Pro-Scris 1 (5-6) / 24 aprilie 2001 (text only)

.

Bună ziua, am răsfoit paginile Pro-scris-ului. În afară de copertă, cu stilul ei kitsch electronic, pseudofantastic, am găsit lucruri interesante şi o bună organizare, inclusiv numele rubricilor. Vă urez mult succes.

Dan Culcer,
Asymetria -
Revistă electronică de cultură,
critică şi imaginaţie
(http://www.asymetria.org)





Arhiva on-line
număr curent din perioada
24.04 - 08.08.2001





Conţinut PRO-SCRIS nr. 5-6:

PRO-DOMO
Cătălin Ionescu - Cuprinsul in extenso

PRO-TEZE
Cătălin Ionescu - Principiile teoretice

PRO-TEST
Cătălin Ionescu - Nimic nou despre FNTSF

PRO-EMINENŢE
* Adrian Rogoz
     Cornel Robu - Dicţionarul scriitorilor
     Mircea Opriţă - Extras din „Anticipaţia românească”
* Gheorghe Săsărman
     Gheorghe Săsărman - Realitatea virtuală, un duh scăpat din clondir

PRO-GRESII
Mircea Cărbunaru - Fantasy & heroic fantasy o explicaţie necesară
Mircea Cărbunaru - Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică...
Ovidiu Bufnilă - Interpretări asupra totalităţii

PRO-PUNERI
* Clasice
     Cătălin Ionescu - Noutăţi, mai puţin noutăţi şi - de ce nu? - mică publicitate
     Dan-Silviu Boerescu - Info ProLogos
     Horia Nicola Ursu - Info Omnibooks
* Webeliz@nte
     Cătălin Ionescu - Filmul SF
* Premiile Sigma
     Dan Popescu - Cuvînt către Scriitori.
     Dan Popescu - Regulamentul ediţiei 2001.
     Dan Popescu - Lista votanţilor.
     Dan Popescu - Lista lucrărilor eligibile.
     Dan Popescu - Lista lucrărilor neeligibile.
     Dan Popescu - I.C.

PRO-POZIŢII
Voicu Bugariu - Fragmente critice III: Lumi virtuale
Cornel Robu - Eterna şi pitoreasca Românie
Györfi-Deák György - Dincolo de istorie
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele (3): Literatura western şi literatura SF
Ovidiu Bufnilă - Fragmentalia
Ovidiu Bufnilă - Neîmplinita Shangri-La
Cătălin Ionescu - SF, minciuni şi internet

PRO-GRAM
Mircea Cărbunaru - Cu Eurocon-ul prin ţară... o istorie agitată
Cătălin Ionescu - Cronica unor orgolii anunţate
Traian Bădulescu - Invitaţie
Traian Bădulescu - Primul mesaj FTNSF trimis prin mail
Traian Bădulescu - Al doilea mail FTNSF trimis prin mail

PRO-FAN
Robert David - Thinking Different

PRO-PORŢIE
Revista la pachet

PRO-NUME

PRO-SCRIS VA URMA...

LINK-URI ALESE (de Pro-Scris)





Browser-ul dv. trebuie să permită „cookies"
altiminteri arborescenţa nu se poate expanda.





PRO-DOMO





CUPRINSUL IN EXTENSO

Cătălin Ionescu


     În urma mai multor opinii primite atât de cititori, cât şi de la colaboratori, revenim în numărul de faţă şi la ideea unui cuprins in extenso. Înainte de a vă distra click-ăind pentru a expanda şi/sau minimiza structura arborescentă a menu-ului, vă invităm să vă faceţi o părere asupra ediţiei parcurgând rapid cuprinsul in extenso - nu de alta, dar vorba colţului din stânga sus (totdeauna stânga sus, niciodată dreapta sus!), Rom-Telecom vede şi taxează...
     Dar să lăsăm scenariile horror - iată ce puteţi citi în Pro-Scris nr. 5-6:
          - Pro-Teze - principiile teoretice ale site-ului Pro-Scris.
          - Pro-Test - dreptul (leului) rezervat editorului (teorema ciolanului) de a-şi plictisi / enerva cititorii - acum un editorial la minut, despre FNTSF, sau poate nu despre FNTSF...
          - Pro-Eminenţe:
               - În 19 aprilie 2001 Adrian Rogoz ar fi împlinit 80 de ani... Materialele referitoare la Adrian Rogoz, un extras din „Dicţionarul scriitorilor români" şi un extras din lucrarea „Anticipaţia românească" a lui Mircea Opriţă ne-au parvenit prin grija domnului Cornel Robu. Selecţia extraselor aparţine redacţiei.
               - O comunicare prezentata la cea de a treia Întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume, din 1999, intitulată „Realitatea virtuală - un duh scăpat din clondir", semnată de o altă „eminenţă cenuşie" a science fiction-ului românesc: Gheorghe Săsărman.
          - Pro-Gresii - gresiile cu care Pro-Scris (şi nu numai...) îşi ascute coasa:
               - Două materiale semnate de Mircea Cărbunaru pe teme fantasy şi heroic fantasy: „Fantasy & Heroic Fantasy, o explicaţie necesară" şi „Scriitoarele fantasy şi revoluţia romantică".
               - Un Ovidiu Bufnilă într-o dispoziţie filo-logico/-sofică: „Interpretări asupra totalităţii".
          - Pro-Puneri - periplurile virtuale pe care Pro-Scris le (pro-)pune la bătaie:
              - Pe urmele clasice lăsate de hărtia tipărită - despre:
                    - Noutăţi, şi alte chestii, inclusiv... mică publicitate;
                    - Două materiale promoţionale (adică publicitate oleacă mai măricuţă - da' nu-i bai...), unul de la Editura ProLogos, celălalt de la Omnibooks.
              - Pe urmele păstrate de bytes-ii hârtiilor electronice, webeliz@nte, cum veni vorba adicătelea.
              - Un material aşteptat de mult de la Dan Popescu, finalizarea proiectului Premiilor Sigma.
          - Pro-Poziţii - poziţiile (diferite, altminteri se poate ajunge la luxaţii...) ale Pro-Scris faţă de ce-i prin jurul nostru, de preferinţă esenţialul...:
               - Voicu Bugariu şi deja clasicele Fragmente critice, ajunse în Pro-Scris la episodul III, dedicat revistei on-line Lumi virtuale, editate de Michael Hăulică.
               - Cornel Robu şi o cronică inedită a romanului Constanţa 1919, semnat de Liviu Radu - „Eterna şi pitoreasca Românie" - material care are marele merit de a deschide uşa criticii spre noile volume ale scriitorilor români de science fiction, scriitori care, indiferent de alte considerente, merită mult mai mult decât un tiraj minuscul şi supliciul indiferenţei publicului...
               - Cu foarte puţine zile înainte de închiderea ediţiei, am primit un material excelent de la György Györfi-Deak, tot referitor la Constanţa 1919, „Dincolo de istorie" - de altfel, dacă stăm puţin şi cugetăm, cred că cele mai multe cronici din Pro-Scris i-au fost dedicate...
               - „Inculpatului" de mai sus, Liviu Radu pe numele său, nu i se potriveşte rolul de subiect de discuţie, continuându-şi, cu acelaşi stilou care nu tremură, periplul său printre „Paralele între lumi paralele" - acum despre „Literatura western şi literatura SF".
               - Ovidiu Bufnilă ia în vizor 2 scrieri, mai noi şi mai vechi: „Fragmentalia", unul dintre volumele recent apărute ale lui Cătălin Sandu şi „Neîmplinita Shangri-La", de Cătălin Ionescu, dezgropată din faimoasa antologie a „Motocentaurilor"; iar dacă cineva dintre cititori va face o remarcă răutăcioasă referitoare la noul site de imagine al lui Ovidiu Bufnilă, Imagicon, site „haştemelizat" de subsemnatul şi conţinutul articolului despre „Neîmplinita Shangri-La", atunci eu nu pot răspunde, în mod oficial, decât  „honni soit qui mal y pense"  (în mod neoficial, însă, îi anunţ pe doritori că am lista în continuare deschisă pentru noi site-uri, şi că, dacă tot veni vorba, mai intrau niscaiva osanale dacă nenea Ovidiu îşi mai dădea un pic interesul...)
              - Cătălin Ionescu nu-şi dezminte reputaţia şi adună câteva considerente, mai degrabă amare, pe marginea societăţilor închise şi a Lumilor virtuale în „SF, miniciuni şi internet".
          - Pro-Gram-ul revine la tema OSR-2001 (Odiseea spaţială românească 2001), acordându-i de astă dată nişte coordonate foarte concrete: Eurocon-ul 2001 şi două abordări: prima, foarte pragmatică, preluată din suplimentul Fantasya şi semnată de Mircea Cărbunaru, „Cu Eurocon-ul prin ţară"; a doua, mai „paranoică", în buna tradiţie a lui Cătălin Ionescu, „Cronica unor orgolii anunţate". Cum e rău să laşi doi fără trei, în ultimul moment au sosit şi materialele FNTSF „oficiale" ale Eurocon-ului 2001, adică Invitaţia, acompaniantă de primul şi al doilea mail, dar, din nefericire, primele materiale rămân în continuare în picioare...
          - Pro-Fan este o rubrica dedicată exclusiv „science fiction-ului aplicat" al lui Robert David; lasaţi presupunerile şi mergeţi acolo ca să vedeţi despre ce este vorba.
          - Pro-Porţia face trecerea de la materiale la partea de „bucătărie" a Pro-Scris-ului: porţia de off/on line a numerelor anterioare din Pro-Scris.
          - Pro-Nume-le realizatorilor numărului de faţă al revistei noastre, ceva mai absenţi decât de obicei...
          Şi nu vă spunem nimic despre Va urma; click-ăiţi dacă sunteţi curioşi, dar chiar vă aşteptaţi să găsiţi acolo ceva despre viitor?...
           Separat, şi totuşi împreună, veţi găsi lista de site-uri pe care Pro-Scris vă invită să le vizitaţi periodic.
          Şi, dacă v-a plăcut Pro-Scris, mai poftiţi pe la noi - sau, de ce nu, ce-aţi zice de-un e-mail de sugestii şi reclamaţii?...





PRO-TEZE





PRINCIPIILE TEORETICE


     Pro-Scris este o revistă periodică independentă de critică science fiction românească.

     Accesul la site-ul Pro-Scris absolut gratuit, fără nici o restricţie. De asemenea, semnatarii articolelor nu beneficiază de nici o recompensă materială, păstrându-si însă dreptul de copyright - şi implicit răspunderea - asupra textelor proprii. Toate materialele sunt publicate cu acordul autorilor.

     Adresa de internet a revistei Pro-Scris este http://www.proscris.f2s.com

     Adresa de unde se poate face download-ul arhivelor Pro-Scris este http://www.idrive.com (tastând în căsuţa Visitors destinaţia proscris şi apăsând, evident, tasta Visit).
     Regimul electronic al publicaţiei este de tip freeware. Cititorii sunt încurajaţi să trimită prietenilor materialele preluate din revistă sau chiar „revista la pachet" (arhiva completă obţinută prin download gratuit), dar cu două condiţii: să transmită textul (arhiva) integral(ă) şi să nu îl (o) modifice în nici un fel. Textele nu pot fi folosite în nici un fel pentru a se obţine vreun profit material în urma lor, fără acordul autorilor.
    
     Pro-Scris este o revistă deschisă tuturor celor interesaţi. Nu se acceptă materiale sub standardele de calitate promovate de revistă. Pro-Scris nu publică (deocamdată) proză sefe. Materialele şi comentariile se primesc la adresa de e-mail proscris@f2s.com
     Pro-Scris este o publicaţie animată de Spiritul Liber al Internetului.
(c) 2000 - 2001
Editorul





PRO-TEST
(editorial 5-6)





NIMIC NOU DESPRE FNTSF...

Cătălin Ionescu


     De la bun început, Pro-Scris s-a vrut o voce aparte în science fiction-ul românesc. O destinaţie a unui public relativ restrâns numeric. Sigur, internetul este deschis tuturor, şi curiozitatea este, fără nici o îndoială, mâna care deschide multe uşi, dar totuşi Pro-Scris mizează în primul rând pe un cititor avizat. Acoperind un domeniu - science fiction-ul - care ar fi trebuit să se plaseze cât mai aproape de intelectualitatea românescă, de acea „intelighenţia" care rodează motorul unei societăţi civile civilizate, dar care, din orgolii şi, nu ne ferim să spunem, din incompetenţă, a refuzat cu obstinaţie această şansă, preferând la nesfârşit jocul de-a ghetto-ul.
     Nu este de mirare că, în atare condiţii, micuţa felie „de plăcintă" acoperită de Pro-Scris, precum orice voce disonantă dintr-o societate închisă, deranjează. Dar o societate închisă nu se poate deschide decât prin efort. Internetul, de pildă, este o valenţă a acestui efort. Numai că internetul reprezintă într-adevăr o forţă doar într-o societate deschisă - iar science fiction-ul românesc este, aidoma restului societăţii noastre, înfricoşat de libertate. Şi atunci, ce facem? Răspunsul, în ciuda pesimismului, este, unul singur. Există o singură cale de urmat: aceea a civilizaţiei. Aceea a intelectualităţii. Aceea a profesionismului. Printr-o stranie coincidenţă, exact în ziua când scriam aceste rânduri, am primit ultimul număr al revistei String în deschiderea căreia Jean Lorin Sterian afirma răspicat: „Amatorii au murit, trăiască profesioniştii!" şi nu am putut decât să-i dau dreptate (şi nu pentru că sunt şi eu trecut pe lista albă!), chiar dacă, personal eu aş fi afirmat mai degrabă că „amatorii nu se simt prea bine (şi este o criză de medicamente...), dar profesionişti ar putea chiar supravieţui". Şi, într-adevăr, lucrurile se mişcă, chiar dacă foarte încet, chiar dacă de multe ori şovăielnic, în direcţia bună.
Astfel încât Pro-Scris, va încerca la rându-i să facă acelaşi lucru, explorând mai departe, căile internetului. Sincer să fiu, planurile de existenţă ale Pro-Scris-ului sunt schiţate doar pe termen scurt.
     Vorbind însă de profesionism, nu putem trece indiferenţi pe lângă mesajele trimise de Traian Bădulescu, noul preşedinte FNTSF. Pentru că (pentru a câta oară?) acţiunile acestei „Fundaţii" devin iarăşi subiect de controverse. Sigur că Eurocon-ul 2001 este un subiect important, şi Pro-Scris are în acest număr două materiale pe această temă. În conformitate cu principiile sale, Pro-Scris a inserat, în ultimul moment, şi invitaţia FNTSF şi mesajele lui Traian Bădulescu, încercând chiar o uşoară formatare a textelor (evidenţiere a link-urilor, etc), pentru că în original nu exista aşa ceva.
     Invitaţia la Eurocon este însă un exemplu clar de kitsch. Într-o formă (pre-)şcolărească, editată fără diacritice româneşti, noul preşedinte nu face decât să arate cât de strâns se simte legat de tradiţiile „milenare" ale sefismului românesc, într-o greţoasă limbă de lemn. («Tabara "Atlantykron" este singura manifestare romaneasca de Science Fiction cu traditie.», «Multi dintre tinerii creatori de Science Fiction s-au consacrat participand la concursurile de gen organizate in timpul Taberei.», «Manifestarea [Eurocon-ul 1994 din Timişoara] s-a bucurat de o mare apreciere, fiind cotata foarte bine, in comparatie cu alte conventii de acelasi gen», etc).
     Ajuns aici, mă simt dator cu o precizare. Nu-l cunosc pe Traian Bădulescu şi nu am nici cel mai mic dubiu că, în particular, este un tânăr absolut agreabil, şi, vorbind din punct de vedere literar, un talent promiţător. În calitate de preşedinte al FNTSF, situaţia este alta. FNTSF, sub vechea conducere, a îndepărtat science fiction-ul românesc, cu bună ştiinţă, de toate valenţele culturii româneşti, nereuşind altceva decât să menţină o structură de tip UTC deasupra unor cenacluri impotente. Nu este de mirare că, în atare condiţii, relaţiile cu mainstream-ul (oricum firave) au involuat până aproape de dispariţie. Relativul reviriment din ultima vreme al science fiction-ului se datorează numai şi numai talentelor unor scriitori care au avut şansa de a se vedea publicaţi. Se poate observa foarte uşor că foarte puţine nume din cele publicate au de-a face cu FNTSF, şi chiar atunci când au de-a face, relaţia este mai degrabă elegant-distantă, decât de susţinere directă. În concluzie, FNTSF-ul, dinozaurul science fiction-ului românesc, are în faţă 2 alternative clare, cu care Traian Bădulescu va avea de furcă: una, dispariţia; cea de-a doua, restructurarea din temelii. Există oricând şi posibilitatea de a nu schimba nimic. Şi, din cele 3 materiale prezentate în Pro-Scris, aceasta pare calea ce va fi urmată.
     Şi tot pe acest subiect, subsemnatul mai are două comentarii de făcut:
     1) Era fair-play de amintit, apropo de Eurocon-ul din 1994, contribuţia ARSFan (mai ales că Eurocon-ul a fost la Timişoara!);
     2) E cam devreme să se întindă mâna la bani - taxele puse pe tapet cu mare repeziciune, în dolari, deh, că asta-i situaţia, nu se justifică, deocamdată, în nici un caz, unde mai pui că nici nu s-a specificat nici o modalitate legală de încasat aceşti bani...
     Trăgând linie şi adunând, nimic nou despre FNTSF, şi în materialele scrise pe această temă, cu mult înainte de a primi mail-urile FNTSF, rămân în continuare nişte întrebări la care se aşteaptă răspunsul...
     Şi Pro-Scris va merge mai departe. Atâta vreme cât internetul i-a oferit posibilitatea magnifică de a exista, fără sondaje de popularitate, fără un public isterizat, fără taxe în dolari şi fără ploconeli la mai marii vremii, Pro-Scris îşi va urma cu consecvenţă, calea proprie. Pentru că ştie ce înseamnă să trăieşti într-o societate pentru care cuvântul de ordine a fost pronunţat printre hârâielile limbii de lemn, Pro-Scris se adresează în primul unei minorităţi: cei curioşi şi cei care resping „adevărurile" oferite pe tavă la colţuri de stradă. Cei care înţeleg că democraţia este singura cale a viitorului. Restul, dacă mai rămâne ceva, este fărâmiţat în ameţeala celor care se pretind mesagerii majorităţilor.

aprilie 2001


     P.S. Dacă vă aşteptaţi să continui polemica cu Mike Hăulică, „în lumina" editorialului său din Lumi virtuale 12-13, atunci mă văd nevoit să vă dezamăgesc. Pentru că această polemică s-a denaturat, ea nu-şi mai găseşte rostul într-un editorial. Cum însă fenomenul Lumi virtuale merită în continuare atenţie, citiţi cele două articole dedicate: Fragmente critice III şi SF, minciuni şi internet.





PRO-EMINENŢE: ADRIAN ROGOZ





EXTRAS DIN DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI

Cornel Robu


     Rogoz, Adrian (pseud. lui Adrian Sommer), n. 19 apr. 1921, Bucureşti - m. 28 iul. 1996, Bad Nauheim, Germania. Prozator şi poet. Fiul lui Raul Sommer, inginer, şi al Madeleinei (n. Daniel). Tatăl publică, sub pseud. Raoul Vera, broşura Problema comunicării cu Marte şi enigma marţiană (1924). Soţul prozatoarei Georgina Viorica Rogoz. Absolvent de liceu (1939), susţine bacalaureatul în 1944. Urmează, până în 1948, Facultatea de Filosofie din Bucureşti (licenţa în 1971). Laborant (1939-1940), muncitor la CFR (1941-1944), funcţionar la Societatea de telefoane (1946-1948), reporter şi redactor la rev. Ştiinţă şi tehnică (din 1955). În oct.1955, cu sprijinul inginerului Virgil Ioanid, redactor-şef al acestei rev., editează bilunar suplimentul SF Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice", cea mai importantă publicaţie de science-fiction apărută până acum la noi (în apr. 1974 îşi încetează apariţia). Din 1989, R. a trăit în Germania, la Bad Nauheim. În 1934 scrie prima sa povestire ştiinţifico-fantastică, Astrul principal, urmată de „câteva articole tangente cu ştiinţa". Debutează în Revista Fundaţiilor Regale (oct. 1944), cu poemul în hexametri Nimfaunesca, premiat anterior de ziarul Ecoul, la un concurs organizat de Miron Radu Paraschivescu. Debut editorial cu piesa în patru acte Martin Rogers descoperă America (1953, reprezentată în 1952; scrisă în colab. cu C. Constantin). Prezentat de Oscar Lemnaru lui Ion Barbu, spre a fi admis în „Clubul Mateiu Caragiale". R. se formează ca poet „sub veghea" şi sub influenţa acestuia, ajungând, târziu, să-şi configureze o formulă proprie, „poezia invariantă" (vol. Inima rezistentă, 1981). S-a făcut însă cunoscut mai ales ca autor de science-fiction: Inimă de ciută (1955, în colab. cu G. Ghenea), Uraniu (1956, în colab. au C. Ghenea), Planeta Mrina în alarmă (1954), Omul şi Năluca (1965), Preţul secant al genunii (1974). A mai semnat şi cu pseud. anagramă Dorin A. Groza. A tradus, singur sau în colab., din A. Gonciar, V. Safanov, N.A. Nakrasov, Vl. Nemţov, B. Polevoi, I. Efremov, M. Pašak, Stanislaw Lem. Premiul de Stat în 1954, pentru piesa Martin Rogers descoperă America (1953), premiul II ex aequo la primul concurs naţional de literatură SF, pentru povestirea Inimă de ciută (1955). Premiul special la primul Congres european de science-fiction (EUROCON I, Triest, 1972), pentru povestirea Altarul zeilor stohastici (1970).

     Dacă tânărul începător care barbiza liber „pe teme clasice" în poemul în hexametri Nimfaunesca (1944) avea să-şi recupereze abia ca sexagenar poezia „barbiană" din tinereţe (în vol. Inima rezistentă, 1981), dacă piesa în patru acte cu care a debutat editorial (Martin Rogers descoperă America, 1953), mai poate fi azi consultată cu folos doar pentru o eventuală documentare asupra metodelor propagandistice folosite în „războiul rece" - adevărata vocaţie a lui R., aceea de scriitor şi animator SF, începe să se manifeste odată cu înfiinţarea Colecţiei „Povestiri ştiinţifico-fantastice": pe parcursul celor aproape două decenii de apariţie a acestei publicaţii (1958-1974), R. s-a identificat cu ea până la confundare, până într-atât, încât principala sa operă a ajuns să fie considerată colecţia celor 466 de numere ale Colecţiei (CPSF) - raritate de preţ pentru colecţionari - ceea ce însă, evidenţiindu-l pe animatorul „genului" şi al mişcării SF, îl nedreptăţeşte pe scriitor. Acesta nu trebuie însă căutat în primele sale scrieri, chiar dacă personal afişează un explicabil orgoliu pentru Inimă de ciută (1955), „povestire scrisă de mine în colaborare cu dr. Christian Ghenea si în care isprava lui Christian Barnard, adică transplantarea unei inimi, a fost anticipată cu 12 ani". Împreună cu acelaşi colaborator, R. va semna apoi şi romanul Uraniu (1956), iar de unul singur - Omul şi Năluca (1965), roman în ale cărui 550 pag. sunt de fapt „lipite" două romane, complet eterogene, dintre care total perimat, încă din momentul apariţiei, este romanul „terestru", mai precis „american", unde se relatează fastidios preparativele lansării spre planeta Venus a rachetei „Spright" („Năluca"). Romanul „venusian", însă, merită toată atenţia, pentru luxurianţa imaginaţiei vizuale şi pentru fineţea imaginaţiei auditive care-i permit lui R. să plăsmuiască o lume şi să inventeze un limbaj spre a intra în comunicaţie cu această „altă lume". Ca la Vladimir Colin, în A zecea lume (1964), o fragilă fată-plantă, răsărită aici din solul venusian, exercită o stranie şi ambiguă fascinaţie erotică asupra protagonistului pământean, omului devenindu-i astfel dureros sensibile propriile-i limite biologice, propriile-i bariere ontologice între care-l închide chiar natura se imutabil umană. Că proporţiile mai reduse îl avantajează pe R., devine evident odată cu volumul de nuvele şi povestiri Preţul secant al genunii (1974), unde, alături de lungimi şi redundanţe care încurcă accesul la idei SF altfel captivante şi spectaculoase în sine (Oriana, eu şi Gemmi 1, 2, 3...), figurează şi piesele de rezistentă ale SF-ului său: Altarul zeilor stohastici (1970), „cea mai bună lucrare a autorului" (M. Opriţă), Alambai sau arcanele artei şi, în primul rând, nuvela care dă titlul volumului, Preţul secant al genunii. Sub acest titlu, destul de căutat şi abscons, se ascunde însă o originală versiune în registru SF a unul motiv literar ilustru - „căutarea absolutului". Şahist de geniu, neînvins pe tot cuprinsul „Federaţiei galactice", „Nebunul spaţiului", Dav Bogar, îşi consumă întreaga viaţă în abnegaţia sau fixaţia de a răpune, prin câştigarea unei partide, una singură, sfinxul sau „monstrul" şahist care este nooplaneta Tehom, programată tocmai pentru a fi invincibilă în jocul de şah: „monstru" ce semnifică, precum Moby Dick, „Balena Albă" din romanul omonim al lui Herman Melville, idealul sau absolutul care-l devoră pe „căutătorul de absolut". R. a tradus (în colaborare) două renumite romane de science-fiction, a căror apariţie în româneşte, la distanţă de aproape două decenii, marchează exponenţial două momente distincte în evoluţia gustului şi opţiunilor mişcării SF de la noi: Nebuloasa din Andromeda (1957) de Ivan Efremov şi Solaris (1974) de Stanislaw Lem. Renunţând pentru un moment la travestiul SF, R. îşi surprinde cititorii cu volumul de poezii Inima rezistentă (1981), unde „debutantul" recuperează o activitate de patru decenii. Mai mult decât ciclul „barbian" din tinereţe, Umbra geniului, produce o frapantă impresie premiera absolută a „poeziei invariante", din ciclul Tace sens nesecat, care „transpune lumii versurilor un principiu geometric: simetria". Versurile palindromice, ce rămân identice cu ele însele şi când sunt citite invers, se încarcă autogen de propriul lor mister, de o transparentă dar impenetrabilă enigmă, de recea atracţie hipnotică a unor oglinzi paralele verbale. O descoperire a autorului o constituie şi decorativele dar riguroasele caligrame bicolore prin care aceste „obiecte lirice" invariante pot fi vizualizate şi care dau cărţii un aer insolit, excentric, contrariant pentru ideea curentă de poezie. Revendicându-se din tutelarul ermetism barbian. R. îşi deschide, prin „invarianţe", prin aliteraţii şi alte „figuri de sunet", prin gustul virtuozităţii şi performanţei tehnice în materie de limbaj, o pârtie impracticabilă dar proprie, un timbru propriu de ermetism, întru nimic mai excentric ideii însăşi de poezie decât atâtea alte experimente poetice contemporane.

     OPERA: Martin Rogers descoperă America. Piesă în patru acte, Bucureşti, 1953 (în colab. cu C. Constantin); Inimă de ciută. Povestire SF, în CPSF, nr.5, 1955; ed. II în Almanah Anticipaţia, 1985 (în colab. cu C. Ghenea); Uraniu. Roman SF, în CPSF, nr.8-14, 1956 (în colab. cu C. Ghenea); Planeta Mrina în alarmă. Povestire SF, în CPSF, nr.107, 1959; Omul şi Năluca. Roman SF, Bucureşti, 1965; Preţul secant al genunii. Nuvele şi povestiri SF, Bucureşti, 1974; Inima rezistentă. Versuri. Pref. de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1981.

     TRADUCERI: A. Gonciar, Stegarii, în colab. cu Maria Z. Vlad, Bucureşti, 1949; V. Safanov, Pământul în floare, în colab. cu M. Căciuleanu, Bucureşti, 1950; N.A. Nekrasov, Moş Mazai şi iepurii, Bucureşti, 1952; Vl. Nemţov, Trei dorinţe, în colab. cu Paul Popescu, Bucureşti, 1952; Boris Polevoi, Contemporanii, în colab. cu Ecaterina Antonescu, Bucureşti, 1954; Ivan Efremov, Nebuloasa din Andromeda, în colab. cu Tatiana Berindei, în CPSF, nr. 59-65, 1957 (în volum 1960, 1966); Ivan Efremov, Cor serpentis (Inima şarpelui), în colab. cu F. Ionescu, în CPSF, nr. 113-114, 1959; Mirko Pašek, Caravana de abanos, în colab. cu Traian Ionescu-Nişcov, Bucureşti, 1964; Ivan Efremov, Opere alese, I-II, în colab. cu Tatiana Berindei, Bucureşti, 1955; Stanislaw Lem, Solaris, în colab. cu Teofil Roll, Cluj-Napoca, 1974.

     REFERINŢE CRITICE: S. Fărcăşan, în Scânteia, 18 dec. 1952; M. Opriţă, în Tribuna, nr. 21, 1966; A. Martin, în Gazeta literară, nr. 27, 1956; I. Bălu, în Viaţa Românească, nr. 7, 1965; C. Ungureanu, în Orizont, nr. 15, 1975; N. Manolescu, în România literară, nr. 31, 1975; V. Sălăjan, în Tribuna, nr. 37, 1975; V. Bugariu, în Viaţa Românească, nr. 9, 1975; Silvia Udrea, în Vatra, nr. 9, 1975; Fl. Manolescu, Literatura S.F., 1980; Mirela Bratu, în Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic, nr. 13, 1981; V. Bugariu, în Luceafărul, nr. 49, 1981; T. George, în România literară, nr. 8, 1982; P. Miclău, în Viaţa Românească, nr. 10, 1982; C. Robu, în Echinox, nr. 3-4, 1982; idem, în Almanah Anticipaţia, 1985; idem în Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele 2 decenii (antologie comentată), 1991; Al. Mironov, I. Hobana, H. Aramă, Cr. Lăzărescu, V. Bugariu, In memoriam Adrian Rogoz, în Anticipaţia - CPSF, nr. 537, aug. 1996; M. Opriţă, Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară, 1994.

