. R. R. Tolkien un caz aparte?

Toată lumea s-a bucurat când Editura RAO a început să publice volumele din „Stăpânul Inelelor". Era evident că regizorul Peter Jackson nu va reuşi să transpună în film toate întâmplările din voluminoasa epopee a hobbiţilor, aşa că mulţi s-au repezit mânaţi de curiozitate s-o cumpere, să poată cuprinde întreaga poveste. Din păcate, editura nu şi-a făcut datoria cu respectul cuvenit pentru un autor de talia lui J. R. R. Tolkien. Despre bâlbele şi neglijenţele presărate în diferitele ediţii ale trilogiei, am discutat anterior.

Cum publicul s-a arătat interesat în continuare, RAO n-a dorit să piardă ocazia şi i-a însărcinat pe Irina şi Ion Horea să traducă şi volumul care le lămureşte pe toate cele anterioare şi povesteşte originile mitice ale Pământului de Mijloc: „Silmarillion".

Dar nici această nobilă intenţie n-a fost vegheată cu suficientă grijă. Din păcate, de această dată cârcotaşii nici nu trebuie să deschidă cartea ca să găsească „panarama". Ea le este servită direct, pe coperta din spate, unde găsim următorul text:


„Elfii au creat Inelele Puterii. Sauron a creat unul singur: Inelul Suprem, Inelul Stăpân, cel pe care îl descoperă Hobbitul şi PE CARE luptă pentru a-l distruge vitejii STRÂNŞI ÎN JURUL Stăpânului INELULUI."


În doar câteva rânduri, întâlnim o mulţime de inepţii. Le-am scris cu litere mari, ca să nu treacă încă o dată neobservate de somnoroşii corectori ai editurii, care au permis apariţia lor. Şi, ca să dezlegăm blestemul ce afectează ediţiile Tolkien, cel mai bine e să le enumerăm de la coadă la cap.

În primul rând, „The Lord of the Rings" se traduce cinstit ca „Stăpânul inelelor", nicidecum prin „Stăpânul unui singur inel". Ne încearcă amarnic bănuiala că domnul redactor care a lăsat să scape stolul de păsărici din textul amintit mai sus n-a apucat să citească nici măcar emblematica poezioară din preambulul fiecărui volum:

„Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare,
Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare,
Unul pentru Seniorul întunecimii-n noaptea lui adâncă
Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească
Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime,
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească,
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime."

Deci, numărate bucată cu bucată, în poveste apar douăzeci de inele: trei ascunse de iele, şapte ale piticilor, nouă ale oamenilor transformaţi în nazguli şi Inelul Suveran. Prin puterea de a le influenţa pe toate celelalte, Sauron, Domnul Întunecimii, devine „Stăpânul inelelor".

Doi. E adevărat, vitejii hobbiţi, oameni, pitici şi elfi se strâng laolaltă, ba chiar formează o Frăţie, dar nu se adună ÎN JURUL lui Sauron. Scopul lor nu e să formeze un cerc protector în jurul Răului Suprem din Pământul de Mijloc, să-l apere de virgulele plasate între subiect şi predicat sau de paginatorii care au malaxat anexele din „Întoarcerea regelui", ci să-i dejoace planurile malefice de cotropire a lumii. Vrăjitorul Gandalf, hobbiţii Sam Gamgee, Meriadoc Brandybuck şi Peregrin Took, oamenii Aragorn şi Boromir, elful Legolas şi piticul Gimli s-au unit doar ca să-l ajute pe Purtătorul Inelului, hobbitul Frodo Baggins, să-şi ducă la bun sfârşit misiunea: distrugerea Inelului Suveran, sfărâmarea puterii lui Sauron, alungarea Umbrei din Pământul de Mijloc.

În al treilea rând, toţi aceşti tipi bineintenţionaţi nu s-au adunat PE INEL, aşa cum se înţelege din textul de pe coperta „Silmarillion"-ului. Chiar dacă e fermecată şi cuprinde toată puterea din lume, podoaba amintită e totuşi mică, cât să intre pe un deget. E adevărat, putem să ni-i imaginăm pe vitejii dispuşi într-un cerc, călcându-se unii pe alţii cu câte un picior pus pe omnipotenta bijuterie, dar e o poziţie incomodă pentru o confruntare armată. Ar putea să călărească inelul ca pe un armăsar, dar, evident, nu toţi deodată. Apoi, în avântul sugerat de cuvântul „luptă", ar risca să-l piardă pe câmpul de bătălie. Ca să domolim orice ardoare belicoasă, soluţia ideală ar fi să-l atârnăm cu o aţă de o creangă, să-i hrănim pe protagonişti cu prăjiturica găsită de Alisa în casa Iepurelui Alb, să-i lăsăm se strecoare pe partea interioară a inelului şi apoi să se dea huţa în el.

Ce-ar fi încă de zis? Literatura română a încăput pe mâna albă a lui Saruman, aşternută în chip de semn pe armurile orcilor care ciopârţesc textele menite să ne arate o ieşire din Întuneric. Din păcate, Protecţia Consumatorului nu se ocupă cu produsele literare defectuos editate, care pot răni, intoxica sau păcăli publicul cititor. Domnul George Pruteanu a renunţat să elimine hotdogii, şopurile, şiturile, fachiuurile (ups!) şi alte năzbâtii la modă din vorbirea curentă, pentru că a început campania electorală şi are alte preocupări. Criticii profesionişti preferă să scrie manuale şcolare şi îşi consumă restul de energie încercând să le vândă, în pofida concurenţei celor care au pile la MEC. Iar fanii lui Tolkien din România să tacă din gură şi să fie mulţumiţi că li s-a oferit ocazia să prăpădească o căruţă de bani ca să asiste la umilirea publică a autorului preferat...


ADĂUGIRE

Un prieten, căruia i-am expediat acest articol spre testare, mi-a trimis catalogul de primăvară-vară 2004 al Editurii RAO, unde sunt eliminate două dintre cele trei greşeli semnalate mai sus. Vitejii, însă, rămân „strânşi în jurul" lui Sauron. Poate că în catalogul de toamnă-iarnă va pica, odată cu frunzele ori cu zăpada, şi această ultimă ciudăţenie.





PRO-FILE





SUPRAVIEŢUIREA LUI KENNEDY

Györfi-Deák György


„TimeQuest" (2002) este un film regizat de Robert Dyke, bazat pe o poveste de tipul „What if ?" (Ce-ar fi fost dacă...?), o ramură a science-fiction-ului denumită şi „istorie contrafactuală", despre care profesorul clujean Cornel Robu a scris în mai multe numere ale revistei Pro-Scris (3-4, 7-8, 9-10 şi 11-12).

Într-adevăr, ce-ar fi fost dacă în dimineaţa zilei de 22 noiembrie 1963, în reşedinţa prezidenţială din Fort Worth ar fi apărut un temponaut, care l-ar fi avertizat pe John Fitzgerald Kennedy (JFK) să evite vizita la Dallas, unde a căzut victimă unui atentat care a fost ulterior desemnat drept "Crima secolului".

În realitatea noastră, JFK şi-a terminat viaţa ca al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, primul de religie romano-catolică, întâiul conducător al Americii care s-a născut în secolul al XX-lea (29 mai 1917). În 1952, a fost ales senator democrat de Massachusetts, fiind reales în 1958. S-a îndrăgostit de Jacqueline Bouvier, descendenta unei familii bogate de origine franceză, cu care s-a căsătorit în 2 septembrie 1953. Au avut trei copii, dintre care unul a murit la naştere. La 8 noiembrie 1960, l-a învins pe Richard Nixon, adversarul său republican şi a devenit şeful administraţiei americane. Bun orator, el s-a adresat naţiunii cu memorabilele cuvinte: „Întrebaţi-vă nu ce poate ţara să facă pentru fiecare în parte, ci ce poate fiecare să facă pentru ţară?" A gestionat criza rachetelor din Cuba, a încercat să pună capăt războiului din Vietnam şi a lansat programul Apollo, care ulterior a permis omului să ajungă pe Lună. A murit asasinat la Dallas, în împrejurări încă neelucidate complet.

„TimeQuest" prezintă succint toate aceste lucruri, dar nu ocoleşte nici aspectele întunecate din cariera lui JFK, în special relaţiile amoroase cu diferite actriţe, printre care şi senzuala Marilyn Monroe. Figura compusă de actorul Victor Slezak este una a unui om indecis, spre deosebire de fratele său Robert (interpretat de Vince Grant), ministru al justiţiei, un secundant obişnuit să tragă sforile în culise şi, la nevoie, să rezolve radical (adică prin violenţă) problemele ivite. Americanii n-au obiceiul să-şi cosmetizeze istoria. De aceea, filmul o are practic ca figură centrală pe Jacqueline Kennedy (Caprice Benedetti).

Misteriosul mesager din viitor (Ralph Waite) poartă un costum de piele, o combinaţie între un costum de scafandru şi o armură medievală, dotat cu un singur buton plurivalent. El s-a întors în timp deoarece în copilărie a fost zguduit de durerea şi demnitatea Primei Doamne la funerariile lui JFK. Drept urmare, şi-a consacrat întreaga viaţă pentru a face posibilă prevenirea groaznicului eveniment. Reuşeşte şi, într-o scenă groaznic de romantică, se mulţumeşte doar să o invite pe Doamna inimii sale la un dans.

Ulterior, la rândul ei, Jackie veghează ca nu cumva soţul sau fratele lui să-i facă vreun rău celui care va inventa cândva maşina de călătorit în timp. El va fi identificat cu uşurinţă, încă de la naştere, pe baza amprentei rămase pe paharul de sticlă, scăpat din mână în clipa în care istoria a intrat pe un nou făgaş, iar cel care a iniţiat modificarea ei a dispărut, deoarece urma să aibă parte de o altă soartă.

Jackie, deşi impresionată de cel care s-a sacrificat pentru familia Kennedy, nu este, cum s-ar crede, îndrăgostită de el. Ea acţionează pur şi simplu din instinct matern. Toată strădaniile, toată energia ei vor fi puse în slujba propriului fiu, James Robert Kennedy, care s-a născut în 1964. Este remarcabil felul în care ştirile difuzate în ziua atentatului au fost mixate astfel încât totul să pară o transmisie în direct de la spitalul unde s-a născut băiatul. La rândul său, când interesele de stat şi de clan o vor permite, prâslea îi va povesti tânărului pictor Raymond Mead (Joseph Murphy), cealaltă ipostază a crononautului, de ce însuşi un alt preşedinte SUA (Robert F. Kennedy) i-a urmărit viaţa pas cu pas, a intervenit în momentul când Raymond a început să spargă magazinele şi a ajuns în închisoare, a tras sforile necesare ca să-l repună în libertate şi i-a asigurat mijloacele materiale îndestulătoare, ajutându-l să se dedice artei.

Sincer să fiu, în acest context, n-am înţeles ce sens a avut întâlnirea din film, dintre preşedintele Robert F. Kennedy şi arestat; e o consesie hollywoodiană, făcută publicului spectator şi democraţiei americane, care, teoretic, asigură oricui şansa de a se întâlni cu cel mai puternic om din stat. În schimb, înţelegem raţiunile care l-au determinat pe regizorul Robert Dyke, care a scris şi scenariul, să-l lase pe John Fitzgerald Kennedy să moară la 83 de ani şi să-i trimită cenuşa pe Lună.

„TimeQuest" mi-a readus aminte de cartea lui L. Fletcher Prouty, „JFK", apărută în traducere românească la Editura RAO în 1992. Ea se încheie cu nişte cuvinte care se poate să fi constituit sursa de inspiraţie a filmului:

„În opinia mea, Dumnezeu nu dă cu zarul. Relaţiile umane şi cele ale naturii nu sunt hotărâte aleatoriu sau lăsate-n voia sorţii. Aţi avut prilejul ca, împreună cu mine, să călătoriţi înapoi în timp în acei ani şi să vă amintiţi că anul 1963 a marcat un moment major de cotitură în decursul acestui secol..."





SMALLVILLE VERSUS METROPOLIS

Cătălin Ionescu


Superman este un erou care continuă să fascineze omenirea deşi, dacă i-am socoti vârsta, a împlinit deja 70 de ani. S-a născut în benzile desenate, a trecut apoi în desen animat, a sărit pe micul şi marele ecran. Şi nu dă, nici în ziua de azi, vreun semn de oboseală.

Deşi de origine de pe planeta Krypton, „părinţii“ naturali ai lui Superman sunt 2 americani: Jerry Siegel şi Joe Shuster. Dar chiar şi aşa, „naşterea“ a fost destul de grea. În ianuarie 1933 Siegel publică într-un fanzin (intitulat Science Fiction) povestea sa ilustrată de Shuster, The Reign Of Superman (Regatul lui Superman). Numai că aici Superman este un tip care devine un nelegiuit după ce capătă nişte super-puteri de la un savant dement, ale cărui trăsături de caracter seamănă destul de mult cu ticălosul mult mai faimos, dar şi mai tânăr, Lex Luthor.
Câteva luni mai târziu, puternic influenţat de benzile desenate ale vremii, Siegal scrie scenariul unei cărţi desenate tot de Shuster, intitulată The Superman. Cartea a fost însă respinsă de editori şi Siegel, într-o criză depresivă o va distruge în întregime (cu excepţia coperţii, care a supravieţuit). Totuşi autorii au avut, încă de atunci, convingerea că Superman este un personaj de mare viitor. Astfel că, într-o singură noapte de vară a anului 1934, Siegel pune pe hârtie aproape toată legenda cunoscută a lui Superman, pentru ca a doua zi Shuster să o deseneze. Atunci au luat fiinţă Clark Kent, Lois Lane precum şi binecunoscutul costum în roşu, galben şi albastru al lui Superman. „I-am sugerat lui Joe să adauge un S într-un triunghi“, îşi aminteşte Siegel. Shuster a adăugat şi capa pentru a-l ajuta de să reliefeze mişcarea personajului. Împreună, cei doi au ales şi culorile costumului pentru că erau, aşa cum îşi aminteşte Shuster , „cele mai strălucitoare culori la care ne-am gândit atunci.“
Action Comics # 1Dar vreme de trei ani, Superman a fost respins de toate editurile de benzi desenate. Sheldon Mayer, editor la McClure a fost cel care a sesizat potenţialul acestui erou. Culmea, el nu şi-a putut convinge şeful, M.C. Gaines, să publice această bandă desenată, dar când altă companie, DC Comics, i-au contactat pentru a-i ajuta la strângerea materialelor pentru noua serie, Action Comics, Gaines le-a trimis acestora Superman. Superman va fi tipărit în Action Comics #1, datat iunie 1938.

De-a lungul anilor, legenda Superman va fi îmbogăţită puţin câte puţin. Iar cum lumea benzilor desenate devenea prea strâmtă, Superman va depăşi, după doar câţiva ani, şi această barieră. Radioul a fost prima redută cucerită; mai mult chiar, teme de referinţă din psedomitologia Superman au ajuns pe unde herţiene înainte de premiera oficială a benzilor desenate din 1938. Serialul radiofonic Superman a fost difuzat, cu mare succes, în 1940. În 1941 desenul animat Superman era prezentat publicului: actorul Bud Collyer era vocea lui Superman, în timp ce Joan Alexander era vocea lui Lois Lane.

În 1948 povestea ajunge pe marile ecrane prin cele 15 episoade ale serialului Superman, regizat de Spencer Gordon Bennet şi Thomas Carr, rolurile principale fiind deţinute de Kirk Alyn şi Noel Neill (Superman/Clark Kent & Lois Lane).

Legenda Superman a incitat, de-a lungul anilor, imaginaţia multor studiouri de film, nu numai din Statele Unite. Însă cele mai reuşite ecranizări sunt cele patru filme care-l au ca protagonist principal pe Christopher Reeve. Sigur, la succesul lui Reeve a contribuit, în trei cazuri din patru, şi prestaţia lui Gene Hackman. În „Superman“, 1978, în regia lui Richard Donner, a jucat şi Marlon Brando. Site-ul IMDB îl cotează cu 7,1 stele din 10 posibile. Inerent, seria următoare a manifestat o scădere a interesului. Regizat în 1980, de Richard Lester, şi avându-i în rolurile principale tot pe Christopher Reeve (Superman/Clark Kent) şi Gene Hackman (Lex Luthor), filmul este cotat cu 6,4 stele. Superman III, 1983, regizat tot de Richard Lester renunţă însă la serviciile lui Gene Hackman şi, implicit ale lui Lex Luthor. În 1987, în ultima serie Superman IV: The Quest For Peace (În căutarea păcii) regizorul Syndey J. Furie îl readuce pe Gene Hackman ca Lex Luthor, fără prea mare succes însă. Site-ul IMDB îî acordă doar nota 3,3.
Revirimentul Superman avea să se manifeste însă, după câţiva ani, în televiziune. Serialul „Lois & Clark: The New Adventures Of Superman“ ţine capul de afiş timp de 4 sezoane, între 1993 şi 1997. Şi chiar dacă fanii adevăraţi au suspinat în continuare după şarmul lui Christopher Reeve, totuşi prestaţia lui Dean Cain, alături de frumoasa Terry Hatcher a avut cumva meritul de a relansa interesul pentru neobositul erou american.
Cu Smallville însă cei de la WB par să reuşească o adevărată lovitură. Lansat în anul 2001, Smallville completează legenda lui Superman cu un serial, aparent, destinat adolescenţilor. Smallville însă, prin serviciile unor actori tineri, reuşeşte un succes neaşteptat.

Smallville pune accentul pe 2 planuri: primul, adolescenţa lui Superman, într-o Americă mult mai puţin ipotetică decât cea a benzilor desenate originale: dincolo de transparenţa câtorva denumiri, Smallville, Grandville sau Metropolis, spectatorul american se poate regăsi cu uşurinţă în decorul serialului. Liceul lui Superman este unul obişnuit, Smallville însuşi este un mărunt oraş provincial. A doua găselniţă puternică a serialului este personajul Lex Luthor. Departe de geniul răului întrupat cu atâta fantezie şi forţă de Gene Hackman, în urmă cu 20 - 25 de ani, Lex Luthor este acum un tânăr sfâşiat de un destin pe care nu-l putem bănui decât ca fiind implacabil, în ciuda meandrelor personajului. De altfel, tânărul Michael Rosenbaum nu dă nici un semn că ar călca pe urmele faimosului său precedesor, cucerind însă publicul de la primele scene. Dar şi prestaţia actoricească a lui Tom Welding (Clark Kent/Kal-El) este cel puţin solidă şi inteligentă. De altfel, inteligenţa este, se pare, atributul principal al serialului. Prin puţine licenţe aplicate legendei principale, Smallville mută accentul confruntărilor din plan material în plan spiritual. Mai mult, în această perioadă (tulbure prin definiţie!) a adolescenţei lui Clark Kent, nuanţele sunt departe de a fi clare: nu numai că răul (Lex Luthor - ba chiar şi tatăl Lionel Luthor) este foarte departe de răul exagerbat al legendei, dar chiar tânărul Clark este uneori tentat de partea negativă a lucrurilor. Astfel încât viitorul Superman nu mai este un extraterestru aruncat din întâmplare pe această planetă şi care-şi face, conştiincios, mai degrabă datoria faţă de lumea sa dispărută, decât faţă de lumea care l-a adoptat, ci un om tânăr care, întâmplător, s-a născut pe altă planetă, cu alte caracteristici biologice, dator în primul rând familiei şi prietenilor de aici.

Realizatorii şi-au permis chiar mici extravaganţe, specifice de obicei serialelor cu puternică aderenţă la public: într-unul dintre episoadele sezonului doi a apărut însuşi Christopher Reeve, în rolul unui misterios profesor care ştie şi vede dincolo de aparenţe. De altfel actorul Reeve, prin povestea vieţii sale şi prin revenirea aproape miraculoasă din paralizia totală care l-a stăpânit mai mulţi ani este, în continuare, cel care se identifică, chiar şi azi, cu legendarului Superman.

Smallville va continua; şi nu putem decât să sperăm că va reveni, nu peste foarte multă vreme, cu sezonul al treilea şi pe micile ecrane din România. În mod cert însă succesul Smallville a contribuit şi la revigorarea generală a legendei Superman. Următorul film de lung metraj este deja anunţat pentru anul 2006.

Deocamdată însă Metropolis-ul şi confruntările globale pot să aştepte: Smallville este acum, pe bună dreptate, centrul universului legendei.





PRO-PUNERI





ŞANSA AUTORILOR ROMÂNI

Liviu Radu


Afirmam, cu vreo cinci - şase ani în urmă, că editurile vor ajunge în impas. Că se vor termina copyright-urile ieftine, pentru lucrări SF de referinţă, dar scrise cu nişte zeci de ani în urmă. Iar editurile nu-şi permit să cumpere lucrări noi-nouţe, pentru că acestea sunt scumpe, iar cititorul român nu dispune de prea mulţi bani.

În aceste condiţii, scriitorii români ar fi avut o şansă unică: editorii ar fi fost obligaţi să publice lucrări româneşti. La această situaţie conjuncturală s-ar fi adăugat restricţii legislative, după model UE, care să impună ca un anumit procent din volumele scoase pe piaţă să fie din cadrul comunităţii, respectiv din cadrul ţării respective.

Asemenea legi acţionează în cadrul UE şi au ca scop sprijinirea producţiei comunitare de film, muzică şi carte. Deocamdată, studiourile de televiziune de la noi din ţară nu se grăbesc să se adapteze noilor cerinţe, mai ales că această legislaţie nu a fost adaptată la noi.

Totuşi, există un domeniu în care s-au făcut paşi imenşi pentru integrarea în UE. Probabil că n-o să vă vină să credeţi, dar acest domeniu este cel al muzicii uşoare. Majoritatea posturilor de radio difuzează în mare parte muzică românească. Casele de discuri scot o mulţime de CD-uri şi casete ale interpreţilor şi grupurilor româneşti. Apar peste noapte vedete, se plătesc drepturi de autor, s-au constituit sindicate ale interpreţilor, etc. Situaţia este clară: în momentul în care posturile de radio (şi de televiziune) au fost confruntate cu obligativitatea de a plăti drepturi de difuzare pentru interpreţii din vest, acestea au descoperit că e mai rentabil să difuzeze muzică românească. S-a creat o piaţă, au apărut fani, a apărut şi concurenţa, au început să apară şi producţii cât de cât meritorii, se face reclamă, în ţară şi în străinătate. Bineînţeles, posturile de radio difuzează cu prioritate melodiile grupurilor care au contract cu ele (sau cu case de discuri care sunt coacţionare la postul respectiv de radio), după cum e normal. Ceea ce nu înseamnă tocmai o promovare corectă a valorilor. În aceste condiţii, asistăm de multe ori la fabricarea peste noapte a unor pseudovedete, care sunt, de fapt, rezultatul unor intervenţii tendenţioase de promovare.

Este evident că literatura SF se află în acest moment într-o fază incipientă celei prin care a trecut muzica uşoară. Editurile au început deja să publice cu precădere autori români. Dacă ne uităm la cărţile SF apărute în acest an, vom descoperi că producţia a fost slabă, dar că au apărut mai multe volume de autori români decât de autori străini. Unele edituri încearcă - timid - să lanseze scriitori sau să folosească bruma de credit de care se bucură unii autori deja publicaţi. Bineînţeles, puterea economică a acestor edituri este încă foarte redusă. Autorii primesc o plată mai mult simbolică, îşi fac singuri reclamă şi promovare. Mai mult, pot avea parte de surprize de tot felul, începând cu publicarea volumelor fără să se fi încheiat un contract, fără ca editura să fi procurat ISBN-ul. Nu există încă o piaţă pentru SF-ul autohton, iar fandomul este obişnuit - din perioada de glorie a anilor 1990 - 1995 - să primească gratuit cărţi şi reviste, nu să scoată bani din buzunar, pentru a sprijini activitatea SF. Mulţi dintre autori şi-au publicat cărţile făcând rost de sponsori sau devenind autori de casă ai unor edituri (mai mult sau mai puţin, pentru că unele edituri încearcă, mai degrabă, să pună sub contract nişte oameni care s-ar putea dovedi valoroşi cândva...)

Pe de altă parte, în cazul muzicii uşoare a existat o colaborare foarte strânsă între casele de discuri şi posturile de radio (şi televiziune), care au făcut cunoscute produsele româneşti. În acest moment, au apărut două reviste SF - Anticipaţia şi Lumi virtuale - care, de vor supravieţui, vor avea un rol important în promovarea producţiei literare SF româneşti. Important este ca editurile să-şi dea seama că au nevoie de asemenea reviste şi să le sprijine. Cu cât acestea vor avea o poziţie mai solidă, cu cât vor fi citite de mulţi fani, cu atât poziţia lor ca instrument de promovare va fi mai importantă.

Întrebarea pe care mi-o pun acum este: literatura SF românescă îşi va face loc pe piaţă ca rezultat al unei libere concureţe sau va fi vorba de o chestie pur formală, doar ca să se respecte nişte legi care nu se vor potrivi condiţiilor de la noi?





PRO-POZIŢII





FARMECUL DERUTEI (Radu Pavel Gheo)

Györfi-Deák György


La Bookarest 2004, Editura Polirom a lansat cărţile a şapte tineri autori. Printre ei se numără şi Radu Pavel Gheo, solitarul explorator al Americii pierdute din „Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a", criticul angajat în promovarea unei generaţii bătăioase („Despre science-fiction"), semnatarul unor dojeni întemeiate, referitoare la unele dintre năravurile contemporane, publicate în Timpul, Dilema, România literară, Art Panorama etc.

Noua carte, „Fairia - o lume îndepărtată", se prezintă dintru început ca o fiică spirituală a „Poveştii fără sfârşit". Autorul însuşi mi-a recomandat-o ca fiind un basm, capcană în care a căzut Liviu Radu, cronicarul care a prezentat volumul pentru prima oară în „Pro-Scris". Dar nu, „Fairia" nu se termină cu nunta celor care vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi şi vor lăsa în urmă sumedenie de nepoţi şi strănepoţi, deci nici vorbă să fie un basm.

