Definirea genului science-fiction este un drum prin deşert, tivit cu schelete albite şi, pe ici pe colo, cu câte un mormânt anonim în care odihnesc călătorii temerari, porniţi pe calea aceasta. Văzduhul e încremenit, soarele dogoreşte neîndurător, toată lumea ştie că undeva, pe geana zării, există o oază, dar nimeni n-a ajuns încă până la ea... Să nu apucăm deci nici noi drumul acesta.
Dificultăţile definirii stau în primul rând în contradicţia internă implicată însăşi denumirii de literatură şi de artă ştiinţifico-fantastică. Ştiinţă şi fantastic - cum se împacă focul cu apa, imaginea lumii cuprinsă în legi, cu jocul poeziei şi al imaginaţiei ?
Conform excelentei constatări făcute de profesorul Darko Suvin, o altă contradicţie se exprimă prin situaţia paradoxală a literaturii ştiinţifico-fantastice: ea este, concomitent, cea mai modernă şi cea mai tradiţionalistă dintre arte; în acelaşi timp conservatoare şi de avangardă; în acelaşi timp distrugătoare a tradiţiei şi ocrotitoare dârză a ei.
Fără să continuăm enumerarea paradoxurilor - destul de numeroase - vom îndrăzni afirmaţia că, până acum, încercările de a da o definiţie au rămas zadarnice, având drept rezultat doar nişte dispute sterpe. De fapt, fiecare dintre definiţii caută, implicit, să-l identifice pe precursorul genului, să stabilească perspectiva în care îi descoperă, în trecutul omenirii, pe primii premergători.
Să evităm deci disputele, să alegem calea mai uşoară - deşi nici aceasta nu e presărată cu flori! - şi să admitem că science-fiction-ul este ceea ce milioane de cititori din lumea întreagă denumesc science-fiction. Să nu ne impunem limite restrictive; să ne pară bine când cineva depistează - în mituri, în basmele populare, în Homer sau în Biblie - unele motive, idei, imagini poetice sau „poante" ale domeniului ştiinţifico-fantastic.
Interpretând atât de larg noţiunea definiţiei, putem afirma, fără doar şi poate, că literatura ştiinţifico-fantastică maghiară are un trecut considerabil. Chiar în cazul definirii celei mai sever limitate, tot trebuie să admitem că literatura ştiinţifico-fantastică originală din Ungaria a luat naştere cu 150-180 de ani în urmă. Opere traduse - utopii, călătorii fantastice, romane imaginând noi forme de stat, utopii ştiinţifice şi tehnice etc. etc. - întâlnim deja în secolele şi XVIII. Comenius şi-a scris şi şi-a pus în scenă la Sárospatak primele utopii didactice; utopiile iluminismului englez şi francez erau citite în Ungaria întocmai ca şi faimosul roman al lui Holberg, intitulat „Călătoria subpământeană a lui Nicolaus Klimius".
Dacă nu pui la socoteală diferitele scrieri fantastice privind cavalerii rozelor, francmasonii şi alchimiştii, dacă nu ţii seamă de „Tariménes utazása" (Călătoria lui Tarimenes) de Bessenyei György şi de alte numeroase lucrări de la începutul secolului XIX, atunci „îi descoperi pe strămoşii diferitelor utopii fantastice şi pe ai romanului ştiinţifico-fantastic de astăzi în beletristica maghiară a anilor 1830-1840" - după cum scrie Pándi Pál [1] în ultimul dintre studiile sale. La acea epocă, apariţia gândirii moderne, ştiinţifice şi a preocupării faţă de problemele sociale este semnalată de o mulţime de nuvele despre călătorii în Lună, de romane şi povestiri de mare popularitate consacrate progresului tehnic, catastrofelor mondiale sau unor societăţi imaginare, din viitor.
Spaţiul nu ne permite să facem aici enumerări extinse; voi menţine deci, în privinţa secolului trecut, doar operele a doi dintre clasicii maghiari proeminenţi.