- extras din Dicţionarul scriitorilor români,
coordonare şi revizie ştiinţifică
Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu,
vol. IV (R - Z),
în curs de apariţie





EXTRAS DIN „ANTICIPAŢIA ROMÂNEASCĂ. UN CAPITOL DE ISTORIE LITERARĂ"

Mircea Opriţă,


     De o îngustă pedanterie, pe cât de inabil pe atât de plin de ifose, tehnicismul - această „boală a copilăriei literaturii ştiinţifico-fantastice" diagnosticată cu precizie încă din primele analize competente aplicate producţiei postbelice a genului [1]- nu era o invenţie a momentului 1955. În forme mai atenuate, bântuise scrisul unor Anestin şi H. Stahl, apoi labirintul plin de frivolităţi al anticipaţiei „senzaţionale" dintre cele două războaie mondiale. Dar niciodată până acum n-avea să manifeste un caracter atât de insistent-programatic, de dogmă agresivă. Din rod al întâmplării, devenea subit „modă" unică, impusă cu un suspect entuziasm şi socotită de mulţi drept o realizare extraordinară a genului. În fapt, o modă cenuşie, de salopetă uniformizatoare, prea strâmtă pentru a îngădui mişcări pe potriva elanurilor romantice hrănite de science-fiction în secret. Atât de aderentă, încât, odată însuşită, era greu să mai poată fi înlăturată simplu, prin abandon efectiv sau detaşare ironică. Nu puţini autori aveau s-o poarte până la capăt.
     Dar anticipaţia, antrenată totuşi într-un progres generic, tinde să depăşească treptat momentul tehnicist. Sub aparenţa prosperă a debordantei inventivităţi specializate se ascundea o fundătură penibilă, un eşec al creaţiei. Era important ca genul să se smulgă din această idilă decorativă, popas eminamente paraliterar făcut în virtutea unui „specific" decretat amatoriceşte, după aproximări întâmplătoare pe seama unui material încă neconcludent. SF-ul cunoscuse prea puţine experienţe pentru a-şi permite o timpurie scleroză teoretică. Vitalitatea lui latentă îl împingea în continuare spre afirmare, spre performanţa unor valori perene. Îi stătea ademenitor în faţă perspectiva renaşterii din zgura propriilor sale invenţii grosiere. Ocolită de şocul ideii, complicata recuzită risca să rămână scenografie moartă. Abia supunându-se unui proces de prefacere lăuntrică - o „prelucrare" în spirit novator atât la nivelul tematic, cât şi la cel stilistic - genul câştiga şansa funcţionalităţii: putea astfel să-şi curme, relativ repede, traiectoria incertă. În consecinţă, anticipaţia se relansează activ în aventura morfo-genetică menită s-o conducă spre o nouă identitate, mai apropiată de sensul său propriu şi, evident, mai cuprinzătoare. O estetică refugiată vanitos între nişte valori artificiale, spre a-şi compensa reticentele neputinţe faţă de literar, începe de-acum să-şi corecteze aberaţiile. Intuind o posibilă evoluţie într-un mediu mai propice, zelul ei încă ezitant pregăteşte, totuşi, roadele de mai târziu. Pentru un zbor mai înalt al fanteziei, desprinderea de tehnicism era o condiţie indispensabilă. Scrierile despre care va fi vorba în continuare dovedesc că, de altfel, lucrul era perfect posibil. Dar genul, chiar scăpat de aberaţia modei sale tehniciste, va purta încă multă vreme, la vedere, urmele corsetului sufocant.
     De acest proces al revigorării anticipaţiei româneşti, destinul literar al lui Adrian Rogoz (n. 1921) se leagă mai strâns decât al multor altora. Mare animator al genului, redactor unic al Colecţiei „Povestiri ştiinţifico-fantastice" pe toată durata primei sale apariţii (1955-1974), omul riscă să intre in mitologia „fandomului" mai repede şi mai profund chiar decât pătrunde creaţia sa în istoria producţiei de profil [2] Orientarea spre SF şi-o datorează fericitei întâlniri dintre un spirit neliniştit, inventiv, tinzând in mod subteran spre substanţa inefabilă a poeziei, şi o structurală înclinaţie către misterele stimulatoare ale ştiinţei. Spiritul acesta complex, şi lucid-analitic, şi deschis ludicului (sub ale cărui stindarde îşi vor face mai târziu incursiunile sprintene ideile sale cele mai bune, de un insolit spărgător de tipare), se manifestă iniţial pe fondul unui entuziasm misionar ce pare să justifice parţial faptul că în autor s-a văzut „un Hugo Gernsback al SF-ului românesc" [3] Alăturarea numelui său de cel al părintelui magazinelor americane specializate îi revendică o meritată calitate de întemeietor de mişcare culturală. Dar ea îl şi dezavantajează literar, desemnându-l drept partizan al manierei tehniciste de anticipare a viitorului, ceea ce nu este întru totul adevărat. Când pretindea textelor o bună documentare ştiinţifică şi, mai ales în anii de început ai Colecţiei, cultiva tradiţia julesverneană a genului în detrimentul unor experienţe literare mai puţin canonice, el nu făcuse decât să-şi supună sensibilitatea, reală şi incontestabilă, constrângerilor metodologice caracteristice pentru căutările unei vârste imature a genului. Era astfel în ton cu concepţii apărute pretutindeni în lume în faza „crizei de creştere" de care avea toată îndreptăţirea să vorbească în 1953 Michel Butor, sau a „anticipaţiei fără imaginaţie", cum o nuneşte astăzi, detaşat, Adrian Rogoz însuşi.
     Prin urmare, punctul de plecare într-un pariu personal cu SF-ui nu putea fi, prin forţa lucrurilor, decât unul foarte coborât. Mărturie stau două scrieri semnate în colaborare cu Cristian Ghenea: povestirea Inimă de ciută (1955), care anticipa operaţiile de transplantare a cordului şi încerca să pătrundă, fără performanţe notabile, în mentalitatea unui om de ştiinţă - şi romanul Uraniu (1956), vârât şi el în momentul dogmatic al anticipaţiei ca într-o mănuşă potrivită.
     Înrudit cu Sahariana prin aceeaşi năzuinţă de cuprindere „totală" a temelor, subiectelor şi ideilor circulate în epocă, Uraniu reprezintă, aşadar, o altă experienţă ambiţioasă. Lucrarea conţine în însăşi prea marea ei râvnă germenii eşecului şi e ajutată imens în acest sens de precaritatea mijloacelor literare chemate să o materializeze epic. Era de astfel greu să reuşească o sudură suplă, rezistentă, acolo unde se adună la un loc aventura călătoriei exotice, intriga poliţistă, romanul preadolescenţei cu exigenţele ori falsele lui exigenţe de ordin instructiv-moralist, precum şi dubla incursiune în timp (trecut şi viitor). Cu o alerteţe care îi îngăduie desfăşurarea planetară, acţiunea e purtată prin India, Japonia, America Centrală, Statele Unite, China orientală şi Tibet, în adâncurile oceanului şi la altitudini montane impresionante, în peşteri cu fenomene stranii, în lamaserii budiste, în obscure taverne de mahala, sau pur şi simplu pe drumuri, călătorind cu camionul, eu trenul, cu şalupa, cu bicicleta, în convoi ecvestru şi pedestru. Conform reţetelor simplificatoare ale epocii, o imensă expediţie internaţională aflată în căutarea uraniului necesar intereselor energetice ale ţărilor comuniste târăşte după sine diverşi aventurieri din „tabăra" adversă. Era modul cel mai confortabil - şi facil - de a procura romanului tensiunea unui convenţional conflict de tip detectiv. Dacă nu are parte de sprijinul unor descrieri memorabile, atmosfera „locală" este sugerată totuşi auditiv, prin expresii străine căutate, care - împreună - dau impresia unui soi de esperanto ad-hoc, gata să-şi pună în valoare poezia exotică a vocalelor. Mai multe legende intră în roman nu fără un anumit rost ştiinţific: Uraniu naturalizează la noi ideea ce va face carieră în science-fiction (cu precădere în ramura consacrată paleoastronauţilor) că folclorul ascunde, în miezul său obscurizat de simboluri îndelung şlefuite, adevăruri interesante, pentru cercetarea ştiinţifică inclusiv. În istoriile cu uriaşi va fi căutat un hominid ipotetic, giganthropul, iar pe urma trasată de legendele pietrelor vindecătoare expediţia îşi dibuie calea spre minereul radioactiv. Între altele, interpretarea aceasta tendenţioasă a creaţiei populare orale, ca şi datele de specialitate care o servesc, fac parţial din Uraniu un roman de SF.
     Despre valoare literară nu putem vorbi decât în cazul celui de-al doilea roman al lui Rogoz, Omul şi Năluca (1965), deşi în structura lui se regăsesc destule şabloane de construcţie migrate dinspre scrierea anterioară. Abandonul formulei foiletonistice aduce totuşi mai multă rigoare în tratarea materialului. În consecinţă, până şi ticurile greu vindecabile încep să fie mai puţin supărătoare. Alb-negrul viu contrastant al vechilor conflicte politice se nuanţează, e adevărat, abia prin nişte griuri prea puţin semnificative. Într-o parte a eşichierului politic, zborul cosmic vine să ilustreze o legitimă aspiraţie a omenirii, gata să profite de avantajele unui simbolic efort colectiv; în cealaltă, el ar fi doar blamabilă iniţiativă individuală, produs stupid - sancţionat ca atare - al obsesiilor şi ambiţiilor fără scrupule. Desprinderea de clişeele momentului cinzecist pretinde, cum se vede, o oarecare suferinţă morală şi nu se va putea face înainte de tentativa unei prelucrări cosmetice menite să le infuzeze o doză suplimentară de viaţă.
     Cu adevărat interesant devine romanul abia dincolo de asemenea moşteniri jenante, mai mult sau mai puţin travestite; acolo unde anticipaţia lui Adrian Rogoz începe să-şi descopere substanţa poetică. Peisajul venusian se colorează în tonuri tari, pure, compunând tablouri de o plăcută artificialitate:

     „Majoritatea copacilor sunt portocalii, cu nuanţe brune, roşcate sau verzi. Coroanele arborilor sunt împletite fie de propriile lor ramuri, fie de frânghiile lianelor încolăcite ca nişte şerpi, fie de dantelăria epifiţilor. Închipuie-ţi florile tuturor acestor plante tremurând pe fondul auriu într-o profuziune de culori, în cărămiziu, în castaniu, în galben de pucioasă, în roz, în purpur, în arămiu. Toată întinderea aceea pare o mare de văpăi clătinătoare."

     Simţul amănuntului expresiv nu-i lipseşte autorului, chiar dacă o viziune în mod cert estetizantă îi virează desenul spre linia frumosului căutat, de o stranietate îndelung migălită. Tentat de exobiologie, Rogoz imaginează făpturi delicate, pronunţat umanoide, însă de natură vegetală:

     „Carnaţia îi era netedă şi moale, ca şi coaja heveei. Trupul zvelt, cu umeri drepţi, se alungea mult înspre picioruşele gingaşe, aidoma unei stele de mare, acoperite cu un puf de cili. Coama-i lungă până la glezne o învăluia ca o diafană mătase vegetală galben-stinsă, cu reflexe verzui. Firele pletelor ei păreau toarse dintr-o substanţă silicioasă."

     E aici pictura unui poet, în nuanţate tonalităţi lirice. Această manieră este pândită însă de pericolul poetizării excesive şi al trecerii, pe neobservate, în gamă minoră. Sentimentele confuze ale lui Dutch Learmonth pentru o asemenea Daphne extraterestră, căreia îi respiră uimit „buchetul" zăpăcitor al miresmelor („un suav şi straniu parfum de violete, pelin şi răşină nepământeană", „indicibile balsamuri", „noi şi delicate efluvii, aidoma unor armonice înmiresmate"), se hrănesc, pe de-o parte, din ineditul misterios al situaţiei; pe de alta, din disperarea cu care omul se agaţă de iluzia unei şanse a iubirii pure, refugiată în idealitate. Aluzia mitologică devine acum frecventă, iar limbajul - artificial - compus pentru uzul fetei-floare („un rafinat auz eufonic culege din toate limbile Pământului cuvinte disparate, spre a le combina apoi după criteriul acordului între sunet şi sens", va observa cu fineţe Cornel Robu [4]) sporeşte intensitatea dramatică a poeziei spre finalul realmente emoţionant al romanului. O idee de esenţă manifest-utopică, precum cea a transformării profunde a fiziologiei umane spre a elibera specia de servituţile sale faţă de natură (ipoteză surpată cândva în ridicol de neîndemânarea Dorinei Ienciu şi de naivitatea pătimaşă a unui Alexandru Hertzug), primeşte şi ea o mai convingătoare ilustrare în registrul metaforelor poetice. Cu o motivare promptă în sfera utilităţii practice, dar în fond sedus de o perspectivă estetică, Adrian Rogoz visează la o omenire nutrită eugenic prin fotosinteză, extrăgându-şi energia direct din lumina solară. În Omul şi Năluca mai convieţuiesc stânjenit banalitatea deconcertantă şi invenţia strălucitoare.

     Pentru ca scrisul său să înregistreze un important salt calitativ, autorul trebuia să-şi corecteze o eroare de strategie literară, înţelegând mai întâi că nu formulele epopeice îl servesc în mod optim, ci proza scurtă. Câteva povestiri publicate la mijlocul deceniului al şaptelea atestă un folositor exerciţiu al concentrării epice. Pe seama acestuia, şi anticipaţia se rafinează, îşi cizelează răbdător motivele, năzuind să le exploateze mai avantajos sub aspect literar. Prin caracteristicile subiectului şi, nu în ultimul rând, prin obiectivele instructive prea direct urmărite, nuvela Oriana, eu şi Gemmi 1, 2, 3... (1964) rămâne încă în vecinătatea idealului tehnicist al genului şi doar redactarea spirituală, însoţită frecvent de bun umor, salvează textul de platitudinea lui virtuală. Deocamdată inteligenţa abilă este aceea care frânează alunecările în exces de informaţie ştiinţifică, nicidecum vreo intenţie ironică, deliberat cultivată. Adrian Rogoz priveşte cu deplină seriozitate performanţele tehnice ale anticipatului său investigator microscopic („polipod moletronic", „animalicul cibernetic", „virus electronic") trimis să exploreze organismul uman ca pe un veritabil univers insolit, în chipul aventuros in care o face şi Isaac Asimov în Călătorie fantastică. Iar când lasă să se desfăşoare, mărită pe un ecran de televiziune, scena atacului biochimic dat de bacteriofagi asupra unui microb, el rămâne un popularizator cu vocaţie al unui domeniu ştiinţific predilect, mai degrabă decât parodistul său. Şi totuşi, dincolo de orice premeditare, o tendinţă în acest sens începe să-şi facă simţită prezenţa. Construită pe ideea că atât omul de azi cât şi cel din secolul LIV vor avea motive întemeiate să evadeze din constrângerile epocilor care i-au produs, Fugă în spaţiu-timp (1966) întăreşte impresia unei desacralizări a limbajului ştiinţific, făcând trecerea de la stilul ce se ia în serios spre amuzament. „Abuzul obişnuit de termeni tehnici din science-fiction este, astfel, pe nesimţite întors în deriziune", constată Nicolae Manolescu [5] apăsând asupra unei trăsături care, adâncită cu vremea, îl va îndepărta şi mai mult pe Adrian Rogoz de faza „gernsbackiană", a începuturilor sale în anticipaţie.

     Umor de limbaj, fandare ironică pe fondul unei remarcabile coerenţe a complicaţiei găsim în Alambai sau arcanele artei (1967). Propunând o arhitectură revoluţionară, de tip „văzut-nevăzut", o urbanistică bazată pe ecuaţii topologice apte „să învioreze neantul", povestirea sugerează un anticipat univers tragicomic, în care artificiul de structură e condus până în pragul unei frumoase nebunii. Ideea pleacă din intuirea unei drame a viitorului exasperat de presiunea populaţiei imens multiplicate şi obligat să experimenteze, în consecinţă, soluţii extravagante spre a-şi câştiga, fie şi iluzoriu, o „solitudine aproape siderală în mijlocul unui gigantic haos de termite''. Ironia autorului vizează aici o aberaţie, şi anume confuzia - acceptată cu sentimentul unei posibile salvări de la ruina morală a speciei - dintre viaţă şi artă, dintre natural şi contrafăcut. Un tip de alienare ar urma să se înlocuiască astfel prin altul, fără vreun câştig real pentru sufletul omenesc. La adăpostul zâmbetului blând, discret zeflemitor, gestul care sancţionează ne dezvăluie candoarea unui moralist cu convingeri ferme. Un spaţiu în fond sufocant, compartimentat până la nivelul stratosferei prin pereţii imprevizibili ai oraşelor nevăzute şi cutreierat de fiinţe plictisite, generatoare de „artă" pe seama celor mai fanteziste trucuri chimice, trimite în mod subtil la Kafka. Dar la un Kafka deformat prin filtrul parodiei amicale, încât oamenii-insecte ai lui Adrian Rogoz (în cuvenitul registru pseudoştiinţific, accidentele de „reconversie" ar fi vinovate de apariţia lor, însă ei sunt, la urma urmei, produsul firesc al propriului lor spaţiu aberant) se mulţumesc să-şi persecute simbolic creatorul, până la neurastenizare. Cea mai bună lucrare a autorului, Altarul zeilor stohastici (1970), este şi ea o rece, ironică disecţie a absurdului: într-o lume supertehnicizată, victima unui întreg şir de accidente aproape simultane va fi tratată ca o pasionantă curiozitate stohastică de către zeii-roboţi ai civilizaţiei respective. O soluţie paradoxală, cerută totuşi de contextul imaginat, face ca omul salvat de conjuncţia tuturor şanselor posibile să fie sacrificat imediat, într-un extaz al justiţiei cibernetice, deloc dispusă să lase să-i scape nerezolvată în sens strict logic „probabilitatea care tinde spre zero". Dintr-o ingenioasă problemă de statistică şi de calcul al probabilităţilor, Rogoz scoate aici un delir al exactităţii inumane, al cifrelor considerate ca valori absolute, ca fluxuri izbucnite spre propriul lor infinit, pentru a dicta despotic (şi tragic) naturii omeneşti.

     O amplă nuvelă cu titlu de rezonanţă gongorică, Preţul secant al genunii, denumeşte şi culegerea publicată de Adrian Rogoz în 1974. Cu Jucătorul de şah al lui Stefan Zweig nuvela are puncte de contact superficiale, în măsura în care atacă o temă comună şi urmăreşte, în decor cosmic, transformarea unei mari pasiuni în veritabilă monomanie. Descriind geniul şahist al lui Dav Bogar într-o tenace încleştare cu planeta-robot Tehom, special programată spre a rezolva problema şahului în toată complexitatea ei teoretică şi practică, autorul se plasează mai aproape de Melville decât de Stanislaw Lem, în al cărui Solaris şi-ar avea originea, la prima vedere, colosul gânditor. Deosebirile nu sunt tocmai minore, atâta vreme cât planeta Solaris, cu aspectul său de extravagant creier „natural", şi Tehom în calitate de depozitar superlativ al inteligenţei artificiale ilustrează, în SF, două tipuri distincte de „personaje tematice". În plus, dacă Solaris rămâne de la un capăt la altul al istoriei sale o enigmă impenetrabilă, învăluită în muţenia impusă de însăşi unicitatea şi solitudinea sa cosmică, Tehom este, în schimb, doar o uriaşă maşină de formulat enigme, în felul Sfinxului antic. Travestite în partide de şah, rebusurile sale pun la încercare inteligenţa umană în situaţii-limită, ca în basm şi în vechile mituri: eşecul presupune acceptarea sancţiunii majore, distrugerea fizică. Miza jocului ajunge prin urmare maximă, iar aici Preţul secant... se întâlneşte în mod surprinzător cu o povestire a lui Robert Silverberg, The Sixth Palace. Din perspectiva principalelor linii de forţă ale nuvelei lui Adrian Rogoz, rămâne însă tentantă interpretarea dată de Cornel Robu, care vede în eforturile lui Dav Bogar fanatica luptă de o viaţă a căpitanului Ahab cu monstrul mitic Moby Dick. Lectura aceasta are avantajul de a prezenta textul drept „o originală versiune în registru SF a unui motiv literar ilustru - căutarea absolutului".[6]

     Jucat pe viaţă şi pe moarte, şahul încetează să mai fie un conflict abstract. El devine efectiv anticamera nebuniei şi a infinitului. Autorul o spune pompos: „sacra voluptate a implacabilei confruntări cu genunea". Lupta primeşte o fascinantă proiecţie în estetic. Scufundat în reveriile unor combinaţii dramatice, Dav percepe în explozii de culoare mişcările de pe eşichier, aşa cum odinioară geniul lui Rimbaud acorda culori corespunzătoare vocalelor.

     „Partidele deschise, în care predominau figurile cu atac rapid pe ambele fronturi, îi suscitau imaginea unui vid central brăzdat de fulgere alternând între carmin şi portocaliu. Loviturile mai lente, dar dure ale mişcărilor combinative învăluite de înaintarea pionilor îi apăreau aidoma unui câmp de forţă în jurul căruia şerpuiau culori între galben şi verde, întretăiate când de dungi aprinse, când de linii obscure. Tabloul bătăliei îi putea sugera apoi fie o stea albastră cu raze întunecate sau vii, după cum manevrele poziţionale erau mai ascunse ori mai limpezi, fie un astru indigo sau chiar violet, închipuind cu undele-i prelungi, de tenebre, o încleştare supremă, ce şovăia între un blocaj definitiv şi o fatală explozie."

     Prin unele lungimi trenante, ca şi prin uşurinţa cu care pe alocuri, din amuzament, se fac concesii clişeelor împrumutate din literatura lejeră (rutele cosmice sunt năpădite de contrabandişti şi piraţi care beau „zgromb" sau joacă încrâncenaţi complicatul „flip-flop"), Preţul secant al genunii a ratat perspectiva maximei realizări artistice, spre care conduceau excelentele sale premise. O piesă de teatru Privire din pom asupra realităţii (1984), îşi înscrie viziunea escatologică într-o tradiţie a avertismentelor dramatice pe tema războiului atomic, ilustrată la noi de Horia Lovinescu (Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă) şi Ion D. Sârbu (Arca bunei speranţe). Piesa e o tragicomedie postatomică, în care motivul „doamna şi vagabondul", fertil în ce priveşte comicul de limbaj şi burlescul situaţiilor antrenate, fuzionează cu cel al noului cuplu adamic, experimentat de Aderca şi alţii în anticipaţia interbelică. Urcându-şi în copacul biblic personajele, pe fundalul unui infern radioactiv, autorul produce un apocalips vesel de care se râde însă strâmb, ca de o lume părăsită de speranţă. În volumul de versuri Inima rezistentă (1981), marcat de amprenta inconfundabilă a lui Ion Barbu, descoperim, distilate inteligent, motive de science-fiction pe care invenţia lirică le preia în cantităţi simbolice. Efectul lor concurează astfel eficienţa surprinzătoare a infinitului catalizator. Oare modestia şoaptei - se întreabă poetul - e lipsită cu desăvârşire de şansa comunicării cu „fraţii" din Univers? Doar energiile solare, cu urletul lor teribil, să fie glasul elocvent al Cosmosului? Metafore de rezonanţă siderală pătrund în portrete: John Keats devine astfel „sol al unei cosmice muzici", calvarul lui Rimbaud ar fi „un planetar lustral", Einstein apare „cu părul alb, risipit de spume galactice in protuberanţe". Într-o poezie precum Miza unei recreaţii, Ovid S. Crohmălniceanu descifrează „o originală viziune geologică a ivirii şi dezvoltării spiritului din materia-elementară". [7] Supusă unui proces demitizant, creaţia naturii va fi totuşi prompt remitizată, cu participarea elementului ştiinţific ca factor definitoriu în construcţia universală:

„Din sine smuls ca-n vis de-al lumii hang,
spun Alef! şi-o supun constantei Planck [..:]
Pe urmă vrând urzirea să-mi rezum,
materiei îi trec polara strechie
şi-i cer: Apari în entităţi pereche!
Şi iar îi spun: În trei să mi te spargi!
Şi se ivesc în vid torenţi de quarci."

     Viaţa descinde şi ea dintr-o nostalgică „insinuare" a sensului creşterii, prin care coacervatele sunt invitate să dospească fecund în „somn de mâl". Urmează restul, avalanşa evoluţionistă:

„Corali, meduze prind să se distile,
viermi, alge scoici, ferigi, raci, peşti, reptile.
Şi-afundul mării, scoarţa stâncii stearpă
le-nsufleţii cu firul mov de iarbă.

     Meditaţia poetului ne oferă frecvent asemenea mostre de filosofie jucăuşă, reuşind miracolul de a da o turnură lirică unui material recalcitrant, condus strâns de logică şi ispitit în permanenţă de raţionamentul scientist. Maniera barbiană triumfă în Progresiv, alt comentariu paleoastronautic, cu mai mult umor decât în varianta întâlnită la Victor Eftimiu:
   
„Descinzând în permian
sol voit nepământean
vede locuind argile
doar prăsile de reptile

Ochiul, dezolat, în zbor
n-are soţ cugetător.
Nici chiar mamiferul clasic
hărăzit abia-n triasic.

Stele-n apa din hârdău;
licăre hău lângă hău...
Vino deci după trei ere
ori fereşte-n alte sfere."


- extras din „Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară",
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

fragmente din capitolul
„Renaşterea genului: curentul principal. Spre o nouă identitate a anticipaţiei"


 [1] Vezi Ion Hobana, Literatura ştiinţifico-fantastică, în Lupta de clasă, nr.12, decembrie 1963, articol revizuit sub titlul Direcţii şi tendinţe în literatura ştiinţifico-fantastică românească, în vol. Viitorul? Atenţie!, Editura Tineretului, 1968, p. 94.  Înapoi la text
 
 [2] O mărturie „fierbinte" în cartea lui Alexandru Mironov Enigmatic, Pământul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p.6: „L-am întâlnit prima oară pe sălile Casei Scânteii şi, fără să-1 cunosc, am ştiut că-1 am în fată pe Adrian Rogoz. Înalt, adus de spate, cu ochii buni, fluturând din mers o geantă uriaşă, plutea cu capul în nori, cufundat în cine ştie ce bătălii cu mori de vânt buclucaşe. Zâmbea tuturor, mie, portarului, uşii de la lift şi soarelui de pe fereastră. Citisem tot ce scrisese, ştiam că publicase sute de tineri, l-am oprit, m-a ascultat, ne-am despărţit prieteni pe viaţă. Anii au trecut, ne cunoaştem acum bine, dar eu încă de atunci nu încetez să mă întreb: oare în ce grad de rudenie s-o afla Adrian Rogoz cu un erou al unui oarecare Cervantes?"  Înapoi la text
 
 [3] Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 268. Înapoi la text

 [4] Cornel Robu, prezentare în Almanah Anticipaţia. (III), Bucureşti, /apărut în 1984/, p. 41. Înapoi la text

 [5] Nicolae Manolescu, Science-fiction, în România literară nr.31, 31 iulie 1975. Înapoi la text

 [6] Cornel Robu, op.cit., loc cit. Înapoi la text

 [7] Ovid S. Crohmălniceanu, cuvânt înainte la Adrian Rogoz, Inima rezistentă, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 8. Înapoi la text





PRO-EMINENŢE: GHEORGHE SĂSĂRMAN





REALITATEA VIRTUALĂ - UN DUH SCĂPAT DIN CLONDIR

Gh. Săsărman


     Lumea mileniului trei: cuvintele sună teribil, precum trâmbiţele Apocalipsului... Ne putem oare încumeta, acum, la cumpăna mileniilor, să scrutăm viitorul? Ştim cumva ce ne aşteaptă? Experienţa ultimului secol ne îndeamnă mai curând la precauţie în materie de precizări. Puse în practică, utopiile s-au dovedit a zămisli tiranii abominabile. Propovăduind iubirea, credinţa cea mai pură a ajuns să învrăjbească, în loc să ducă la fraternizare. Două conflagraţii mondiale par să fi zguduit în zadar conştiinţele, iar sfârşitul Războiului Rece, în loc să redeştepte speranţa într-o lume a păcii şi a înţelegerii, a deschis calea unor cumplite războaie fierbinţi. Iluzia progresului fără hotar al ştiinţei şi al tehnologiei, ca leac pentru toate ponoasele, s-a destrămat. Împărţită între tabere opuse pe criterii multiple, dar legată de un destin indivizibil, omenirea n-a fost nicicând mai mult sfâşiată de contradicţii. Care să fie deci acea lume a mileniului trei, la care vrem să raportăm viitorul literaturii române?
     Desigur, mai avem temeiuri de speranţă. Astăzi, ca niciodată, există o conştiinţă clară a limitelor geografice, ecologice, demografice, sociale, tehnologice, ideologice. Există o preocupare sistematică pentru prospectarea viitorului şi, în germene, încercări de abordare preventivă a fenomenelor. Chiar dacă nu mai putem crede într-un soi de panaceu universal de esenţă pozitivistă, ştim, de pildă, că domenii de vârf precum comunicarea globală prin Internet, ingineria genetică, micro- şi nanomecanica, sursele noi de energie, tehnologia ecologistă, ar putea să joace, în viitorul nemijlocit, un rol important în evoluţia civilizaţiei. Există şanse reale să ne îndreptăm spre o lume într-adevăr mai bună, dacă - printre altele - tendinţa de adâncire a prăpastiei dintre naţiunile sărace şi cele bogate, raţiune ultimă a mişcărilor fundamentaliste, va putea fi la timp contracarată.
     Unde se situează literatura, într-un asemenea peisaj aflat într-o accelerată prefacere? Din capul locului, ar trebui spus că, din acest punct de vedere, soarta literaturii române nu poate fi mult diferită de aceea a literaturii în general. Tendinţa spre globalizare nu va ocoli domeniul culturii - aceleaşi cauze vor duce, în mod inevitabil, pe toate meridianele, la efecte similare. Evident că temele eterne ale literaturii - omul şi natura, individul şi societatea, viaţa şi moartea, iubirea şi ura, virtutea şi viciul, pacea şi războiul, clipa şi veşnicia - vor rămâne în esenţă neschimbate. Dar e de aşteptat ca formele lor de manifestare să se modifice în pas cu viaţa; printre altele; ponderea tot mai însemnată a factorului tehnologic în viaţa socială şi a fiecărui individ în parte - începând cu hrana zilnică şi sfârşind cu realitatea virtuală - precum şi sentimentul răspunderii pentru destinul global al planetei vor căpăta, în mod inevitabil, o reflectare corespunzătoare şi în opera scriitorilor.
     Începutul l-a făcut, de mai bine de-un veac, genul ştiinţifico-fantastic, căruia i-a fost adeseori aplicat, din păcate la modul nediferenţiat, eticheta de subliteratură. Lăsând la o parte discuţia pur academică asupra definirii genurilor literare şi orice aprecieri de valoare, s-ar cuveni amintit rolul aparte jucat de science-fiction, în România ca şi în alte ţări est-europene, în deceniile dictaturii comuniste, priza la cititori, mai ales la cei tineri, de care se bucura în acea vreme. Explicaţia e simplă: scrierile ştiinţifico-fantastice au reprezentat pe atunci unul dintre puţinele medii de comunicare unde, cu complicitatea tacită a participanţilor, erau puse în circulaţie, printre rânduri, idei neortodoxe, critica voalată dar, în condiţiile date, cu atât mai preţuită. Esopianismul era în genul SF Ia el acasă, motiv de permanentă suspiciune din partea cenzurii - nu întâmplător a fost desfiinţată faimoasa Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice, o adevărată pepinieră de talente, patronată de regretatul Adrian Rogoz. Conştiinţa unei vocaţii critice a ajuns la un moment dat atât de răspândită, încât după evenimentele din decembrie 1989 s-a emis chiar opinia cum că menirea acestui gen literar s-ar fi încheiat în România o dată cu răsturnarea dictaturii.
     Pornind de la alte considerente - şi cu aceasta revin la subiect - Adrian Rogoz susţinea teza după care viitorul literaturii stă tocmai sub zodie science-fiction, cu alte cuvinte că, sub presiunea realităţii, ştiinţa şi tehnica vor tinde să devină într-o asemenea măsură componente inseparabile ale vieţii cotidiene, încât nici un scriitor nu va mai putea face abstracţie de ele - rămânând ca viitorul să decidă dacă fuziunea se va face prin molipsirea aşa-zisei literaturi serioase, prin extinderea şi maturizarea artistică a ramurii ştiinţifico-fantastice sau printr-o întrepătrundere a ambelor tendinţe. Important nu e atât dacă literatura mainstream va înghiţi SF-ul ori invers, ci faptul că, treptat, hotarul dintre ele se va şterge. Deşi nimeni nu poate fi profet în patria lui, şi autorii de anticipaţie nu fac excepţie, s-ar putea totuşi ca noul mileniu să confirme, cel puţin în parte, o asemenea previziune. Cu o singură condiţie: dacă va mai exista literatură pur şi simplu.
     Căci adevărata sfidare vine din cu totul altă direcţie, şi e mult mai gravă decât ar părea la prima vedere. Nu-i vorba aici de rapida modernizare a uneltelor - de la creion şi gumă, la procesorul de texte şi imprimantă - care pe mulţi dintre slujitorii condeiului i-a luat pe nepregătite, şi nici măcar de previzibila apariţie a unui nou suport fizic, o dată cu amurgul Galaxiei Gutenberg. În definitiv, cartea n-a existat nici pe vremea lui Homer iar, pe de altă parte, scenariul de film a inaugurat mai demult o altă cale spre public, unde hârtia şi tiparul joacă un rol secundar. Dar tocmai aici se ascunde marea primejdie: veritabilul adversar al literaturii pare să fie noile medii electronice, fascinaţia extraordinară pe care ele o exercită nu numai asupra tinerilor, forţa formidabilă cu care se impun pe tot mapamondul, viteza cu care îşi desăvârşesc arsenalul tehnic şi capacitatea de exprimare.
     S-a observat de multe vreme că fiecare mediu nou se dezvoltă nu numai din sânul, ci şi pe socoteala celor care l-au precedat. Lumea citeşte mai puţin de când există televiziunea, videocasetofonul şi jocurile electronice, iar generaţia cea mai tânără, căreia i se adresează în mod programatic noile medii, citeşte chiar mai puţin. Desigur, pe planul culturii nu-i un mare câştig, cel puţin deocamdată - deşi ar fi o eroare să se subaprecieze potenţialul artistic al mediilor electronice, chiar dacă în stadiul actual, de căutări şi experimente, rezultatele nu se pot compara cu capodoperele unor genuri de tradiţie milenară. În această privinţă, realitatea virtuală - sau cum se cheamă în jargon SF, ciberspaţiul - constituie o temă deosebit de semnificativă, chiar şi sub raport existenţial. Cum va arăta o societate în care posibilitatea nelimitată de a găsi orice compensaţie în afara realităţii propriu-zise îi va lipsi pe cei mai mulţi, poate, de motivaţia integrării şi a contactelor sociale? Cum vor reacţiona oamenii la constrângerile lumii obiective, când vor avea la dispoziţie lumi în care totul e posibil? Ori poate că şi acolo, sferei posibilului îi vor fi date totuşi hotarele morale ale îngăduitului... Şi ce s-ar întâmpla dacă deosebirea dintre universul real şi cel virtual ar ajunge nesemnificativă sau chiar imposibil de sesizat? Şirul subiectelor de meditaţie pe marginea fenomenului ar putea fi astfel continuat pe multe pagini.
     Realitatea virtuală întrece în multe privinţe tot ceea ce noile medii artistice, aşa-zisele ciberarte, au realizat până acum, fiind de fapt încununarea lor firească. Ciberspaţiul nu e numai un produs al ştiinţei riguroase, el reprezintă în egală măsură o sinteză potenţială a tuturor artelor şi, prin chiar acest fapt, un gen cu totul nou de artă. E de presupus că scriitorii, şi nu numai autorii de anticipaţie, vor fi cooptaţi în echipele chemate să configureze operele ciberspaţiului - tot aşa cum ca scenarişti, contribuie de decenii Ia realizarea marilor producţii cinematografice. Dar cine va mai citi romane, când va fi posibil să le trăiască? Într-un univers virtual, desigur, dar nu mai puţin autentic. Să nu ne grăbim deci să proclamăm apropiata înghiţire a marii literaturi de către micul monstru SF, care unora dintre noi ne este atât de drag: s-ar putea ca, scăpat din clondir, un duh până mai ieri fără nume să le înghită până la urmă pe amândouă.
*
     Desigur ca breasla editorilor va continua să investească în comercializarea literaturii, cât timp va crede că în acest segment al pieţei se mai pot obţine profituri rezonabile. Această strictă orientare economică se face de pe acum remarcată prin utilizarea tot mai frecventă a unor procedee tipice pentru lansarea comercială a produselor - sondarea gustului şi a preferinţelor publicului, mediatizarea agresivă, stimularea sau chiar înscenarea prin reclamă a cererii, fixarea pe best-sellers, concentrarea, aşadar, a atenţiei pe cărţile de succes (şi deci de mare tiraj) - succes care, adeseori, prea puţin legat de valoarea literară, este, în mare măsură rodul unui abil marketing. Nu întâmplător sunt pline rafturile librăriilor (şi nu numai în România) de cărţi ale autorilor americani.
     Tirajul cărţilor este, în ultimă instanţă - adevăr dur şi nedrept, dar implacabil - cel care le decide soarta. Şi, întrucât orice scriitor rămâne prizonierul Iimbii lui materne, e de presupus că cei care se exprimă într-o limbă de circulaţie restrânsă, cum e limba română, vor avea de înfruntat în continuare vremuri grele. Nu este vorba aici numai de situaţia financiară precară a cititorului român, care nu-şi mai poate permite luxul procurării noutăţilor editoriale, atâtea câte mai sunt. Încă şi mai însemnat îmi pare a fi faptul că ponderea titlurilor aparţinând scriitorilor de limbă română în raftul librăriilor din ţară are tendinţa să scadă, după cum şi interesul editorilor din străinătate pentru traducerea şi difuzarea autorilor români se menţine la o cotă cu totul neglijabilă. A ne opune acestei tendinţe, în primul rând prin ţinuta estetică a scrierilor noastre, dar şi prin orice alte mijloace onorabile - este, de bună seamă, imperativul major al momentului.
     Sincer vorbind, eu unul nu cred că literatura va dispărea, ceea ce ar fi şi mare păcat; cred, mai degrabă, că ea va suferi transformări structurale, probabil şi în privinţa suportului ei fizic, a mediului de difuzare. Şi e tot atât de departe de mine gândul de a le sugera confraţilor mei, scriitorilor de limbă română, să lase de izbelişte condeiul, şi să se apuce de o altă meserie. Dar cred că e bine să privim viitorul cu realism, receptivi la înnoiri, ca să fim pregătiţi pentru evoluţii pe care oricum nu avem posibilitatea să le influenţăm. Iar una dintre modalităţile importante de a ne asigura în această privinţă şanse sporite este tocmai consolidarea solidarităţii de breaslă, înăuntru şi în afara graniţelor ţării, în sânul patriei noastre comune care este graiul românesc. O solidaritate care n-ar trebui nicidecum înţeleasă drept închistare într-un naţionalism îngust, de esenţă paseistă, ci ca o atitudine responsabilă, deschisă spre lume, îndemnând la toleranţă şi înţelegere.