Apoi, deşi firul principal îl constituie destăinuirea bătrânului comandant al navei cosmice Skylark, care îi povesteşte unui robot anchetator peripeţiile prin care a trecut după ce s-a prăbuşit pe planeta TS-2, nu avem de-a face cu o naraţiune science-fiction, deşi, pe alocuri, multitudinea de planuri mentale ne duce cu gândul la păţaniile eroilor lui Philip K. Dick ori la „Babel", capodopera lui Vladimir Colin. Pendularea între realitate şi imaginaţie, analizată la modul lucid, poate fi comparată şi cu „Lumea Alisei" a lui Sam Lundwall, dar în povestea lui Radu Pavel Gheo avem de-a face cu Vickyia, o versiune maturizată a fetiţei de odinioară, transformată într-o vrăjitoare albă însoţită de lupi, ce pare desprinsă din „Rătăcitori în miraj", un tărâm ascuns imaginat de Abraham Merritt.

Majoritatea comentatorilor au considerat că avem de-a face cu una dintre rarele lucrări fantasy din literatura română. Într-adevăr, sonoritatea anglo-saxonă a unui nume ca Brave Soul, viteazul care călăzuieşte echipajul naufragiat într-o lume a decorurilor insolite, pare desprinsă din Conan Barbarul ori lumea celor nouă prinţi din Amber. Dar povestea colcăie de alte asemenea referinţe literare, ce-i năucesc pe împătimiţii genului, provocându-le un soi de anestezie referenţială. „Fairia" este un produs bazat pe un drog subtil, dozat cu multă pricepere, care provoacă o suprasaturaţie cognitivă şi ne obligă (ce cuvânt fioros!) la un moment dat să redevenim Micul Prinţ, să ignorăm pălăria şi să vedem elefantul înghiţit de şarpele boa. Vorba lui O. Nimigean, prefaţatorul volumului: „Fairia îmi redă memoria lecturii fericite".

Astfel călătoria către Capătul Lumii, la bordul unei corăbii botezate tot Skylark, reface periplul lui Ulise, călătoriile lui Gulliver, drumul parcurs cu pluta de Huck şi Jim pe marele Mississippi, căutarea căpitanului Grant de-a lungul paralelei 37, hăituirea balenei albe prin oceanele lumii, călătoria regelui Caspian cu nava „Zori de zi" (O. Nimigean aminteşte chiar explorările navei Enterprise din serialul Star Trek), fiind toate acestea şi nici una dintre ele.

Rezultat al unei intertextualităţi ce operează pe mai multe nivele, „Fairia" nu este un roman în sensul clasic al termenului, nici un basm, ci ceva mult mai complex, un meta-roman doldora de mnemonici culturale, un mecanism narativ cu funcţii taumaturgice. Prin mişcarea circulară care o animă, asemeni celei prin care căutătorul de aur spală noroiul de pe grăuncioarele de metal solar, „Fairia" constituie un motor al confuziei întreţinute cu metodă, o incantaţie menită să elimine balastul logic al gândurilor treze şi să ne lase persistenţa unui vis regenerator.





FERICIT CEL CE-ŞI CUNOAŞTE FRAŢII (Liviu Radu)

Györfi-Deák György


Nu este pentru prima oară când science-fictionul românesc abordează temele biblice. Printre cutezătorii ce au defilat sub stindardul ateismului militant, să-i amintim pe Victor Kernbach cu romanul „Luntrea sublimă" ori pe Alexandru Mironov cu povestirea „Nemăsurate chinurile Lui". Cyberpunk-ul şi Mike Haulică au adus pe ecrane chipul Madiei Mangalena, femeia păcătoasă mântuită prin dragoste. Liviu Radu a ales însă Calea iubirii, milei şi iertării şi „Opţiunea" îl priveşte.

Glia e o planetă care seamănă leit cu Pământul de pe vremea împăratului Tiberius. O mare parte a lumii e stăpânită de Imperiul Latgan şi guvernată de împăratul Severus. Printre provinciile supuse se află şi Calmeea, locuită de obdini care se închină unui zeu invizibil, atotprezent şi omnipotent. Enor, un legionar tocmit de Liviu Radu ca un fel de răscumpărare a păcatelor crudului împărat Nero, asistă aici la prima confruntare dintre două entităţi: Madby şi Colb.

Colb este modelat ca un alter-ego al lui Hristos, trimis să aducă credinţa, speranţa şi dragostea într-o altă lume. El îşi explică simplu numele: „din praf suntem făcuţi, în pulbere ne vom întoarce". În cealaltă parte, să remarcăm consonanţa Madby („mad" înseamnă „nebun", „turbat" în engleză) cu ipoteticul „maybe" („poate", tot în engleză), deoarece autorul încearcă pe tot parcursul romanului să-i ofere Răului o şansă de pocăinţă. Madby apare întâi în trupul unui posedat, unde este recunoscut de Colb:

„Ai tăi te caută. Ştii prea bine pentru ce. (...) Crimă, trădare, fără a mai pomeni de furtul navei cu care ai venit aici, într-o partea universului necunoscută alor tăi."

Madby refuză ajutorul şi, profitând de avantajul unei tehnologii superioare, îi este uşor să salveze imperiul de invazia vestrogoţilor, să preia locul împăratul ucis în luptă şi să se impună ca şef al statului. După ce îşi domoleşte adversarii politici, mai cu vorba, mai cu fapta, noul stăpânitor cucereşte şi teritoriile învecinate şi se întoarce în capitala unui super-stat dominant.

Intrat sub influenţa senatorului Peterus Arbiter, un Petroniu corupt şi venal, mult mai apropiat de realitatea istorică decât cel înfăţişat de Sienkiewicz în „Quo vadis", Madby începe să trăiască într-o destrăbălare perpetuă şi devine din ce în ce mai puţin popular. În cele din urmă, declanşează teroarea.

Cu o cuminţenie înţeleaptă, Colb nu reacţionează spectaculos, ci se străduieşte să deschidă ochii oamenilor, să-i ajute să se ferească de Răul ce invadează Lumea. Spre deosebire de textul Noului Testament, Învăţătorul nu este vândut de Huda, care este înjunghiat în clipa arestării. Colb este sfărâmat pe roată, astfel încât semnul noii credinţe devine cercul.

„Opţiunea" constituie în esenţă o meditaţie pe marginea textului evangheliilor. După ce s-a scufundat între filele textelor sfinte şi ale celor apocrife, ajungând la un nivel de cuprindere pe care nu pot decât să i-l invidiez, Liviu Radu a găsit în sine înţelepciunea pe care unii au socotit-o pierdută:

„Voi nu sunteţi slabi", zice Colb. „Sunteţi mai puternici ca mine. Pentru că eu am cunoscut aceste adevăruri, iar voi le-aţi descoperit. Eu am pogorât pe Pământ înzestrat cu ştiinţă, iar voi v-aţi ridicat spre ea, fără să vă silească nimeni, doar din dorinţa voastră de a fi mai buni".

Colb opune imnurilor de glorificare a împăratului demon o învăţătură simplă, ale cărei rădăcini amare s-ar putea să se afle în veşnica pătimire din viaţa literară românească:


    Fericiţi cei care aduc pacea.

    Deoarece ei ştiu că nu ambiţia deşartă şi lăcomia fac omul fericit, ci împăcarea.

    Oare fraţii trebuie să se ucidă între ei? Căci sângele cere sânge, iar răzbunările nu vor înceta niciodată.

    Dar nu poţi aduce pace decât prin umilinţă.

    CIneva trebuie să cedeze. Poţi întoarce şi celălalt obraz, când eşti pălmuit. Dar dacă acela care te-a lovit nu înţelege, gestul tău este zadarnic. Te va izbi din nou, cuprins de bucuria că-i mai tare, că nu i te opui. E mai de folos să-l faci să înţeleagă că nu trebuie să lovească. Că nu trebuie să-şi umilească fratele.

    Pacea e frăţie.

    Fericit cel ce-şi cunoaste fraţii.





O APOCALIPSĂ REZOLVATĂ (Liviu Radu)

Györfi-Deák György


Blocul 3 se află pe strada Sfântul Raimond, colţ cu strada Crainicului, în vecinătatea Parcului Popular. Aici trăiesc şi mor personajele lui Liviu Radu din romanul „Spaime", apărut recent la Editura Pygmalion din Ploieşti. Acţiunea e localizată în 1999, din 25 iunie până în 24 decembrie, evitând, spre surprinderea cititorului captivat de lectură, măreaţa eclipsă din 11 august (29 iulie pe stil vechi), ziua când Nostradamus proorocise că din cer va coborî Antihristul.

Căci toate angoasele locatarilor din blocul 3 sunt detectate, amplificate şi exploatate de însăşi Satana. Duhul Rău profită de apropierea anului 2000, de o serie fatidică de zile de vineri ca să ucidă cu bestialitate şi să îngrozească cartierul şi cititorul. Liviu Radu e un prozator experimentat, un autor cu o bibliografie impresionantă, în fruntea cărora stau volumele „Trip-Tic", „Constanţa 1919", „Opţiunea" ori „Spre Ierusalim", ştie să gradeze tensiunea naraţiunii, să mărească bulgărul de zăpadă, să-l rostogolească sub privirile noastre uimite până ajunge la dimensiunea unei avalanşe atotnimicitoare. „Spaime" e o naraţiune care reuşeşte să transpună cu măiestrie atmosfera tipică a romanelor de groază într-un bloc din care se găsesc cu miile în România şi să ne stârnească fiori pe şira spinării.

Liviu Radu vizează, în primul rând, sensibilitatea tocită a românilor. Diferite drame individuale sunt consemnate cu o acurateţe ce-ar fi stârnit invidia lui Zola. Privite din perspectiva individului contemporan, agasat de haosul din ţară, ele par mărunte, fapte diverse pentru cronicile negre din ziare, mizerii tipice ale tranziţiei româneşti: pensionari care nu pot să-şi plătească întreţinerea, femei violate la ele acasă, ţigani asasinaţi de cămătarii pe care au încercat să-i înşele, evrei terorizaţi de vederea unei zvastici desenate de nişte puşti ce n-aveau altă treabă, afacerişti greci lichidaţi de concurenţă, bătrâni fără apărare, sfâşiaţi de haitele de câini ce stăpânesc noaptea străzile... Însă prin apariţia Satanei, miza romanului devine covârşitoare, în joc fiind însăşi soarta lumii.

În mod surprinzător, ajuns la punctul culminant al naraţiunii, Liviu Radu alege o soluţie eroică, fantastică, ce contrastează distonant cu naturalismul prin care a descris anterior spaimele care ne bântuie existenţa cotidiană. Duhul Rău este înfruntat de Amadeus, un călugăr din Antichitate, ce a vegheat aproape neştiut în personalitatea lui Theofil Şerb, un birocrat şters, lipsit de curajul exprimării unei opinii proprii. Cu ajutorul unui nai, el cheamă în ajutor un basilisc, făptură modelată după stindardul dacic al balaurului cu cap de lup, rudă bună cu şarpele fantastic reprezentat în ciudata statuie de marmură păstrată la muzeul din Constanţa. Tovarăşii săi, scutierii ce-l însoţesc în luptă, sunt Dorel Dumitraşcu, un puşti posedat de viziunea Răului şi Vladimir Mulţescu, un fizician pasionat de ocultism.

Înarmaţi cu sare şi apă sfinţită, ei pătrund în subsolul imund al blocului, profită de magia caracteristică serii de Crăciun (care pică tot într-o vineri), când puterile Întunericului slăbesc sub razele palide ale stelei ce-a vestit naşterea Mântuitorului. E o acţiune de comando, o misiune aproape sinucigaşă, ce va fi dusă la bun sfârşit doar prin colaborarea eroilor şi cu un pic de ajutor divin. În momentul când Răul e retezat din rădăcină, angoasele dispar, străzile se umplu cu copiii porniţi să colinde, în vreme ce adulţii pot sărbători în tihnă ceasul de vestire a Păcii. Multitudinea happy-end-urilor convinge, ele rezolvă în mod natural problemele celor care au scăpat teferi, trecerea în 2000 pare să se petreacă sub auspiciile cele mai favorabile.

Lumea e atât de fericită, încât n-ai zice că peste nici doi ani va urma un 11 septembrie 2001...





SINGURĂTATEA ABSTRACŢIUNILOR DE CURSĂ LUNGĂ (Horia Aramă)

Mircea Opriţă


Într-o recentă culegere de povestiri, intitulată Planeta celor doi sori (Editura Noesis, Bucureşti, 2003), Horia Aramă brodează „monografic” pe tema solitudinii cosmice. Solitudine care este a personajului său favorit, voiajorul stelar, dar care pare să devină, într-o dramatică asumare existenţială, şi condiţia autorului, el însuşi un competitor de cursă lungă în SF, constrâns de soartă să navigheze prin viaţă din ce în ce mai însingurat. Dedicaţia de o distilată durere adresată soţiei „care a luminat amiaza vieţii mele”, manifestându-şi postum vegherea „de sus, dintre aştri”, face ca titlul volumului să poată fi citit într-o manieră personalizată, încât enunţul respectiv să înceteze a mai fi doar o elaborată metaforă siderală, răsfrângându-se melancolic şi asupra omului aflat dincolo de uneltele mesei de scris. Până la această proiecţie în concret a simbolurilor tutelare, oarecum exterioară conţinutului său, cartea rămâne, însă, consacrată unui personaj abstract şi unor situaţii modelate în regim experimental-analitic mai curând decât într-unul al substanţei general-umane, vii.

Figura centrală a tuturor povestirilor din volum este astronautul singuratic, aparţinând unei profesii aparte a viitorului: un „rătăcitor galactic exemplar”, „atletul” care, netulburat de evenimentele survenite pe traseul cursei sale programate încă din leagăn, „îşi poartă căminul cu sine” pretutindeni unde un rol de demonstrativă solicitare îi reclamă prezenţa. Depozitar al unei vaste experienţe preînregistrate, acest „nomad perpetuu” trăieşte în stereotipie, ca practicant (plin de o obedientă devoţiune) al formulelor strict convenţionale. Natura sa autentică este artificialitatea, obţinută ca urmare a unei condiţionări de felul celei rezervate de Aldous Huxley copiilor crescuţi în eprubetele Minunatei Lumi Noi. Un studiu al acestui proces menit să simplifice personalitatea complexă a omului până la nucleul de caracteristici considerate esenţiale pentru solitudinea cosmică, se face în povestirea Nici măcar o criză. Şi alte texte îl reiau, însă, pe fragmente, spre a sublinia trăsături dezirabile ale unei fiinţe robotizate – abstracţiune conturată în tipar uman, cu material excesiv schematizat. Programul său educaţional presupune, ca în multe alte experimente utopice, o expurgare de sentimente, spre a se câştiga astfel starea de linişte sufletească şi de nepăsare la soarta altora, necesare unei concentrări optime asupra obiectivelor profesionale. Printr-un întreg sistem de interdicţii, antrenamentul urmăreşte să creeze o specie de oameni “blindaţi”, protejaţi asemeni melcului în carapace, depăşind automatele prin fler şi inspiraţie, dar preluând de la acestea un număr de calităţi superlative: memoria prodigioasă, inteligenţa rece, capacitatea analitică. Rezultatul optim ar fi “eliminarea individualităţii, a sociabilităţii, a setei de comunicare, a spiritului speculativ, a nevoii de introspecţie, a temerii de neant, a îndoielii de sine şi de aparate.” Eficienţa practică se ridică astfel la nivelul unui scop suprem:

„De când era pe navă – adică dintotdeauna – învăţase să gândească eficace, strâns, concentrat, la obiect. Să gândească prin programe. Prin obligaţii. Prin obişnuinţe. Să acţioneze prin gesturi devenite a doua natură. Gesturi limpezi, utile, cu înţelesul bine stabilit. Nimic vag. Nimic imprecis. Fără puncte de suspensie.”

Viitorul pretinde concentrare specială asupra unui nou pozitivism: „Prin ce i-ar fi utilă unui rătăcitor galactic o gândire abisală? Un Livingstone sfâşiat de întrebări existenţiale? Un Amundsen bântuit de angoase? Un Comte chinuit de incertitudinile cunoaşterii?” În prelungirea unor asemenea cugetări simplificatoare, autorul lasă să se profileze, pe fundal extraterestru, o pervertită imagine a Omului Nou, complet eficientizat, şi care îşi cultivă cu orgoliu grandoarea monumentală rece, lipsită de suflet:

„Se vedea pe sine ca pe un personaj material şi masiv, compus din cuburi tăiate în piatră şi clădite ca o piramidă într-o lume newtoniană. Ceva gen Colosul din Rhodos privind fix înainte. Nici un gând înapoi. Nici o întrebare asupra sensului existenţei.”

Fără îndoială, Horia Aramă îşi construieşte la modul ironic creatura de tip androidic, ale cărei decizii sistematic retractile, cu justificări în planul argumentelor condiţionării sale mecanice, trebuie văzute şi ele din perspectiva unui asemenea tratament. Rezultat dintr-o simplificare păgubitoare pentru natura umană, personajul nu are substanţă, e o fantoşă cu trăiri vagi şi aproximative. Alcătuirea sa înglobează puţine idei, mai ales din categoria prejudecăţilor tenace, greu de dislocat. E imposibil să nu descoperi într-o asemenea opţiune a autorului un gest cu discretă rezonanţă polemică, dar mai ales lecţia de morală avertizatoare: dezumanizarea pândeşte în felurite chipuri fiinţa umană pe traseele labirintice ale spaţiului cosmic şi ale viitorului. Pentru ca lecţia să devină şi mai convingătoare, se supun discuţiei şi câteva situaţii de criză. Sunt momente când „blindajul” artificial cedează, iar călătorul galactic, alarmat de simplitatea sa extremă, asemănătoare unei structuri matematice elementare, pare să-şi dorească o provizorie re-umanizare. Îşi caută astfel o identitate într-un registru de calităţi ce nu mai sunt de mult ale sale. Inedita situaţie de a se gândi pe sine însuşi îl surprinde complet nepregătit, deoarece actul autodefinirii i-a fost interzis prin programe. Un „vertij”, o revoltă, o întristare, sentimente străine de condiţia sa de bază îl încearcă sporadic, când descoperă la urmaşii coloniştilor pământeni alunecarea spre zădărnicie, spre soluţii lipsite de şansă, uneori de-a dreptul sinucigaşe. Compasiunea e, totuşi, blândă, nu răzbate sub un nivel superficial. Întrucât întrebările sale existenţiale rămân iremediabil în categoria celor „fără finalitate pozitivă”, criza va trece repede. Cu sobrietatea ei intimă şi protectoare, cabina navei reprezintă un refugiu nu numai din faţa agresiunilor fizice, dar şi din calea celor cu localizare cerebrală. Odată depăşită faza virotică a îndoielilor cu efect destabilizator, axiomele condiţionării iniţiale îşi reintră pe deplin în drepturi. Rătăcitorul galactic rămâne definitiv un „atlet fară chip”, devotat cercetării distante şi antrenamentelor de rutină. Singurătatea lui cosmică nu ne poate emoţiona, este doar dramatizarea/melodramatizarea condiţiei fundamentale a unei abstracţiuni.

Aşa cum am spus încă la început, nu numai personajul supratextual al acestor povestiri suferă efectele unei simplificări exemplare, ci şi situaţiile în care îl vom vedea, rând pe rând, antrenat. Textele nu au intrigă, adesea nici măcar o minimă desfăşurare epică. Ele sunt simple tablouri statice, înrămând lumi extravagante, încremenite în propria lor idee de esenţă utopică. Horia Aramă este, după cum ne amintim, şi un cărturar devotat studiului utopiilor, cu mai multe volume publicate în domeniu (de la Colecţionarul de insule la O insulă în spaţiu). Proza sa recentă poartă amprenta puternic marcată a acestei preocupări specializate. De ea ţin figurarea unei exasperante lumi monocrome, în stare să bulverseze până şi educaţia insolită a rătăcitorului sideral (Condamnaţii de pe planeta roz), sau imaginea societăţii schizofrenice a „ahrienilor”, care, propulsaţi de creierul lor diurn, cultivă pe intervalul zilei tendinţe generatoare de frumuseţe şi armonie, în timp ce sub influenţa maleficului „soare nocturn”, cel de-al doilea creier îi transformă pe reprezentanţii Utopiei în nişte bestii demente (Planeta celor doi sori). Asemenea texte nu mai construiesc universuri complexe, ele se mulţumesc să aducă în scenă idei exemplare, creionate expeditiv, în regim discret-moralist. Simple pretexte menite să provoace mentalitatea robotizată a personajului emblematic, confruntându-i-o cu şansa unei reîncolţiri a sentimentelor sale pe un teren lipsit, în fond, de substratul unei veritabile conştiinţe umane.

Tot de memoria vie a utopiilor se leagă o povestire ca Semnul de întrebare de lângă Moreau, cu planeta ei extravagantă, bântuită de o neverosimilă epidemie a modei „estetice” teratomorfe. Apropierea de utopiile secolului al XVIII-lea e tentantă, bunăoară de Nicolai Klimii iter subterraneum, unde, la fel, călătorului i se revelau ciudăţenii fizice şi comportamentale dintre cele mai neaşteptate:

„Cocheta purta deasupra sprâncenelor un arc de cerc format din mai multe perechi de urechi fine, aproape transparente, urechi drepte şi stângi plasate simetric. O rasă cu auzul sterofonic natural? se întrebă călătorul mai apoi, observând că exemplarul era departe de a fi unic. [...]

Nu i-a fost uşor să se convingă: modificările de conformaţie nu ţineau de specificul activităţilor, de vreun alt factor necesar, căci aceleaşi persoane se prezentau cât se poate de diferit de la o săptămână la alta. Cea mai normală dintre figuri apărea într-o bună zi cu patru perechi de mâini, pentru ca data următoare să arboreze o chelie acoperită de crestele mai multor palme, având parcă fiecare un fel propriu de a da cu tifla cu degetele sale sprinţare. Braţele cu mai multe coate nu minunau pe nimeni, chiar atunci când se terminau în unduitoare voaluri de peşti exotici. Uneori apăreau aripile, deşi purtătorii lor nu manifestau nici cea mai timidă intenţie de a zbura. Şi nu o dată rotunjimile corpului îşi schimbau locul, dând naştere unor profiluri din cele mai neaşteptate.

Bunul-gust era, câteodată, grav lezat. Ce putea fi graţios într-o mână plasată în mijlocul frunţii ori într-un şir de cocoaşe decorând corpul unui efeb?”

Există multă gratuitate în jocul utopic; ea trece inevitabil şi în textele lui Horia Aramă care fac apel la el. Comparativ cu povestirile mai vechi, o oarecare devitalizare se simte în aceste lucrări pe care propria lor condiţionare în regimul abstracţiunilor le împiedică să mai atingă forţa de odinioară, posibilă doar în substanţa densă a lumii „reale” şi în prezenţa vitală a personajelor sale dinamice. Conflictul cu schemele nu se câştigă întotdeauna: chiar şi din articulaţiile lor demontate mai poate emana, în ciuda mecanismului ironic şi spre paguba textelor, morbul contaminant. Dacă ar fi să optez pentru câteva titluri destinate memoriei, acestea ar fi, mai întâi, Miracol – povestire cu subiect ecologic, în care impresionează tabloul oraşelor cotropite de gunoaie, trebuind să se retragă precipitat sub avansul unei pestilenţe generatoare de monştri (e şi aici, ca în Sfârşit de Ion Biberi, un scenariu al omenirii sinucigaşe, de data asta prin „ciclopică nepăsare”, şi care pune incontestabil în umbră „miracolul” supraomului care descoperă în context sentimente ancestrale). Apoi, Sfera de aur, unde, cu tot registrul său sentimental, ideea de a recupera copilăria dintr-un univers inert, al dogmelor anestezice, ucigătoare de suflete, primeşte rezolvări literare superioare celor îngăduite de blânda ironie din schiţe ca Ora de lectură, Text, chiar şi O lume de cuvinte.





PĂTIMIRI ÎN SERIAL (Tim LaHaye)

Liviu Radu


Cei care au citit Supravieţuitorii ştiu deja că seria de romane din ciclul Left Behind conţine vreo opt romane, bazate pe interpretarea lui Tim LaHaye a Apocalipsei. Deci se aşteptau să apară următorul volum.

Sincer vorbind, volumul al doilea nu aduce prea multe lucruri noi, pentru că autorii, dând dovadă de o înţelegere proprie a termenului „suspans" au povestit de la început cam la ce trebuie să ne aşteptăm. Ca atare, cititorul nu are decât un singur motiv de curiozitate: dacă autorii îşi menţin părerile enunţate la început sau se abat cumva de la acestea. Fiţi liniştiţi, nu se abat cu nici un chip, indiferent de absurditatea lor.

Dacă în prima parte LaHaye dovedise oarecare urme de imaginaţie, prezentându-ne un Antihrist de origine română şi care îşi doreşte să conducă lumea prin intermediul ONU, volumul al doilea demonstrează că autorii şi-au consumat porţia de imaginaţie şi că nu mai sunt în stare să vină cu alte adaptări ale Apocalipsei. Dacă textul evanghelistului zice că-i vorba de Babilon, atunci Nicolae Carpathia se va strădui să ridice noua capitală mondială în pustiu, peste cite-ul arheologic, cu toate că orice persoană care a studiat un pic Apocalipsa ştie că Ioan nu vorbea despre oraşul dispărut cu câteva sute de ani înainte de naşterea sa, ci de capitala celor care sunt împotriva lui Iisus.