Bibliografiile occidentale (franceze, germane, engleze) ale literaturii ştiinţifico-fantastice menţionează printre tradiţii şi drama filozofică „Az ember tragédiája" (Tragedia omului) de Madách Imre, precum şi numeroase opere ale lui Jókai Mór - în primul rând lucrarea sa amplă, în trei volume, intitulată „A jövő század regénye" (Romanul secolului viitor).
Apărută în 1862, opera lui Madách [2] le-a dat multă bătaie de cap istoricilor literari şi esteticienilor noştri care au interpretat-o. Conform excelentei analize moderne, făcută de Radó György, „«Tragedia omului» este, făţiş şi fără echivoc, ştiinţifico-fantastică nu numai în cele trei tablouri a căror acţiune se petrece în viitor, ci, în afară de tablourile de cadru, în toate tablourile istorice". Tabloul al doisprezecelea al dramei plasează acţiunea într-un falanster din viitor. Omenirea este guvernată de ştiinţă; comorile Terrei, materiile sale prime sunt în mare parte epuizate; societatea s-a mecanizat, oamenii de ştiinţă luptă zadarnic pentru valorificarea energiilor latente ale materiei.
În tabloul al treisprezecelea, Adam şi însoţitorul său Lucifer încearcă să părăsească planeta (acţiunea se petrece în cosmos), dar tentativa lor eşuează: cei doi sunt nevoiţi, să revină. Radó György defineşte acest tablou drept unul al fantasticului tehnologic.
Tabloul al patrusprezecelea face parte din fantasticul biologic. Terra e în curs de răcire totală; numai în câteva locuri - decăzut la condiţii primitive - omul mai vegetează - degenerat în mijlocul naturii degenerate -, ducând o luptă penibilă pentru a-i smulge oceanului încremenit sub sloiuri o bucăţică de hrană. „Dacă vreodată va fi întocmită o antologie universală a literaturii ştiinţifico-fantastice clasice - spune Radó în încheiere - în ea vor deţine un loc de cinste tablourile 12, 13 şi 14 din «Tragedia omului»..."
Jókai Mór [3] - unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai beletristicii maghiare - publica „Romanul secolului viitor" cu un veac în urmă, în 1872. În centrul peripeţiilor se situează o invenţie, şi anume miraculoasa substanţă denumită „ichor". Puţini autori de anticipaţie „au inventat" o substanţă atât de uluitoare ca „ichor"-uI. Acesta se pretează la orice: poţi fabrica din el arme, medicamente, maşini zburătoare, blindaje şi cine ştie câte altele ! Aerovehiculele eroilor sunt acţionate cu energie electrică; ea le asigură deplasarea rapidă, ca şi victoriile în război. Fireşte, optica socială a lui Jókai este desuetă; el a făcut pronosticuri despre viaţa noastră, dar pe noi unele idei ale lui, ca aserţiunea că „fiii secolului viitor îl încoronează rege pe Árpád de Habsburg" ne fac să zâmbim. Totuşi această operă constituie un etalon pentru autorii scrierilor ştiinţifico-fantastice de astăzi. Căci ceea ce este mai durabil în romanul lui Jókai e încrederea în ştiinţă, concepţia conform căreia progresul tehnic e legat de cel social, încrederea în victoria finală a omului devenit stăpân pe foiţele naturii. Or, tocmai aceste elemente îl consacră deschizător de drumuri pentru cele mai nobile tradiţii ale anticipaţiei actuale. În afară de „Romanul secolului viitor", Jókai a mai scris numeroase alte romane şi nuvele ştiinţifico-fantastice; să menţionăm aici „Egészen az Északi Pólusig" („Până la Polul Nord"), „A csigák regénye" („Romanul melcilor"), „Oceania", „Ahol a pénz nem Isten" („Unde banul nu e Dumnezeu") şi la urmă, dar nu pe ultimul Ioc, miraculoasa viziune asupra Ţării magnetismului, un fragment de neuitat din romanul său „Fekete gyémántok" („Diamantele negre").