Comunicare prezentată la cea de a treia
Întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume, Neptun. 2 - 6 iunie 1999
- preluare din revista Tribuna, nr. 37 - 52 (octombrie - decembrie 1999)





PRO-GRESII





FANTASY ŞI HEROIC FANTASY - O EXPLICAŢIE NECESARĂ

Mircea Cărbunaru


Un mic dicţionar cu... mari lacune
     Despre literatura fantasy, atât de prolifică în spaţiul anglo-saxon, s-a scris foarte puţin în România. Atât de puţin încât nici scriitorii autohtoni nu prea s-au înghesuit să-l abordeze. Prezentarea lacunară şi deformată a genului a dus, inevitabil, la diminuarea interesului pentru literatura fantasy.
     Simptomatic pentru gradul de informare în domeniu este şi faptul că, din punct de vedere publicistic, înainte de 1990, doar revista ORION (nr.4/1989) din Craiova reuşea să scoată (şi destul de târziu pentru SF-ul românesc) un număr integral axat pe heroic-fantasy (fantezie eroică), lămurind oarecum lucrurile. Meritul le aparţine în exclusivitate lui Viorel Pîrligras şi sf-iştilor craioveni de la Cenaclul „Victor Anestin".
     După 1990, tot de la Craiova, am putut intra în posesia unui „Mic dicţionar de autori SF", realizat de Aurel Cărăşel (Ed. Vlad & Vlad, Craiova,1996) care pe lângă fişele biobibliografice a 95 de autori de SF români şi străini încerca să realizeze şi un grupaj de fişe informative despre genuri, subgenuri, teme şi termeni definitorii pentru fenomenul SF.
     Deşi meritoriu un astfel de efort, dicţionarul lui Cărăşel „excelează" prin explicaţii naive, excesiv de personale, neactualizate sau, mult mai grav, prin omiterea unor nume de referinţă în rândul scriitorilor SF (Fritz Leiber, William Gibson, Kurt Vonegut sau Jack Vance, fără să mai punem la socoteală şi absenţa unor scriitori români precum Ovidiu Bufnilă). În sens contrar există şi câteva nume încadrate forţat în literatura SF autohtonă. Revenind la subiectul pus în discuţie, literatura fantasy, Aurel Cărăşel face o prezentare aproape diletantă, preluând, fără ezitare, opinii expirate şi bântuite de lipsa de informaţii a anilor '80.
     „Majoritatea teoreticienilor genului o consideră (fantezia eroică n.n.) o variantă a operei spaţiale, aflată la graniţa dintre fantastic şi SF. Mai este cunoscută şi sub denumirile de science-fantasy şi sword and sorcery (spadă şi magie - cu toate că încă din anii '80 sf-işti români au adoptat termenul de spadă şi vrăjitorie n.n.)" (pag.18, Mic dicţionar de autori SF, Ed. Vlad & Vlad, Craiova,1996).
     De fapt „teoreticienii genului" sunt... Florin Manolescu şi lucrarea sa „Literatura SF" (Ed. Univers, Bucureşti, 1980) care plasează greşit la originea genului odiseea spaţială şi confundă subgenul science-fantasy (singurul aflat cu adevărat la graniţa dintre SF şi fantastic) cu heroic fantasy. De altfel, dacă Aurel Cărăşel ar fi consultat fie şi numai formal numărul 4 al revistei ORION, ar fi putut constata că Viorel Pîrligras îl punea la punct cu toată seriozitatea pe Florin Manolescu, din acest punct de vedere:
     „Nu pot fi de acord decât parţial cu definiţia lui F. Manolescu, căci fantezia eroică este mai degrabă locul de întâlnire al mitului cu imaginaţia, şi ca argument un exponent al formei vechi a genului - Cântecul nibelungilor- nu poate fi considerat o operă spaţială!" (pag.2, ORION, Nr. 4)
     Tot din aceeaşi fişă de prezentare a fanteziei eroice întocmită de A.Cărăşel, aflăm că „eroii sunt, precum în basme, fiinţe excepţionale, cu puteri supranaturale, indivizi musculoşi, mânuind săbii de doi metri şi jumătate (!?) lungime, cu aceeaşi uşurinţă cu care utilizăm cuţitele de bucătărie. Tipul clasic (al eroului n.n.) este reprezentat de Conan Barbarul...". Hilar. Ne întrebăm de unde o fi fost preluată această informaţie că toţi eroii basmelor şi ai literaturii heroic fantasy sunt precum Conan Barbarul  al lui Robert Howard? Atunci unde am putea clasifica întreaga creaţie a lui Tolkien axată în special pe personaje inteligente care stârnesc mai degrabă simpatie şi nu admiraţie faţă de forţă sau violenţă, fie ele şi puse numai în slujba binelui?
     La fel de improprii ni se par şi exemplele puse la dispoziţie privind elemente şi artificii de fond pe care fantezia eroică le utilizează în mod frecvent: „Elementele de decor aparţin zonei fabulosului, magicului şi oniricului (n.n./până aici nu este nimic de reproşat dar mai departe...): gnomi, demoni, amulete, pisici negre, spiriduşi, cercuri magice, spaţii tenebroase, vrăjitoare, afriţi, incubi (demoni erotici), sticle solomonice, dragoni, glugi fermecate". Se observă un amestec de elemente specifice horror-ului sau thriller-ului de factură gotică cu cele specifice fanteziei eroice, lucru care arată cât se poate de relevant lipsa de informare şi de lecturi în domeniu. Cât despre „glugile fermecate", lăsăm pe alţii să judece.

Fantasy - repere generale
     Sword and sorcery (Spadă şi vrăjitorie) este considerat în prezent un subgen distinct al literaturii denumită generic fantasy. În mod concret şi schematizant acest subgen descrie aventuri, istorisiri şi întâmplări care se desfăşoară alert într-un mediu dominat de miracol şi magie, cel mai adesea într-un trecut imaginar populat de „mânuitori de spadă" şi fiinţe fabuloase. Sword and sorcery are rădăcini puternice în romanul cavaleresc, epopeea antică sau în formele populare de tipul basmelor şi legendelor. Termenul în sine este atribuit scriitorului Fritz LEIBER care l-a impus publicului la începutul anilor '60. De fapt, acest tip de literatură exista cu mult înainte de 1960 dar era cunoscut sub denumiri -mai puţin asimilate de cititori şi de critică- precum weird fantasy (fantezie stranie) sau fantastic romance (fantastic romantic).
     Cât îl priveşte pe F. Leiber, aplecarea sa către sword and sorcery se datorează în primul rând adeziunii sale ca membru în Liga Hyboriană (un club al fanilor genului, fondat în 1956). Convingerea membrilor ligii era că iniţiatorul de drept al genului sword and sorcery este nimeni altul decât Robert E. HOWARD, creatorul personajului CONAN, odată cu apariţia povestirii „Phoenixul de pe spadă" scrisă în 1932. Oricum, indiferent dacă Howard este sau nu iniţiatorul genului s&s, cel care a impus agresiv termenul rămâne tot F. Leiber.
     Heroic fantasy (Fantezie eroică). Opinia cel mai des întâlnită este că termenul de fantezie eroică a început să-l înlocuiască pe cel de sword and sorcery pe la jumătatea anilor '70. Cei doi termeni au fost utilizaţi în paralel fără probleme până la începutul anilor '90 când strategiile editoriale, din dorinţa de a nu agresa cititorul cu o terminologie din ce în ce mai specializată şi mai nuanţată, au început să folosească termenul general de fantasy. Acest lucru a fost intens comentat şi criticat deoarece mulţi cititori doreau să aibă un mijloc de îndrumare în alegerea lecturilor. Reproşul este justificat având în vedere că cei doi termeni luaţi în discuţie, sword and sorcery şi heroic fantasy, sunt foarte apropiaţi dar nu identici în înţelesul lor. Fiecare dintre ei definind un anumit mod de abordare literară, nuanţat în funcţie de scriitor, de inovaţiile literare utilizate şi chiar de politicile editoriale.
     În linii mari se poate spune că sword and sorcery este mai specializat, în timp ce fantezia eroică permite cuprinderea unei arii ficţionale mai întinse. La aceste aspecte se mai adaugă o viziune specifică a fiecăruia dintre ele asupra textului literar, ceva mai bine documentat în cazul fanteziei eroice din punct de vedere al arealului mitologic utilizat, al limbajului şi modelelor de inspiraţie utilizate. Ea se detaşează oarecum de epicul alert şi de dominaţia acţiunii în detrimentul ideii, specifice pentru sword and sorcery. De asemenea, construcţia eroului ca personaj al textul de fantezie eroică este mult mai elaborată, acesta trecând întotdeauna printr-un proces iniţiatic complex, de la condiţia de om simplu la cea de erou şi posesor al unor aptitudini ieşite din comun, dar şi printr-un amplu proces de reconstrucţie psihologică.
     Desigur că literatura fantasy nu se rezumă la cele două subgenuri prezentate anterior. Alţi termeni aplicaţi pentru scrierile corespunzătoare acestui gen, şi de regulă utilizaţi de critică sau de strategiile comerciale, sunt: Adult Fantasy, High Fantasy, Epic Fantasy, Quest Fantasy sau Science Fantasy, ultimul intrat deja în limbajul curent al cititorului.

Fantezia Eroică - generalităţi şi nuanţe
     Eroul: reprezintă pilonul de susţinere al textului heroic fantasy. Construcţia acestui gen de literatură solicită o focalizare auctorială a scriitorului asupra eroului şi, implicit, personajului principal. Din acest motiv scriitorii genului se concentrează în special pe caracterul iniţiatic al eroului. Acesta evoluează odată cu derularea subiectului, de la condiţia simplă la cea miraculoasă (de aici şi introducerea alertă a unei succesiuni de întâmplări, fapte, locuri, personaje fabuloase etc.), în aşa fel încât cititorul, la rândul său, capătă o iniţiere paralelă cu cea a eroului.
     De asemenea, într-un mod deja profesionalizat, autorii de heroic fantasy apelează la un întreg arsenal de artificii şi tehnici literare care au rolul tocmai de a-l face părtaş pe cititor la aventura propusă de subiectul textului.
     În primul rând construcţia personajelor se face cu tuşe îngroşate, contrastante, care clasifică exclusivist în pozitive şi negative personajele textelor heroic fantasy.
     Cum antiteza bine-rău nu lasă loc şi nuanţelor intermediare, uneori, scriitorii apelează şi la o altă tehnică întâlnită şi la romanul picaresc (de aventuri): personajul colectiv. O mână de oameni uniţi în numele unei cauze comune se pot dovedi a fi adversari de temut în conflictul cu forţele răului. Avantajul personajului colectiv este major din punctul de vedere al credibilităţii. Fiecare dintre membrii grupului prezintă aptitudini diferite şi mai rezonabile pentru cititor decât în cazul unui supererou. Astfel cititorul mai are avantajul că îşi poate alege un model convenabil (dacă acceptăm ipoteza că textul literar oferă înainte de toate modele şi mai apoi tipologii umane idealizate).
     În oricare dintre variantele utilizate: supererou sau personaj colectiv, trebuie acceptat că autorul înzestrează personajele cu însuşiri ieşite din comun. Calităţile sunt întărite de accesorii şi simboluri falice precum armele magice (cel mai adesea spade cu puteri magice).
     Tot ca un suport adus în sprijinul eroului este şi conjunctura favorabilă. Eroul este la locul şi momentul potrivit. Şansa lui este unică şi irepetabilă.
     La toate cele arătate se mai adaugă şi alianţa cu forţele magice, supranaturale; contrar unor opinii prezentate în prima parte a acestui articol care consideră că însuşi eroul este posesor al acestora.
     Decorul: În majoritatea cazurilor, coordonata spaţială este un produs imaginar situat pe Pământ, pe o planetă îndepărtată sau într-o lume paralelă. De cele mai multe ori scriitorul alege un spaţiu anume în funcţie de gradul speculativ ficţional pe care doreşte să-l utilizeze. Spre exemplu: în mod raţional, imaginarea unor fiinţe fabuloase complet noi, inventate de scriitor (neîntâlnite în nici un areal mitic) ori descrierea unor structuri sociale care nu se regăsesc în istoria umană, îşi vor găsi mai firesc locul într-o lume paralelă sau pe o planetă îndepărtată.
     La fel de bine,  fantezia eroică poate reimagina un trecut îndepărtat, poate rescrie, dezvolta şi chiar inventa mituri (Lord Dunsany era recunoscut pentru acurateţea cu care completa „pete albe" în arealul mitologic).
     Timpul: Este un element păstrat voit echivoc în cazul textelor heroic fantasy. Uneori se oferă repere fragile precum Atlantida, epoca fierului etc, dar, aşa cum se poate deduce din numeroase texte, rolul coordonatei temporale rămâne mai degrabă unul secundar şi, cumva, coordonata temporală capătă aceeaşi funcţie ca în cazul ucroniilor (istoriilor paralele): acela de non-timp, dar care urmăreşte mai puţin efectul realist al condiţionalului „ce s-ar fi întâmplat dacă...".
     Contraste şi conflicte: Fantezia eroică se bazează pe contraste puternice care definesc genul în intimitatea sa constructivă. Aceste contraste sunt obligatoriu orientate către morala pozitivă.
     Placa turnantă a textului heroic fantasy rămâne deja amintitul contrast/conflict bine-rău, cu victoria finală a binelui.
     La fel de bine găsim şi contraste de genul: real-suprareal, uman-suprauman, uman-subuman, ştiinţă-magie etc., care nu neapărat sunt aşezate în raporturi conflictuale atâta timp cât ele pot servi moralei pozitive a textului.
     Cele prezentate până acum arată că scrierile heroic fantasy se bazează pe un exerciţiu imaginativ foarte complex. Acest lucru nu înseamnă că textele genului nu pornesc şi de la o serioasă bază documentară, ştiinţifică şi istorică, lucru subliniat de însuşi J.R.R.Tolkien: „Fantasy este o activitate umană normală. Ea nu distruge raţiunea şi nici măcar nu diminuează apetitul sau percepţia adevărului ştiinţific. Din contră. Cu cât raţiunea este mai puternică şi mai clară, cu atât ea va produce o fantasy mai bună."





SCRIITOARELE FANTASY ŞI REVOLUŢIA ROMANTICĂ A LITERATURII HEROIC FANTASY

Mircea Cărbunaru


     În aparenţă literatura Heroic Fantasy (H.F.) este un produs artistic prin excelenţă... masculin. Creat, promovat şi citit în special de bărbaţi. Spunem în aparenţă pentru că, aşa cum precizăm şi în prima parte a acestui articol, traslatarea literaturii Sword and sorcery (spadă şi vrăjitorie) înspre fantezia eroică s-a produs în anii '70. Întâmplător sau nu, fenomenul arătat coincide cu perioada feminismului militant din Statele Unite. Cert este că începând cu 1974, în spaţiul anglo-saxon, scriitoarele încep să se impună din ce în ce mai autoritar în science-fiction şi, chiar dacă unora le vine greu s-o recunoască, rolul femeii-scriitor în evoluţia literaturii H.F. este capital.
     În 1974  Ursula K. Le Guin spărgea „gheaţa" la decernarea Premiului HUGO (cea mai valoroasă distincţie în domeniu care se acordă pentru lucrările literare scrise în anul precedent decernării) cu povestirea „The Ones Who Walk from Omelas" (Cei care pleacă din Omelas), lucrare care nu era de factură fantasy, dar arăta că femeile pot scrie la fel de bine science-fiction ca şi bărbaţii.
     Tot în 1974 apare prima antologie feministă denumită „Women from Wonder" (Femei ale Miraculosului) şi care cuprindea multe dintre numele ce vor fi menţionate în continuare. Apogeul literar al acestui feminism militant este atins în perioada 1975-1977, prin lucrări percutante precum „The Female Man" (Bărbatul Femeie) al scriitoarei Joanna Russ.
     În ceea ce priveşte literatura fantasy şi în special H.F., ea va fi evident influenţată de scriitoarele SF care, fie şi numeric, nu au fost chiar puţine.
     Literatura fantasy începe să treacă prin transformări profunde deplasându-se atenţia de pe acţiune pe construcţia minuţioasă a textului, pe latura sa romantică şi poetică. Personajele încep să capete culoare. Dramele interioare se amplifică. Textele sunt mai descriptive şi îmbogăţite cu o paletă stilistică mult mai elaborată. De asemenea „dictatura" personajului masculin idealizat capotează în faţa unor personaje feminine cu adevărat excepţionale. Asemănător cu textele literare, pe tărâm editorial şi în diferite medii competiţionale personajul feminin nu mai este unul secundar.
     Din Anglia, Tanith Lee  demonstrează prin lucrări precum „The Birthgrave" (1975) că se poate combina heroic fantasy cu science fiction fără nici o problemă dacă autorul stăpâneşte o scriitură bună. De altfel Tanith Lee a reuşit să atragă atenţia prin frumuseţea ei şi printr-un machiaj aparte. În multe rânduri ea a reprezentat deliciul Convenţiilor Internaţionale SF apărând îmbrăcată precum magicienele din cărţile sale.
     O altă scriitoare apreciată de critică şi fanii genului este Carolyne Janice Cherry care scria în 1975 „Gate of Ivrel" (Poarta Ivrelului), „o saga H.F.  barbară şi strălucitoare", cum o aprecia exigentul critic francez Jaques Sadoul în „Istoria SF-ului Modern", Ed. Vremea 1997, Bucureşti.
     De altfel C.J. Cherry îşi va proba talentul ceva mai târziu, în 1982, când va obţine premiul HUGO pentru un roman exclusiv SF, „Downbelow Station".
     Tot în rândul din faţă al scriitoarelor fantasy îşi face loc şi Joane D. Vinge, mai întâi cu textul „Eyes of Amber" (Ochi de chilimbar -1977) culminând cu „The Snow Queen" (Regina zăpezilor), roman pentru care a primit în 1981 Premiul HUGO (roman apărut şi în limba română la Ed. Pygmalion 1996, Bucureşti).
     În 1979, două scriitoare americane (lucru fără precedent) îşi dispută talentul pentru obţinerea premiului HUGO: Marion Zimmer Bradley cu o carte science-fantasy, denumită „Storm Queen" (Regina furtunii) şi Vonda McIntyre cu „Dreamsnake" (Şarpe de vis), ultima reuşind să-şi adjudece prestigiosul premiu.
     Tot în 1979, altă scriitoare americană face furori cu primele două volume dintr-o impresionantă saga heroic fantasy: „Watchtower" (Turnul de gardă) şi „Dancers of Arun" (Dansatorii din Arun). Pe marginea acestei trilogii, acelaşi critic Jaques Sadoul se amuză comentând că nu are ce-i reproşa trilogiei având în vedere că autoarea este şi o excelentă practicantă de aikido şi arte marţiale, ceea ce ar însemna că sexul slab nu mai este chiar atât de slab, iar femeile-scriitor nu mai sunt demult un subiect uşor de neglijat.





INTERPRETĂRI ASUPRA TOTALITĂŢII

Ovidiu Bufnilă


     Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al totalităţii. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra totalităţii fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în totalitatea ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui. Ce ar fi totalitatea? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea totalităţii, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei totalitatea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al totalităţii. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea totalităţii trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea totalităţii e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează totalitatea părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al totalităţii prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la totalitatea ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum totalitatea ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Totalitatea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate totalităţii ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind totalitatea în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţă un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul autorităţii. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţa umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul totalităţii? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie totalitatea întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea totalităţii. Căci proasta educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Arta, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa totalităţii lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar totalitatea nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea totalităţii varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţă, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea totalităţii ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm totalitatea cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune totalitatea ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale totalităţii. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziţii ale totalităţii. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospeşte, crapă. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaţionale remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propoziţiile totalităţii sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, totalitatea produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor. Totalitatea încearcă acum a se revendica a fi spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva totalităţii. Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă. Bineînţeles că lumea textelor musteşte de critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Totalitatea şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informaţională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă. Cine să salveze totalitatea?! Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine. Totalitatea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei, totalitatea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit totalităţii atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?! O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, totalitatea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre antitotalitate de vreme ce totalitatea este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce totalitatea impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Totalitatea pare a fi o calitate a autorităţii care este un atribut al totalităţii. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă sau roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda sa, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponenţa. El deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufund în istorie. Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că totalitatea nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulgeraţie, iar totalitatea o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile totalităţii în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar totalitatea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta. Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spuma universului. Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre flasa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.





PRO-PUNERI





NOUTĂŢI, MAI PUŢIN NOUTĂŢI ŞI - DE CE NU? - MICĂ PUBLICITATE

Cătălin Ionescu


     Foarte multe pro-puneri „clasice" - Pro-Scris a primit la redacţie un număr de cărţi şi reviste care trebuie prezentate. Sigur, nu este vorba de ultimele noutăţi, sau nu numai de ultimele noutăţi. De altfel, la tirajele minuscule practicate în România, termenul „noutate" şi-a schimbat sensul, devenind mai degrabă „tipăritură de sefeu din ultimii ani"!
     Trei cărţi şi doi autori au poposit pe masa virtuală a redacţiei Pro-Scris: Cătălin Sandu cu „Duel cu ceaţă şi lotuşi" şi „Fragmentalia" şi Doru Kalmuski cu „Adevăratul Eden".

     Cărţile lui Cătălin Sandu au apărut la Editura MEDIA TECH, în 2000 şi 2001. „Duel cu ceaţă şi lotuşi" este o culegere de povestiri prefaţată de Lucian Merişca, iar „Fragmentalia" este un roman, cu titlul complet „Fragmentalia sau penultimul război mondial".
     Cătălin Sandu poate fi numit, fără rezerve, una din revelaţiile science fiction-ului românesc. Şi spun asta în ciuda pleiadei de premii câştigate de-a lungul timpului; pentru că premiile în science fiction-ul românesc, chiar în ciuda unor intenţii absolut onorabile, reflectă mai degrabă o anume conjunctură, şi nu o certitudine. „Înhămarea" însă la „căruţa" profesionalismului, adică editarea (cel puţin a) unui volum - ca să nu mai vorbim de abordarea mult hulitului roman, un gen atât de desuet în România, şi atât de necesar! - implică curaj, hotărâre şi o mână fermă. Sau, ca să parafrazăm un citat celebru, a fi scriitor nu înseamnă numai a scrie - ci şi a te considera scriitor. Bun venit în arenă, domnule scriitor Cătălin Sandu! Pro-Scris va avea de lucru în numerele viitoare, şi Ovidiu Bufnilă s-a pus deja pe treabă - a se vedea articolul „Fragmentalia sau risipirea corpurilor" din acest număr.

     Un alt scriitor până acum necunoscut - cel puţin subsemnatului - este băcăuanul Doru Kalmuski. Romanul recent apărut la Editura Diagonal, din Bacău, în 2001 poartă titlul „Adevăratul Eden (utopia politicii)" şi face parte dintr-un gen pe care science fiction-ul românesc din anii '90 l-a repudiat, de cele mai multe ori, cu îndârjire: „political fiction". Conform bunelor tradiţii ale ironiei, a trebuit să apară un autor necunoscut mişcării science fiction româneşti, pentru ca utopia politică să-şi reintre în drepturi. Pe ultima copertă descoperim o apreciere semnată de Eugen Uricaru: «Doru Kalmuski imaginează în Adevăratul Eden o utopie neagră, o versiune originală a unui nou 1984 pornind de la experienţa colectivă a românilor (şi nu numai) dar intuind şi ilustrând convingător adevăratele dimensiuni ale Răului. Un roman derutant şi incitant prin acuitatea observaţiei şi cruzimea perspectivei. ...»
     Pro-Scris îşi rezervă dreptul (şi plăcerea) de a discuta mai mult pe marginea acestui roman în viitorul foarte apropiat...

     Schimbând registrul, trecem la reviste... Am glumit, şi gluma asta este cam macabră, adicătelea care reviste, domnule, că nu există decât una singură, „String"?!
     String, revista care duce cu sine o bună parte din personalitatea lui Robert David, sau revista care, atunci când toată lumea (inclusiv subsemnatul, de ce să nu fim sinceri?) i-a prezis, mai mult sau mai puţin elegant, iminentul sfârşit, s-a încăpăţânat nu numai să supravieţuiască, ci şi să menţină cât mai sus ştacheta valorii, a ajuns la numărul 19, continuând excelenta tradiţie a numerelor tematice, cu o ediţie dedicată lui Faust. În String 19 semnează Robert David, Jean Lorin Sterian (cu o menţiune specială pentru excelentul articol „Amatorii au murit, trăiască profesioniştii!"), Mihai D. Vasile, Liviu Radu, Ovidiu Bufnilă, Ana-Maria Negrilă, Ardian-Christian Kuciuk şi Ovidiu Vitan.
Ce s-ar mai putea spune? Nimic, String-ul este suficient...

     Am spus mai sus că String-ul este singura revistă de science fiction românească? Ha, ha, v-am păcălit! Mai există una - The Pointer (A magazine of ETR/D - the software development team), numărul 2, din decembrie 2000. Ei da, nu glumesc, este vorba de revista scoasă de Robert David la Ericsson Telecommunication România, care, ajunsă la numărul 2, publică un articol de science fiction aplicat! Dacă „paternitatea" acestei struţo-cămile (science fiction aplicat) Pro-Scris i-o atribuie lui Alexandru Mironov, propulsată la emisiunile sale de educaţie ştiinţifico-fantastică a tânărului de tip nou, Robert David, ca într-o joacă, pune lucrurile la punct: da, există science fiction aplicat, şi acesta nu poate fi decât de nuanţă umoristică. Astfel încât Pro-Scris a trebuit să inventeze o rubrică special pentru această mostră excelentă de SF aplicat: Pro-Fan. Nu rataţi această rubrică...
     Mai puţin decât o revistă, mai mult decât o simplă rubrică - suplimentul Fantasya, apare de puţină vreme în 4 pagini, având, desigur, acelaşi conţinut alert şi bine conturat, redactat tot de Mircea Cărbunaru şi Bogdan Fofircă. Descoperim în ultimul număr (3 [43] - serie nouă - martie 2001, apărut în ediţia din 31 martie - 1 aprilie a ziarului „Brăileanul") materiale semnate de Liviu Radu, Mihai Pricop, Codruţa Nedelcu, Adrian Moşoiu şi, bineînţeles, Bogdan Fofircă şi Mircea Cărbunaru (acesta din urmă cu nişte „Replici şi polemici" excelente - Fantasya, ca orice publicaţie care se respectă, simte „pulsul" science fiction-ului românesc şi reacţionează în consecinţă). Nu vă dezvăluim mai mult, este o cruciadă a Fantasyei, pe care Pro-Scris o respectă, (fiind un drept inalienabil al presei libere), şi ca să-l cităm direct pe Mircea Cărbunaru, «...faptul că a existat o reacţie la nivel naţional este, în opinie personală, un lucru bun vis-a-vis de lentoarea în care se bălăceşte fandomul naţional.» Restul, în Fantasya nr. 3...

     Cam atât pentru acum. Materialele promoţionale ale editurilor ProLogos şi Omnibooks sunt prezentate separat, fiind materiale promoţionale, aşa că Pro-Scris îşi opreşte aici întinderea aripii (protectoare) şi vă asigură că abia aşteaptă să-i pice în mâini cărţile promise - între timp îşi ascute bine cuţitele... Nu neglijaţi nici materialul promoţional despre premiile Sigma, este un proiect pe care Dan Popescu îl pritoceşte de mult timp, şi care, deşi a suferit o serie de modificări, a primit abia de foarte curând girul „bun de... internet" al lui Dan Popescu. De altfel, că tot veni vorba şi Dan Popescu nu ne aude, Sigma pregăteşte ceva. Staţi cu ochii... în patru.
Cătălin Ionescu
     PS. Dedicaţia alăturată a fost „descoperită" pe prima pagină a romanului „Fragmentalia", semnat de Cătălin Sandu (şi mai există încă una şi pe celalaltă carte, desigur). Nu m-aş mira ca în curând să văd un excelent volum de caricaturi (mai mult sau mai puţin science fiction) semnat de inepuizabilul Cătălin Sandu...

     PPS. Inaugurăm şi prima rubrică de mică publicitate:
     - Dl. Cornel Robu caută nr. 523 (iunie 1995) din Anticipaţia - CPSF; oferă, la schimb, oricare din următoarele numere: 470, 490, 491, 492, 493-94, 497, 498, 502, 503, 507, 508, 515, 519-20, 541, 550-51, 552-53, 554-55. Cei care-l pot ajuta sunt rugaţi să-l contacteze pe adresa:
     Str. Profesor Ciortea nr.1,
     bl. H, sc. II, ap. 18,
     3400 Cluj Napoca

     PPPS. Dacă există şi alţi amatori de mică publicitate, Pro-Scris vă stă la dispoziţie, dezinteresat. Tot ce aveţi de făcut este să trimiteţi un mail pe adresa noastră...





PREZENŢE SF ÎNSPRE MAINSTREAM
(material promoţional)

Dan-Silviu Boerescu


CELE MAI BUNE POVESTIRI 1995 - 2000
     În antologia „MILLENIUM: Cele mai bune povestiri ale anului 2000" (Ed. Allfa; se lansează la Tîrgul de la Bucureşti, 23-27 mai 2001), DAN-SILVIU BOERESCU a selecţionat 5 membri ai fandomului: LIVIU RADU, OVIDIU BUFNILĂ, ANA-MARIA NEGRILĂ, COSTI GURGU şi JEAN-LORIN STERIAN. Cu excepţia ANEI-MARIA NEGRILĂ - care, astfel, debutează în mainstream - ceilalţi patru autori au figurat şi în ediţia de anul trecut: „Don Quijote, Prostituata şi alte personaje". În toamnă, la Tîrgul Gaudeamus de la Bucureşti este programată lansarea volumului antologic „Cele mai bune povestiri 1995 - 2000", în care DAN-SILVIU BOERESCU intenţionează să selecţioneze (din sumarul ediţiilor anuale din acest interval) şi cîţiva membri ai fandomului (alături de cei menţionaţi anterior, a mai fost selecţionat, în timp, şi MIHAIL GRĂMESCU, iar HORIA GÂRBEA şi BOGDAN SUCEAVĂ au intrat în sumare şi cu texte de tip s.f./fantasy).

     EDITURA PRO LOGOS se relansează în SF şi FANTASY!
     După ce, în 2000, a publicat în Colecţia MORFEU, cărţi de LIVIU RADU, COSTI GURGU şi JEAN-LORIN STERIAN, Editura PRO LOGOS, condusă de DAN-SILVIU BOERESCU (director), CEZAR PAUL-BĂDESCU (redactor şef) şi COSTI GURGU (art-director) are planuri mari!


CRONICILE SÎNGELUI

     Grupul KULT îşi lansează la Editura PRO LOGOS, în colecţia MORFEU, coordonată de DAN-SILVIU BOERESCU, prima antologie tematică, realizată de COSTI GURGU, alături de care mai semnează ANA-MARIA NEGRILĂ şi BOGDAN-TUDOR BUCHERU. Tema este o încercare de redefinire a conceptului de VAMPIR, scos din decorurile şi practicile neo-gotice sîngeroase, problematizat în diverse contexte istorice (epoca de formare a poporului român, Bucureştiul la 1900 şi un pic, contemporaneitate). Proiectul VREMEA DEMONILOR, cronologic prima antologie KULT (la care a mai colaborat şi HORIA NICOLA URSU), va fi materializat, probabil, tot la PRO LOGOS, în seria MORFEU a lui DAN-SILVIU BOERESCU, tentativele anterioare de publicare eşuînd.
     În prezent, Grupul KULT (la care s-au raliat MIREL PALADE şi ANCA AMUZESCU, fiind posibilă şi revenirea lui JEAN-LORIN STERIAN) lucrează la o a treia antologie - RADHARC, în care acţiunea se petrece într-un univers paralel la cotidian ce interferează permanent cu Bucureştiul de azi.


ROMÂNIA S.F. 2001

     După ce a tot antologat pînă la epuizare ficţiunea mainstream, DAN-SILVIU BOERESCU trece în revistă şi producţia SF şi Fantasy din ultimii zece ani. Antologia are un caracter retrospectiv şi încearcă să-i prezinte pe cît mai mulţi dintre autorii fandomului activi în această perioadă (motiv pentru care cîteva nume mari, dar ieşite din circuitul creaţiei, nu figurează în sumar). Au fost, astfel, aleşi 38 de autori. Lista lor alfabetică este următoarea:

     VAL ANTIM: Un vis „pentru doi"
     DUŞAN BAISKI: Turnul
     TRAIAN BĂDULESCU: Îţi aminteşti cum ai murit?
     ADRIAN BĂNUŢĂ: Tot mai aproape de mine
     IONUŢ BĂNUŢĂ: Păsărarul
     AURELIUS BELEI: Alpha Boreallis
     BOGDAN-TUDOR BUCHERU: Sfoara
     OVIDIU BUFNILĂ: Necunoscutul intrigant
     AUREL CĂRĂŞEL: Muntele-cu-bătrîni
     MIRCEA CĂRBUNARU: Colecţionarul
     MARIN COMAN: Uşa de la baie
     SEBASTIAN A. CORN: J. Hristo Ltd
     LADISLAU DARADICI: Cîrd pribeag de cocori
     ROBERT DAVID: Hanovra
     HORIA  GÂRBEA: Funcţia lui Jansen
     MIHAIL GRĂMESCU: U-gresiunea
     COSTI GURGU: Minunata Caoara
     RADU HARAGA: Orb prin Florenţa
     MICHAEL HĂULICĂ: Mordelia
     DARIUS HUPOV: Jocul de viaţă al culorii
     DĂNUŢ IVĂNESCU: Cheia pierdută
     VICTOR MARTIN: La pescuit
     LUCIAN MERIŞCA: Ultima greşeală
     ANA VERONICA MIRCEA: Clocitorul Josh
     OCTAVIAN GENGHIZ MUSTAFA: Dispariţia a trei domni cît se poate de respectabili
     ANA-MARIA NEGRILĂ: Copilăria lui Münchansen
     FLORIN PÎTEA: Sfinx
     LIVIU RADU: Răsărit de soare
     RADU PAVEL GHEO: Unchiul nostru Rafael
     CRISTINA RADULIAN: Zeii războiului
     DON SIMON: Şoapte
     JEAN-LORIN STERIAN: Printre cerşetori
     DORU STOICA: Despre chinezi, primari, burice
     BOGDAN SUCEAVĂ: Ora Nibelungilor
     DĂNUŢ UNGUREANU: Motor îşi asumă riscul
     HORIA NICOLA URSU: Ultimul refugiu
     ANDREI VALACHI: Ultimul ceai, ultima miercuri
     OVIDIU VITAN: Dosarele X-mas

     DAN-SILVIU BOERESCU semnează şi aparatul critic compus dintr-o prefaţă polemică („Dincolo şi dincoace de mainstream", în care se susţine teza apropierii de mainstream, nu de absolutizare progresivă/programatică a diferenţelor specifice) şi scurte prezentări ale autorilor (grupate sub genericul „Pierduţi în spaţiul... bibliografic"). Cartea se va lansa la Tîrgul Internaţional de Carte de la Bucureşti.


IMPORTANT
     Intenţia lui DAN-SILVIU BOERESCU este de a permanentiza acest proiect la Editura PRO LOGOS, urmînd ca, în anii următori, să apară ROMÂNIA S.F. 2002/2003/2004 ş.a.m.d. Noutatea constă în faptul că, începînd cu ediţia următoare, vor fi admise numai texte la zi, scrise în intervalul dintre două antologii. Pentru ediţia ROMÂNIA S.F. 2002, selecţia a început deja şi se va încheia la 1 decembrie 2001. DAN-SILVIU BOERESCU aşteaptă, la e-mail: playboy@prointernational.ro (adresă susceptibilă de a se modifica în viitorul imediat) sau, mai bine, la danboerescu@hotmail.com ori la C.P. 1-220, Bucureşti, reviste (inclusiv în format electronic), fanzine, newsletters, suplimente sau, direct, texte noi din partea tuturor autorilor români, indiferent dacă figurează sau nu în sumarul ROMÂNIA S.F. 2001. Relaţii la tel. 094.330.846. Persoană suplimentară de contact: COSTI GURGU (art director şi al Colecţiei MORFEU). Cu COSTI GURGU puteţi discuta şi despre noile proiecte ale Grupului KULT, inclusiv despre participarea la RADHARC sau la alte antologii pe teme date.
     De asemenea, se caută TRADUCĂTORI FOARTE BUNI pentru RETROVERSIUNI în ENGLEZĂ!!! Editura PRO LOGOS  încearcă să publice şi versiuni internaţionale ale antologiilor ROMÂNIA SF, CRONICILE SÎNGELUI, VREMEA DEMONILOR, RADHARC ş.c.l.


OMNIBOOKS CLUB
Oferta lunii aprilie

Horia Nicola Ursu


     Editura Omnibooks, consecventă în eforturile de promovare a literaturilor imaginarului, vă oferă următoarele titluri, disponibile în sistemul „colet cu ramburs":

     1. Bogdan-Tudor Bucheru - ATINGEREA - 40000 lei
     „Bogdan-Tudor Bucheru este unul dintre autorii SF & fantasy de şcoală nouă, tot mai puţin obstinaţi în a perpetua miturile tehnologiei star-terkizante şi tot mai preocupaţi să reducă distanţa conceptuală - nespus de orgolioasă cîndva - care-i îndepărta de mainstream. [...] Bariera care desparte retoric universurile prozei a devenit tot mai mult un fetiş, o fantoşă, o falsă problemă. Cred în capacitatea autorului de a surmonta şi alte asemenea obstacole." (Dan Silviu Boerescu)

     2. Radu Pavel Gheo - DESPRE SCIENCE FICTION - 50000 lei
     O culegere de studii de teorie literară aplicată la literatura science fiction, semnată de unul dintre cei mai importanţi autori de gen ai deceniului. „Numele lui Radu Pavel Gheo ne-a atras atenţia sub contribuţii inteligente şi bine scrise. Nimeni n-a ştiut să ne spună exact cine este Radu Pavel Gheo, dar toţi au fost de acord că e foarte bun. Să-i reţinem numele, pe care l-am dori şi în paginile revistei noastre." (România Literară, Nr.8 / 2000)

     3. Andrei Valachi - SHEILA - 50000 lei
     „Andrei Valachi este un autor care a asimilat experimentele literaturii moderne şi postmoderne, le-a depăşit, a extras din ele ceea ce rămîne dincolo de formal şi a regăsit esenţa literaturii: povestea. [...] Autorul povesteşte cu plăcere, cu farmec şi convingere, reuşind să-l captureze pe cititor înlăuntrul lumilor fantastice născute din imaginaţia sa fecundă". (Radu Pavel Gheo)

     4. FICŢIUNI 3 - 35000 lei
     În sumarul ultimului număr apărut al revistei pot fi citite proze semnate de Radu Aldulescu, Alexandru Pintescu şi Roberto R. Grant, grupate sub genericul „Apocalipsa urbană", un consistent Dosar Richard Matheson, cuprinzînd o prezentare bio-bibliografică şi două proze ale celebrului autor horror, precum şi interesante contribuţii critice şi teoretice semnate de Voicu Bugariu, Ona Frantz, Florin Pîtea, Gérard Klein, Liviu Radu, Radu Pavel Gheo, etc. „FICŢIUNI este o revistă interesantă, pe care pasionaţii genului o vor aprecia cu siguranţă." (Nicolae Manolescu)
Toate aceste titluri sînt disponibile în baza unei comenzi pe adresa editurii:

OMNIBOOKS CLUB
Str.Gen.V.Popescu Nr.7, Satu Mare 3900
tel. 061-715852 sau 092-891542, e-mail: omnibooks@satu-mare.ro

     În perspectivă apropiată, Editura Omnibooks urmează să lanseze o ediţie specială a revistei FICŢIUNI consacrată integral lui Greg Egan, avînd în sumar un interviu în exclusivitate, o bibliografie completă şi textul integral al nuvelei OCEANIC, recompensată în 1999 cu prestigiosul premiu Hugo.
     Un alt număr special îi va avea ca invitaţi pe membrii grupului KULT (Costi Gurgu, Ana-Maria Negrilă, Florin Pîtea, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Horia Nicola Ursu), într-o antologie dark fantasy intitulată VREMEA DEMONILOR.
     De asemenea, se află în diferite stadii de pregătire volume semnate de nume cunoscute ale imaginarului românesc: Liviu Radu, Voicu Bugariu, Val Antim, etc.





PRO-PUNERI WEBELIZ@NTE





FILMUL SF

Cătălin Ionescu


     Cum filmul este una din pasiunile celui care semnează această incursiune în lumea webeliz@antă a internetului, vă propun să intrăm direct în lumea site-urilor dedicate serialelor science fiction care rulează (sau au rulat) în România, pentru că sunt câteva surprize plăcute.
Totuşi, înainte de toate, să amintim un fapt care a trecut, ca de obicei, neobservat, în science fiction-ul românesc: primul serial sf românesc, „Martorii", 6 episoade difuzate de România 1 de curând.

     Intenţia iniţială a fost de a dedica acestui eveniment un material separat, mai ales după interesanta şi agresiva campanie publicitară făcută de România 1. Din nefericire, calitatea de-a dreptul jenantă, incalificabilă, pe absolut toate planurile a acestui serial ce sa voia un substituent românesc al „Dosarelor X", ne-a făcut să ne revizuim planurile inţiale. Totuşi câteva cuvinte merită spuse. Trecând peste jocul actoricesc plat, peste inimaginabila precaritate a condiţiilor tehnice, atât video cât mai ales audio, trecând peste regia penibilă, ajungem la scenariul lui Bogdan Ficeac. Sigur, Ficeac nu este un necunoscut în science fiction-ul românesc, dar, stimaţi cititori, răspundeţi repede la următoarea întrebare: ce povestiri vă amintiţi, exact în acest moment, purtând semnătura lui Bogdan Ficeac? Subsemnatul, care şi-a pus această întrebare puţin mai devreme, a dat neputincios din umeri. Dar, sigur, faptul că drumul lui Bogdan Ficeac prin obiectul pasiunii noastre nu a lăsat urme remarcabile, nu înseamnă, la urma urmei, nimic. Din nefericire, în scenariul serialului „Martorii" supărătoare nu sunt platitudinile ideilor, sau, mai corect, absenţa lor, ci cu totul altceva - prezentarea în context a României viitoare. Eroii principali, deci cei apropiaţi sufletului spectatorului, sunt doi securişti înfumuraţi şi imbecili, care se iau mereu la harţă cu reprezentanţii altor servicii secrete care se calcă permanent pe bătături între ele, hoinărind de colo cu autoturismul românesc al viitorului, Ford-ul. Centrul de studiu al complexităţii (mulţi ani trăiască şi înflorească scumpa noastră limbă de lemn!) transpare în context ca ramura cea mai „progresistă" a securităţii, băgându-şi nasul în diferite oale, spre bunăstarea veşnică a românilor de rând - care, că tot vorba, nici nu prea se văd de pe ferestrele sediilor şi caselor celor doi eroi. În rest totul este clar, cu o singură excepţie: oare cu cât a fost plătit redactorul şef de la România liberă (unul din ziarele absolut respectabile) pentru aceste scenarii de proslăvire a eternilor şi fascinanţilor băieţi şi fete cu ochii albaştri şi „de bună credinţă"? Nu ştiu, dar am senzaţia că Pavel Coruţ ar fi cerut mult mai mult...
     Ce-ar mai fi de spus? Ah, puteţi afla amănunte picante despre „Martorii" la adresa de web http://www.secupăbune.ro. Nu disperaţi dacă această adresă nu duce nicăieri. De fapt şi de drept nu a dus niciodată, nicăieri, dar asta nu înseamnă că nu există.

     Noutăţi interesante puteţi afla însă apropo de „Dosarele X" cele adevărate. Faimosul agent Mulder, care era răpit de extratereştrii în ultimul episod din seria a 7-a, revine în seria a 8-a. În episodul al 14-lea al acestei serii, difuzat în Statele Unite în data de 25 februarie 2001, Fox Mulder îşi face apariţia, din nefericire puţin mort. De fapt ceva mai mult mort, pentru că episodul următor al 15, va fi difuzat abia pe 1 aprilie, episod în care Mulder revine la viaţă.
     În ceea ce mă priveşte, aştept cu interes - şi speranţă - difuzarea seriei a 8-a a „Dosarelor X" pe... M6, că Pro-TV-ul fuse şi se duse...
     Pentru fani rămân valabile 2 adrese de interes,
     http://www.fox.com/thexfiles/ - site oficial
     http://www.inimation.com/xfilesgame - excelent fan site (cu transcrieri de episoade, la zi)

      Pentru iubitorii de seriale science fiction, alte câteva link-uri ce merită a fi explorate:
     http://www.darkangeltheseries.com/ - site oficial „Dark Angel" (Înger întunecat, România 1)
     http://www.darkangeltv.com/ - fan site „Dark Angel"
     precum şi
     http://www.farscape.com/ - site oficial „Farscape" (Evadat în viitor, TVR 2)
     http://members.nbci.com/verucasalt27/index.html - arhivă de imagini „Farscape"
     http://www.themaelstrom.com/spyrel/farscape/blacksun.html - fan site Claudia Black (Aeryn Sun) din „Farscape" (bărbată, femeie, sebaceeana asta...)

     Lăsând filmul deoparte, vă prezentăm şi două site-uri româneşti literare:
     http://www.romanianliterature.com/ - Revista de literatură românească
     http://www.noesis.home.ro/ - Site-ul literar Noesis la care puteţi avea acces la cărţi gratuite, atât în format HTML, cât şi Microsoft Reader.

     Un alt site interesant, dar din nefericire mai mult prin contraste, este Nemira
     http://www.nemira.ro
     O inţiativă lăudabilă este posibilitatea de acces on-line la faimosul „Dicţionar SF" editat de Nemira. Din nefericire, HTML-izarea acestuia lasă foarte mult de dorit, lăsând imediat cititorului impresia de lucru făcut de mântuială - link-urile interne duc de cele mai multe ori în aceleaşi locuri, afişând o groază de lucruri în plus.
     Punctul forte negativ al „reţelei" Nemira este Fotogaleria SF, unde tronează „marile" nume ale science fiction-ului românesc: pe primul rând de fotografii, de la stânga la dreapta, Florin Munteanu, Alexandru Mironov, Roberto Quaglia. Tot respectul pentru domnii Munteanu şi Quaglia! Îi mai putem admira şi pe Răzvan Haritonovici, Stanislaw Lem, John Brunner şi chiar pe Liviu Merişca (Lucian Radu lipseşte!!!) Doritorii de senzaţii tari şi retro din epoca limbii de lemn mironoviene sunt invitaţi aşadar la
     http://www.nemira.ro/nautilus/fotogalSF.htm
     Nemira? Un nume rămas stingher pe internet. Sic transit gloria mundi.

     Un exemplu de ceea ce se întâmplă „în alte părţi", apropo de politici editoriale, este „Directorul cărţilor electronice", The eBook Directory
     http://www.ebookdirectory.com/
care se laudă că permite accesul la 20 000 de cărţi electronice gratuite. Eu unul, nu le-am numărat...

      Încheiem periplu nostru pe o notă paranoică, cum bine îi stă Pro-Scris-ului.
     Dacă sunteţi aşadar pe aceeaşi lungime de undă cu noi, vizitaţi următoarea adresă:
     http://members.tripod.com/mking60/ - aveţi la dispoziţie o grămadă de alte link-uri dedicate pe Teoriile Conspiraţiei şi Ameninţărilor Globale. Un site excelent!
     Şi dacă tot am ajuns aici, la chestia cu paranoia, adică, vizitaţi şi
     http://www.arlingtonrd.com/ - site-ul oficial al filmului „Arligton Road".
     Sau, şi mai bine, dacă nu aţi văzut filmul, vedeţi-l. Şi după aceea trageţi cu ochiul, discret, la vecinii dumneavoastră... Sau, mai bine, vizitaţi o ultimă adresă
     http://www.romare.ro
     De ajuns, nu?





PREMIILE SIGMA PENTRU CARTE
Ediţia 2001

Dan POPESCU


A. Cuvînt către Scriitori.
B. Regulamentul ediţiei 2001.
C. Lista votanţilor.
D. Lista lucrărilor eligibile.
E. Lista lucrărilor neeligibile.
F. I.C.


A) CUVÎNT CĂTRE SCRIITORI

Stimaţi Scriitori,

Vi se adresează un inginer pasionat de literatură, cititor şi colecţionar de carte F & SF., cu rugămintea să participaţi şi la această încercare de mai bine.

Ştiu că sînteţi nişte solitari - pentru că aţi fost învăţaţi că victoriile şi înfrîngerile adevărate se obţin numai de unul singur. Ştiu de la prieteni scriitori că în România anului 2001 nimănui nu-i mai pasă de scriitori, nici chiar lor, iar forma este mai puternică decît fondul (unii îi spun imagine). Dar nu sînt pe deplin de acord.
Şi cum nu sînt de acord nici cu spusa unui om de cultură "en vogue" cum că sîntem "o naţiune în care fiecare îl aşteaptă pe celălalt" să facă primul pas, vă propun Premiile Sigma.

Pornesc de la premisa că vom reuşi. Pot să prezint multe cauze probabile de eşec dar le las viitorului în speranţa că nu vor irupe în realitate.

Aşa cum s-a spus şi scris în repetate rînduri, astfel de premii sint necesare pentru că:
- nu există ceva similar iar premiile RomCon, atunci cînd sînt!, sint altceva.
- creatorii de F & SF au nevoie (şi) de un sistem de evaluare "intern"; programul Monitor iniţiat de Mircea Nedelciu plus topul aferent, premiile diverselor asociaţii de scriitori mainstream, premiile diverselor asociaţii de fandom, au dovedit că nu pot constitui o evaluare pertinentă. Ce-ar fi dacă realizatorii siturilor Internet ar fi evaluaţi de fabricanţi de maşini-unelte? Şi unii şi ceilalţi utilizează calculatoare, nu?
- vor fi premii acordate de profesionişti şi vor fi independente de orientările diverselor organizaţii mai mult sau mai puţin active.

Iată că am folosit şi termenul care a dat - şi va mai da bătaie de cap - cel de "profesionist". Oficial, meseria asta nu există în Romania. Nu există cursuri de scriitură şi nici diplome de scriitor. Nu se poate trăi de pe urma scriiturii. Aşa că pentru definirea profesionistului rămin doar dorinţa lui de perfecţionare şi premiile.

Premiile Sigma vor fi stabilite prin votul unor persoane care au o carte proprie aparută şi sînt astfel în cunoştinţă de cauză asupra muncii necesare pentru realizarea unei cărţi. În acest fel, votanţii au o primă atestare a calităţii lor de "profesionist în domeniu"

Ce vor vota? Listele de apariţii editoriale beneficiază de o experienţă de mai bine de zece ani. Cei care s-au ocupat de Dicţionarul SF Nemira cunosc Catalogul de Cărţi F & SF de Autori Romăni realizat de subsemnatul (şi care va fi în curînd disponibil pe un sit Internet la care se lucrează), catalog care nu a încăput în dicţionar fiind pur şi simplu prea mare. Urmăresc toate sursele de infrmare la care am acces (librării, mass media, prieteni şi amici).

Cu această ocazie vom putea observa şi cum îşi fac editurile treaba.

În 1992, la Bistriţa, cu ocazia RomCon-ului, s-au pus bazele unei asociaţii a profesioniştilor într-ale SeFeului, Pro Con SF. Acţiune benefică dar fără rezultate, poate şi din cauză că ne-am poticnit în tot felul de detalii, definiţii imperfecte şi subiectivisme.

Dacă motorul Premiilor Sigma - aşa cum vă este el prezentat în cele ce urmează - este pornit cu bine, asociaţia Sigma va prelua şi delicata şi dificila sarcină de a fi organizaţia non - profit din spatele acestor premii.


B) REGULAMENTUL EDIŢIEI 2001 A PREMIILOR SIGMA

1. Se premiază lucrări literare care au autori cu cetăţenie română şi îndeplinesc toate condiţiile de eligibilitate următoare:
- au fost publicate în limba română;
- au fost publicate în anul calendaristic precedent votării;
- se încadrează genului Fantastic şi/sau celui Science Fiction;
- conţin numai texte de autori cu cetăţenie română.

2. Premiile se numesc "Sigma".

3. Premiile se acordă următoarelor categorii de lucrări:
- roman;
- culegere de autor;
- antologie
- lucrare non-fiction (critică, eseistică, istorie etc.)
- roman publicat pe un sit Internet;
- culegere de autor publicată pe un sit Internet;
- antologie publicată  pe un sit Internet;
- lucrare non-fiction publicată  pe un sit Internet (critică, eseistică, istorie etc.)

3. Se acordă premiu numai în cazul în care există minimum 2 (două) lucrări eligibile la categoria respectivă şi cel puţin 3 voturi favorabile.

4. Reediitările nu sînt eligibile. Nu se consideră reeditare publicarea şi pe hârtie şi pe un sit Internet dacă are loc în acelaşi an calendaristic.

5. Premiile se stabilesc pe baza votului scriitorilor care îndeplinesc toate condiţiile următoare:
- acceptă participarea la această acţiune;
- au o carte publicată înainte de anul în care se derulează votul;
- transmit Organizatorului, în timp util, opţiunile lor.

6. Premiile se acordă lucrărilor care întrunesc numărul cel mai mare de voturi. Lucrările care vor întruni numărul imediat inferior de voturi, vor fi numite "nominalizate" şi li se va face publicitate alături de lucrările premiate cu excepţia situaţiei cînd există doar două lucrări eligibile la categoria respectivă.

7. În cazul în care vor rezulta mai mult de 2 (două) lucrări cu acelaăi număr maximal de voturi, se va relua votarea. În cazul în care şi după reluarea votării vor rezulta mai mult de 2 (două) lucrări cu acelaşi număr maximal de voturi, nu se va acorda premiu la categoria respectivă.

8. Fiecare participant  la votare  va face cîte o singură propunere pentru fiecare categorie de lucrări. Este acceptabil ca un participant la votare să nu facă propuneri la acea (acele ) categorii unde fie că nu are informaţii concludente fie că nu doreşte să facă o propunere.

9. Dacă vreun autor va propune pentru premiere o lucrare personală, propunerea lui va fi considerată o dovadă de malpraxis şi va fi tratată corespunzător: votul va fi anulat iar fapta va fi făcută publică.

11. Pentru ediţia din anul 2001:
- organizarea este asigurată de Dan POPESCU, 094 793139, CP 3 - 49 Piatra Neamţ, escu-neamt@yahoo.com, escu-neamt@nomade.fr.
- opţiunile votanţilor se transmit prin poşta electronică (email) sau prin cea terestră (mail) la adresele susmenţionate, astfel încît în perioada 7 .. 9 mai 2001 să se poată prelucra datele iar pe 10 mai 2001 să poată fi redactată ediţia specială a fanzinului Sigma. Aceste date sînt impuse de dorinţa de a anunţa premiile în mod ficial cu ocazia Festivalului Quasar, ediţia a 7-a, Iaşi, 18 .. 20 mai 2001.


C) LISTA VOTANŢILOR PREMIILOR SIGMA EDITIA 2001

Lista* scriitorilor cărora li se propune să voteze pentru Premiile Sigma:- ANANIA George
- ANTOHI Sorin
- BAISKI Duşan
- BANCIU Paul Eugen
- BĂRBULESCU Romulus
- BOERESCU Dan Silviu
- BOIA Lucian
- BRETIN Rodica
- BUFNILĂ Ovidiu
- BUGARIU Voicu
- BELEI Aurel
- BOERESCU Dan Silviu
- CĂRĂŞEL Aurel
- CĂRTĂRESCU Mircea
- CEAUŞU George
- CHIRCULESCU Florin
- COJOCARU Dan
- CONSTANTINESCU Vasile
- COZMIUC Constantin
- CRISTESCU Maria Luiza
- DARADICI Ladislau
- DORIAN Dorel
- FICEAC Bogdan
- FRANTZ Simona
- GENESCU Silviu
- GRĂMESCU Mihail
- GURGU Costi
- HAULICĂ Michael
- HOBANA Ion
- IONICĂ Lucian
- LUCA Marcel
- MARINEASA Viorel
- MARTIN Victor
- MĂRIEŞ Ancuţa
- MATE Dan
- MERIŞCA Lucian
- MIHULEAC Catalin
- MILOS Alexandru Cristian
- NEGRILA Ana Maria
- NIŢĂ Dodo
- OPRIŢĂ Mircea
- PAVELESCU M. Dan**
- PECICAN Alexandru
- PETCU Ovidiu
- POPESCU Cristian Tudor
- RADU Liviu
- RADU PAVEL Gheorghiţă
- ROBU Cornel
- SANDU Cătălin
- STANCA Dan
- STERIAN Jean Lorin
- ŞTEFĂNESCU Sorin
- TIŢA Nicolae
- TUPAN Marius
- UNGUREANU Alexandru
- UNGUREANU Dănuţ
- VIDA MARINESCU Ştefan

*) Componenţa acestei liste - cu puţine excepţii - a fost stablită pe baza apariţiilor F & SF din anii 1989 - 2000 şi nu include autori al căror interes faţă de literatura F & SF a fost doar ocazional.

**) Mihai Dan PAVELESCU este o excepţie: nu are o carte proprie dar experienţa ca traducător precum şi coordonarea realizării Dicţionarului SF Nemira  îi susţin cu brio dreptul de a participa la votarea acestor premii.


D)  LISTA LUCRĂRILOR ELIGIBILE PENTRU PREMIILE SIGMA EDITIA 2001

LEGENDA F = Fantastic (include textele fantasy şi textele horror nedeclarate ca atare de către editor; H = Horror; Hc = Cartonată, format mediu; Hcp = Cartonată, format "de buzunar"; L = preţul în Lei; M = Mainstream; p = numărul de Pagini; Pb = format de buzunar, broşată; SF = Science Fiction; Tp = format de mărime medie, broşată

La lucrările a căror încadrare în < F > sau < SF > este dificilă sau discutabilă, nu am pus nici < F > nici < SF >. Lucrările < H > nedeclarate ca atare de către editor, le-am inclus la < F >. Lucrările care doar includ elemente de < F > sau < SF >, le-am semnalat cu < M + F> respectiv < M + SF >.

Categoria ROMAN
- Pavel  CORUŢ - Glasul omului / ed. CORUŢ PAVEL, Bucureşti, colecţia "octogon" nr. 33 / M + SF / Tp / 224 p / 16320 L / 973-9225-28-4- Pavel  CORUŢ - Trăsnetul  Geto - Dac / ed. CORUŢ PAVEL, Bucureşti, colecţia "octogon" nr. 34 / M + SF / Tp /  254 p / 20400 L / 973-9225-29-2
- Liviu RADU - Constanţa 1919 / ed. PRO LOGOS, Bucureşti, colecţia "morfeu", nr. 1 / SF / Tp / 114 p / ? L / 973-99707-1-0 / coperta Costi GURGU / postfaţa "Go digital, captain Tocks, go digital" de Sebastian A. Corn
- Hadrian SOARE - Triumful lui Ares / ed. PARALELA 45, Piteşti, colecţia "SF" / SF / Tp / 264 p / 45000 L / 973-593-054-4 / coperta Gabi ANDREI
- Dan STANCA - Domnul clipei / ed. ALLFA, colecţia "romanul românesc contemporan" / F / Tp / 232 p / 59000 L / 973-9477-56-9 / coperta Stelian STANCIU / prefaţa "Dan Stanca şi literatura metafizico-politică" de Dan DRĂDINARU / poate fi considerat o continuare a  romanului său "Ritualul nopţii", ALLFA, 1998

Categoria CULEGERI DE AUTOR
- Ladislau DARADICI - Întîlnire cu cei care am fost / ed. OMNIBOOKS, Satu Mare / F + SF / Tp / 126 p / ? L / 973-98925-3-1 / coperta Didier  GRAFFET / "cuvînt despre autor" de Horia Nicola URSU / conţine: Orbul; Recviem pentru un arbore; Puştiul lui Simon; Arta fugii; Cele cincisprezece trepte; Răceala; Luna unei nopţi din luna mai; Podul; Întîlnire cu cei care am fost; Timpuri verbale; Somnul şi nesomnul; Însemnul; Iarna mîntuirii noastre; Porţi şi Oraşe; Munţii, acest rai al singurătăţii; Femeia din vis; Aniversare; Ospiciul.
- Val GHEORGHIU - Pretenţiile barcagiului Caron / ed. POLIROM, Iaşi, colecţia "ego" / M + F / Pb / 248 p / 42000  L / 973-683-395-x / coperta Val GHEORGHIU, Strigăt (pictură,1995) / conţine : Incendiul din creier; În Grădina Icoanei; Rip, Rip; Vendetă rapidă; Noaptea, toate pisicile sînt negre; Ce mascul, tu, Eleonoră !; Masă cu vînat; La gară, pe la Rîpa Galbenă; Exemplare superbe; Jusqu'au fond !; Cu faţa-n sus; Vorbe, lacrimi, ceşcuţe; Onofrei şi Gisabella; Dublu portret; Pepa, În curte; Madona cu gîtul lung; Prin odăi; Fata care vinde struţi; Coşuleţul cu mandarine; Uită-te în ochii mei, vezi ceva deosebit ?; Pielea ei, de tarpan sălbatec; Seară cu mălin; Levitaţie; Carnasieră; Jazz; Planeta 10; French-Cancan; Cicatricea; Marele anonim; Bastonul; Firul nopţii, parfumat şi subţire; Străzi albe; Cel din Dochia; Un bitter în doi; Gutuia; Drum la insulă; Terorist identificat; Un pahar cu apă; Match; Pretenţiile barcagiului Caron; Din fotoliu; Craiu la cină; Scara; Evadare; Butonul; Un costum gris-fer; Sînge pentru o banală electroforeză; Zăpezi; Peisaj cu trepte, noaptea; Un om foarte gras; Bărbatul de la Fayum; Parole, parole; Ce mîncau iazigii; Ce vreţi, septembrie; Inocentele tragodii; În colţ, cu Larisa; Ea nu poate conduce, dacă nu vorbeşte; Omul din gard; Funigei; Între ziduri; Rozariul păgîn al superlativelor; În balans, o pană; Natură moartă cu somon; Roşu carmin; Impromptu; Se-ntorc pe sub teii uscaţi; ... dar nu putem face chiar ce vrem; Fisura; Schiuri; Motiv în alb; Nu-i nimic, zice Praizner; Jocul dragostei şi-al renunţării; Liber ca pasărea Kiwi; Alegro, ma non...; Defulare; Catharsis; Tren.
- Costi GURGU - Ciuma de sticlă / ed. PRO LOGOS, Bucureşti, colecţia "morfeu", nr. 2 / SF / Tp / 152 p / ? L / 973-99707- 3-7 / coperta Costi GURGU / prefaţa "În greceşte înger înseamnă mesager" de Mihai Dan PAVELESCU / conţine: Ciuma de Sticlă; Minunnata Caoara; Coroziunea; Coroziunea roz; Focul care îţi este dăruit; Osînda; Iertarea.
- Andrei IONESCU - Lacrima neagră / ed. DEŞTEPTAREA, Bacău / SF / debut / 973-98821-1-0 / Tp / 110 p / 15000 L  / coperta Victor Eugen MIHAI / prefaţa: "Ionescu" de Ovidiu BUFNILĂ / postfaţa: "Crez" de Andrei IONESCU / conţine : Bună dimineaţa domnule Iona; Păsări de noapte; Dincolo de secetă; Casa cu etaj din colţul străzii; Vieţi subterane; Eucarionul; Omul - ecou;  Ultimul vis; Sub o cumpănă de fîntînă; Regăsire în cîmpul cu hlandani; Recviem pentru păpuşi.
- Victor MARTIN - Timbrul / ed. REDUTA, Craiova / debut / SF / Tp / 74 p / ? L / 973-97173-6-5 / coperta şi grafica interioară: Viorel PÎRLIGRAS / pe coperta 4, cuvînt despre autor de Vorel PÎRLIGRAS / conţine: Timbrul; Autopsia; În celulă cu Isus; La pescuit; Musca; Succesul ca un ochi de sticlă; Tabloul; Un experiment nereuşit; Maşina de scris cărţi; Maşina viitorului; Societatea comercială Brownstein; Tristeţea spiriduşului.
- Victor MARTIN - Dispariţii / ed. ANTEU & REDUTA, Craiova / SF / Tp / 84 p / ? L / 973-98354-7-3 / coperta şi grafica interioară Viorel PÎRLIGRAS / pe coperta 4, cuvînt despre autor de Vorel PÎRLIGRAS / conţine: Percheziţia; Invazia; Oameni goi pe străzi; Dispariţia; Vînătoarea de statui; Iluzia; Sintetizorul; Robinsonul spaţiului; Omul, prietenul cîinelui; Plapuma de zăpadă.
- Cătălin MIHULEAC - Titlu neprecizat / ed. POLIROM, Iaşi, colecţia "ego" / M + F / 198 p / 32000 L / 973-683-346-1 / coperta: "Curtea" de Krsto HEGEDUSIC / conţine: Tulburătoarea şi provinciala poveste de iubire dintre un ziar vicios şi o candidă emisiune TV; Şi autopsierii au dreptul să citească ziarul; Efectul dezastruos al cailor putere asupra fizionomiilor; O cravată incredibilă; Orăşelul femeilor; Europa de Est la taifas cu Europa de Vest; Prosperitatea năprasnică a unui pîrlit tîrg de provincie; Concert simfonic pe plaja nudiştilor; Colegi de hernie; Ucigaşul este o femeie. Dar ce femeie!; Caltaboşi sub formă de alinturi; Din oaie-n miel; Cuibuşor pe megaherţi; Porcăriile astea de casete muzicale; Puţină fidelitate, ce naiba!; Povestea unui talk - shaw care trata celulita; Ce naive sîntem noi, femeile!; Singurătăţi asfaltate; Scafandru de Bahlui; Cît de greu e să trimiţi o scrisoare în Canada; Sîntem mult prea legaţi de cei care ne fitilesc; Black & White la mină; Admiraţie dureroasă; Barmanul cu două feţe; Nu mai mult de două ştiri; Fetiţa care mînca litere; Cu istoria patriei în bikini; Vreau înapoi visele mele erotice; Titlu neprecizat.
- Alexandru Cristian MILOŞ - Închisoarea timpului & Drumurile cerului / ed. MESAGERUL, Bistriţa, colecţia "biblioteca SF" / SF / Tp / 162 p / ? L / 973-99862-4-2 / coperţile: Eugen şi Adrian MILOŞ / conţine: Închisoarea timpului (povestiri SF: Închisoarea timpului, Omul cu ochii albi; Ciudatul trandafir; Istoria ambulantă; Asemeni unei benzi de magnetofon; Uriaşul a cărui imagine a terorizat oraşul B.; Autostrada; Cineva şi-a dat foc; Visul balerinei; Virtualul; Judecata Florinei; Tot, domnişoara  Cristina?; Vorbind limba inversă; Condamnat să trăiesc pe staţii orbitale; Bibliotecile oraşului gol; Cine este Moş Crăciun; De la moartea porcilor la ucigaşii în serie; Cu ochii (des-) legaţi; Întoarcerea lui Ion; Vînzătorul de gene; Musafirul din stele; Uşi de sticlă; Faţa bisericii luminate), Drumurile cerului (cosmo-poeme: Aproape departede punctul de plecare; Fugind după o rază de soare; O pasăre de înaltă tensiune; Tăierea luminii; Incertitudini despre incertitudinea noastră; Personalitate pierdută; proiectînd şi ansamblînd Sfere Dyson în Galaxii; Sumerienii şi clonarea  - o altfel de geneză a omului; Contractul cu extratereştrii (UFOpoem); I + I = 0?!... sau despre eclipsa totală de Soare; Mersul ideal, mersul veşnic spre a traversa orizontul; Cronoplastii; Încercînd să ajung de cealaltă parte a străzii cu alt Zenon; Pot fi o energie liberă; Costummul de cosmonaut e costumul naţional al omului!; Proiect pentru Statuia Paradoxului; Reanimarea Soarelui; În voia jocurilor hazardului; Din oglinzile timpului: gemenii lui Langevin şi cîinele lui Einstein; Cînd stelele strălucesc, de ce noaptea e totuşi neagră?!; Meteoritul - apocalipsa anuluui 2000?!; Cyberia, o lume dincolo de Oceanul-în-sus-albastru; Pe lună s-a auzit o limbă necunoscută; Un tată de rachete  sînt, un ateu credincios, mereu un om paradoxal; Să bem apă de pe insula Bimini, din Fîntîna Tinereţii; Kosovo - erată a secolului XX; Bunicul şi nepotul; Cum sînt lucrurile şi fiinţele atunci cînd nu le privim; Goana după aur e înlocuită de goana după apă; Vorbind deodată, cu mine, cu un E.T.; Big-Bang asemeni inimii noastre unversale; Calea Lactee - Galactica  noastră familie; Stelele privite şi aprinse dinspre Cape Canaveral; Soarele  arzînd seemnalizează un arbore genealogic; Noi visînd cu Lluna, ea visînd cu noi; Lista lui Homo Astronomicus; Mercur; Venus; Terra; Marte; Jupiter; Saturn; Uranus; Neptun; Pluto; Verdea florăreasă; Oraş ocupat de Poeţi; Cosmopoezia şi Astropoetul  (un manifest artistic); Apartheid cu viteza luminii; Vizitatorii; Aici sînt şi ei, E.T.; Decodificator de limbaje cosmice la NASA; Poem Axioma 1; Poem Axioma 2; Cosmopoezia şi Astropoetul; Undeva în Calea Lacteee; ), Biografie(+ versiune în limba engleză), listă cu lucrările autorului, referinţe critice.
- Liviu RADU - Spre Ierusalim / ed. ALLFA, colecţia " literatură română contemporană - proza scurtă / F + SF / Tp / 208 p / ? L / 973- / coperta Stelian STANCIU / prefaţa "Arta perversă a manipulării timpurilor" de Dan-Silviu BOERESCU / conţine: Spre Ierusalim!; El Dorado; Yildirim; Scrisori din fortul de la capătul imperiuului; Nici un paradox; Răsărit  de soare; Purtător de  lumină; Documente răzleţe despre trupe pierdute în deşert; Iată, vin Colindătorii!; Epitaf pentru Laura; În metrou; Sărbătorirea zborului zece mii
- Cătălin SANDU - Duel cu ceaţă şi lotuşi / ed. MEDIA-TECH, Iaşi / debut / SF / Tp / 208 p / 25000 L / 973-99524-2-9 / coperta Manuela OBOROCEANU / prefaţă de Lucian MERIŞCA / conţine: Acolo sus, Vulbul; A şaptea faţî a tăcerii; Cerşetorul; Arta de a purta un război; Colivia; Gol de sunet;  Poveste de iarnă; Laptop Stalagmitul, Mîncătorul de Şoareci; Zbor peste deşertul oraşului; Începutul regăsirii; Statuia de abanos; Target!; Timp al războiului; Duel cu ceaţă şi lotuşi; Monster  Films Inc.; Casa care avea chipuri; Morphus Genesis; A fi + A nu fi = A aştepta.
- Jean-Lorin STERIAN - Scriitorul a ieşit la vînătoare / ed. PRO LOGOS, Bucureşti, colecţia "morfeu", nr. 3 / M + F + SF / Tp / 128 p / ? L / 973-99707-2-9 / coperta Costi GURGU / prefaţa: "Febra, o povestire de Jean-Lorin Sterian culeasă şi prelucrată de Marius IANUŞ" de Marius IANUŞ / conţine: Muguri de cuier; Papucii lui don Esteban; Peregrinatio; Exerciţiile; Iisus din Berceni; Bătrînul şi  chitara; O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian; Ultima legendă a Olimpului; Între două timbre; Vînzătorul de noapte; Povestea tristei garsoniere; Hrisoavele pădurii; Femeia-insectar; Într-un tîrziu; Scriitorul a ieşit la vînătoare.


E)  LISTA LUCRĂRILOR NE - ELIGIBILE PENTRU PREMIILE SIGMA EDITIA 2001

APARIŢII SINGULARE::
- Lucian BOIA - Pentru o istorie a imaginarului / ed. HUMANTAS, Bucureşti, colecţia "teoria istoriei" / Hy / Tp / 230 p / 69000 L / 973-50-0042-3 / coperta Ioana DRAGOMIIRESCU MARDARE / cuvînt înainte de Lucian BOIA / traducere din limba franceză de Tatiana MOCHI
- Ştefan Vida MARINESCU & Mihail GRĂMESCU (antologatori) - Arca îmblânzitorilor de fantasme / ed. EURO-VIDA M, Videle, bibliteca "Placebo" / F + SF / Tp = 160 x 230 mm / 358 p / 50000 L / 973-99071-8-0 / coperta: reproducere dupa "Samson ucide leul", miniatură germană / textele sînt precedate de note biobibliografice şi fotografii ale autorilor / studiu introductiv de Ştefan Vida MARINESCU "Virtuţile fantast(ic)ului post - apocaliptic" / conţine: Rodica BRETIN (Bătrîna Doamnă; Întoarcerea călăreţilor; Ninsoare de fluturi; Lumea tăcerii; Amurgul roşu), Chris CHIMOIU (Amintirile rămîn), Robert DAVID (Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele; Un copil alergînd în noapte; Atingere; Hanovra; Cu gîndul după lumină), Ilie Olaru DELAVULPEŞTI (Pomana porcului; Vasiliscul), Oana DURICAN (Nivelul Zero), Mihail GRĂMESCU (Scena cu saloonul; Acul cu gramofon; "Hora de sub spînzurătoare"), Costi GURGU (Minunata Caoara; Respiraţia morţii; Liniştea zorilor; Previziunea), Ardian Christian KUCIUK (Sărbătoare cu raci prăjiţi; Un sărut tolerat de cucuvea), Adina LIPAI (Cînd eşti singur; Insulele moarte; Ultimul gînd; Cerul; Din alte vremuri), Ştefan Vida MARINESCU (Artificierul; Ordalia), Victor MARTIN (Un experiment nereuşit; Succesul, ca un ochi de sticlă), Lucian MERIŞCA (Un peşte cu două capete, fără capăt; Ce?), Monica MUREŞAN (Indulgenţa timpului; Noua fiinţă), Ana Maria NEGRILĂ (Lumea de nisip; Trickster), Luly PETRESCU (Pasarela; Golgota), Cristina RADULIAN (Morfogeneze; Amintiri despre Apocalipsă), Andrei VALACHI (Nu va mai fi duminică; Mîntuirea; Duios se legăna plopul deasupra Cartierului Industrial; Delapidatorul; Locul mortului)
- Victor MARTIN - Violatorii zilei de mîine / ed. ANTEU, Craiova / aforisme / Tp / 76 p / ? L / 973-98354-7-3 / coperta şi grafica interioară Viorel PÎRLIGRAS / pe coperta 4, cuvînt despre autor de Vorel PÎRLIGRAS
- Ana-Maria NEGRILĂ - Lumina din adîncuri / www.noesis.home.ro / SF / conţine: Împăratul e îngheţată; Lumina din adîncuri; Lumea de nisip; Peşterile timpului; Trickster.
- Jean-Lorin STERIAN - Clopotele bat fără noimă / www.noesis.home.ro / N / F

REEDITĂRI:
- Rodica BRETIN - Omul de nisip / ed. IMAGE, Bucureşti, colecţia "lumi fantastice" / C / F + SF / Tp / 252 p / 45000 L /  973-8004-07-1 (pe coperta: 973-8004 - 06-3) / coperta: fragment din "Triumful morţii" de Peter BREUGEL cel Bătrîn / conţine : Negura; Dincolo de zăbrele; Întoarcerea călăreţilor; Cel care vine din urmă; Undeva, cîndva; Casa fără cărţi; Ora pro nobis; Ninsoarea de fluturi; Lumea tăcerii; Bătrîna doamnă; Mireasa din grădină; Pasărea albă; Amurgul roşu; Omul de nisip.
- Mircea CĂRTĂRESCU - Nostalgia / ed. HUMANTAS, Bucureşti, colecţia "toph" / N / F / Pb / 314 p / 69000 L / 973-50-0056-3 / coperta Done STAN
- Mircea ELIADE - Domnişoara Cristina / ed.MINERVA, Bucureşti, colecţia "biblioteca pentru toţi", nr. 1443 / N / F / 973-21-0465-1 / Pb / 168 p / 25000 L / prefaţa Sorin ALEXANDRESCU / tabel cronologic Mircea HANDOCA / coperta D. VERDEŞ
- Cristian Tudor POPESCU - Omohom / ed. POLIROM, Iaşi, colecţia "ego" / C / F + SF / R / Pb / 224 p / 45000 L  / 973-683-411-5 / coperta Max ERNST / prefaţa "Istorie, imaginar, SF..." de Lucian BOIA / conţine : Pythia şi alte povestiri (Cassargoz; Imposibilul probabil; Balada cavalerului  programator; Flash back - poveste modulară; Marea încleştare; Mutu' Prostu', cîinele nostru; Break; Pythia); Planetarium (Kumbriia; Pseudonia; Arclantida;Plutonia; Balavia; Galla; Bolovanul;  Grădina de cenuşă; Phalanx; Hephron; Omohom; Chronostalgia); Cîteva propoziţii despre SF (non-fiction).

F)  I.C.*

I.C. = Interogaţii Curente (cf.DEX, ic = pană de despicat lemne)

? Cum de i-a venit lui Dan POPESCU să se apuce de o aşa acţiune riscantă ?
- Simplu, din necesitatea existenţei unor premii acordate de cei care se pricep - intenţionat nu folosesc termenul de profesionist - necesitate observată de multă vreme. Am "avantajul" de a fi cel mai bine informat asupra apariţiilor editoriale din domeniul literaturii F & SF. Deocamdată.

? De ce "premiile Sigma"?
- Numele iniţial al premiilor a fost de "cel mai bun..." dar la atenţionarea lui Lucian IONICĂ am optat pentru actualul nume.  Avînd în vedere condiţiile actuale de difuzare a cărţilor şi informaţiilor din ţara noastră, este posibil ca lucrarea premiantă datorită numărului cel mai mare de voturi să nu fie... cea mai bună.

? Şi totuşi, de ce "Sigma" şi nu alt nume, de exemplu "Colin" sau... "Popescu" ?
- În cursul căutării unui nume pentru situl Cronicilor Sigma (sit care va fi o dezvoltare "spaţială" a planurilor fanzinului Sigma) mi s-a spus de către Michael HAULICĂ, Cătălin IONESCU, Liviu RADU şi alţii, că "Sigma" are deja o semnificaţie pe care ar fi păcat să o las la o parte.

? De ce numai cărţi şi nu şi publicaţii, fanzine, scriitori, organizatori etc. ?
- Deoarece CARTEA, fie ea pe hîrtie sau pe vreun suport electronic, este baza întregii literaturi F & SF şi este în suferinţă. Trebuie ajutată să-şi recapete cuvenitul loc în spiritul nostru. Nu există publicaţii de profil care să nu fie fanzin, supliment sau rubrică. De fani, creatori şi organizatori se ocupă diversele asociaţii şi fundaţii. Creaţiilor din celelate domenii le va veni şi lor rîndul, pe măsură ce vor apare iniţiative similare.

? Cum vor fi anunţate premiile ?
- Prin scrisori către autorii lucrărilor premiate, printr- o ediţie specială a fanzinului Sigma, prin situl Cronicilor Sigma şi bineînţeles prin toate siturile şi mass media care vor accepta colaborarea.

? În ce vor consta premiile Sigma ?
- Pentru această primă ediţie, premiile vor consta numai în diplome dar în baza ei vom avea ce prezenta potenţialilor sponsori aşa că la ediţiile următoare vor exista şi bani şi obiecte.

? Care va fi conţinutul ediţiei speciale a fanzinului Sigma?
- Lista lucrărilor premiate respectiv a celor nominalizate, o listă cu propunerile fiecărui votant (şi cu precizarea lucrărilor necunoscute de respectivul votant) eseuri sau recenzii (max.5000 semne) referitoare la lucrările premiate (dacă votanţii vor avea bunătatea să-şi susţină propunerile şi în acest mod)

? Cum a fost constituită lista scriitorilor care să voteze Premiile Sigma ?
- Simplu. Lista conţine numele scriitorilor de F & SF care au reuşit să-şi publice lucrările sub forma unei cărţi şi încă sînt în Romania. Sînt prezenţi în această listă şi scriitori care "n-au treabă cu fandomul", scriitori mainstream. Din acelaşi motiv pentru care în listele anuale de apariţii editoriale F & SF am inclus mereu toate cărţile F & SF, fie că erau fie că nu erau ale unor autori din fandom: pentru că există. Ignorarea lor este semn de prostie. În mod evident lista este corectabilă.

? Ce se întîmplă dacă nu votează toţi cei din listă?
- Nimic. Pentru amorsare este suficient să participe la vot un sfert dintre ei.





PRO-POZIŢII





Fragmente critice III
LUMI VIRTUALE

Voicu Bugariu


     Textele editate electronic de Michael Haulică formează un colaj simpatic.
     Sunt prezente proze semnate de sefişti cunoscuţi, dar şi de câţiva tineri (presupun) talentaţi. Câteva proze au dimensiuni de roman gros. Cred că este unfair să-i ceri cuiva să le parcurgă în întregime. Cea mai voluminoasă este „Împăratul de îngheţată" de Ana-Maria Negrilă, un text interesant, arătând disponibilităţi remarcabile pentru romanul-fluviu. Cele mai reuşite proze sunt cele scurte, poate şi fiindcă sunt mai compatibile cu ideea de revistă. Câteva dintre ele sunt antologice. Cum  acelea semnate de autori consacraţi nu mai au nevoie de laude, semnalez „Floppy" de Adriana Moşoiu, unde pâlpâie  un timbru original, ce semnalează vocaţia autentică. Demn de remarcat este şi textul semnat de Felix Moga.
     Nu lipsesc comentariile critice, de la cele scrise în stil academic şi până la cele pur impresioniste. Ţinuta lor intelectuală este ireproşabilă. Criticii momentului par a fi Florin Pîtea - predestinat parcă unei cariere universitare - şi Radu Pavel Gheo, a cărui anvergură intelectuală şi culturală depăşeşte în mod sensibil media. Liviu Radu, la rândul lui, apelează cu succes la aşa-numita critică de scriitor, reuşind formulări memorabile şi oferind în acelaşi timp lecţii implicite de dezinvoltură  scripturală.
     Un spaţiu important îl ocupă „Cu nasul prin reviste", rubrică de „revistă a revistelor" realizată cu umor şi spirit  de Michael Haulică. Cu doar câteva excepţii, este vorba despre publicaţii  şi articole fără nici-o legătură cu sefeul. Apărute mai întâi într-o revistă braşoveană de cultură, textele sunt vii, amuzante, de natură să-i descurajeze - în chip paradoxal - pe sefişti. Aceştia din urmă pot să-şi spună uite dom'le că şi ăştia, nesefiştii sunt deştepţi şi scriu bine. În modul de-a selecţiona citate semnificatice, Michael Haulică scoate la iveală câteva idiosincrasii. Una dintre ele - nu cea mai agreabilă - este cea legată de ceea ce unii numesc eminescolatrie. Veselul „frunzăritor" al revistelor literare pare a fi de acord cu detractorii lui Eminescu, tentând astfel intrarea într-o familie de spirite cel puţin la fel dubioasă precum aceea a celor care îl socotesc - folosind tonalităţi isteroide - pe Eminescu un geniu-etalon naţional. Dacă Mike al nostru ar cunoaşte substratul esenţial al  respectivelor acţiunil de denigrare, poate că ar fi mai rezervat, explicându-şi, cu această ocazie, de ce  numele lui Eminescu nu figurează în marile enciclopedii editate în Statele Unite.
     Un loc important în „Lumi virtuale" îl ocupă informaţiile referitoare la diferite evenimente sefiste internaţionle, precum şi la premii acordate unor texte de gen. Sunt, practic, pagini de enciclopedie şi cine este în stare să le citească în cunoştinţă de cauză, ştiind adică cine sunt toţi acei autori şi ce cuprind cărţile lor trebuie să  aibă doi creieri, ca Nicolae Iorga. Oricum, este de presupus că universitarii preocupaţi de gen printează cu aviditate respectivele pagini.
     Semnificative sunt textele publicate în limba engleză (asupra nivelului lor stilistic ar putea să se pronunţe în cunoştinţă de cauză doar un scriitor anglofon nativ). Se demonstrează astfel că viitorul sefeului este limba unică, iar scriitorii români doritori de succes real trebuie s-o adopte. Asta dacă nu cumva preferă să practice plăcutul joc de-a sefeul scris în limba română.
     Dacă ar fi să caut, totuşi, o caracteristică unificatoare a „Lumilor virtuale", aş alege agresivitatea vocilor auctoriale (cu unele excepţii), apărută în felurite ipostaze. Iar ca text emblematic aş opta pentru un fragment din rubrica  „Magikoon" de Ovidiu Bufnilă :
   
     „Ştiu vreo doi, trei, ce spun eu, o mie de nătăfleţi care s-au speriat foarte alunecând în mareea de spermă ce curge din vâna motocentaurului rebel, nu e spermă, miştocarilor, e mama insurgenţei drapată în micuţii ăia zburdalnici care urcă din genune să bortelească vreo căpăţână pătrăţoasă, s-o percuteze mişto de tot, să-i sară scântei electrice din mădularu' gânditor moftangului, malagambistului!
     Căci malagambiştii patriei au sărit de curişor în sus când au auzit că bate vânt de publicare dinspre motocentauri, vânt puţind groaznic a urină, a buci, a spermă şi a pizdă mişto de femeie, femeia asta nefiind alta decât Bengoasa Literatură!
     Dar ce să ştie malagambistul?
     El a arestuit, mă înţelegi, în garnizoană, Bengoasa Literatură, i-a pus chiloţi de tablă şi sutien de staniol să nu i se întărească sfârcurile atunci când se vâjâie motocentaurii pe acoperişul lumii."
   
     Dacă n-aş simula sefista tinereţe eternă, aş spune: „Hm! Ştiu şi eu ce să zic!?"
   




ETERNA ŞI PITOREASCA ROMÂNIE

Cornel Robu


     Cine n-a auzit de „vrăjmăşia" şi „vitregia" istoriei româneşti, de „rostul nostru, pururi pradă / ursitei maştere şi rele" (Octavian Goga), aici, „în calea tuturor răutăţilor", cum spune cronicarul, „la răspântia" şi „la cheremul" celor trei mari şi hulpave imperii ale căror plăci tectonice îşi găsiră loc de coliziune taman coleá, în „spaţiul carpato-danubiano-pontic"? Avem un trecut „real", indislocabil, clădit, per fas et nefas, tocmai pe accidentatul teren al acestor falii şi rifturi tri-imperiale. Asta „de când ne ştim". Mai de curând, însă, de anul trecut, mai avem în plus şi alte trei „trecuturi", virtuale, imaginate de d-l Liviu Radu în trei agreabile naraţiuni (două povestiri şi o nuvelă) reunite în vol. Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000, colecţia „Morfeu", coordonată de Dan-Silviu Boerescu). O carte ce vine să se adauge unei destul de indigente (şi deloc indigeste) tradiţii indigene în acest domeniu, al „istoriei alternative" (în timp) şi-al „universurilor paralele" (în spaţiu), dar şi unui abundent patrimoniu internaţional al (sub)genului („genul" fiind, prin învoială quasi-generală, cel numit „science-fiction"). Aşadar, mai întâi, „cât suntem încă pe pace", un salut de bun-venit!

România eternă
     Avem, aşadar, graţie mobilităţii speculative şi debitului imaginativ cu care Liviu Radu este din plin înzestrat, ocazia de-a afla (şi de-a ne delecta aflând) „ce-ar fi fost dacă" („what if") cele trei imperii rivale n-ar fi ajuns la un relativ echilibru de forţe, la o metastabilă balanţă a sferelor lor de influentă, dacă nu s-ar fi subminat şi stopat reciproc, dacă nu şi-ar fi limitat reciproc expansiunea, încleştate într-un secular „skanderbeg" tripartit, ci - fiecare în parte, fiecare în propriu-i „univers paralel" şi-n propria-i „istorie alternativă", pe-o altă „creodă" sau „linie de probabilitate" - şi-ar fi adjudecat o predominanţă absolută în spaţiul geografic şi geopolitic actualmente românesc:
     - o Românie germanizată, „austrizată", în care, la Cazinoul din Konsstanza, doi ofiţeri români, visceral francofobi şi fanatic germanofili, mareşalul Alexander von Aweressku, eroul de la Mereschty, şi maiorul de husari Johann von Antonessku, şeful statului-major al mareşalului Praesann şi autorul victoriei de la Oytus (de ce nu Eutus?), negociază ţâfnos şi arţăgos cu emisarii Antantei inamice, dar (tot) învingătoare, generalii francezi Berthelot şi Sarrail, intervenţia armatei române în Ungaria bolşevică, spre a opri întinderea „ciumei roşii" asupra Europei (Tratative la Konsstanza);
     - o Românie rusificată, pravoslavnică, în care portul Konstanţia este ocupat de detaşamente revoluţionare evreieşti conduse, printre alţii, de Marcel Pauker, care-i fac harcea-parcea pe legionarii profesorului Aleksandr Konstantinovici Kuza şi-ai lui Zelinski-Codreanu (tatăl, pentru că fiul, Karnielîi, este încă „un tinerel de 18-19 ani" şi apare doar fugitiv); dar revoluţionarii bolşevici nu mai apucă se primească sprijinul decisiv al flotei de la Sevastopol, fiind copleşiţi de armata Regelui Ferdinand Karlovici (Carol I îi era unchi, nu tată, lui Ferdinand, dar treacă...), care atacă simultan din aer, cu dirijabilul venit peste munţi din Transilvania sub conducerea kapitanului Aurel Vlaicov (de ce nu Avrielîi Vlaikov?), dinspre mare, cu infanteria marină venită tocmai din Vladivostok, prin Suez şi Bosfor, sub conducerea polcovnicului Ivan Ivanovici Bretianov şi-a politkomissarului Piotr Petrovici Karpov, şi dinspre uscat, cu trupele de voluntari cerchezi şi români conduse de starşii-liitinantul Abdul Bekîr, venite dinspre nord pe podul de la Ciornaia Voda, construit de Anghel Salinin. În plus, „Marşal Avereskov trecuse Carpaţii, pe la Sinaia, şi se îndrepta spre Buhariest, după ce maiorul Iuliu (Iurii?) Maniev, în fruntea trupelor alcătuite din foşti prizonieri de război la nemţi (trupe cu care făcuse ordine în Viena şi zdrobise o tentativă de rebeliune bolşevică) ocupase Belîigrad, iar Ferdinand Karlovici se încoronase rege în catedrala ortodoxă de acolo. Şi maiorul Antoneskov trecuse munţii, prin pasul Oituzului, apoi pornise să elibereze Moldavia de bandele ruseşti şi ucrainene." (Konstanţia şi Hamlet...);
     - în fine, o Românie turcită, în care vlahii, rămaşi ghiauri, creştini ortodocşi, convieţuiesc confratern şi patriarhal cu turkii, islamizaţi dar vorbind tot rumâneşte, care se adună buluc pe plaja dintre Mamai şi Küstangé (ştiam denumirea turcească a Constanţei în grafia Küstendjé, treacă însă şi asta...) spre a migra în Anadolu, dar sunt discriminaţi pe criterii etnice de turcii sadea, din Türkiye, la îmbarcarea pe caice (Fuga din Küstangé).
     Ceea ce se impune mai întâi constatării este eterna Românie: de trei ori eterna (de fapt, de patru: 1 + 3): în ciuda întreitei „vitregii a istoriei", „românul nu piere", poporul român rămâne „o enigmă" iar România „un miracol istoric": fie turciţi, fie rusificaţi, fie austrizaţi, românii continuă nesmintit să-şi vorbească propria limbă (chiar dacă religia şi-o mai schimbă), unitatea lingvistică a perimetrului etnic românesc este dublată de una politică (întrucât de fiecare dată, ca prin minune, ţările româneşti cad toate sub o singură împărăţie), iar la scadenţa spaţio-temporală specificată în titlu, Constanţa 1919, România se prezintă de fiecare dată „Mare", unificată sub sceptrul Regelui Ferdinand, dar practic gata unificată de mai-nainte, sub diverse sceptre imperiale străine, de către Regele Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Vive le Roi!
     Este un optimism identitar (sintagmă practic echivalabilă patriotismului) ce nu se pretează aici unei discuţii în sine, întrucât avem de-a face cu o carte de literatură, nu de ideologie; de ucronie, de aloistorie, nu de istorie. Dar chiar sub raport strict literar, ar fi de remarcat că eludarea necesarului moment negativ al dialecticii „nu face bine la sănătate", „la siluetă", la viabilitate şi credibilitate. Ucronia identitară de acest fel pariază, prin definiţie, pe generarea unui disconfort identitar, a unui fior identitar quasi-ontologic, scop în care trebuie „tăiat mai adânc", mai fără milă, identitatea trebuie zgâlţâită mai bine din ţâţâni, din încheieturi şi din rădăcini, pentru ca onor purtătorii acestei identităţi (noi, da, ce vă uitaţi aşa!, noi cei ce existăm în carne şi oase) să ne putem gândi, să fim constrânşi a ne gândi pe noi înşine ca neexistând, să ne putem simţi intuitiv ca existând altfel, ca şi cum ar exista alţii în locul nostru sub soare, ca şi cum noi înşine am fi acei alţii. Acesta e adevăratul fior identitar din „istoria alternativă" şi, pentru a-i atinge fibra, malignitatea angoasantă şi paroxismul halucinatoriu, un Philip K.Dick, în Omul din Castelul înalt (1962), nu ezita să scindeze America-i natală, s-o „japonizeze" în Vest şi s-o „germanizeze" în Est, să facă astfel din America o ţară (sau două) care nu mai este patrie pentru americani. La fel, Voicu Bugariu, în Zeul apatiei (1998), nu pregetă să facă din Rominia ţigănizată o ţară care, în anul 2058, nu mai este patrie pentru români. Pentru a cataliza alcoolul dublu rafinat sau sublimatul corosiv care rămâne ultimul remediu, sperat din disperare, într-un astfel de malign dubiu identitar, scriitorul român are oricând la îndemână un extract garantat, o picătură de tinctură sau de otravă cioraniană. Dar Liviu Radu pare a se teme de asemenea tratamente de şoc. Chirurg care nu se îndură „să taie", de mila pacientului. Şi în dauna acestuia. Pentru că, din nefericire, oricât ni s-ar rupe inima de noi înşine, oricât ne-am auto-compătimi sau auto-zeflemisi, auto-flata sau auto-amăgi, oricât ne-am cocoloşi „buba" noastră identitară, legea estetică nu se îndoaie doar de hatârul nostru, legea estetică e mai inflexibilă decât legea morală sau decât patosul naţional; iar legea estetică ni se prezintă, de această dată, în ucronie, în „istoria alternativă" din science-fiction, în ipostaza acestui frisonant fior identitar, asimilabil cu genericul frison de „sense of wonder" cu care orice carte de science-fiction ce se prezintă sub acest nume e datoare cititorilor săi. Pentru că aici, în science-fiction, „rana" nu „se linge", ci „se arde", se cauterizează cu o scurtă flamă de „sense of wonder".
     Dar, ce-i drept, nici cartea semnată de Liviu Radu, Constanţa 1919, nici colecţia coordonată de Dan-Silviu Boerescu, „Morfeu", nu se prezintă sub acest label, astfel încât, trebuie să recunosc, obiecţiile de până acum cad alături.

„Realism magic" sau doar „simţ al logicii"?
     Să ridicăm, atunci, discuţia cu un diapazon mai sus. Şi să „luăm tonul" de la Sebastian A. Corn, care postfaţează sui generis (prezumabil şi pro domo), cu o povestire proprie (Go digital, captain Tocks, go digital!), cartea lui Liviu Radu, oferindu-ne drept cheie de lectură pentru aceasta (şi în general, pentru tot ce-a scris Liviu Radu, autor prolific, cu trei volume publicate până în prezent, şi nelipsit din reviste) nimic mai mult, dar nici mai puţin, decât „realismul magic": sergentul indian Radj Liv, bucătar pe un vas al gardei de coastă neo-zeelandeze şi scriitor pe Internet în timpul liber, este adus pe puntea vasului spre a vedea şi-a fi văzut de personajele pe care însuşi le plăsmuise (nu ştiu dacă Sebastian A. Corn fantazează liber pe cont propriu sau parafrazează o eventuală povestire anterioară a lui Liviu Radu, pe care eu n-o cunosc), ficţiuni care se materializează „în carne şi oase": căpitanul Robert Falcon Tocks, secundul Mahoney, ziaristul McCormick, hidrologul Simpson şi întreg echipajul expediţiei ştiinţifice pornite, în 1912, din Cap Crozier, Antarctica, la bordul navei „Discovery", spre a explora „mările fierbinţi" din Nord, necunoscute antarcţilor, care nu pot depăşi 60 de grade latitudine sudică, întrucât nu pot suporta căldura „mai sus" de Noua Zeelandă sau Capul Horn. Tema, veche şi ilustră, figurează în repertoriul SF sub indicativul „lost worlds" - lumi pierdute şi uitate de civilizaţia secolelor XIX şi XX, care îngustează mereu, până la dispariţie, „petele albe" de pe mapamond. Dar nu despre asta e vorba acum.
     E vorba de „ce vrea să spună", în contextul dat, alegoria sau parabola imaginată ca elogiu colegial la adresa d-lui Liviu Radu (n. 1948) de către d-l Sebastian A. Corn (pseudonimul d-lui Florin Chirculescu, n. 1960), el însuşi exponent de frunte al generaţiei de scriitori care s-au afirmat după 1990 în SF-ul românesc; sau în ceea ce, din inerţie, continuă a se numi „science-fiction românesc", în ciuda păgubosului „asimilaţionism" estetic al „rudelor sărace" care bat agasant la poarta „marii literaturi" mainstream, fără ca măcar, la acest preţ, al„deznaţionalizării" estetice prin asimilare, să li se ofere ceva în schimb. Înainte de 1989 (poate încă şi acum) se miza pe „fantastic" (în prelungirea confuziei terminologice şi genologice exportate şi la noi prin naucinofantastika sovietică), dar cine va contesta că la fel de prestigios ca „fantasticul", şi cu egal drept de cetate în „marea literatură", este şi exoticul „realism magic" de inspiraţie latino-americană: insider-i la al căror statut, presupus privilegiat, râvneşte şi un outsider cum este cel ce poartă infamantul stigmat „SF".
     Aşadar, nu doar banalul optimism identitar, larg răspândit sub numele de patriotism, nu acesta este de vină, aşa cum puteam crede la început, ci mai degrabă complexarea „socială" a autorilor, care râvnesc şi jinduiesc - şi cine-i poate condamna pentru asta? - la o strană mai în faţă, la un statut socio-profesional mai „de frunte", la un rang sau la un cin ceva mai înalt în ighemoniconul literar. Anch'io sono pittore!..., la care se răspunde cu Ne sutor ultra crepidam!, nici măcar rostit: dulăul Samson nici măcar nu-şi mai dă osteneala să latre, ci îi întoarce plictisit coada căţelului Samurache, imprudent evadat din protectorul „ghetto SF". (D-l Dan-Silviu Boerescu este un caz atipic şi „democraţia gustului" pe care o practică merită a fi fără rezerve salutată, dar cu o singură floare...)
     Dor de rang „social" şi aspiraţie la respectabilitate inaparente de la început. Pentru că altfel pare la o primă privire: evidentul parti pris naţional „optimist" şi auto-complezent pare a fi cel care afectează, în Constanţa 1919, „logica faptelor", „logica istorică", mai tehnic spus - acurateţea deducţiei contrafactuale din spatele „istoriei alternative". Ajunge să examinăm sumar, în acest sens, „punctele Jonbar", acele „puncte critice" sau „nevralgice" ale istoriei, acele „macazuri ale timpului" care deviază cursul istoriei pe-o altă albie, ipotetică, aloistorică. În ucronie, în „istoria alternativă" din science-fiction, „mare parte din plăcerea pe care-o procură la lectură astfel de cărţi rezidă în depistarea momentului în care intervine punctul Jonbar, în savurarea modului în care autorul a ştiut conferi carnalitate palpabilă şi palpit viu lumii sale ficţionale, precum şi, în unele cazuri, cum a ştiut racorda acestei lumi alternative personaje pe care le cunoşteam de mai nainte, din lumea noastră «reală»" (Edward James, Science Fiction in the 20th Century, 1994).
     Care sunt buclucaşele „puncte Jonbar" în cele trei „istorii alternative" ce converg spre scadenţa unică din Constanţa 1919? După ce-a anexat Siebenburgen (Transilvania) în 1699, Kleine Wallachei (Oltenia) în 1718 şi Bukowina în 1775, Imperiul Habsburgic mai muşcă o dată zdravăn, în 1782, şi înghite dintr-un singur gogâlţ (entschuldige mich: auf einen Schluck) atât Wallachei cât şi Moldau, păstrându-şi pentru desert, peste un secol şi ceva, în 1878, Dobrudscha. „Punctul Jonbar" este în 1782: ce să se fi întâmplat atunci? În „istoria reală" nimic de semnalat, linişte şi pace, inerţie şi stagnare orientală, o ţineam tot într-o veselie fanariotă. În istoria contrafactuală, recte ucronică, ne destăinuie d-l Liviu Radu, în 1782 s-a semnat Tratatul de la Prater (cartier al Vienei), în urma căruia Austria şi-a adjudecat Muntenia întreagă şi Moldova până la Prut, iar „Moldova dintre Prut şi Bug" (cu Nistrul la mijloc) a revenit Rusiei: pactul Ribbentrop-Molotov avant la lettre! Un „punct Jonbar" suplimentar se adaugă în 1878, când Austria anexează şi Dobrogea, odată cu proclamarea „Imperiului Austro-Român", care întoarce pe dos, într-o simetrie inversă aproape caricaturală, „dualismul" austro-ungar de la 1867; oricum, o pioasă ofrandă adusă, dincolo de mormânt, zbuciumatului suflet al lui Aurel C. Popovici: proiectul „Austriei Mari" n-a fost doar o himeră, fraţi români!, iată-l în sfârşit înfăptuit, fie şi numai ucronic, aloistoric.
     Pentru această versiune, „austrizată", să ne mărginim la obiecţia deja formulată, a auto-indulgentei dar prea puţin plauzibilei comunităţi de destin întru servitute (Sublima Poartă ce şeitanu' păzea în 1782? măcar un Kara-Iflak, coleá, pe-o măseá, îi putea pica şi ei la împărţeală...); la care s-ar mai putea adăuga caracterul prea puţin „punctual" al „punctului Jonbar": „Tratatul de la Prater", jawohl, exzellent! wunderbar!, aber... cum s-a ajuns la el, cum de-a fost posibil, ca să fie plauzibil?
     În privinţa României Mari rusificate şi pravoslavnice, aici Dumnezeu cu mila, Gospodi pomilui! Dacă un Konstantin Brâncovanov contrafactual care conduce personal iureşul armiei valahe la Stănileşti, pe Prut, în 1711, şi întoarce sorţii dezastrului ruso-moldav, încă mai este credibil (deşi atâtea dihonii şi zavistii îl dezbinau de Dmitri Cantemirov al Moldaviei, iar hainía pentru care avea să-i taie capul Sultanul la Stambul a fost „cu nemţii", nu „cu muscalii"), în schimb „punctul Jonbar" de la 1848, prin care este înglobată Rusiei şi Transilvania, rămâne mai problematic sub raport logic: „În 1848, când popoarele din partea de răsărit a Sfântului Imperiu Roman de Naţie Germană s-au răzvrătit împotriva împăratului de la Viena, ţarul Nicolai I s-a oferit să intervină cu trupe, iar Franţ Iosif a făgăduit că-i va răsplăti osteneala. De îndată, cazacii de pe Jii, conduşi de bătrânul mareşal Tudor (de ce nu Fiodor?) Vladimirov, eroul de la Austerliţ şi Adrianopol, au trecut Carpaţii şi au ocupat Banatul. Iar principele Konstantin Cantemirov a cucerit iute Galiţia cu cazacii de pe Bug. După doi ani de lupte crunte, Rusia a primit, prin tratatul de la Buda, Transilvania, Banatul şi Galiţia." Hmm... cam dubios, cam tras de păr, cam de scărpinat în barbă... Dar... fie! Că doar nu pe degeaba şîraká straná maiá radnáia! Velikaia Rus', kaniecino a toje Velikaia Rumîniia! Da zdravstvuiet navéki!
     Cât despre România Mare turcită, islamizată, şi aici „punctul Jonbar" este lăsat cam în voia lui Allah: cel care-i trece la Islam cu anasâna pe turkii românofoni este „gloriosul paşă Raşid - fost Radu Brâncoveanu, care se lepădase de blestematul de câine ghiaur ce-i fusese tată şi trecuse la dreapta credinţă, iar Padişahul îl făcuse paşă peste toate trei principatele Iflah". Allah akhbar! Atâta doar, că o densă ceaţă logică pare a se fi lăsat asupra Transilvaniei, „principat Iflak", aferim!, aşa că autorul nici nu-şi mai dă osteneala de-a trage de păr vreun niscaiva clenci contrafactual ca s-o facă paşalâc turcesc, deşi în 1919, la iminenta-i destrămare, Imperiul Otoman încă se mai întinde, textual, „din Viena până la Teheran şi din Pocuţia până-n Sudan". Lasă, bre, să-i fie de haram!
     Cu tot regretul, constatarea se impune: „mare parte din plăcerea pe care-o procură la lectură astfel de cărţi" se pierde în cazul de faţă, întrucât „depistarea momentului în care intervine punctul Jonbar", în „istoriile alternative" din Constanţa 1919 de Liviu Radu, rămâne suspendată în aproximaţia şi lipsa de rigoare a inferenţei logice contrafactuale. Dar, urmându-l în continuare pe Edward James, poate că deficitul de până acum este recuperat prin „savurarea modului în care autorul a ştiut conferi carnalitate palpabilă şi palpit viu lumii sale ficţionale", aşa cum am văzut că recomandă esopic şi Sebastian A. Corn în postfaţa cărţii, sugerând că am putea întâlni la Liviu Radu o „iluzie realistă" totală, de o intensitate paroxistică împinsă până în pragul halucinaţiei, aptă a şterge limita dintre imaginar şi real, dintre dintre ficţiune şi realitate, precum în „realismul magic"; şi, dac-ar fi aşa (o, dac-ar fi aşa!), ce modestă ar rămâne iluzia ficţională din poezie şi din literatura „curentă", mainstream, unde, ştim încă de la S. T. Coleridge, „credinţa poetică" se reduce la „acea voită suspendare de moment a neîncrederii" pentru care ajunge „o aparenţă a adevărului" în nişte „umbre ale imaginaţiei" (Biographia Literaria, 1817); cu atât mai mult, ce săracă şi meschină ar rămâne iluzia ficţională din science-fiction, care se-agaţă de-un fir de pai, de acel „simţ al logicii", în lipsa căruia însă, spune Kingsley Amis, „pot admira, dar mă lasă rece ceea ce percep a fi o irealitate suprapusă în exces peste o altă irealitate: am nevoie de o bază fermă pentru a mă lăsa surprins şi impresionat" (The Golden Age of Science Fiction, 1981).
     Dar... tristeţe: nimic din toate acestea în Constanţa 1919 şi, cu atât mai puţin, nici urmă din acea iluzie totală a „realismului magic" pe care crede a o găsi la Radj Liv comilitonul d-sale, Sebastian A. Corn.
     „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta. [...] Şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, aşa va fi." (Matei, 17, 20; 21, 21). Asta, ce-i drept, nu mai e „iluzie ficţională", fragilă şi debilă, nu mai e „suspendare de moment a neîncrederii", suficientă pentru „credinţa poetică"; e credinţă în toată legea, „credinţă tare", miserere me Domine, credinţă şi-atât; dar e măsura pe care d-l Sebastian A. Corn o propune pentru scrisul d-lui Liviu Radu: „realism magic", nec plus ultra, ultra-protocronic. Prea mult, dar şi prea puţin pentru science-fiction: ca să cred că „muntele acesta" se va ridica şi se va arunca în mare, trebuie mai întâi „să daţi minţii omeneşti ce este al minţii", să-mi împăcaţi „simţul logicii" spunându-i (fie şi „minţindu-l", fie şi amăgindu-l cu o „ştiinţă imaginară", cu un spindizzy sau cu un cavorit, cu orice alt asemenea gadget sau gimmick tras de păr, dar logic plauzibil) cum urmează a fi anulată sau ecranată forţa de gravitaţie care trage imensa masă a „muntelui acestuia", „greu ca pământul", spre centrul Pământului; altfel, vorba lui Kingsley Amis, „pot admira, dar mă lasă rece".
     Nu ştiu cât de mare este „grăuntele de muştar" al credinţei lui Liviu Radu în puterea „magică" a ficţiunii literare, dar „muntele acesta" al istoriei româneşti (pentru că şi trecutul e „greu ca pământul"...) nu se ridică să se arunce în mare, la Constanţa, Anno Domini 1919.
     Să revenim deci, cu regretul că „n-a fost să fie", cu un registru mai jos.

Eterna Românie pitorească
     Dacă nu se înfierbântă până la incandescenţa iluziei totale din „realismul magic", dacă nu atinge nici tensiunea rece necesară fiorului auto-inexistenţei şi-a alterităţii de sine din adevărata ucronie identitară SF, „istoria alternativă" se poate consola şi cu mai puţin, îşi poate căuta refugiu mai apropiat şi satisfacţii mai blânde şi mai familiare: declină, adică, în pitoresc - miză estetică minoră, dar atât de dilectă scriitorului român (şi cititorului, „hypocrite lecteur"...).
     Şi aici, într-adevăr, Constanţa 1919 ne oferă delicii din belşug: cremşnituri şi şniţele, cvas şi caşa şi cumâs, vodki iest'! tabaciok iest'!, iaurt şi gugoşele, halvale şi baclavale şi musacale şi ciulamale, în fine, şi sarmale (dacă tot este dedulcit d-l Liviu Radu la rafinamente şi exotisme culinare, după cum rezultă din carte): delicii ale pitorescului care fac lectura realmente agreabilă. Pitoresc de situaţie, pitoresc de caracter, pitoresc de limbaj - avem de toate, din abundenţă, şi ceva din această vervă a pitorescului sper că am reuşit să păstrez şi în comentariul rezumativ de până acum; dar ar mai fi încă atâtea delicatese pe tablale, de care nu ne-am atins, şi nici nu se poate, nu-i conzult, că mai există şi riscul indigestiei. Nu-i nevoie să bem, însă, chiar tot polobocul ca să ne dăm seama de gustul vinului, încă un pahar, două, şi gata. Iată, de exemplu, faimosul poem identitar Batalul de Mihal Emin, pe care-l îngână, după rugăciunea de seară către Allah, turkii refugiaţi pe plaja dintre Mamai şi Küstangé:

Iară cel vrâncean
Şi cel ungurean
Ivaş se vorbiră
Si se sfătuiră
La apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel otoman
Că-i mai ortoman...

     Aferim! Nu cu mult în urmă, cam în acelaşi timp cu apariţia cărţii lui Liviu Radu, Andrei Oişteanu semnala (în revista 22, nr. 11 / 14-20 martie 2000) şi o altă variantă a Mioriţei (culeasă de Ion Diaconu din Ţinutul Vrancei, în 1930) în care, dintre „cei trei ciobănei", „tri mândri fişiori", „Unu-i ungurean, / Unu-i moldovean / Şi unu-i jidan." Şalom, bade!
     Dar Batalul lui Mihal Emin mai continuă:

Iar de-Allah o vrea
Şi-o cădea o stea
Tu de vei vedea
Măicuţa-mi bătrână
Cu şalvari de lână
Şi cu feregea
Să te duci la ea
Şi să-i spui curat
Că m-am însurat...

     Halal, bre! Giugiuc saftea! Giugiuc calemgiu iflac!
     Iar dacă-i nevoie şi de-o melopee, de-o maneá, cevá, coleá, pe care să fie îngânate aceste gigea stihuri, şi altele asemenea încă, o găsim şi pe-aiasta, în neasemuita culegere a lui Anton Pann Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului (1850), dar preferabil în fonoteca Radiodifuziunii Române, sub titluri ca Până când nu te ştiam, Bordeiaş, bordei, bordei, Vinişor de Murfatlar şi câte alte manéle de dor şi jele... Dorul - acest intraductibil cuvânt turkesc!...
     De pitoresc tine şi caruselul funambulesc al personajelor, puţine dintre ele integral ficţionale. O bună parte a plăcerii pe care-o oferă la lectură „istoriile alternative" din science-fiction - mai spune Edward James în pasajul deja citat - rezidă în savurarea modului în care autorul „a ştiut racorda acestei lumi alternative personaje pe care le cunoşteam de mai nainte, din lumea noastră «reală»". Şi aici Liviu Radu este la înălţime: am pomenit deja câteva, mai sunt şi altele. Dar, sorry, în ciuda marilor ambiţii ale autorului şi spre prezumtiva sa neconsolare, este vorba „doar" de tipice şi perfect funcţionale personaje de science-fiction, nicidecum de „realism magic" sau de „mare literatură" sociografică şi psihologică: nu personaje complexe şi multidimensionale, „dinamice" şi „rotunde", ci tipice personaje „de nuvelă", simple şi unidimensionale, „plate" şi „statice". Perfect legitim şi suficient în science-fiction, atâta timp cât nu coborâm la simple schelete, la simple fantoşe reduse doar la pitorescul bufon al numelor, precum cum generalii Aweressku-Avereskov-Averopol (de ce nu Averoglu?) şi Antonessku-Antoneskov-Antonoglu, sau Theodor, Freiherr von Wladimyri, zis şi Wladimireskul-mareşalul Vladimirov-paşa Vladimiroglu, sau inginerul Anghel Saligny-Salinin-Ahmed Salinioglu, sau „celebrul lider socialist" Konstantin Sterev, sau atâţia alţii. Într-un singur caz reuşita lui Liviu Radu este deplină: un memorabil „Hitler" contrafactual şi ucronic în versiune românească.
     Prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov (personaj ficţional) îl remarcă întâmplător pe caporalul Adolf din trupele germane de ocupaţie pe faleza din Constanţa, unde „Dolfi" îşi instalase şevaletul de pictor veleitar; din conversaţia lor (la masa îmbelşugată unde prinţul îl invită) aflăm că „neamţul" este de fapt austriac, că fusese trimis la Constanţa „în refacere", după o intoxicare cu gaze pe frontul de Vest, iar în continuare naraţiunea ni-l dezvăluie pe „tovarăşul Adolf" (numele de Schickelgruber, cu atât mai puţin Hitler, nume adoptat mai târziu, nu sunt pronunţate nici măcar o dată) divulgând secrete militare ale comandamentului german „tovarăşului Marcel" (Pauker) şi „tovarăşei Leia", „sau cum s-o fi numind, pentru că-ţi dai seama că ăsta e un nume conspirativ", „o tânără de-o frumuseţe zdrobitoare, evident semitică, dar cu ochii duri" şi care „lucrează direct cu tovarăşul Dzerjinski"; după ce, pe baza informaţiilor primite de la Adolf, detaşamentele comuniste evreieşti reuşesc să ocupe portul Constanţa şi o parte din oraş, Leia şi Marcel Pauker îl concediază brutal pe Adolf, arogându-şi şi meritul operaţiunii:
     „Pauker se uită urât la el, chiar cu scârbă, apoi îi şuieră:
     - Eşti doar un trădător mărunt, un slugoi imperialist! Crezi că m-au interesat vreodată ideile tale imbecile despre artă? Ce mai vrei? Să te plătim? Şterge-o de aici, jigodie!
     Dolfi se trezi în stradă, mergând, neştiind încotro mergea, dar mergând ca un automat, depărtându-se de locul umilirii sale.
     Aşa-i trebuie! El, un german de rasă pură, din poporul cel mai civilizat al Europei, al lumii, se înhăitase cu nişte bolşevici, cu nişte jidani împuţiţi! Le dăruise sufletul său. Trădase pentru ei, intenţionase să dezerteze pentru ei, îşi călcase jurământul militar. Iar ei doar îl folosiseră!"
     Adolf nu va uita niciodată această ulcerantă ofensă - şi iată o explicaţie contrafactuală şi/sau ucronică pentru visceralul antisemitism al celui ce va deveni ulterior Führer: „Da, conchise Dolfi, va trebui să mă apuc de politică..." - sunt cuvintele cu care se încheie Konstanţia şi Hamlet.. , naraţiunea mediană, şi cea mai întinsă, a volumului.
     Traducerile abundente (nu şi excelente, unfortunately) de science-fiction anglo-american din anii 1992 - 1998 şi, în acest context, „răsfăţul" de care-a avut parte la noi Norman Spinrad, îşi arată, iată, roadele: fără Hitler-ul ucronic „american" al lui Spinrad din Visul de fier (The Iron Dream, 1972), roman publicat de Editura Nemira în 1994, în traducerea lui Gabriel Stoian, n-am fi avut probabil, în 2000, nici Hitler-ul ucronic „românesc" al lui Liviu Radu, din Constanţa 1919, personaj lucrat, spre deosebire de celelalte, cu perfectă acurateţe contrafactuală.
     Tot de pitoresc ţine, dar îl şi depăşeşte într-un fel, levitaţia quasi-onirică a graţiosului balet a-gravitational care este duelul pe viaţă şi pe moarte dintre „infanteriştii aerieni" Ivan Trifonovici Zbrinov, rus sadeá aflat în slujba ocupanţilor evrei ai portului Konstanţia, şi Piotr Neagovici Treznea, român rusificat, care luptă pentru regele Ferdinand Karlovici: lansat descensiv din dirijabilul lui Aurel Vlaicov, Treznea se înfruntă pe cerul Constanţei de parcă s-ar afla în starea de imponderabilitate din spaţiul cosmic, cu zburătorul rus lansat ascensional din port, pentru ca în finalul luptei din ambii să rămână „doar nişte zdrenţe însângerate care căzură, fâlfâind, către alte zdrenţe însângerate, aflate pe sol". Şi mai sunt în Constanţa 1919 câteva astfel de episoade, în care pitorescul nu rămâne pur caricatural şi buf, ca în rest, un ultim exemplu fiind parafraza pe motivul „El Zorab", coşbucianul armăsar pur-sânge purtând, la Liviu Radu, sinestezicul nume Yildîrîm („Fulgerul", ca sultanul Baiazid).
     În aceste limite, repet, cartea se citeşte cu plăcere, este ataşantă şi alertă, oferă o lectură agreabilă.
     În definitiv, există şi o plăcere a pitorescului, pitorescul poate fi gustat în sine. Dar nu-i prea puţin?

BRUNO ROLKE
R. BUROLENKO
GETBEGET SADEA





DINCOLO DE ISTORIE

György Györfi-Deak


     Alcătuită asemenea „Triptic"-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919", demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.
     Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească", iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică"?
     Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală", trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.
     Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza" apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin Preda să-l reabiliteze în „Delirul". La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi" ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.
     Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga" mică" capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul" filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi" ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.
Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...
     Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului" este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie" = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor", cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia" cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos" să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-a deranjat.
     Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris", o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei". Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé". Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab" care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.
     În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu" a editurii „ProLogos" din Bucureşti.





Paralele între lumi paralele (3)
LITERATURA WESTERN ŞI LITERATURA SF

Liviu Radu


     Într-un volum, apărut prin anii optzeci (nu dăm nume), care-şi propusese să trateze poziţia literaturii faţă de fascinaţia aventurii, autorul dedicase un capitol literaturii western. Numai că, deşi avea o serie de opinii, respectivul critic nu reuşise să citeze nici măcar un nume de scriitor de literatură western, ba, mai mult, nici măcar un nume de roman! Amintise de un roman al Willei Carter (căruia nu-i dădea titlul), recunoscând însă că respectivul volum nu putea fi încadrat în literatura western. Am amintit această poveste pentru că este exemplificatoare pentru poziţia criticii literare faţă de un gen căruia îi recunoaşte existenţa, dar despre care nu ştie nimic.
     Pe de altă parte, merită să amintim că genul nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea editurilor din ţara noastră. Nu spun din partea cititorilor, pentru că nici înainte de 1989, nici după aceea, n-a existat vreo editură din România care să se intereseze ce şi-ar dori cititorii şi să le ofere acest lucru. Deci, editurile au decis că românilor nu le place western (după cum posturile de radio sau televiziunile prin cablu au decis că nu le place country) şi, în ultima jumătate de secol, în ţara noastră au fost publicate doar vreo două westernuri, apărute în binecunoscute colecţii de romane poliţiste (un Zane Grey în Aventura - şi care era volumul doi din ciclul Nevada - şi unul în Enigma), plus câteva volume în condiţii mizerabile la edituri fantomă, fără copyright şi în traduceri execrabile. Plus o încercare de plasare a unei tâmpenii româneşti sub pseudonim străin, prin 1991, parcă.
     Deci, românul cunoaşte literatura western doar din filme. După cum publicul larg cunoaşte SF-ul tot din filme. Deci, iată că am descoperit o primă asemănare între cele două genuri.
     Pe de altă parte, apropo de cele spuse la început, literatura western este substanţial tradusă în Germania şi Franţa, iar unii autori sunt cunoscuţi pe plan mondial. Aş cita numele lui Louis L'Amour - pe care Willie Nelson (cine o fi şi ăsta?) îl pomeneşte într-un cântec al său şi care a scris vreo sută de romane, publicate în vreo două sute de milioane de exemplare. Pentru comparaţie, Isaac Asimov a scris vreo trei sute de cărţi, dar dintre acestea doar patruzeci sunt romane şi vreo patruzeci de culegeri de povestiri, restul fiind lucrări de popularizare, antologii şi alte lucrări nonficţionale.
     Toate acestea au fost înşirate pentru a demonstra că literatura western există, are un număr de cititori pe care şi l-ar dori şi alte genuri, deci nu merită să fie tratată aşa cum a procedat criticul al cărui nume nu l-am menţionat.
     Dar ce este literatura western?
     Nici măcar acest lucru nu-i cunoscut în afara cercurilor de fani. Greşelile cele mai curente se fac în mass-media, unde orice film a cărui acţiune se petrece în vestul sălbatic este cotat de western, chiar dacă subiectul arată clar că-i o poveste poliţistă, de dragoste sau de alt soi.
     Westernul este o literatură care tratează o atitudine. Locul în care eroii îşi manifestă acea atitudine contează prea puţin. Literatura western cunoaşte mai multe subgenuri: poveşti cu şerifi, poveşti cu colonişti, poveşti cu indieni.  Bineînţeles că aceste trei tipuri se pot combina în nenumărate feluri, însă fanii consideră (precum fanii SF care consideră că adevăratul SF este hard-SF-ul) că adevăratul western este cel cu şerifi.
     Deşi poveşti cu indieni şi colonişti s-au scris multe, iar cele mai frumoase îi aparţin lui Fenimore Cooper, lucrări de acest tip nu ţin de literatura western, ci de cea de aventuri. Nici memoriile de călătorie prin vestul american nu fac parte din literatura western, deşi unii antologatori români au scos pe vremuri nişte volume pline cu fragmente din asemenea memorii şi le-au etichetat de antologii western.
     Poate că o să pricepeţi mai bine ce vreau să spun, dacă o să vedem cum a apărut literatura western.
     Literatura western este unul dintre puţinele genuri literare care se trage direct din literatura populară. În a doua parte a secolului XIX, în vestul îndepărtat, unde nu existau ziare cu circulaţie largă sau alte mijloace de comunicare în masă, poveştile ieşite din comun ale unor şerifi, pistolari sau cercetaşi au făcut obiectul unor cărţulii ieftine, în mare tiraj, scrise la început de ziarişti, apoi de scriitori dedicaţi genului. Ca orice literatură populară, cărţuliile respective creau caractere puternice, în alb şi negru, cu exagerările de rigoare. Inspirate din realitate, dar - prin succesul lor - modificând şi modelând realitatea, au ajuns să impună un anumit tip de erou, justiţiarul violent, bun mânuitor al armei, care respectă un anumit cod etic, chiar dacă acesta se afla la marginea legii. Westernul a ajuns astfel să contureze un anumit tip de conflict, valabil doar într-o anumită perioadă istorică, în care mecanismele statului erau slabe, iar justiţia se făcea de către persoane mai mult sau mai puţin oficiale. Caracterul profund uman al acestui tip de conflict, personajele extraordinare şi conştiinţa că actuala civilizaţie a moştenit ceva de la cei care au extins graniţele lumii civilizate în epoca aceea fac ca westernul să fie valabil şi azi, deşi condiţiile istorice care i-au generat apariţia au dispărut de mult.
     Iniţial literatură populară, westernul devine literatură a unei elite care cunoaşte istoria şi modul de viaţă din vestul american al sfârşitului de secol XIX, pentru că nu veţi găsi niciodată un western care să vă explice cum trage un Winchester sau cum se pune şaua pe cal (sau cum se prinde o vită cu lassoul).
     Prin faptul că se referă la un mediu socio-istoric dispărut, westernul reprezintă o literatură evazionistă, ca majoritatea literaturilor de origine populară. Dacă literatura SF priveşte spre viitor, westernul priveşte spre trecut. În ambele cazuri, cititorul judecă prezentul, care-i considerat inferior. Sigur, literatura western a evoluat mult, personajele au devenit tot mai complexe, dar tipul de conflict a rămas acelaşi.
     Dar care-i acel tip de conflict, despre care am tot pomenit? Exemplul cel mai bun îl constituie povestirea după care a fost făcut filmul Diligenţa: o călătorie periculoasă, în timpul căruia cititorul cunoaşte personajele principale, creionate schematic, mai degrabă tipuri umane decât personaje: şeriful ursuz şi corect, banditul cu suflet mare, soţia virtuoasă şi neajutorată, târfa dură în vorbe, dar cu inimă de aur...  Aventura care se derulează este, în fapt, o îndelungă pregătire pentru scena înfruntării finale, care este întotdeauna scurtă, violentă şi definitivă.
     Bine, veţi spune, şi ce legătură are literatura western cu SF-ul? Are, fie numai pentru faptul că westernul a marcat atât de puternic mentalitatea americană, încât mulţi autori îi sunt tributari, chiar fără să ştie. Un subgen SF, space opera, este o transpunere în mediu SF a conflictului şi personajelor western. Analizaţi cu atenţie subgenul respectiv, ţinând seama de caracteristicile literaturii western şi veţi descoperi că nu greşesc.
     Literatura SF mai are în comun cu literatura western o anumită mentalitate, cea a omului care nu cunoaşte graniţe, care simte că trebuie să ducă tot mai departe civilizaţia umană. Iar relaţia om-alien este asemănătoare celei colonist-indian: înţelegere dacă se poate, luptă dacă trebuie, dar, în toate cazurile, omul îşi va impune modul de viaţă...
     Există multe asemănări formale între cele două genuri, ca şi între modul în care acţionează  - şi reacţionează - scriitorii şi cititorii celor două genuri. Dar aspectul cel mai important, şi care, până la urmă, dă vitalitate celor două genuri, este încrederea în om, în capacitatea acestuia de a se adapta, de a deveni mai bun, de a dori ceva mai bun. Ca toate literaturile cu oarecare sorginte populară, au ambele un fond esenţial optimist, chiar atunci când aparenţele sunt pesimiste.





FRAGMETALIA SAU RISIPIREA CORPURILOR

Ovidiu Bufnilă


     Nu l-am văzut în viaţa mea pe Cătălin Sandu. Am în faţă doar fotografia lui care mă priveşte râzând de pe coperta primei lui cărţi DUEL CU CEAŢĂ Şi LOTUŞI. E un tip pe bune, de la mine fericit că e pe cai mari. Şi de ce n-ar fi aşa? Iar eu greşesc vorbind despre prima sau a doua lui carte. Cătălin Sandu îşi scrie Cartea ca mai noi toţi. Tocmai de aceea ţin cu el. N-o să vorbesc despre defectele ficţiunilor lui atâta vreme cât ficţiunile bufniliene sunt pline de erori. Dar aceasta să fie unica preocupare a Lectorului Ideal ? Să pună în lumină defectele? Să ne povestească şcolăreşte ce a vrut să ne spună autorul? Dar este oare Cătălin Sandu în dreptul său natural un autor? Citesc la pagina 76 din romanul său, FRAGMENTALIA SAU PENULTIMUL RAZBOI MONDIAL instrucţiuni extrem de interesante pentru desfăşurarea lumilor sale. Iată: „Pătrunse înăuntru şi puse piciorul pe prima treaptă". Sigur că unii critici gomosi ar strâmba din nas şi m-ar trimite la plimbare. Dar eu afirm că e o instrucţiune cheie. Înainte de toate vorbeşte despre  poziţionarea lui Cătălin Sandu în regimul neuclidian. Acest fapt nu este lipsit de importanţă pentru el. Căci  între şovăire şi golul ce urmează e o Vecinătate. Vecinătăţile explicitează limitele. La Cătălin Sandu limitele  par a fi ale vecinătăţilor aşa cum e normal să fie. Eu sunt interesat dacă scriitorul Cătălin Sandu poate supravieţui în această lume guvernată de euclidice. La pagina 122 citesc „Pătrunseră în magazin..." . Să observăm că scriitorul Cătălin Sandu ar fi putut folosi, pentru uşurinţa sa, verbul a intra. Nu o face. Foloseşte a pătrunde ceea ce presupune un angajament din partea actantului său. A pătrunde presupune iniţiativă. A pătrunde înseamna a-ţi asuma anumite riscuri. A pătrunde  înseamnă forţă. Si aceasta cred îl caracterizează pe deplin pe Cătălin Sandu. El îşi asumă desfăşurarea lumilor sale ficţionale. Le pătrunde. Virilitatea e la el în toată splendoarea. E aproximativ o decorporare această pătrundere. La lectură, îmi plac interioarele lui Cătălin Sandu pentru că mă obligă să construiesc alături de el. In asta aş vedea şarmul său. Mă obligă să fiu insurgent în dauna aridităţii şi a drămuitului. Decorporându-şi personajele, Cătălin Sandu îşi asumă câteva riscuri evidente. Ele s-ar putea revolta negăsindu-se manipulabile. E însă numai aventura personală a lui Cătălin. Nu o să salut venirea lui pe lume prin două cărţi şi nici nu vreau să-l tratez de sus aşa cum obişnuiesc cvasitotalitatea criticilor la apariţia unui nou scriitor. Motivele pentru care scrie Cătălin Sandu sunt evidente. Cel mai mult mă impresionează la el felul în care ştie să se mişte în propriul spaţiu. Virtualul nu-i joacă feste.  Se pliază în forme dinamice sublimând în elegante personificări gen „dimineaţa îl prinse pe Marian Caşalotul...". Structurile lui Cătălin Sandu sunt limpezi. E limpezimea luciului unei mări care anunţă furtuni nimicitoare.





CĂUTÂNDU-L PE CĂTĂLIN IONESCU PRIN AGARTHA ÎL DESCOPĂR CA FIIND ATRACTOR AL FANTASMELOR ÎN CASCADĂ ÎN TIMP CE MENTALUL SE SCHIMBĂ ACEASTA FIIND CHEIA NEÎMPLINITEI SHANGRI-LA

Ovidiu Bufnilă


PRIMA EXPLICITARE
     Nefiind critic. Neavând sistem. Vociferând împotriva criticii. Înfierând sistemul. Afirmând libertăţile în contra conservatorismului şi aroganţei critice. Negăsind suficientă această aroganţă. Raportând la dinamica universală, descoperind deşertăciunea criticii. În îngustimea ei. Nereuşind ea să exploreze. Natura textului nefiind aparenţa ei, iată mizeria criticii.

A DOUA EXPLICITARE
     Fiind scriitor. Neavând subordonare şi nici fiind subordonat. Neavând teamă. Nefiind conservator. Nefiind ahtiat. Fiind al totalităţii rebel în rebeliunea lui. Căci scriitorul nu are de-a face cu aparenţele fie ele premii, fie ele cenacluri, fie a1e coame sau chelii de critici aflaţii bahic în căutarea esenţei.

A TREIA EXPLICITARE
     Căci critice îşi este suficientă. Ea se face pentru nimic, în beneficiul nimicului, fiind blazon. Secvenţa critică este a publicităţii scriitorului iar nu spre explicitarea lui. Aflată doar ca etichetă, enumerând sau etalând reuşita lui. Batjocorind înţelesurile. Văzând în superioritatea interpretării academice nu mizeria ei ci ţanţoşa ei trecere.

CĂTĂLIN IONESCU FIIND ATRACTOR
     Întâmplător acest atractor poartă numele de Cătălin Ionescu. Din punct de vedere informaţional atractor fiind. Nu întâmplător aparţinător al unor istorii. Timpul ionescului. Tocmai de aceea îi definesc matricea informaţională. Tocmai de aceea caut în ficţiunea lui acea măsură a fabulatoriului fie el şi numit Agarttha. Teritoriu fabulos al fantasmelor. Nu e joc de umbre iar cuţitul subţire al brahmanulul e departe de a fi cuţit ci mai degrabă vector. Asupra mişcării din neîmplinita Shangri-La un moment de meditaţie. Căci textul nu e text aşa cum Cătălin Ionescu nu e Cătălin Ionescu ci rămâne a fi descoperit ca fiind o matrice informaţională cu o dinamică proprie, atractor fiind. Potrivit lui, asemenea lui se structurează rata de evenimente. Evenimentul ca fiinţă. Iată o posibilă deschidere a porţii Cătălin Ionescu acesta fiind un nod informaţional şi nu fiinţă potrivit legii aparenţelor. Legea aparenţelor nemiloasă fiind acţionează asupra îngâmfatului critic, asupra majurului de la evidenţa populaţiei, asupra secţiei de votare şi asupra mintosului de la serviciile secrete în a cărui arondare se află rotirea lumilor. Îngâmfatul critic netrebuincios fiind în acţiunea de interpretare, de elucidare, de păstrare a sensului. Căci pentru păstrarea sensului se jertfeşte Cătălin Ionescu hălăduind prin Agarttha, căutând-o spre a o penetra. Căci Agarttha ionesciană este vulva. Nu spre deliciul vulgului. Nu spre victoria orgasmului. Nu dansul acoperă cu văl orgasmul căci rotirea este nu a femeii Rhadna ci a spinului. Şi analiza şi interpretarea ducând în final la aflarea sensului de rotaţie. Căci Ionescu cu prenumele Cătălin fiind atractor creează aparenţe pe care criticul îngâmfat o poate numi proză, nuvelă, text mai lung, viciind şi elucubrând. Asupra formei. Asupra sensului.

APARENŢA NUMITĂ PERSONAJ PĂCĂLIND LECTORUL
     În fine, Cătălin Ionescu asumându-se a fi în plinătatea existenţei ca fenomen. Fiinţarea lui cotidiană nefiind alterare a sensului de rotaţie ci răgaz. Întrebându-mă cum de se compun atâtea forţe, nu doar patru universale, formând fiinţarea, guvernând fiinţarea numită, spre uzul profanului, Cătălin Ionescu. Căci nefiind personaje la Ioneacu vom vorbi despre perfidia aparenţei păcălind lectorul. Atractor fiind, liniile de forţă ar putea fi numite. Li s-ar putea atribui nume. În acest fel ascunzând structurile informaţionale care nimic nu au de-a face cu textul. Acesta nefiind un text de cenaclu şi nefiind al autorului său. Căci romanul fie el de unul sau de multiplul lui unu este doar suport, nefiind ficţiune, ficţiunea abia urmând şi nu liniar, adică după.

ASUPRA FIINŢĂRII CA FIINŢĂ, FIINŢA FIIND CĂTĂLIN IONESCU
     Sigur că Bufnilă îşi asumă riscul, acesta nefiind risc ci o stare a dinamicii mentalului său. Asemenea lui, Cătălin Ionescu este un mental compus din linii de forţă. Oprindu-ne, îngheţând de fapt în această fază informaţională, să găsim de cuviinţă a spune că fiinţa Cătălin Ionescu se explicitează prin această înşiruire de spaţii albe şi negre, Agarttha fiind. Că nu demultiplicarea zeilor că nu centralizarea adoraţiei ar fi cheia ci mentalul. Dar ce este mentalul dacă între el şi Bufnilă, dacă între el şi Cătălin Ionescu, dacă între el şi voi se află fractura? Căci fiinţa în fiinţarea ei nu solicită interpretarea potrivit căreia ar fi mişcare nudă şi vulgaritate. Fiinţarea nici nu are în clin şi-n mânecă cu încercarea criticului nefiind trebuincios asupra interpretării el povestind sau adăugind sau rescriind Neîmplinita Shangri-La.

DESLUŞIREA FIINŢĂRII, FIINŢA FIIND CĂTĂLIN IONESCU-HĂLĂDUIND-PRIN-AGARTTHA
     Căci nu oficiul stării civile are cheia aşa cum nu o are nici secţia de votare nici supraveghetorul care numără sau condica de prezenţă preschimbată în cartelă magnetică. Pentru că a numi nu este fundamental ci poate, cel mult, păgubos. Cătălin Ionescu-hălăduind-prin-Agarttha pare a explicita, mai mult a incita lectorul în a se demultiplica. Nemaifiind mai multe fiinţe ci doar una singură. La capătul orgasmului fiind Cătălin Ionescu, descoperirea mea fiind. Căci nu pot vorbi despre natura scriitorului nevorbind despre dinamica sa. Căci nu pot numi scriitorul fără să numesc chinul său, zvârcolirea sa în încercarea sa de a fi fiinţă. Căci fiinţarea este un raport. Şi că zicând aceasta găsesc de cuviinţă să zic că fiinţa Cătălin Ionescu este un raport dinamic între ceva şi altceva. Căci aceasta îmi comunică textul lecturându-l, adică asumându-l vulgar prin lectură. Că decodificarea la lectură ar fi o superbie, o mare înşelătorie.

ACEASTA FIIND CHEIA
     Eu nu purced în acest orgasm al fiinţării căutând polemistul de serviciu. Nu purced în a explicita şi asuma căutând servilul sau golanul de lux nărăvit prin cenacluri oficiale gata să ridice osanale sau să arunce diatribe. Nu purced întru fiinţarea Cătălin Ionescului spre a descoperi la bară vreun avocat, vreo curviştină mucoasă gata-gate să-mi vorbească despre prozodie şi cânturi. despre sutană, despre Graal, despre ochiul care poartă numărul trei, aici fiind răspântia în care se pierde vulgul. Căci purtând al treilea ochi e ca şi cum ar fi o fractură. Ar fi o frontieră. Căci Agarttha nu e dincolo. Căci Agarttha e doar motiv.

O ULTIMA EXPLICITARE
     Aceasta fiind încă cheia. Una dintre cele mai teribile fraze ale fandomului. Cheia fiinţării fiind. Descoperită de Bufnilă care se cocoşează prin textele ionesciene. Prin volutele informaţionale ale lui Cătălin Ionescu tânjind, căutând, aflându-şi singurătatea în aşa-zisul joc de umbre şi lumini care joc nu mai e necesar, nu e suficient, nefiind. Nefiinţa neînsemnând negarea fiinţei la Cătălin Ionescu el asumându-şi nefiinţa, construind-o, deconstruind-o, sistematic, matematic, pervers. Căci el găseşte în nefiinţă, în nemişcare şi negândire ca proprietate a fiinţei această memorabilă frază aflată la pagina 83 din romanul MOTOCENTAURI PE ACOPERIŞUL LUMII, volum al mişcării „Quo Vadis", editat de Karmat Press în anul 1995 (făcând o simplă glisare, 666). Nefiind însă numărul fiarei ci mult mai mult, în căutarea coincidenţei fiind, căutând incidenţele, conspiraţiile, încântătoarele. Încântătoarele fiind fantasme în cascadă avându-l ca FIIND pe Cătălin Ionescu. Şi iată memorabila frază:
     „Am încercat să meditez, dar mentalul meu se schimbase, se modificase şi ştiam că încercarea mea era fără izbândă, deşi eram liniştit şi curat".

MĂ OPRESC SĂ ADMIR ACEASTĂ FASCINANTĂ FRAZĂ
     Este.

VORBIND DESPRE MENTAL CĂTĂLIN IONESCU FIIND LOCUIT?
     Adică descoperind locuirea. Căci aceasta este chestiunea. Locuirea fiinţei. Fiinţarea înseamnă locuire. A te locui. Sau a te înlocui. Căci a te înlocui nu înseamnă oare o schimba mentalul? Numai că Ionescu cu prenumele Cătălin este înlocuit prin înlocuirea mentalului său, adică fiind un altul. Un al doilea sau chiar al treilea dacă ar fi să fim de acord că nu fiinţează un singur Cătălin Ionescu chiar dacă există un singur Cătălin Ionescu. Căci fiinţarea este a seriei în timp ce existenţa, ca istorie fiind. Nefiind aparenţele, nemaitrebuind să ne prostituăm vorbind despre personaj şi despre dramă, despre stil şi despre vorbirea frumoasă, dialogul nefiindu-ne trebuincios.

NEFIIND DE TREBUINŢĂ MENTALUL
     Înţelegând prin aceasta că Ionescu purtând prenumele Cătălin pune pentru prima oară în (acest) fandom chestiunea utilităţii mentalului el fiind predispus schimbării înlocuind. În locuirea sa, mentalul trădează. Este altul. Nu unul numit. Ci un fenomen al fiinţării fiind. FIINDUL, ca fantasmă. Atractor, Cătălin Ionescu. FIINDUL se multiplică procedând le structuri informaţionale sau se demultiplică în mai multe locuri fiind. Sub forme variate, instrumentând variaţia, transpunerea, tranzienţa. Nefiind de trebuinţă mentalul, rămânem ai tranzienţei sau ai transpunerii. Fără formă. Lipsiţi de soliditatea fondului. Variaţia ia locul fondului locuindu-l. Tranzienţa ia locul formei locuind-o. Transpunerea este însuşi scriitorul Cătălin Ionescu. Fantasmele se succed în cascadă aceasta fiind liniaritatea noastră ca fiinţă spre a putea explicita în acest fel NEÎMPLINITA.

ÎN ABSENŢA MENTALULUI, FIIND CĂTĂLIN IONESCU ATRACTOR
     Mentalul absent. Fiindu-şi de ajuns, locuindu-se pe sine ca mental şi nefiind al celui numit Cătălin Ionescu, al celui numit Bufnilă sau al celor numiţi, voi, lectori. Mentalul nefiind, cine ne locuieşte. Pare a fi, afirm vulgar, întrebarea. De cine suntem locuiţi şi când am fost în-locuiţi. A înlocui e ca şi cum te-ai lăsa cuprins de un loc sau 1-ai cuprinde pe dinăuntru. Ca şi cum te-ar transpune. Cătălin Ionescu fiind atractor de situaţii, acestea fiind fantasme în cascadă, nu una după alta ci în mişcare fiind şi în tranzienţă.

CĂTĂLIN IONESCU ÎN CONTRA FANDOMULUI
     A fi în contra nu împotrivă ci a propune, a descoperi, a ilumina înainte mergător. A fi în contra nu presupune un regim al adversităţii ai a fi înainte, descoperitor. Din acest subtil şi extrem punct de vedere, Cătălin Ionescu descoperă şi pune în funcţiune VARIAŢIA, TRANSPUNEREA ŞI TRANZIENŢA. Locuindu-le cu fantasme.

ATRIBUIREA DE SENS
     Dată spre lectură lui Bufnilă, Neîmplinita nu este a criticului ofrandă. Nu aparţine iubirii ci structurilor dinamice fracturate şi în căutarea unui locuitor. Textul fiind structură informaţională asemenea unei cochilii. Elementul oceanic este propriu lui Cătălin Ionescu nu prin cuvânt ci prin starea informaţională. Căci NEÎMPLINIT este oceanul în afara numelui său. Atribuirea de sens se face prin VARIAŢIE, TRANSPUNERE ŞI TRANZIENŢĂ. Cătălin Ionescu e primul din (acest) fandom care procedează la dez-locuirea sa prin aceste proceduri. Afirmându-şi libertăţile în contra conservatorismului şi aroganţei critice.





SF, MINCIUNI ŞI INTERNET

Cătălin Ionescu


     În numărul trecut, Voicu Bugariu încerca să lanseze un soi de anti-provocare cititorilor Pro-Scris, printr-un apel  la o dezbatere pe tema polemicilor - argumentând că, pentru science fiction, polemica nu este benefică. Dar conform bunelor obiceiuri ale science fiction-ului românesc, acest gest a trecut neobservat.
     În ciuda acestei nepăsări, în problema polemicilor cordiale apare ceva. Teama. O teamă difuză, neprecizată, de orice ameninţare, reală sau nu, la adresa science fiction-ului, venită de oriunde: fie din afară, dinspre mainstream, fie din interior, de la iresponsabilii care „fluieră în biserică" (de genul subsemnatului). Se manifestă pregnant mentalitatea „societăţii închise". Model social în care polemicile, fie ele şi cordiale, sunt percepute ca un act de „trădare", care, în cel mai bun caz, crispează figurile celor vizaţi. În care orice atenţionare asupra unor aspecte, de cele mai multe ori minore, şi a căror existenţă trebuie privită cu zâmbetul pe buze, este asimilată automat cu un act ostil la care să te simţi obligat fie să răspunzi agresiv sau auto-jelindu-te, fie să îl ignori cu suveranitate şi maxilare încleştate.
     Motivaţia generală este însă relativ simplă. Societatea închisă cultivă, fie şi indirect, nonvaloarea. Spiritul societăţii închise este catastrofic în zilele noastre, într-o lume care-şi caută, întâi de toate, deschiderea spre exterior. O societate închisă într-o lume înconjurătoare deschisă este, prin definiţie, un paradox păgubos. Paradox manifestat pînă şi pe internet (ciudată ironie), prin simptomele vechiului principiu (de sorginte comunistă): „cine nu-i cu noi e împotriva noastră".
     Asta la nivel teoretic. Pentru că la nivel practic, lucrurile sunt şi mai încurcate. Science fiction-ul unei „societăţii închise", capătă pe aceste coordonate alte valenţe, inclusiv cele ale prieteniilor personale. Cum unui prieten nu trebuie să-i faci rău, relaţiile închise devin dogme: polemica trebuie interzisă! Dogme care, inerent, nu pot fi ocolite: diplomaţia relaţiilor interumane într-o societate închisă nu poate trece peste anumite bariere. O concluzie tristă, dar perfect adevărată.
     Dar, chiar nedepăşind - nici de departe - aceste limite, polemica este recepţionată în mod direct ca un atac la persoană. Un exemplu reprezentativ poate fi găsit în materialul semnat de Michael Hăulică în Lumi virtuale 12-13 (ianuarie-februarie 2001), urmare a editorialului Pro-Scris din numărul trecut. Şi în numele acestei concluzii, informăm cititorii noştri că „polemicile" cu Michael Hăulică se opresc aici. Este vina semnatarului acestor rânduri că Mike Hăulică s-a simţit atât de lezat şi de atacat încât a „comis" articolul cu pricina. Este vina mea că Mike Hăulică, un prieten adică, s-a considerat dator să adopte orice metodă (inclusiv minciuna) pentru a „ieşi din corzi". Subsemnatul îi mulţumeşte totuşi lui Mike Hăulică pentru cea mai extinsă cronică a revistei Pro-Scris „comisă până acum". Restul este nesemnificativ. Iar dumneavoastră, stimaţi cititori, dacă sunteţi curioşi cu privire la chestia cu minciuna, nu aveţi decât să faceţi investigaţii pe cont propriu: citiţi Lumi virtuale, citiţi Pro-Scris (găsiţi on-line toate apariţiile lor), citiţi Gazeta de Atlantykron (Pro-Scris o are în variantă electronică şi v-o poate expedia la cerere, prin mail) şi judecaţi. Nu vă ambalaţi foarte tare, însă, nu merită. Faptul este oricum consumat - şi jenant.
     Am apelat la parafraza după titlul filmului „Sex, minciuni şi video casete" pentru că reprezintă, în mod stilizat, desigur, câteva dintre caracteristicile definitorii ale unei societăţi închise. Societate care se teme de viitor, la fel de tare pe cât se teme de deschidere. Şi este, întâi de toate, trist, că modelul science fiction-ului românesc se mulează atât de clar pe conturul unei societăţi închise. Ruptă de exterior printr-o retragere în adâncuri, în umbra unor persoane avide de interese îndoielnice. Refuzând, prin mentalitatea de genul „nu ne vindem ţara", orice contact cu „literatura curentului principal", pe motivul lipsei de înţelegere a „valorii", science fiction-ul românesc refuză şansa implicării în deschiderea viitorului.
     Sigur că modelul societăţii închise conferă celor nesiguri o anume stabilitate. Mergând, în cazuri extreme, la oferta, mai mult decât tentantă, a unui abonament de osanale. Preţul este plătit însă, ca de obicei, de toată lumea. Dincolo de orgolii, dincolo de entuziasmul pus în joc, nu mai rămâne nimic. Şi, prin prisma modelului societăţii închise, mă văd nevoit să-l contrazic, pur principial, pentru ultima dată pe editorul Lumilor virtuale, atunci când afirmă:
     «Să fim clari, însă: de concurenţă nu mi-e teamă, iar dacă "concurenţa" crede că nici măcar pe Internet nu e loc pentru toată lumea, atunci... toata stima, domnule!»
     Sigur că pe internet este loc suficient pentru toată lumea. Dar democraţie înseamnă, întâi de toate, deschidere - şi curaj al răspunderii. Altminteri hârtia, fie ea şi electronică, pe care se scrie orice, pentru că se poate scrie orice, poartă alt nume - şi o altă menire - decât o revistă literară.





PRO-GRAM





CU EUROCON-UL PRIN ŢARĂ...
O ISTORIE AGITATĂ

Mircea Cărbunaru


     În urmă cu doi ani, brăilenii participanţi la manifestarea "Dincolo şi dincoace de mainstream" (7-9 mai 1999) ţinută la Călăraşi, se întorceau extuziasmaţi de ideea că autorii de sci-fi în sfârşit făcuseră pasul în mediul atât de exigent al scriitorilor români de mainstream. Gata cu enclavizarea, gata cu marginalizarea şi încadrările restrictive. Entuziasmul fusese atât de contaminant încât, pe loc, o parte dintre participanţi (şi nu oricine) a hotărât ca EUROCON-ul (Convenţia Europeană de Science Fiction) din 2001, având ca ţară organizatoare România, trebuia să se ţină la Călăraşi. Un orăşel de numai 80.000 de locuitori unde, cultural vorbind, lucrurile se mişcau şi se mişcă mai iute decât în industria şi economia locală. Este însă clar un lucru, în spatele unei evidente lipse de infrastructură, Călăraşul oferea în compesaţie eforturile neobosite şi priceperea uneia dintre personalităţile locale: scriitorul şi eseistul Ştefan Draghici, cel care, în calitate de consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură Călăraşi avusese curajul să spună că oferă sprijinul său la proiectul EUROCON (un proiect într-adevăr deloc uşor de finalizat). Din păcate, Ştefan Drăghici s-a stins, într-un context dramatic, la sfârşitul anului trecut, pe 27 noiembrie. Astfel, ceva s-a rupt în continuitatea ideii pusă la cale cu doi ani în urmă. În prezent nimeni nu mai ştie nimic cert în legătură cu EUROCONUL din acest an. Pus pe gânduri (la fel ca mulţi alţi iubitori ai SF-ului românesc) şi aflat întâmplător pentru două săptămâni la Călăraşi, n-am ocolit, cum era de aşteptat, sediul Inspectoratului pentru Cultură. Ce-am aflat şi cum am pus lucrurile cap la cap (ce ştiam, ce-am auzit şi la ce este logic să ne aşteptăm), veţi afla din reportajul următor.

Prin Călăraşi...
     Cu izul lor suprarealist, structurile metalice fantomatice ale Combinatului Siderurgic Călărşi (SIDERCA) îţi izbesc retina încă de la intrare. După ce le vezi, n-ai cum să nu rămâi impresionat. Vestigii ale unor vremuri pe care cei mai mulţi dintre noi dorim să le uităm. Alţii... Primul gând care îmi vine în minte este că aici s-ar putea turna un film distopic. Ceva postapocaliptic. Un dezastru, o epidemie, un conflict nuclear, sau toate la un loc, astfel încât să poată încremeni milioanele de tone de oţel. Treci de ele şi când eşti intrat deja în oraş, continui să trăieşti în imaginaţie fiindcă nu vezi mulţi oameni pe stradă. Într-adevăr, prea puţini, chiar şi la ore de vârf. Trafic rarefiat, magazine cu firme pipernicite, blocuri cenuşii asortate cu griul ambiental al întregului oraş. Tot ceea ce este mai răsărit se aliniază ordonat pe singura stradă principală, interminabilă, care duce spre Bucureşti.
     Prin comparaţie, ca atmosferă, dacă Brăila se zbate într-o sărăcie agitată, cu oameni ce caută ferenetic un loc de muncă, Călăraşul pare încremenit, adormit. Fiecare locuitor pare refugiat într-o lume a lui, în locuinţa lui, în camera lui... Totuşi, atunci când intri în vorbă cu oamenii şi-i scoţi din starea vegetativă în care vremurile delirante din prezent i-a făcut să se refugieze, afli surprins că toţi călărăşenii sunt săritori. Îţi arată cu gesturi largi, chiar entuziaste, locul care te interesează. Nimeni nu te refuză. Senzaţia de pustiu mi-a fost alungată după câteva zile când vremea s-a încălzit anormal de mult. Ceva a început să mai însufleţescă viaţa oraşului. Iar fiorul primăverii timpurii care se instalase premature pe străzi reuşise să mişte resorturi subtile din sufletul oamenilor... sau să fi fost ştirea de-abia lansată de Guvernul României că SIDERCA nu va mai fi lichidată? Nu ştiu, mă-ntreb... Parcă în ciuda vremii ce te obliga să ieşi din camera de hotel, mi-a luat mai bine de trei zile să aflu unde se găseşte Inspectoratul pentru Cultură. Într-o prefectură a oraşului unde nu intră nimeni, gardianul public de la intrare a fost atât de amabil încât să sune pe la mai multe birouri şi să-mi indice o zonă unde ar putea fi... Am avut mai mult noroc întrebând o vânzătoare de la un chioşc de ziare. Femeia amabilă până peste poate s-a gândit preţ de mai multe clipe şi mi-a indicat un loc în apropiere de Hotelul Călăraşi (singurul important din oraş).
     De ce să n-o recunosc, mi-era teamă că nu voi găsi locul unde măcar teoretic, ar fi trebuit să se ştie câte ceva despre organizarea Euroconului 2001. Aşa venisem montat... Dar cunoscând cât de schimbătoare sunt lucrurile pe la români şi cât de rău circulă informaţia în Fandom m-am aşteptat, evident, şi la lucruri mai puţin plăcute.

O veste tristă: Ştefan Draghici nu mai este
     La Inspectorat intru în vorbă cu doamna Ileana Radu. Este ardeleancă, se simte acest lucru după accent. Îi explic de ce am venit şi aştept să mă pună în contact cu cel despre care Dan Silviu Boerescu spunea că „s-a ambiţionat mereu să depăşească acea condiţie de târg prăfuit în care nu se întâmplă nimic". Ezită şi îmi spune: „Nu ştiaţi? Domnul Drăghici a murit împreună cu soţia într-un accident, anul trecut... Pe 27 noiembrie". Fac ochii mari şi mă gândesc siderat că nimeni, dar absolut nimeni din Fandomul românesc de science-fiction - nu a amintit acest lucru. Continui să discut cu doamna Radu şi încerc să aflu mai multe amănunte. Nu numai că îmi povesteşte în detaliu, dar îmi încarcă braţul cu publicaţii şi cărţi scrise de Ştefan Drăghici sau referitoare la munca acestuia. Mai aflu că avea şi o fată care în pragul maturităţii a rămas singură. Abia atunci înţeleg ce a însemnat acest om pentru ea şi pentru cei din jur. Să cultivi cu atâta ardoare memoria unui om de cultură, aşa cum o făcuse doamna Radu, arată fără dubii calibrul şi statutul lui Ştefan Drăghici de personalitate remarcabilă a oraşului Călăraşi. În astfel de cazuri, memoria colectivă trebuie să stea vie. La rându-mi am plecat de acolo cu regretul că nu l-am cunoscut personal.

EUROCON 2001, în aşteptarea unei decizii finale
     Când ies de la Inspectoratul pentru Cultură, încep să pun cap la cap lucrurile. Puzzle-ul complet nu este prea clar. Încep totuşi să înţeleg de ce Sorin Repanovici (organizator al ultimelor tabere de science-fiction AtlantyKron de la Cernavodă), a venit la sfârşitul anului trecut (în decembrie) cu ideea de a face un Eurocon „itinerant" prin mai multe oraşe de la Dunăre (Călăraşi, Brăila, Galaţi). Din cele trei zile cât durează de obicei o astfel de manifestare, două ar fi fost propuse să se desfăşoare la Brăila şi, eventual, Galaţi. Trebuie s-o recunoaştem, propunerea era destul de măgulitoare pentru prestigiul oraşului nostru, dar din păcate, la momentul aflării acestei veşti, nu se ştia mai nimic la capitolele program, infrastructură, invitaţi şi fonduri necesare. Sorin Repanovici miza şi încă mizează pe finanţarea MTS. Lucru ce s-a întâmplat şi la Euroconul din 1994, de la Timişoara. Din păcate, acum nici Alexandru Mironov nu mai este ministrul Tineretului şi Sportului, şi nici Cornel Secu implicat (care se baza, la vremea respectivă, pe resursele consistente ale oraşului Timişoara). Gurile slobode spun că acesta din urmă a cam avut de tras pentru a completa din enormele cheltuieli rămase de pe urma acelui Eurocon. Oricum, e bine să nu se uite că Brăila şi Galaţiul nu sunt Timişoara, dar n-ar fi stricat să luptăm pentru cauza unui EUROCON la Brăila... Mai nou, ultimul zvon răspândit prin ţară spune că oraşul Constanţa a intrat serios în cărţi. Propunerea pare excelentă dar nimeni de la Direcţia de Tineret şi Sport Constanţa nu ştie încă nimic, din nici o sursă oficială (verificată pe bune). Contrară însă acestui zvon este informaţia furnizată de revista de pe Internet a lui Michael Hăulică, „Lumi Virtuale" care, citându-l direct pe Sorin Repanovici, arăta clar că EUROCONUL va avea loc, de fapt, în ultimele trei zile ale taberei Atlantykron 2001 (cam în perioada 16-19 august). În orice caz, aşteptăm cu maximă nerăbdare confirmarea locului şi perioadei în care se va desfăşura importanta manifestare europeană. Revenind mai pe concret la organizarea Euroconului din acest an în România, trebuie s-o spunem din capul locului că acum pare târziu, foarte târziu pentru a începe organizarea unei acţiuni de talia Convenţiei Europene de S.F. la standarde europene. Artistul plastic Aurel Manole, îmi povestea că la Euroconul de anul trecut ţinut la Gdansk, în Polonia, n-au fost decât trei români. Ajunşi acolo, au rămas surprinşi cum participanţii din alte ţări îi asaltau pur şi simplu pentru a le plăti taxele de participare la ediţia românească EUROCON din acest an. Trist, dar adevărat, nimeni dintre virtualii organizatori români nu a fost prezent acolo să ofere explicaţii, un proiect de program sau măcar ceva despre intenţiile românilor. Fără să mai cârcotesc de pe margine, cred cu tărie că în România sunt suficienţi oameni care pot susţine eficient derularea acestui eveniment. Însă, ceea ce trebuie să ne reamintim permanent este că derularea (la numai 5 ani de la precedenta ediţie de la Timişoara) unei astfel de convenţii este pentru ţara noastră, s-o recunoaştem, un privilegiu. Gândind în aceşti parametrii este obligatoriu să ne onorăm cu pricepere faţă de „lumea bună" a SF-ului european. Nu de alta, dar dacă tot nu intrăm noi prea curând în Europa, măcar s-o aducem la noi. Fie şi prin science-fiction.





CRONICA UNOR ORGOLII ANUNŢATE

Cătălin Ionescu


     Anul 2001 ar putea fi considerat, din punct de vedere science fiction, una din datele cele mai semnificative ale prezentului - pentru că romanul lui Arthur C. Clarke (precum şi la fel de faimoasa ecranizare semnată de Stanley Kubrick) este o piatră de hotar a genului. „Faima" science fiction a anului 2001 nu este întrecută decât - poate - de anul 1984, romanul omonim al lui George Orwell fiind cel mai serios contracandidat într-un ipotetic „top" al anilor de la cumpăna mileniilor oglindiţi în science fiction.
     Sigur că, revenind cu picioarele pe pământ, predicţiile lui Clarke pentru 2001 s-au dovedit a fi complet greşite, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi politic. (Dimpotrivă, faptul că predicţiile lui Orwell pentru anul 1984 nu s-au împlinit nu au atentat deloc la integritatea estetică a romanului şi la mesajul său cutremurător). Omenirea a pierdut interesul pentru stele, în condiţiile în care hărţile politice s-au retrasat din temelii şi spectrul nimicirii atomice nu mai fâlfâie atât de impunător ca în urmă cu trei decenii. Bineînţeles că problemele nu au dispărut, dar a devenit şi mai improbabil faptul că rezolvarea acestora ar izvorî dintre stele.
     Se poate spune, în aceste condiţii, că idealurile „diafane" ale deceniilor trecute sunt de domeniul trecutului? Chiar şi numai această întrebare stârneşte râsul. Răspunsul este mai mult decât evident. Încercaţi să comparaţi, de pildă, cântecele lui Joan Baez cu cele ale lui Eminem. Ceva, cumva, s-a schimbat semnificativ. Fie că ne place, fie că nu.
     Dar chiar dacă lumea se schimbă, există în continuare colţuri nostalgice în care schimbarea este alungată. Chiar interzisă. Cum ar fi Afganistanul talibanilor. Sau „insula" Atlantykron.
     Pentru a preveni orice „mârâieli" incipiente, haideţi să clarificăm de la bun început nişte aspecte. Subsemnatul admite lucrul elementar că nu a călcat niciodată pe „insulă" - şi nici nu o face vreodată de bună voie. Dar faptul, în sine, este semnificativ doar la nivel emoţional. De aceea nu neg că „insula" este un loc realmente plăcut, în care iubitorii de natură pot petrece câteva zile absolut magnifice. Dar cu aceeaşi putere a semnificaţiei, nimeni nu mă poate convinge că a sta lângă o apă, la cheremul muşcăturilor de ţânţar, pendulând toată ziua între a bea apă stătută sau vodcă răcită în Dunăre este un fapt demn de a consuma oarece sentimente. Din simplul motiv că nu pot pricepe de ce sunetul molcom al apei curgătoare este mai incitant în procesul de creaţie decât, de pildă, obsesia spălatului vaselor, ca să o cităm pe Agatha Christie, aşa că haideţi să lăsăm problema ca la Ploieşti. Să aplicăm aşadar principiul suveran al gusturilor nediscutabile. În cel mai rău caz, dacă sunteţi un fan înrăit al taberei, subsemnatul vă cere scuze pentru cele câteva minute pe care vi le-a consumat, citind aceste rânduri, şi vă învită să lecturaţi orice altceva.
     Îndrăznim să afirmăm că pretenţiile „insulei" de la Atlantykron au fost mereu înalte. Tabăra de creaţie a însemnat, din totdeauna, un soi de turn de fildeş „implementat" pe plaiurile mioritice ale „Edenului". Aluziile arhetipale au fost cât se poate de clare: insula paradisului, separată de ape de nebunia lumii. Tărâmul esteticului absolut, reîntoarcearea la mama natură, la începuturi, la arta primordială, la apa purificatoare, etc, etc. Pretenţiile mai pământeşti ale „insulei" s-au dorit şi ele de aceeaşi elevaţie: premiile de toate soiurile date de-a lungul şi de-a latul taberei ar fi trebuit să fie jaloanele, dacă nu tabernacolele fandomului românesc. Internaţionalizarea taberei ar fi contribuit la creşterea prestigiului României pe meridianele globului. Şi exemplele ar putea continua.
     Din nefericire, în ciuda implicării serioase a câtorva oameni în existenţa „insulei" de la Atlantykron, rezultatul palpabil a fost unul singur: ceea ce se denumeşte prin sintagma mult prea largă „turism science fiction", care este de fapt un alt termen promovat de multe ori fără o analiză atentă. Nu are rost să discutăm aici despre valenţele estetice ale procesului de creaţie şi necesitatea unor „tabere" care să preia rolul de catalizator literar. Este însă greu de admis că ceea ce nu s-a făcut în 355 de zile, se poate „emula" în 10 zile de „insulă". Ca să nu mai amintim faptul că valoarea literară nu se măsoară numai în forţa genului scurt. În consecinţă, este normal ca şi premiile să sufere de „mutaţiile" vitezei.
     Să subliniem însă un lucru: „insula" a fost şi va rămâne refugiul preferat de vacanţă al multor persoane. Chiar dacă, principial, eu unul nu aş repeta acum vacanţele petrecute în studenţie, nu neg dreptul persoanelor „cu suflet tânăr" să poposească, alături de cei cu adevărat tineri, pe „insula timpului oprit". Numiţi cum doriţi această acţiune, dar nu-i spuneţi „tabără de creaţie" şi nici „insulă". La urma urmei, dacă mulţi iluştrii autori de pretutindeni au „cochetat" cu valurile vieţii, în urma lor au şi rămas cărţi,  nu numai obiecte uzate, de unică folosinţă.

***

     Pe aceste jaloane, faptul că Euroconul 2001 se va ţine în România pe Insula Atlantykron, reuşeşte să producă, întâi de toate, stupoare.
     În primul rând prin mister. Cine organizează, de fapt, această acţiune? O întrebare cu atât mai pertinentă cu cât în România nu există propriu-zis nici o organizaţie care să sprijine science fiction-ul. Nu-mi amintiţi de FNTSF sau ARSFAN, pentru că nici acestea nu şi-au justificat existenţa, chiar dacă au existat în câteva rânduri intenţia de a ajuta anumite publicaţii. Să nu pierdem din vedere faptul că aceste publicaţii au supravieţuit graţie unor persoane anume, şi nu graţie miraculosului FNTSF (şi în cadrul ARSFAN situaţia este asemănătoare). De altfel toate încercările de „înregimentare" în FNTSF de pildă, au acţionat pe panta mişcării cenacliere, şi nu a personalităţilor independente. Acest lucru este extrem de semnificativ vizavi de mentalitatea acestei organizaţii, construită după chipul şi asemănarea lui Alexandru Mironov şi al oamenilor săi de paie: viitorul, obligatoriu luminos, este garantat tinerei generaţii (chiar dacă în „tânăra generaţie" se mai strecoară şi indivizi trecuţi binişor de 40 de ani!), în spiritul doctrinelor bolşevice, al cărui obiect de acţiune îl constituie masele, niciodată individul. Şi astfel „mentorul" anticipaţiei româneşti a avut câmp larg de desfăşurare. Cu rezultate palpabile nu numai nule, ci de-a dreptul penibile. Un singur exemplu: se ştie faptul că anul trecut, la ultimul Eurocon,  România a fost pusă în ipostaza neplăcută de a nu putea spune nimic despre desfăşurarea celui de acest an, din simplul motiv că românii prezenţi acolo veniseră pe cont propriu, neavând nimic de-a face cu misterioşii organizatori ai Euroconului. Ori, în aceste condiţii, servilismul mişcării science fiction româneşti vizavi de Alexandru Mironov este cu atât mai regretabil.
     În al doilea rând, se ridică o problemă de imagine. Ce semnal dă science fiction-ul românesc celui european prin organizarea Euroconului? Un om de foarte puţină bună credinţă ar putea sugera o oarecare apropiere între un Eurocon în România în 2001 şi Olimpiada din Berlin, din 1936. Nu e cazul să împingem lucrurile atât de departe. Cert este însă faptul că rezultatele unei acţiuni necugetate nu vor fi benefice. Mai întâi de toate prin masiva lipsă a invitaţilor de peste hotare, care nu se vor preta la o aventură îndoielnică dincolo de graniţele Europei civilizate. Apoi prin posibile reacţii generate de cei câţiva care vor accepta, totuşi, invitaţia, considerând-o „exciting". Nu în ultimul rând trebuie menţionată lipsa extinsă de perspectivă românească, în care autorii vor continua să scrie gratis (în cel mai bun caz), fără spectrul vreunei reviste cu adevărat periodice sprijinită de una din organizaţiile „de tineret", din România. Caz în care FNTSF va continua, cel mai probabil, să fie locul de ardere al ambiţiilor patetice ale diferitelor persoane sau personaje. Prezentul românesc este, şi din punctul acesta de vedere, asemănător cu un roman science fiction de proastă calitate, fiind atât de fad şi de previzibil...

***

     Desigur, zarurile au fost aruncate şi Euroconul 2001 va fi (sau, să luăm aminte şi la această posibilitate tehnică) nu va fi la Atlantykron. Să presupunem totuşi că va fi. Că NASA (filiala europeană, desigur) va buluci deasupra „insulei" toţi sateliţii disponibili. Că pentru câteva zile un punct de pe Dunăre, în spaţiul românesc, va deveni buricul informaţional al Europei. Că brusc, Europa, realizează importanţa science fiction-ului românesc şi face şi desface pentru promovarea sa. Numai că, în aceste condiţii, cum va reacţiona lumea science fiction românescă? Prin osanale aduse, în bunul nostru obicei, lui Alexandru Mironov? Prin strângerea rândurilor cenaclurilor în jurul FNTSF-ului?
     Să nu fim totuşi mai sarcastici decât e cazul. Deschiderea spre exterior a science fiction-ului românesc nu poate fi decât benefică întregii societăţi româneşti.
     Numai că experienţa ultimilor ani ne-a făcut circumspecţi. Şi, în lumina acestor fapte, cel puţin neplăcute, aşteptăm ca science fiction-ul românesc să privească spre viitor, nu spre trecut.
     Aşteptăm, în consecinţă, ca virtualii organizatori să râdă în barbă de toate supoziţiile răutăcioase de mai sus, oferind, pentru început, o transparenţă deplină asupra fondurilor pe care le au la dispoziţie şi asupra cheltuielilor aferente. Un pas logic ulterior ar fi şi schimbarea numelui de lemn al Federaţiei pentru Tineret, Ştiinţă prospectivă, etc, etc, - şi a statutului de tip UTC - în altceva, mai potrivit pentru viitorul privit prin prisma anului 2001. Mai mult, FNTSF-ul ar trebui să aleagă între a se consacra fanilor şi activităţilor mai degrabă „domestice", sau a se apropia de interesele creatorilor, înspre o direcţie de profesionalism.
     Să sperăm aşadar că noul preşedinte al în curând defunctului FNTSF (Traian Bădulescu, după cum ne comunică „Lumi virtuale", revista on line a lui Mihael Hăulică în numărul 12 - 13, ianuarie - februarie 2001) va încerca tot ce-i stă în putere să schimbe măcar ceva, cumva, în FNTSF, sau că măcar nu va accepta trecutul încărcat de aerul stătut şi greu al orgoliilor.
     Să sperăm, pentru că speranţa nu ne costă nimic. Dar şansele reale de schimbare nu sunt mari. Science fiction-ul românesc rămâne, cel puţin deocamdată, bântuit de fantomele trecutului şi de jalnica lor prestanţă.





INVITAŢIE

Traian BADULESCU


     Organizatori: Ministerul Tineretului si Sporturilor (MTS); Federatia Nationala de Tineret pentru Science Fiction (FNTSF); Time Travel Research Center; Centrul pentru Studii Complexe (CSC)

     In acest an, Tabara Internationala de Science Fiction "Atlantykron" se va intersecta cu EUROCON - Conventia Europeana de Science Fiction. Atlantykron se va desfasura intre 10 si 16 august, iar EUROCON, intre 16 si 19 august.
     In cadrul Taberei Atlantykron vor fi invitate personalitati de marca ale SF-ului romanesc, precum si Dr. David Anderson - presedintele Time Travel Research Center, Bridget Willkison - presedintele Federatiei Europene de Science Fiction si Roberto Quaglia - scriitor. Printre invitatii speciali ai EUROCON se numara Boris Strugatki, Gerard Klein, Joe Haldeman si Brian Aldiss.
     Programul EUROCON va fi, in principiu, structurat astfel:
     Joi 16 august - Ziua Timpului (invitati speciali - Ion Hobana, prof. Florin Munteanu, dr. David Anderson
     Vineri 17 august - Ziua Geneticii (invitati speciali - specialisti romani in genetica)
     Sambata 18 august - Ziua Spatiului (invitati speciali - dr. Harald Alexandrescu, Dumitru Prunariu)
     In fiecare noapte, incepand cu orele 24:00, vor avea loc proiectii de filme SF pe temele respectivelor zile. Vor fi organizate, de asemenea, programe de entertainment, expozitii de machete si arta plastica. Vor fi invitate posturi de televiziune si de radio, ziare, edituri.
     Cazarea se va face in corturi sau in alte unitati de cazare din zona, care vor fi anuntate ulterior (in acest caz, va vom face cunoscute si tarifele).

     In cazul in care doriti sa participati la ambele manifestari, taxa de participare este de 20 USD. Numai pentru Tabara Atlantykron, taxa va fi de 5 USD, iar numai pentru EUROCON, de 15 USD. Aceste sume sunt valabile numai daca platiti taxa pana pe 1 iulie (inclusiv), in contul Federatiei Nationale de Science Fiction.
     In cazul in care veti plati la fata locului, suma se majoreaza astfel: 30 USD pachetul complet (din care 10 USD Tabara Atlantykron si 20 USD EUROCON).
     Cei care platesc taxa pentru EUROCON vor avea dreptul de a vota pentru premiile anuale ROMCON, care vor reprezenta propunerile Romaniei pentru Premiile EUROCON.

     Va rugam ca, in cazul in care doriti sa participati la aceste manifestari, sa va exprimati intentia cat mai repede, la adresele de e-mail traian@go.ro sau traianb@usa.net sau sa sunati la 092.766.255 (Traian Badulescu)

     Va asteptam!

     Traian BADULESCU,

     presedinte FNTSF

     Cateva cuvinte despre Atlantykron

     Tabara "Atlantykron" se organizeaza, din 1990, pe insula cu acelasi nume, situata langa satul pescaresc Capidava (aflat la circa 20 km nord de Cernavoda). In imediata vecinatate a insulei se afla, ca obiectiv turistic important, ruinele cetatii antice Capidava precum si o tabara de arheologie. Localitati apropiate: Cernavoda, Harsova, Medgidia.
     Tabara "Atlantykron" este singura manifestare romaneasca de Science Fiction cu traditie. Ea este inscrisa in calendarul european al manifestarilor SF. De-a lungul anilor, s-au aflat pe insula o serie de personalitati ale genului, printre care se numara scriitorul american Robert Sheckley, scriitorul italian Roberto Quaglia, scriitorul belgian Alain Le Bussy, cercetatorul american David Anderson, presedintele Federatiei Europene de Science Fiction Bridget Willkinson. Dintre personalitatile romanesti participante sunt de amintit Romulus Barbulescu, George Anania, dr. Harald Alexandrescu, prof. Florin Munteanu, prof. Pierre de Hillerin, Alexandru Mironov, Stefan Ghidoveanu, Mihaela Muraru-Mandrea, Razvan Haritonovici, Mihail Gramescu, George Ceausu, Dan Merisca, Lucian Merisca etc. Multi dintre tinerii creatori de Science Fiction s-au consacrat participand la concursurile de gen organizate in timpul Taberei.
     Mai multe amanunte privind Atlantykron puteti gasi la urmatoarele adrese:
     www.atlantykron.org (in curand),
     www.rosf.org/a2k,
     www.csc.matco.ro/atlanti1.html,
     www.nemira.ro/Atlanty.



      In cazul in care nu stiti, Romania a mai fost gazda unui EUROCON, denumit euROcon si organizat, intre 26 si 29 mai 1994, la Timisoara. Printre invitatii de onoare de atunci s-au numarat John Brunner, Herbert Franke, Joe Haldeman, Moebius, Norman Spinrad, Peter Cuczka, Jack Cohen, Jonathan Cowie, Gay Haldeman, Bridget Wilkinson, Roberto Quaglia si Lee Wood. Manifestarea s-a bucurat de o mare apreciere, fiind cotata foarte bine, in comparatie cu alte conventii de acelasi gen. Mai multe amanunte despre manifestarile EUROCON, la adresa de web
     www.metu.edu.tr/home/wwwsffs/esfs/eurocon.html

 



PRIMUL MESAJ FTNSF TRIMIS PRIN MAIL
(14.04.2001)

Traian BADULESCU


     Dupa cum poate ca ati auzit, intre 10 si 19 august, pe insula de langa satul Capidava se va desfasura tabara Atlantykron si EUROCON-ul - Conventia Europeana de Science Fiction. Aveti la dispozitie mai multe date in documentul word atasat, care constituie o preinvitatie. Daca nu ati reusit sa vizualizati documentul, va rog sa imi comunicati cat de repede puteti, pentru a-l expedia din nou, in alt format.

     Este o traditie ca la fiecare EUROCON sa se decerneze Premiile Europene de SF. Din pacate, in Romania nu au mai fost oferite premiile nationale ROMCON de cel putin 5 ani de zile. Astfel ca, pentru acest an, va fac o propunere inedita - sustinerea unui Romcon "virtual", pe Internet. Mai precis, votarea celor mai reprezentativi autori si a celor mai reprezentative nume ale SF-ului romanesc. pentru ca nu mai este mult timp pentru organizarea unui ROMCON "fizic", de amploare. M-am gandit ca aceste premii se pot acorda, in acest an, pentru 1999 si 2000, deoarece nu exista foarte multe lucrari publicate in acea perioada.
     Dumneavoastra urmeaza sa faceti propunerile de includere in baza de date (o sa va redau mai jos sectiunile Premiilor ROMCON). Termenul limita al propunerilor este 1 mai. Eu intentionez ca pe lista pentru Premiile ROMCON sa fie incluse toatelucrarile, toti autorii si toate evenimentele din 1999 si 2000. Pe 2 mai va voi trimite o lista completa. Din aceasta lista urmeaza ca, pe baza voturilor dumneavoastra "electronice", sa fie stabilite nominalizarile pentru ROMCON (pentru ca lista initiala este destul de mare - doar ca povestiri de profil, am monitorizat, pana in prezent, circa 130). Ulterior, se vor vota premiile ROMCON (de data aceasta, pentru votul final vor fi selectate personalitati ale genului care vor decide, impreuna cu participantii la EUROCON). Premiile ROMCON se vor constitui drept nominalizari nationale pentru premiile EUROCON.
     Se stie ca fandom-ul de Science Fiction este cvasiinexistent. In ultimii ani, au disparut majoritatea revistelor, creatorii nu mai sunt sustinuti si motivati, iar ca manifestari au mai ramas doar tabara Attlantykron, Zilele Quasar la Iasi si zilele SFera la Braila. Asa ca, eu sunt de parare ca este bine sa lasam la o parte orgoliile si sa incercam sa salvam ce se mai poate salva. Astept orice sugestie din partea dumneavoastra, privind premiile ROMCON. Regulamentul nu este inca batut in cuie. El va fi definitivat deabia dupa ce va fi completata arhiva creatorilor care au activat in 1999 si 2000 si a operelor de SF care au fost publicate in acea perioada.

     Sectiunile la care ne-am gandit sunt urmatoarele:

     1. Volum - creatie literara (reuneste atat romane, cat si antologii, deoarece nu sunt foarte multe - eu am identificat 19)
     2. Volum - critica literara si eseistica (am identificat, din pacate, doar 2 carti)
     3. Site-uri web si reviste electronice (aici se sta destul de bine; de altfel, o parte din fandom-ul de SF s-a "mutat" pe net si parerea noastra este ca World Wide Web-ul trebuie luat mult mai mult in serios)
     4. Short-stories (am 20)
     5. Povestiri (sunt deocamdata 125)
     6. Rubrici SF (aici eventual putem crea doua sectiuni - in presa nationala si in presa locala)
     7. Organizatori (aici, nu prea am nume; poate imi sugerati voi)
     8. Critici, eseisti
     9. Traducatori
     10. Publicisti (sunt doar 4, dupa parerea noastra)
     11. Reviste (sunt 3, dar acum mai apare doar String)
     12. Fanzine (avem nevoie de ajutor)
     13. Arta plastica - va avea 2 sectiuni: pictura + grafica (inclusiv pe computer) respectiv sculptura + machete. Mai ales la aceasta sectiune asteptam propunerile voastre.
     14. Premiul pentru intreaga activitate

     De asemenea, ar trebuie stabilite propunerile pentru premiul de incurajare al EUROCON-ului (tanar autor roman de SF - dar sa fie tanar, adica pana in 35-40 de ani!)

     Cu aceasta ocazie, va urez un Paste fericit si implinirea tuturor dorintelor.

     HRISTOS A INVIAT!

     Traian Badulescu,

     presedintele Federatiei Nationale de Tineret pentru Science Fiction (FNTSF)





AL DOILEA MESAJ FNTSF TRIMIS PRIN MAIL
(15.04.2001)

Traian BADULESCU


     Vin cu o propunere pe care sper sa o acceptati cu totii.

     Am infiintat o lista de discutii a fandomului romanesc de Science Fiction, denumita simplu, "RoFandom". Ea va fi administrata de FNTSF - Federatia Nationala de Tineret pentru Science Fiction, dar nu va fi deschisa doar membrilor Federatiei, ci oricarui pasionat de Science Fiction. Ca sa va inscrieti, trebuie sa trimiteti un mesaj la adresa
     RoFandom-subscribe@yahoogroups.com.

     De ce ar fi nevoie de asa ceva? Simplu. Pentru o cat mai eficienta comunicare. Exista cel putin 100 de creatori si fani care au adrese de e-mail si, pentru ca anumite mesaje sa parvina la toata lumea, este nevoie de crearea unei astfel de liste.

     Lista de discutii "Fandom" nu va crea concurenta celorlalte liste de discutii de profil. Ea va constitui o transpunere a fandomului in "lumea virtuala". Pe lista se vor trimite doar mesaje organizatorice sau anunturi de importanta generala. Nu se vor comenta povestiri si nu va fi loc de "barfe".

     Practic, pe "Fandom" se va putea sustine "Romcon"-ul virtual de care va spuneam in mesajul anterior. Cand o grupare, un creator sau un fan organizeaza sau afla de existenta unui eveniment, el va putea astfel sa il faca public pe lista.

     Proiect ambitios? Poate ca da, poate ca nu... Ramane de vazut.

     Oricum, o data cu Invierea, sper sa se produca ceva benefic si pentru Fandomul de SF.

     Toate cele bune si astept inscrierile si opiniile voastre.

     Traian Badulescu,

     Presedinte FNTSF





PRO-FAN





     Pro-Fan este o rubrică nouă, creată special pentru „science fiction-ul aplicat" al lui Robert David. Am lăsat articolul exact în forma în care este tipărit, în ciuda unor eventuale neclarităţi lingvistice. De altfel, după părerea editorului, avem de face cu un caz rarisim în care exact aceste neclarităţi lingvistice fac tot şpilul, ca să ne exprimăm şi noi în tonul interviului.
     Apropo, dumneavoastră, cititorii, ce credeţi că ar merită să cuprindă în viitor rubrica Pro-Fan? Nu de alta, dar tare mi-e teamă că nenea Hans-Henrik Veisner nu va fi foarte interesat de funcţia de director onorific al sefiştilor români, pe care am putea să i-o propunem...

     Editorul




"THINKING DIFFERENT"

an interview by Robert David

When working with two teams separated by almost 2500 km it is something difficult to help when the situation requires. But when Hans-Henrik Veisner came in Romania in order to fix some design problems, his willing to learn Romanian language has been so warmly received by hos Romaian colleagues, that everything started to work properly.
This is a funny interview in Romanian with Hans-Henrik Veisner, one of the key persons in the MGC prototype development.
Note: It is not an accurate Romanian language interview, but Hans-Henrik deserves congratulations!

[Robert David] De ce freci mangalul mereu?
[Hans-Henrik Veisner] De aia! - Eu frec mangalul din cauza de paine de caine. Sa frece mangalul tot timpul nu este nici o problema, dar avea nevoie de practica. Eu am facut foarte multi practicat de arta sa frace mangalul.

[Robert] Cum poti sa faci un produc bun frecand menta?
[Hans-Henrik] Eu am uitat Antenna Uno in Romania si baut multe beri. Am castigat un prermiu foarte mare in Bingo. Premiul este sa frece mangalul pentru un an. Sa frace mangalul este foarte bine si sa frace menta este foarte rau.

[Robert] Cine este cel mai boschetar coleg de proiect? De ce?
[Hans-Henrik] Boschetar proiectul nostra este Bob Baluka Luka Luka Luka. Deoarece noi nu l-am vazut proiectul mereu. Poarte si el a fost mancata de peste de Mare Neagra!

[Robert] Ce face prototipul MGC?
[Hans-Henrik] MGCul face bine si furmezer foarte multe tigiri. MGCul este foarte nasbar si scrie foarte multi Alarm de prostii.

[Robert] Ce inseamna MGC?
[Hans-Henrik] Nu stiu! Eu gandesc este Engleza? Poarte Manganul Gogomarca Cocalar in Romeneste.

[Robert] Te-ai gandit sa te muti in Romania? Ca sa scapi de "caine cu paine" de la cantina? Sau ai si alte motive?
[Hans-Henrik] Eu nu vreau sa conduc la Romania in maschine meu. Me placere supa de caine de la cantina Diax. Daca am dus la Romania am sa vorbit prostii de mult. Eu vreau sa mananc pantofii mei. Vreti si dumneavoastra?

[Robert] Care este cel mai ciudat lucru pe care l-ai face?
[Hans-Henrik] Sa inghit o peste este lucrul mai prostii. Nu numai peste ci si pantofii mei. Pantoful stang este mare si pantoful drept este mic. Deci ma duc sa fac circul!

extras din THE POINTER
a magazine of ETR/D - the software development team
Nr. 2, December 2000





PRO-PORŢIE





„Revista la pachet"

   Pro-Scris păstrează în continuare tradiţia „revistei la pachet", pentru surferii off-line (şi încercăm să nu ne mai gândim la preţul telefoanelor din anul 2001...)
   Datorită însă noilor politici de limitare a fenomenului „warez" (download-uri ilegale) pe internet, mai multe site-uri ce oferă spaţiu gratuit interzic depozitarea arhivelor de orice fel.
   În spiritul internaţional, de deschidere spre o legitate mondială, Pro-Scris se conformează acestei politici. Totuşi arhivele Pro-Scris sunt în continuare disponibile, însă cu un efort minim.
   Arhivele ediţiilor Pro-Scris apărute până în prezent sunt depozitate în site-ul „i-drive" (http://www.idrive.com). Acolo este suficient să tastaţi în căsuţa „Visitors" destinaţia „proscris" (evident, fără ghilimele) şi să apăsaţi tasta „Visit" şi veţi ajunge imediat în pagina de download dorită. Credeţi-mă, deşi pare complicat, este foarte simplu.
   Arhivele Pro-Scris sunt însă disponibile - mult mai simplu - şi on-line:

      Pro-Scris nr. 1    - număr curent din perioada 17.07 - 15.09.2000

      Pro-Scris nr. 2    - număr curent din perioada 17.09 - 17.12.2000

      Pro-Scris nr. 3-4 - număr curent din perioada 18.12.2000 - 23.04.2001

Notă :
   În prezent facilitatea de download este inactivă atât pe arhivele off-line cât şi pe cele on-line.
Pro-Scris, august 2004





PRO-NUME





PRO-SCRIS VA URMA...


  Do not fear going forward slowly,
     fear only to stand still.

     Chinese wisdom   





LINK-uri ALESE
(de Pro-Scris)


Asymetria - Revista electronică de cultură, critică şi imaginaţie
Redactor: Dan Culcer
http://www.asymetria.org

Imagicon - Forţa Imaginii
Editor: Ovidiu Bufnilă
http://www.imagicon.f2s.com

Curierul de seară
Redactor: Robert David
http://www.curierul.f2s.com

Pagini SF în Seattle
http://www.toteminternational.com/romanianpages/sci-fi.htm

Pagina personală a lui Cătălin Sandu
http://www.cfm-resources.com/s/scatalin

RoSF
http://www.rosf.org

AlthernaTerra
http://www.atsf.ro

Lumi virtuale
Redactor: Michael Hăulică
http://www.geocities.com/lumivirtuale