Singurul câştig de pe urma acestui volum a constat în ceva la care autorii nu s-ar fi gândit nici în ruptul capului. La un moment dat - în romanul despre care vorbim -, un rabin prea înţelept face o analiză a tuturor textelor din Vechiul Testament care anunţă sosirea lui Mesia şi care dau informaţii despre originea sa. Concluzia rabinului este că singurul care îndeplineşte toate prevestirile (să fie din neamul lui David, să fie născut de-o fecioară, să se fi născut în Galileea, să vină din Egipt, etc.) este Iisus. Nu ştiu dacă un evreu drept credincios va fi convins atât de uşor de faptul că Iisus a fost Mesia - şi asta nu înseamnă şi recunoaşterea Sa ca Fiu al Domnului - dar este clar că evangheliştii, în credinţa lor sinceră, au căutat să pună de acord ceea ce ştiau despre Iisus cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple cu acesta, dacă ar fi corespuns prevestirilor profeţilor. Ceea ce dovedeşte încă o dată că evangheliştii au notat o serie de tradiţii şi de lucruri auzite, fără să-şi pună problema veridicităţii lor. Dar asta nu are nici o legătură cu o carte care rămâne interesantă pentru cititorul român prin faptul că-l pune în contact cu un subiect mult discutat în America şi în mediile protestante din alte ţări, dar ignorat în cele ortodoxe. Din punct de vedere literar, volumul nu are multe calităţi, iar traducerea nu străluceşte prin nimic. Apropo, poate îi explică traducătoarei cineva ce înseamnă Potenţat...


Tim LaHaye, Jerry B. Jenkins - Armata Pătimirilor
Traducere de Anne-Marie Lupaşcu
Editura RAO, 2003





ÎNCĂ O LUME CYBERPUNK (Florin Pîtea)

Liviu Radu


Începem prin a anunţa înfiinţarea unei colecţii de literatură SF în cadrul editurii Amaltea, iar această colecţie debutează cu două volume ale lui Florin Pîtea: reeditarea volumului de debut al autorului, Necropolis, într-o formă uşor îmbunătăţită, şi un volum nou-nouţ, intitulat An/Organic.

Noua colecţie are un format elegant, cu copertă dublă, prima decupată pentru a se vedea ilustraţia.

Cel de-al doilea volum al lui Florin Pîtea conţine trei părţi. În prima, autorul ne oferă texte de facturi diferite - şi de calităţi diferite - care au în comun faptul că acţiunea se petrece în România. Sincer vorbind, dacă Fricţiuni are ceva umor, celelalte două texte puteau să lipsească din volum. Nu le-ar fi simţit nimeni lipsa.

A doua parte, cea care dă numele volumului, este la fel de neuniformă. Găsim piese foarte bine scrise, dar cu o miză finală atât de redusă, încât te cuprinde frustrarea (Neuropanzer şi An/Organic). Găsim o piesă iarăşi bine scrisă, dar cu neglijenţe masive de intrigă (Ol’ Man River Blues). Mai găsim câteva piese care sunt simple jocuri intelectuale, care pot să-ţi spună sau nu ceva, funcţie de starea de spirit (Soiuri de peşte, Fletcher Christian, Legiune, Philip, Ficţiuni 1999 şi Jurnal de călătorie). Mai găsim un alt joc intelectual, dar atât de bine scris, plin de o anume poezie şi de multe semnificaţii ce s-ar putea să-i scape autorului, încât nu se poate să nu-ţi placă (Ţesătură de vise). Şi, din fericire, găsim şi trei texte scrise cu adevărat de acel Florin Pîtea pe care-l iubim şi pe care-l admirăm, trei texte foarte bine scrise, cu personaje bine definite şi pe care vi le recomand din tot sufletul. Este vorba de Suburbia, La prima vedere şi, mai ales, Câteva cuvinte despre tăcere (ah, ce titlu frumos!). Pîtea s-a străduit ca povestirile din această parte să fie legate între ele, să aibă personaje şi teme comune.
În încheiere, Pîtea ne oferă două texte în alte maniere decât cele cu care ne obişnuise, un horror - dar care pare mai degrabă inspirat din Bufnilă decât din King - şi un fantasy (Veniţi afară şi Pui de lup, inimă de şarpe).

În ansamblu, avem de-a face cu un volum interesant, care ne arată un Pîtea în căutarea unei identităţi proprii. Chiar dacă am fost mai aspru cu anumite texte, nu înseamnă că nu sunt bune şi nu merită să la citiţi. S-ar putea să vă placă foarte mult. Pentru că Pîtea este un scriitor deosebit de talentat.


Florin Pîtea - An/Organic
Editura Amaltea, 2004





DESPRE MOARTE, CU AMUZAMENT (Terry Pratchett)

Liviu Radu


Chiar dacă volumul acesta, al patrulea din seria lumii discoidale, a apărut pe piaţă prin luna martie 2004, pe copertă scrie 2003, aşa că acest an va fi prezentat ca an al apariţiei.

Nici nu mai ştiu câte poveşti am citit despre Moarte, despre acest spirit care pune capăt, fără patimă şi fără implicare, existenţei omeneşti. Poate că varianta lui Pratchett nu-i cea mai originală, dar este, cu siguranţă, cea mai spirituală.

Pe măsură ce autorul ne prezintă tot mai mult despre lumea discoidală, volumele sale devin mai profunde. Pe de o parte pentru că există în spatele poveştii o ambianţă, un mediu, o atmosferă, iar Pratchett nu mai trebuie să-şi bată capul ca să ne introducă în atmosfera respectivă. Dar şi pentru că autorul îşi scrie romanele cu o evidentă plăcere. Simţim că nu e vorba de o marfă, creată pentru a fi vândută. Ci de texte care reflectă bucuria creaţiei, iar autorul ne face părtaş la această bucurie. Citind romanele lui Pratchett am sentimentul că am de-a face cu un Dumnezeu care crează un univers dar - spre deosebire de Dumnezeul biblic - acesta are cui să împărtăşească plăcerea pe care o simte. Şi începi să crezi că Iahve a creat omul doar ca să aibă cu cine să vorbească despre creaţia sa, numai că Adam a fost prea tâmpit ca să-l priceapă, iar Eva avea alte preocupări. Nici nu-i de mirare că i-a alungat din Paradis...

Bineînţeles că distracţia începe de la titlul romanului, care pare foarte macabru. Aflăm ulterior că Mort este o prescurtare de la Mortimer. Aceeaşi distracţie continuă în primele pagini, când băieţelul neîndemânatic, urâţel şi cam tâmpiţel devine ucenic al singurului meşter care îl acceptă: Moartea. Şi tot aşa, Pratchett se amuză copios, fără răutate, până la sfârşitul romanului, când ne serveşte un final glorios, în totală contradicţie cu ce se aştepta de la el.

Iar suprema glumă este că, sub formă ironică şi sarcastică, Pratchett ne oferă multe doze de înţelepciune, pe care le înghiţim fără să ne dăm seama...


Terry Pratchett - Mort
Traducere de Domnica Macri
Editura Noesis, 2003





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (4)
Opera nu are autor, tot aşa cum Universul nu are Creator

Cornel Robu


Ce se câştigă, însă, atunci când ceva se pierde? Cum îţi plăteşti datoriile când ai geniu? (e vorba tot de „opere fără autor", nu ridicaţi aşa din sprânceană...). Să mai examinăm un moment finalul povestirii Muza de Anthony Burgess. Cui aparţin versurile pe care naratorul -- omniprezent, omniscient, omnituent -- pretinde că le-ar reproduce dintr-o versiune pierdută a Neguţătorului din Veneţia, scrisă de Shakespeare „de la el", „din vână proprie", şi aruncată la coşul de gunoi într-o frumoasă zi a anului 1595? Am verificat, filă cu filă, într-o ediţie cât o biblie a „operelor complete" ale lui Shakespeare şi, dacă bunul Homer n-a dormitat şi el din când în când în cursul adormitoarei operaţiuni, cred a şti şi a putea susţine ritos că nu există nici un „Ingenio the Duke" printre nenumăratele personaje ale lui Shakespeare (trebuie să existe undeva şi un „Dicţionar al personajelor lui Shakespeare", dar de unde să-l iau?): aşadar, n-avea cine să fi vorbit în versuri (fie şi fără rimă), necum să fi anticipat protocronic, în 1595, ipoteze ştiinţificţionale din secolul XX.

Versurile nu pot aparţine, prin urmare, decât autorului secund, lui Anthony Burgess, care, iată, mai comite încă o impietate, impunându-i autorului prim, mort de secole, o nesolicitată colaborare cu care numai un Paley sau un Schleyer ar putea, eventual, afla dacă Shakespeare ar fi fost sau nu de acord. Dar de ce să-şi fi solicitat astfel Anthony Burgess propria muză? De ce şi celelalte complicaţii, aparent inutile, cu care ne întâmpină de la începutul lecturii (nu e Pământul, ci o dublură a lui; dublura nu e perfect identică, ci uşor „mişcată"; Shakespeare nu există într-un trup fizic consistent, ci într-o „arătare" dematerializată)? De ce-a făcut din el o brută rapace şi fără scrupule, un plagiator? De ce şi-a mai încărcat sufletul cu încă un păcat, punându-l să spună şi ce n-a spus? De ce tocmai aceste versuri în finalul povestirii lui Anthony Burgess? De ce, nene Antonache, de ce? Evident că o intenţie există, numai că nu e deloc evidentă.

Rămâne plauzibilă o singură explicaţie, un singur răspuns la atâtea „de ce"-uri : ambiţia scriitorului, care nu s-a mulţumit numai cu miza minimală, „minoră", a unui paradox temporal (acesta ar fi funcţionat perfect şi fără atâtea complicaţii /aparent/ inutile), a refuzat „să sară" şi la înălţimea intermediară (deşi pentru alţii „miză majoră", maximală, cum am văzut, pentru William Tenn şi-al său Morniel Mathaway) a creaţiei artistice autentice, prin permanentă căutare vie, imprevizibilă: nu, Anthony Burgess şi-a ridicat ştacheta la înălţime maximă, ameţitoare, ambiţia lui „bate" încă şi mai departe.

Cât de departe, cât de sus? Să vedem. Un răspuns ar putea începe a se contura dacă înlocuim (şi interschimbăm) „dublură" cu „copie" şi „diferenţă complexională" cu „eroare de transcriere"; pentru că de-abia aşa începem să întrezărim cât de departe „bate" ambiţia speculativă a lui Anthony Burgess, cât de sus şi-a ridicat ştacheta, cât de enormă este „miza majoră", supremă de fapt, la care joacă: dacă „l-a făcut" plagiator şi bădăran pe scriitorul de geniu căruia, în realitate, i se dedicase cu genuină admiraţie şi cu întreaga veneraţie cuvenită, n-a făcut-o decât pentru că „Ducele Ingenio" -- Burgess însuşi -- avea în minte o „miză" încă şi mai „maximală", care trece cu mult dincolo de „paradoxurile timpului", dincolo de science-fiction, dincolo de literatură.

Iar regula după care lucrurile mari şi profunde sunt în acelaşi timp simple se confirmă şi ea, încă o dată. Procedeul fundamental uzând de care îşi deschide scriitorul drum spre această imensă miză este unul arhi-cunoscut, mult-încercat şi de mult consacrat -- este nu altul decât elementara „regulă de trei simplă" a analogiei şi extrapolării (logice, silogistice) din science-fiction: dacă lumea în care trăieşte „acel" Shakespeare este o copie imperfectă a lumii „noastre", tot aşa cum opera lui Shakespeare este o copie plină de „ştersături" şi erori de transcriere a unui text picat de nu se ştie de unde din viitor; dacă, deci, opera lui Shakespeare este o „operă fără autor", -- tot astfel şi lumea în care trăieşte el, ca şi lumea în care trăim noi, este o lume fără creator, existentă în nenumărate variante „gemene" din care însă nici una nu este „cea adevărată", toate fiind apocrife, toate fiind numai cópii imperfecte una a alteia şi invers. Dacă Universul însuşi este o „operă fără autor", o „creaţie fără creator", putem deduce că s-a întâmplat aşa pentru că Dumnezeu (Deus absconditus, le Dieu caché) s-a retras din creaţie, precum autorul din operă; iar „bunătatea" demiurgică fără margini a „moşului cu barbă albă" este „milostivă" şi „iubitoare de oameni" cam tot aşa ca lipsa de scrupule şi brutalitatea fictorului „cu barbă arămie înspicată argintiu", contradictoriu şi contrariant imaginat de Anthony Burgess în povestirea Muza: nu exaltă oare un loc comun al apologeticii shakespearene tocmai „forţa demiurgică" a scriitorului, precum apologetica teologică exaltă atotputernicia, tot demiurgică, a „Creatorului"?

Cine pierde şi cine câştigă din această analogie, cine s-ar putea simţi eventual lezat şi ultragiat de termenul cu care a fost comparat, „barba arămie" sau „barba albă" -- asta-i, încă o dată, o chestiune care trece dincolo de literatură. Blasfemia nu e un concept literar, nu e un delict literar, şi codul penal al esteticii nu prevede sancţiuni în acest caz. Rămân blestemele şi anatemele, pentru care „turcul plăteşte": a i se trimite dumnealui nota de plată!...

Dar şi cosmologia, ştiinţa cosmologiei, la stadiul la care se află ea actualmente, poate fi „trasă în horă": de neconceput antropomorfic, există un factor anti-entropic în Univers, un „matematician de geniu" care, în primele mili-secunde după Big Bang, a stabilit „balanţa fină a universului", „reglajul" foarte delicat şi metastabil, dar totuşi cât de stabil!, al Cosmosului, „Cel Ce" a echilibrat reciproc, cu o precizie, cu o preştiinţă şi o atotştiinţă pe care mintea umană nici nu le poate concepe, acele „doar şase numere" „înscrise în codul genetic al universului" şi care asigură stabilitatea acestui univers:

«Am pus în evidenţă aceste şase numere» -- spune Sir Martin Rees, o autoritate de sigur prestigiu în astronomia şi cosmologia actuală, aşa cum ni-l prezentă recenta ediţie românescă a cărţii sale Doar şase numere. Forţele fundamentale care modelează Universul (Just Six Numbers. The Deep Forces that Shape the Universe, l999; trad.rom. Irinel Caprini, Editura Humanitas, 2000) -- «pentru că fiecare din ele joacă un rol crucial şi distinct în universul nostru, iar împreună determină modul în care evoluează universul şi care sunt posibilităţile lui interne. /.../

În această perspectivă, pare surprinzător faptul că universul nostru a fost iniţiat cu un impuls foarte bine reglat, aproape exact cât era necesar pentru a echilibra tendinţa gravitaţiei de a-l încetini. E ca şi cum am sta în fundul unei fântâni şi am arunca în sus o piatră astfel încât să se oprească exact la gura puţului -- precizia cerută e uimitoare: la o secundă după Big Bang, numărul Omega (0,3 -- raportul dintre densitatea reală a universului şi densitatea critică, „balanţa fină" între energia de gravitaţie şi energia de expansiune din univers, între „forţele de atracţie", centripete, şi „forţele de respingere", centrifuge -- n.n.) &»937; nu putea diferi de unitate prin mai mult de o parte la un milion de miliarde (unu la 1015) pentru ca universul să poată acum, după zece miliarde de ani, să se dilate încă, şi cu o valoare a lui &»937; nu foarte diferită de unitate.

Aceste şase numere constituie o „reţetă" pentru construirea unui univers. Mai mult, rezultatul depinde de valorile lor: dacă oricare din ele ar fi fost „neacordat", nu ar fi existat nici stele şi nici viaţă. Este acest reglaj fin o simplă coincidenţă? Sau este prevederea unui Creator binefăcător? După părerea mea, nici una nici alta. S-ar putea foarte bine să existe o infinitate de universuri în care aceste numere să fie diferite. Majoritatea ar fi născute moarte sau sterile. Noi am putut apărea (şi ne aflăm acum în mod firesc) doar într-un univers cu combinaţia de numere „corectă". Acceptarea acestui lucru oferă o perspectivă radical nouă asupra universului, asupra locului nostru în el şi asupra naturii legilor fizice.
Este uimitor că un univers în expansiune, al cărui punct de pornire este atât de „simplu" încât poate fi specificat doar prin câteva numere, e capabil să evolueze (dacă aceste numere sunt „acordate" în mod adecvat) într-o structură cosmică atât de complexă.»

„O infinitate de universuri /care/ ar fi născute moarte sau sterile" -- tot aşa cum există o infinitate de cópii ale „operei fără autor" în care, la fiecare copiere, se pot strecura în „text" erori de transcriere care să necesite apoi „ştersături" şi rectificări : ce noroc pe noi că Shakespeare scria/transcria cu mână sigură, „fără să şteargă un rând"! Iar „moarte sau sterile" nu înseamnă altceva decât sterile antropic, inapte a-şi genera din sine, endogen, propriul observator, acel/acei „ochi care să vază" a căror absenţă în haosul unui univers „steril", non-antropic, o deplângea şi Eminescu al nostru.

„Opera există pentru că o transcriu eu, chiar dacă nu eu sunt autorul, şi nici nu ştiu cine este" -- ar putea reformula „Ducele Ingenio" (fie că se numeşte William Shakespeare, Anthony Burgess sau oricum altfel) acel cunoscut şi paradoxal el însuşi, „întors pe dos", principiu antropic din cosmologie: „Universul există pentru că îl văd eu":

«La întrebarea „De ce este universul aşa cum îl vedem?", /.../ răspunsul este simplu: Dacă universul ar fi fost altfel, noi nu am fi fost aici ca să-l vedem!» (Stephen W.Hawking, Scurtă istorie a timpului / A Brief History of Time, l988; trad.rom. Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, l994).

«Nu trebuie să ne surprindă faptul că Universul este atât de mare. Într-unul semnificativ mai mic, nu ar exista nici un astronom. Universul trebuie să aibă mărimea pe care o are ca să se dezvolte măcar o singură formă de viaţă bazată pe carbon. /.../ John A.Wheeler arată că, potrivit interpretării de la Copenhaga (a lui Niels Bohr), putem considera că unele proprietăţi restrânse ale galaxiilor îndepărtate, pe care le vedem aşa cum au fost cu miliarde de ani în urmă, au apărut acum. Poate că existenţa tuturor proprietăţilor -- şi deci a Universului întreg -- se datoreşte observaţiilor făcute la un anumit moment de fiinţe conştiente. Ordinea Universului este generată într-un anume fel de modul în care sunt conştientizate aceste observaţii. Wheeler numeşte un Cosmos apărut în acest mod antropic „Univers participativ".» «Deoarece nu am putea să observăm că Universul este diferit dacă nu am fi aici, putem spune, într-un anumit sens, că izotropia Universului este o consecinţă a existenţei noastre. /.../ Răspunsul la întrebarea „de ce este universul izotrop?" este : „fiindcă suntem noi aici"» (John D.Barrow & Frank J.Tipler, Principiul antropic cosmologic / The Anthropic Cosmological Principle, 1986; trad.rom. Walter Radu Fotescu, Editura Tehnică, 200l).

«Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? / Dacă mă sparg, cine-ţi va fi ulcior?» (Rainer Maria Rilke). Ulcior, carbonic observator sau scrib transcriitor...


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. /





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (5)
Opera nu are autor, autorul nu există, dar dacă acest autor care nu există nu şi-ar transcrie mereu opera, nici aceasta n-ar exista.

Cornel Robu


Shakespeare nu a existat

Pentru a sublinia această paradoxală (in)existenţă a autorului / creatorului, Anthony Burgess mai introduce încă o complicaţie aparent inutilă (superfluă, în orice caz, din punctul de vedere al paradoxului per se, care ar fi funcţionat foarte bine şi fără aceasta, dar am văzut că miza povestirii nu se reduce la atât): înzestrează planeta respectivă, dublura Pământului, cu capacitatea ocultă de a provoca percepţie aberantă, chiar halucinaţii, vizitatorilor nepoftiţi şi clandestini, „alienilor", cum este şi Paley, de unde, se sugerează, ar proveni şi neconcordanţele, diferenţele complexionale faţă de Pământul „etalon"; aceeaşi putere halucinogenă îl dematerializează, în ochii lui Paley cel puţin, şi pe Shakespeare, pe „autor" (deşi se poate presupune că „pedeapsa" i s-ar trage cumva şi în urma unor repetate manevre de acest fel, dintr-un exces ori abuz de întâlniri frauduloase cu „Muza"): autorul de care opera se poate dispensa, care nu mai este decât un accesoriu al „transcrierii", a încetat să existe corporal, ca persoană „în carne şi oase", densitatea trupului fizic rarefiindu-i-se până la inconsistenţa unui tablou, „o reproducere a portretului lui Shakespeare de Droeshout, plutind suspendat în aer în rama-i patrată, cu buzele frământându-se şi scălâmbăindu-se, dar cu ochii imobili", „un cocoloş de ceară modelat grosolan ca să semene cât de cât cu Shakespeare".

Dar, de fapt, ceea ce-l „dematerializează" şi-l goleşte de substanţă şi de consistenţă pe autor, transformându-l într-un simplu accesoriu al transcrierii operei „sale", este însuşi paradoxul timpului: paradox care promite a fi cu atât mai spectaculos şi mai excitant cu cât se aplică unui autor mai celebru, mai cunoscut şi arhi-cunoscut, cum este Shakespeare, dar care are asupra acestuia efectul pervers şi încă o dată paradoxal de a reduce o celebritate la rangul unui anonim, un geniu la statutul unui impostor, legând la stâlpul infamiei un „stâlp" al literaturii universale, cu viaţa de mult intrată în legendă şi în exegeză, şi asimilând astfel un ferm personaj istoric unui imaterial şi inconsistent personaj ficţional. Ceva se pierde, inevitabil, şi atunci când ceva se câştigă, „nu e geaba cafea" (cine-i autorul?) şi, din nou, „turcul plăteşte" (Antoni efendi, bre, al inglisi!...). Desigur că Morniel Mathaway al lui William Tenn putea, cu mai mult folos publicitar, să se numească şi Pablo Picasso ori Salvador Dali, şi paradoxul „operei fără autor" ar fi funcţionat strună, ba chiar gordună, dar, dincolo de scandalul sau chiar de procesul în justiţie pe care onor Professor Philip Klass (alias William Tenn) le-ar fi riscat poate, atunci în l955 când făcuse publică „Descoperirea lui Morniel Mathaway", n-am putea oare prezuma, totuşi, şi alt mobil: poate bună-cuviinţa, poate modestia (ori, mai ştii?, poate tocmai ambiţia) de-a se descurca pe cont propriu, cu material integral din producţia proprie, fără a apela la „materialul clientului".

Autorul unei astfel de povestiri îşi poate pune în cauză, autoreferenţial şi sub ambigua protecţie a „anonimatului" asigurat de statutul de ficţiune, însăşi condiţia sa proprie de autor, aşa cum face, de exemplu, Fredric Brown (l906-l972) în povestirea Principiul lui Yehudi („The Yehudi Principle", l944), calificată de Stanislaw Lem, în eseul amintit, drept o „istorie grotescă şi humoristică" şi rezumată după cum urmează: «Această scurtă povestire este un cerc cauzal şi în sine, în propria realitate a textului, încheindu-se cu exact aceleaşi cuvinte cu care începe: povestirea descrie proba de încercare a unui nou inventat dispozitiv de împlinire a oricărei dorinţe şi, cum una din dorinţele exprimate era o povestire care „să se scrie singură", tocmai asta se şi întâmplă.» (O arie de virtuozitate predilectă, dacă nu o scamatorie de rutină la Fredric Brown, un scriitor căruia „nu-i plăcea să scrie povestiri, în schimb îi plăcea la nebunie să le fi scris", cum şi-l aminteşte soţia sa; regăsim „trucul", în orice caz, şi în alte povestiri semnate Fredric Brown, precum Prima maşină a timpului, Sfârşit, poate şi în altele.)

La fel de (ne)disimulat intră pictorul în peisajul pictat şi în cazul unui scriitor şi editor SF precum Anthony Boucher (l9l1-l968) care, în povestirea Punct de transfer („Transfer Point", l950), preferă să exerseze paradoxul temporal chiar „pe pielea" unui obscur „pulp writer" de science-fiction, fără a „se întinde" la clasici. «Povestirea relatează despre ultimul supravieţuitor de pe Pământ, dintr-un îndepărtat viitor, care dă peste nişte străvechi reviste pulp unde poate citi chiar despre situaţia fără ieşire în care el însuşi se află, ca ultim om de pe Pământ. Prin demararea accidentală a unei maşini de călătorit în timp, el se vede proiectat în trecut, în anul 1948, unde, inevitabil, ajunge să-şi câştige traiul ca scriitor de science-fiction. Ciclul este însă brutal întrerupt printr-o decizie editorială, iar călătorul în timp dispare literalmente ca şi cum n-ar fi existat niciodată.» (W.M.S.Russell, în Foundation, 43, l988). Să mai adăugăm, fără alt comentariu, că Anthony Boucher era, la acea dată (l950) „Founding Editor" al revistei The Magazine of Fantasy and Science Fiction (ce-i drept, numai din l949...).

Cea mai recentă povestire pe tema paradoxului „operei fără autor" aparţine însă, din câte cunosc, unui autor român, Sorin Antohi (n.l957), actualmente profesor universitar dedicat altor domenii (istoria ideilor), dar a cărui surprinzătoare postură de scriitor sf va surprinde numai pe cei care nu-i cunosc prezenţa activă în „fandom"-ul anilor '80. Şi Sorin Antohi preferă să exerseze paradoxul „pe pielea" unui autor chiar de el inventat, un personaj ficţional cu care nu riscă scandal la tribunal, mai ales că este vorba de Un caz de plagiat, cum ne anunţă chiar din titlul povestirii (în antologia Quasar 001, Iaşi, 200l). Prin chiar paradoxul „operei fără autor", însăşi noţiunea de plagiat apare relativizată, delictul apare atenuat, devine de fapt un fel de inofensiv şi cumva chiar legitim auto-plagiat („că doar nu fură de la alţii!..."), dar şi acesta e problematic, „cazul de plagiat" -- voit neclar şi ambiguu, la Sorin Antohi -- fiind lăsat în suspensie, la alegerea cititorului : povestirea permite două ipoteze de lectură, ambele însă implică „opera fără autor", cu ştirea ori fără ştirea autorului, fie că împricinatul, un anume Jean-Xavier du Pont, este acuzat pe drept sau pe nedrept de plagiat prin incursiuni clandestine în viitor; paradox la rândul lui relativizat ironic şi parodic, în registrul unui benign amuzament livresc şi erudit, complice cu cititorul, regim în care, de exemplu, apare tratat şi „paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi" (sau „al necunoscuţilor cunoscuţi") la Ovid S.Crohmălniceanu, în nuvela Cele zece triburi pierdute (din vol. Alte istorii insolite, l986), sau paradoxurile timpului pe care le implică unele povestiri incluse de Florin Manolescu în vol. Misterul camerei închise (2002), precum Califat şi Pariul. O poveste fără cap şi fără coadă. Figură nu lipsită de pitoresc, profesorul erudit şi sobru care din când în când se amuză să pună subit mâna pe „le violon d'Ingres", luându-şi prin surprindere auditoriul, începe să fie văzut tot mai des în ultima vreme şi pe la noi (la alte „case mai mari" e de mult „de-al casei"). Prosit!


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. /





PARADOXUL OPEREI FĂRĂ AUTOR (6)
Cine-a scris operele lui Shakespeare?

Cornel Robu


Nu vom mai reveni acum la Muza lui Anthony Burgess (profesor şi el, la vremea lui, păi cum?), lăsând la o parte alte conotaţii, sugestii şi subtilităţi pe care textul povestirii încă le mai rezervă; cariera lui Shakespeare ca personaj de science-fiction nu se reduce, totuşi, la acest singur titlu. Ce-i drept, morişca paradoxală a „operei fără autor" poate fi pusă în mişcare şi în acest fel, printr-o deplasare în trecut a unui alt personaj „în vizită" la autor. Dar parcă tot autorul, deplasându-se personal în viitor, ca să aibă mai lesne de unde-şi procura propria operă, ar fi mai eficient şi mai convingător.

Şi Shakespeare, neobosit şi omnivalent, cum îl ştie o întreagă posteritate, chiar face, efectiv, şi acest lucru, în scurta povestire Greşeala de Isaac Asimov (l920-l992) (trad.rom. Petru Iamandi, în Almanah Anticipaţia, 1991, de unde însă nu putem afla dacă titlul în original era „The Error" sau „The Mistake", nici anul primei apariţii, probabil cândva tot prin l950-'60). Dar e un alt Shakespeare, mai „aşezat", mai „cuminte" şi mai paşnic, sfios chiar, nu plagiator, nici grobian, nici fără scrupule, un Shakespeare care nu suferă decât de un singur defect, venial: curiozitatea. Adus ca „writer in residence" la o universitate americană din secolul XX de către „celebrul savant dr.Phineas Welch", ilustrul elizabethan nu se poate abţine şi se înscrie incognito, din curiozitate, la cursul seral de „Introducere în opera lui Shakespeare" ţinut de un mai tânăr profesor, Scott Robertson, care, neştiind cu cine are a face, îl trânteşte la examen; de ruşine, Shakespeare se întoarce fără o vorbă în secolul său, spre regretul târziu al „zbirului" didactic. Şi-atât: câteva benigne amabile săgeţi satirice la adresa obtuzităţii exegezei „academice" din zilele noastre. Şi când te gândeşti ce nemaipomenite isprăvi ar fi putut face Shakespeare odată „scăpat" în secolul XX american, ce-ar mai fi putut înnoda şi deznoda la iţe ale „paradoxurilor în timp"... Dar degeaba: dacă „Marele Will" n-a avut inspiraţia să se înscrie şi la un curs ori seminar de science-fiction (că doar nu se află universitate sau colegiu în S.U.A. să nu ofere şi aşa ceva în curriculum), dacă n-a avut şansa să nimerească, de exemplu, la Boston University School of Medicine, unde Asimov însuşi era profesor (de biochimie, ce-i drept, nu de literatură), degeaba: nici urmă de „operă fără autor" sau alt „paradox al timpului" în povestirea Greşeala.

Dar să presupunem, pe risc propriu, că numitul Bill Shairkspeyr, un veleitar încă anonim în secolul său, ar fi comis şi această infracţiune, s-ar fi deplasat personal într-o librărie sau într-o bibliotecă din secolul XX, de unde şi-ar fi „procurat" (nu contează cum, contra cost sau prin iuţime de mână şi nebăgare de seamă) o ediţie completă a „operelor lui Shakespeare", pradă cu care apoi s-ar fi întors înapoi în secolul său, unde-ar fi ros tacticos din os, unde şi-ar fi transcris manu propria, „in a fair hand", „not blotting a line", nemuritoarele capodopere transmise posterităţii şi publicate în secolul XX în acea buclucaşă ediţie completă, disponibilă în orice librărie. Este evident că „bucla cauzală" rămâne aceeaşi şi în acest caz, al „autoservirii" autorului deplasat personal în viitor, ca şi în cazul autorului „servit la domiciliu" în trecut, pentru că este indiferent unde e „întreruptă" circularitatea cauză-efect, unde e situat ipoteticul punct de pe parcurs în care „opera" intră în „cercul vicios" al paradoxului : esenţial este că se va roti apoi în perpetuitate pe acest cerc vicios din care, odată intrată, nu mai poate ieşi.

Cine-a scris, în acest caz, operele lui Shakespeare? Evident, nu Shakespeare, ci o altă persoană care purta acelaşi nume: asta se ştia mai de mult, e un loc comun în „shakespeareologie" (având darul de-a mai descreţi oleacă fruntea gravilor şi exigenţilor exegeţi, împovăraţi de greaua lor menire...). Alta e contribuţia adusă de science-fiction la vasta exegeză shakespeareologică şi ea poate fi rezumată nu în întrebarea cine?, ci în altă întrebare, la care istoria literară „pozitivistă" credea a fi răspuns de mult: când? Este întrebarea pe care, printre alţii, şi-o punea şi Bob Wilson, personajul lui Robert A.Heinlein (l907-l988) din nuvela Scăpat din frâu („By His Bootstraps", l94l), ţinând în mână un bloc-notes, un vocabular englez-"norkaalez" întocmit de el însuşi într-o anterioară escapadă la treizeci de milenii în viitor: când învăţase limba norkaaleză? când întocmise vocabularul princeps, uzat între timp şi transcris de mai multe ori? Când şi-a scris Shakespeare opera? când a scris, de exemplu, Neguţătorul din Veneţia? Vocabularul lui Bob Wilson mai este, încă, o „scrisoare auto-adresată", menită a ghida un „călător" amnezic pe o turnantă a circuitului pe care-l are de parcurs în timp, dar nu-i lipseşte acestui „vocabular" scris de mână într-un ocazional bloc-notes decât să fie tipărit, o simplă formalitate mecanică deci, pentru a deveni din vocabular dicţionar, aşadar carte, „operă". Iar laborioasa operaţiune a transcrierii manuale poate uşor trece, mai operativ şi mai fiabil, în seama unei edituri. Ce altceva sunt, în această perspectivă, toate ediţiile şi reeditările „din clasici" (ehei, unde-i „Minerva" noastră?...) decât nişte „transcrieri" pe care autorii nu mai pot să le facă manu propria, fiind plecaţi dintre cei vii, mai de mult sau mai de curând?

Astfel încât, la întrebarea „când şi-a scris Shakespeare opera?", răspunsul ar putea fi că şi-a scris-o tot timpul, oricând între (aproximativ) 1595 (anul primei reprezentări a Neguţătorului din Veneţia, ca să rămânem la cazul dat) şi 1968 (anul primei publicări a povestirii Muza de Anthony Burgess). Sau, poate, şi-o mai scrie şi acum, doar apar mereu alte şi alte ediţii complete ale operelor lui Shakespeare, disponibile în orice librărie; aşa că, probabil, şi-a scris-o nu o dată ci de nenumărate ori, adică şi-a transcris-o mai întâi de mână, apoi, graţie tipografilor, editorilor de texte, filologilor, istoricilor literari etc., scrisoarea olografă auto-adresată a luat forma „definitivă" a ediţiei complete care i-a servit, iar şi iar, drept scrisoare auto-adresată tipărită, pentru ca „opera lui Shakespeare" să existe, să fi putut începe a exista: „cerc vicios" în care nu există capăt, deci nu există nici un „când", nici o „piedică" sau „opritoare" cu care să putem opri morişca circulară a cauzei şi efectului care ne dă „vertij mental", ca orice paradox al timpului.

Cervantes nu a existat

În acelaşi fel, Pierre Menard, personajul imaginat în 1939 de Jorge Luís Borges, ar putea foarte bine să fie Cervantes însuşi, aflat incognito într-o „călătorie în timp" pentru a-şi recupera opera: «Textul lui Cervantes şi cel al lui Menard sunt din punct de vedere verbal identice, dar cel de al doilea este infinit mai bogat» -- iată paradoxul borgesian, formulat suficient de provocator pentru a-l pune faţă-n faţă cu versiunile lui din science-fiction. (cf. Pierre Menard, autorul lui Quijote, în vol. Moartea şi busola, trad.rom. Darie Novăceanu, Editura Univers, l972).

Şi câţi alţii n-or mai fi fiind, tot aşa, incognito : clasicii în mijlocul nostru! (nu sună ca „extratereştrii printre noi"?!). Shakespeare - contemporanul nostru -- cum spunea şi un autor polonez, Jan Kott, în titlul unei cărţi, celebră la vremea ei, tradusă şi în româneşte. Sau cunoscuta colecţie „... -- Contemporanul nostru", publicată de Editura Albatros din Bucureşti înainte de 1989 (dacă nu cumva mai apare şi acum...)

Eminescu nu a existat

„Eminescu n-a existat." Când, cu decenii în urmă, Marin Sorescu făcea această voit epatantă aserţiune, ştia pe ce mizează (ca dovadă „cariera" respectivului poem, Trebuiau să poarte un nume, pe care nu e român trecut prin şcoală să nu-l cunoască). Acum, când „se poartă" epatarea nu a „burghezului", ci a românului trecut prin şcoală şi prin „Cântarea României", n-ar fi oare binevenită o revigorare a clişeelor printr-o astfel de ridicare la patrat sau la cub în regim SF : în virtutea „paradoxului operei fără autor", Eminescu n-a existat. El există acum. Incognito.


/ Fragment dintr-o carte în lucru, Paradoxurile timpului în science-fiction. /





PRO-TON





DOUĂ PALOŞE

Györfi-Deák György


Soarele se înălţase de amiază, mult deasupra stâncilor şi dogorea nemilos. Pe drumul prăfuit şi pârjolit ce trece prin ţinutul sterp al Munţilor Seci, Două-paloşe, ostaşul, eroul de la Dealul Merelor Pârguite, cel trădat şi părăsit în bătălia de la Balta Lată, unde nobilii îşi dăduseră mâna cu rebelii împotriva fostului împărat, mergea către Oraşul-celor-zece-poduri. Nu zărea nici un petec de umbră, unde ar fi putut să se ascundă, să aştepte să se petreacă zăpuşeala zilei. Transpirase ca un cal, năduşeala îi ardea pielea, îi lipise cămaşa de piept, de spinare. Era deja foarte însetat, iar prin jur nu se vedea decât piatra goală. Înainta agale, încovoiat pe bastonul de călător, singurul său sprijin la drum lung, cu ochii în pământ.

Toropit de căldură, nici nu mai ştia pe unde calcă, lăsându-se în voia drumului. Îşi dădu seama că era cineva aşezat pe margine, abia după ce trecuse de el. Îl confundase, probabil, cu o buturugă. Se întoarse, era un bătrân călugăr, înveşmântat într-o roabă decolorată, numai petice. Medita. Cum Două-paloşe nu avea harul răbdării, se aplecă şi trase pustnicul de mânecă.

-N-aveţi să-mi daţi un pic de apă?

-N-am mai mult decât încape în mine, răspunse călugărul fără să-şi ridice privirea. Dar ocoleşte piatra cămilei şi vei găsi ochiul dragonului.

Viteazul ridică din mâini, omul acesta e nebun, i-a copt soarele minţile! Dar îşi schimbă pe loc părerea când schimnicul scoase de sub haină o ulcică cu buza ştirbă:

-M-ai îndatora să-mi aduci şi mie un strop?

-Desigur! strigă omul şi porni avântat la drum. Într-adevăr, nu departe, după o stâncă cu două cocoaşe pornea o cărăruie sinuoasă, iar după cel de-al treilea urcuş zări într-o vale nebănuită un lac cu apele de culoarea petalelor de stânjenel. Viteazul chiui şi începu să coboare, sărind din stâncă în stâncă aidoma unui ţap sălbatic. Ajuns pe mal, se aruncă cu capul înainte în undele răcoroase.

Dar abia apucă să se ridice la suprafată, că dintre ape se înălţă ameninţător gâtul şerpesc al unui dragon. Două-paloşe încremeni în loc, dar îşi domoli frica şi cârmi iute, astfel încât să ajungă lateral, sub pieptul dihaniei. Arătarea îşi arcui gâtul şi se repezi cu capul în apă. Viteazul se trase într-o parte, în vâltoarea unde nu se putea deosebi ce este solz şi ce e val, şi se prinse de coama dragonului. Atunci animalul se înălţă în ceruri. Părea un fulger aruncat în tării de lumina reflectată în oglinda apei. Aerul aluneca peste solzii aurii şi-i făcea să şuiere cu puterea unei tempeste, ghearele de diamant sfâşiau norii, iar şerpuirea năvalnică a trupului părea fără de sfârşit.

Musteţile fiarei plesneau ca nişte bice, iar înălţarea era atât de rapidă, încât pocnetul lor părea să fie prea repede lăsat în urmă. De frică, Două- paloşe apucă una dintre ele şi trase puternic, ca să înfrâneze avântul zburătorului. Dragonul scoase un muget copleşitor, cum nu se mai auzise de la despărţirea cerului de pământ, şi-şi scutură capul încornorat cu atâta furie, încât omul fu azvârlit cât colo.

Două-paloşe se născuse sub o stea norocoasă, deoarece nimeri iar în apă. Dar de această dată nu mai stătu să se răcorească, ci lopătă spornic din braţe şi o tăie cu iuţeala ţiparului către mal. Aruncă o privire către bolta cerească. Deşi nu se zărea nici urmă de dragon, umplu dintr-o bucată ulcica pustnicului şi-şi luă tălpile la spinare. Alergă o bună bucată de drum, apoi se aşeză mai la fereală, să-şi tragă sufletul un pic.

-Era s-o păţesc... Ce mai dihanie! Mamă, ce sperietură am tras, de-am uitat şi să tremur! Totuşi, dacă mă gândesc bine, am izbutit să-l smulg pe măreţul dragon din bârlogul său de ape şi să-l pun pe fugă. Cine a mai izbândit una ca asta? Nimeni, în afară de mine, Două-paloşe! Cred că sunt unul dintre vitejii fără de pereche. Ar trebui să mi se spună Viteazul Vitejilor!

Se înfăţişă mândru nevoie-mare dinaintea pustnicului:

-Spuneţi-mi, vă rog, cum credeţi că a reuşit un viteaz fără de pereche să izgonească dragonul din Lacul-petalelor-de-stânjenel?

-Ca un viteaz fără de pereche, prinzându-l de piept.

-Dar un viteaz cu faimă, cum ar fi procedat?

-Un viteaz cu faimă l-ar fi prins de gât.

-Dar un viteaz ca mine?

-Un viteaz ca tine l-a tras de mustăţi.

Două paloşe înghiţi în sec. Îşi dădu seama că moşul dinadins l-a trimis să-i aducă apă din lacul dragonului şi se înfurie cumplit. Îşi încleştă mâna pe baston, cu gândul să-i facă de petrecanie călugărului.

-Spuneţi-mi, vă rog, cum se cuvine ca un viteaz fără de pereche să omoare pe unul care şi-a bătut joc de el?

-Cu pensula, răspunse liniştit bătrânul.

-Dar un viteaz cu faimă?

-Cu vorba.

-Dar un viteaz ca mine?

Pustnicul îl privi cu înţelegere:

-Un viteaz cu sufletul bun, ca tine, cunoaşte valoarea unei vieţi. Când totuşi omoară pe cineva, o face la mânie, fără să se gândească, cu ce-i pică în mână. De exemplu, cu bastonul de călător.

Două-paloşe, văzând că înţeleptul l-a ghicit din nou, se ruşină.

-Nu există putere mai presus decât viaţa, îl dăscăli maestrul. Cine crede că poate lua locul meşterului dulgher şi tăia cu toporul, lesne îşi va răni mâna. Numai cel care dă viaţă fiinţelor de sub cer, poate să le-o ia. Nouă, oamenilor, ne este menită doar măsura înţelepciunii.

Două-paloşe, care-şi dorise cândva să fie numit Viteazul Vitejilor, îl privi cu atenţie şi desluşi pecetea dragonului pe fruntea înţeleptului. Parcă şi mustaţa stângă era un pic ciuntită. Îşi ceru smerit iertare, apoi voie să mai rămână. Stătu o săptămână, o lună, un an, apoi cine mai ştie cât? La timpul cuvenit, lepădă veşmintele de oştean, făcu legămintele de curăţenie, îmbrăcă roba călugărească şi i se alătură bătrânului în pustnicie. Poate că mai trăiesc şi azi şi aşteaptă împreună să călăuzească puţinii călători ce răzbat prin deşertul Munţilor Seci. Dacă veţi nimeri din întâmplare pe acolo, vă rog să le transmiteţi urările cele mai respectuoase din partea mea.





ULTIMA GREŞEALĂ

Lucian Merişca


Fără îndoială, era o stupizenie să creadă că vede ceea ce vedea.

Puse în funcţiune radarul de bord - dar şi acesta era atât de tâmpit încât fu nevoit să recunoască faptul că orice creaţie a omului nu poate depăşi inteligenţa creatorului. Sau stupizenia lui.

Se afla în tunelul de la capătul leşinului. Adică tocmai ieşea din el.

Cu o voce schimbată, îşi chemă, prin interfon, co-pilotul ca să privească şi el pe hublou. Vanessa tocmai făcea un duş, după somnul straşnic, chiar dacă artificial, pe care îl trăsese până aici. „Ce s-a întâmplat, scumpule?" „Vino şi ai să vezi cu ochii tăi."

Vanessa sosi, încă umedă, învelită într-un halat de baie ciclamen, privi pe hublou, apoi în ochii lui Addams. Femeile înţeleg întotdeauna mai repede.

În ciuda oricărei teorii deştepte, născocite pe Pământ, aici, la marginea universului - se găsea chiar Marginea Universului. Era aşa cum nu te-ai fi aşteptat - adică exact aşa cum te aşteptai să fie - ca un zid care se întindea cât puteai cuprinde cu ochii sau cu radarul.

- Bine, dar e atât de absurd! Acesta să fie CAPĂTUL? Se întreabă el amărât.

- Mai bine te-ai bucura că noi doi suntem primii care am ajuns aici! îl consolă ea, plină de bun simţ de observaţie.

„Poate c-am murit!" îi străfulgeră prin minte lui Addams. Controlă dintr-o privire monitorul cuplat cu biosenzorii săi şi constată că nu murise încă. Se pişcă de mână, cât se poate de clasic şi simţi durerea. Şi nu numai. Nu se putu abţine să nu observe cu interes că, în afară de halatul ciclamen care se desfăcuse uşor, copilotul său, venit în grabă, nu mai apucase să îşi pună nici un element al combinezonului de protecţie. Avu, în câteva clipe încă o mică dovadă a faptului că e cât se poate de viu.

Vis erotic sau coşmar de Sfârşit de Lume... Cert era că ieşiseră amândoi din sarcofagele de hibernare care îi păstraseră vii şi funcţionali la cea mai mare distanţă la care ajunseseră vreodată nişte fiinţe umane.

Nava-mamă găsise de cuviinţă să-i trezească, trimiţându-le un impuls prin cordonul ombilical, abia în momentul în care nu mai fusese capabilă să ia o decizie asupra drumului de parcurs. Şi avea dreptate. Şi lor le venea greu să ia una. Chestia curioasă - ca un fel de iluzie optică - dar nu era o iluzie optică - ar fi fost următoarea. „Zidul" acesta era astfel situat jur-împrejurul navei încât, practic, mai aveau la dispoziţie o singură direcţie pentru a porni din nou nava: Înapoi.

Uriaşa navă cu numai doi pasageri la bord se înţepenise automat la zece kilometri distanţă de ceea ce părea un zid masiv. Parcă ar fi fost un păianjen argintiu ancorat la colţul unei camere, pendulând în unghiul unei întrebări, ori al tuturor întrebărilor.

- Să mergem să vedem, hotărî Vanessa.

Avea dreptate. Dacă nu am fi fost curioşi, nu ne-am fi dat jos nici până acum din copaci. În fond, trebuiau să afle singuri răspunsul. La distanţa aceasta de Bază, nu puteau aştepta să hotărască alţii pentru ei. Iar a se întoarce acasă fără a vedea ce e cu acest halucinant zid, li se părea o laşitate de neiertat.

Îmbrăcară aşadar costumele spaţiale şi intrară în scuterul care se apropie până la doar câţiva metri de obstacol. Uluiala le fu şi mai mare atunci când descoperiră că, din loc în loc, erau un fel de pancarte uriaşe pe care scria ceva, în toate limbile Pământului şi ale Universului, probabil. Nu putură înţelege din prima dar, în mod evident, era un mesaj cât se poate de important. Nu păreau să fie reclame, totuşi. După câteva ore obositoare, copilotul găsi şi inscripţia care îi privea - singura pe care o puteau înţelege. Ei bine, scria, într-un lung rând şerpuitor:


„AŢI AJUNS LA MARGINEA UNIVERSULUI. ACESTA ESTE ZIDUL CARE DESPARTE RAIUL DE RESTUL UNIVERSULUI. DACĂ VREŢI SĂ TRECEŢI MAI DEPARTE, PUNEŢI MÂNA PE INSCRIPŢIA CARE VĂ ESTE DESTINATĂ. TINEŢI CONT, ÎNSĂ CĂ, DACĂ VREŢI SĂ IEŞIŢI, O PUTEŢI FACE O SINGURĂ DATĂ, ÎNTR-O SINGURĂ DIRECŢIE."

Întrebările începură atunci să-i curgă prin minte lui Addams, ca un şuvoi.

- Sunt curioasă ce e dincolo! răspunse Vanessa întrebărilor lui, intuite. Ce stai pe gânduri?... Dacă ai fi pe Pământ şi ţi s-ar propune să intri în Rai, acum, dintr-o dată, ai avea vreo reţinere? Ce reţinere ai putea avea?...

- Poate e prea devreme, mormăi el. Poate nu merit, şopti.

- Prostii. Ce ai de pierdut? Ce mari speranţe îţi făcusei, pentru viitorul scurt care te mai aşteaptă? Să fim serioşi. Şi ce ai de lăsat în urmă? Plictisul, regretele că nu ai părăsit mai curând această lume?

Incredibil. O credea mai sentimentală. Şi nu ştia că îl citise pe Cioran.

- N-avem decât să verificăm - continuă ea - şi, dacă nu e ceea ce scrie acolo, atunci totul e o minciună şi ne putem întoarce.

- Şi dacă e adevărat că o poţi face doar o singură dată în viaţă? (ori în toate vieţile?...) - se întrebă el. Trebuie să ne gândim foarte bine.

„Zidul care desparte Raiul de Restul Universului".

- Bărbaţii şi raţiunea lor... făcu, zeflemitoare,Vanessa. Mai bine gândeşte-te că suntem nişte norocoşi. Cât crezi că ai mai putea să trăieşti, după ce ne întoarcem pe Pământ? Şi pentru ce? Şi cu ce neîmpliniri, cu ce riscuri?... Ca să devii cobaiul străstrănepoţilor tăi, în caz că nu se măcelăresc între ei, până atunci?... Ştii bine că până şi necredincioşii, dacă îi întrebi, nu vor să ajungă în altă parte decît tot în Rai...

Femeia avea dreptate. Acesta - şi nu altul - era Momentul vieţii lui. Marea Şansă, pentru un mare păcătos. Marea Trecere, care i se oferea, fără nici un efort, fără mătănii.

- Hai să încercăm, mieună Vanessa. Răspund eu. Ce avem de pierdut?...

- Bine, numai să nu facem o... greşeală, mai avu el o ultimă ezitare.

Se mai uită o dată în urmă la nava-mamă, pe care se proiecta imaginea evanescentă a femeii, ieşiră din scuter şi, practic, atinseră zidul compact, cenuşiu, din faţa şi din jurul lor. Aproape jur-împrejur. Doar nava, cu luminile ei de poziţie, ocupa un capăt al tunelului incredibil, de fapt un fel de oglindă concavă, prin care ajunseseră până aici.

Destinul lor era acesta. Ea puse mâna prima, pe zid; bărbatul zâmbi uşor crispat şi puse şi el mâna, peste mâna ei delicată. Auziră o voce în creiere, care le susura: „Închideţi ochii - este spre binele vostru."

„Acum, puteţi să-i deschideţi".

O nouă pancartă în faţa lor, luminată de câteva irizări roşiatice, de culoarea mărului putred, care veneau din spatele lor. Citiră, înfriguraţi:

„TOCMAI AŢI TRECUT, ÎNTR-ADEVĂR, DE ZIDUL CARE DESPARTE RAIUL DE RESTUL UNIVERSULUI."
„CURIOZITATEA V-A FĂCUT SĂ PĂRĂSIŢI RAIUL PENTRU TOTDEAUNA."
„BINE AŢI VENIT ÎN INFERN!"





CEARA PIERDUTĂ

Sergiu Someşan


Plecaseră de dimineaţă spre târg, şi până departe l-au urmărit privirile fraţilor şi surorilor lui. Încerca înspăimântat să le descifreze, să afle cu o clipă mai devreme ce îl putea aştepta acolo unde pleca, în necunoscut. În ochii lor nu se putea citi decât frică şi, poate, uşurarea că nu au fost ei cei aleşi. De ani de zile părinţii lui strângeau ban după ban ca să poată să plătească taxa cerută de breaslă.

- O să ajungi meşter, fiul meu! îi spusese preotul când părinţii lui merseseră cu el să-i ceară sprijinul şi sfatul.

Îl privise apoi lung şi parcă neîncrezător:

- Ai grijă cum te porţi pe acolo, să nu ne faci de râs! mai adăugase preotul privindu-l încruntat, şi el se simţise mândru şi înfricoşat în acelaşi timp, fiind singurul băiat de vârsta lui căruia preotul îi vorbise atât de mult.

Drumul spre oraş i se păru fără sfârşit, deşi a durat vreme de numai câteva ceasuri. Tăcerea posacă a bătrânului lui tată, care călca apăsat alături de el, nu îi prevestea nimic bun. Aproape de amiază, în faţa lor au început să strălucească turnuri şi turle de biserici şi, dintr-odată, zarea s-a umplut de acoperişuri care păreau că vor să atingă cerul. Abia când au intrat în oraş, cu tatăl lui ţinând îngrijorat punga în care avea denarii, şi-a dat seama că nu mai e cale de întoarcere. Străduţele înguste şi pietruite pe care păşeau păreau să nu se mai sfârşească, zidurile mohorâte ale caselor stăteau să se prăvale asupra lor, iar oamenii întâlniţi în drum îi priveau încruntaţi şi morocănoşi. După o vreme au ajuns la o poartă înaltă, ferecată cu brâie late din fier. De dincolo de ea se auzeau bătăi mărunte de ciocan. Tatăl lui a mai pipăit încă o dată gologanii de la brâu, şi-a făcut o cruce mică, pe urmă a bătut în clopotul de bronz al porţii. S-a făcut dintr-o dată linişte, şi o trapă micuţă, cât să poată privi un ochi, s-a deschis în poartă. S-au simţit priviţi şi cercetaţi din cap până-n picioare, apoi zăvoare grele au prins a se mişca şi poarta s-a deschis cât să le facă loc să treacă. În penumbra gangului, mai întâi a zărit barba omului: mare, bogată, stufoasă, crescută-n neorânduială, ca şi cum ar fi vrut să ascundă strălucirea ca de nestemate a ochilor. Ochii bărbatului păreau două văgăuni în care sclipeau luminiţe ciudate. Privirea lui l-a fixat de îndată lacomă, de parcă ar fi căutat grabnic răspunsuri la întrebări nepuse încă. Într-un târziu, şi-a desprins ochii de pe Manole şi-a mânuit în spatele lor zăvoarele grele.

- Trebuie să fim prevăzători! O mulţime de tâlhari şi haimanale dau în ultimul timp târcoale, a mormăit el în timp ce le făcea loc să intre.

Porniră prin gangul întunecos şi, pe măsură ce înaintau, zgomotul ciocanelor prinse să se audă iar, ca un clinchet mărunt şi argintiu de clopoţei.

- Veniţi! le şopti omul când ajunseră la capăt, deschizând o uşă.

Abia atunci văzu de unde venea zgomotul ca de zurgălăi. Dincolo de uşă, un atelier cu zece-doisprezece meşteri şi calfe îşi întindea mesele. Aşezaţi în faţa meselor, ghemuiţi pe scaune, cu cele mai mici ciocane pe care le văzuse vreodată în viaţa lui, oamenii aceia ciocăneau cu migală cupe, lanţuri, inele sau plăci strălucitoare din argint, care, sub loviturile mărunte, îşi schimbau încet-încet forma. Într-un colţ, un cuptor îşi trimitea luminile pâlpâitoare în tot atelierul şi peste tot părea că pluteşte o pulbere argintie. Nu avu timp să-şi dea seama dacă nu-i cumva numai o părere, pentru că meşterul le făcu semn să-l urmeze. Traversară atelierul printre mese şi părea că trecerea lor stârneşte alţi nori de praf argintii. Şi-a dat seama că-i numai o închipuire iscată de mişcările iuţi cu care meşterii şi calfele roteau bucăţile de argint la care ciocăneau. În capăt, pe lângă cuptor, au mai deschis o uşă şi au pătruns într-o cameră mare, luminată din belşug de razele soarelui ajunse ca printr-o minune acolo. Dintr-un colţ s-a ridicat şi a venit spre ei o fată cu părul bălai. Părea cam de vârsta lui şi îl privea cu o curiozitate neascunsă, pe care numai anii tineri ţi-o pot da. Bărbatul de lângă ei a privit-o nemulţumit şi i-a spus pe un ton în care dojana şi blândeţea se îmbinau într-un mod ciudat.

- Sidonia, lasă-ne acum...

- Dar mi-ai făgăduit! se alintă glasul cristalin al fetei.

- Ţi-am făgăduit şi am să-mi ţin făgăduiala, dar mai târziu.

Îmbufnată, fata dădu din umeri şi se îndreptă spre ieşire. Bărbatul aşteptă răbdător până ce uşa se închise în urma ei, apoi se întoarse vioi spre ei.

- Ia să vedem ce ne-ai adus aici, spuse el frecându-şi mâinile ca un cămătar în aşteptarea aurului.

Umil, bătrân şi dintr-o dată atât de mic, tatăl lui se grăbi să scoată punga cu bani.

- He, he, he! râse mânzeşte bărbatul văzându-i nerăbdarea. Nu de bani este vorba aici...

Cu gesturi iuţi, de animal de pradă, îi prinse băiatului mâinile în palmele lui mari. Manole avu un gest de spaimă şi vru să şi le retragă, dar îi erau prinse ca într-o menghină. Degete pricepute îi controlau palmele, încheieturile şi pielea de pe mâini. Un mormăit continuu însoţea cercetarea, şi băiatul nu-şi putu da seama dacă era unul mulţumit sau nu. Cu coada ochiului văzu figura neliniştită a tatălui său care strângea înfrigurat la piept punga cu bani şi, pentru o clipă, îi fu ruşine de gândul ascuns care îl bântuia: „Dă, Doamne, să nu-i plac şi să mă pot întoarce cu tata acasă".

Degetele iscoditoare se pare că găsiseră într-un târziu tendoanele sau oasele pe care le căutau, pentru că mormăitul îşi schimbă dintr-o dată tonalitatea, şi percepură clar încântarea din el:

- E bun! - şi cu un gest neaşteptat îl prinse în braţe şi îl strânse la piept. E bun..., mai spuse el încă o dată, aproape şoptit, şi privi spre tatăl lui, care stătea încremenit, neştiind ce să mai spună.

După ce bătrânul lui tată îi dădu meşterului banii, rămase în picioare stingher, căutându-şi parcă vorbele.

- Gata, poţi să pleci! spuse răstit meşterul. O sa ţi-l fac cel mai bun meşter argintar. O dată pe an poţi să vii să-l vezi...

Tatăl lui îl strânse tăcut în braţe, apoi plecă. Din uşă se mai întoarse o dată spre el, se porni să spună ceva, dar se opri, scutură înfrigurat din umeri şi se duse.

* * *

Viaţa de ucenic la meşterul argintar i-a părut grea şi monotonă în primele săptămâni. Fiind cel mai nou şi cel mai tânăr dintre toţi, făcea muncile cele mai grele şi nedorite de nimeni. Dimineaţa trebuia să se scoale primul, să pună mangal peste jăraticul rămas de seara în cuptor, peste zi să sufle în foale, iar la sfârşit, după ce toţi terminau treaba, cu o perie măruntă, trebuia să cureţe mesele de praful fin de argint, să-l strângă într-o pungă şi să i-l ducă meşterului. Apoi, spre seară, trebuia să măture prin tot atelierul. Erau clipele care îi plăceau cel mai mult. Uneori, în atelierul întunecos pătrundea ciripitul unor păsări în căutare de boabe prin curtea interioară a casei. Se oprea atunci din măturat şi strângea tare pleoapele, încercând să-şi ascundă lacrimile. Aşa, cu ochii închişi, ascultând ciripitul vesel al vrăbiilor, încă se mai putea crede acasă. O dată, cu câteva zile înainte de a începe călătoria lui spre oraş, mama lui îl luase deoparte şi-i spuse încet ca şi cum ar fi vrut să nu-i audă ceilalţi ai casei:

- Manole, o să te faci orăşean. O să ajungi domn...

La scuturatul lui încăpăţânat din cap, maică-sa continuase cu răbdare:

- Manole, ascultă-mă, o să îţi fie tare greu la început, dar o să scapi de munca asta de robi pe care o ducem noi aici. Nu uita, după ce vei ajunge înstărit, să-ţi ajuţi fraţii... să nu te depărtezi de ei şi să nu-i uiţi niciodată...

- Mama, izbucnise el, dar eu nu vreau să plec, trimite pe altul...

Mama lui îl privise o clipă înduioşată, apoi îl strânsese tare la piept şi-i şoptise:

- Nu se poate, Manole. Tu ai fost cel ales...

Uneori îşi aducea aminte că voise să o întrebe cine anume l-a ales şi de ce a fost tocmai el ales, dar fusese prea înfricoşat de durerea pe care o ghicea în cuvintele mamei ca să o întristeze şi mai mult cu ispitirile lui. Asculta ciripitul îndepărtat al păsărelelor şi pornea să măture mai departe. Din puţinul pe care îl primea la masă, strângea uneori câteva firimituri, se urca pe geam şi le arunca în curte. Vrajba lor veselă din jurul firimiturilor îi mai ostoia parcă, pentru un timp, dorul de casă.

Peste zi, în rarele clipe libere, la masa lui mică dintr-un colţ, i se dădeau câteodată câteva sârme din argint din care făcea inele, pe care alţii mai pricepuţi urma să le împodobească şi să prindă pe ele filigrane măiastre. La început argintul, deşi era atât de moale, părea să aibă o viaţă a lui, o voinţă care i se opunea, şi abia după al doilea an de ucenicie începu să-l simtă şi metalul se porni să cânte sub ciocanul lui. Argintul devenea ca o prelungire a fiinţei lui şi putea să-i dea, fără efort şi fără încrâncenare, orice formă ar fi dorit. La un an de când intrase ucenic, tatăl lui a venit să-l vadă. S-au văzut în gangul întunecos, şi bătrânul i-a întins un colac auriu trimis de mama lui.

- Cum îţi merge, Manole? l-a întrebat cu glas stins.

- Bine, tată! a răspuns el şi s-a simţit mulţumit că s-au întâlnit acolo, în gangul întunecos, unde nu-i vedea nimeni.

S-a simţit scârbit de gândul că i-ar fi fost ruşine cu făptura împuţinată a părintelui său dacă l-ar fi zărit celelalte calfe. Sau Sidonia... Şi, după ce din al doilea an nu l-a mai căutat, s-a simţit cuprins de o mulţumire tăcută.

Şi totuşi, îi era greu. După libertatea pe care o avusese acasă, breasla, cu nenumăratele ei oprelişti, i se păruse la început ca o adevărată temniţă. Cele mai însemnate se găseau scrise pe pereţii atelierului: „Dacă, la o întrunire, o calfă, fiind supărată, va bate cu pumnul în masă, pedeapsa calfei să fie leafa pe o săptămână, care se va pune în cutia breslei, pentru ajutorarea celor în nevoie". De fiecare dată când citea îi venea să surâdă: va veni oare vreodată vremea să bată şi el cu pumnul în masă, aşa cum auzise că au făcut alte calfe? Îi venea greu să creadă, şi apoi, astfel de ieşiri aveau loc în timpul întrunirilor, când începeau să bea vin. Or, el numai îşi înmuia vârful buzelor, nedorind să ajungă, precum alţii, la vitejii plătite scump de părinţi. Mai întâi pentru că ştia că ai lui se îndatoraseră până peste poate ca să-i plătească intrarea în breaslă. Meşterul îl pusese chiar din primele zile să citească din hrisovul greu, unde breasla îşi adunase legile după care se călăuzea: „Legile date şi orânduite pentru cinstita breaslă a argintarilor, pentru meşteri şi calfe, legi pe care toţi sunt datori să le asculte, sub pedeapsa care urmează pentru fiecare greşeală în parte". Şi, foaie după foaie, hrisovul îşi dezvăluise tainele, şi Manole, spre deosebire de celelalte calfe, care abia atinseseră cartea, o citise din scoarţă în scoarţă. Mai întâi pentru a învăţa şi a se feri de greşeli. Ai lui nu ar fi avut de unde să îi mai plătească alţi bani. Leafa lui de calfă era arvunită pe doi ani buni, oprindu-i-se pentru taxa pe care ai lui nu o plătiseră pe de-a-ntregul. Oricum, i se părea nebunească încercarea de a stăvili firea omenească prin legi şi oprelişti de orice fel. Cum era asta: „Dacă se întrunesc cinstitele calfe, atunci nici unul să nu constrângă pe altul să bea mai mult de o litră de vin, sub pedeapsa hotărâtă de calfe. De asemenea, să nu se îmbete nimeni şi să nu se poarte necuviincios, sub pedeapsa hotărâtă de 12 denari. Iar dacă o calfă varsă pe masă vin, încât nu poate să acopere cu o mână balta făcută, să dea drept amendă acelei calfe să plătească o cană mare de vin". La primele întruniri, a văzut cu uimire că, aşa ciudate cum i se păreau, aceste reguli se respectau, iar atunci când erau încălcate, fără de întârziere pedeapsa cuvenită cădea asupra celui vinovat. Chiar dacă i se părea nefiresc ca o greşeală care de obicei se făcea din pricina vinului băut, cum era vărsarea băuturii pe masă, să fie îndreptată prin aducerea unei noi căni de vin, care avea să sporească şi mai mult vitejia celor ce beau, nu avea de gând să se încontreze. Când îi venea rândul, turna cu mare grijă în pahare, amintindu-şi în fiecare clipă că, dacă avea să greşească, el nu avea de unde să aducă altă cană de vin. Tremura de grijă şi de încordare, şi nu de puţine ori i s-a părut că simte privirea meşterului aţintită cu îngrijorare asupra lui.

Apoi, din anul al treilea, a început să fie plătit şi, oricât de neînsemnată era suma primită, se simţea mai stăpân pe el. Putea greşi de acum, avea cu ce plăti. Oricum nu greşea, dar faptul că avea primii lui denari îl făcea să fie mai liber şi viaţa i se părea dintr-o dată uşoară şi frumoasă. Tot din al treilea an a venit şi altă calfă, care să facă treburile mărunte prin atelier, aşa că acum avea mai mult timp liber. Toate calfele locuiau în oraş, şi seara, după ce plecau toate spre casele lor, doar el rămânea în casa meşterului. Mâncau împreună: meşterul, el şi Sidonia, nepoata meşterului, cu vreo doi-trei ani mai mică decât el. Cu timpul, s-au împrietenit, şi a aflat mai multe despre ea. Mama îi murise pe când era încă mică, şi fusese crescută de o mătuşă, care murise şi ea cu vreo doi ani în urmă. De atunci trăia numai sub privirea posacă a meşterului, care îi îndeplinea fără sminteală toate dorinţele. Poate de unde el nu fusese însurat niciodată şi-i lipsise până atunci căldura unei familii. Ca şi cum tot sufletul şi toată puterea şi-ar fi dat-o argintului.

În primii ani după ce murise mătuşa ei, venea o femeie din oraş, o rudă îndepărtată, să le gătească, dar, de când se înălţase, Sidonia preluase cu bucurie această sarcină şi, sub privirea aspră a meşterului, cina se desfăşura în tăcere, cu câte o fugară privire schimbată pe furiş între el si Sidonia. După ce masa se încheia, el nu scăpa ocazia să laude gustul bucatelor. Meşterul tuşea morocănos:

- Ehei, să fi văzut tu cum gătea răposata soră-mea, şi apoi să lauzi bucatele...

Sidonia ridica din umeri şi se întorcea spre Manole:

- Bine că măcar ţie îţi place cum gătesc...

Manole se ruşina dintr-o dată şi pleca fruntea. I se părea că meşterul citeşte în el ca într-o carte deschisă şi vede cât de mult îi place lui de Sidonia.

* * *

Meşterul şi fata lui dormeau în casa care se înălţa deasupra atelierului. Manole avea o cămăruţă lipită de atelier, chiar în spatele cuptorului. Obosit de atâtea corvezi de peste zi, în primii ani dormea noaptea ca mort, şi nu de puţine ori i se întâmpla ca în zorii zilei să fie nevoie să-l trezească Sidonia pentru a aţâţa focul în cuptor. Apoi, pe măsură ce timpul trecea şi el se obişnuia cu munca, nu se mai simţea aşa de obosit şi somnul îi devenise mai uşor. Poate de asta i se părea în unele nopţi că aude cuptorul duduind. Tot atunci, dimineaţa, găsea cuptorul cald. Nu şi-a putut lămuri multă vreme ce anume se întâmpla, până când, într-una dintre nopţi, auzind iar zgomotul cuptorului, s-a îmbrăcat încetişor şi a crăpat uşa cămăruţei. În faţa cuptorului luminat de flăcările roşcate şi pâlpâitoare, meşterul se îndeletnicea cu ceva de care el, în întunericul care domnea în atelier, nu-şi putu da seama. Oricum, în cuptor, creuzetul în care topeau argintul se încingea sub flăcările aţâţate de meşter. Dar de ce noaptea? Şi de ce singur? Întrebările îl frământau, chiar a vrut la un moment dat să iasă şi să-l întrebe pe meşter dacă nu are nevoie de ajutor, dar, până la urmă, oboseala şi obişnuinţa de a da ascultare şi-au spus cuvântul şi au fost mai puternice decât curiozitatea, aşa că s-a întors în pat ca să îşi continue somnul. Dimineaţă, când s-a trezit, nefiind sigur dacă visase sau nu, s-a apropiat cu grijă de cuptor. Parcă nu era aşa cum îl lăsase de cu seară. Picături mici de argint topit se răspândiseră pe marginea vetrei, acolo unde el curăţase totul cu grijă. „Deci e adevărat!", şopti el. „Nu am visat." Prin minte i se perindară poveştile spuse între calfe despre ritualuri magice care supuneau argintul şi-l făcea să-i dea ascultare celui care ar fi ştiut să-l descânte, prefăcându-se, în mâinile lui, moale, ca o ceară topită. Nu-i venise să creadă atunci asemenea poveşti, dar lucrările meşterului în toiul nopţii oare ce ar fi putut să însemne? Nu exista nici o altă desluşire a faptului că meşterul lucra noaptea singur şi pe ascuns. Era meşter şi stăpânul argintăriei, şi nu avea a da nimănui socoteală ce făcea cu preţiosul metal. Atunci, de ce atâta taină?

În timp ce încărca vatra cuptorului cu mangal de stejar, mintea lui Manole lucra înfierbântată, şi se hotărî, mai-nainte de orice, să fie cu băgare de seamă. La puţină vreme după ce aprinse focul şi în creuzet prinse a se topi argintul sorocit de cu seară, în atelier intrară meşterii şi calfele.

Începură, ca de fiecare dată în ultimele zile, să toarne argintul în formele pregătite din vreme. Un negustor bogat, de curând însurat, voia să-şi schimbe argintăria, şi toţi lucrau pe rupte, de dimineaţa până seara. Meşterul îi supraveghea îndeaproape, şi totuşi, acum că Manole era prevenit, i se părea că se poartă altfel decât în alte zile. Fără să se arate, îl privea cu luare aminte de câte ori ieşea din atelier. Şi ieşea mult mai des decât în alte zile. O dată, în timp ce ei erau ocupaţi cu finisarea unei amfore mari din argint, l-a văzut pe meşter căutând în cutia de scule, alegându-şi o pilă mică şi intrând cu ea în odăile din spate. Peste vreun ceas, când s-a întors, în barbă îi străluceau urme de pilitură de argint, iar în ochi o bucurie mare. În timp ce ridicau cu toţii vasul, pregătindu-se să-i prindă mânerele, Manole, ros de curiozitate, îl văzu iarăşi pe meşter dispărând. Profitând de statutul lui de om al casei, îşi făcu de lucru şi plecă după el. Când intră în odaia meşterului, nu văzu pe nimeni. Făcu ochii roată. Obloanele erau toate închise, încăperea nu avea nici o altă uşă, şi totuşi, meşterul nu era nicăieri. Închise uşor uşa după el şi se întoarse în atelier, unde lucrătorii prindeau pe amfora de argint ghirlande de flori din acelaşi metal. Îşi făgădui să cerceteze pe-ndelete, cu primul prilej, camera meşterului. I se părea un sacrilegiu, dar curiozitatea era prea mare.

Ocazia avea să se ivească doar câteva zile mai târziu, când meşterul, însoţit de câţiva lucrători, plecă de dimineaţă să-i ducă negustorului argintăria. Aveau să lipsească toată ziua. Dintre cei rămaşi în atelier, nici unul nu avea ce căuta în casă. Mai rămânea numai grija Sidoniei. O găsi în bucătărie, unde pregătea masa de prânz. Cu şiretenia pe care numai nevoia ţi-o dă, o trase de limbă să afle ce avea să facă în următoarele ceasuri. Avea noroc; după-amiază pleca să-şi vadă nişte rubedenii scăpătate, care locuiau tocmai la marginea oraşului. Aşteptă cu nerăbdare să treacă timpul, apoi, când o văzu plecând, intră în atelier.

Meşterii şi calfele rămaşi în atelier erau prinşi cu treabă: se porniseră să alcătuiască o nouă ghirlandă de flori şi tocmai îi aranjau frunzele de argint. Nu aveau să-i simtă lipsa câtva timp, aşa că pătrunse cu inima ticăind în odaia meşterului. Nu avea decât un pat, o masă, câteva scaune şi un raft de pe care îşi trimiteau scânteierile mate câteva statuete mici din argint. Doi pereţi dădeau spre stradă, unul spre atelier, aşa că, dacă în această odaie exista o uşă secretă, numai pe peretele cu raftul trebuia să se găsească. Ciulind urechea la zgomotele de afară, se apropie cu grijă de raft. Părea zidit în perete şi, oricât pipăi cu mâinile sub scândurile lui, nu găsi nici o închizătoare ascunsă. Atunci porni să mişte statuetele, iar când ajunse la cea din mijloc, aceasta alunecă în jos cu tot cu scândura de care era lipită şi interiorul raftului se deschise ca o uşă. Cu inima bătându-i nebuneşte, intră în cămăruţa secretă, în timp ce uşa se închidea încet în urma lui. Dar Manole oricum nu mai vedea şi nu mai auzea nimic, pentru că, pe o măsuţă, în mijlocul cămăruţei, era o statuie de argint masiv cam de trei-patru palme mărime şi care privea ca vie spre el.

- Deci e adevărat..., şopti Manole pierdut şi se trezi în genunchi, lângă ea, atingându-i cu degete lacome trăsăturile. E adevărat..., şopti el năucit cu totul.

Meşterul putea supune argintul precum ceara topită. Statuia din faţa lui era cea mai bună dovadă.

Nici nu şi-a dat seama cum a trecut timpul. Într-un târziu, s-a ridicat de lângă statuie şi a pornit spre ieşire, dar ochii îi fugeau înapoi spre minunea din argint. Privind-o cum stă aşa, cu braţele înălţate, ţi se părea nu numai că este vie, dar parcă s-ar pregăti să zboare şi te-ar chema să i te alături. În timp ce închidea cu părere de rău intrarea secretă, un gând îl bântuia fără încetare: „Trebuie să aflu şi eu cum se face...". Nici nu şi-a dat seama cum a ajuns în atelier, printre lucrătorii care îşi terminaseră munca şi se pregăteau de plecare.

- S-a întâmplat ceva? îl întrebă neliniştit un meşter, privindu-l lung. Arăţi schimbat.

- Nu... Nu s-a întâmplat nimic..., îngăimă Manole şi se îndreptă spre bazinul cu apă din colţul atelierului să se stropească pe faţă ca să-şi revină.

Părea că toată lumea ştia ce se întâmplase, pentru că şi Sidonia îl întrebă neliniştită când îl văzu:

- Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

- Nimic, nimic, ce să se-ntâmple?

- Pari schimbat, spuse ea îngrijorată. Ţi-e rău?

- Nu, nu mi-e rău, răspunse el absent, dar cred că am lucrat cam mult în ultimul timp. Mă simt obosit... O să mă odihnesc şi o să-mi treacă.

Ultimii lucrători plecaseră şi ei rămăseseră singuri în toată casa.

- Ei bine, spuse Sidonia, haide să mâncăm, şi pe urmă chiar ai să poţi să te odihneşti. Tata mi-a trimis vorbă că nu se întoarce în noaptea asta.

În timpul mesei se pomeni rămânând de câteva ori cu ochii ţintă la Sidonia. I se părea că faţa ei veselă capătă dintr-o dată străluciri argintii şi, sub privirea lui năucită, fata părea că se preschimbă în statuie. Scutură din cap să-şi revină şi încercă să-i urmărească vorbele.

- Nu ai mâncat aproape nimic! îi reproşă ea, alintându-se.

El răscolea cu furculiţa prin farfurie. „Oare cum a făcut? Să fie adevărat că sunt vorbe vrăjite care pot înmuia argintul, aşa cum vorbesc meşterii cei bătrâni? Va trebui să-l pândesc, să fiu mai cu grijă, să aflu şi eu cum se face..."

- Hei! auzi el ca dintr-o mare depărtare vocea Sidoniei. Tu nici nu asculţi ce vorbesc!

- Mă iartă, Sidonia! Dar chiar nu mă simt bine... Mă duc să mă culc în seara asta mai devreme, poate până mâine dimineaţă o să-mi treacă.

Fără să vadă nimic în jur, cu gândul numai la minunea din argint, ajunse în cămăruţa lui şi se întinse pe patul tare. Prin perete se simţea căldura cuptorului care încă mai dogorea. Nici nu-şi dădu seama când alunecă în somn. Păru dintr-o dată că totul se luminează în jurul lui şi, când privi mai cu băgare de seamă, văzu că lumina venea de la statuia de argint, care acum era aşezată pe patul lui.

- Taci, nu spune nimic, şopti statuia cu vocea Sidoniei şi se întinse lângă el pe patul îngust.

Era caldă, de parcă atunci ar fi ieşit din cuptor, şi totuşi, sub degetele lui i se descoperea o răcoare mătăsoasă. Mâinile îi alunecau singure, cu o lăcomie pe care nu le-o cunoştea, pe trupul său minunat. Vru să spună ceva, dar o mână caldă i se aşeză pe gură:

- Taci..., auzi el o şoaptă, urmată de un suspin.

Oare era Sidonia sau statuia? Era vis sau era aievea?

Dimineaţă, când se trezi, privi nedumerit patul răvăşit şi nu putu spune ce anume se întâmplase în noaptea ce trecuse. Sidonia veni, ca de obicei dimineaţa, să-l trezească:

- Dar ştiu c-ai dormit, nu glumă! îi spuse ea şăgalnic. Am vrut să te trezesc azi-noapte, că mi s-a părut că aud clopotul de la intrare, dar nu am putut. Dormeai ca dus, spuse ea şi plecă lăsându-l mai nedumerit ca înainte.

La puţină vreme după ce făcu focul la cuptor, veni şi meşterul din călătoria sa. Era încruntat şi mai posac ca de obicei. Poate altă dată nu l-ar fi băgat în seamă, dar acum, în timp ce-şi făcea treaba, urmărindu-l pe sub sprâncene, îşi dădu seama că meşterul are ceva de ascuns. Mai întâi luă una dintre lăzile de lemn stivuite lângă perete şi o duse la el în cameră. După un timp luă şi un sac cu talaş din cel pe care îl puneau sub florile de argint ca să le poată transporta. Lipsi cam un ceas şi, când se întoarse mânios şi ursuz printre calfe, fire răzleţe de talaş i se agăţaseră de barbă. Manole se feri din drumul lui şi-şi căută de treabă în altă parte. „Asta e!", se gândi el. „A fost nevoit să o vândă, şi de asta e atât de cătrănit. Şi eu aş fi, în locul lui, dacă ar trebui să mă despart de o asemenea minune... Dar, într-un fel, e bine, pentru că acum va trebui să facă alta. Şi o să-l pândesc şi o să aflu şi eu cum se face."

După-amiază meşterul, împreună cu doi lucrători, scoase lada şi plecă însoţit de ei.

- Manole, îi zise el înainte de a pleca, bagă de seamă la treburile de pe aici. Eu voi lipsi şi în noaptea asta de-acasă.

După ce curăţă argintul de pe mese şi văzu că Sidonia s-a culcat, luă un sfredel subţire şi făcu o gaură în peretele care dădea spre atelier ca să poată vedea ce face meşterul. „Acu' să te văd, meştere, cum îţi mai faci tu vrăjile tale fără să te aflu eu", chicoti el înainte de a adormi. Când, în puterea nopţii, Sidonia se strecură în pat lângă el, i se păru ceva aproape firesc şi, deşi acum îşi dădea bine seama că nu mai era vis, trupul său fierbinte şi răcoros în acelaşi timp îl făcea să se gândească la statuia din argint.

Începând de a doua zi, meşterul părea cuprins de o tulburare ciudată. Lipsea tot mai mult din atelier şi lăsa tot mai multe treburi în seama lui Manole.

- Asta e! îşi şoptea Manole văzându-i frământarea. În curând va mai face o statuie. Şi va trebui să aflu cum...

Dormea cu grijă, iepureşte şi, chiar în nopţile când Sidonia se strecura în patul lui, printre aprige îmbrăţişări era atent dacă nu cumva se aude vuietul focului în cuptor. Nu-i era atât teamă că meşterul ar putea-o găsi pe Sidonia în patul lui, cât mai ales că ar putea să facă o statuie şi el să nu-i afle taina.

Într-o zi, prinzând momentul când meşterul era plecat, riscă să mai pătrundă o dată în cămăruţa secretă. Pe măsuţă, o statuie neterminată din ceară albă-aurie îşi aştepta făurarul să o termine.

- Adică cum, murmură Manole nedumerit. De ce o face din ceară? Oare ştie vreo vrajă cu care preschimbă argintul în ceară?

Nedumerirea lui nu avea să-şi găsească răspuns decât peste câteva nopţi, când auzi focul duduind în cuptor. Era şi Sidonia la el, dar nu ţinu seama de ea şi se repezi la gaura făcută în perete. Meşterul se chinuia de unul singur cu o formă grea din lut.

- Ce faci? îl întrebă îngrijorată Sidonia. Vino înapoi! O să ne prindă! - dar el îi făcu semn să tacă.

Meşterul aşeză forma de lut pe masă şi, cu un sfredel, îi dădu două găuri, una în partea de sus şi una în partea de jos, apoi o puse pe vatra cuptorului. Aşeză sub ea un vas şi, când începu să se adune în el ceara topită, în mintea lui Manole se făcu lumină.

- Va să zică, asta era, îşi spuse el şi se aşeză dintr-o dată liniştit lângă Sidonia.

Nu tu vrăji, nu tu minuni! Doar un simplu meşteşug... Citise despre el într-o carte veche. Se numea „ceara pierdută", dar nu spunea acolo că ar putea izvodi asemenea minuni folosindu-l. Statuia pe care o văzuse era mult dincolo de închipuirea omenească.

O iubi pe Sidonia în noaptea aceea mai sălbatic ca oricând, şi dimineaţă, înainte de a pleca, o rugă să-i aducă lumânări, cât mai multe lumânări.

- Lumânări?! se miră Sidonia. Ce vrei să faci cu ele?

Dar Manole nu-i răspunse, gândindu-se deja la ceea ce avea de gând să facă.

După ce Sidonia i-a adus lumânările, într-o seară, după ce toţi s-au culcat, a topit ceara şi, cât mai era încă fierbinte, a început s-o modeleze. Nu i-a ieşit de la bun început aşa cum ar fi vrut, şi a migălit multă vreme la statuia din ceară.

Meşterul căzuse la pat dintr-o dată, copleşit de o boală care îi dădea fierbinţeli şi-l făcea să se simtă slăbit peste poate.

După multe luni de trudă, a venit şi vremea când Manole a fost mulţumit de statuia de ceară. Nu era cu mult mai mare de o palmă, dar prinsese în ea, credea el, toată viaţa şi farmecul Sidoniei.

Într-o seară se hotărî să o învelească în lut şi să purceadă la preschimbarea ei în argint. Acoperi statuia cu lut, o lăsă câteva ceasuri să se zvânte, apoi, după ce făcu cele două găuri, o puse cu grijă în cuptor şi aşteptă cu nerăbdare să se scurgă ceara şi să se întărească lutul. Scoase afară bulgărele de lut, în interiorul căruia ştia că forma îşi aştepta cu nerăbdare argintul spre a căpăta viaţă. Astupă cu lut gaura de la picioarele statuii, apoi turnă cu grijă argint topit prin gaura din creştet. Când forma se umplu, se aşeză tremurând lângă ea şi aşteptă să se răcească. După un timp care i se păru că nu se mai sfârşeşte, putu să atingă cu mâna lutul în miezul căruia minunea lui de argint prinsese viaţă. Luă un ciocănel şi începu să lovească cu grijă în formă. Bucăţile de lut care cădeau dezvăluiau ochilor lui lacomi o mică minunăţie argintie. Dar nu era la fel ca aceea din cămăruţa meşterului, îşi dădu seama dintr-o singură privire. Îi lipsea ceva, liniile cădeau greu spre pământ şi când o priveai nu aveai gândul zborului, ca la cealaltă.

Dinspre uşa meşterului se auzi o tuse uşoară şi, când se întoarse cu statuia în mână, îl văzu pe meşter cum venea târându-şi paşii cu greu spre el. Slăbise mult de când nu-l mai văzuse. Dar ochii îi străluceau privind spre statuia din mana lui Manole.

- Să văd, întinse el mâna spre ea şi o cercetă câteva clipe cu ochi lacomi.

O învârti de câteva ori în mâini, apoi i-o înapoie dezamăgit.

- Nădăjduiam ca tu să reuşeşti fără să foloseşti Cartea! spuse el încet şi a scos din sân o carte cu învelitoarea din piele de viţel.

O deschise, privind cu ochi pierduţi printre foile ei. O strânse apoi cu dragoste la piept ca şi cum nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată.

- O am de la meşterii bătrâni care au învăţat cum se vrăjeşte argintul. Meşteşug viclean care îţi fură şi sufletul şi inima şi nu te mai lasă să fii om în rândul oamenilor. Tu să cauţi să găseşti sufletul argintului fără ispitirile ei, spuse suflând greu meşterul şi cu o mişcare iute azvârli cartea în flăcările cuptorului.

Îl prinse de mână pe Manole, care încercase să se repeadă după ea.

- Las-o să ardă cu învăţăturile ei cu tot. E mai bine aşa... Tu să duci meşteşugul mai departe aşa cum te-am învăţat şi să ai grijă de Sidonia...

Ca şi cum vorbele spuse l-ar fi golit de orice putere, se clătină pe picioare, şi Manole se repezi să îl prindă. Îl duse până la pat, ajutat de Sidonia, care venise între timp lângă el.

În numai câteva zile, meşterul s-a stins. L-au îngropat cu cinste, aşa cum a trăit, şi taina lui a fost îngropată o dată cu el. Manole s-a însurat cu Sidonia, care i-a umplut casa de copii. Grijile şi copii nu-l lăsau prea mult să se gândească la trecut, dar uneori, când fraţii lui îi trimiteau câte un copil din satul lor să îl încerce, în timp ce îi cerceta cu luare aminte mâinile şi strălucirea ochilor îşi aducea aminte de vechiul hrisov îmbrăcat în piele de viţel. Se ducea atunci la cuptor şi, căzut pe gânduri, răscolea cu vătraiul cenuşa răcită de mult a vechilor vâlvătăi. I se părea că printre rămăşiţele de jar şi cenuşă mai sunt încă urme din vorbele vrăjite ale vechilor meşteri, care îţi îngăduiau să supui argintul. Îşi lua într-un târziu seama, arunca vătraiul cât colo şi se îndrepta spre zarva veselă a copiilor, alungând din minte nălucirile trecutului.





OVIRAPTORUL

Sergiu Someşan


- Poate îmi spui şi mie ce se întâmplă, Tom. Îmi eşti dator o explicaţie.

Larren privi lung la mine, aşteptând un răspuns. Pe care, din câte îl ştiam eu, avea să îl obţină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puţin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.

Am tuşit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am aşezat mai confortabil în fotoliu.

Am subestimat cât de bine mă cunoştea, pentru că a îndreptat ameninţător arătătorul spre mine şi a spus categoric:

- Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumuseţez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva...

Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică acum ceva mai bine de 160 de milioane de ani. Un isteţ de la Agenţia Controlului Temporal a propus cu ani în urmă, atunci când populaţia Terrei a ajuns la vreo 60 de miliarde de oameni şi nu dădea nici un semn că ar avea de gând să scadă, să transfere undeva în trecut populaţia suplimentară. Ceea ce la început a părut a fi o reîntoarcere la natură, preferată mai ales de cei neadaptaţi şi de sufletele simple, s-a transformat cu timpul, mai ales datorită unei publicităţi agresive, într-o adevărată afacere şi, în mai puţin de un secol, aproape jumătate din populaţia Terrei s-a trezit transferată în Silurian. Repartizată pe comunităţi de câte un miliard de oameni, despărţită prin porţiuni de câte un milion de ani, părea că Silurianul va fi capabil să absoarbă tot surplusul de populaţie fără nici un fel de probleme. În principiu, aşa ar fi trebuit să fie. După ce s-a observat că frunzele călcate şi dinozaurii vânaţi în Silurian nu modifică în nici un fel rezultatele alegerilor prezidenţiale din prezent, comunităţile au început să fie organizate în jurul unor imense Polisuri situate în locuri sigure din punct de vedere tectonic şi care erau alimentate din belşug cu tehnologie modernă. Părea soluţia ideală, mai ales că transferurile dintre Polisuri şi civilizaţia actuală nu se făceau decât în sens unic, dinspre prezent spre trecut, şi niciodată invers. Era o soluţie înţeleaptă, pentru că nimeni nu ar fi ştiut ce să facă cu 30 de miliarde de oameni care ar fi vrut în acelaşi timp să îşi reia locul într-o nişă temporală ce nu mai exista de multă vreme. Cel puţin, spre deosebire de contractele oneroase în care condiţiile dezavantajoase erau tipărite cu litere mici undeva în josul paginii, contractele de „integrare temporală" specificau clar asta cu litere mari la începutul paginii. Din această pricină, erau încurajate integrările care cuprindeau comunităţi şi chiar regiuni întregi. De altfel, pentru cineva care nu dorea să părăsească Polisul pentru a vizita vecinătăţile exotice, schimbările erau ca şi inexistente. Informaţiile circulau liber între Prezent şi Polisuri, aşa că nimeni nu se putea simţi marginalizat. Teoretic aşa stăteau lucrurile... Practic însă mereu apăreau probleme, pe care Agenţia Controlului Temporal abia prididea să le rezolve.

Am tras adânc aer în piept şi am spus tare:

- Isabel crede că cineva a făcut rost de schema unui generator temporal şi acum a început să le fabrice şi să se folosească de ele.

Larren a pufnit nervos şi a făcut un gest ca şi când ar fi alungat o insectă sâcâitoare:

- Nu dau doi bani pe ce spune Isabel!

Isabel era un android Cobra pe care îl foloseam în peregrinările mele temporale în calitate de agent al Agenţiei de Control Temporal. Mă încredeam mult în aprecierile ei, care nu prea dădeau greş, poate şi din cauză că fără ea nu prea ar fi avut cine să stea acum spăşit în faţa puternicului administrator al ACT-ului. Dar faptul că avea o fire voluntară şi independentă nu o făcea foarte iubită printre membrii Agenţiei. Totuşi, câtă vreme aveam rezultate, asta nu prea conta.

Am ridicat din umeri nepăsător.

- Am să reformulez, atunci: eu cred că tehnologia transferului temporal a diseminat cumva în Polisurile doi şi trei. Polisurile erau numerotate după data implementării. Cel mai vechi era numerotat cu unu.

- Tu crezi mereu ceea ce crede Isabel, mormăi el şi se întoarse spre seiful din spatele lui, de unde scoase două cartele de Agent temporal independent.

Vru să mi le dea, dar se răzgândi, privindu-mă crunt:

- Înainte de a le primi: vreau informaţii sigure despre aşa-zisa diseminare de generatoare temporale, şi asta cât se poate de repede, altfel Consiliul o să ne toace mărunt-mărunt. Şi o să am grijă să înceapă cu voi...

Am dat din cap spăşit şi am ieşit afară din birou. Pe hol mă aştepta Isabel, care citea o revistă, nepăsătoare la privirile provocatoare pe care i le aruncau cei care treceau pe lângă ea. Era obligată să poarte tot timpul un medalion care o identifica drept android Cobra, dar uneori, mai ales în timpul unor misiuni mai dificile, renunţa la el. Alteori, cum era de pildă astăzi, renunţa la el din pură cochetărie. Tabuurile sexuale, mai ales în cadrul Agenţiei, erau extrem de bine întipărite, şi încă nu cunosc vreun caz în care cineva să fi avut o relaţie cu un android. Chiar dacă arăta aşa de bine ca Isabel.

I-am făcut semn că plecăm, şi ea s-a ridicat, sau, pentru a fi mai exact, şi-a ridicat cele 52 de kilograme de material biologic superb structurat. Lângă mine, un debutant a scăpat teancul de foi pe care îl purta de ceva vreme încolo şi încoace pe coridor, iar pe altul mi s-a părut că îl aud cum înghite în sec. Nu ştiu dacă am avut vreodată ocazia să o descriu pe Isabel: la prima vedere părea o tânără femeie, abia ieşită din adolescenţă, cu amestecul acela indescriptibil de inocenţă şi impertinenţă, suplă, aproape slabă, dar în acelaşi timp bine rotunjită prin locurile în care era necesar aşa ceva. Faţa ei era nu numai frumoasă, ci şi concepută în aşa fel, încât atrăgea atenţia. Trăsăturile regulate şi feminine erau înconjurate de o cascadă de păr de culoarea mierii, care, prin faptul că şi-l scutura mereu într-o încercare de a-l aranja, atrăgea în mod inevitabil atenţia asupra ei. E clar că cei care au proiectat-o nu au fost normali: o fată atât de frumoasă nu are cum să existe! Explicaţiile care mi s-au dat m-au satisfăcut o vreme: fiind atât de frumoasă, atrăgea privirile tuturor asupra ei, lăsându-mi mie câmp liber de acţiune. E adevărat că îmi oferea destulă libertate, pentru că, dacă eram împreună, orice mascul aflat prin preajmă abia dacă îmi acorda atenţia pe care o dai unei viespi enervante care se învârteşte pe lângă para ta bine pârguită şi din care tocmai te pregăteşti să muşti. Că nu prea aveau să muşte din para numită Isabel, nu o ştiam decât eu, dar atâta vreme cât îmi puteam vedea de misiuni nu prea îmi păsa de asta.

Am ieşit din sediul central al Agenţiei şi, din obişnuinţă, am privit precaut în jur. Părea ca nu am atras atenţia nimănui, aşa că am plecat pe jos spre „Seif", locul de unde trebuia în mod firesc să ne începem orice investigaţie cât de cât serioasă. „Seiful" era o clădire aparţinând Agenţiei, cu grad de securitate zero şi de care ştia extrem de puţină lume. Câţiva agenţi independenţi, câţiva şefi de departament, cei de la pază şi androizii care îi însoţeau pe agenţi în misiuni. Oricum, prea multă lume, după părerea mea, dar nu m-a întrebat nimeni niciodată. Acolo se păstrau cele mai bine păzite secrete ale agenţiei şi mai ales mult hulitele generatoare temporale, care le permiteau agenţilor temporali să bântuie prin tot cuantumul spaţiu-timp ca prin propria lor sufragerie. Erau puţine şi mereu numărate, răsnumărate, verificate şi date pe mâna noastră cu multă zgârcenie. O dată încinşi cu centura care conţinea generatorul temporar, deveneam practic indestructibili şi mai ales - aceasta era de fapt marea spaimă a autorităţilor - imposibil de detectat prin spaţiu-timp. Din prezent agentul lipsea numai câteva secunde, dar nimeni nu putea spune cu certitudine cât timp real a consumat el acolo, în trecut. La început, la cursurile de instruire erau prezentate două posibile cazuri: într-unul, un agent temporal împiedica răpirea Elenei din Troia (în una dintre variante, o răpea chiar el), cu urmarea firească a lipsei din manualele de istorie a războiului Troian, iar din cele de literatură a „Iliadei". Al doilea caz a fost considerat la vremea lui o adevărată blasfemie, dar eu, care călătorisem destul în epoca respectivă, îl consideram perfect plauzibil. Agentul temporal călătorise în Iudeea şi, mituind câţiva soldaţi romani, îl scăpase pe Iisus de răstignire. Urmările ar fi fost de data asta dezastruoase: în istoria lumii, dintre cele trei principale religii monoteiste, creştinismul, iudaismul şi islamismul, primul lipsea cu desăvârşire, cu consecinţe de-a dreptul catastrofale. După o vreme, scenariile au fost scoase discret din programă, şi zvonurile vorbeau de un agent care chiar ar fi încercat să pună în aplicare, drept material didactic, unul dintre educativele cazuri prezentate. Nu am aflat niciodată care dintre ele, dar înclinam să cred că omul voise să o salveze de Elena. Tocmai pentru a evita asemenea tentaţii se pare că au fost concepuţi androizii Cobra. Poate sunt numai zvonuri, dar se aude că sunt programaţi ca, în cazul în care unul dintre agenţii temporali independenţi o ia razna, să-l aducă la ordine. Sau chiar să-l lichideze discret, după cum spuneau alţii. Cum niciodată nu am fost tentat să mă întorc în timp să o răpesc pe Elena din Troia, şi nici altceva cât de cât asemănător, nu am putut să verific teoria. Ba, în cazul meu, aş putea spune că eu sunt cel care trebuie să o ferească pe Isabel de iniţiative prea personale, asta ca să folosesc totuşi un eufemism.

Cazul în care tocmai mă pregăteam să mă avânt cu capul înainte se baza pe o presupunere a Isabelei: cineva făcuse rost de un generator temporal individual şi făcea contrabandă cu material biologic din Polisurile doi şi trei. Poate şi din altele, pentru că, o dată încăput pe mâna cui nu trebuia, un generator putea fi reprodus foarte uşor. Ar fi bine să amintesc aici că principiul generatoarelor temporale industriale, cele care transportau mărfuri şi furnituri în polisuri, funcţiona perfect normal atunci când călătoreau spre polisuri. Când călătoreau dinspre polisuri spre prezent, prin însuşi modul de funcţionare, incinta temporală suferea un proces de iradiere care practic făcea imposibil transportul oricărui material biologic viu spre prezent. Ni s-a explicat de nenumărate ori că radiaţiile erau parte a procesului de călătorie temporală dinspre trecut spre prezent folosind acel procedeu. Eu, unul, suspectam mereu că incintele erau iradiate intenţionat, iar motivele sunt evidente, cum la fel de evident era că incintele nu au transportat niciodată material biologic viu spre prezent. În cazuri extreme, aprobate de Consiliu cu majoritate de voturi, un asemenea transport se putea face numai cu ajutorul unui agent temporal însoţit de un android Cobra.

Şi totuşi Isabel era convinsă că descoperise un trafic cu animale preistorice. Dinozauri, mai precis. Nu, nu întâlnise nici un dinozaur păscând prin parcurile oraşului, iar dovezile ei erau destul de inconsistente şi se bazau mai cu seamă pe vorbe auzite ici şi colo în peregrinările ei prin oraş. În urma unor astfel de zvonuri, Isabel începuse să facă unele cercetări prin anticariate, unde se găseau de vânzare în mod curent o mulţime de ouă de dinozaur fosilizate. În mod normal, erau prezentate drept rarităţi descoperite în siturile preistorice. După ce cumpărase nenumărate ouă pietrificate, Isabel lansase zvonul că ar plăti oricât pentru un ou fecundat, viu, pe care voia să i-l facă cadou fratelui ei. I s-a spus că, în timp, cu puţină răbdare şi cu mulţi bani, până la urmă s-ar putea rezolva. Ar fi fost mai bine să fi aşteptat să cumpăr mai întâi oul, dar, impetuos cum sunt, am preferat să dau alarma, şi acum regretam deja că nu o ascultasem pe Isabel, care încercase să mă tempereze. Cum până în prezent nu greşise decât o singură dată în aprecierile ei, şi avusesem, slavă Domnului, sute de cazuri când nu greşise, m-am grăbit să-l anunţ pe Larren, şeful Agenţiei. Nu era o informaţie pe care să o pot trece sub tăcere; implicaţiile ar fi fost colosale pentru toată Agenţia dacă ar fi fost adevărată. Şi la fel de colosale, dar numai pentru mine, dacă nu ar fi fost adevărată. În timp ce străbăteam coridoarele Agenţiei spre ieşire, nu puteam să nu mă gândesc la cât de hazardată părea acţiunea mea privită la rece. Cum răul era făcut, nu ne rămânea decât să ne apucăm de treabă...

Mergeam aşadar spre „Seif" să ne începem investigaţia; nu prea avusesem ocazia să mă plimb alături de Isabel paşnic şi lipsit de griji. De obicei prezenţa ei alături de mine însemna că sunt în misiune, de unde o stare permanentă de alertă, cu toate simţurile treze, pentru că în orice moment puteam să trecem de la o simplă plimbare printr-un parc la o urmărire în viteză. De data asta, cum până la misiunea propriu-zisă părea să mai fie destul timp, m-am relaxat, încercând să nu privesc zâmbind la bărbaţii care întorceau capul după Isabel. La un moment dat, aşteptând să traversăm, Isabel s-a aplecat discret spre mine:

- Suntem urmăriţi!

- La câţi bărbaţi s-au holbat azi la tine, ce mă miră este faptul că ne urmăreşte numai unul singur. Mă aşteptam să fie o cohortă întreagă...

Isabel îmi zâmbi acru:

- Ha-ha, ce glumă bună. Numai că suntem urmăriţi de o fetişcană...

Am înghiţit în sec şi am tăcut. În cazul ăsta, se schimba cu totul situaţia. În epoca istorică în care era situată locaţia permanentă a Agenţiei erau obiceiuri extrem de tradiţionaliste. Nu se auzise de lesbiene, şi cum eu, la cei patruzeci de ani ai mei şi cu o banală mutră de contabil, eram departe de a produce fiori în inimile feciorelnice, era clar că eram urmăriţi din cauza a ceea ce eram, nu din pricina a cum arătam. După ce am traversat m-am oprit, m-am întors cu faţa spre Isabel şi am început să-i aranjez drăgăstos baticul. Se pare că gestul a atras atenţia, deoarece, cu ochii la noi, vreo câţiva masculi din preajmă au început să traverseze, deşi stopul era de mult pe roşu, şi un cor de claxoane a stârnit interesul tuturor, astfel că am putut să privesc în linişte „urmăritoarea". O fetişcană - aşa cum spusese şi Isabel, părea să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, slăbuţă, haine destul de ponosite pe ea şi ochelari cu multe dioptrii. Un batic de o culoare incertă îi acoperea aproape jumătate din faţă, dar fără îndoială că nu o mai întâlnisem niciodată. Un fel de şoarece de bibliotecă, însă bineînţeles că totul putea fi doar o mască.

- Ce facem? am întrebat eu posac. Nu putem merge la „Seif" cu codiţa asta după noi...

- Dacă vrei, o împing eu sub o maşină, se oferi Isabel, şi abia când am privit la ea mai bine mi-am dat seama că glumea; deşi de la ea mă aşteptam la orice.

Între timp, şoarecele de bibliotecă se ţinea harnic după noi. Nu ar fi fost o soluţie să încercăm să scăpăm de ea; urmărirea ar fi putut fi preluată de altcineva, mai experimentat şi mai greu de depistat.

- Uite cum facem, m-am întors eu spre Isabel, vorbindu-i numai din colţul buzelor. Ne despărţim, mergem un timp pe trasee diferite, să vedem totuşi după cine se ţine. Apoi ne întâlnim şi hotărâm ce facem mai departe.

- Bine, spuse Isabel privind concentrată spre urmăritoarea noastră. Mai ales că îmi pare foarte cunoscută şi nu ştiu de unde să o iau. Poate pe drum o să-mi reamintesc...

Aşa am făcut şi, spre marea mea surpriză, ţinta urmăririi a fost Isabel. „Poate totuşi, chiar dacă nu sunt lesbiene, există femei care se lasă furate de frumuseţea Isabelei", mi-am spus eu şi m-am grăbit spre punctul de întâlnire. Acolo, spre uimirea mea, am văzut şoarecele de bibliotecă discutând liniştită cu Isabel. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii mai repede. Am mărit pasul şi, cu toate simţurile în alertă, m-am apropiat de ele. Cu faţa numai zâmbet, Isabel îmi prezentă fata:

- Tom, uite, ea este Ana. Ţi-am vorbit de ea zilele trecute - spuse Isabel grăbită, făcându-mi cu ochiul -, dar sinceră să fiu nu speram să rezolve atât de repede, turui ea repede şi o prinse prietenos de braţ.