La sfârşitul secolului trecut, în Ungaria, concepţia ştiinţifico-fantastică nu e semnalată doar prin opere romantice, ci şi prin cărţi care propagă vederi socialiste şi comuniste îmbrăcate în haina romanului sau a nuvelei, genuri ce se bucurau de o mare popularitate.
Dintre numeroasele cărţi de acest fel trebuie să menţionăm neapărat una.
„Az új világ" („Lumea nouă"), de Tóvölgyi Titusz, a apărut în 1888, concomitent cu celebra „Looking Backward" a lui Bellamy, Subtitlul „Lumii noi" anunţa „un roman din societatea socialismului şi a comunismului". Acţiunea se petrece în anul 2300, la Budapesta; omenirea alcătuieşte deja o singură familie, nu mai există averi particulare şi moşteniri, nu mai există bariere între naţiuni şi nici mizerie, necinste, imoralitate şi război. Acţiunea, plină de neprevăzut, este interesantă: se pun într-însa probleme ca dragostea şi, mai ales, dispariţia deosebirii dintre oamenii frumoşi şi cei urâţi.
În prefaţa romanului său, Tóvölgyi arăta că el „nu îndeamnă la revoltă, nu instigă, nu încalcă legea presei". Totuşi poliţia acelei epoci n-a ţinut seama de afirmaţiile autorului; Tóvölgyi a fost deferit tribunalului şi condamnat la un an închisoare - pe care o părăsea copleşit de amărăciune, în timp ce cartea Iui Bellamy devenise pretutindeni în lume subiect de discuţie...
Să facem acum un mare salt peste romanele, nuvelele, utopiile, scrierile ştiinţifico-fantastice şi scrierile pentru tineret de la sfârşitul secolului trecut şi de la cumpăna celor două veacuri, mulţumindu-ne să evocăm doar cartea lui Makay István „Repülőgépen a Holdba" („Cu avionul în Lună"), în care, pentru prima dată în literatura maghiară, figurează cosmonauţi cu „scafandru"; aceştia fac şi o plimbare în spaţiul interplanetar, apoi aselenizează şi găsesc pe Lună o societate alcătuită din oameni ciudaţi care locuiesc în peşteri.
Literatura primului deceniu al secolului XX era pătrunsă de febra şi de emoţia înnoirii şi, fireşte, abunda de opere consacrate ştiinţei, tehnicii şi orânduirii sociale din viitor, subiectele fiind amplasate într-un cadru fantastic. Tematica science-fiction-ului englez, francez sau german aprinsese şi în Ungaria imaginaţia scriitorilor şi a cititorilor. Zborul, diferitele mijloace de locomoţie, noutăţile tehnice, invenţiile erau probleme cărora le-au fost consacrate numeroase romane; paginile cărţilor ştiinţifico-fantastice maghiare din acea epocă erau pline de nave cosmice, maşini subterane, submarine, mecanisme acţionate cu energie nucleară etc. etc. Multe dintre aceste opere nu aveau o adevărată valoare literară, propunându-şi mai degrabă să fie distractive sau să popularizeze cunoştinţele tehnice-ştiinţifice. Pe atunci în Ungaria fuseseră traduse toate cărţile lui Jules Verne; erau editate în serie romanele lui Wells, dar şi ale unor autori ca francezul Robida, rusul N. N. Şelonski, polonezul Zulawski sau germanul Kurt Lasswitz. Viaţa literară în plin avânt, activitatea editorială şi publicistică nemaipomenit de bogată şi de multilaterală îi aprovizionau pe cititorii maghiari cu povestiri captivante, fantastice. Mai mult chiar, să nu uităm că, încă de la începuturile sale, cinematografia maghiară a produs pelicule ştiinţifico-fantastice şi fantastice. Adesea regizorii maghiari, ajunşi mai târziu în America sau în Anglia, îşi reluau pur şi simplu filmele de succes din patrie...