- Încântat de cunoştinţă, m-am înclinat eu în faţa şoarecelui de bibliotecă, şi am văzut-o cum roşeşte discret.

- Mă bucur să vă pot fi de folos, domnule profesor, şopti ea şi porni cu paşi mărunţi înainte.

„Profesor?" Ce altceva îi mai povestise Isabel despre mine? Fata asta avea uneori o imaginaţie debordantă, şi eu trebuia să ţin pasul aproape de ea. „Profesor!" Profesor de ce naiba? Ce le predam eu tinerilor învăţăcei când ei mă priveau cuminţi şi însetaţi de cunoaştere? Aveam să aflu, fără îndoială, până la urmă, dar deocamdată încercam să mă ţin după paşii mărunţi şi repezi ai şoricelului. O luase spre partea veche a oraşului şi în scurtă vreme am ajuns lângă Cetate. O veche cetate de apărare care supravieţuise ca prin minune vitregiilor vremii, dar risca să se dărâme acum din pricina anticarilor. De câţiva ani buni foloseau cu pricepere fiecare fisură săpată de timp în trupul bătrânei cetăţi pentru a-şi deschide o dugheană unde să-şi vindă marfa. Era de bon ton să vinzi marfă veche la umbra vechilor ruine. Fata ne arătă firma unui anticariat, care, după cât de scorojită arăta din cauza ploilor, şi-ar fi găsit fără nici o greutate locul alături de exponatele din vitrină.

- Am fost atât de încântată, domnule profesor, când am auzit că pentru dumneavoastră este cadoul! turuia mai departe şoricelul. M-am bucurat că am întâlnit-o astăzi, pentru că tocmai s-a rezolvat, dar nu ştiam cum să o anunţ. Trebuia să aştept până rămânea singură, chiar dacă aveam toată încrederea şi în dumneavoastră, dar ştiţi cum merg lucrurile astea... La început, sora dumneavoastră nu a vrut să îmi spună pentru cine este, dar a făcut bine că mi-a spus. Acum am să vă ajut să vă alegeţi un exemplar deosebit...

„Sora" mea Isabel zâmbea misterios, în timp ce eu eram din ce în ce mai nedumerit, simţindu-mă tot mai depăşit de evenimente. Am intrat şi mi s-a părut că tulburăm cu paşii noştri vechi fantome din somnul lor tihnit de după-amiază. Una dintre mumiile expuse de-a lungul zidului s-a desprins cu greu din locul în care se odihnea de veacuri şi, mişcându-se sacadat, a început să se apropie de noi. Abia când a ajuns în puţina lumină care pătrundea palidă de afară prin geamul mic, am văzut că era un bătrân scheletic, dar la fel de viu ca mine şi ca fetele de lângă mine.

- Bunicule, s-a repezit Ana în întâmpinarea lui, ţi-am spus să nu cobori azi. Trebuie să ne laşi pe mine şi pe Anatol să ne ocupăm de magazin.

- A venit marfă, şopti bătrânul. A trebuit să se ducă să o aducă... Nu puteam lăsa magazinul aşa... şi nici nu îl puteam închide... Clienţii, vechii clienţi trebuie să-l găsească tot timpul deschis.

Părea că efortul făcut pentru a-şi expune în faţa noastră crezul de anticar conştiincios îl epuizase cu totul, pentru că s-a aşezat pe o ladă a breslelor, veche de câteva secole. S-a auzit o trosnitură, şi nu am fost sigur dacă a trosnit lada sau oasele bătrânului.

Ana s-a apropiat protectoare de el:

- Am să le arăt eu exponatele, acum du-te înapoi în pat...

A privit în urma bătrânului cum îşi târa oasele din încăpere, a aşteptat până a ieşit, apoi s-a întors misterioasă spre noi, şoptindu-ne:

- Prefer să nu fie aici, să vă pot arăta totul. El a apucat vremurile prohibiţiei şi încă mai are reţineri chiar şi cu vânzarea vechilor artefacte...

Şi-a dat jos baticul care îi acoperea jumătate din faţă, şi-a aşezat cochetă ochelarii şi mi-a zâmbit:

- Ar trebui să vă mulţumesc şi eu, dar probabil că au făcut-o prea mulţi ca să vă mai intereseze aşa ceva. Oricum, fără cursurile şi intervenţiile dumneavoastră, nici acum nu s-ar fi legalizat vânzarea artefactelor din Lumea de Jos.

O luminiţă s-a aprins în mintea mea: cursurile ţinute la Facultatea de Antropologie acum câţiva ani, când urmăream traficul de artefacte în care îi bănuiam implicaţi şi pe studenţi. Şi undeva în primele rânduri ale amfiteatrului, de fiecare dată, vedeam mutra ascuţită, ceva mai tânără şi mai plină de coşuri, a şoricelului ce mă privea ca şi acum cu o jenantă adoraţie.

- Am avut încredere în dumneavoastră, şopti ea întretăiat, iar mie mi se păru că roşeşte uşor.

Am zâmbit amintirii sub privirea cercetătoare a Isabelei. Era unul dintre puţinele cazuri rezolvate fără ea. Prin anticariatele oraşului, în urmă cu vreo cinci ani, începuseră să apară artefacte ciudate, care nu aparţineau nici unei culturi cunoscute. Cum sursele păreau să fie undeva în rândurile studenţimii, unul dintre profesori s-a îmbolnăvit brusc şi eu i-am luat locul. Studenţii... Întotdeauna inventivi şi născocitori de noi modalităţi care să le completeze resursele mereu pe cale de a se epuiza. Soluţia găsită de ei era relativ simplă: cum comunicarea între polisuri şi prezent era relativ facilă, au aranjat ca cei din polisurile superioare să aşeze în locuri dinainte prestabilite şi puţin afectate de mişcări tectonice diferite fleacuri achiziţionate pe nimic în timpul lor. De obicei erau depozitate în incinte care să le protejeze cât mai bine. Trecerea timpului făcea restul: îmbătrânea obiectele suficient de mult încât să reziste oricăror probe. Interesant este că din punct de vedere al severei legislaţii temporale nu fusese încălcat nici un articol de lege, şi o bună parte din merit pot să spun că îmi revine mie pentru demonstrarea acestui lucru. Nu fusese folosit nici un generator temporal, şi nici un gram de materie vie nu străbătuse milioanele de ani. Numai că absolvirea de orice răspundere a celor care practicau un astfel de comerţ a dus la o asemenea răspândirea a artefactelor, încât, în scurtă vreme, preţurile s-au prăbuşit şi nimeni nu a mai fost interesat să cumpere nimic, indiferent cât de interesant ar fi arătat. Dar ăsta era un risc previzibil.

Între timp, Ana a coborât obloanele şi a aprins lumina. Apoi, cu o figură de bătrân anarhist care îşi arată colecţia de bombe unor prieteni, a deschis un dulap aflat undeva ferit, după nişte mese. La deschiderea uşilor s-a aprins o lumină palidă şi un val de căldură umedă ne-a învăluit: pe rafturi, aranjate după mărime, o mulţime de ouă de diferite mărimi erau etalate privirilor. Ana se uită ţintă la noi cu ochi strălucitori:

- Ei, ce spuneţi? O să ne ajutaţi şi de data asta?

Am înghiţit în sec, şi Isabel a făcut un pas spre dulap, privind cercetătoare. Apoi a atins un ou:

- Am putea să-l vedem pe ăsta?

Ana îl ridică cu grijă şi îl aşeză pe platoul rotitor al unui aparat în care am recunoscut un bătrân ecograf modificat. Când ecranul verzui s-a luminat şi Ana a reglat rezoluţia, am înghiţit în sec: silueta inconfundabilă a unui dinozaur pe cale să eclozeze se etala în toată splendoarea.

- Drace! am spus şi apoi am înghiţit în sec, lipsit de orice replică.

Am privit mai atent imaginea, apoi m-am hazardat:

- Pare a fi velociraptor...

- În nici un caz, m-a contrazis Ana. Mai degrabă oviraptor...

- Oviraptor este, a decis şi Isabel după ce a privit atentă ecranul. În stare embrionară pot fi confundaţi destul de uşor, dar în mod sigur ăsta este oviraptor.

Văzând privirea mea aţintită întrebător asupra ei, Isabel nu a scăpat ocazia să îşi etaleze cunoştinţele:

- Primul schelet de oviraptor a fost descoperit în 1924 de Henry F. Osborn, undeva în Mongolia. Cum a fost găsit deasupra unor ouă care nu conţineau embrioni, s-a presupus că le-ar fi consumat conţinutul, şi aşa s-a pricopsit cu numele de hoţ de ouă. După numai câţiva ani s-a mai descoperit încă un schelet, în stare mai bună, tot deasupra unor ouă de acelaşi fel, care conţineau embrioni de oviraptor fosilizaţi. De unde concluzia că primul oviraptor nu mâncase ouăle, ci încercase să le apere... Dar, cum numele prinsese aşa de bine în comunitatea ştiinţifică, i-a fost lăsat neschimbat, chiar dacă i se făcea astfel o mare nedreptate micului dinozaur. Oviraptorul era un dinozaur omnivor, de dimensiune mică, asemănător cu o pasare. Adultul avea în jur de doi metri şi cântărea cam 25-35 de kilograme. Avea o constituţie uşoară, mişcări rapide, picioare lungi şi mers biped. Gâtul îi era flexibil, curbat in forma literei S, coada lungă, membrele anterioare scurte şi puternice, cu câte trei degete lungi, potrivite pentru apucat, care se sfârşeau cu gheare curbate, cam de opt centimetri lungime. Membrele posterioare aveau şi ele câte trei degete.

Capul său avea o formă ciudată, ca de papagal, cu un cioc mic, lipsit de dinţi, dar cu fălci puternice, adaptate pentru a zdrobi prada. Oviraptorii aveau pe cioc o protuberanţă mică, sub formă de creastă, asemănătoare cu un corn, care folosea probabil ca o podoabă pentru împerechere. Se crede că diferenţele dintre aceste creste pot reprezenta diferite specii de oviraptori, sau poate diferenţierea dintre mascul şi femelă, dintre animalul tânăr şi cel adult, în cadrul speciilor. Oviraptorii au trăit spre sfârşitul perioadei cretacice, cam cu 80-70 de milioane de ani în urmă. Ce altceva mai vreţi să vă mai spun?

- Nimic, nimic, am spus eu repede, la gândul că ar putea să spună printre altele că tocmai văzuse câţiva cum se fugăreau în jurul ei, în timpul ultimei noastre vizite în Cretacic.

Ana o privea uimită:

- Încă nu am întâlnit pe cineva care să aibă cunoştinţe atât de profunde despre dinozauri. Să vă mai arăt câteva ouă... Am aici unul mare de tot...

Isabel se dovedi a fi mai practică:

- Nu-i nevoie! Îl cumpărăm pe ăsta!

Ana privi încurcată când la unul, când la altul, înainte de a spune ceva:

- Dacă credeţi că ne puteţi ajuta să legalizăm şi comerţul cu aşa ceva, arătă ea cu privirea spre dulapul plin cu ouă de dinozaur, mi s-a spus că vă pot oferi unul pe gratis. Altfel, costă destul de mult...

Cum să spui cuiva că una este să aduci de-a lungul milioanelor de ani o piatră cioplită, şi alta să transporţi, indiferent cum, o fiinţă vie? Pentru că, la urma urmei, asta erau ouăle de dinozaur - fiinţe -, şi transportul lor de-a lungul timpului încălca tocmai prima lege. De care ştiau toţi contemporanii noştri, dar pe care nu o băgau în seamă pentru că nu se găsise nici o modalitate de a o încălca. Ei, uite că acum cineva găsise calea...

Am scuturat din cap nehotărât:

- De data asta nu pot promite nimic, Ana, aşa că e mai bine să-l plătim.

Chiar când să plecăm a apărut şi fratele ei, cu o maşină încărcată până la refuz cu cutii care semănau izbitor de mult cu incubatorul nostru. După ce Ana ne-a făcut cunoştinţă, Anatol - aşa îl chema pe fratele ei - ne-a rugat şi el să-i ajutăm să legalizeze odată comerţul ăsta, pentru că se săturaseră să se tot ascundă de autorităţi şi să facă pe contrabandiştii. Profitând de farmecul ei, Isabel l-a tras discret de limbă, şi nu a fost nevoie de prea multe insistenţe ca să aflăm că ouăle de dinozaur soseau din trecut pe aceeaşi filieră ca şi artefactele.

Am plătit oul, Ana ni l-a ambalat într-un incubator şi ne-a chemat apoi un taxi. În maşină, cu incubatorul între noi, Isabel m-a privit radioasă:

- După cum vezi, am avut dreptate! A câta oară?

- Asta rezolvă numai jumătate din problemă, am spus eu posac. Să vedem cum rezolvăm jumătatea mai grea a ei! Îţi dai seama că un ou nu rezistă zeci de milioane de ani, la fel ca artefactele de care ne vorbea Anatol. Nici o incintă, oricât de bine construită, nu face faţă unui milion de ani, când este vorba să protejeze o fiinţă vie. Sper să fie totuşi o găselniţă tehnologică, şi să nu fie implicate generatoarele temporale.

- Va trebui să mergem până la urmă în Polisuri să aflăm. Pentru că nu ai sesizat un lucru esenţial.

M-am încruntat încercând să reiau datele problemei, în timp ce lângă mine Isabel se hlizea încântată. Mereu se distra copios când sesiza amănunte care mie îmi scăpau. Chiar dacă pe urmă mă lăsa pe mine să culeg laurii...

După câteva minute de eforturi zadarnice, m-am dat bătut.

- Bine, isteaţo! Spune tu despre ce este vorba...

- Polisul cel mai apropiat de prezent este situat acum 130 de milioane de ani...

Am dat din umeri.

- Ştiu asta, dar nu văd care este problema.

Isabel oftă, fals îndurerată:

- La anticariat, când m-ai întrebat, am spus tare ca să priceapă toţi: oviraptorii au trăit cu 70-80 de milioane în urmă. Nici o aşezare umană autorizată, câteva zeci de milioane de ani în jurul acestei date spre trecut sau spre prezent. Până ajungem la Centru gândeşte-te la asta, poate găseşti o explicaţie. Larren sigur ţi-o va cere...

Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să îmi dau seama că asta implica existenţa unor generatoare temporale neautorizate şi a unor probleme pe măsură.

Probabil că eu şi Isabel alcătuiam o pereche tare ciudată, aşa cum căram între noi cu grijă incubatorul pe coridoarele Agenţiei, deoarece aproape toţi cei pe lângă care treceam întorceau capul în urma noastră. Nu prea ne păsa de asta, pentru că îi duceam lui Larren exact ceea ce voia: o probă. Nu am prevăzut un singur lucru: încăpăţânarea lui şi mai ales lipsa unui ecograf la îndemână.

Când am intrat la el, cu un gest teatral am aşezat oul de oviraptor pe biroul lui şi i-am spus:

- Voiai o probă? Uite proba!

Probabil că toată lumea a văzut măcar în filme cum arată un ou de dinozaur. Ca un ou de raţă ceva mai mare, maroniu-verzui, cam de cincisprezece centimetri înălţime - şi care stătea acum într-un echilibru precar pe biroul lăcuit al lui Larren.

Larren, după ce i-am povestit cum l-am achiziţionat, l-a înconjurat tacticos, a ciocănit cu degetul în coajă ca şi cum i-ar fi încercat tăria, apoi s-a întors cu milă spre noi:

- Îmi pare rău de voi! Cei mai buni agenţi ai mei, şi v-aţi lăsat aşa de uşor duşi de nas...

Am privit nedumerit spre Isabel, care se mulţumi să ridice din umeri la fel de nedumerită ca şi mine: uneori comportamentul lui Larren o lua până şi pe ea prin surprindere.

- Aţi fost înşelaţi, asta este! Vi s-a prezentat un trucaj ieftin ca să obţină un preţ bun, atâta tot. Pe monitorul ecografului vi s-a prezentat o simplă înregistrare, şi voi aţi căzut în plasă ca doi novici.

Amintindu-mi de ochii sinceri ai Anei, am vrut să-l contrazic, dar chiar atunci Isabel mi-a dat un ghiont scurt, arătându-mi din priviri oul: o fisură mică apăruse acolo unde degetul şefului ciocănise coaja. Sub privirea noastră, fisura s-a transformat într-o crăpătură care se lărgea văzând cu ochii. Un cioc ca de papagal îşi făcea loc fărâmând bucăţi mari din ou. Văzând încotro privim, şeful s-a întors şi el spre ou chiar la timp ca să vadă micul oviraptor ieşind de acolo. Cum era cam aproape, a întins mâna să se apere, dar, fiind singurul lucru în mişcare, micul oviraptor s-a lipit drăgăstos de ea, piuind subţire, asemenea unui pui. Larren s-a îndepărtat rapid de birou, dar micul oviraptor a sărit jos cu o agilitate pe care nu i-o bănuiai şi s-a lipit de piciorul lui.

Cu micul pui de oviraptor ţinându-se după el, Larren ne-a dat cartelele pentru generatoarele temporale şi ne-a făcut semn să plecăm. În multele misiuni în care am mai plecat după aia, aşa mi-l reaminteam: făcând paşi mărunţi prin birou cu micul oviraptor piuind jalnic şi ţinându-se cu încăpăţânare după el.

În drum spre „Seif" m-a sunat Larren:

- Auzi, Tom, făcu el încurcat. Fă cumva şi află discret de la Isabel câteva amănunte despre oviraptori. În memoria ei aia cu care se laudă tot timpul trebuie să fie câteva informaţii despre ce mănâncă, ce obiceiuri are, pentru că am impresia că îi este foame...

I-am repetat cele câteva informaţii pe care le aflasem cu numai o oră mai devreme la anticariat de la Isabel.

- Şi, fiind omnivor, cred că poţi să îi dai să mănânce orice... Oricum nu contează, după cum ştii, va trebui să scapi până la urmă de el.

Din receptor se auzi un chicotit, apoi un zgomot înfundat de paşi, apoi Larren spuse:

- Ştii ce cred eu, Tom? Bestia asta mică chiar ţine la mine... Se ţine ca un căţeluş după piciorul meu... Şi ai dreptate, mănâncă orice: tocmai mi-a furat sandvişul de pe birou.

Lângă mine, Isabel a ridicat exasperată ochii spre cer, dar eu am încercat să îl temperez:

- Ar fi bine să nu te ataşezi prea mult de el, doar ştii că va trebui...

- La naiba, Tom, e o probă importantă, nu o putem distruge până nu rezolvaţi cazul, a mai spus el în timp ce, după zgomotele ce se auzeau, părea că încearcă să se urce pe birou, şi a închis înainte de a-i mai putea spune ceva.

Înainte de a intra în „Seif" să ne luăm generatoarele temporale, Isabel m-a oprit:

- Ştii pentru ce îmi pare rău, Tom?

Cum nu mă hazardam să urmăresc felul în care gândea Isabel, am clătinat din cap.

- Ai văzut oul acela mare şi maro aşezat pe raftul din spate al incubatorului?

Îl văzusem, şi chiar mă tentase la un moment dat să îl cumpărăm. Mă gândisem că poate era mai scump, dar nu ăsta era motivul pentru care nu insistasem să îl vedem şi eventual să îl cumpăram. Era de-a dreptul imens şi nu aveam nici un chef să îl cărăm în braţe pe coridoarele Centrului. Pentru ce ne trebuia nouă, ajungea unul cât de mic: important era să fie fecundat, şi embrionul viu.

- L-am văzut, am afirmat eu, deşi nu ştiam nicidecum unde voia să ajungă Isabel.

- Ei bine, o să regret toată viaţa că nu l-am ales pe ăla.

- De ce? am întrebat eu, deşi aveam o vagă bănuială.

- Era de Tiranosaurus Rex, a spus Isabel şi a intrat in „ Seif".

* * *

Larren avea să rămână cunoscut în istoria Centrului drept „Şeful cu Oviraptorul". Uneori, când mă exasperau hotărârile lui arbitrare, în timp ce mi le comunica privindu-mă încruntat, jalonat îndeaproape de oviraptor, care părea că îi furase şi obiceiurile, nu numai sandvişurile, reuşeam spre marea lui uimire să zâmbesc. Pentru că atunci îmi imaginam că, în locul capului mic şi puţin nătâng al oviraptorului, lângă umărul şefului se iţea botul plin de colţi ascuţiţi al unui Tiranosaurus Rex.





PRO-PORŢIE





LINK-URI ALESE


SFera (Brăila)
Redactor: Marian Ţarălungă
http://www.sfera.ev.ro

AlthernaTerra
Redactor: Bogdan Teodorescu
http://www.atsf.ro

Psycomix
Redactor: George Lupeanu
http://www.psycomix.dap.ro

Romanian Top 10 SF
Redactor: Claudiu Oprea
http://ivyco.com/sf/

Hinterland
Redactor: Florin Pîtea
http://www.geocities.com/themaddancinggod

Atelier KULT
Redactori: Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu
http://www.atelierkult.com/

Noesis
http://www.noesis.ro

Scriptmania
http://www.scriptmania.rdsct.ro

Pagina personala Radu Pavel Gheo
http://www.literati.net/Gheo/

Pagina personala Sergiu Someşan
http://somesan.home.ro/

LiterNet
Redactor: Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro

Editura Pygmalion
Redactor: Vlad Dercaci
http://www.pygmalion.ro

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://curierul.unicult.ro

Bilet de voie
Redactor: Györfi-Deák György
http://www.bilet.go.ro





ARHIVA ON-LINE


Arhivele Pro-Scris sunt disponibile on-line:

Pro-Scris nr. 1
 (17.07 - 15.09.2000)

Pro-Scris nr. 2
(17.09 - 17.12.2000)

Pro-Scris nr. 3-4
(18.12.2000 - 23.04.2001)

Pro-Scris nr. 5-6
(24.04 - 08.08.2001)

Pro-Scris nr. 7-8
(09.08 - 19.11.2001)

Pro-Scris nr. 9-10
(20.11.2001 - 03.03.2001)

Pro-Scris nr. 11-12
(04.03 - 10.06.2002)

Pro-Scris nr. 13-14
(10.06 - 05.10.2002)

Pro-Scris nr. 15-16
(06.10.2002 - 10.02.2003)

Pro-Scris 1 / 2003 (nr. 17-18)
(11.02 - 20.05.2003)

Pro-Scris 2 / 2003 (nr. 19-20)
(21.05 - 13.09.2003)

Pro-Scris 3 / 2003 (nr. 21-22)
(14.09 - 15.12.2003)

Pro-Scris 4 / 2003 (nr. 23-24)
(16.12.2003 - 15.03.2004)

Pro-Scris 1 / 2004 (nr. 25-26)
(16.03 - 27.06.2004)





INDEX DE AUTORI


* * * - Critică de critic (Referinţe critice de-a lungul timpului) (Pro-Eminenţe - Ovid S. Crohmălniceanu 3-4)
* * * - Prezenţe SF înspre mainstream (material promoţional al editurii ProLogos) (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Omnibooks Club - Oferta lunii aprilie (Pro-Puneri - clasice 5-6)
* * * - Eurocon 2001 - Press Release (Pro-Gram 9-10)
* * * - Sandu Florea în Dicţionarul de autori SF (Nemira 1999) (Pro-Eminenţe 13-14)
Arghezi, Tudor - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Bădulescu, Traian - Invitaţie Eurocon (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Primul mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Al doilea mesaj FNTSF trimis prin mail (Pro-Gram 5-6)
Bădulescu, Traian - Numai cine se mişcă greşeşte (Pro-Gram 7-8)
Bărbulescu, Radu - De vorbă cu Gheorghe Săsărman (Pro-Eminenţe 11-12)
Bărbulescu, Romulus - Imaginea (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Boţea, Doina - Tripticul curvasasinei (Pro-Poziţii 1)
Boţea, Doina - Mioriţa 1919 (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se scrie istoria după Liviu Radu (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Liviu Radu, cruciatul (Pro-Poziţii 1)
Bufnilă, Ovidiu - Volum în pregătire: Cruciada lui Moreaugarin (Pro-Puneri 1)
Bufnilă, Ovidiu - Orgolikon (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Marea plictiseală sau Costi Gurgu vestind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Creşterea sau descreşterea biografiei şi Jean-Lorin Sterian descriind (Pro-Poziţii 2)
Bufnilă, Ovidiu - Cum fac pe nebunul bâjbâind prin non-metafizica lui Adrian Ionescu (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Traian Bădulescu şi îngerii chilugi pe deplin ticăloşiţi (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Întâlnire de gradul trei - Ana Maria Negrilă (Pro-Poziţii 3-4)
Bufnilă, Ovidiu - Interpretări asupra totalităţii (Pro-Gresii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Fragmentalia sau risipirea corpurilor (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (Pro-Poziţii 5-6)
Bufnilă, Ovidiu - Iluzoria etatizare a imaginarului si regimul utopic al turismului SF (Pro-Gresii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Jean Lorin Sterian şi inflaţia corpurilor (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Michael Haulică deconstruind-o pe Mordelia (Pro-Poziţii 7-8)
Bufnilă, Ovidiu - Închipuirile despre science fiction ale unor tovarăşi-camarazi vaşnici şi berbanţi din listele de discuţii, stricători de e-groups (Pro-Gram 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Cenaclul şi trivialitatea imaginarului (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Colectivismul şi elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficţiunea rococo (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra imaginarului românesc pricinuită de burlesca science fiction (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Încercare asupra personajului tembel care stârneşte silnicia sefistului român spre furibunda plăcere a criticului desuet (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Scriitorul SF inanimat şi lipsit de insurgenţă, inocent sau ignorant şi despre adevăratul sens al lucrurilor (Pro-Poziţii 9-10)
Bufnilă, Ovidiu - Asupra misiunii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Magicienii secretului (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Economia războiului şi războaiele economiei (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Imaginea celuilalt şi descompunerea autorităţii (Pro-Poziţii 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Câmpuri magnetice (Pro-Ton 11-12)
Bufnilă, Ovidiu - Senzualitatea hazardului sau despre nesfsârşitele interioare ale imaginarului supus revoluţiei sexuale (Pro-Dus 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Magicianul (Pro-Ton 13-14)
Bufnilă, Ovidiu - Eul matricial (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Luna pe din dou@ (Pro-Ton 15-16)
Bufnilă, Ovidiu - Meduza (roman integral) (Pro-Ton 17-18)
Bufnilă, Ovidiu - Eseuri ficţionale (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Omul apropiat (Pro-Ton 19-20)
Bufnilă, Ovidiu - Apocalipsa după Buf (Pro-Ton 21-22)
Bufnilă, Ovidiu - Marele absent... (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Nori pe mare (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Norii molateci (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Timpul norilor e vălurit (Pro-Ton 23-24)
Bufnilă, Ovidiu - Aventura imaginii (Pro-Puneri 25-26)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice (Pro-Poziţii 2)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice II (Pro-Poziţii 3-4)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice III: Lumi virtuale (Pro-Poziţii 5-6)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IV (Pro-Poziţii 7-8)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice V: În cerc, de-a pururi (Pro-Poziţii 9-10)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VI: Ars combinatoria (Pro-Poziţii 11-12)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VII: Despre gnoza SF (Pro-Poziţii 13-14)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice VIII: Despre sefiştii români (Pro-Poziţii 15-16)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice IX: Două dicţionare (Pro-Poziţii 17-18)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice X: Sociologia sefeului (Pro-Poziţii 19-20)
Bugariu, Voicu - Fragmente critice XI: Romanul sefeului românesc (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (I) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (II) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Actualitatea lui Orwell (III) (Pro-Eminenţe 23-24)
Căplescu, Romulus - Clonarea în utopiile negative (Pro-Eminenţe 23-24)
Cărbunaru, Mircea - Anticipaţie testamentară (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dicţionarul SF trecut prea uşor cu vederea (Pro-File 1)
Cărbunaru, Mircea - Dincolo, în imaginar (Pro-Gresii 2)
Cărbunaru, Mircea - Fandomul românesc vrea altceva (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Cărbunaru, Mircea - Cu Eurocon-ul prin ţară... O istorie agitată (Pro-Gram 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Fantasy şi heroic fantasy o explicaţie necesară (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică a literaturii heroic fantasy (Pro-Gresii 5-6)
Cărbunaru, Mircea - Marea evadare pe Internet (Pro-Gresii 7-8)
Cărbunaru, Mircea - Despre imaginaţie şi evaziune (Pro-Gresii 9-10)
Cernea, Remus - Societatea culturală NOESIS (Pro-File11-12)
Cernea, Remus - Enciclopedia virtuală I. L. Caragiale (Pro-File 13-14)
Ciocan, Iulian - Cinci întrebări pentru Ovidiu Bufnilă (Pro-Eminenţe - Ovidiu Bufnilă 3-4)
Corbu, Leon R. - Bucharest delendum est! (Pro-Poziţii 2)
Cozmiuc, Constantin - Totul e posibil (I.C. Vissarion, Scrieri alese) (Pro-Eminenţe) 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Anticipaţia pentru copii (Pro-Gresii 9-10)
Cozmiuc, Constantin - Riga Cryptocomunistă şi Lapona Şmenel (Pro-Ton 17-18)
Creţu, Ion - Viaţa controversată a lui George Orwell (Pro-Eminenţe 23-24)
Crohmălniceanu, Ov. S. - Ştiinţifico - fantasticologie (însemnări despre literatura ştiinţifico-fantastică) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
David, Robert - "Thinking different" an interview by Robert David (Pro-Fan 5-6)
David, Robert - Dan Silviu-Boerescu - despre dezordinea structurala a neamului românesc (Pro-Poziţii 7-8)
Don Simon - Volum în pregătire: Împotriva Satanei (Pro-Puneri 1)
Florea, Sandu - Benzi desenate (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - A Graveyard Tale (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Borderlands (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Garda (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Kumango (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Fortăreaţa (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 1-6 (Pro-Eminenţe 13-14)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 7-10 (Pro-Eminenţe 15-16)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 11-14 (Pro-Eminenţe 17-18)
Florea, Sandu - Hotelul viselor 15-19 (Pro-Eminenţe 19-20)
Florea, Sandu - Kumango 1-4 (Pro-Eminenţe 21-22)
Florea, Sandu - Kumango 5-8 (Pro-Eminenţe 23-24)
Florea, Sandu - Kumango 9-12 (Pro-Eminenţe 25-26)
Genescu, Silviu - Progress Report 0: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Genescu, Silviu - Progress Report 1: A Doua Săptămână Internaţională de Ştiinţă şi Science Fiction, Timişoara, 19-25 Mai 2003 (Pro-File 13-14)
Gheo, Radu Pavel - Science Fiction şi Mainstream: inutilul drept la diferenţă (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Gheo, Radu Pavel - La o bere... (Pro-Ton 11-12)
Gheo, Radu Pavel - Ultimele apariţii editoriale în S.U.A. (Pro-File 15-16)
Grant, Roberto R. - Ucigaşul melcilor (Pro-Ton 11-12)
Györfi, Simone - Am fost odată (Pro-Ton 13-14)
Györfi, Simone - O înviere ratată (Pro-Ton 15-16)
Györfi, Simone - Paranormal sau nu, despre iubire (Pro-Puneri 23-24)
Györfi, Simone - Un altfel de science-fiction (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, Elisabeta Dincolo de orizont (Pro-Eminenţe 9-10)
Györfi-Deák, György - Despre distopii, numai de bine (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Györfi-Deák, György - Dincolo de istorie (Pro-Poziţii 5-6)
Györfi-Deák, György - Hrana derbeZeilor - digestie asupra soluţiei antropofagice (Pro-Gresii 7-8)
Györfi-Deák, György - Adevărul despre Drăculea (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Picătura chinezească (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Temeinicia cutezanţei (Pro-Poziţii 7-8)
Györfi-Deák, György - Traducerile, o formă subtilă de critică literară (Pro-Gresii 9-10)
Györfi-Deák, György - Ortodoxia salvează etnografia (Pro-Poziţii 9-10)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 11-12)
Györfi-Deák, György - Conu Iancu faţă cu ştiinţificţiunea (Pro-Eminenţe 11-12)
Györfi-Deák, György - Crucificarea lui Moreaugarin (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Un "copil teribil" printre femei (Pro-Poziţii 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Text (Pro-Test 11-12)
Györfi-Deák, György - Livada (Pro-Ton 11-12)
Györfi-Deák, György - Pre-Scris (Pro-Domo 13-14)
Györfi-Deák, György - "Galbar", prima bandă desenată SF românească (Pro-Eminenţe 13-14)
Györfi-Deák, György - Pre-Supunere (Pro-Test 13-14)
Györfi-Deák, György - Missa solemnis (Pro-Ton 13-14)
Györfi-Deák, György - Era digitală (Pro-File 15-16)
Györfi-Deák, György - Cenaclul H.G.Wells - şedinţa din 12 octombrie 1986 (Pro-Poziţii 15-16)
Györfi-Deák, György - Banda desenată românească în floare (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Vraja desenului pe hârtie (Pro-Puneri 15-16)
Györfi-Deák, György - Soldaţi, vă ordon, treceţi Golful (Pro-Test 15-16)
Györfi-Deák, György - Afacerea Adam (Pro-Ton 15-16)
Györfi-Deák, György - Fergonaut fără frontiere (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - O androidă castă şi-o cască albă (Pro-File 17-18)
Györfi-Deák, György - Dino-origami (Pro-Puneri 17-18)
Györfi-Deák, György - Hobiţii în ţara lui Ceauşescu (Pro-Test 17-18)
Györfi-Deák, György - Cine eşti dumneata, domnule Fergonaut? (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Ionel şi ouăle (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Împlinire în 2 (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Mai mult decât Nimic (Pro-File 19-20)
Györfi-Deák, György - Matematica, luată la bani mărunţi (Pro-Test 19-20)
Györfi-Deák, György - Star Wars Origami (Pro-Puneri 19-20)
Györfi-Deák, György - Americanii şi spaţiul cosmic (Pro-Gresii 21-22)
Györfi-Deák, György - Star Trek Origami (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Straniul caz al criticului Jekyll şi al romancierului Hyde (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Şi există un timp pentru a vedea... (Pro-Test 21-22)
Györfi-Deák, György - Termen final: Ziua Judecăţii (Pro-Puneri 21-22)
Györfi-Deák, György - Un Crăciun extraterestru (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Visele şi viitorul (Pro-File 21-22)
Györfi-Deák, György - Arca lui Neo (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Origami: Inelele suverane (Pro-Puneri 23-24)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 23-24)
Györfi-Deák, György - Punct şi de la căpătâi (Pro-File 23-24)
Györfi-Deák, György - Efecte speciale (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - Esenţa adevăratei mişcări (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Györfi-Deák, György - Ilustraţii Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - În joacă, despre Tolkien (Pro-File 25-26)
Györfi-Deák, György - La stânga-mprejur (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Györfi-Deák, György - Origami Tolkien (Pro-Puneri 25-26)
Györfi-Deák, György - Pre-Facere (Pro-Test 25-26)
Györfi-Deák, György - Tolkien cel veşnic verde: Mitologii vegetale (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Ficţiuni 3 (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Lumi virtuale (Pro-File 1)
Ionescu, Cătălin - Matrix - sau realitatea / iluzia Securităţii (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Societatea europeană de science fiction şi «imaginea» sefeului românesc (Pro-Poziţii 1)
Ionescu, Cătălin - Editorial 1 (Pro-Test 1)
Ionescu, Cătălin - Pro-File (Pro-File 2)
Ionescu, Cătălin - SF-ul, eternitatea şi lumea de dincolo (Pro-Gresii 2)
Ionescu, Cătălin - Editorial 2 (Pro-Test 2)
Ionescu, Cătălin - Pro-Gram: OSR 2001 (Pro-Gram 3-4)
Ionescu, Cătălin - Motocentaurul, simbol, personaj sau găselniţă? (Pro-Gresii 3-4)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi şi mai puţin noutăţi (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu noi, despre noi (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cu ei, despre ei (Pro-Puneri - webeliz@nte 3-4)
Ionescu, Cătălin - Editorial 3 sau apropo de „Teoria Conspiraţiei" (Pro-Test 3-4)
Ionescu, Cătălin - Cronica unor orgolii anunţate (Pro-Gram 5-6)
Ionescu, Cătălin - SF, minciuni şi internet (Pro-Poziţii 5-6)
Ionescu, Cătălin - Pro-Puneri - webeliz@nte (Pro-Puneri 5-6)
Ionescu, Cătălin - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate (Pro-Puneri - clasice 5-6)
Ionescu, Cătălin - Editorial 5: Nimic nou despre FNTSF (Pro-Test 5-6)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Ovidiu Bufnilă - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 7-8)
Ionescu, Cătălin - „Indestructibilul" - un science fiction trecut prea uşor cu vederea (Pro-Gresii 7-8)
Ionescu, Cătălin - Un experiment rarisim (Pro-Poziţii 7-8)
Ionescu, Cătălin - 3 Noutăţi (Pro-Puneri 7-8)
Ionescu, Cătălin - Editorial 7: Nimic despre FNTSF; nimic nou despre Eurocon 2001 (Pro-Test 7-8)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Liviu Radu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sorin Sârbulescu- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 9-10)
Ionescu, Cătălin - Eşecul Eurocon 2001 (Pro-Gram 9-10)
Ionescu, Cătălin - Democrata dictatură a incompetenţilor (Pro-Poziţii 9-10)
Ionescu, Cătălin - Foşnind din hârtie (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - „Fugărind" televizorul (Pro-Puneri 9-10)
Ionescu, Cătălin - Editorial 9 -10: Mileniul SF-ului (Pro-Test 9-10)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Radu Pavel Gheo - 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Rollerball 2002 (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionescu, Cătălin - Troia, întâmplător (Pro-Ton 11-12)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Sandu Florea- 10 întrebări în exclusivitate (Pro-Eminenţe 13-14)
Ionescu, Cătălin - Cronică TV americană (Pro-Gresii 13-14)
Ionescu, Cătălin - România, de la Dracula la Nicolae Carpaţi (Pro-Puneri 13-14)
Ionescu, Cătălin - Crimă perfectă de gradul patru (Pro-Ton 13-14)
Ionescu, Cătălin - Din nou despre Nicolae Carpaţi (Pro-File 15-16)
Ionescu, Cătălin - Tu(r)nurile gemene dinspre Alamo (Pro-Test 15-16)
Ionescu, Cătălin - Impactul „Scientific American" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Puterea tradiţiei „Quanticipaţia" (Pro-File 17-18)
Ionescu, Cătălin - Elfii şi piraţii „României de mijloc" (Pro-Test 17-18)
Ionescu, Cătălin - National Geographic şi puterea imaginii (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Quanticipaţia continuă (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu 1991 - 2003 (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Ioan Petru Culianu sau SF-ul între magie şi poliţie (Pro-Poziţii 19-20)
Ionescu, Cătălin - Matrix Reîncărcat şi / sau PSD Reloaded (Pro-Test 19-20)
Ionescu, Cătălin - Visul lui Stephen King (Pro-File 19-20)
Ionescu, Cătălin - Atlantykron: sfârşitul copilăriei (Pro-Poziţii 21-22)
Ionescu, Cătălin - Terminator 3: TX, via X-72 (Pro-Puneri 21-22)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Dan Popescu (Pro-Eminenţe 21-22)
Ionescu, Cătălin - Gustul amar al Revoluţiei (Pro-Puneri 23-24)
Ionescu, Cătălin - Pre-Gătire (Pro-Dus 23-24)
Ionescu, Cătălin - Vorbe cu Robert David (Pro-Eminenţe 23-24)
Ionescu, Cătălin - Amerika şi ficţiunea politikă (Pro-Puneri 25-26)
Ionescu, Cătălin - Lungul şi întortocheatul drum (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Ionescu, Cătălin - Pre-Schimbare (Pro-Test 25-26)
Ionescu, Cătălin - Răbdarea timpului (Pro-Eminenţe Tolkien 25-26)
Ionescu, Cătălin - Test reuşit de Universitate (Pro-Poziţii 25-26)
Ionică, Lucian - Antologii şi culegeri SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Ce-i de făcut? (Literatură şi paraliteratură SF) (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Chestionar SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Rezultatul chestionarului SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Elemente SF în literatura generală (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Explicaţii necesare (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Însemnări despre ideea SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Justificări şi argumente (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Natura literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Privire ipotetică asupra devenirii literaturii SF (Pro-Eminenţe 11-12)
Ionică, Lucian - Schiţa unei posibile structuri (Pro-Eminenţe 11-12)
Iside, Dolce - Nicolae, marea amăgire sau marea afacere? (Pro-Poziţii 23-24)
Iside, Dolce - Nicolae, The Great Deceiver Or The Great Business? (Pro-Poziţii 23-24)
Labiş, Nicolae - Dor (Va urma 23-24)
Lem, Stanislaw - Noile sisteme de armament ale secolului XX (2) (Pro-Gresii 19-20)
Loghin, Cristian (împreună cu Marian Mirescu) - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Lovinescu, Eugen - Sămănătorismul muntean - I. C. Vissarion (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Basmul S.F. (Pro-Eminenţe 9-10)
Manolescu, Florin - Contra-utopia (Pro-Eminenţe 23-24)
Merişca, Lucian - România şi SF-ul (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Mirescu, Marian (împreună cu Cristian Loghin - Corto - Matrix Involutions (BD) (Pro-Puneri 23-24)
Moşoiu, Adriana - Despre singurătatea bărbatului cu o mie de femei (Pro-Poziţii 13-14)
Moşoiu, Adriana - Trecerea (Pro-Ton 13-14)
Moşoiu, Adriana - Poza cu Mediterana (Pro-Ton 15-16)
Moşoiu, Adriana - Mai bine Guvernator decât Terminator (Pro-Puneri 21-22)
Niţă, Dodo - Sandu Is Back! Pro-Eminenţe 13-14)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Opriţă, Mircea - Extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară" (Pro-Eminenţe - Vissarion 9-10)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 15-16)
Opriţă, Mircea - Anticipaţia românească. Fragment inedit din a 2-a ediţie, în curs de tipărire (Pro-Eminenţe 17-18)
Opriţă, Mircea - Deliciile cyberpunk-ului (Pro-Eminenţe 19-20)
Opriţă, Mircea - Homo ucronicus (Pro-Eminenţe 21-22)
Opriţă, Mircea - O cheie pentru camerele interzise (Pro-Eminenţe 23-24)
Opriţă, Mircea - Ovidiu Bufnilă (Pro-Poziţii 25-26)
Opriţă, Mircea - Sfârşitul Ţiganiadei (Pro-Poziţii 25-26)
Perşa, Dan - Omul hedonist şi alte paragrafe (Pro-Gresii 19-20)
Petrescu, Liviu - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Pîrligras, Viorel - Salonul benzii desenate „BD Craiova 2002" (Pro-Puneri 15-16)
Popescu, Dan - Premiile Sigma (Pro-Puneri 5-6)
Radu, Liviu - Literatura SF între arta populară şi arta elitistă (Pro-Poziţii 1)
Radu, Liviu - Country music şi science fiction - o paralelă între două lumi paralele? (Pro-Gresii 2)
Radu, Liviu - Despre receptarea literaturii SF (Pro-Poziţii 2)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele II (Pro-Poziţii 3-4)
Radu, Liviu - Despre structura geometrică a societăţii (Pro-Puneri - clasice 3-4)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele III Literatura western şi literatura SF (Pro-Poziţii 5-6)
Radu, Liviu - SF-istul ca personaj al actualităţii (Pro-Gresii 7-8)
Radu, Liviu - Despre Stăpânul inelelor (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Înlemnirea timpului şi alte întâmplări (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele IV Literatura SF şi romanele cu samurai (Pro-Poziţii 7-8)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (5) Thriller-ul şi sf-ul, doi fraţi vitregi, dar vitregi bine (Pro-Gresii 9-10)
Radu, Liviu - Din nou în săptămâna lumii fragmentate (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Lem, într-o postură inedită (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Un vampir metafizic (Pro-Poziţii 9-10)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Fantasy şi science fiction (Pro-Gresii 11-12)
Radu, Liviu - Mesagerul (Pro-Ton 11-12)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele - Horror şi SF (Pro-Gresii 13-14)
Radu, Liviu - Un final pesimisto-optimist (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Despre îngeri păzitori şi scriitori (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - În primul rând, despre singurătate (Pro-Poziţii 13-14)
Radu, Liviu - Cazul Iov - secţiune multiplan (Pro-Ton 13-14)
Radu, Liviu - Între şerpi şi păianjeni (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O altfel de astronautică (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - O cruciadă pentru literatură (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Ştiinţă politizată (Pro-File 17-18)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele (8) Literatura istorică şi SF-ul (Pro-Poziţii 17-18)
Radu, Liviu - Adevăratul sfârşit al Fundaţiei (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou despre Lumea disc (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Din nou, despre maşina timpului... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Europa izolată (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura sentimentală (Pro-Poziţii 19-20)
Radu, Liviu - Şi a apărut Lumea disc... (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un detectiv de modă nouă (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un romantic nevindecabil (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Un viitor incert şi sumbru (Pro-File 19-20)
Radu, Liviu - Crăciun în plină vară (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Manipularea fricii (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O alegorie tragică (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - O nouă călătorie prin trupul uman (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Literatura pentru copii şi cea SF (Pro-Poziţii 21-22)
Radu, Liviu - Rama şi misticismul clarkian (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Rominia noastră cea de toate zilele (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un basm clasic (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Un marţian fabricat în laborator (Pro-File 21-22)
Radu, Liviu - Despre demenţă şi manipulare (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Femeie într-o lume a bărbaţilor (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Gotic întârziat sau romantism întârziat? (Pro-File 23-24)
Radu, Liviu - Paralele între lumi paralele: Hulitele telenovele - din perspectivă SF (Pro-Poziţii 23-24)
Radu, Liviu - Abaţia 2 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Harry Potter 5 (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - Literatura pornografică (Pro-Poziţii 25-26)
Radu, Liviu - O lucrare monumentală (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Robu, Cornel - Secolul SF (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Interviu cu Voicu Bugariu (Pro-File 1)
Robu, Cornel - Ucronia şi principiul antropic al timpului
- glose la apariţia în româneşte a unui clasic roman SF - (Pro-Gresii 2)
Robu, Cornel - Pro/Fil (Extras din Dicţionarul scriitorilor români) (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Robu, Cornel - Portret (Extras din Timpul este umbra noastră) (Pro-Eminenţe - Ovid S.Crohmălniceanu 3-4)
Robu, Cornel - Bun venit istoriei contrafactuale! (Pro-Gresii 3-4)
Robu, Cornel - Extras din Dicţionarul scriitorilor români (Pro-Eminenţe - Adrian Rogoz 5-6)
Robu, Cornel - Eterna şi pitoreasca Românie (Pro-Poziţii 5-6)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea I) (Pro-Gresii 7-8)
Robu, Cornel - Estetica dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Imaginarea dezastrului (Apocalips SF) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea II) (Pro-Gresii 9-10)
Robu, Cornel - Science fiction şi istorie contrafactuală (partea III) (Pro-Gresii 11-12)
Robu, Cornel - Polaritate spirituală, nu geografică sau geopolitică (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Restitutio in integrum (Pro-Poziţii 13-14)
Robu, Cornel - Science fiction „adevărat" (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (primul simptom) (Pro-Gresii 15-16)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al doilea simptom) (Pro-Gresii 17-18)
Robu, Cornel - Boala vacii grase (al treilea simptom) (Pro-Gresii 19-20)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Autorul fără operă sau opera fără autor? (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Cum apare opera fără autor (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Paradoxul operei fără autor: Opera lui Shakespeare (Pro-Poziţii 25-26)
Robu, Cornel - Perspectiva istoriei literare (Pro-Eminenţe Mircea Opriţă 25-26)
Săsărman, Georghe - Dilemele scriitorului pribeag (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Adrian Rogoz sau modestia Eruditului (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 3-4)
Săsărman, Georghe - Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir (Pro-Eminenţe - Gheorghe Săsărman 5-6)
Săsărman, Georghe - Varianta balcanică (Pro-Ton 11-12)
Săsărman, Georghe - Operaţiunea K3 (Pro-Ton 13-14)
Shepard, Lucius - The Timex Machine (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Reign Of Fire 2002 (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - Signs (Pro-File 15-16)
Sârbulescu, Sorin - To Boldly Go Where No Romanians Have Gone Before - Star Trek: The Experience (Pro-Puneri 15-16)
Someşan, Sergiu - Tramvaiul (Pro-Ton 17-18)
Someşan, Sergiu - Născocirea (Pro-Ton 19-20)
Someşan, Sergiu - Fata de pe malul mării (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Oul (Pro-Ton 21-22)
Someşan, Sergiu - Sfaturi pentru un editor de literatura SF (Pro-Gresii 21-22)
Someşan, Sergiu - Numărul Fiarei (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Ultimul visător (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Vizită de lucru (Pro-Ton 23-24)
Someşan, Sergiu - Aproape îngeri (Pro-Ton 25-26)
Someşan, Sergiu - Miturile esenţiale (Pro-Ton 25-26)
Stancu, Eugen - Perceptions of a literary genre: Science Fiction Literature in Romania 1955-1974 (Pro-Gresii 19-20)
Szabó, Sándor - Tolkien pe Marte (Pro-Eminenţe 13-14)
Tamaş, Cristian - De la Macondo la McOndo - Literatura latino-americană se americanizează (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Explorarea spaţiului (Pro-Puneri 17-18)
Tamaş, Cristian - Teoria cosmică a francezilor Igor şi Grichka Bogdanov postulează un Big Bang cât se poate de original (Pro-Puneri 17-18)
Tillman, J. A. - O convorbire la sfârşit de mileniu (Pro-Eminenţe 11-12)
Tismăneanu, Vladimir - Eroismul lucidităţii (Pro-Eminenţe 23-24)
Tolkien, J. R. R. - Fantezia (un capitol din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Mythopoeia (Pro-Eminenţe 13-14)
Tolkien, J. R. R. - Epilog (din studiul "Despre poveştile cu zâne") (Pro-Eminenţe 15-16)
Ursu, Horia Nicola - Pregătiri diverse la Omnibooks (Pro-Puneri 1)
Vásárhelyi, Lajos - Vreme pierdută - Maşina timpului 2002 (Pro-File 15-16)
Vasile, Geo - Nemurirea într-un scenariu milenarist (Pro-Poziţii 13-14
Voiculescu, Vasile - Dincolo de atom (Va urma 21-22)
Voiculescu, Vasile - Sonetul CLXX (Va urma 25-26)





PRO-NUME





CASETĂ TEHNICĂ


rEaliZaTORi:

Györfi-Deák György - wEbmaSTer / ediTOr-şeF / pRO-miSiOnar
Cătălin Ionescu - weBmAsTEr / eDiTOr


aU ColaboraT:

Ovidiu Bufnilă
Sandu Florea
Robert Lazu
Lucian Merişca
Mircea Opriţă
Liviu Radu
Cornel Robu
Sergiu Someşan


Free JavaScripts
provided by
The JavaScript Source





PRO-MISIUNE





PRO-SCRIS





VA URMA?


În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute...
De ştii s-asculţi, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute :
S-a potolit atâta viaţă, ş-a ars atâta foc de soare,
De ani şi ani, de când tot curge împrăştiind mărgăritare.

De ani şi ani... dar de atuncea grădina ş-a schimbat stăpânii
Cu glasuri gângave alt'dată — pe când eram copii — bătrânii
Lung sfătuiau în şoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ş-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răzneţit pe-aiure.

Sunt ani şi ani... dar astăzi unde-s copiii gureşi ? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, şi s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăşi să se năruiască etern ca visurile noastre ?

(D. Anghel - Murmurul fântânei)