Progresul ştiinţei a contribuit şi el la dezvoltarea genului. Ştirile şi evenimentele din lumea aviaţiei, a radiofoniei, a fizicii şi a chimiei ofereau de asemenea idei bune autorilor de romane pentru tineret şi de romane distractive.
Să ne ocupăm însă numai de scriitorii care au reprezentat Ia un nivel înalt literatura ştiinţifico-fantastică, prin opere bogate în idei. Sunt scriitorii grupaţi în jurul revistei „Nyugat", publicaţie progresistă a epocii.
Cel mai de seamă dintre ei este poate Karinthy Frigyes [4], oarecum înrudit spiritualiceşte cu Wells sau Karel Capek. În opera complexă a lui Karinthy găseşti la tot pasul romane şi nuvele ştiinţifico-fantastice : are două „Gulliveriade"; acţiunea romanului „Utazás Faremidóban" („Călătorie în Faremido") se desfăşoară într-o lume a maşinilor, a automatelor şi a roboţilor fără slăbiciuni omeneşti, pe când „Capillaria" ne înfăţişează un univers submarin, o societate a femeilor nespus de frumoase şi a bărbaţilor degeneraţi. Ambele cărţi sunt în acelaşi timp satire amare, caricaturi ale concepţiilor şi moravurilor conservatoare din acea epocă. Nuvelele Iui Karinthy Frigyes se integrează şi mai categoric, şi mai univoc în literatura ştiinţifico-fantastică modernă. Autorul a îmbogăţit arsenalul de mijloace ale genului, adăugându-i numeroase „descoperiri" ştiinţifice şi tehnice: el a inventat cea de-a patra stare a materiei, incarnatorul; maşinile autoreproducătoare; fotografierea gândurilor; moartea magnetică; omul care nu poate fi ucis şi încă multe altele, toate numai pentru ca în povestirile sale să pună faţă în faţă Inteligenţa şi Raţiunea omenească eu iraţionalismul şi obscurantismul. Karinthy se simţea înrudit cu enciclopediştii iluminismului francez; era un umanist, un adept şi un posedat al argumentelor şi al ideilor ştiinţifice. Adora ştiinţele naturale; chiar tensiunea specifică a stilului şi a limbajului său rezultă din faptul că a împerecheat termenii abstracţi ai filozofiei şi ai ştiinţelor naturale cu expresiile concrete, sugestive, plastice ale artei. Secretele, misterele şi rebusurile îi aprindeau imaginaţia; căuta şi punea mereu întrebări chiar când ştia că epoca sa nu-i poate da răspunsuri mulţumitoare. Karinthy Frigyes a exercitat asupra literaturii ştiinţifico-fantastice maghiare actuale o considerabilă influenţă, dar nu una exterioară, ci una de profunzime, legată de viziune, de atitudine şi de concepţie.
(continuare în însemnarea din 11 aprilie)
Articol apărut în:
CPSF 439, p. 18-22.
În româneşte de Gelu Pateanu
Note în text:
1. Pándi Pál (Kardos Pál, n. 1926) - istoric şi critic literar, profesor universitar şi publicist din Ungaria.
2. Madách Imre (1823-1864) - poet şi scriitor maghiar clasic. Capodopera lui „Az ember tragédiája" (Tragedia omului) a fost tradusă în româneşte de Octavian Goga.
3. Jókai Mór (1825-1964) - romancier romantic maghiar, care a influenţat profund atât evoluţia prozei maghiare, cât şi procesul de formare al cititorilor. În 1848 a fost unul dintre conducătorii tineretului revoluţionar din Budapesta.
4. Karinthy Frigyes (1887-1928) - prozator, poet şi umorist maghiar, una dintre figurile proeminente ale literaturii moderne din Ungaria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu